Studente: Miu Andreea Patricia

Lupu Raluca Naomi

PIPP, Anul II, Grupa II

Motivația învățării la școlarii mici

Motivația reprezintă un proces psihic important pentru că ea impulsionează și

declanșează acțiunea, iar acțiunea prin intermediul conexiunii inverse
influențează însăși baza motivațională și dinamica ei. Motivația este o sursă de
activitate și de aceea este considerată „motorul” personalității.
De la Piaget la Gardner, teoreticienii mecanismelor învăţării au subliniat faptul
că motivaţia este fundamentul pe care se construieşte succesul educaţional ,
este factorul stimulator al activităţii de învăţare, favorizând obţinerea unor
rezultate calitative în activitatea subiectului
Majoritatea analiştilor motivaţiei sunt de acord cu faptul că ea se referă la un
ansamblu de forţe care provocă sau mobilizează individul în a se angaja într-un
comportament dat:
 forţe interne (de personalitate sau intrinsecit trebuinţa conştientizată de
a cunoaşte cât mai mult, de a înţelege lumea care te înconjoară, de a
descoperi, precum şi nevoia de autocunoaştere)
 forțe externe (de mediu sau extrinseci).

Problemele de motivaţie ale elevilor fiind extrem de diverse, intervenţia

profesorului nu se poate baza pe reţete, ci trebuie adaptată la fiecare situaţie în
parte.
Pedagogia nu se poate identifica cu o colecţie de reţete care trebuie aplicate în
anumite condiţii precis determinate. Se poate spune că pedagogia este o
disciplină a dozajului, ea poate oferi fără nici un dubiu ingredientele necesare
unei situaţii educative, dar dozajul ţine încă de profesor, de cel care acţionează
în circumstanţe date.
 Acest proces psihic are rol deosebit de important în activitatea de învățare a
elevului și în consecința, în formarea personalității acestuia. Nu poate avea loc
un proces educațional real dacă în prealabil nu s-ar identifica motivele învățării
și n-ar fi determinată aria lor de acțiune și dacă educatorul n-ar ști să se
folosească de forța acestor motive în practica instrucției. Cunoașterea
motivelor ce-l impulsionează pe elev în desfășurarea actului învățării este
importantă pentru învățător, deoarece acestea îi indică exact calea ce trebuie
s-o urmeze în vederea finalizării cu succes a educației.

Prin motivația învățării înțelegem totalitatea mobilurilor care declanșează,

susțin energetic și dinamizează activitatea de învățare. Constituie motive ale
învățării, anumite trebuințe de bază de autorealizare, de afirmare prin succes
școlar; apoi impulsul curiozității; dorința de a obține note bune pentru a
satisface părinții sau pentru a fi printre premianții clasei; teama de pedeapsă
sau de eșec, anumite interese, opțiuni profesionale etc. Iată că motivul este cel
care activează, mobilizează și reglează conduita celor implicați în procesul de
instruire.

Orice act de învățare presupune un grad de motivare față de sarcina pe care o

îndeplinește, care determină și o stimulare la nivel cerebral.
Practic învățarea are la bază atât motive externe (nota, lauda, pedeapsa), cât și
motive interioare, activității ca atare. Un școlar învață la început sub presiunea
unor cerințe externe, pentru că, ulterior, descoperind conținutul unei materii
de învățământ să fie animat de interese cognitive care țin de categoria
motivelor ce vin din interiorul său și care poartă numele de motive intrinseci,
alături de aspirațiile profesionale, satisfacția lucrului bine făcut. Interesul este o
atitudine stabilizată de natura emotivă și cognitivă față de obiecte și activități în
care motivele acționează din interiorul nostru.

După părerea noastră, problema care se pune este aceea de a nu aștepta

apariția spontană a motivației, ci de a pune accentul pe organizarea condițiilor
de învățare; aceste condiții ar fi următoarele:

- Percepția clară a scopului, a obiectivelor activității, care justifică drumul ce

urmează a fi parcurs;

- Perspectiva aplicabilității în practică sau pentru pregătirea ulterioară care îți

dă convingerea că merită să depui oricât de mult efort;

- Nivelul de motivare este întreținut de conștiința unui spor de cunoștințe sau a

deprinderii unei tehnici.

