ARTA ȘI

ARHITECTURA
GREACĂ Movileanu Alexandru Ionuț
Colegiul Tehnic de Poștă și Telecomunicații Gheorghe Airinei
Arta în Grecia antică
◦ Arta din Grecia antică a exercitat o mare influență asupra
culturilor multor țări, în special în domeniul sculpturii și
arhitecturii. Ea poate fi împărțită din punct de vedere stilistic în
patru categorii: geometrică, arhaică, clasică, si elenistică. Spre
deosebire de alte popoare antice, grecii, prin arta lor magnifică,
au glorificat umanitatea.
Începuturile
Chiar și înainte de sosirea primilor greci în zonă, Insulele Ciclade din Marea Egee produceau opere de artă
remarcabil de fin echilibrate și statuete albe, din marmură. Sculptura semiabstractă din secolul XX este
marcată de asemănarea cu cea antică.
O influență de lungă durată a avut civilizația minoică din Creta. Frescele luminoase, decorative ale
cretanilor, olăritul și podoabele metalice au fost adoptate și imitate de populații vorbitoare de limba greacă,
care s-au așezat pe pământul grecesc, în aproximativ secolul al XX-lea î.Hr. În zilele noastre, această
civilizație se numește miceniană, după un oraș din nordul Greciei, Micene, unde au fost descoperite măști
de aur care acopereau fețele conducătorilor sau regilor morți.
◦ Micenienii erau mai războinici decât cretanii și curând au ajuns să-și dezvolte un stil propriu, cu
reprezentări ale războiului și ale scenelor de vânătoare, care erau desenate și imprimate pe cupe de aur
sau pe săbii de bronz. Clădirile care au supraviețuit sunt cavouri mari și mari citadele, cum ar fi cele din
Micene și Tirint, compuse din blocuri masive de piatră care erau așezate laolaltă.
Începuturile
1. 2.
◦ 1.Sculpturi cicladice din Muzeul Național
de Arheologie din Atena
◦ 2.Cântăreț la harpă; sculptură de marmură
expusă la Metropolitan Museum of Art
din New York, Statele Unite ale Americii
◦ 3.Frescă minoică ce înfățișează niște
delfini
◦ 4.Masca lui Agamemnon, o operă de artă 3. 4.
miceaniană, care este cunoscută și ca
„Mona Lisa Greciei”
Umanizarea artei
După destrămarea societății miceniene, care a avut loc în secolul al XII-lea î.Hr., a urmat o lungă eră
neagră de agitație și de emigrări în masă. Acestea au dat naștere unei societăți diferite (de cetate-stat) și
unui tip de artă intens umanizată, pe care mare parte a oamenilor o asociază grecilor. Trăsătura ei
distinctivă se datorează mult religiei grecești, care reprezenta zeii și zeițele drept ființe umane superdotate.
Ca urmare, era normal ca arta greacă să se concentreze asupra figurii umane, fie că reprezenta un zeu
umanizat, fie o ființă asemănătoare zeilor
◦ Dintre reprezentările artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentată, mai ales din
cauza faptului că picturile lor nu au supraviețuit peste timp. Sculptura de mari dimensiuni și de mari
ambiții (sculptura monumentală) s-a dezvoltat doar târziu, în secolul VII î.Hr., fiind, probabil, inspirată
de contactele cu Egiptul. Prima perioadă a sculpturii grecești, cunoscută ca perioada arhaică, a durat cam
până în anul 480 î.Hr. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tânăr, în poziție verticală, și fecioara
îmbrăcată, ambele sculpturi fiind reprezentate cu un zâmbet larg (evident o convenție fixă) pe față, care,
astăzi, pare ciudat, „un zâmbet arhaic”.
Animată și vie
◦ Într-un timp surprinzător de scurt, aceste personaje au devenit realiste și veridice, încetând să devină
obiecte, ca un stâlp, cu intenția de a fi admirate doar din față. Redarea convențională a corpului (kouros)
a fost înlocuită cu una mai detaliată și de mare acuratețe în ce privește musculatura, în timp ce
îmbrăcămintea purtată s-a sculptat cu tot mai multă măiestrie.
◦ Perioada clasică, care a durat cam din anul 480 î.Hr. Până în anul 323 î.Hr., este, deseori, privită ca o
culme a realizărilor artistice grecești. Inovațiile în sculptură au început să apară tot mai rapid, personajele
în poziție verticală au făcut loc personajelor surprinse într-o varietate de poziții naturale, cum ar fi
„Sulițașul” (Doriphorus) și Apollo cu brațul întins din Templul lui Zeus din Olympia, ale căror forme par
să fie dictate de originea lor, dintr-o lespede de marmură, în poziție verticală.
Inovații
Inovări similare s-au produs și în sculptura basoreliefurilor (sculpturi realizate astfel încât personajele ies
dintr-un fundal, dar nu sunt separate de acesta) și în ansamblurile statuare din bronz.
