UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea „Ştiinţe Economice”

Departamentul „ Finanţe şi Bănci”

LUCRUL INDIVIDUAL

Istoria culturii și civilizației

europene
Cultura în Roma antică

Nume, Prenume Căpiță Octavian

Grupa FB201
Profesor Bercu Igor

Chişinău, 2022
I. Progresul culturii artistice la romani

Cultura artistică în Roma antică se dezvălta furtunosăşi înflorea, înegistrând succesele

incontenstabele, mai ales în aşa domenii ca literatura artistică, teatrul, arhitectura, sculptura. Este
interesant de opservat, că în această perioadăapare şi se statorniceşte ca gen de artă specifică şi sine
stătătoare circul.
Apreciind la general dezvoltarea literaturii artistice în epoca antică romană timpurie vom opserva
ca izvoare, sau opere comcentrate nu s-au păstrat. Primul pas de la cuvântul artistic oral (de obicei
folclor) la literatura scrisă se întreprinde la hotarele sec.IV-III î.e.n., de către Apius Claudius (consul),
care a înscris şi prelucrat o culegere de maxime, aforisme (aspect moralistic) în versuri.
În sec.III-II î.e.n., literatura romamă însuşeşte toate genurile literale literaturii: epic, liric şi
dramatic. Primul poet roman a fost Titus Livius Andronic (de ordine grec) care a tradus în latină
tragediile lui Sofocle şi Euripide. Tot el a făcut şi traducera „Odiseei”, prima în istorie literaturii
europene a operei tradusă. Anul 240 î.e.n., pe bună dreptate se consideră anul naşterii literaturii
romane.
Fondarori ai dramaturgiei romane au fost Nivius din Campania şi Plant (Titus Mertius), care
compunea tragedii şi comedii după forme greceşt, iar dacă conţinut romane adică pe material selectat
din istoria romanilor. Acelaşi Nivius s-a manifestat şi în genul liric, fiind autorul lucrării „Războiului
Punic”, la care a participat personal ca ostaş.
În sec.I î.e.n., cultura romană a însuşit în mod difinitiv cultura grecească şi aceasta a devenit baza
înfloririi literaturii romane. Culrura ronaă a eşit din cadrul cercurilor artistice, răspândindu-se în
mijlocul cetăţilor liberi (sclavii erau excluşi din cultură complect) prin intermediul dialogurilor şi
tratatelor filozofice populare, a şcolilor ritorice. Figura centrală în arta ritorică era Cicerone, care
afăcut foarte mult pentru elaborarea tuturor nuanţilor stilului prozaic, apreciat ca „secol de aur al
pozei romane”. Cicerone M.Tulius (180-43 î.e.n.) este apreciat ca eminent orator, scriitor şi activist
politic. El lansează ideie educării unui om cult, care, în iziunea lui, include cultura filozofică,
concepută ca mijloc de perfecţionare individuală (şlefuieşte gândirea, antrenează memoria) şi ritorica
(ca mijloc de influenţă socială). Cicerone s-a bucurat de o mare popularitate la scriitorii epocii
Renaşterii.
În perioada stabilirii mperiului (a doua jumătate a sec.I î.e.n.) culmea înfloririi a atins poezia.
„Seculum Augustum” – secolul lui August a fost secololul de aur al poeziei romane Caius Octavianus
(63 î.e.n. – 14 a e.n., care devenind împărat roman) este considerat mare ocrotitor al literaturii, artei şi
ştiinţii. Exponenţii ai iteologiei epocei noi a lui Octavean August, au devenit Vergilius ( Publius
Vergilius Maron – 70-19 î.e.n.) şi Horaţius ( Cuintus Horaţius Flance – 65-8 î.e.n.). aceştea credeau
cu toată senciritatea şi profunzimea sufletului,că întoarcerea la puterniciea şi eroicul strămoşilor, la
obiceiurile şi moravurile vechii roman.
Deja în lucrarea sa artistică „Bucolice” aparţinând lui Vergilius este exprimată ideea, că
instaurarea principatilui oferă plugarului italian speranţa la o muncă paşnică şi liniştită, la întâlnirea
