Sunteți pe pagina 1din 59

1.

ANALIZA CARACTERISTICILOR
PRATOLOGICE ALE UNEI PAJISTI
PERMANENTE

Figura 1 – Pajiste

1
Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren ocupată cu vegetaţie ierboasă
permanentă, alcătuită din specii ce aparţin mai multor familii de plante, dintre care
cele mai importante sunt gramineele şi leguminoasele perene. Pajiştile aparţin, din
punct de vedere al clasificării ecologico-fizionomică, comunităţilor erbacee terestre
(ELLENBERG, MULER-DOMBOIS, 1967).
Speciile ce alcătuiesc pajiştea sunt foarte diferite, la aceste specii trebuie
adăugate microorganismele şi de asemenea şi fauna. Cu alte cuvinte, este o
asociaţie de vieţuitoare care este rodul convieţuirii acestora, în decursul anilor, în
anumite condiţii pedo-climatice. Intre indivizii unor specii, între diferite specii,
între regnul vegetal şi cel animal se nasc o serie de acţiuni şi interacţiuni care fac
pajiştea să fie un ecosistem.
Pajistea, fiind unul din principalele ecosisteme ale Terrei, este limpede ca
trebuie sa prezinte atat importanta economica cat si ecologica.
Pornind de la imensele suprafete ocupate cu pajisti pe glob si de la
potentialul acestora de productie, este clar ca ele constituie o rezerva enorma de
hrana pentru omenirea viitoare. Cand aceste ecosisteme naturale , cu o
productivitate apreciata unde la 50 Gj / an / ha vor fi transformate in agrosisteme
cu o productivitate de pana la 1500 Gj / an / ha, este posibil ca problema hranirii
omenirii sa fie rezolvata si in conditiile in care populatia globului va creste
considerabil.
Sintetizand, putem conchide ca marea importanta a pajistilor se datoreaza
faptului ca :

- sunt o sursă de hrană pentru animalele domestice, mare parte din hrana
acestora trebuindsă fie asigurată de pajişti. Dacă luăm exemplul României, pe cele
aproape 5 milioane ha s-ar puteacreşte 10 milioane UVM. mult peste ce
există la ora actuală. Pajiştea ar trebui, cu excepţia concentratelor, să
asigure în totalitate hrana bovinelor şi ovinelor. Furajul obţinut prin păşunatul
ierbii este indiscutabil cel mai ieftin;
- sunt habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice Majoritatea
animalelor terestre,indiferent de poziţia lor în lanţul trofic, îşi au sursa primară de
hrană în iarba pajiştilor. De aceea putem considera pajiştea ca unul din puţinele
ecosisteme ce asigură supravieţuirea şi perpetuarea,multor specii sălbatice. Strânsa
legătură între pajişti şi animalele sălbatice este ilustrată şi prinfaptul că denumirea
unor plante este legată de animale. Astfel amintim iarba cerbilor
(Cynosuruscristatus), iarba bizonilor (Buchloe dactyloides), iarba elefanţilor
(Pennisetum purpureum), iarba cangurului ( Themedo australis )
- reprezintă un mijloc eficace de prevenire şi combatere a eroziunii
Pământul acoperit cuiarbă are o capacitate mult mai mare de a reţine apa. Este deja
clasic exemplul dat de SEAMPLE(1970), care arată că pe o pantă domoală, în
2
cazul existenţei unei pajişti închegate, cu înălţimea plantelor de 20 cm, acestea
reţin de 7 ori mai multă apă decât în cazul terenului arabil şi de 4 orimai mult decât
în cazul în care pajiştea este suprapăsunată. Ca atare, în zonele afectate de eroziune
este mai mult decât utilă prezenţa unor pajişti bine închegate pentru prevenirea şi
combaterea acestuifenomen;
- mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului. Se cunoaşre faptul
că sub ţelina pajiştilor primare s-au format cele mai fertile soluri. aceasta
datorită atât rădăcinilor ierburilor care, fasciculate fiind, leagă particulele de
sol în agregate, îmbogăţindu-le în substanţe organice,cât şi a bacteriilor fixatoare
de azot din nodozităţile leguminoaselor care, îmbogăţind solul în azot,sporesc
fertilitatea acestuia.

GRAMINEELE
Gramineele constituie cea mai importantă grupă de plante din covorul
vegetal al pajiştilor permanente, întâlnindu-se în cele mai variate condiţii
ecologice, de la ecuator până în regiunile polare, de la ţărmul mărilor până pe
piscurile cele mai înalte ale munţilor, pe soluri fertile şierodate, alcaline
sau acide, cu exces de apă sau insuficient aprovizionate cu apă etc. Ele
audominanţa cea mai mare în pajişti, ajungând frecvent la o acoperire de 30-50%
(uneori chiar peste 80 –90 %).In pajiştile din ţara noastră se întâlnesc 226 specii
spontane de graminee, care aparţin la 71genuri (Flora R.S.România, voi. XII), în
timp ce în Europa sunt descrise 869 specii de graminee.Valoarea furajeră a
gramineelor este bună, datorită conţinutului mare în substanţe nutritive şigradului
ridicat de consumabilitate. Gramineele realizează producţii mari, reacţionează
eficient la măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor, au capacitate bună de
înfrăţire şi otăvire. Foarte puţine graminee nu sunt consumate de animale
şi numai câteva sunt dăunătoare sau toxice. Valoarea furajeră a gramineelor
depinde de specie, de condiţiile de creştere, faza de dezvoltare în
momentulconsumului/recoltării etc.
În timpul verii, când precipitaţiile sunt reduse şi temperaturile ridicate, se
obţin producţiile cele mai mici, pentru ca spre toamnă acestea să crească fără însă a
ajunge la nivelul producţiilor de la primele cicluri de vegetaţie. Valoarea furajeră a
gramineelor din pajişti se apreciază după compoziţia chimică gradul de
consumabilitate şi digestibilitatea substanţelor nutritive din plante. Compoziţia
chimică a gramineelor depinde de specie, condiţiile de creştere, faza de dezvoltare
în momentul folosirii.

3
În mod obişnuit se ia în consideraţie conţinutul plantelor în proteină brută şi
celuloză calciu, fosfor, precum şi raportul dintre ele. Sunt valoroase speciile:
Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca pratensis, F. rubra, Lolium perenne,
L. multiflorum, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Poa pratensis,
Arrhenatherum elatius etc.
Conţinut relativ scăzut de proteină şi ridicat în celuloză caracterizează
speciile: Stipa capillata, S. lessingiana, Koeleria cristata, Bothriochloa ischaemum,
Nardus stricta, Deschampsia caespitosa etc.
Gradul de consumabilitate este un indice deosebit de valoros şi uşor de
apreciat în activitatea practică el variind mult de la o specie la alta, fiind influenţat
de starea de saturaţie a animalelor, faza de dezvoltare în care se găseşte planta în
momentul folosirii, compoziţia floristică a pajiştii etc. Digestibilitatea substanţelor
nutritive a gramineelor din pajişti, este diferită de la o specie la alta şi variază
foarte mult în funcţie de stadiul de creştere şi dezvoltare.
Astfel, pe măsură ce planta se apropie de fructificare, digestibilitatea scade,
ca rezultat al reducerii raportului dintre frunze şi tulpini, acestea din urmă fiind mai
bogate în celuloză. Valoarea furajeră a gramineelor a fost studiată de numeroşi
cercetători, care au făcut şi clasificarea lor după această însuşire. Pentru ţara
noastră Csüros Şt. şi colab., 1970 au stabilit o scară de apreciere cu opt trepte:

plante toxice: nota - 2


plante dăunătoare: nota - 1
plante fără valoare furajeră: nota 0
plante cu valoare furajeră slabă: nota 1
plante cu valoare furajeră mică: nota 2
plante cu valoare furajeră mijlocie: nota 4
plante cu valoare furajeră bună: nota 4
plante cu valoare furajeră foarte bună: nota 5

După valoarea economică gramineele perene din pajişti se împart în trei


grupe:
- graminee cu valoare economică ridicată: Dactylis glomerata,
Arrhenatherum elatius, Bromus inermis, Lolium perenne, Phleum pratense,
Festuca pratensis, Poa pratensis etc.;
- graminee cu valoare economică mijlocie: Agrostis stolonifera, A. tenuis,
Agropyron pectiniforme, Festuca valesiaca, F. rubra, Cynosurus cristatus etc.;
- graminee cu valoare economică redusă: Festuca ovina ssp sudetica, Nardus
stricta, Deschampsia caespitosa, Stipa capillata, S. lessingiana, S. pennata etc.

4
Răspândirea gramineelor

Gramineele perene, fiind adaptate la condiţii ecologice diferite, se întâlnesc


în toate zonele naturale din ţară şi pe toate tipurile de pajişti. Nu se pot trasa graniţe
precise ale răspândirii gramineelor pe zone naturale datorită plasticităţii ecologice
mari a acestora, însă se poate stabili o anumită repartizare a lor.
Astfel, în pajiştile din zonele de stepă şi silvostepă sunt răspândite
gramineele xerofile: Bromus inermis, Festuca valesiaca, Agropyron pectiniforme,
A. repens, speciile genului Stipa, Koeleria cristata, Poa bulbosa, Bothriochloa
ischaemum, Cynodon dactylon, Bromus erectus etc., iar în regiuni mai umede se
întâlnesc specii mezofile ca Lolium perenne, Poa pratensis, Dactylis glomerata etc.
În etajele zonei forestiere găsesc condiţii favorabile de creştere speciile:
Phleum pratense, Festuca pratensis, F. rubra, Lolium perenne, Arrhenatherum
elatius, Trisetum flavecens, Holcus lanatus, Agrostis tenuis etc.
În etajul subalpin şi alpin sunt răspândite speciile: Festuca supina,
Deschampsia caespitosa, D. flexuosa, Phleum alpinum, Poa alpina, Agrostis
rupestris etc.
În luncile râurilor şi pe terenuri cu exces de umiditate sunt frecvente speciile:
Alopecurus pratensis, A. ventricosus, Agrostis stolonifera, Agropyron repens, Poa
pratensis, Thyphoides arundinacea, Lolium perenne, Glyceria maxima, G. fluitans.

Pe solurile slab până la mijlociu salinizate se întâlnesc speciile: Festuca


pseudovina, Poa bulbosa, Agropyron pectiniforme, Beckmannia eruciformis,
Puccinellia distans etc.
Pe nisipuri sunt răspândite speciile: Cynodon dactylon, Festuca vaginata,
Koeleria glauca, Chrysopogon gryllus şi speciile anuale Vulpia myuros, Apera
spica- venti, Setaria glauca.
Pe turbării sunt frecvente: Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa, iar în
tăieturi de pădure, Brachypodium pinnatum, Calamagrostis epigeios etc.

LEGUMINOASE
Leguminoasele reprezintă o a doua grupă importantă de plante care participă
la alcătuirea covorului vegetal al pajiştilor, însă într-o proporţie mai redusă decât
gramineele. În mod obişnuit leguminoasele reprezintă 5-10% din vegetaţia pajiştilor şi
numai în cazuri deosebite (pe soluri bogate în calciu, soluri din luncile râurilor sau pe
terenuri fertilizate cu gunoi de grajd bine fermentat) ajung la 30-40% sau chiar mai
mult.
În ţara noastră sunt descrise 212 specii spontane de leguminoase, ce aparţin la

5
30 de genuri, iar în Europa sunt descrise 874 specii ce aparţin la 74 genuri.
Vivacitatea şi plasticitatea ecologică a leguminoaselor este mai redusă decât a
gramineelor, cea mai mare parte dintre ele nu se pot înmulţi pe cale vegetativă, sunt
mai pretenţioase faţă de condiţiile de creştere şi la pregătirea fânului se scutură o parte
din frunze.
Valoarea lor furajeră deosebită este determinată de conţinutul ridicat în
substanţe proteice, vitamine şi săruri minerale. Comparativ cu gramineele, conţinutul
în proteină al leguminoaselor este mai mare, în medie, de 1,5 ori, fiind de 18-20% în
faza de butonizare - înflorire.
Leguminoasele sunt considerate plante fertilizante, care nu fac concurenţă
gramineelor din pajişti, dimpotrivă le stimulează acestora creşterea datorită îmbogăţirii
în azot şi îmbunătăţirii însuşirilor fizico-chimice ale solului. Prezenţa leguminoaselor
în covorul ierbos al pajiştilor contribuie la îmbunătăţirea calităţii furajului (ROTAR I.
şi col., 1995).
Multe specii de leguminoase dau producţii mari şi se pot folosi prin cosit şi
prin păşunat. Datorită însuşirilor valoroase ale leguminoaselor, este necesar ca prin
lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor şi prin folosire raţională, să se mărească ponderea
lor de participare în covorul vegetal şi să se stabilească un raport echilibrat între
acestea şi graminee.
Se poate considera că o pajişte este valoroasă din punct de vedere al producţiei
şi al calităţii, când leguminoasele reprezintă 20-25% din vegetaţie.
Unele specii de leguminoase, prin păşunat, produc meteorizaţii, iar altele au gust amar
datorită cumarinei sau produc intoxicaţii la animale.
Leguminoasele sunt plante cultivate în scopuri alimentare pentru păstăile sau
pentru boabele ce se formează în ele. Toate vegetalele leguminoase (a nu se confunda
cu legumele) aparţin exclusiv familiei Fabaceae (Leguminosae).
Principalele leguminoase utilizate în alimentaţia omului, sunt: fasolea,
mazărea, lintea, năutul, soia, arahidele (arahidele pot fi încadrate şi în rândul
seminţelor oleaginoase). Mai rar, se folosesc în alimentaţie şi alte boabe de

leguminoase, unele dintre ele foarte sănătoase, ca: năutul, bobul, schinduful sau
lupinul.

