ZÂMBETUL ARHAIC

în arta Greciei Antice

Alexandru Stănescu
masterand CESI – semestrul I
2008
 Zâmbetul arhaic

Mi-am îndreptat privirile spre Perioada Arhaică a artei Greciei Antice din mai
multe motive. În urmă cu aproximativ 12 ani am vizitat Athena, unde am admirat
exponatele muzeului “Acropolis”. Am fost impresionat de frumuseţea şi misterul statuilor
de korai si kouroi. Din câte îmi amintesc, erau destul de multe exponate de korai, iar
plimbarea prin galeriile de artă arhaică a fost o experienţă greu de rezumat în cuvinte.
Eram înconjurat de nişte fete tinere de piatră, care mă priveau cu ochi tulburători, vechi
de circa 2 500 de ani, dar totusi atât de vii.
Aproape în întregime, sculptura greacă antică ni se înfăţişează astăzi incoloră şi
modificată de trecerea timpului. Este oarecum ciudat să-ţi imaginezi fermecătoarele korai
acoperite de culori, aşa cum se pare că arătau în Perioada Arhaică. Réné Ginouvés
mentionează în “Arta Greacă” (Meridiane 1992), Războaiele cu perşii din secolul V î.Hr.,
când statuile de pe Acropole (Athena) au fost mutilate şi aruncate la pământ. Ulterior,
însă, korai au fost adunate şi ascunse într-o groapă care se pare că le-a conservat
prospeţimea şi unele culori. Invazia perşilor a adus statuile la forma pe care o au astăzi şi
aşa, ciuntite şi monocrome, parcă exercită o fascinaţie mai mare decât întregi si acoperite
de culori. Venus din Milo provoacă imaginaţia pentru a reconstitui poziţia braţelor
pierdute, însă frumuseţea clasică a siluetei feminine ne face să o iubim aşa cum este,
chiar mai mult pentru misterul pe care îl generează lipsa braţelor. Faptul că statuia purta
cândva bijuterii la gât şi era vopsită destul de strident nu poate decât să ne surprindă.
“Victoria din Samotrake” (sculptură din Perioada Elenistică) copleşeşte prin puterea de
expresie a trupului înaripat, fără să aiba chip sau mâini. Urmele timpului au remodelat
aceste sculpturi, schimbându-le universul semnificaţiilor.
Korai si kouros sunt mult mai vechi decât cele două capodopere amintite mai sus.
Aparţin perioadei anterioare Clasicismului grec, anume Artei Arhaice (600-480 î.Hr.).
Perioada Arhaică marchează o evoluţie faţă de Epoca Geometrică (sec. X - IX), în
ceramică, respectiv Stilul Dedalic (sec VII î.Hr.) în sculptură. Între sec. VIII î.Hr. şi 600
î.Hr., progresele sunt impresionante: primele reprezentări de siluete umane apar în pictura
vaselor, înlocuind motivele geometrice, alfabetul fenician este adoptat şi transformat de
greci, care pun astfel bazele unei noi scrieri (ce va inspira şi alfabetul roman), are loc
prima “ediţie” a Jocurilor Olimpice, Homer duce la apogeu o veche tradiţie orală prin
“Iliada” şi “Odiseea” (eclipsând întreaga tradiţie precedentă, din care doar aceste două
opere ne-au rămas), iar Hesiod redactează în “limba epică” poemul “Theogonia”. Este
vorba despre o Renaştere greacă, care punea capăt unei perioade întunecate ce durase
câteva secole. Artele înfloreau, însă grecii treceau printr-o criză socială care va determina
marea migraţie prin Mediterana. Criza era determinată de aristocraţia funciară care
înghiţea din ce în ce mai mult pământ, în detrimentul ţăranilor. Situaţia ţăranilor este
descrisă în “Munci şi zile”, al doilea poem al lui Hesiod (din cele păstrate). În secolul VII
se atinge un punct maxim al colonizării greceşti, care ajunge până în Marea Neagră şi
chiar aproape de Spania de azi. Lipsa propietăţilor de pe continent îi alungase pe greci
către alte teritorii cu ieşire la Marea Mediterană, iar aventurile lor navale au înlesnit
restabilirea comerţului cu Orientul Apropiat.
