Istoria artei universale II: Romanic și Gotic

Fechete Claudia- Istoria Artei, anul I

SCULPTURA ROMA NICĂ

CAPITELURI ISTORIATE

INTRODUCERE

Sculptura bisericilor romanice avea o funcție bine stabilită și trebuia să exprime o idee
precisă în legătură cu învățătura religioasă. E. H. Gombrich considera că nu trebuie să
pretindem de la aceste sculpturi naturalețea și grația operelor antice, ci ele trebuie privite în
ansamblul întregului edificiu1. Fiecare obiect din interiorul unui edificiu romanic este
conceput ca să-și îndeplinească rolul special. Lucrarea de față se preocupă cu sculptura
romanică, aplecându-se cu precădere asupra capitelurilor istoriate, o noutate adusă de noul
stil arhitectural apărut în secolul al X-lea în Europa Occidentală.

Lucrarea este împărțită în trei fragmente, urmate de concluzii. Pentru a înțelege locul
și rolul capitelurilor istoriate, trebuie să alcătuim, mai întâi, o scurtă prezentare a sculpturii
romanice și evoluția pe care aceasta a avut-o în cadrul elementelor de arhitectură. Această
sinteză va forma prima parte a lucrării, care va fi urmată de o prezentare generală a
capitelurilor istoriate, a tematicilor pe care acestea le abordează și a elementelor din care sunt
alcătuite. În ultima parte a lucrării vom încerca să răspundem la următoarea întrebare: unde
putem întâlni capiteluri istoriate? Răspunsul se va creiona în jurul unei biserici abațiale din
Franța și a unui ansamblu mănăstiresc din Spania, sesizând faptul că aceste capiteluri se aflau
atât la interior, cât și la exterior.

Acest mic studiu conține și scurte analize morfologice, majoritatea sunt o interpretare
proprie. Mica experiență, de câteva săptămâni de studiu a arhitecturii romanice, poate fi cauza
unor greșeli de interpretare și analiză, însă consider că aportul individual este important.
Toate sursele utilizate sunt surse secundare, acestea vor fi amintite la rândul lor. Pentru a
putea porni în prezentarea problemei, propunem câteva întrebări la care dorim să răspundem
în cele ce urmează:

Ce este un capitel istoriat?

Cum a apărut reprezentarea figurativă pe capitel?
Ce tematici abordează capitelurile istoriate?
În ce manieră sunt realizate reliefurile figurative?
Unde întâlnim capiteluri istoriate?

1
Ernst Hans Gombrich, Istoria Artei, Editura Grupul Editorial Art, București, 2016, p. 177.
1
 I SCULPTURA ROMANICĂ

Pentru a putea privi la capitelurile romanice istoriate, trebuie să privim mai întâi la
stilul romanic și la sculptura romanică, această sinteză ne va ajuta să înțelegem contextul în
care capitelurile figurative au apărut întâia dată. La începutul primului mileniu, întreg
occidentul a fost cuprins de o mare incertitudine religioasă, politică și culturală. În secolele
care au urmat începutului creștinismului și căderii Imperiului Roman, nu și-a făcut apariția
un stil arhitectural bine definit, ci au existat numeroase stiluri diferite. Aceste stiluri au început
să se echilibreze abia în jurul anului 1000. În jurul acestui an, populațiile încep să se stabilizeze,
această pace având ca rezultat intensificarea acțiunilor edilitare de construcție. Se definește
un stil nou, monumental care a fost predominant de la mijlocul secolului al X-lea până la
începutul secolului al XIII-lea. Acestui stil i s-a dat denumirea de stil romanic. Termenul a fost
introdus de către un om de știință francez, Charles de Gerville, în preajma anului 18182. Acesta
se baza pe legătura acestui nou stil cu arhitectura romană, caracterizată de arcele
semicirculare, pilonii, coloanele și bolțile semicilindrice.