Avantajele utilizării leguminoaselor în alimentaţie

Păstăile şi boabele leguminoaselor sunt foarte bogate în proteine, întrecând,


sub acest aspect, multe produse de origine animală. Deşi nu conţin toţi aminoacizii
esenţiali în cantitate suficientă (sunt alimente cu proteine semicomplete), aceste
alimente vegetale, aduc pe masa omului proteine alimentare destul de uşor asimilabile.
Digestibilitatea proteinelor din boabele leguminoaselor este ridicată (cca.
6
90%) şi ele generează cantităţi mult mai mici de acid uric decât proteinele de origine
animală (L. S. Munteanu). Totuşi, gradul (procentul) de utilizarea a proteinelor (PUP)
din leguminoase, este inferior faţă de cel întâlnit la alimentele de origine animală, dar
în multe situaţii, acest neajuns se poate transforma într-un avantaj (nu se ajunge la
supraîncărcarea organismului cu catabaoliţii metabolismului protidic).
Leguminoasele mai conţin glucide care absorb treptat, flavone şi derivaţii
ale acestora, săruri minerale, vitamine. Pe lângă aceste substanţe naturale valoroase din
punct de vedere nutritiv, leguminoasele conţin cantităţi apreciabile de fibre alimentare,
cu rol benefic asupra digestiei (stimulează tranzitul intestinal) şi metabolismului (scad
concentraţia fracţiunii colesterolului nociv din sânge). Prin prezenţa mare a fibrelor
(celuloză, amidon rezistent), boabele mature de leguminoase acţionează ca
hipoglicemiante, recomandându-se din acest motiv, însă cu prudenţă, diabeticilor.
Dintre leguminoase, soia şi arahidele, conţin cantităţi însemnate de lipide cu
un conţinut mare de acizi graşi nesaturaţi (acizi omega).
Combinaţia dintre cerealele integrale şi boabele de leguminoase, poate
acoperii în bună măsură, mai ales în perioadele de post, necesarul de aminoacizi
esenţial.

Concluzii

Leguminoasele sunt surse alimentare naturale valoroase prin conţinutul lor


în diferite substanţe necesare bunei funcţionări a proceselor ce se desfăşoară în corpul
omului. Deşi conţin multe proteine, ele singure nu pot asigura în totalitate necesarul de
aminoacizi esenţiali.
Prepararea culinară a acestor vegetale trebuie să se adapteze fiecărei specii
în parte, având ca scop diminuarea compuşilor care îngreunează digestia.

Leguminoasele nu se vor consuma nici în cantităţi prea mari şi nici


unilateral.

CIPERACEE Şl JUNCACEE (ROGOZURI Şl RUGINI)

În această grupă sunt reunite speciile aparţinând familiilor Cyperaceae şi


Juncaceae, caracterizate, în general, prin cerinţe asemănătoare, îndeosebi faţă de apă,
multe dintre specii preferând staţiuni umede, chiar cu apă stagnantă. Majoritatea sunt
fără valoare furajeră sau au valoare furajeră scăzută.
Familia Cyperaceae cuprinde 75 genuri cu aproximativ 4000 specii, fiind
plante ierboase, perene, puţine anuale, cu aceleaşi forme de creştere ca la graminee, cu
rizomi sau stoloni subterani, cu tufa rară şi deasă; tulpina aeriană la majoritatea

7
speciilor este trimuchiată sau cilindrica, frunze sesile cu limbul liniar, plan sau
cilindric, flori actinomorfe, hermafrodite, unisexuate, dispuse în spice, raceme sau
capitule, fructul achenă. Rogozurile cu tufa deasă, cu timpul, formează muşuroaie
înţelenite, greu de combătut.
Rogozurile sunt bine reprezentate ca număr de specii, iar ca acoperire domină
în pajiştile cu exces de umiditate, în bălţi şi mlaştini, reprezentând uneori exclusiv
vegetaţia acestora.
Astfel, în mlaştini şi bălţi se află Carex riparia, C. acutiformis, C. gracilis, C.
vulpina, Schoenoplectus lacustris, Heleocharis palustris; în lunci umede: Carex hirta,
C. leporina, Scirpus sylvatica, Cyperus fuscus; în zona de pădure: Carex sylvatica, C.
digitala, C. caryophyllea; în pajiştile subalpine Carex curvula. Specii mai puțin
pretențioase faţă de umezeală sunt Crex praecox în pajiştile de câmpie, Carex
caryophyllea din zona forestieră și Carex curvula în pajiştile subalpine şi alpine. Aceste
specii au un grad mai ridicat de consumabilitate, fiind consumate de animale fără
pericol de :intoxicaţie.
Rogozurile pornesc în vegetaţie înaintea gramineelor, iar prin consumarea lor,
îndeosebi de oi, se produc intoxicaţii grave, care se atribuie unor ustilaginee ce
parazitează rogozurile. De aceea, pe pajiştile invadate de rogozuri se va păşuna mai
târziu, când gramineele s-au dezvoltat, iar rgozurile, în fază mai avansată de vegetaţie,
sunt ocolite de animale.
În ceea ce priveşte compoziţia chimică, rogozurile au un conţinut ridicat de
celuloză şi de siliciu, din care cauză consumabilitatea acestora este redusă.
Conţinutul ridicat de siliciu din plante determină degradarea substanţelor albuminoide
din organismul animal, iar unele specii prevăzute cu peri rigizi şi silicifianţi, produc
leziuni ale mucoaselor.
Conţinutul redus de calciu şi fosfor favorizează apariţia bolilor de carenţă la
animale. Sub raportul conţinutului de proteină (15-22% P.B.), unele specii depăşesc
gramineele, însă, odată cu apariţia inflorescenţei, acesta scade brusc, iar
consumabilitatea plantelor este foarte redusă.
Producţiile sunt uneori mari, până la. 20 t/ha m.v. la speciile cu talie înaltă, însă de
calitate inferioară.
Unele rogozuri sunt gazde pentru ciuperci ale genului Ustilago, situaţie în care
devin toxice pentru animale. Astfel, specia Carex brevicolis este parazitată de ciuperca
Ustilago grandis, putând produce grave intoxicaţii animalelor ce consumă aceste
plante.
Rogozurile se combat prin drenarea excesului de umiditate, factorul favorizant
al menţinerii lor în covorul vegetal.
Familia Juncaceae cuprinde circa 220 specii, ierboase, perene sau anuale, cu
tulpini cilindrice, pline cu măduvă spongioasă. Frunzele sunt cilindrice sau plane,
florile actinomorfe, hermafrodite, trimere, grupate în cime terminale cu aspect de
8
capitul sau umbelă. La unele specii inflorescenţa este aparent laterală, deoarece frunza
bracteantă este terminală. Florile prezintă un perigon din 6 tepale membranoase,
androceul din 6 stamme, iar gineceul din 3 cârpele; fructul este capsulă.
Pipirigurile nu sunt consumate de animale, invadează pajiştile umede, cresc sub formă
de vetre, înăbuşă vegetaţia valoroasă şi provoacă denivelări ale terenului. Dacă nu se
iau măsuri de combatere, întreaga suprafaţă este invadată de astfel de specii, pajiştea
devenind practic, teren neproductiv.
Speciile din această grupă se caracterizează prin valoare economică scăzută,
unele dintre ele sunt dăunătoare animalelor, provocându-le deranjamente digestive,
anemii, afecţiuni ale aparatului urinal;

1.1. Analiza vegetației

Analiza vegetației prin aplicarea metodei Dublului


metru.
Metoda dublului metru a fost dezvoltata pentru efectuarea de observatii asupra
vegetatiei si combina avantajele metodei careurilor sic ea liniara.
Metoda dublului metru este adecvata pentru studierea vegetatiei ierboase tipice
pajistilor, iar in acest scop au fost create doua variante de ridicare a datelor in functie
de inaltimea plantelor care alcatuiesc covorul vegetal, dupa cum urmeaza:
- Pentru studierea unui covor vegetal cu talia mai mica de 25 cm se foloseste o
banda metalica de 2 m iar citirile se fac la 4 cm, rezultand 50 de puncte pe
transect, operatia se repeat astfel incat sa rezulte 100 de puncte pe releveu (
fig.2 prima imagine )
Pentru vegetatie mai inalta de 25 cm se foloseste o banda metalica lunga de 4 m, iar
citirile se fac la interval de 20 cm. Acestea se repeta de cinci
- ori pentru a rezulta 100 de puncte pe releveu. Pentru a facilita observatiile in
situatia vegetatiei mai inalte de 25 cm se utilizeaza o lama metalica care se
fixeaza in sol pentru a facilita citirea in punctul ales ( fig.2 a II – a imagine )

9
Figura 2 – Metoda dublului metru in prima imagine si metoda baionetei in cea de
a II – a imagine.

10
In tabelul 1si tabelul 2 avem prezentat un releveu realizat cu ajutorul metodei
dublului metru.
Frecventa specifica se calculeaza cu formula :

FS% = ( Ni / N ) * 100

Ex: Poa pratensis

FS% = ( 79 / 40 ) * 100
FS% = 197.50 %

Contributia specifica se calculeaza cu formula:

CS% = ( FS% / ∑ FS ) * 100

Ex: Poa pratensis

CS% = ( 197.50 / 805 ) * 100


CS% = 24.53 %

Numarul de puncte in care o specie este intalnita si numarul total de puncte de


observatii dintr – un releveu se calculeaza cu formula :

Ni / N = Ni / N

Ex: Poa pratensis

Ni / N = 79 / 322
Ni / N = 0.245

Aplicație a metodei geobotanice sau fitosociologice

Metoda are ca scop principal analiza, identificarea si ierarhizarea asociatiilor


vegetale ca unitati fundamentale ale covorului vegetal si se bazeaza pe utilizarea unei
scari cifrice de apreciere vizuala a abundentei. Etapele principale ale aplicarii acestei
metode sunt :
- recunoasterea terenului in scopul delimitarii biotopurilor representative si
fitocenozelor,
- esantionarea,
11
- efectuarea observatiilor,
- prelucrarea datelor.
Recunoasterea terenului are ca scop inregistrarea sumara a variabilitatii
covorului vegetal si intocmirea unei liste a principalelor tipuri probabile de vegetatie,
care va servi la corelarea cu datele statistice finale.
Amplasarea releveelor se face in zone cat mai omogene din punct de vedere al
aspectului vegetatiei si caracteristicilor usor decelabile ale statiunii, evitandu – se
zonele de tranzictie.
Marimea zonelor de proba difera de la o comunitate la alta in functie de gradul
de omogenitate al acesteia. Ea trebuie sa corespunda ca marime cu aria minima a
asociatiei.
Efectuarea observatiilor corespunde cu completarea unei fise fitocenologice a
esantionului ales ce cuprinde informatii referitoare la conditiile stationale, fizionomia
si structura fitocenozei, precum si compozitia floristica a asociatiei. Determinarea
compozitiei floristice consta in inregistrarea speciilor si a participarii lor cantitative la
realizarea covorului vegetal.
Partea esentiala a ridicarii, o constituie intocmirea inventarului floristic, sau
releveu fitosociologic ( tabelul 1), care pe langa lista speciilor intalnite trebuie sa
oglindeasca si caracteristicile structural ale vegetatiei, exprimate procentual sau prin
utilizarea unor scari numerice conventionale. Releveul fitosociologic este modalitatea
standardizata de colectare a datelor pe teren utilizata in studiile de vegetatie. Se
recomanda utilizarea acestor fise standard pentru a se evita omiterea inregistrarii unor
date care se pot dovedi a fi foarte importante. Este obligatorie completarea pe teren a
tuturor informatiilor disponibile. Campurile corespunzatoare variabilelor ecologice
care nu se pot masura pe teren vor fi completate ulterior dupa analiza probelor de sol.
In functie de complexitatea studiului, la fiecare specie, pe langa abundenta –
dominanta ei, se vor nota si date privind starea fenologica, stratul din care face parte si
numarul de indivizi din suprafata de proba. In cazul gramineelor cespitoase se vor nota
fie numarul de tufe , fie se va determina numarul mediu de pulpini / tufa si se va
extrapola nivelul intregii suprafete de proba.
In aprecierea abundentei – dominantei speciilor este recomandata utilizarea
ramelor metrice pentru reducerea erorilor datorate subiectivitatii fiecarui observator si
estimarea acesteia.

Aplicație a metodei careurilor


Metoda ramie metrice presupune utilizarea unei rame metrice cu suprafata de
0,25 – 1,0 m2 impartita in suprafete de 1 dm2, ceea ce usureaza numararea indivizilor
fiecarei specii in parte. Metoda ramie metrice este utilizata la aprecierea abundentei

12
speciilor la nivelul vegetatiei ierboase, iar in cazul vegetatiei lemnoase se utilizeaza
reteaua metrica, ce permite studierea unei suprafete de teren de 10 – 25 – 100 m2. Prin
analiza unui numar mare de esantioane se poate realize prelucraea statistica a datelor.
Prin ierarhizarea pe clase de variabilitate este posibila analiza tipurilor de distributie a
indivizilor diferitelor specii.
In cadrul acestei metode forma rectangular a parcelei ce urmeaza sa fie analizata
permite studierea vegetatiei de diferite inaltimi. In functie de caracteristica vegetatiei
ce urmeaza a fi analizata se poate utilize o rama sau o retea metrica fixate la cele patru
colturi cu picheti.
In general se utilizeaza careuri cu urmatoarele dimensiuni:
- pentru muschi si licheni : 0,1 m2
- pentru specii ierboase si lastari tineri de arbori : 1 m2
- pentru arbusti : cel putin 10 – 20 m2
- pentru arbori : 100 m2
Careul poata sa contina o serie de informatii in functie de care acesta este denumit
astfel:
- careu lista : in care plantele gasite pe pacela sunt mentionate sub forma de
lista de specii, in acest caz nu se acorda note sau indicia. Pe baza acestui
careu se poate calcula frecventa specifica pentru fiecare specie, aceasta fiind
egala cu numarul de patrate in care este gasita specia respectiva;
- careu cu cifre : in aceasta se numeroteaza speciile si se trec denumirile lor, se
mai pot nota si informatii referitoare la inaltime, diametru, etc. Acest tip de
careu este utilizat in special pentru evaluarea parcelelor de padure si pentru
determinarea valorii monetare a lemnului din acestea;
- careul de acoperire : este folosit in studiile ecologice, in special la
determinarea procentelor de acoperire a suprafetei de catre o anumita specie;
- careul grafic : acesta este o harta la scara a careului si arata pozitia anumitor
specii de plante. Aceasta metoda este foarte laborioasa si necesita mult timp
pentru ridicarea datelor, fiind recomandata pentru utilizarea in cadrul unor
studii ecologice de lunga durata. Cu ajutorul acestui careu se poate urmari
modificarile vegetatiei din punct de vedere al distributiei spatial pe o
suprafata data intr-un anumit interval de timp.
Cu ajutorul acestei metode se poate urmari distributia spatial a unor specii si
dinamica indicelui de acoperire al acestora. Pe baza datelor obtinute se calculeaza
coeficientul de ocupare a suprafetei pentru speciile studiate dupa formula :

____

13
Unde :
- A0 % reprezinta acoperirea initiala a specie analizate;
- A1…n % reprezinta acoperirea la urmatoarele ridicari de date.