pădurii de ţărani mici şi mijlocii, sprijinul social larg al orânduirei politice noi, ce era un element
inportant al ideologiei de stat al elitei dominante, unite în jurul lui August. În poiemul didactic din
patru cărţi „Georgicele”, el cântă munca ţărănească şi viaţa bună şi frumoasă de la stat din Italia
veche. În poemul eroic „Eneida”, poetul încearcă să exprime autoconştiinţa poporului, sentimentul de
comunicare istorică a acestuia. Eposul eroic în timp apare a fi o prelungire în versuri a „Iliadei” şi
„Odiseei” lui Homer. Creaţia lui Vergilius reprezenta un fenomen profund originalstâns legat cu
pământul Italiei care ia dat naştere.
Un alt mare poiet al „Veacului lui Augustin” a fost Horaţiu, care, asemenea lui Vergilius, a salutat
cu entuziasm epoca nouă, care a adus concetăţenilor pace, stabilitate şi speranţe la renaştera „moravu-
rilor vachi dune” şi fosta putere a statului. Poetul răspundea cu bucurie la victoriile lui August,
proslăvea legile noi, elogie lauda, renaştera oficială a moralei vechi romane.
Horaţiu şi-a început calea de creaţie cu „Satirele” şi „enodurile”, unde descrie, redă tabloul larg al
viicilor sociale, dr fără concluzii,mărginindu-se doar cu atacuri sarcastice, usturătoare la adresa unor
eroi negativi – oameni neplătiţidar neatingând persoane concrete supuse, adică de ranguri mai înalte.
Versurile lui sunt pline de meditări filozofice depre necesitatea autoeducaţiei morale a omului.
Apogeul creaţiei lui Horaţiu constituie „Odele”, care includ patru cărţi, prin care autortl se dovedeşte
a fi moştenitor legitim al liricii antice greceşti. În „Ode” este cântată dragăstea, ospăţurtile prieteneşti,
farmecul veţii izolate, biruinţa raţiunei asupra morţii, şi în acelaşi timp – reuşitele armelor romane,
măreţiea cultelor religioase vechi, veşnicia poeziei însăşi.
Ultimul ciclu de poezii al poetului, numit „Mesaje” – conţine cugetările lui filozofice despre
destinul poetului şi originea poeziei. În a doua carte. Cunoscută sub numirea „Ştiinţa poeziei”, se
arată că cunoaştera vieţii, instruirea mutilaterală şi munca cu migală asupra fiecărui cuvănt, fiecărui
rând – fără toate acestea poezia perfectă, armonioasă e inposibilă. Aceasta este porunca (preceptul)
clasic al lui Horaţiu, lăsată tuturor generaţiilor următoare.
Unul din genurile literare însuşite de poeţi romani de la greci în a doua jumătate a sec.I î.e.n. au
fost elegiile de dragoste – mânuite de Hneus Cornelius şi Albius Tibul şi care a atins apogeul în
creaţia lui Pubilius Ovidius Nazon (43 î.e.n. – 17e.n.) – neîntrecut în rândul elediştilor romani prin
talentul său şi deapazonul tematicii dragostei ( „Arta iubirii” ) pentru tineri, lucru, care a venit în
contradicţie cu tendinţile politico- moralizatoare ale lui August şi din cauza cărora a fost în anul opt
e.n., existau pe malul Mrii Nere în oraşul Tomis (astăzi or.Constanţa în Rmânia) de unde au scris o
mulţine de elegi, pătrunse de adâncă tristeţe şi dor de lucrurile natale.
În epoca inperiului a apărut romanul – un nou gen literar, care era destul de poular. Dja în sec.II
îe.n. Aristidel din Milet a acumulat într-un tot întreg şi a prelucrat în „Istoriile lui Milet” folclorul
eroic local, care peste vre-o zece ani au fost au fost traduse din greceşte în latină şi a avut mare succes
la romani. Însă primul roman a fost scris Luţiu Apuleius în sec.II e.n., sub denumire de „Măgarul de
aur” (altă numire – „Metomorfoze”) – în care se îmbină descriera traiului cu povestea şi alegorismul
mistic.
Mai târziu în sec.II-III nu sa manifestat personalităţi de talia lui Vergiliu, Horaţius sau Ovidiu. În
sec.IV-V pe prim plan avansează literatura creştină: imnuri, rugăciuni, spovedanii, iar spr sfârşitul