În acest context, Réné Ginouvés analizează sursele de inspiraţie ale artei arhaice.
Cercetătorul numeşte arta secolului VII* “orientalizantă” (fiind sub puternica influenţă a
Egiptului şi Feniciei), iar pe cea a secolului VI - arhaică. Grecii se expatriau în grupuri,
iar noile cetăţi fondate de aceşti emigranţi rămâneau în contact cu metropolele lor. Zeii
dirijaseră migraţia şi li se cuveneau sanctuare şi ofrande în semn de mulţumire. În
consecinţă, activitatea arhitecţilor şi sculptorilor din această epocă va fi acaparată de
monumentele arhitecturii sacre. Statuile ex-voto erau şi ele oferite pietăţii şi admiraţiei
credincioşilor.
Din frecventele întâlniri cu Orientul, marinarii greci au prins gustul comerţului
care includea obiecte artistice. Pictura vaselor conţine cele mai timpurii influenţe
orientale. Pictorii greci au renunţat încet-încet la geometrizare, iar sculptorii se
îndepărtează de “idolii grosolani din sanctuarele vechi, cautând o aparenţă umană pentru
aceşti zei cărora epopeea le împrumută pasiunile muritorilor”(1). Poemele homerice se
constituie printre forţele modelatoare ale artei arhaice.
Spre sfârşitul secolului VII, colonii greci s-au instalat în Delta Nilului. Réné
Ginouvés susţine că în acea perioadă apare în sculptura greacă kouros, tânărul drept, care
priveşte în faţă şi avansează piciorul stâng în ciuda superstiţiei grecilor în legătură cu
pasul acestui picior. Influenţa categorică a Egiptului (de unde se pare că au învăţat şi
tehnica cioplirii pietrei) se regăseşte în hieratismul siluetei masculine. Kouroi depăşesc
marimea naturală, însă rareori au dimensiuni monumentale (cel mai mare exemplar este
Kouros din Samos - sec.VI). Lipsiţi de veşminte, chipurile lor poartă amprenta civilizaţiei
Cretane (părul lung, împletit în diverse feluri). Ar fi putut să-l reprezinte pe Apollo, să
marcheze locuri unde au căzut soldaţi viteji în luptă, sau eroi legendari - Cleobis şi Biton,
tinerii ucişi de Hera în timp de dormeau în templu, pentru a fi astfel răsplatiţi pentru
hărnicia şi devotamentul lor, sunt înfăţişaţi sub forma de kouroi sculptaţi în Argos (580
î.Hr., astăzi sunt expuşi la Delphi). Kouroi sunt majoritatea din piatră (cu unele excepţii –
vezi Kouros din Pireu, bronz, 530 î.Hr). Erau la început sculptaţi în calcar, însă această
piatră poroasă se deteriora repede, detaliile precum nasul sau buzele fiind expuse
eroziunii chiar în cursul vieţii celui care le comandase. Kouroi sculptaţi în marmură erau
foarte costisitori şi se pare că serveau drept decoraţiune pentru mormintele aristocraţilor
greci. În consecinţă, ei pot fi priviţi şi ca nişte embleme ale puterii şi bunăstării claselor
superioare din Grecia Antică. Pe de altă parte, kouroi (ca şi korai) puteau fi dedicaţi
cultului unei zeităţi, continuând sub altă forma tradiţia sculpturilor în lemn (mai vechi)
numite xoanon, care nu au supravieţuit până astăzi, şi a celor din bronz (din arta
“dedalică”). Réné Ginouvés menţionează în lucrarea sa faptul că grecii puneau uneori
statuile în lanţuri “pentru a păstra zeii aproape” (o altă mărturie a formei umane pe care o
îmbracă treptat divinul în aceasta perioadă).
Spre deosebire de ei, korai sunt întotdeauna îmbrăcate, poartă poadoabe specifice,
iar piciorul stâng nu este atât de evident mişcat înainte. Pot avea, de asemenea, destinaţie
votivă sau comemorativă. Şi kouroi erau pictaţi, prin aplicarea unui amstec de ceară şi
pigment, dar unele korai se pare că aveau ochii evidenţiaţi prin culoarea roşie, “pentru că
* Vom considera de aici încolo toate datele ca fiind î.Hr. (fără să mai fie însoţite mereu de notaţie).