1.2. Aprecierea ecologico furajeră a vegetației

Pentru aprecierea ecologico furajeră a vegetației voi folosii Indicii Ecologico


Furajeri atribuiți fiecărei specii de către Kovacs ( 1979 ) ,prezentate in tabelul 3 pentru
cele 15 plante studiate la Victor Vlad de la Marina.

Diagrama 1. Poa pratensis

Insusiri economice
( Is ) - 4
8% Reproducere - 4,5
Azotul mineral din
sol - 5 9%
10% Polenizare - 6
13%

Diseminare
- 3,5
pH - ul - 5
7%
10%

Umiditate - 5 Inflorire - 5,5


10% 11%
Temperatura - 5 Lumina - 6
10% 12%

Bioforma - H
0%

Und DD
DDD

14
1.3. Aprecierea caracteristicilor medii ale factorilor
ecologico-furajeri prin prisma zonei analizate

In decursul evolutiei speciile de plante si-au adaptat structura si functiile fata de


cerintele diversilor factori climatici, in vederea armonizarii lor cu mediul de viata.
Aceste adaptari au devenit exigente, mai largi la euribionte si mai inguste la
stenobionte. Astfel, speciile au devenit indicatori pentru diferiti factori de mediu.
Preferintele speciilor fata de anumiti factori ecologici sunt cuantificate cu ajutorul
indicilor ecologici.
Speciile vegetale sunt strans legate de biotopul lor, iar variatiile factorilor ecologici
determina modificari in structura florei unei regiuni. Studiul indicilor autoecologici
contribuie la descifrarea conditiilor stationare concrete, dar si la stabilirea grupelor
ecologice care ilustreaza adaptarile si cerintele diverselor specii fata de principalii
factori ecologici.
Analiza bioformelor da informatii asupra paleoecologiei diverselor specii, asupra
echilibrului dintre specii si factorii de mediu, asupra presiunii antropice exercitate
asupra florei, permitand descifrarea directiilor de evolutie ulterioara. Analiza diverselor
categorii de elemente fitogeografice mijloceste cunoasterea parametrilor
macroclimatului si topoclimatului, informeaza asupra interferentelor fitogeografice
determinate de migratia in timp a diverselor specii, sau asupra posibilelor cai de
migratie ulterioara.

1.4. Aprecierea Valorii pastorale

Notiunea de valoare pastoral exprima calitatea sintetica a covorului vegetal


tinand cont de compozitia floristica a acestuia si de indicia de calitate ai speciilor
prezente pe suprafata analizata. Pentru calcularea acestui indice sintetic al calitatii
vegetatiei unei pajisti este necesar ca datele sa fie inregistrate cu ajutorul metodei
dublului metru.
Formula de calcul a fost adaptata pentru vegetatia din zona temperate a Europei
si are urmatoarea expresie :

VP = 0,2 ∑ ( CSPi * ISi )


Unde :
CSPi – contributia specifica a specie I calculate in functie de prezenta speciilor;

15
ISi – indicele specific de calitate al specii i.

Valoarea pastoral astfel calculate poate fi cuprinsa intre 0 si 100, unde 0


reprezinta o pajiste lipsita total de valoarea furajera, iar 100 valoarea cea mai ridicata
care caracterizeaza o pajiste ideala.
In tabelul 4 este prezentata situatia pajistii de la Victor Vlad de la Marina judetul
Timis din punct de vedere al calculului valorii pastorale dupa metoda dublului metru.
Astfel valoarea pastoral obtinuta VP = 49,94 arata ca pajistea caracterizata are
vegetatie buna din punct de vedere furajer.

1.5. Calcularea valorii biodiversității pajiștilor


permanente

Termenul de biodiversitate, desemneaza varietatea de specii de vietuitoare care


populeaza biosfera. Aceasta se masoara prin numarul total de specii ( plante, animale,
ciuperci, microorganisme ), care realizeaza ansamblul de ecosisteme terestre si
acvatice ce se intalnesc pe planeta.
Exista 5 niveluri la care poate fi considerate biodiversitatea si anume :
- Diversitatea ecosistemelor;
- Diversitatea in timp a sistemelor biologice;
- Diversitatea ansamblurilor de specii;
- Diversitatea specifica;
- Diversitatea genetica ( intra specifica ).
De asemenea se propune o casificare a biodiversitatii pe patru niveluri :
- Biodiversitatea intraspecifica ( genetic );
- Biodiversitatea in specii ( floristica );
- Biodiversitatea ecologica ( a ecosistemelor );
- Biodiversitatea spatial ( a peisajelor ).
Indicii Shannon Weaver caracterizeaza comunitatea vegetala din punct de
vedere taxonomic, respectiv din punct de vedere al diversitatii specifice. Cei doi indici
sunt entropia ( H’ ) si abundenta relative ( EH’ ) numita si indicele de echitabilitate.
Calculul entropiei lui Shannon se realizeaza cu ajutorul formulei :
S
H’ = - ∑ pi * ln pi
i=l
unde :
S – numarul de specii din esantionul studiat;
pi – proportia seciei i din S
16
In tabelul 5 avem un model de calcul pentru o pajiste permanenta din
perimetrul Victor Vlad de la Marina judetul Timis.
Un exemplu de calcul al entopiei H’ cu formula alternative efectuam mai jos
pe baza datelor obtinute in tabelul 5, dupa cum urmeaza :

[ ( S – 1 ) / 2N ] = [ ( 15 – 1 ) / 2 * 322 = 0,0217

H’ = 2,439779 – 0,0217 = 2,418079

1.6. Determinarea producției pajiștilor permanente

Metoda cosirilor repetate are ca principiu determinarea productiei unei parcele


mici, semnificative pentru tarlaua respectiva, de fiecare data cand pasunea este folosita.
Pentru aceasta se delimiteza parcele de 2,5 – 10 m2 , numarul lor depinzand de
marimea tarlalei si uniformitatea ei. La pasunile uniforme, numarul acestor parcele este
de 4, iar la cele neuniforme de 10. Daca se practica pasunatul liber proportiunile
delimitate sunt mult mai mari, acestea cosindu – se de cate ori iarba ajunge la inaltimea
de pasunat.
Foarte indicata este folosirea custilor de pasunat. Ele sunt construite din sarma
si instalate pe teren, nu permit animalelor sa pasuneze in interiorul acestora, in schimb
permit cresterea si dezvoltarea nestingherita a ierbii.
Cosirea se face in cazul pasunilor tarlalizate, cu o zi inainte de scoaterea
animalelor pe tarlaua ce urmeaza a fi studiata. Cantitatea de iarba se cantareste si se
raporteaza la hectar. Productia totala de iarba se obtine adunand productiile obtinute
dupa fiecare coasa pe durata perioadei de vedetatie :

Pt = Pc1 + Pc2 + Pc3 +….P cn

Unde :
Pt – productia totala ;
Pc1….cn – productia primei coase s.a.m.d.

Insa animalele nu pasuneaza intreaga cantitate de iarba disponibila pep ajiste,


de aceea dupa pasunat se delimiteaza alte suprafete care se cosesc, se cantareste iarba
si prin insumarea tuturor coaselor se obtine cantitatea totala de plante neconsumate :

Pn = Pnc1 + Pnc2 + Pnc3 …. Pncn

17
Unde :
Pn – productia totala neconsumata ;
Pnc1….ncn – productia neconsumata a primei coase s.a.m.d.

Din aceste date se poate obtine productia reala sau efectiva a pasunii, data
de relatia :

PR = Pt – Pn

1.7. Determinarea capacității de pășunat

Capacitatea de pasunat reprezinta numarul de animale care pot fi hranite pe


suprafata de 1 ha de pasune in decursul unei perioade ( sezon ) de pasunat ( perioada de
vegetatie ).
Deoarece productia pasunii nu se repartizeaza uniform pe cicluri de
folosire, este necesara diminuarea capacitatii de pasunat rezultata din calcul cu 30%,
pentru a avea o oferta constanta de iarba pentru pascut si o productie suplimentara de
fan de la primele doua cicluri de recolta.

Tabelul 6
Coeficienti de transformare in UVM pentru diferite specii si categorii de animale.

Specia si categoria de animale Coeficienti de transformare


Tauri si boi de munca 1,0 – 1,2
Vaci de lapte 1,0
Bovine de toate varstele ( in medie ) 0,7 – 0,8
Tineret bovin peste 1 an 0,5 – 0,7
Tineret bovin sub un an 0,2 – 0,3
Oi si capre de toate varstele 0,14
Oi si capre mature 0,15 – 0,16
Cai de toate varstele 0,8
Cai de tractiune 1,0 – 1,1
Tineret cabalin peste 1 an 0,5 – 0,7
Tineret cabalin sub 1 an 0,2 – 0,3

18
De exemplu pentru a afla cate UMV reprezinta 110 Cai de toate varstele
facem urmatorul calcul :

110 * 0,8 = 88 UVM

Formula dupa care se face calculul capacitatii de pasunat este urmatoarea:

CP = PR / N si se masoara in UVM,
CPR = CP * 0,7

Unde :
PR – productia reala;
N – numarul de zile de pasunat inmultit cu 50 kg m.v./ zi;
0,7 – coeficientul de corectie ( 70% din PR dup ace scadem 30% ).

Numarul de zile de pasunat in functie de forma de relief dominant este


urmatorul :
- La ses 180 zile;
- La deal 150 zile;
- La munte 90 – 120 zile.

1.8. Aplicație privind metodele de bonitare a pajiștilor


permanente

Foarte important pentru aprecierea corecta a unei pajisti este cunoasterea


capacitatii ei de productie. Potentialul de productie al unei suprafete de pajisti se
gaseste intr-o relatie stransa cu factorii abiotici, iar prin influenta antropica efectul
acestora poate fi diminuat.
Productia de masa verde realizata pe pajisti a inregistrat variatii in functie de
conditiile pedoclimatice in care sunt dispuse suprafetele respective, de diversitatea
factorilor care actioneaza, da si in functie de lucrarile agroameliorative effectuate.
Aceste cresteri ale productiei de masa verde s-au datorat in principal
efectuarii unor lucrari tehnologice de desecare, combaterea eroziunii solului, corectarea
aciditatii si salinitatii prin amendare, fertilizare, regenerari prin insamantare sau
sprainsamantare, precum si prin masuri de folosire rationala a pajistilor prin tarlalizare,
19
asigurarea apei, adaposturi pentru animale, alte utilitati zoopastorale.
Nivelul productive al pajistilor permanente este important de apreciat mai
ales datorita ponderii fondului pastoral pe ansamblul national.
Masurarea productiei din punct de vedere agronomic se limiteaza in
majoritatea cazurilor la estimarea randamentului sau altfel spus a productiei furajere pe
un interval de timp dat pe o anumita suprafata. La ora actuala productia se determina
prin doua categorii de metode denumite metode directe si metode indirecte.

20
Bibliografie

1. Elemente metodologice aplicate in cercetarea pajistilor - Ionel Samfira,


Teodor Marusca, Alexandru Moisuc, Monica Harmanescu, Mihai Herbei,
Veronica Sarateanu, Cosmin Popescu – Editura Mirton Timisoara 2011
2. Ecopratotenica – Ionel Safira, Alexandru Moisuc – Editura Eurobit 2007
3. Curs Ecopratotehnica – Ionel Safira

21
2. METODE DE ASIGURAE CU FURAJ
PENTRU O FERMĂ DE 100 VACI CU
LAPTE
Proiectarea unei ferme ecologice de bovine

Capitolul 1. Introducere. Definitie, motivatie, istoric


Introducere
Agricultura ecologică promovează sisteme de producţie durabile,
diversificate şi echilibrate, în vederea prevenirii poluării recoltei şi mediului.
Producţia ecologică în cultura plantelor, fără utilizarea produselor tradiţionale
nocive, cunoaşte o preocupare specială de câteva decenii în ţările dezvoltate
economic. Interesul pentru produsele şi producţia ecologică este în continuă
creştere şi în ţara noastră. Regretabil este faptul că suprafeţele cultivate în condiţii
ecologice în ţara noastră sunt încă foarte reduse.
În vederea extinderii sistemului de agricultură ecologică în România, s-au
stabilit reglementări legislative naţionale privind producerea, prelucrarea şi
valorificarea produselor agroalimentare ecologice, în concordanţă cu normele
internaţionale în acest sens. Între acestea, amintim: Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 34/2000, respectiv Legea nr. 38/2001; H.G. nr. 917/2001 pentru
aprobarea normelor metodologice de aplicare a acestor reglementări (inclusiv
anexele la normele metodologice) etc. Pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor
acestor reglementări, funcţionează Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice
(ANPE), ca serviciu de specialitate în cadrul Ministerului Agriculturii,
Alimentaţiei, Pădurilor şi Mediului, care asigură respectarea tuturor prevederilor
legale specifice şi asigură controlul privind metodele de producţie ecologică a
produselor agroalimentare.
Tehnologiile plantelor de câmp sunt elaborate în spiritual acestor
reglementări, eficiente economic şi nepoluante, cu prevenirea deteriorării mediului
şi menţinerii resurselor fundamentale ale agriculturii. Se recomandă amplasarea
culturilor în asolament pe parcele convertite la agricultura ecologică, după cele mai
bune premergătoare, unele care îmbunătăţesc şi fertilitatea solului (cum sunt

22
plantele leguminoase şi îngrăşămintele verzi), utilizarea numai a îngrăşămintelor
admise în agricultura ecologică şi excluderea tuturor pesticidelor care poluează
producţia şi mediul. Bolile, dăunătorii şi buruienile în acest sistem de cultură, se
combat prin cultivarea celor mai rezistente soiuri/hibrizi, prin asolamente
corespunzătoare, procedee mecanice şi fizice de combatere, protejarea
entomofaunei utile etc. Soluţiile tehnologice preconizate au la bază cunoaşterea
elementelor de biologie ale plantelor, orientând specialistul în aplicarea lor în
diferite condiţii de climă şi sol. Sunt evidenţiate condiţiile optime de vegetaţie,
întregul complex de măsuri fitotehnice, în vederea sporirii randamentului
fotosintetic de producere a biomasei utile şi punerii în valoare a potenţialului
genetic al soiurilor şi hibrizilor cultivaţi.
Plantele incluse în acest ghid asigură o mare parte din produsele necesare
alimentaţiei oamenilor şi furajării animalelor, reprezentând şi o importantă sursă de
materii prime pentru diferite industrii producătoare de bunuri de consum.