Un motiv semnificativ îl constituie stima de sine, care se conturează din

dinamica succeselor și eșecurilor proprii, din comparația continuă cu ceilalți și
din aprecierea grupului la clasă. Orice elev tinde să-și mențină statutul școlar.
Între nivelul de aspirație și performanță școlară există o relație circulară.

Motivația poate evolua după o spirală ascendentă dar și după una regresivă,
în funcție de sentimentul eficienței personale. Reușita într-un domeniu este
condiționată de aptitudini, iar succesul obținut sporește interesul pentru
disciplină, fapt care aduce o investiție mare de efort și concentrare, în măsura
să ducă la dezvoltarea aptitudinilor, la rezultate și mai bune. Evoluția acestei
motivații se înscrie pe o spirală ascendentă: aptitudinile atrag după ele
interesele, iar dezvoltarea intereselor alimentează aptitudinile. În schimb,
insuccesul repetat, frustrarea se înscriu adeseori într-o spirală regresivă; dacă
elevul/studentul nu reușește să înțeleagă, să facă față cerințelor, atunci fie că
renunță la efortul de înțelegere, se resemnează ceea ce se manifestă prin
indiferență și descurajare, fie că se opune de-a dreptul efortului, mai ales când
intervine și presiunea celor din jur.

De obicei, orice proces de învățare este plurimotivat. Eficiența învățării scade,

când există un nivel minim de motivare sau o supramotivare și crește în cazul
unui nivel optim ca zonă între minim și maxim, însă în cazul motivației interne
nu se poate vorbi de saturație.

Dezvoltarea umană la vârstele de opt, nouă și zece ani poate fi descrisă că o

trecere printr-o perioada de extindere către o remaniere și acceptare
a competențelor dobândite. Dintr-o perspectiva piagetiana, s-
ar putea spune că la aceste vârste copiii au atins stadiul operațiilor concrete.
Dezvoltarea cognitivă este caracterizată în această perioada de capacitatea de
a analiză două aspecte ale unei probleme simultan.
Dezvoltarea depășește stadiul în care domină gândirea egocentrică și trece la c
el în care se formează acea deprindere mentală de a asumă și alte puncte de
vedere și perspective. În cadrul interacțiunilor sociale, copiii de
aceste vârste încep să se gândească și la faptul că ei nu
vor lua în considerare doar schimbările vizibile ci și pe cele compensatorii.
Astfel se poate afirmă că gândirea copiilor la această vârstă nu mai este influenț
ată doar
de percepțiile senzoriale și că există o logică mult mai sistematică ce influențea
ză procesul gândirii. Capacitatea de
a coordona două perspective formează baza gândirii atât în domeniul
social cât și în cel cognitive. Piaget îl vede pe copilul de opt ani mult mai stabil,
realist și organizat în comparație cu cel care nu a atins încă această vârstă.
Perioada școlară mică se caracterizează printr-o intensă solicitare a gândirii,
a cunoașterii sistematice înconjurătoare sau a adevărurilor acceptate și verifica
te de
societate. În această etapă de vârstă, deși orientarea gândirii copilului rămâne î
n esență concretă, este vorba de un concret deosebit de cel din etapele
anterioare, e mai puțin imediat, este
mai puțin detașat de percepția directă. Se constată un element
nou în dezvoltarea gândirii și anume trecerea
de la gândirea intuitivă, perceptivă la cea operatorie, care constă în organizarea
unor structuri cu criterii, clasificări, reciprocități, simetrii, forme de
reversibilitati și negație.
Pentru Piaget această schimbare nu este rezultatul represiunii
unor emoții și dorințe periculoase și este mai degrabă un
rezultat al faptului că din punct de vedere intelectual copilul
a intrat în etapă operațiilor concrete. Acum el poate deosebi realul de imaginar,
poate vedea diferite aspecte ale
problemelor și poate lucra logic și sistematic asupra sarcinilor pe care le are.
Deci, din punct de vedere intelectual el este într-o stare de echilibru
cu lumea înconjurătoare și acest lucru
contribuie la stabilitatea și liniștea să generală spune Crain (apud. Walsh,
K.,B.,1999).