ochiul e lumina chipului, iar roşul e cea mai frumoasă dintre culori” - dupa spusele lui
Platon. Ne putem concentra asupra rochiilor de-a lungul perioadei arhaice pentru a marca
evoluţia acestui tip de statuie, aşa cum în cazul kouroi putem observa reprezentarea
anatomiei. Este uşor de înţeles de ce korai atrag cu mai multă putere privitorul (aici
vorbesc mai mult despre mine ca privitor) decât echivalentul lor masculin: veşmintele
ascund frumuseţea trupului feminin care este totuşi sugerată, figura emană o linişte
metafizică, iar zâmbetul întregeşte aura hipnotică a ansamblului. S-ar spune că aceste fete
din piatră conţin suficientă magie pentru a cuceri orice vizitator de gen masculin.
Zâmbetul de kore mă bântuie şi acum, pentru că nu mă pot gândi la acea expresie serenă
fără să simt irezistibilul sentiment de pace, odihnă pe care îl degajă. Dacă una din aceste
statui s-ar desprinde, în urma unei vrăji, din locul ei fix şi ar ajunge pe o bancă din
Bucureşti, nu cred că m-aş putea abţine să mă culc în poala ei şi să-i privesc zâmbetul
acela minunat, ca într-o poezie de Eminescu.
“Korai de pe Acropole, a căror eleganţă şi poadoabe sunt adesea cu totul ionice,
îşi păstrează în ţinută, ca şi în expresie, pudoarea corespunzătoare idealului femeii elene”
(spune François Chamoux în “Civilizaţia greacă în Epocile Arhaică şi Clasică, Meridiane
1985). “Ideal” este cuvânt-cheie în analiza statuilor arhaice. Grecii se pregăteau pentru
cea mai frumoasă perioada din cultura lor solară – Epoca Clasică, secolul V, iar fiinţa
umană câştigă locul central în atenţia artiştilor. Kouroi şi korai nu intenţionau să
reproducă fiinţe umane individuale, deşi probabil erau inspirate de modele reale (spre
sfârşitul sec. VI). După cum ar spune Ginouvés, “diversele cantoane ale Greciei dau
infăţişări în acord cu propriul lor ideal, care nu e închis într-o formulă imobilă”.
“Doamna din Auxerre” (dreapta) este una din cele mai
vechi korai păstrate (650 - 625). Sculptura aparţine stilului dedalic
şi a fost realizată în Creta. Prin mijloace necunoscute, ajunge într-
un seif al muzeului din Auxerre în 1907, de unde a fost transportată
la Louvre. Nu este o kore tipică, pentru că trăsăturile sale sunt
primitive, iar părul trădeaza influenţe egiptene. Trupul de sub
veşminte prezintă o anatomie schematizată. Totuşi, surâsul fin
schiţat de buze dă chipului o oarecare individualitate. Mâna dreaptă
care atinge pieptul ar putea sugera destinaţia votivă a statuii.
Dintre teoriile privitoare la rolul statuilor de kore, cea
mai des citată le atribuie cultului
zeităţilor pământului - Demeter şi
Persefona. Cea din urmă mai este
cunoscută şi sub numele “Kore” (fată, fecioară). Persefona era
fiica zeiţei fertilităţii şi a roadelor pământului – Demeter.
Răpită de Hades în lumea umbrelor, Persefona devine
consoarta acestuia şi apare în legende precum cea a lui Orfeu şi
Adonis. Totuşi, Zeus a intervenit pentru a o potoli pe Demeter,
care copleşită de dispariţia fiicei a interzis pământului să mai
rodească, condamnându-i pe oameni la foame. Eliberată de
Zeus, Persefona este vrăjită de Hades pentru a nu-l putea părăsi
definitiv şi astfel rămâne să-şi petreacă două treimi din an cu
mama sa şi zeii Olimpieni, iar restul în teritoriul morţilor, unde
 va fi Regină.
Kouros din Sounion (dreapta) aparţine sfârşitului
secolului VII. Acest kouros timpuriu, asemănător cu
Metropolitan Kouros (care s-a păstrat mai bine – vezi
stânga), înfăţişează un trup robust, probabil un atlet,
despre care se ştie ca în Grecia Antică se antrenau
nuzi, cu o musculatură schiţată în linii mari. Proporţiile
obţinute prin adoptarea unor canoane egiptene,