Sisteme de agricultură
Agricultura ecologică a apărut ca o alternativă la practica intensivă,
convenţională (industrializată) de agricultură bazată pe maximizarea producţiilor
prin folosirea de intranţi, de stimulatori ai producţiei cu caracter energo-intensiv în
cantităţi mari, cu scopul creşterii continue a producţiei agricole, pentru o populaţie
în continuă creştere, preponderent urbană.
Accentuarea factorilor de intensivizare ca: folosirea în cantităţi mari a
îngrăşămintelor chimice de sinteză cu aport şi accesibilitate rapidă asupra
plantelor, mobilizarea unor rezerve nutriţionale şi biotice din sol, prin intervenţii
drastice asupra solului, introducerea în genomul plantelor de cultură a unor gene de
rezistenţă la boli, dăunători şi buruieni prin aşa-numitele organisme modificate
genetic (OMG), cu impact asupra biodiversităţii şi echilibrului biotic in sol, apă,
atmosferă şi produse agricole au avut consecinţe deosebit de grave prin diminuarea
progresivă a conţinutului de materie organică din sol, prin deteriorarea structurii
solului, prin creşterea pericolului de eroziune, reducerea numărului de
reprezentanţi ai mezofaunei (râme, colembole, carabide s.a.), prin creşterea
gradului de compactare şi tasare a solului şi, în final, prin reducerea semnificativă a
fertilităţii naturale a acestuia. Asupra mediului s-au adus prejudicii grave prin
poluare cu nitriţi şi nitraţi în apele de suprafaţă şi cele freatice, prin acumulări de
substanţe toxice în sol, furaje şi produse agricole cu consecinţe grave asupra
sănătăţii oamenilor şi animalelor. Ca urmare a penetraţiei toxinelor în circuitul sol-
plantă-animal-om s-au produs mutaţii ireversibile asupra faunei micro, mezo şi
macrobiotice cu consecinţe asupra echilibrului milenar al mediului şi îndeosebi
asupra sănătăţii omului.

23
Începând cu anul 1980, biologii şi ecologiştii care se ocupau cu ocrotirea
naturii sălbatice au tras primul semnal de alarmă arătând că fără o schimbare a
mentalităţii şi a modului de a privi resursele naturale, îndeosebi cele regenerabile,
acestea vor dispare şi odată cu ele întreaga civilizaţie se va prăbuşi.
Puţin câte puţin, după cecetători şi agricultorii au manifestat un interes
crescând pentru practici agricole integrate mai bine în ciclurile naturii. Au început
să fie formulate unele concepte şi principii în vedera trecerii la modele alternative
de agricultură.
Aşa cum arăta regretatul cercetător N. Staicu, „în acest stadiu de dezvoltare a
agriculturii este de interes general de a se armoniza necesităţile imediate cu legile
naturii de lungă durată, constituindu-se un agroecosistem integrat în mediul
ambiant, apropiat de organizarea şi funcţionarea biosferei şi care să furnizeze
produse nutritive diversificate din punct de vedere nutritiv şi calitativ asigurând
consumatorilor o alimentaţie echilibrată şi nepoluată”.
În trecerea spre noi alternative de agricultură, a fost reactualizată agricultura
biodinamică, lansată cu peste 50 de ani în urmă de Rudolf Steiner, dar s-au căutat
şi modele adaptate sfârşitului de mileniu ca sistemul de agricultură integrată în
ciclurile naturii, numită durabilă (sustenabilă) s-au alte sisteme ca agricultură
organică, biologică, regenerativă, agroecologică, ecoagricolă, naturală sau alte
denumiri specifice unor zone geografice, pretabile la adaptări pentru o agricultură
mai aproape de nevoile de alimentaţie sanogenă a omului.

Agricultura ecologică (durabilă). Sistemul de agricultură de tip industrial,


cu neajunsurile care o însoţesc, tinde să fie înlocuit de "agricultura ecologică"
("agricultura durabilă"). Aceasta a început să capete un contur tot mai clar încă
din deceniul trecut şi la noi în ţară. Agricultura a fost de la începuturile sale
"ecologică", însă în anii din urmă se caută aplicarea în agricultură a viziunii
sistematice şi a tehnologiilor moderne. Agricultura ecologică promovează
cultivarea pământului prin acele mijloace care asigură un echilibru între
agroecosisteme şi ambianţă (generând "agroclimaxuri specifice") (I. Puia şi V.
Soran, 1981). Ea se bazează pe folosirea acelor mijloace şi metode oferite de
societate, de cuceririle ştiinţifice şi tehnice care asigură obţinerea unor producţii
mari, constante şi de calitate superioară, în condiţiile protecţiei mediului ambiant.
Agricultura ecologică devine de fapt sinonimă cu agricultura anilor care vin,
care asigură integritatea biosferei, valorificarea la maximum a capacităţii de
producţie a agroecosistemelor şi obţinerea unor produse de bună calitate (Al.
Ionescu, 1988). Ea va necesita o muncă mai conştiincioasă şi mai imaginativă şi va
asigura o abundenţă de alimente în condiţiile reducerii consumului de energie
fosilă, a menţinerii sau sporirii fertilităţii naturale a solurilor, a îmbunătăţirii
mediului de viaţă al omului şi protecţiei mediului ambiant în ansamblul său.
24
Agricultura ecologică, agricultura care se naşte în prezent pentru viitor, este
şi trebuie gândită pe scara din ce în ce mai largă, eficientă şi generoasă, asigurând
prosperitatea societăţii şi naturii pe toate meridianele globului.
Structura noilor planuri de învăţământ şi a programelor analitice în
învăţământul agronomic superior trebuie să răspundă orientărilor privind
dezvoltarea agriculturii pe principii ecologice şi în ţara noastră. În temeiul acestei
raţiuni, cercetarea ştiinţifică agricolă din ţara noastră trebuie să acţioneze de pe
baze sistemice, atât în domeniul creării soiurilor (hibrizilor) de plante şi rase de
animale, cât şi în cel al perfecţionării tehnologiilor de cultivare a plantelor şi
creşterii animalelor, nepoluante, a protejării florei şi faunei, păstrării echilibrelor
ecologice şi a protecţiei mediului înconjurător.

Definiție, motivație. Istoric

În general există mai multe probleme care apar atunci când se încearcă
definirea unui concept sau sistem şi în mod deosebit al celui de agricultură
organică.
În primul rând, există un număr de concepţii greşite asupra subiectului, care
tinde să ofere o imagine prejudicioasă şi distrage atenţia de la principalele
probleme pe care le prezintă agricultura organică. Apoi, nomenclatura acesteia
variază în diferite părţi ale lumii, provocând confuzii observatorului neiniţiat. În al
treilea rînd, mulţi practicieni cred că agricultura organică de succes implică atât o
înţelegere conceptuală cât şi angajarea de tehnici practice specifice.
Toate aceste probleme previn încadrarea agriculturii organice într-o definiţie
scurtă, clară. Ceea ce fermierii organici fac sau utilizează este cuprins foarte
succint în fraza “agricultura organică este agricultura fără chimicale”. Chiar dacă
această definiţie are avantajul de a fi clară şi concisă, din nefericire este
neadevărată şi îi lipseşte o serie de caracteristici care sunt de importanţă
fundamentală.
Această referire asupra neutilizării chimicalelor este una din concepţiile
greşite ce se referă la definirea agriculturii organice, deoarece, pe de o parte
materialul, viu sau mort, este compus din elemente chimice, iar pe de altă parte
agricultura organică utilizează produse chimice. ‘’Chimicalele’’, însă doar cele
derivate natural, sunt utilizate direct în fertilizare, protecţia plantelor şi creşterea
animalelor.
A doua concepţie greşită este aceea că agricultura organică implică adesea
numai substituirea de către inputurile “organice“ a aşa numitelor inputuri “agro-
chimice”. O substituire strînsă a NPK ca fertilizant mineral cu NPK ca îngrăşămînt
organic ar putea să aibă acelaşi efect asupra calităţii plantei, susceptibilitate la

25
boală şi poluarea mediului. Contrar ideilor îmbrăţişate de către “tradiţionaliştii“
organici, nu este nimic magic în legătură cu folosirea gunoiul de grajd, chiar dacă
este strîns într-o grămadă, numit compost şi preparat după anumite reţete.
O altă idee greşită despre agricultura organică este că există un venit care
revine fermelor, numai din specificul acestui sistem, aşa cum se considera înainte
de 1939.
Chiar dacă există o concentrare a atenţiei spre o “creştere a animalelor, bună,
sănătoasă“, care implică o rotaţie echilibrată, metode mecanice de control a
buruienilor şi a dăunătorilor, agricultura modernă caută să dezvolte pe o bază
ştiinţifică unele aspecte cum ar fi: rolul asociaţiilor de micorize şi rhizosferei etc.
A patra concepţie greşită este că agricultura organică necesită o schimbare
totală a stilului de viaţă din partea fermei şi a fermierului.
Întorcîndu-ne la problema nomenclaturii, s-a estimat că există aproximativ
16 denumiri diferite folosite în lume asupra ceea ce numim generic agricultură
organică. Unele dintre cele mai cunoscute denumiri sunt agricultură biologică,
agricultură regenerativă şi agricultură sustenabilă. În multe ţări nu există diferenţe
majore între aceste noţiuni. De exemplu, în Marea Britanie, organic şi biologic,
înseamnă acelaşi lucru şi sunt noţiuni interschimbabile. Termenul “ biologic” este
preferat peste tot în Europa, în timp ce Marea Britanie şi SUA înclină spre
folosirea termenului de “organic“. În alte cazuri, totuşi, diferenţa de nume indică o
diferenţă conceptuală sau filozofică.
Principiile şi practicile care stau în spatele acestor nume diferite sunt
similare şi au fost exprimate concis în documentul standardelor Federaţiei
Internaţionale a Mişcării Agriculturii Organice (IFOAM).

Potrivit acestor standarde IFOAM, agricultura organică are rolul:


• de a produce hrană de calitate ridicată şi în cantitate suficientă;
• de a lucra cu sistemele naturale;
• de a încuraja şi de a întări ciclurile biologice din cadrul sistemului de
agricultură;
• de a menţine şi mări fertilitatea pe termen lung a solurilor;
• de a utiliza cât se poate mai mult resurse regenerabile în sistemele agricole;
• de a lucra cât mai mult într-un sistem închis;
• de a asigura toate condiţiile de viaţă animalelor pentru a le permite să
îndeplinească toate aspectele comportamentului lor înăscut;
• de a evita toate formele de poluare care pot rezulta din tehnicile agricole;
• de a menţine diversitatea genetică a sistemului agricol şi a împrejurimilor
sale, inclusiv protecţia plantelor şi a habitatelor sălbatice;
• de a permite producătorilor agricoli obţinerea unui venit adecvat şi
satisfacţie din munca lor, inclusiv de a asigura un loc de muncă sigur.
26
Pentru fermierii organici din toată lumea, aceste principii oferă baza practicii
de zi cu zi a agriculturii organice. Acestea se referă direct la tehnicile agriculturii
organice, cum ar fi: utilizarea rotaţiilor mari care utilizează dejecţii şi bălegar;
evitarea fertilizatorilor solubili; interzicerea creşterii animalelor în sistem intensiv;
evitarea antibioticelor şi a stimulentelor hormonale; utilizarea metodelor mecanice
şi termice de control a buruienilor; accentuarea procesării produselor la fermă şi a
vînzării directe la consumator; utilizarea muncii suplimentare atunci cînd este strict
necesar. Agricultura organică poate fi definită ca un sistem de producţie care evită
sau exclude larg utilizarea fertilizatorilor compuşi sintetic, pesticide, regulatori de
creştere şi aditivi în hrana animalelor. Sistemele de agricultură organică se bazează
pe rotaţia culturilor, folosirea resturilor din cultură, a dejecţiilor animaliere, a
bălegarului, a reziduurilor organice din afara fermei. Conceptul solului ca un
sistem viu care favorizează activităţile organismelor folositoare reprezintă centrul
acestei definiţii despre agricultura organică.
Această idee a solului ca sistem viu este parte a conceptului care susţine că
există o legătură esenţială între sol, plantă, animal şi om. Multă lume implicată în
agricultura organică crede că o înţelegere a acestora este condiţia probabilă de
menţinere a sistemului de agricultură organică de succes. Într-adevăr, aici este
cheia înţelegerii despre ce reprezintă agricultura organică şi ceea ce înseamnă ea cu
adevărat. Agricultura organică se concentrează în primul rând pe modificările din
cadrul fermei şi a sistemului de agricultură, mai ales rotaţia şi managementul
gunoiului şi culturilor, de a atinge un nivel acceptabil de producţie, iar inputurile
externe să fie în general auxiliare sau suplimentare.

Capitolul 2. Studii şi cercetare

Asezare geografică

Oraşul Sântana este situat în zona de nord-vest a judeţului Arad, la o distanţă


de 28 km de municipiul Arad şi la 22 km de oraşul Chişineu-Criş. Întreg teritoriul
oraşului se leagă de un element foarte important, „Câmpia Tisei”, în care este
aşezată în întregime. Sub raportul întinderii sale, Sântana ocupă 10.714 ha.
Un element foarte important îl constituie faptul că dispune de căi de
comunicaţie care îl ajută la dezvoltarea relaţiilor economice cu restul localităţilor şi
regiunilor învecinate. Astfel, calea ferată Timişoara–Arad–Oradea care trece prin
Sântana se bifurcă spre Brad şi Cermei, şoseaua Arad - Oradea ce trece la 7 km de
comună prin drumul judeţean Pâncota–Caporal Alexa–Sântana–Curtici.