sec.VI tradiţiile literare antice atît romane cît şi cele greceşti slăbesc tot mai mult, apoi-apun.
Apariţia teatrului în Roma e egală cu sărbătoarea strânsului roadei, participanţii cărora ezecutau
cântece de glumă, cântece în formă de dialog. Acese începuturi de artă dramatică şi-au găsit
continuarea în aşa numite satire – scene comune, care includeau dialoguri, cântece, dansuri.
Aproximativ în anul 300 î.e.n., a apărut comedia populată (atelana), iar spre sfârşitul sec. III î.e.n.
– mimica (măiestriea de a ezprima diferite sentimente prin gesturi sau prin expresia feţii). Autorii cu
renume au fost Gneius Nevius (tragedii), Cecilius Staţiu, Plaut, Terenţiu (comedii).
Reprezentaţiile teatrale se organizau în timpul sărbătorilor anuale de stat: la jocurile Romane
(septembrie), Plebeice (noiembrie), Megalaisene (aprilie), Floreliene (aprilie-mai), Apolonice (iulie).
La începutul reprezentaţiile se petreceau lângă templul zeiităţi, în onoarea cărora se organizau
jocurile, iar mai târziu – în încăperile teatrelor. Primul teatru, construit din piatră, a fost înălţat de
Pompeius în anii 55-52 î.e.n.
Actorii romani proveneau de obicei din sclavi sau sclavi eliberaţi. Spre sfârşitul perioadei
republicane îndeosebi s-a evedenţiat renumitul actor tragic şi fabulist – Ezop.
În perioada împeriului reprezentările teatrale aveau loc mai des, dar aveau de obicei un caracter
distactiv de masă. O popularitate şi mai mare aveau reprezentaţile de circ şi luptele de gladiator, care
se organizau şi se petreceau în Colizeum, în amfiteatrele dramatice.
După cădera statelor Greceşti din sec.I î.e.n., însemnătatea primordială în lumea antică o capătă
arta romană. Apsorbind foarte mult din realizările artei greceşti, arta romană le-a întruchipat în
practică artistică a statului imens Roman. În umanismul artei greceşti romanii au întrodus trăsături
mai raţionale de interpretare a lumii. Particularităţile percepţiei mai raţionale a realităţii de către
romani sunt exprimate în versuri (realism acut şi aspru), care a şi devenit baza artei romane, păstrând
fundamentul artei antice greceşti. Dacă în cultura grecească cetăţianul se simţea o parte componentă
a societăţii şi unitatea interaselor personaleşi obşteşti eraudupă cuvintele unui clasic, „formă liberă şi
naturală a activităţii cetăţeneşti”, apoi statul Roman cu sistemul său aspru de conducere se
contrapunea omul separat, izolat,îşi permite violenţa, aplicată nu numai asupra sclavilor, dar şi asupra
oamenilor liberi.
În arta română a perioadei ei de înflorire (perioada imperială) rolul de frunte îl joacă arhitectura,
monumentele căreia şi astăzi rămân uimitoare şi încântătoare. În arhitectura locul de bază aparţinea
construcţiilor obşteşti, calculate printr-un numărenorm de oameni, semnificând măreţiea şi putrea
statului. În toată lumea antică arhitectura romanănaer egali după gradul artei ingineraşti, diversitatea
de idificii,bogăţia formelor compoziţionale, amploare construcţiilor.
Veaţa obştească se desfăşura la forum, care servea drept centru al vieţii comercialei a imperiului,
arenă a activităţii politice, lor la adunărilor populare, loc, unde se însemnau biruinţile militare. În
ansamblul arhitectural intrau templele, bazilici, dughenile şi prăvăliile neguştorilor. Peţile se
împodobeau cu statuile cetăţilor celebri, fruntaşii politici şi militari şi şi erau înconjurate de coloane
şi ortice.
Forumul cel mai vechi în roma era considerat forum republican Romanus (sec.VI î.e.n.), la care
se întâlneau toate drumurile (străzile) oraşului. Mai târziu, lângă el s-au comstruit Forumul lui Cezar,