subdimensionează trunchiul în favoarea figurii şi
picioarelor. Rezultă o siluetă adolescentină, cu
specificul păr lung îngrijit şi ornat. Putem doar să
bănuim celebrul zâmbet arhaic pe chipul deteriorat de
trecerea mileniilor.
În secolul VI, “influenţele din est se înglobează
mai intim în opere al căror spirit este, de acum înainte,
incontestabil elenic” (2). Amintirile rigorii geometrice se estompează, are
loc un progres al realismului în reprezentările sculpturale. Detaliile
anatomice sunt observate din ce în ce mai atent.
Kouros din Tenea (din 550 î.Hr, expus la Munchen) marchează o noua treaptă de
rafinament în tratarea trunchiului şi chipului masculin. Mâinile încleştate pe lângă coapse
continuă să sugereze o oarecare încordare, dar nu mai este vorba despre forţa stăpânită,
supusă ordinelor divine ca în cazul lui Cleobis şi Biton. Putem ghici
detalii ale articulaţiilor- încheieturi şi glezne. Masele musculare
acoperă aproape ca decoraţiunile unui veşmânt pieptul tânărului.
Genunchii sunt conturaţi cu o precizie specială, însă picioarele nu mai
zac grele, plantate în sol. Pasul înainte arată de data asta ca un gest
natural, este făcut cu uşurinţă, iar tânărul pare că se desprinde molatec
pentru a părăsi soclul, încrezător în drumul care l-ar putea aştepta.
Bucuria grecilor de a descoperi noi teritorii reale sau imaginare se
reflectă în chipul acestui kouros elegant. Portretul radiază de optimism
şi bunavoinţă. Zâmbetul deplin “exprimă satisfacţia naivă a
sculptorului care ştie acum să insufle fizionomiei bucuria de a trăi a unei societăţi care
înfloreşte într-o civilizaţie strălucitoare, precum şi blândeţea cea nouă a raporturilor
dintre oameni şi zei. Artele Orientului Apropiat nu cunoscuseră acest surâs, care
manifestă o nouă dimensiune a omului, eliberat de constrângerea strivitoare a sacrului”
(3).
Armonie între zei şi oameni, între natură şi oameni... Acesta ar părea tabloul
epocii. Totuşi, aceasta este perioada în care Pisistrate s-a instalat ca prim tiran al Athenei,
prin metode teatrale care amintesc de politicienii de azi. Pentru câteva decenii, Athena a
fost condusă prin puterea unui singur om (dupa Pisistrate s-au instalat urmaşii săi), în
contradicţie cu principiile democratice. Această situaţie a fost pregatită de eşecurile
succesive ale implementării reformelor lui Solon din ultimele decenii, de dificultăţile în
organizarea puterii politice şi legislative a oraşului. Pisistrate nu a făcut, însă, prea mult
rău Athenei. Dimpotrivă – a rezolvat problema împropietăririi ţăranilor, în defavoarea
oligarhilor din vechime, a sponsorizat Panatheneele şi sărbătorile închinate lui Dionyssos,
care au favorizat apariţia teatrului antic grec. Tiranul a sprijinit transformarea Acropolis-
ului într-un centru de venerare a zeiţei Athena. În vremea lui s-a ridicat primul Templu al
Athenei, din care s-au pastrat câteva vestigii în Muzeul Acropolis. Predomină
reprezentările de monştrii şi creaturi mitice (pe frontonul reconstituit), care poartă în mod
straniu zâmbete pe buze. În
aceste cazuri, zâmbetul apare
ca apanaj al personajelor
fantastice. Este zâmbetul
superior, echivoc al entităţilor
care ne privesc din altă sferă.
Între oameni şi aceste entităţi
supradimensionate persistă o
distanţă care poate genera
angoasă. Multe din exponatele
Muzeului Acropolis, precum şi Nereas - demon acvatic care îşi schimba forma, aici are 3
alte vestigii dintre secolele VII-VI, corpuri (vechiul templu al Athenei)
înfăţişează figurile care populau
universul spiritual al grecilor arhaici,
pe pragul despărţirii de “sacrul înfricoşător”, dar încă sub puterea acestuia.