27
Oraşul Sântana este o localitate de şes cu relief plat şi uşor denivelat.

Istorie

De la km 22, un drum lateral dreapta, pe drumul judetean nr. 762, ne


conduce la Santana. Actuala comuna a luat fiinta prin unirea a doua localitati, azi
legate intre ele, Santana si Comlaus, formand una din cele mai mari asezari rurale
ale tarii (15000 loc.). In apropierea garii Santana, la bifurcatia liniilor care duc spre
Oradea si Ineu, in anul 1953 s-au gasit urme ale dacilor liberi (sec. III e.n.).
Sapaturile efectuate pe o ridicatura de pamant dreptunghiulara au scos la
iveala trei bordeie, dotate cu mult material ceramic specific dacic, alaturi gasindu-
se un cimitir cu morminte de incineratie dacica cu cenusa conservata in urne.
In Santana, cele mai importante monumente istorice se gasesc in Piata
destinata targurilor care se tineau aici incepand din jurul anului 1770. "Convictul"
(azi Liceul de cultura generala) o cladire cu etaj, construita in jurul anului 1778,
adapostea una din cele mai vechi scoli medii din aceste parti, infiintata in 1751.
Despre existenta unei biserici ortodoxe nu avem informatii documentare,
ceea ce nu inseamna ca nu a si existat inainte de colonizarea din secolul al XVIII-
lea a localitatii cu populatie svabeasca. Abia in anul 1926 se reinfiinteaza o parohie
ortodoxa in Santana. Pentru inceput, a fost amenajata o capela in cladirea
gimnaziului, unde a functionat pana in 1948.
Din acest an si pana in 1974, capela a fost amenajata in case particulare.
Inmultindu-se numarul enoriasilor ortodocsi, se simte nevoia edificarii unei
biserici. La 14 iunie 1972, episcopul de atunci al Aradului, Teoctist Arapas,
actualul patriarh, pune piatra de temelie a viitoarei biserici din Santana.
Dupa numai doi ani de zile, in vara anului 1974, incepe sa se oficieze deja
serviciile religioase, in paralel cu definitivarea lucrarilor. Odata inchis santierul, la
18 mai 1980, noul locas de cult cu hramul "Sfantul Mucenic Gheorghe" este sfintit
de episcopul Visarion Astileanu.
Dupa 1990, prin infiintarea celui de-al doilea post de preot este amenajata o,
o capela, transformata ulterior in biserica. Biserica romano - catolică Sf. Ana, de
proporţii monumentale. reconstruită în anul 1868, dupa ce un incendiu mistuise cu
10 ani in urma biserica parohiala ridicata in 1748, a fost cladita dupa modelul
catedralelor romanice, avand trei nave. Langa biserica se gaseste cladirea denumita
"Urbarial-Haus", resedinta administratiei domeniale, folosita pana la revolutia de la
1848 pentru perceperea si depozitarea produselor provenite din renta feudala.
In partea opusa a Pietei Marasesti se gaseste cladirea vechii primarii, in fata
careia in anul 1875 alegatorii romani ai cercului electoral Santana s-au adunat in

28
dorinta de a determina alegerea lui Iosif Vulcan (1841-1891), redactorul revistei
"Familia" din Oradea. Si Comlausul se mandreste cu bogate traditii istorice. La
primaria de odinioara (azi scoala) a functionat pe la 1868 ca ajutor de notar tanarul
Ioan Slavici. La 3 noiembrie 1918 masele revoltate pun stapanire pe conducerea
comunei, arestand notarul instituit de autoritatile austro-ungare.
Nici fortele de interventie trimise de la Arad nu l-au putut mentine in post.
Masele romane din Comlaus au ales unul din primele Consilii Nationale Romane
comunale din tot judetul.
Pe str. Micsunelelor nr. 29 a existat casa lui Constantin Popovici; membru
al delegatiei de 300 romani, care a prezentat in 1892 "Memorandumul". Tot el l-a
gazduit la 25 ianuarie 1897 pe Badea Cartan care si-a dedicat viata raspandirii in
Transilvania a publicatiilor din Romania pe care le trece prin "Vama Cucului". Prin
aceasta curajoasa activitate el a contribuit la procesul de desavarsire a statului
national unitar roman.
Aspectul de azi al Santanei s-a schimbat radical, avand tot mai mult caracter
urban, iar localitatea prin realizarile remarcabile obtinute in domeniul agricol a
devenit bine cunoscuta in intreaga tara.

Capitolul 3. Cadru natural

Date climatice

După Geografia României vol. I, editura Academiei RSR 1983, pepiniera


este situată în zona climatică temperat-continentală în sectorul de provincie
climatică I (cu influenţe oceanice), ţinutul climatic de câmpie, subţinutul Câmpiei
Banatului şi Crişanei, districtul silvostepă, topoclimatul complex Câmpia joasă a
Banatului, topoclimatul elementar luncă şi vale.
După clasificarea Köppen pepiniera Iarac se află în tipul de climat Cfax –
climat temperat, umed, cu ierni blânde, cu precipitaţii în tot cursul anului, cu
temperaturi peste 23ºC în luna cea mai caldă a anului, cu maximum de precipitaţii
de la sfârşitul primăverii şi minimum de ploaie şi zăpadă de la sfârşitul iernii.
Umiditatea medie anuală oscilează între valoriile 75- 80 %, iar indicele de
ariditate de Martonne (Ia=P / T+10) are valoarea 30.
Alte date referitoare la climă sunt prezentate la nivelul de studiu general.
Condiţiile climatice prezentate oferă condiţii bune de dezvoltare a stejarului,
frasinului şi nucului american (specii de interes economic), precum şi stejarului
roşu, chiparosului de baltă etc. (specii de interes ornamental).

29
Regimul termic

Temperaturile anuale sunt de 8ºC-11ºC cu amplitudini termice moderate


(22ºC-23ºC), temperatura medie a lunii ianuarie fiind mai mare de -2ºC, iar cea a
lunii iulie oscilând între 20ºC şi 21ºC.

Regimul pluviometric

Cantitatea anuală de precipitaţii este de 500 – 600 mm, iar în sezonul cald de
300 – 375 mm, care cad îndeosebi în lunile mai, iunie, iulie. Numărul anual al
zilelor senine este de 100 – 110.
Stratul de zăpadă, care protejează solul de îngheţ în profunzime este 2 – 10
cm, aceasta persistând de la 3 – 25 zile, îndeosebi în lunile februarie şi decembrie.

Regimul eolian

În Câmpia Aradului sunt dominate vânturile de est, de sud şi de sud – est, iar
ca vânt local apare austrul – care este un vânt uscat, prezent în toate anotimpurile,
care se deplasează din vest şi sud-vest, iarna producând ger si vara seceta.

Date hidrografice

Din punct de vedere hidrografic se remarcă existenţa unor importante


cursuri de apă şi a unor rezerve subterane apreciabile.
Teritoriul judeţului Arad este străbătut de următoarelor bazine hidrografice:
Canalul Morilor, Crişul Negru, Crişul Alb, Mureş, Bega. Canalul Morilor are un
debit de 35 m3/s la Sântana vărsându-se in Mureş. Debitul Crişului Negru are
valori medii de 29 m3/s la Zerind, Crişul Alb are un debit care creşte de la 13,7
m3/s la Gurahonţ la 18,6 m3/s la Bocsig şi la 21,4 m3/s la Chişineu-Criş. Canalul
Morilor are un debit de 35 m3/s la Sântana. Afluenţii Crişului Alb au debite între 1-
3 m3/s la Hălmagiu, Zeldis, Dezna, Cigher.
Densitatea reţelei hidrografice se înscrie între 0,6-0,8 km/km2. Cele mai mici
valori ale densităţii reţelei de râuri se înregistrează pe interfluviul Mureş-Canalul
Morilor. In bazinele râurilor Beliu, Moneasa şi Tăcăşele se înregistrează cele mai
ridicate valori ale densităţii reţelei hidrografice. Densitatea medie a reţelei de râuri
în cuprinsul judeţului Arad este de 0,5 km/km2.
Dintre suprafeţele lacustre amintim, în special, lacurile naturale de luncă-
numeroase pe Valea Mureşului, lacurile antropice cum ar fi lacul de baraj de la
Tauţ.

30
Apele subterane se caracterizează printr-un debit bogat şi prin situarea
pânzei freatice, în general, la mică adâncime (peste 2/3 din Câmpia Aradului are
ape subterane la mai puţin de 3 m adâncime).
După conţinutul chimic, apele din limitele judeţului Arad pot fi incluse în
următoarele categorii:
- izvoare termale bicarbonatate-sulfatate din zona aferentă bazinului
Crişurilor, a căror geneză este legată de prezenţa unui sistem de falii (apele
carbogazoase alcaline de la Moneasa);
- izvoare carbogazoase feruginoase în Dealurile Lipovei;
- izvoare bicarbonatate calcice termale, carbogazoase şi sulfuroase sodice
din zona Mureşului legate de prezenţa formaţiunilor vulcanice neogene din
zonă.

Hidrotehnica, geologie, hidrogeologie

Din punct de vedere geologic amplasamentul este aşezat pe formaţiunile depresiunii panonice,
depresiune care a luat naştere prin scufundarea lentă a unui masiv hercinic, constituit din şisturi
cristaline. Peste cristalin, situat la cca. 1000 m adâncime, stau discordant şi transgresiv
formaţiunile sedimentare ale panonianului şi cuaternarului.
Cuaternarul are o grosime începând de la suprafaţă, de c.c.ca. 250 m şi este alcătuit din
formaţiuni lacustre şi fluviatile ( poleistocen şi holocen) prezentând o stratificaţie în suprafaţă de
natură încrucişată, tipică formaţiunilor din conurile de dejecţie. Cuaternarul este constituit din
pietrişiuri şi bolovănişuri în masa de nisipuri cu intercalaţii de argile şi prafuri argoloase.
Amplasamentul se situează în localitatea Arad, iar alternanţa de strate permeabile (prafuri
nisipoase cu pietriş şi bolovăniş) permite ascensiunea apei subterane de variaţiile regimului
precipitaţiilor din zonă.

Studii pedologice

Câmpia înaltă a Aradului - cuprinsă între Mureş şi Crişul Alb reprezintă


genetic o deltă cuaternară a Mureşului, construită la ieşirea din defileul Şoimoş-
Lipova. Câmpia scade altitudinal spre nord. Partea centrală, în perimetrul marcat
de localităţile Socodor, Sântana, Sâmbateni, Arad, Curtici este relativ înaltă şi
orizontală, iar spre vestul acesteia, dupa o zonă coborâtă (pe aliniamentul Sânpaul-
Iratoş) cu tendinţe de înmlăştinire urmează o porţiune de câmpie înaltă (sectorul
Pecica-Nădlac) cu caracter tabular. In sudul Câmpiei Aradului se interpune
subunitatea văii Mureşului.
Calitatea terenurilor agricole cuprinde atât fertilitatea solului, cât şi modul de
manifestare a celorlalţi factori de mediu faţă de plante. Din acest punct de vedere,
terenurile agricole se grupează în 5 clase de calitate, diferenţiate după nota de

31
medie de bonitare (clasa I – 81-100 puncte,..., clasa a V-a – 1-20 puncte) şi ultima
ar fi terenuri improprii pentru agricultură.
Clasele de calitate ale terenurilor dau pretabilitatea acestora pentru
folosinţele agricole. Se remarcă faptul că, în cazul terenurilor arabile, care ocupă
68% din suprafaţa agricolă a judeţului, cele mai multe terenuri se grupează în
domeniul claselor de calitate a II-a şi a III-a. Practic în clasa I de calitate la arabil
intră 11,00% din totalul terenurilor, restul claselor prezentând diferite restricţii. În
cazul păşunilor şi al fâneţelor majoritare sunt clasele III-V, în cel al viilor, clasele
II-IV, iar al livezilor, clasele III-V.
În cadrul judeţului Arad cea mai mare pondere din totalul suprafeţei agricole
este ocupată cu soluri din clasa a II-a de calitate (38,709% respectiv 197958 ha) şi
a III-a de calitate (36,46% respectiv 186501 ha) (tabel şi fig.5.4.1.1.)
Din cadrul acestei clase fac parte soluri afectate de diferiţi factori de
degradare (exces de umiditate stagnant, reacţii acide şi alcaline, etc.)

Nr. Suprafaţa Procent din totalul suprafeţei


Clasa de calitate
crt. (ha) agricole (%)
1. I 56267 11,00
2. II 197958 38,70
3. III 186501 36,46
4. IV 39387 7,70
5. V 17903 3,50
6. VI 13504 2,64

Date ecologice

Zona Aradului este caracterizat de un climat temperat continental cu


influente submediteraneene. Elemente climatice:
• temperatura medie anuala 12,4°C;
• primul inghet: inceputul lunii noiembrie;
• ultimul inghet: prima jumatate a lunii aprilie;
• media precipitatiilor anuale: 500-550 mm; cea mai mare parte a
precipitatiilor cad sub forma de ploi, rar pronuntat caracter torential;
• ninsorile incep sa cada in prima decada a lunii noiembrie si continua pana la
sfarsitul lunii martie. Uneori, stratul de zapada depaseste media de 15-20 cm
si se mentine pe sol in intervalul decembrie-februarie. In rest, se topeste
destul de repede datorita patrunderii unor mase de aer cald. In iernile reci si
umede, stratul de zapada persista pana catre jumatatea lunii martie;
• vanturi dominante din sectorul vestic;
• viteza medie a vanturilor: 2-5 m/s, cu un maxim ziua si un minim noaptea.

32
Cadru socio – economic al zonei

Sântana este un oraş în judeţul Arad, Crişana, România, cu o populaţie de


12.936 de locuitori, la recensământul din 2002. Fosta comună Sântana a fost
ridicată la rang de oraş la 23 decembrie 2003, prin decizie a Parlamentului
României.
În oraşul Sântana există mai mulţi agenţi economici (baruri, cafe – baruri,
birouri, centre comerciale, magazine, hoteluri, service auto, restaurante, etc.) şi
instituţii (Primărie, cămin cultural, şcoli, liceu, spital, etc.). Sântana a cunoscut o
puternică dezvoltare şi o mai mare acaparare de fonduri după urcarea localităţii la
rang de oraş. Iluminarea este în proporţie de 95%, sa demarat proiecte de
canalizare a oraşului dar şi construirea unor blocuri ANL pentru tineri căsătoriţi.
Atragerea de agenţi economici in vederea creşteri locurilor de muncă şi măririi
bugetului local.

Macroelementele esențiale.

