Grecia Antică

ÎNCEPUTURILE
ARHITECTURA
SECȚIUNEA DE AUR
Începuturi
ISTORIA
OLĂRITUL
PICTURA
Existenţa istoricã a grecilor se remarcã în primul
rând prin elaborarea unei formule de organizare
politicã proprie, precum şi forţa de iradiere
culturalã. Centrele politico-socilae sunt de sine-
stãtãtoare, fie cã este vorba despre cetãţile
palaţiale cretane, fortãreţele miceniene sau
polisurile greceşti. Nu poate fi vorba despre o
formulã unitarã de stat teritorial, în ciuda
alianţelor aspectul individual primeazã. Termenul
de ”greci” are conotaţii lingvistice, nu politice.
Importantã pentru grecitate este şi definirea
cetãţeanului, ca parte dintr-un tot colectiv,
participant la viaţa politicã, militarã şi religioasã.

La un moment dat istoria Greciei începea de la Homer.

Aceasta este împinsã înainte prin iniţiativele lui
Schliemann, care în 1870 dezvãluie Troia, continuând
apoi sãpãturile la Micene. Cercetarea ulterioarã a lui
Dörpfeld, Blegen sau Evans conduc la apariţia unui
nou orizont istoric, cel al lumii egeene şi civlizaţiei
bronzului din spaţiul grecesc.
Chiar și înainte de sosirea primilor greci în zonă, Insulele
Ciclade din Marea Egee produceau opere de artă remarcabil de
fin echilibrate și statuete albe, din marmură. Sculptura
semiabstractă din secolul XX este marcată de asemănarea cu
cea antică.
O influență de lungă durată a avut civilizația minoică
din Creta. Frescele luminoase, decorative ale cretanilor,
olăritul și podoabele metalice au fost adoptate și imitate de
populații vorbitoare de limba greacă, care s-au așezat pe
pământul grecesc, în aproximativ secolul al XX-lea î.Hr. În
zilele noastre, această civilizație se numește miceniană, după
un oraș din nordul Greciei, Micene, unde au fost descoperite
măști de aur care acopereau fețele conducătorilor sau regilor
morți.
Micenienii erau mai războinici decât cretanii și curând au
ajuns să-și dezvolte un stil propriu, cu reprezentări ale
războiului și ale scenelor de vânătoare, care erau desenate și
imprimate pe cupe de aur sau pe săbii de bronz. Clădirile care
au supraviețuit sunt cavouri mari și mari citadele, cum ar fi
cele din Micene și Tirint, compuse din blocuri masive de
piatră care erau așezate laolaltă.
Pictura grecească s-a păstrat până în zilele noastre doar
pe vase care erau fabricate în cantități imense, cu
scopul de a păstra vinul și uleiul pentru uz casnic sau
pentru export. Scenele de pe vase reprezintă una din
sursele principale de informare despre felul de viață
grecesc. Acestea au apărut pentru prima dată
(aproximativ 600 î.Hr.) în stilul ilustrării negre, prin
care obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul
roșu, natural, al vasului. Detaliile interne (de exemplu,
ochii pe o față complet neagră) trebuiau să fie scobite
până la materialul roșu de bază. Cam din 530 î.Hr.,
pictorii au început să lucreze în așa numita tehnică a
ilustrării în roșu, adică tehnică opusă celei dinainte,
colorând în negru fundalul, lăsând personajele în
culoarea naturală a vasului și pictând detaliile interne
ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje, dar
niciuna nu se asemăna cu picturile realizate liber, pe
fundalul alb al "lekythos", o urnă elegantă, relativ rară,
care era cel mai adesea utilizată în scopuri funerare.
Arhitectura
CONSTRUCȚII SPECIFICE
STILURI ARHITECTURALE
Arhitectura în Grecia Antică
• se bazeaza pe un sistem constituit din
elemente orizontale susținute de stalpi
verticali si puternici , intre acestea fiind
spatii largi . Deși poate părea simplă , grecii
au creat o moștenire durabilă a arhitecturii .
Coloanele și arhitecturile au fost sculptate
cu frunze si flori , scene de bătălii și creaturi
mitologice