Arhitectura a dominat arta romanică, toate celelalte mișcări artistice, precum pictura
și sculptura, i-au fost subordonate. Forma de bază a clădirilor ecleziastice romanice este
bazilica. Edificiul avea formă patrulateră alungită cu mai multe nave de înălțimi diferite. Nava
centrală ducea la absidă și avea, de o parte și de alta, două sau mai multe nave laterale.
Impresia de ansamblu, la interior și la exterior, este aceea a unei forțe calme3. Decorația este
limitată, puține ferestre, ziduri solide, predomină plinul în defavoarea golului. Interiorul este
extrem de întunecat, acest lucru se datora atât neputinței meșterilor de a deschide ferestre
generoase, cât și unei preferințe spirituale, interiorul întunecat menținând starea de meditație.
Elevația navei centrale cuprindea trei registre: registrul arcadelor, triforiul și registrul
ferestrelor. La acestea se adaugă un registru nou, apărut ulterior, galeria. Henri Focillon
definea bazilica ca un fel de oraș aglomerat, în plan și în elevație4.

Plastica arhitecturală romanică se poate defini prin raportul dintre goluri și plinuri,
prin raportul dintre umbră și lumină și prin raportul dintre nuditatea zidului și decor.
Nuditatea zidului conferea efecte puternice, de masă omogenă și compactă. Sculptura
romanică este înrădăcinată în cadrul arhitectural, este bogat detaliată, expresivă și
întotdeauna transmite un mesaj, toate elementele și figurile fiind simbolice. Naturalismul este
aproape absent, unele trăsături trebuiau exagerate intenționat pentru a atrage atenția asupra
ideii transmise. Decorația sculpturală a arhitecturii romanice a început în Franța. La acea
vreme nu exista artă în înțelesul modern al cuvântului, întreaga artă era religioasă, iar artistul,
în mod normal rămânea anonim. Religia se afla în centrul tuturor celorlalte domenii ale vieții.
Tot ceea ce făcea parte din biserică avea o funcție bine stabilită și trebuia să exprime o ideea
precisă în legătură cu învățătura religioasă.

În sculptura romanică portalul de Vest este locul unde se amplasa decorația

sculpturală. Aceasta reprezenta un fel de anunț pe care edificiul îl făcea călătorului. Decorația

2 Victoria Charles, Klaus H. Carl, Arta romanică, Editura Aquila, Oradea, 2010, p. 13.
3 Ernst Hans Gombrich, Istoria Artei, Editura Grupul Editorial Art, București, 2016, p. 173.
4 Henri Focillon, Arta sculptorilor romanici, Editura Meridiane, București, 1989, p. 128.
2
sculpturală a portalului evoluează, se extinde din zona lintelului la timpan, în zona arhivoltei,
ca apoi să ajungă să cuprindă capitelurile coloanelor, definitivându-se sub forma unor
decorații sculpturale încadrate în perete sau în nișe. Această evoluție a decorației sculpturale
pornește din exteriorul edificiului, de la portalul de vest și pătrunde în interior, unde va
rămâne pe parcursul următoarelor secole. În acest drum de la exterior spre interior, întâlnește
capitelurile coloanelor, care din vremea antică primeau o atenție deosebită, însă niciodată nu
au fost decorate cu atât de multă libertate precum vor fi în cadrul acestui stil nou, romanic.

II CAPITELURILE ISTORIATE

După cum am urmărit în capitolul anterior, sculptura evadează din limita portalului
și se extinde spre alte elemente de arhitectură, apar capitelurile istoriate. Capitelul, conform
dicționarului de artă îngrijit de Mircea Popescu, este „piesa componentă a unei coloane,
reprezentând partea superioară a acesteia, care transmite sarcinile arcadei sau arhitravei
celorlalte elemente constitutive”5. Capitelurile au beneficiat în decursul timpului de o atenție
specială acordată de decoratori. În cadrul stilului romanic, capitelul împrumută adesea forma
capitelului corintic din repertoriul clasic sau numai anumite elemente (voluta, frunza de
acant). Un exemplu ilustrativ este capitelul semnat Unbertus me fecit aflat în cadrul abației
Fleury din Saint Benoit sur Loire, Franța (secolul XI). Două rânduri de frunze de acant
înfășoară partea inferioară a coșului capitelului și două volute stilizate se observă în partea
superioară. Pe abacă se pot distinge doi lei sau două feline afrontate care își unesc în formă de
palmetă limbile lor făcute din vârtejuri.6 Ulterior, se renunță la capitelul corintic și apare un
tip de capitel nou, specific romanic, capitelul istoriat, tip de capitel figurativ care ilustrează
scene din Noul și Vechiul Testament sau scene laice.