sus: Gorgona – Templul Artemis, Corfu, 580 î.Hr.

stânga: Sfingă din marmură

-540 î.Hr.
- un zâmbet neliniştitor

dreapta: Gorgona sub formă

de statuie acroteră
 Nu aş fi vrut să încep descrierea korai de secol VI cu o statuie
fără cap – Hera din Samos (stânga), însă este printre cele mai vechi
ale acestei perioade (circa 570 î.Hr.) şi ne ajută să definim tendinţa de
individualizare a personajelor sculptate, care apare la artişti încă de
atunci. Putem doar presupune că Hera din Samos afişa surâsul arhaic,
însă ne rămâne de admirat trupul inedit drapat în partea superioară.
Doar mâna stângă a supravieţuit, ieşind de sub textura aproape
transparentă a veşmântului. Rochia cade cilindrică peste picioarele
imobile, transformându-le într-un fus de coloană. Contrastul dintre
nervurile oblice care traversează drapajul superior şi cele
perpendiculare spre sol, care accentuează verticalitatea picioarelor,
sugerează un oarecare dinamism. Silueta este, însă, puternic ancorată
în soclul sub formă de tambur, iar de sub faldurile rochiei putem
observa ieşind degetele de la picioare, ca o decoraţiune suplimentară a
extremităţii statuii.
După jumătatea sec. VI, apar sculpturi de o frumuseţe cuceritoare. Dintre
acestea s-au păstrat câteva care atestă emulaţia artiştilor, încercarea lor de a se apropia de
perfecţiunea pe care o vor canoniza în secolul V. Korai primesc
din ce în ce mai multă viaţă de la autorii lor anonimi. Chipurile
se luminează, iar imobilismul face treptat loc mişcării. Kore cu
peplos, din 540 î.Hr. (dreapta), superba statuie pe care au mai
rămas câteva urme de culoare, este un exemplu al stilului
“attic”. In ciuda poziţiei rigide şi obediente, tânăra este plină de
forţă şi feminitate. Numele i se trage de la rochia peloponesiacă
pe care o poartă. Peste ea se observă chitonul, o tunică de in cu
pliuri dese. În epocă, statuia ar fi fost expusă însoţită de o
exuberanţă decorativă: chipul încadrat de bijuterii, plete
transpuse în cochilii, scoici şi perle. Surâsul sărbătoresc,
întotdeauna pudic, păstrează încă esenţa expresivă a korei.
La capitolul “surâs inefabil”
voi include şi o statuie de bărbat, de fapt un grup statuar,
chiar dacă aş fi vrut să continui cu figuri feminine. Este
vorba despre “Moscophoros”, purtătorul de viţel,
sculptat în marmură prin 560 î.Hr. S-ar părea că lucrarea
expusă la Muzeul Acropolis a fost realizată de
Phaidimos, sculptor căruia îi este atribuită şi Kore din
Phile (din care au mai rămas doar picioarele, baza şi
inscripţia “...Phaidimos m-a făcut”). Gingăşia
Moscophorului se regăseşte în figura animalului pe care
îl poartă. Braţele tânărului şi picioarele viţelului
formează un X, la intersecţia lor descărcându-se tensiunea diagonalelor. Moscophorul
este un personaj dinamic, chiar dacă s-a oprit pentru a-şi privi sculptorul în ochi. Ar putea
să plece oricând mai departe spre altarul unde va oferi drept ofrandă trupul viţelului.
Totuşi, între tânăr şi animal există o caldură discretă. Labele viţelului sunt strânse la piept
ca într-o îmbrăţişare, iar relaţia celor doi pare a fi mai mult decât un ritual de sacrificare,
sau pur şi simplu o deplasare cu animalul în spate. Moscophorul are coafura caracteristică
mai tuturor kouroi din această perioadă. Atenţia acordată anatomiei particulare a viţelului
este remarcabilă, într-o perioadă în care antropocentrismul se instala în arta greacă.
Trebuie să menţionez tot aici “Cavalerul Rampin” (550 î.Hr, expus în două
fragmente -Luvru şi Athena)). Nuditatea nu mai este folosită
pentru scoaterea siluetei din timpul profan, iar rigiditatea a
dispărut. Nu mai avem de aface cu o statuie ex-voto, ci cu un
kouros - călăreţ de rang înalt, care ar putea face parte din lumea
nobililor greci, obişnuiţi cu graţia, luxul şi petrecerile.
Războinicii cu plete erau nobili, nu ţărani. Coafura cochetă,
cizelată denota rangul bărbatului, care nu lucra pământul ci
participa doar la războaie. Cavalerul Rampin rupe vechea lege a
frontalităţii, iar mişcarea e mai mult decât schiţată. Ochii uşor
oblici mai păstrează pe iris nişte urme de roşu, care dau încă şi
mai multă voioşie figurii.
Între 510-500 î.Hr, tranziţia de la zâmbetul arhaic la
stilul sever devine evidentă. Multe statui din această perioadă
sunt păstrate la Muzeul Acropolis. Kore din Chios era viu
colorată (aşa cum se poate observa în reconstituire). Braţele sunt
acum mobile, se “mişcă” expresiv pe lângă corp. Bogăţia
decorativă impresionează: chitonul elaborat, părul care curge în
şiraguri despletite.