Azotul din sol.


Solurile din ţara noastră, pe adâncimea stratului arabil, conţin în medie 0,09 -
0,38% azot.
După conţinutul în azot total, solurile cu textură mijlocie sunt considerate:
a. slab asigurate cu azot, la un conţinut < 0,14% N;
b. mijlociu asigurate cu
azot, la un conţinut între 0,14 şi 0,27% N; (1)
c. bine asigurate cu azot, la un conţinut de peste 0,27% N.
O altă interpretare a conţinutului de azot din sol ţine cont de proporţionalitatea
care există între azot şi humus. Indicele de azot (IN) este produsul dintre conţinutul
în humus (H %) şi gradul de saturaţie în baze (V %).

Aprecierea aprovizionării cu azot, după conţinutul în humus şi indicele de


azot, se face astfel:
a. conţinut scăzut în azot pentru H < 3; IN < 2;
b. conţinut normal în azot pentru H = 3 - 6; IN = 2 - 4;
c. conţinut ridicat în azot pentru H > 6; IN 4;

33
Se pot reţine ca limite acceptate pentru o aprovizionare normală, valorile
H = 3% şi IN = 2.
În sol azotul este conţinut mai ales sub formă de combinaţii organice
(aminoacizi, amine, zaharuri, baze purinice şi pirimidinice), majoritatea lor intrând
în alcătuirea humusului. Formele anorganice prezente în sol sunt în proporţie mai
mică decât cele organice şi sunt sub formă de nitraţi, nitriţi, amoniu sau oxizi gazoşi
de azot, relativ uşor accesibile plantelor (nutriţiei).

Azotul din plantă


Azotul din plantă este elementul fundamental cu rol plastic, de construcţie în
constituţia plantelor. El se găseşte sub formă de combinaţii cuaternare proteice,
aminoacizi, acizi nucleici, clorofilă etc. Plantele superioare nu pot utiliza direct
azotul molecular din aer; această posibilitate o are doar un grup restrâns de bacterii
(libere sau simbionte), câteva specii de alge şi drojdii. Celelalte plante pot asimila
azotul doar sub formă nitrică sau amoniacală şi în cantităţi mici pe cel aminic şi
amidic.
Speciile care fixează azotul simbiotic, datorită bacteriilor fixatoare de azot
de pe rădăcinile lor, sunt:
- mazărea, măzărichea, trifoiul, soia, lucerna şi altele.
Fixarea nesimbiotică se realizează de către g. Azotobacter şi g. Clostridium,
iar în culturile de orez, de către algele albastre şi verzi.
Prin determinare conţinutului total de azot din plantă se poate aproxima
conţinutul de proteină brută (%) al plantei respective, înmulţind cu un coeficient,
numit factor de convertire, ce variază puţin de la plantă la plantă şi poate fi
aproximat cu 6,25

Azotul din îngrăşăminte


Carenţa de azot în plantă se preîntâmpină prin aplicarea de fertilizanţi
(îngrăşăminte), îngrăşămintele cu azot pot fi naturale (organice - gunoiul de grajd)
sau chimice. Dintre cele chimice, în funcţie de combinaţia în care se află azotul,
putem menţiona:
• îngrăşăminte cu azot (N) sub formă amoniacală (amoniac, apă amoniacală,
sulfat de sodiu, clorură de amoniu);
• îngrăşăminte cu azot (N) sub formă nitrică (azotatul de sodiu, de calciu sau
de potasiu);
• îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală şi nitrică (azotatul de amoniu,
sulfonitratul de amoniu, nitrocalcarul);

34
• îngrăşăminte cu azot sub formă amidică (ureea, cianamida de calciu).
În aceste îngrăşăminte nu întreaga cantitate administrată este formată din azot, ci
doar o anumită proporţie, denumită substanţă activă, exprimată în procente.
Teoretic, conţinutul în substanţă activă se calculează ţinând cont de masa
moleculară a combinaţiei.
Calculul cantităţii de azot necesare nutriţiei unei culturi pentru obţinerea unei
producţii scontate (dorite) se face ţinând cont de consumul specific al speciei
respective, adică de necesarul de azot-substanţă activă, calculat pentru obţinerea unui
kilogram de producţie.

Calculul necesarului de îngrăşăminte cu azot se face după formula:

N ( kg/ha) =

Cs - consum specific de azot (kg N/kg produs);


Rn - coeficient de utilizare a azotului din îngrăşămintele cu azot (%).

Doza optimă economic (DOE) reprezintă cantitatea de îngrăşământ exprimat


sub formă de substanţă activă nutritivă (N, P, K etc.) necesară obţinerii unei
producţii scontate, în condiţiile unei rentabilităţi maxime. DOE trebuie corelată cu
nivelul recoltelor scontate a se obţine (Rs), dar şi cu însuşirile agrochimice ale
solurilor, în special cu rezervele solului (R) de forme nutritive, efectiv sau potenţial
asimilabile de către plantele cultivate.

Fosforul în sol
Conţinutul total în fosfor al solurilor din ţara noastră, în raport cu tipul de
sol, pH, textură şi adâncime este în medie cuprins între 0,03 şi 0,24% P 2O5, în
stratul arabil. În medie, 50% este conţinut sub forma unor compuşi anorganici iar
cealaltă jumătate sub forma unor compuşi organici. Din fosforul total însă
plantele pot lua doar 1-5% fosfor potenţial asimilabil, adică solubil în solvent
convenţionali.

Fosforul în plantă
În organismele vegetale sunt întâlnite atât forme minerale, cât şi organice ale
fosforului.Dintre compuşii minerali, cei mai frecvent întâlniţi sunt: fosfaţii de Ca,
Mg şi fosfaţii alcalini. Fosforul mineral are o frecvenţă mai mare în frunze, medie
în tuberculi şi mai scăzută în seminţe. În formele organice fosforul se leagă de 3
grupe de compuşi: glucide, lipide şi protide, majoritatea lor furnizând substanţele şi
energia necesare unor procese.

35
Consumul specific pentru o dezvoltare normală a diverselor specii este
prezentat sub formă de substanţă activă (P2O5)/kg producţie.
Cunoscând consumul specific al principalelor plante de cultură se poate calcula
necesarul de fosfor pentru producţiile scontate, altfel spus, cantitatea de fosfor care
se va extrage cu recolta (rezultată din producţia scontată înmulţită cu consumul
specific al culturii respective).

Fosforul în îngrăşăminte
Deficitul de fosfor al solului se poate compensa prin intermediul îngrăşămintelor
organice şi chimice). Îngrăşămintele cu fosfor se pot clasifica, după criterii
agrochimice, astfel:
1. fertilizanţi cu fosfor solubili în acizi tari, insolubili în apă: apatite, făina de
sforite, făina de oase;
2. fosfaţi solubili în acid citric 2%: zgura lui Thomas, fosforitele, termofosfaţii;
3. fosfaţi solubili în citrat de amoniu: precipitatul, făina de fosforite,
polifosfaţii, metafosfatul;
4. fosfaţi solubili în apă: superfosfatul simplu şi concentrat.

Îngrăşăminte organice naturale


Materia organică este unul din principalii factori ai fertilităţii solului şi ai păstrării ei,
contribuind într-o măsură importantă la obţinerea de producţii de calitate superioară.
În acest scop este absolut necesar să se asigure un ciclu echilibrat al materiei organice
prin restituirea acelei cantităţi care a fost descompusă în urma cultivării plantelor.

Gunoiul de grajd
Este un produs complex, rezultat din fermentarea aerobă şi anaerobă a unui
amestec alcătuit din dejecţiile consistente şi lichide ale animalelor şi diferite resturi
vegetale (paie, rumeguş etc.) care au servit ca aşternut.
Importanţa: conţine toate elementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor.
Are acţiune lentă şi eficienţa lui se extinde pe o perioadă de 2 - 4 ani. Prin
combinare cu îngrăşăminte anorganice cu acţiune rapidă, asigură mai bine
necesităţile diferenţiate ale plantelor în elemente de nutriţie, pe toată perioada de
vegetaţie. Valoarea fertilizantă a gunoiului depinde de compoziţia componentelor,
de modul cum a fost condus procesul de fermentare în timpul păstrării şi de modul de
aplicare.

Compoziţia gunoiului de grajd


36
Compoziţia chimică a componentelor gunoiului este determinată de specia
animalelor, de vârstă, de starea lor de sănătate, de felul şi calitatea furajelor, de
cantitatea şi proporţia lor în raţie, de raportul dintre dejecţiile consistente, lichide
şi cantitatea aşternutului.
La animalele tinere, o parte din azotul şi fosforul din nutreţ este reţinută în
procesul de creştere a organismului atât la animalele vârstnice, cât şi la cele de
muncă; azotul, fosforul şi potasiul din nutreţ trec aproape în întregime în
dejecţiile consistente şi lichide. Gunoiul provenit de la animalele hrănite cu
nutreţuri concentrate şi uşor digestibile are un procent mai mare de azot, fosfor şi
potasiu. Azotul nutreţurilor concentrate uşor digestibile, după ce a fost
metabolizat, se regăseşte în cantităţi mai mari în urină, în timp ce azotul
nutreţurilor grosiere se găseşte în cantităţi mai mari în dejecţiile consistente
decât în urină.
Conţinutul total de elemente nutritive din dejecţiile animalelor depinde de
raportul dintre dejecţiile consistente şi cele lichide .
Dejecţiile consistente şi lichide nu au aceeaşi valoare fertilizantă.

Procedee de fermentare a gunoiului de grajd

a) Fermentarea prin aşezare afânată, sau fermentarea aerobă sau la cald.


În platformă gunoiul de grajd se aşează afânat, pe porţiuni de 2 m lăţime şi 1 m
înălţime; a doua zi, alături de cel clădit în ziua precedentă - până la 2 m înălţime.
Lăţimea platformei va fi de 4 m, pentru a se permite accesul aerului. Temperatura se
ridică repede la 50 - 60°C.
Descompunerea gunoiului şi viteza de fermentare se realizează prin udarea
platformei cu must de gunoi, urină sau apă, zilnic sau la câteva zile, pe toată
suprafaţa.
Fermentarea la cald este mai puţin folosită, deoarece presupune udarea prea
deasă şi pierderi de materie organică.

b) Fermentarea prin aşezare îndesată de la început, sau fermentarea anaerobă ori


la rece.
Pe fundul platformei se aşează un strat de gunoi vechi, în curs de fermentare,
sau un strat de paie, tulpini de porumb, vrejuri, turbă, care ajută la drenaj.
Zilnic se aşează gunoiul omogenizat cu furca pe porţiuni de 2 - 3 m lăţime
şi 0,5 - 0,6 m înălţime, începând dinspre bazinul colector. Se acoperă cu capac de
scândură. La următoarea aşezare în platformă a gunoiului, se dă la o parte capacul şi

37
se aşează un nou strat de gunoi proaspăt de 0,6 m grosime, se tasează şi se acoperă
cu capacul. Operaţiunea se repetă până la înălţimea de 2 - 2,5 m (înălţimea pe
care dorim să o dăm platformei, în funcţie de cantitatea de gunoi ce rezultă), apoi se
acoperă cu un strat de pământ de 20 - 25 cm şi se începe un nou strat de gunoi.
Împrejur se înconjoară cu scânduri gudronate sau alte materiale.
La o înălţime mai mare de 2,5 m are loc procesul de turbificare a gunoiului.
Pierderile de azot şi materie organică sunt mai mici, iar scăderea în volum, de
asemenea. Fermentarea este considerată terminată când materialul capătă o
culoare brun-închis, are aspect untos şi un miros caracteristic. Paiele se mai
cunosc încă, însă îşi pierd elasticitatea; ele se destramă dacă gunoiul este luat în
furcă. Fermentarea la rece durează 3-5 luni.

c) Fermentarea prin aşezare afânată la început şi apoi prin îndesare, semicaldă


sau fermentarea Krantz.
Gunoiul se aşează la început afânat, zilnic, pe porţiuni alăturate, în straturi de
un metru înălţime; după ce temperatura se ridică la 55 - 60°C, în 3 - 4 până la
nou strat de gunoi proaspăt, care de asemenea se lasă să se încălzească, apoi se
îndeasă. Se aşează astfel 3 - 4 straturi de gunoi, unul peste altul, până la înălţimea
de 2 - 2,5 m, când se acoperă cu un strat de pământ gros de 20 cm. Fermentarea
durează 3 - 4 luni.
Comparând metodele între ele (tabelele 18, 19) în privinţa pierderilor de
materie organică şi azot, precum şi a compoziţiei gunoiului rezultat, se poate
afirma că cea mai bună metodă pentru condiţiile din ţara noastră este cea a
fermentării la rece, cu aşezare îndesată de la început. Metoda Krantz se va folosi
pentru situaţii când avem cantităţi mari de aşternut şi atunci când gunoiul de
grajd trebuie dezinfectat de paraziţi (helmiţi, nematozi, acarieni).

d) Fermentarea sub picioarele animalelor.


Se practică la ovine în saivane, la bovine la îngrăşat şi la boi de muncă.
Podeaua grajdului este cu 0,5 - 1 m sub nivelul solului. Se aşează aşternut de paie
sau turbă. După murdărire se aşează un nou strat de aşternut. Animalele îl îndeasă
prin călcare, creând condiţii de fermentare anaerobă cu pierderi mici de azot (13-15
%). Se obţine un gunoi de calitate superioară celui din platformă, cu un conţinut de
azot de 0,7 %.