Capitelurile istoriate, fiind capiteluri figurative prezintă anumite probleme.

Dificultățile apar datorită prezenței figurii umane, deoarece aceasta trebuie încadrată în
cadrul formei și suprafeței capitelului. Proporțiile figurilor de pe capiteluri sunt de cele mai
multe ori îndesate, volumul este tratat schematic. Arta antică a rezolvat această problemă
oprindu-se la decorații vegetale, florale și geometrice. Însă, arta romanică avea nevoie de
imaginea omului, ea a introdus figurile în ordonanța capitelului. Un exemplu potrivit este un
capitel din abația Sainte Marie Madeleine, Vézelay, Franța, din secolul al XII-lea care prezintă
două personaje, unul dintre acestea toarnă un sac de grâne în moară, iar celălalt ține sacul cu
făina rezultată. Una din interpretările acestui capitel este următoarea: un profet al Vechiului
Testament toarnă grâne în moară, iar Sfântul Apostol Pavel colectează făina pură, simbolizând
noua lege, Noul Testament7.

Capitelurile istoriate prezintă dese ori figuri umane într-un cadru arhitectural sau într-
un cadrul natural. Artistul a simțit în mod spontan capitelul ca un edificiu, cu propriul său
echilibru. Ilustrative sunt două capiteluri de la Abația Fleury din Saint Benoit sur Loire, Franța

5 Tereza Sinigalia, „Capitel”, în Dicționar de artă. Forme, tehnici, stiluri artistice, Volumul I, Editura
Meridiane, București, 1995, ediție îngrijită de Mircea Popescu, pp. 89-90.
6 Henri Focillon, Arta sculptorilor romanici, Editura Meridiane, București, 1989, p. 158.
7 Victoria Charles, Klaus H. Carl, Arta romanică, Editura Aquila, Oradea, 2010, pp. 135-136.

3
(secolul XI) și de la Biserica Saint Andoche din Saulieu, Franța (secolul XII). În cazul primului
capitel putem observa cum figurile principale masculine stau strâns lipite una de alta pentru
a putea intra între cele două colonete care descriu un cadru arhitectonic. Cel de-al doilea
capitel ilustrează trei personaje, un personaj feminin care poartă un copil în brațe, călare pe
un măgar. În spatele personajelor se observă motive vegetale și florale, care creionează un
cadru natural, vegetal. Capitelurile devin adevărate scene de reprezentare, cu decor și
personaje.

Redarea naturalismului lipsește, apare o stilizare exagerată, deseori sunt descrise

personaje grotești. În unele reprezentări se împletesc personaje umane și fantastice (fiare
mitice, balauri). Pe un capitel din biserica San Michele Maggiore din Pavia, Italia (secolul XII),
este dublată o scenă care descrie un personaj uman care este mușcat de un personaj fantastic
cu cap de șarpe. Aceste tipuri de scene jucau rolul unui avertisment, ilustrând consecințele
păcatului și nevoia sufletelor salvare. După cum am amintit și în capitolul anterior, sculptura
avea menirea de a transmite un mesaj, niciun element nu era întâmplător. Observăm o stilizare
exagerată, sculptura este expresivă, redarea naturalismului lipsește pentru că accentul se
pune pe transmiterea unui mesaj. Prezența personajelor grotești este observată în capitelul
Catedralei din Autun, Franța (secolul XII), care prezintă soarta lui Iuda Iscarioteanul, care este
spânzurat de un copac și sugrumat de doi demoni.