• reliefează mai ales interesul grecilor pentru

organizarea orașelor-state, realizarea de
construcții funcționale pentru necesitățile
lor materiale și spirituale și stabilirea unor
principii estetice.
 Templele

• In arta greacă , în perioada arhaică (sec. al VII-

lea - încep. sec. al V-lea î.Hr.) apare ca element
tipic în arhitectură , templul.
• Templul adăpostea statuia de cult a zeului
protector, cât și tezaurul, iar accesul în templu
era liber.
• Principala diferență dintre templul egiptean și
cel grecesc este că templul grecesc este alcătuit
din stânca vie , iar templul egiptean este alcătuit
din pământ și rocă.
• Unul dintre motive poate fiamplasarea
geografică a acestora.
Structura templului
• pronaosul ( vestibul )
• naosul sau cella (incăperea unde se
afla statiua zeului)
• opistodomul (încăperea unde se
păstra tezaurul)
• Intrarea în opistodom se făcea pe
partea opusă intrării principale.
• Tezaurul era format din ex-voto-uri,
adică diferite obiecte oferite divinității,
constând în mici sculpturi, tablouri,
bijuterii etc. cu drept de vizitare. Astfel s-
au format primele colecții de artă.
•Stoa:construcție multifuncțională , așezată în piața
centrală a așezării
•teatrul: loc public destinat desfășurării spectacolelor,
•stadionul: loc public destinat întrecerilor sportive și Construcții specifice
olimpiadelor,
•palestră: construcție mai mică, acoperită, pentru
întrecerile de gimnastică sau luptelor corp la corp,
•mausoleu
•bibliotecă
•muzeu
•Apogeul arhitecturii monumentale grecești a fost
atins prin realizarea templelor de pe Acropola Atenei,
devenite ulterior tezaur al întregii umanități.
•Arhitectura greacă clasică se regăsește în numeroasele
temple care s-au păstrat în coloniile grecești din sudul
Italiei și din Sicilia.
•Printre construcțiile monumentale ale Greciei antice
menționăm: Farul din Alexandria, Acropola din
Atena, Partenonul, Templul Atenei Nike,
Erechteionul.
 Locuințele
• Casele erau de obicei centrate pe o curte, care ar fi fost scena unor activități ritualice ,
curtea oferea adesea și lumină pentru casele cu dimensiuni mai mici . Aveau în
general două nivele , și erau secționate , astfel încât bărbații stăteau adesea separat de
secțiunile femeilor și copiilor
 Ordinile arhitecturale
• O ordine arhitecturală descrie un stil de
construcție. În arhitectura clasică, fiecare
comandă este ușor de identificat prin
proporțiile și profilurile sale, precum și
prin diverse detalii estetice. Stilul
coloanei utilizate servește ca un indiciu
util al stilului propriu-zis, astfel încât
identificarea ordinii coloanei va localiza,
la rândul său, ordinea utilizată în
structură ca întreg. Ordinele clasice -
descrise de etichetele Doric, Ionic și
Corintian - nu servesc doar ca descriptori
pentru rămășițele clădirilor antice, ci ca
un indice al dezvoltării arhitecturale și
estetice a arhitecturii grecești în sine.
 Ordinul Doric
• Ordinul Doric este cel mai timpuriu
dintre cele trei ordine clasice de
arhitectură și reprezintă un moment
important in arhitectura mediteraneană,
când contrucția monumentală a făcut
trecerea de la materiale impermanente,
cum ar fi lemnul, la materiale
permanente, și anume piatră. Ordinul
Doric se caracterizează printr-o coloană
simplă și neomogenă și o coloană care se
sprijină direct pe stilobatul templului fara
o bază. Compania Doric cuprinde o friză
compusă din triglifuri – plăci verticale cu
3 diviziuni- și spații metopes-pătrat, fie
pentru decorațiuni pictate, fie sculptate.
Coloanele sunt înclinate și sunt de
propoții robuste, dacă nu stricate.
 Ordinul Ionic
• După cum sugerează și numele, ordinul ionic a
provenit din Ionia, o regiune de coastă din
Anatolia centrală- astăzi Turcia- unde se aflau
mai multe așezări antice. Vulturile, ornamente
de tip scroll, caracterizeză capitala ionică, iar o
bază susține coloana, spre deosebire de ordinea
dorică. Printre cele mai vechi exemple ale
capitalei ionice se numără coloana votivă,
inscripționată din Naxos, datând de la sfârșitul
secolului al VII-lea î.en.
• Templul monumental dedicat zeiței Hera pe
insula Sames a fost prima dintre marile clădiri
ionice deși a fost distrusă de un cutremur.
Templul lui Artemis din Efes
Construit în secolul al
VI-lea î.en., a avut un
design ionic, fiind una
dintre Cele 7 minuni ale
lumii antice.
 Ordinul Corinthian