al înpăraţilor August, Nerva, Traian şi altora. Mai departe de forumuri se constituiau edificii pentru
diferite alte destinaţii, ca de exemplu: lângă forumul lui Cezar se afla templul zeiţii Venera.
Spre sfârşitul perioadei republicane oraşul a început să se înfrumuseţeze cu marmoră, care se
folosea mai des ca material de construcţie. Primele edificii de marmoră au fost templele Saturn şi al
Sfântului Iulian, o bazilică.
În anii 70-90 au fost construit cel mai mare anfiteatru din roma artistică – renumitul Colizeu, care
putea primi 56 mii spectatori. Constuită în formă de elipsă, arena era înconjurată deun perete, după
care concentric erau amplasate locurile spectatorilor:avea 4 etajuri, sau niveluri, o înălţime de 48.5
metri. Secolul II este numit veacul de aur al arhitecturii romane. În această perioadă este construit cel
mai mare ansamblul arhitectural al romei antice (arhitector Apolodor Damaschin) – forumul
înpăratului Tăian, care se deosebea nu numai prin dimensiunile şi realizările compoziţionale variate,
dar şi prin bogăţiea amenajării. O altă operă strălucită a lui Apolodor Damashin – locul
înmormântării celor mai merituoşi militanţi ai Imperiului Roman – Panteonul (a.125); alt exemplu
este „Templul tuturor zeilor”, reconstruit dintr-un bazin rotund, acoperit cu o cupolă sferică ce avea
un diametru de 43.2 metri, care concura cu Colizeum. Se poate de afirma că el e unl din cei mai
frimoase monumente arhitecturale a antichităţii.Tot de domeniu arhitecturii ţine apariţia unui nou tip
de construcţii de clădiri obşteşti pentru judecători şi tranzacţii comerciale – bazilica.
Avântul construcţiilor în sec.I-II avea loc nu numai în roma, ci şi în altele oraşe ale Italiei, şi în
provincii. Mare zeu şi râvnă a arătat şi împăratul Andrian.pe timpul domniei a apăut multe drume noi,
poduri, teatre, portice, apeducte şi chear oraşe întregi.
În sec.III pentru arhitectură e caracteristic un interes ridicat faţă de elementul decorativ, care se
aplică destul de larg. Aşa de exemplu: au fost construite temple Caracalum – un complex de băi
publice pentru 1800 oameni, ce includea bazine, căzi de baie biblioteci, dughene. Numărul total de
băi publice în Roma, atît mari cât şi mici, atingea circa de o mie şi le fregventează fără plată păturile
largi ale popoarelor.
Trăsături noi în arhitectură apar în monumentele legate de apariţia creştinizmului. Primele
construcţii creştine – Catacombele – galerii supteranecu o lungime de kilometri, unde primii creştini
îşi înmormântau confraţi – erau pictate cu tablouripe teme din biblie. După cunoaştera creştinismului
şi transformarea lui în religie de stat se începe conştrucţia templelor creştine – bazilice, forma şi
numirea cărora a fost luată din antichitate.
Sec.IV este ultima etapă în dezvolterea arhitecturii, antice romane. În a.330 împăratul Constantin
transferă capitala europei în Constantinopol. Arta şi în deosebi arhitectura antică romană a cunoscut o
dezvoltare după cum am mai constatat încântătoare. Construcţii, arhitecţi, pictori arhitecţi ne-au lăsat
monumentele remarcabile a creaţiei omeneşti, atitudine inginerască faţă de problemele complicate ale
artei de construcţie, dorită neextenuată spre frumuseţe şi desăvărşire, perfecţiune.În închere,
manţionăm, că cultura antică romană a servit drept un izvor inportant, un mediu demn de urmat şi de
inspiraţie pentru cultura diferitor epoci istorice. Tradiţiile culturale ale romanilor şi-au avut o
frumoasă continuitat. Chipurile artistice ale maeştrilor Romei antice au inspirat maieştrii renaşterii.
 La cultura şi arta eroică şi severă a Romei antice se adresau cei mai mari oameni de cultură din
sec.XVII-XIX.