Construirea platformei
Platforma pentru depozitarea şi fermentarea gunoiului de grajd se construieşte
fie direct în câmp, în apropierea locului de aplicare, fie în curtea fermei sau în
gospodărie. În aceste cazuri se va amplasa la minimum 15 m de grajd şi la 50 -200 m
de locuinţe şi fântâni cu apă de băut. Drumurile pe care se aduc furajele nu trebuie
38
să se întretaie cu cel pe care se scoate gunoiul, din motive de igienă. Latura lungă va fi
orientată paralel cu direcţia vântului dominant.
Dimensiunile platformei se stabilesc în funcţie de numărul de animale, durata
de stabulaţie, înălţimea de depozitare a gunoiului, cantitatea de aşternut şi durata de
fermentare. În medie, la două scoateri ale gunoiului din platformă sunt necesari 3
m.p. pentru o vită mare
Forma platformei va fi dreptunghiulară, cu lăţimea de 4 - 9 m şi lungimea
variabilă, în funcţie de cantitatea de gunoi ce rezultă.
Fundul platformei nu trebuie să permită infiltraţii, aşa încât el se acoperă pe o
grosime de 25 cm cu un strat de argilă grasă, lut bătut, beton, piatră, cărămidă sau bile
de lemn. Înclinarea fundului platformei este de 3° spre una sau ambele margini ale
platformei, unde se sapă un bazin pentru colectarea mustului de gunoi, la capetele
de scurgere ale canalelor platformei. Bazinul colector se amplasează la 1,5 m sub
capătul cel mai de jos al platformei. Volumul lui va fi de 1,3 m.c. pentru fiecare 100
tone gunoi de grajd sau 1 m.c. pentru o vită mare. Dacă în bazin se va colecta şi
urină, atunci el se va dimensiona la 2 m.c. pentru fiecare vită mare.
Când platforma se face în săpătură (groapă), adâncimea este de 0,5 - 1 m, în
funcţie şi de nivelul apei freatice). Pereţii se taluzează, iar pământul scos se aşează pe
cele două laturi lungi ale platformei, pe o înălţime de 0,5 - 1 m.
Pe măsură ce se depozitează gunoiul şi se înalţă grămada de gunoi, aceasta se
înconjoară cu scânduri gudronate, nuiele împletite, pentru a uşura fermentarea şi a
împiedica uscarea gunoiului. Platforma ajunsă la 2 m înălţime se acoperă cu paie,
pământ spre a proteja gunoiul de levigarea datorată ploilor şi altor cauze.

Organizarea transportului şi a aplicării gunoiului în funcţie de cultură


Pentru semănăturile de toamnă transportul gunoiului se face vara, pe timp
noros, după ce terenul a fost eliberat de planta premergătoare, încorporându-se
imediat sub brazdă. Atunci când semănăturile de toamnă urmează unor culturi ce
eliberează terenul târziu, acesta se va administra culturii premergătoare, în
cantităţi mai mari.
Pentru cerealele păioase de primăvară gunoiul se va administra şi încorpora în
toamnă. În zonele secetoase gunoiul se va încorpora sub arătura de toamnă, în stare
descompusă.
Pentru culturile prăşitoare (porumb, floarea-soarelui, cartof) gunoiul bine
descompus se poate aplica şi în primăvară, dar nu mai târziu de 2 - 3 săptămâni
înainte de semănat, astfel ca terenul să se poată aşeza până la semănat.
Administrarea gunoiului semidescompus în primăvară nu se recomandă,
deoarece în prima perioadă de vegetaţie are acţiune negativă asupra creşterii plantelor.
Administrarea gunoiului de grajd în corelaţie cu textura. Pe solurile cu textură
nisipoasă, cu un drenaj şi o aerare bună, aplicarea gunoiului toamna favorizează
39
spălarea substanţelor minerale rezultate din degradarea substanţelor organice ale
gunoiului. Din acest motiv, pe astfel de terenuri, gunoiul bine fermentat se va aplica
toamna târziu (5°C) sau primăvara, odată cu lucrările pregătitoare pentru semănat.
Pe solurile cu textură argiloasă (soluri grele) gunoiul de grajd semidescompus
se aplică toamna, odată cu arătura de bază, pentru a favoriza afânarea solului,
formarea unei structuri favorabile creşterii plantelor şi creării condiţiilor de lucrare
mai bună a solului.
Adâncimea de încorporare a gunoiului depinde de gradul de fermentare în care
acesta se găseşte, de tipul de sol, climă etc. Gunoiul de grajd mai puţin fermentat se
încorporează la adâncimea de 18 - 20 cm şi se amestecă cât mai bine cu solul, pentru
a favoriza degradarea şi reducerea pierderilor de azot care sunt cu atât mai mari, cu
cât stratul de sol ce acoperă gunoiul este mai mic. Încorporarea superficială a
gunoiului păios (nefermentat) produce dificultăţi la semănat.
Gunoiul bine fermentat se încorporează mai puţin adânc, în zona de 10 - 15
cm.
În zona solurilor podzolice încorporarea se face la 12 - 15 cm, iar în zona
solurilor brune şi cernoziomice, la 18 - 25 cm adâncime.
Pe solurile argiloase sau în zonele cu precipitaţii mai abundente, gunoiul de
grajd se încorporează la 16 - 20 cm, iar pe solurile nisipoase, din zonele secetoase,
se încorporează la 20 - 25 cm adâncime.

Gunoiul de grajd ca sursă de elemente nutritive


Conţinutul în azot din gunoiul de grajd este în medie de 0,5%, fiind asimilat
în primul an de către plante în proporţie de 20 - 25%, iar în anii următori – în
proporţie din ce în ce mai mică.
Se consideră că fosforul conţinut în gunoiul de grajd, în medie de 0,25%
P2O5, se consumă în primul an în proporţie de 30 - 40%, iar în anii următori mai
puţin.
Potasiul din gunoiul de grajd este în medie de 0,6% K2O, cu un coeficient de
asimilabilitate, în primul an, de 60 - 70%.
În sol gunoiul de grajd degajă 1 - 2 g CO2 într-o oră/m2, ceea ce măreşte
mobilitatea elementelor nutritive şi eficienţa amendamentelor.
Cea mai mare eficienţă o are gunoiul de grajd pe luvisoluri şi în zonele
climatice favorabile asigurării cu apă a plantelor.
În primul an gunoiul de grajd este utilizat mai bine de plantele cu perioadă
lungă de vegetaţie: porumbul, sfecla, cartoful, floarea-soarelui, cânepa, varza,
tomatele etc.
Durata de acţiune depinde şi de cantitatea de gunoi administrată. Cu cât
aceasta este mai mare, cu atât şi acţiunea lui va fi mai de durată.

40
Pe soluri mai uşoare (nisipo-lutoase, nisipoase) se recomandă aplicarea unor
cantităţi mai mici, 10-15 t/ha, însă repetate la 2 ani, deoarece efectul remanent
este mai redus. Pe solurile argiloase se administrează în cantităţi mai mari şi la
intervale de 2 - 3 ani.

Mraniţa
Este un gunoi de grajd ajuns în stare înaintată de fermentare, reprezentând
aproximativ 25% din masa lui iniţială. Are aspect grăunţos şi pământos.
La un conţinut mediu de apă de 80% mraniţa conţine 0,7 - 2,0% N, 0,3 -1,2%
P2O5, 0,8 - 0,9% K2O şi 0,5% CaO.
Eficienţa cea mai mare se obţine prin aplicare la cuib, la plantarea răsadurilor
de legume, deci la aplicare localizată. Frecvent se utilizează la producerea
diferitelor amestecuri cu pământ, amestecuri organo-minerale.
Compostul
Este un amestec de diferite resturi de natură vegetală şi animală din gospodărie,
singure sau amestecate cu pământ, turbă, gunoi de grajd, var, nămol, cenuşă etc,
care au suferit un proces de transformare biologică în condiţii aerobe şi anaerobe.
În compost pot intra resturi de paie, pleavă, vrejuri de cartof, tulpini de fasole,
buruieni, frunze, gunoi de curte, oase sfărâmate, resturi menajere (de bucătărie),
apă de la spălatul rufelor, nutreţuri alterate, fecale, gunoi de păsări, rumeguş de
lemn şi altele.
Scopul preparării compostului prin fermentare este de a reduce raportul C/N şi
de a aduce în stare asimilabilă substanţele din componentele care participă la
amestec.
Compostarea se poate realiza pe platforme şi în gropi.
Fermentarea durează 4-12 luni. Materialul se cerne, iar părţile nedescompuse
se trec mai departe la fermentat.
Se pot pregăti: compost de pământ, compost de turbă, compost din reziduuri
de tescovină, compost din coarde de viţă-de-vie, compost de rumeguş de lemn,
compost de alge marine, compost de reziduuri animale, compost de paie.
În medie, compostul conţine: 0,3 - 0,5 % N, 0,2 - 0,3% P2O5, 0,3 - 0,6% K2O.
Acţiunea compostului este rapidă, eficienţa lui fiind mai mare în primul an şi
mai scăzută în anii următori.

41
Capitolul 4. Proiectare, amenajarea și organizarea
fermei

Amplasament: Ferma este amplasată pe DJ 791 la 5 km de Orașul Sântana


înspre Arad.

Profil de activitate: agrozootehnic

Sectoarea de activitate:
• Sectorul vegetal (13 ha)
• Cereale și leguminoase: grâu, porumb,
• Plante furajere: lucernă, sfeclă furajeră, porumb siloz, pajiște
• Sector zootehnic
• Vaci de lapte (20 capete)

42
• Sectorul de prelucrare primară a produselor agricole (furaje și
alimente)

Dotări necesare
• Sectorul vegetal
• Atelier mecanic + remiză utilaje/mașini
• Utilaje: tractor 160 CP, plug reversibil, disc, MIG – 12,
semănătoare păioase și prășitoare, cultivator, grape, cositoare,
balotieră, greblă, combină cereale și leguminoase, remorci
• Depozit fân, siloz, magazie cereale, bucătărie furajeră
• Sectorul zootehnic
• Adăpost bovine (20 capete)
• Utilaje speciale
• Construcții pentru prelucrarea produselor: moară, lăptărie, abator,
carmangerie, frigorifer
• Construcții administrative și sociale

Anexa 1
Structura culturilor și producțiile scontate

Nr. Suprafața Producție Producție


Cultura Destinație
Crt ha medie kg/ha totală to
1 Grâu 1 3500 7 Furaj + vânzare
2 Sfeclă furajeră 1 3500 7 Furaj preparat
3 Porumb boabe 1 4500 9 Furaj preparat
4 Porumb siloz 1 45000 45 Furaj suculent
7 Lucernă (fân) 1,6 8000 16 Furaj preparat
8 Pajiște 7,4 20000 140 Furaj fibros

43
Anexa 2
Efectiv de animale și producțiile scontate

Efectiv Prod
Specia Prod medie Destinația
cap/an totală
Bovine
• Vaci cu lapte 20 4500 l 90 hl Vanzare lapte

Anexa 3
Lista utilajelor agricole necesare

Nr. Valoare estimată


Denumire utilaj Bucăți
Crt (euro)
1 Tractor 160 CP 1 82000
2 Plug reversibil (PRP 5) 1 2000
3 Scarificator (4 m) 1 (11800)
4 MIG – 12 1 21000
5 Grapă cu disc (GDP 5) 1 15000
6 Combinator (6 m) 1 1500
7 Semănătoare păioase (40 rând = 5 m) 1 (28500)
8 Semănătoare prășitoare (8 rând = 5,6 m) 1 (33000)
9 Grapă reglabilă 1 8000
10 Sapă rotativă 1 15000
11 Cultivator pentru prășinoase 1 15000
12 Cositoare purtată 1 10000
13 Greblă mecanică 1 10000
14 Presă balotat 1 (40000)
15 Tocător rest veg. (1 = 4,7 m) 1 20000
16 Încărcător frontal 1 15000
17 Remorcă (5t + 9t), (furaje + semințe) 1 40000
18 Combină recoltat cereale + heder pentru porumb 1 (190000)
Total 286000

44
Anexa 4
Lista echipamentelor zootehnice necesare

Valoare
Nr.
Denumire utilaj Bucăți estimată
Crt
(euro)
1 Adăpători cu bilă 20 9000
2 Despărțitoare de stand pentru cusete 40 4000
3 Instalație de muls mecanic 1 40000
4 Tanc lapte 500 l 1 10000
5 Echipament evacuare dejecții 1 25000
6 Remorcă tehnologică furajare 1 40000
7 Batoză 1 18000
8 Moară amestec furaj 1 18000
9 Vidanjă 1 36000
Total 200000

• Necesarul de furaje (Bovine)


• fân lucernă 28 to
• fân graminee + leguminoase 28 to
• siloz de porumb 160 to
• pășune cultivată 360 to
• amestec de concentrate (25 to vara și 21 to iarna)

Anexa 5
• Necesarul de furaje concentrate (Bovine)
Vară Iarnă
Furajul
% Cantitarea kg % Cantitarea kg
AC1 - 25000 AC2 21000
Porumb 62 15500 37 7770
Sare 1 250 1 210
Cretă furajeră 1 250 1 210
Fosfat dicalcic 1 250 1 210
Total 100 25000 100 21000

45
Anexa 6
• Necesarul de furaje pentru animale ha
Produsul Categoria și efectivul de animale pentru 20 capete vaci cu lapte
Grâu 1
Sfeclă furajeră 1
Porumb boabe 1
Porumb siloz 1
Lucernă (fân) 1,6
Pajiște 7,4
Total 13

Anexa 7
Deviz de lucrării și cheltuieli
Cultura: Grâu – 3500 kg/ha (ecologic)
Nr. Timp Motorină
Lucrarea UM Cant
Crt Ore Litrii
1 Dezmiriștit Ha 1 0,6 18
2 Pregătire pat germinativ Ha 2 0,4 15
3 Combinator Ha 1 0,5 7
4 Semănat Ha 1 0,3 3
5 Grăpat semănătură Ha 1 0,1 2,4
6 Recoltat Ha 1 0,5 12
7 Transport recoltă To/Ha 3,5 0,2 4
8 Balotat paie To/Ha 1 0,2 4
9 Încărcat și transportat baloți Ha 4 0,2 4
10 TOTAL Ha 1 3,0 69,4

46
Anexa 8
Deviz de lucrării și cheltuieli
Cultura: Porumb boabe – 4500 kg/ha (ecologic)
Nr. Timp Motorină
Lucrarea UM Cant
Crt Ore Litrii
1 Scarificat Ha 1 0,7 12
2 Transport și adm gunoi de grajd To/Ha 1 0,5 7
3 Arat Ha 1 0,6 22
4 Pregătit pat germinativ Ha 1 0,5 7
5 Combinator Ha 1 0,4 3
6 Semănat Ha 1 0,5 4,5
7 Prășit - sapă rotativă Ha 1 0,2 3
8 Prășit mecanic (2) Ha 2 0,5 8
9 Recoltat Ha 1 0,7 14
10 Transport recoltă Ha 1 0,2 4
11 TOTAL Ha 1 4,8 84,5