Ordinul corintic este atăt cel mai recent, cât și cel

mai elaborat dintre ordinele clasice de arhitectură.
Această ordine a fost folosită atât în arhitectura
greacă, cât și în cea romană, cu variații minore, și a
dat naștere, la rândul său, ordinului Composite. După
cum sugerează și numele, orginea ordinului a fost
legată în antichitate de orașul-stat din Grecia, unde
sculptorul Callimanchus a desenat un set de frunze de
acanthus care înconjoară un coș votiv. În termeni
arheologici, cea mai veche capitală corintică
cunoscută provine din templul lui Apollo Epicurius la
Bassae și datează din c. 427 î.Hr.
Secțiunea de aur
PROPORȚIA DE AUR ÎN ARHITECTURĂ
 Secțiunea de aur / Rapotul de aur / Proporția de aur
/Numărul de aur
• Notată cu litera greacă Φ („phi”), este primul număr irațional descoperit și definit în
istorie. El este aproximativ egal cu 1,618033 și poate fi întâlnit în cele mai
surprinzătoare împrejurări.
• Universul abundă în mistere care constituie o provocare pentru actuala noastră bază
de cunoaștere. În secțiunea „Dincolo de știință”, Epoch Times strânge relatări despre
aceste fenomene stranii pentru a stimula imaginația și a deschide orizonturile către
posibilăți anterior de neînchipuit.
• Există un lucru pe care vechii greci, artiștii Renașterii, un astronom din sec. XVII și
arhitecții din sec. XXI îl au în comun-cu toții au folosit Proporția Divină sau
Secțiunea de Aur, pentru prevalența sa în întreaga natură și prin potențialul său de a
reda o compoziție estetică perfectă.
Secțiunea de aur în arhitectură
• Numeroși artiști și arhitecți și-au proporționat operele pentru a ajunge
cu aproximație la Proporția de aur, considerând că rezultatul va fi mai
valoros din punct de vedere estetic. Prin folosirea acestor rapoarte, un
arhitect poate schița o clanță de ușă care are o relație complementară
cu ușa, care, la rândul său, are o relație singulară ci zidul din jurul său
ș.a.m.d. Însă mai mult decât atât, proporția de aur a fost folosită pentru
fațadele marilor clădiri, de la Parthenon la Mare Moschee din Kairouan
și până la repere moderne, cum ar fi Opera din Sydney și Galeria
Națională de la Londra, sau Ateneul Român.
Euclid- despre secțiunea de aur
„Spunem că un segment
de dreaptă a fost
împărțit în medie și
extremă rație atunci
când segmentul întreg
se raportează la
segemntul mai mare
precum se raportează
segmentul cel mare la
cel mai mic.”