Multe capodopere ale sculpturii clasice au dispărut de mult și sunt cunoscute azi doar după nume. Printre
acestea se află și două mari statui ale lui Zeus și Atena create de maestrul atenian Fidias. Cea mai mare
parte a lucrărilor în marmură care au supraviețuit nu au fost create pentru contemplarea individuală, ci au
fost gândite pentru a face parte din decorarea, de ansamblu, a unui templu (mai ales basoreliefurile care le
înconjurau și sculpturile individuale plasate în interiorul unui fronton triunghiular, la fiecare capăt al
clădirii).
◦ Sculptura, pictura și arhitectura au fost astfel combinate încât să creeze temple somptuoase și locuri pline
de culoare, mult mai colorate decât ne imaginăm, deoarece statuile grecești, care, astăzi, par a fi o artă
atât de sobră, erau, de fapt, pictate complet și erau echipate cu tot felul de podoabe, ca, de exemplu, ochi
aplicați, care, probabil, le confereau o aparență strălucitoare, ușor exotică.
Parthenonul
Reliefurile clasice cele mai frumoase și sculpturile din fronton făceau parte din templul atenian Parthenos,
mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Cele mai multe sculpturi aparțin colecției Elgin și se găsesc în
British Museum din Londra, însă Parthenonul însuși supraviețuiește ca o ruină nobilă.
Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadelă), în Atena. Toate aceste
temple au fost înălțate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (culme a perioadei clasice) pentru a înlocui
clădirile distruse din timpul războaielor medice. Pe lângă Parthenon, pe Acropolis se mai află și mai micul
templu al lui Atena Nike, Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stâlpi sculptați sub formă de femei) și o
mare poartă de intrare, numită Propylea.
◦ Pericle, omul de stat atenian, a pus în aplicare acest program ambițios al construirii de clădiri. Lucrările de
construcție au fost supravegheate de Fidias, care a creat și colosala statuie a Atenei, de mult pierdută, dar
care pe vremuri a fost plasată în interiorul Parthenonului. Arhitecții Parthenonului propriu-zis au fost
Callicratis și Ictimus; se cunosc puține despre ei, în ciuda faptului că Ictimus a mai proiectat încă un
templu splendid, care se mai găsește, și azi, în localitatea Basse din Arcadia.
Un stil simplu
Elementele unui templu grecesc sunt remarcabil de simple. Clădiri, ca Parthenonul, constau dintr-o
structură rectangulară, înconjurată de coloane și împodobită cu un acoperiș înălțat în pantă. Diferențele de
detalii de pe columne și ariile de deasupra lor defineau stilul arhitectural din care proveneau: simplitate,
masivitate, pentru stilul doric, cu capitelurile mari și capătul coloanei ca un sul, pentru stilul ionic, iar cel
corintian având în capătul coloanelor un capitel decorat cu frunze de acant sculptate.
◦ Marile realizări ale arhitecturii grecești nu s-au datorat doar cunoștințelor tehnice, ci ele au rezultat dintr-
un simț deosebit al proporțiilor și o conștientizare acută, vizuală; un exemplu caracteristic era obiceiul
grecesc de a decora coloanele astfel încât să fie ușor bombate la mijloc, ceea ce compensa iluzia de
concavitate (curbura spre interior) dată de o coloană perfect verticală, atunci când era privită de la
distanță...
Arta greacă a olăritului
◦ Pictura grecească s-a păstrat până în zilele noastre doar pe vase care erau fabricate în
cantități imense, cu scopul de a păstra vinul și uleiul pentru uz casnic sau pentru
export. Scenele de pe vase reprezintă una din sursele principale de informare despre
felul de viață grecesc. Acestea au apărut pentru prima dată (aproximativ 600 î.Hr.) în
stilul ilustrării negre, prin care obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul roșu,
natural, al vasului. Detaliile interne (de exemplu, ochii pe o față complet neagră)
trebuiau să fie scobite până la materialul roșu de bază. Cam din 530 î.Hr., pictorii au
început să lucreze în așa numita tehnică a ilustrării în roșu, adică tehnică opusă celei
dinainte, colorând în negru fundalul, lăsând personajele în culoarea naturală a vasului
și pictând detaliile interne ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje, dar
niciuna nu se asemăna cu picturile realizate liber, pe fundalul alb al „lekythos”, o urnă
elegantă, relativ rară, care era cel mai adesea utilizată în scopuri funerare.
GRECIA – Arhitectura antica
Templul grec. Ordinele doric, ionic, corintic
In arta greaca, in perioada arhaica (sec. Al VII-lea – incep. Sec. Al V-lea i.Hr.) apare ca element tipic in arhitectura
templul. Templul adapostea statuia de cult a zeului protector, cat si tezaurul, iar accesul in templu era liber.
Planul templului era simplu: pronaosul(vestibul), naosul sau cella(incaperea unde se afla statuia zeului) si
opistodomul(incaperea unde se pastra tezaurul). Intrarea in opistodom se facea pe partea opusa intrarii principale.
Tezaurul era format din ex-voto-uri, adica diferite obiecte oferite divinitatii, constand in mici sculpturi, tablouri,
bijuterii etc. Cu drept de vizitare. Astfel s-au format primele colectii de arta.