Anexa 9
Deviz de lucrării și cheltuieli
Cultura: Porumb siloz – 45000kg/ha (ecologic)
Nr. Timp Motorină
Lucrarea UM Cant
Crt Ore Litrii
1 Scarificat Ha 1 0,7 12
2 Transport și adm gunoi de grajd To/Ha 40 0,5 7
3 Arat Ha 1 0,6 22
4 Pregătit pat germinativ Ha 1 0,5 7
5 Combinator Ha 1 0,4 3
6 Semănat Ha 1 0,5 4,5
7 Prășit - sapă rotativă Ha 1 0,2 3
8 Prășit mecanic (2) Ha 2 0,5 8
9 Recoltat siloz Ha 1 0,7 14
10 Transport siloz To/Ha 45 1,0 4,5
10 Tasat siloz To 45 0,6 4,5
11 TOTAL Ha 1 4,8 89,5

47
Anexa 10
Deviz de lucrării și cheltuieli
Cultura: Lucernă – 8000kg/ha (ecologic)
Nr. Timp Motorină
Lucrarea UM Cant
Crt Ore Litrii
1 Arat Ha 1 0,6 22
2 Nivelat Ha 1 0,2 7
3 Combinator Ha 1 0,1 3
4 Tăvălugit Ha 1 0,2 3
5 Semănat Ha 1 0,3 3
6 Cosit I + II + III Ha 3 0,9 15
7 Greblat I + II + III Ha 3 0,6 10
8 Balotat I + II + III Ha 3 0,6 12
9 Transport baloți Ha 3 0,6 12
10 TOTAL 4,1 87

Anexa 11
Deviz de lucrării și cheltuieli
Cultura: Pajiște – 20000kg/ha (ecologic)
Nr. Timp Motorină
Lucrarea UM Cant
Crt Ore Litri
1 Transport și adm îngr. org. To/HA 40 0,5 7
2 Arat Ha 1 0,6 22
3 Nivelat Ha 1 0,2 7
4 Combinator Ha 1 0,4 3
5 Tăvălugit Ha 1 0,2 3
6 Semănat Ha 1 0,3 3
7 Total Ha 1 2,2 45

Stabilirea speciilor și a efectivului de animale

Ferma are ca principal obiect de activitate creșterea bovinelor, în special vaci


în lactație .
Stabilirea efectivului de animale
• Necesarul de hrană pentru perioada de iarnă (180 zile):

Cantităţi medii de furaje indicate în hrana taurinelor (kg/100 kg )

(RĂDULESCU Hortensia, Curs Proiectarea amenajărilor ecologice, An IV, IM)


48
Anexa 12

Iarna
Specificare
Fibroase Grosiere Suculente Concentrate

Vaci in lactatie 0,8-1,5 0,3-0,5 4-5 0,3-0,5

1 UVM = 500 kg
Stabilirea necesarului de hrană și a suprafeței agricole necesare pentru
perioada de stabulație:
Fibroase:
• fân de lucernă 50000 kg / ha masă verde = 12500 kg / ha masă uscată
1,5 * 5 * 180 = 1350 kg / animal / iarnă
1 ha ................. 12500 kg
x ....................... 1350 kg
x = 0,108 ha
Suculente:
• sfeclă furajeră 60000 kg / ha
2 * 5 * 180 = 1800 kg
1 ha .................. 60000 kg
x ....................... 1800 kg
x = 0,03 ha

• porumb siloz 45000 kg / ha


2 * 5 * 180 = 1800 kg
1 ha .................... 45000 kg
x .......................... 1800 kg
x = 0,04 ha
49
Concentrate
• porumb boabe 5000 kg / ha
0,5 * 5 * 180 = 450 kg
1 ha ..................... 5000 kg
x .......................... 450 kg
x = 0,09 ha
Grosiere
• paie, șroturi, etc.
• pentru furajele grosiere nu se calculează suprafața, acestea rezultând în
urma recoltării plantei principale.

ha / animal / iarnă

• Necesarul de hrană pentru perioada de vară (185 zile):

50 kg * 185 zile = 9250 kg / animal / vară


1 ha ............... 25000 kg (masa verde pajiște)
x ...................... 9250 kg
= 0,37 ha / animal / vară
ha / animal / an

Pentru a stabili numărul de animale aflate în secorul zootehnic, se împarte


suprfața totala a terenului agricol folosit hrana animalelor din complexul zootehnic
la suprafața necesară unui animal.

Suprafața totală: 13/0,64 = 20,3125 = 20 animale

50
Suprafața agricolă (atât cea cultivată cât și pajiștile) de 13 ha asigură
necesarul de hrană pentru 20 animale.

Raportul teren agricol/arabil

Suprafața de pașune necesară pentru 20 animale = 0,37*20 = 7,4 ha


Suprafața teren arabil = 13 – 7,4 = 5,6 ha

Cantitatea și natura dejecțiilor rezultate

Determinarea cantităţii de NPK extrase odată cu recolta

Consumurile specifice pe principalele culturi

(RĂDULESCU Hortensia, Curs Proiectarea amenajărilor ecologice, An IV, IM)

Anexa 13

Consumul specific (kg/ha)


Cultura
N P K

Porumb boabe 0,030 0,010 0,020

Porumb masa
0,003 0,0015 0,0020
verde

Sfecla nutreţ 0,005 0,0015 0,0045

Lucernă 0,020 0,010 0,020

Calculul recoltei scontate:


51
• Porumb boabe Rs = 450 kg * 20 animale = 9000 kg
• Porumb siloz Rs = 1800 kg * 20 animale = 36000 kg
• Sfecla furajeră Rs = 1800 kg * 20 animale = 36000 kg
• Lucernă Rs = 1350 kg * 20 animale *4 = 108000 kg
Calculul consumului specific:

• Porumb boabe
• N – 0,030 * 9000 = 270 kg
• P – 0,010 * 9000 = 90 kg
• K – 0,020 * 9000 = 180 kg

• Porumb siloz
• N – 0,003 * 36000 = 108 kg
• P – 0,0015 * 36000 = 54 kg
• K – 0,0020 * 36000 = 72 kg

• Sfeclă furajeră
• N – 0,005 * 36000 = 180 kg
• P – 0,0015 * 36000 = 54 kg
• K – 0,0045 * 36000 = 162 kg

• Lucernă
• N – 0,020 * 108000 = 2160 kg
• P – 0,010 * 108000 = 1080 kg
• K – 0,020 * 108000 = 2160 kg

N total = 270 + 108 + 180 + 2160 = 2790 kg N extras


52
P total = 90 + 54 + 54 + 1080 = 1278 kg P extras
K total = 180 + 72 + 162 + 2160 = 2572 kg K extras

Determinarea cantităţii de NPK conținute în gunoiul de grajd

Cantităţi de gunoi de grajd brute (tone) obţinute de la un animal anual

(RĂDULESCU Hortensia, Curs Proiectarea amenajărilor ecologice, An IV, IM)

Anexa 14

Durata perioadei Bovine Cabaline Ovine Suine


de stabulatie adulte

220-240 9-10 6-7 0,8-0,9 1,5-2

200-220 8-9 5-6 0,7-0,8 1,2-1,5

180-200 6-8 4-5 0,6-0,7 1-1,2

Sub 150 4-5 2,3-3 0,4-0,5 0,8-1

Compoziţia gunoiului de grajd proaspăt în funcţie de specia de animale

(RĂDULESCU Hortensia, Curs Proiectarea amenajărilor ecologice, An IV, IM)

Anexa 15

Specia Apa N P K

Bovine 75 0.45 0.109 0.457

Cabaline 71 0.58 0.122 0.440

53
Ovine 68 0.85 0.109 0.562

Suine 72 0.45 0.083 0.457

1 animal în perioada de stabulație de 180 zile produce 6 t gunoi de grajd


6t * 20 animale = 120 t = 120000 kg gunoi de grajd

NPK conținut de gunoiul de grajd:


N – (0,45 * 120000) / 100 = 540 kg
P – (0,109 * 120000) / 100 = 130,8 kg
K – (0,457 * 120000) / 100 = 548,4 kg

Deficitul de N = 2790 – 540 = 2250 kg N


Deficitul de P = 1278 – 130,8 = 1147,2 kg P
Deficitul de K = 2572 – 548,4 = 2023,6 kg K

Calculul rezervei de azot din sol


• Azotul provenit din precipitaţiile atmosferice
Solul se aprovizionează cu 2 kg N /ha pentru fiecare 100 mm precipitaţii.
Pentru Brusturi media multianuală a precipitaţiilor este de 585,4 mm.

Np. Kg/ha = Pmm x 0,02

Np = 585,4 x 0,02 = 11,71 kg/ha

• Azotul provenit din activitatea bacteriilor fixatoare de azot


nesimbiotice

54
Acesta se apreciază în primul rând în funcţie de temperatură, sub 80C se
consideră că fixarea azotului este foarte redusă iar în cursul zilei cu temperatura
medie de peste 80C se acumulează în sol 0,2-0,3 kg N/ha. Luând în considerare o
perioadă de 60 zile cu temperatură peste 80C se aplică formula:

Nfn. = Z x 0,25 unde:

Nfn. = 60 x 0,25 = 15 kg/N

c. Azotul provenit din activitatea bacteriilor simbiotice

Acesta depinde de natura plantei. Se consideră că numai 35% din cantitatea


totală de azot rămasă în sol după leguminoase poate fi utilizată în primul an de
către plantele care urmează respectiv 30% din cel de-al doilea an. Pentru lucernă
valoarea este de 280 kg/ha/an.

Nfs. = (280 x 35) / 100 = 98 kg/ha, în primul an

Nfs. = (280 x 30) / 100 = 84 kg/ha, în anul doi

d. Azotul rezultat din mineralizarea humusului

Luând în considerare un sol cu conţinutul de humus de 2,5 % şi 3% N, cu o


densitate apreciată în jurul valorii de 1,5 t/m3 şi ţinând cont de literatura de
specialitate care foloseşte un coeficient de mineralizare a humusului de 0,012 (kg
N / kg humus), se poate calcula azotul rezultat din mineralizarea humusului după
cum urmează:

Masa solului pe un hectar (20 cm) cu o densitate de 1,5 t/m3 este următoarea:

s = 100 m x 100 m = 10 000 mp

v = 10 000 mp x 0,2 m (20 cm) = 2000 m3

55
m = 2000 m3 x 1,5 t/m3 = 3000 t

Masa humusului, Mh = (3000 x 2,5) / 100 = 75 t/ha

Coeficientul de mineralizare a humusului reprezintă raportul dintre masa


humusului mineralizat şi masa totală a humusului din sol:

Cm = mhm/mht, adică

mHm = Cm x mht = 0,012 x 75 = 0,9 t/ha humus mineralizat

Masa azotului rezultat din mineralizarea humusului este următoarea :

mN = (0,9 x 3) / 100 = 2,7 t/100 = 0,027 t/ha = 0,027 x 1000 kg N/ha

Nmh = 27 kgN/ha

e. Azotul levigat în afara zonei active a rădăcinilor

Acesta este dependent de precipitaţii şi tipul de sol. Are valori medii de 30-
45 kg/ha.

În concluzie, rezerva totală de azot a solului este egală cu suma primelor


patru tipuri de azot din care se scade azotul levigat . Astfel rezerva de azot în
primul an este de:

( 11,71 kg + 15 kg + 98 kg + 27 kg) – 40 = 111,71 kg N/ha/an , pentru ca în


cel de-al doilea an să se reducă la :

( 11,71 kg + 15 kg + 84 kg + 27 kg) – 40 = 97,71 kg N/ha/an

Se poate constata din aceste calcule dacă rezerva de azot din sol împreună cu
azotul conţinut în îngrăşământul organic administrat sunt în măsură să asigure
necesarul nutritiv al plantelor

56
Capitolul 6. Concluzii

Ferma proiectată se încadrează în condițiile necesare pentru a fi numita


exploatație agricolă în sistem ecologic, respectând obiectivele agriculturii
ecologice:
1) Producerea de hrană de înaltă calitate şi în cantitate suficientă;
2) De a interacţiona constructiv în direcţia creşterii calităţii vieţii;
3) Încurajarea şi favorizarea ciclurilor biologice în sistemul de gospodărire
resurselor prin implicarea microorganismelor, faunei şi florei din sol, a plantelor şi
animalelor;
4) Menţinerea şi/sau creşterea fertilităţii solului pe termen lung;
5) Atragerea şi valorificarea în cadrul sistemului agricol a resurselor
neconvenţionale;
6) Acţionarea într-un sistem închis privind materia organică şi elementele
nutritive (realizarea unor eficiente circuite locale a elementelor nutritive);
7) Utilizarea cu precădere a materialelor şi substanţelor care pot fi reciclate
în propriul sistem sau în alte sisteme (evitarea creării deşeurilor inutilizabile);
8) Asigurarea animalelor din cadrul sistemului condiţii de viaţă cât mai
apropiate de cele naturale;
9) Reducerea şi eliminarea tuturor formelor de poluare care pot rezulta din
tehnologia agricolă;
10) Menţinerea şi/sau creşterea diversităţii genetice (biodiversităţii) din
cadrul sistemului agricol şi din sistemele naturale învecinate;
11) Asigurarea de venituri decente producătorilor agricoli şi comunităţilor
respective, care să le permită susţinerea necesităţilor economice, sociale, culturale

57
sau de altă natură în vederea asigurării unui nivel decent de viaţă, în conformitate
cu drepturile omului stipulate de ONU;

58
Capitolul 7. Bibliografie

• RĂDULESCU Hortensia, Curs Proiectarea amenajărilor ecologice, An IV, IM


• SALA Florin, Introducere în sisteme de agricutură, Curs, Timișoara 2002
• http://ec.europa.eu/agriculture/organic/organic-farming/what-organic_ro
• http://www.fermierul.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=19, Agricultura ecologică
în România

• http://www.univagro-iasi.ro/FUSPA/agricultura_ecologica.pdf, SAMUIL Costel, Tehnologii de


agricultură ecologică, Iași 2007

• http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_12633/Magor-Csibi-
Agricultura-ecologica-intre-avantaje-dezavantaje-si-oportunitate-pentru-Romania.html

• http://www.gazetadeagricultura.info/furaje/877-Cultura%20de%20sfecla%20furajera.html
• http://www.primariasantana.ro/
• http://www.madr.ro/pages/efp/ferma_didactica_agrozootehnica_ecologica_proiect.pdf

59