Kore din Chios (510) varianta pictata Kore 674 (500) Kore Bosumflata (490)

Dacă la Kore din Chios înca mai avem parte de zâmbetul arhaic, nu acelaşi
lucru se poate spune despre Kore “674”. Surâsul nu mai lasă decât o umbră în colţurile
buzelor. Ochii nu mai conţin o doză chiar atât de mare de candoare. Uşor oblici, ca ai
Cavalerului Rampin, ochii semnalează tranziţia către o altă perioadă.
Kore “Bosumflată” (a lui Euthydikos) ar marca finalul tranziţiei (490 î.Hr.). Am
intrat în secolul V, în care sculptura reflectă emanciparea artiştilor greci. Maeştri
desăvârşiţi ai cioplirii pietrei, aceştia instalează sobrietatea pe chipurile sculpturilor. Se
crede că acelaşi artist care a sculptat-o pe “Kore Bosumflată” l-a realizat şi pe “Efebul
Blond” (480 î.Hr), din care nu mai avem decât capul. Figura aparţine stilului sever, deci o
lăsăm deoparte.
“Aristodikos” kouros (510-500 î.Hr) poate ilustra atingerea realismului pe care
artiştii greci l-au visat atâta timp. Fiecare detaliu al anatomiei corpului matur este tratat
într-o manieră descriptivă, depaşindu-se astfel stadiul de “sugestie”. Proporţiile s-au
schimbat (capul este mai mic decât al unui kouros “tradiţional”). Nu mai există nici urmă
de hieratism, nici urmă de zâmbet.
Personaje zâmbitoare persistă în sculptura secolului “de aur”, însă doar în unele
cazuri speciale (eroi pe frontoanele templelor, anumiţi zei). La mijlocul secolului se înalţă
Partenonul, iar Athena devine centrul lumii elene. Nu mai este loc decât pentru sculptura
monumentală, care continuă să preamărească zeităţile Olimpului, de data aceasta constru-
indu-le la modul grandios. Zei, eroi si fiinţe supranaturale, toţi şi toate primesc formă
umană în epoca “omului ca măsura a tuturor lucrurilor”. Din rol epic-fantastic, arta
capătă rol civilizator.
Tinerii sculptaţi care populează secolul VI în arta greacă sunt astăzi mărturii ale
unor vremuri optimiste. Lumea lui Pericle, Platon, Eschil şi Fidias era încă “în
construcţie”. Mecanismele democraţiei se confruntau cu tirania, comerţul deschidea noi
orizonturi către Orient şi Occident. Grecii, “roind” prin întregul bazin mediteranean, au
demonstrat că pot întreţine o cultură majoră, care a inspirat mai apoi toată civilizaţia
europeană. Perioada arhaică este a căutărilor şi descoperirilor. Deşi zâmbetul statuilor
poate fi considerat o simplă podoabă în plus sau un simbol al vechii aristocraţii, eu îl văd
ca pe un sigiliu al bucuriei care domina arta epocii - bucuria de a înţelege mai bine natura
şi sufletul uman. Artistul realiza nişte statui votive sau comandate de diverşi aristocrati,
însă de fapt începea să valorifice fiinţa umană ca entitate distinctă, ale cărei facultăţi
intelectuale şi particularităţi de expresie erau demne de respect şi admiraţie. Ca urmare,
korai din Muzeul Acropolis mă fac şi astăzi să visez la acea epocă de demult, la chipurile
vii care le-au inspirat surâsul inefabil.
NOTE

1 Arta Greacă, Réné Ginouvés, Meridiane 1992 – p. 56

2 Arta Greacă, Réné Ginouvés, Meridiane 1992 – p. 62

3 Arta Greacă, Réné Ginouvés, Meridiane 1992 – p. 78

BIBLIOGRAFIE

François Chamoux – Civilizaţia greacă în Epocile Arhaică şi Clasică, Meridiane 1985

Réné Ginouvés – Arta Greacă, Meridiane 1992

Karl Schoefold – Myth and Legend in Early Greek Art , Henry N. Abrams, New York

Pierre Demargne – Aegean Art, Thames and Hudson 1964