◦ Dupa plasarea coloanelor in exterior, templul putea fi prostil(cu patru coloane la intrarea principala),
amfiprostil(patru coloane la ambele intrari) si peripter(inconjurat de coloane).
◦ Privita in sectiune verticala, constructia unui templu se compune din trei parti: un piedestral numit stilobat, o
colonada deasupra careia se afla antablamentul. Acoperisul e format din doua pante, care formeaza pe laturile
mici ale templului un triunghi numit fronton.
◦ S-au elaborat doua oridine insemnate: doric si ionic, urmate de aparitia ordinului corintic. Diferenta intre cele trei
este vizibila mai ales la forma capitelurilor coloanelor.
Ordinul doric,Oridinul ionic,Ordinul
corintic
◦ Ordinul doric era raspandit mai ales in Pelopones si in coloniile
grecesti din Italia de sud si Sicilia. Templele dorice sunt puternice si
greoaie. Exemplu: Theseionul din Atena – templu doric, peripter
◦ Ordinul ionic s-a dezvoltat in coloniile grecesti din Asia Mica si
insulele din Marea Egee. Templele au proportii grandioase si o
decoratie mai bogata. Coloanele sunt mai zvelte, mai inalte si se
sprijina pe o baza. Fusul este prevazut cu caneluri adanci, iar
capitelul este impodobit cu o voluta dubla. Exemplu: Templul Atenei
Nike de pe Acropole, templu ionic, amfiprostil
◦ Ordinul corintic este cel mai nou dintre cele trei ordine arhitecturale
ale antichitatii grecesti. Fusul coloanei este asemănător cu cel ionic,
dar ceva mai zvelt. Ceea ce oferă particularitate coloanei corintice
este capitelul. Acesta prezintă ornamentul numit acantă, preluat
ulterior şi de capitelurile compozite.Exemplu: Templul lui Zeus din
Atena
Olimpeionul
◦ În partea cea mai estică a siturilor arheologice din Atena se află
Olimpeionul, sau templul închinat lui Zeus, zeul suprem al grecilor.
Legenda spune că a fost construit de deucalion, fiul lui Prometeu, când
acesta a scăpat de potop împreună cu soţia sa Pirrha. Partea centrală a
templului a fost începută în realitate în secolul VI. Î. Hr., bazele lui
fiind puse de fiii lui Peisestratos în jurul anului 515 î. Hr. , pe fostul loc
al unui mai vechi templu, tot al lui Zeus. Olimpeionul, cel mai mare
templu de până atunci al grecilor, cu suprafaţa de bază de 64,12 m x
27,13 m şi înălţimea de 20,13 m, a fost construit de fiii arhitectului
Libon. Lucrările au început în perioada elenistică, dar s-au finalizat abia
în timpul împăratului Hadrianus, în 132 d. Hr. , ca o mare izbândă
asupra trecerii
Templul lui Apollo
Templul lui Apollo, construit la mijlocul secolului al VI-lea î. Hr., păstrează încă
atmosfera arhaică prin coloanele robuste aşezate una lângă alta. Dintre acestea şapte se
mai află la locul lor iniţial, sfidând cutremurele şi războaiele distrugătoare, la şase dintre
ele existând încă capitelurile, cinci dintre ele fiind legate prin arhitravă şi pe fiecare
dintre ele se mai vede urma tencuielii originale. Aceste coloane aparţin stilului doric.
Caracteristica de bază a acestor coloane impresionante este simplitatea şi impresia de
trainic, în comparaţie cu mai artisticele coloane ale binecunoscutelor stiluri ionic şi
corintic. Pe suprafaţa coloanelor se află 16 sau 20 şanţuri verticale (caneluri).
◦ La capătul superior al coloanelor se află o umflătură (echină) şi un capac pătrat (abacă),
care are rolul de preluare a greutăţii clădirii şi de –a o transmite la coloana verticală.
Vechii arhitecţi întruchipau în coloanele dorice proporţionalitatea şi forţa corpului
bărbătesc.
Erechteionul
Erechteionul ridicat între 421 – 406 î. Hr. Decorează partea nordică a Acropolei –
casa zeilor şi centrul religios al Atenei. Grupul de sanctuare construite pe terenul
denivelat, probabil că se află pe locul fostului palat al regelui atenian Erechteion.
Distrus de asaltul perşilor. Acest templu a fost închinat zeiţei Atena, zeului
Poseidon şi lui Erechteion.
◦ Partea principală a construcţiei o constituie un templu ionic care adăpostea statuia
zeiţei Atena, cioplită în lemn. La aceasta s-au alăturat sala cariatidelor, iar în
partea nordică, o sală mai mare cu coloane ionice.
Bibliografie
◦ https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Arta_%C3%AEn_Grecia_antic%C4%83
◦ https://www.google.com/amp/s/studentaincluj.wordpress.com/2013/05/02/referat-grecia-arhitectura-antic
a/amp/
Mulțumesc de vizionare!!