În decorarea capitelurilor istoriate, artistul nu mai era obligat să se încadreze în

anumite canoane, deoarece în dreptul lor, comanditarul nu mai intervenea. Această libertate
a artistului a dus la diversificarea capitelurilor, acestea sunt decorate de cele mai multe ori
integral, niciun spațiu nu este lăsat neatins. Tematica sculpturii figurative de pe capiteluri este
deosebit de variată. În primul rând ea ilustrează scene semnificative din Noul și Vechiul
Testament, precum și din literatura apocrifă. Dar destul de curând apar și temele profane.
Putem observa acest dualism tematic prin analiza capitelurilor istoriate din Cluny, executate
în diferite etape, cele mai vechi între anii 1089-1113, celelalte între anii 1122-1156. Din primul
grup fac parte capiteluri împodobite cu scene din Vechiul Testament precum capitelul care
descrie Râurile Raiului. Din cel de-al doilea grup fac parte capitelurile cu alegorii, ilustrând
tonurile muzicale reprezentate prin cântăreți- instrumentiști, artele liberale sau muncile
agricole8.

III UNDE PUTEM ÎNTÂLNI CAPITELURI ISTORIATE?

Am căutat să înțelegem evoluția sculpturii romanice, apoi ce sunt capitelurile istoriate,

care sunt temele pe care le abordează și cum sunt alcătuite. Acum vom încerca să răspundem
la întrebarea: Unde întâlnim capiteluri istoriate? Capitelurile istoriate se găsesc atât în
interiorul unor edificii, în cadrul registrului arcadelor sau sprijinind diferite arce
semicirculare. Însă, se întâlnesc și în exterior, în cadrul porticului care înconjura claustrul unui
ansamblu mănăstiresc.

8 Virgil Vătășianu, Istoria Artei Europene, volumul I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967,
p. 297.
4
 Ne vom apropia acum de un caz în care vizualizăm capitelurile din interiorul unui
edificiu precum biserica unui mic sat din Franța, aflat pe drumul unui bine cunoscut traseu
de pelerinaj. Biserica abațială Sainte Foy din Conques, Franța conține cea mai mare colecție de
capiteluri istoriate romanice. Biserica se afla pe traseul pelerinilor care se îndreptau de la Le
Puy spre Santiago de Compostela în Spania. Această biserică adăpostea relicvele Sfintei Foy,
o tânără martiră din secolul al IV-lea. Edificiul inițial al Mănăstirii de secol VIII a fost distrus
pentru a facilita construirea unei biserici mai încăpătoare în secolul al XI-lea9. În următorul
secol s-au adăugat transeptul și galeria, iar acoperișul a fost înălțat pentru a permite circulația
la nivelul noului registru al elevației navei centrale.

Vom analiza în cele ce urmează două dintre cele mai cunoscute capiteluri din
interiorul bisericii abațiale din Conques. Primul capitel se află în deambulatoriu, acesta
prezintă trei personaje principale. Compoziția este echilibrată și simetrică. Personajul central,
redat mai mic, reprezintă un copil, care este ținut de mâini de celelalte două personaje care îl
flanchează. În dreapta personajului central se află un alt personaj masculin care ține în mâna
dreaptă o sabie. Putem să identificăm personajele cu Avraam și Isaac. Avraam este pe cale de
a-și ucide fiul, dar Dumnezeu îi vorbește, fapt sugerat de prezența mâinii deasupra capului
personajului. Isaac este ținut de mâna stângă de un înger, iar capul îi este acoperit de aripa
acestuia, simbolizând protecția divină. Mai putem observa un personaj secundar, un berbec,
care îl flanchează pe Avraam, conform textului biblic, acesta este înlocuitorul lui Isaac. Scena
poate fi interpretată simbolizând viitorul sacrificiu al lui Isus pe cruce. Cel de-al doilea capitel
prezintă duelul dintre două personaje călare, care pot fi asociate cu doi cavaleri. Scara nu este
respectată, personajele umane sunt supradimensionate în raport cu caii, totodată nici
proporțiile cavalerilor nu sunt veridice, capul este reprezentat supradimensionat în raport cu
restul părților componente ale corpului uman. Compoziția este echilibrată și simetrică.
Observăm aceleași elemente amintite anterior, naturalismul lipsește, sculptura este expresivă
și exagerat stilizată.

În a doua parte, vom privi la ansamblul mănăstiresc Santo Domingo din Silos, Spania.
Ansamblul mănăstirii este format din biserica de plan bazilical cu trei nave, transept și din
celelalte clădiri pentru călugări amplasate în jurul claustrului. Claustrul este o grădină de
formă patrulateră înconjurată de un portic cu arcade pe două nivele. Porticul care înconjura
claustrul se folosea pentru plimbare și meditare. Amplu decorat, porticul era luminat pentru
ca, în timpul plimbării, călugării să poată privi capitelurile istoriate ale coloanelor ce susțineau
arcadele. În ansamblurile mănăstirești sculptura renaște prin intermediul capitelurilor
istoriate, care așezate la înălțimi reduse pot fi citite și interpretate sporind rugăciunea și
penitența. Capitelurile prezintă motive vegetale, animale și figurative, sunt capiteluri duble,
unite, care flanchează două coloane de înălțime redusă10.

9
Victoria Charles, Klaus H. Carl, Arta romanică, Editura Aquila, Oradea, 2010, pp. 68-69.
10
Anthony Mason, Art of the Western World, from Prehistory to the 21th Century, Editura Book House,
Brighton, 2007, p. 33.
5
 CONCLUZIE

În concluzie, putem afirma că acest stil nou, monumental, stilul romanic, care și-a făcut
simțită prezența în Europa Occidentală timp de trei secole, a creat și un nou tip de capitel, care
se adaugă în urma bine-cunoscutelor capiteluri clasice: doric, ionic și corintic. Acest nou
capitel romanic, capitelul istoriat reprezintă zona în care sculptorii vremii aveau libertate de
exprimare, de aceea tematica este extrem de variată, uneori sunt decorate cu elemente
vegetale, alteori cu elemente zoomorfe, mitice sau grotești, dar inovația a fost adusă de
reprezentarea figurilor umane. De cele multe ori personajele erau supuse spațiului pe care
trebuiau să îl descrie, îndoite și aplecate, dar extrem de sugestive și de expresive pentru ca
mesajul să fie înțeles de privitor.

Aceste capiteluri istoriate, alături de elementele decorative sculpturale și de pictură,

reprezentau pentru majoritatea enoriașilor singurul lor contact cu mesajul textului biblic.
Majoritatea populației evului mediu nu știa nici să scrie, nici să citească, iar slujbele bisericii
erau ținute în limba latină, limbă pe care mulți nu o înțelegeau. Rolul principal a sculpturii
romanice nu era cel estetic, ci ea transmitea întotdeauna un mesaj, era realizată cu un scop, și
trebuia privită în întreg ansamblul edificiului. Pentru noi, aceste capiteluri nu mai spun mare
lucru, poate le considerăm austere și de o calitate inferioară, însă nu putem judeca o epocă
după principiile prezentului. Într-o lume în care realitatea era definită numai prin intermediul
scripturii, în care datoria bisericii era să lupte contra puterilor întunericului, în această lume
decorația capitelurilor capătă sens, multe dintre acestea avertizându-te că ai nevoie de salvare.

BIBLIOGRAFIE

Charles Victoria, Carl Klaus,

Arta romanică, Editura Aquila, Oradea, 2010.

Focillon, Henri,
Arta sculptorilor romanici, Editura Meridiane, București, 1989.

Gombrich, Ernst Hans,

Istoria Artei, Editura Grupul Editorial Art, București, 2016.

Mason, Anthony,
Art of the Western World, from Prehistory to the 21 th Century, Editura Book House, Brighton,
2007.

Sinigalia, Tereza,
„Capitel”, în Dicționar de artă. Forme, tehnici, stiluri artistice, Volumul I, Editura Meridiane,
București, 1995, ediție îngrijită de Mircea Popescu.

Vătășianu, Virgil,
Istoria Artei Europene, volumul I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.