II. CULTURA ȘI CIVILIZAȚIA LATINĂ

Istoria romana incepe odata cu fondarea orasului,in secolul al VIII-a I.Hr.,conform legendei si
se extinde pe durata a 2200 de ani pana la infrangerea ultimului imparat roman la Constantinopol in
1453.Insa,in general perioada de dupa anul 500 d.Hr.,cand puterea imperiala s-a mutat din Italia spre
noua capitala Constantinopol (vechiul oras Bizantium )este cunoscuta ca apartinand Imperiului
Bizantin.Pentru cei mai multi istorici era cunoscuta ca “romana”se desfasoara aproximativ intre secolul
al-V-lea inainte de nasterea lui Hristos pana in secolul al VI-lea d.Hr. Asa numitul “Sfant Imperiu Roman
“o alianta de state germanice si italice,fondat de Charlemagne in anul 800 d.Hr.,constituie o problema cu
totul diferita. De altfel ca si in cazul multor alte aspecte din viata cotidiana,datorita romanilor,putem
masura cu acuratete aceste perioade de timp.In primul secol I.Hr.doi cezari,Iulius si Augustus,au format
calendarul cu 12 luni si 365 de zile si o zi in plus odata la patru ani . Este un caz tipic al ingeniozitatii
romane ,totul fiind atat de precis calculat incat fiecare ciclu annual era cu doar 11 minute decalat fata de
miscarea de revolutie a Pamantului . In alta ordine de idei , romanii numarau anii ca “A.U.C.”adica “ad
urbe condita”(de la fondarea orasului)
Traditie si legenda
Traditia spune ca Roma a luat nastere in anul 753I.Hr. Aceasta tine de legenda,insa pentru istorici
este o data la fel de potrivita ca oricare alta pentru a marca vremurile cand pastorii si agricultorii di
dealurile joase si insorite ce inconjurau o lunca mlastinoasa au dezvoltat o comunitate cunoscuta de
atunci sub numele de Roma. Romanii spuneau ca numele orasului lor venea de la Romulus si Remus,doi
gemeni orfani alaptati de o lupoaica pe malurile Tibrului.Istoricii de astazi, cu o mai redusa atractie spre
dramatic considera ca numele provine din limba etrusca sau greaca(probabil din cuvantul grecesc
“rhome” insemnand “puternic” ) Se stie ca zilele de inceput ale Romei se aflau sub semnul dominatiei
etrusce,o natiune puternica din Italia centrala.Un prim pas l-a constituit alungarea regilor etrusci,adesea
tiranici,de catre familiile conducatoare din Roma.
Categoriile sociale
In anul 244 A.U.C. (adica 509 d.Hr.)patricienii romani au dezvoltat o forma de guvernamant
cvasireprezentativa, cu o pereche de consuli conducatori, alesi pentru mandate de un an.Aceasta a marcat
inceputul Republicii Romane, o forma de guvernamant ce va continua pana cand Iulius Caesar va
traversa Rubiconul,460 de ani mai tarziu. Aceste cinci secole au fost marcate de prosperitate si
democratie.In Roma republicana existau in principiu trei clase sociale:sclavii care nu aveau aproape nici
un drept; oamenii obisnuiti sau plebeii,o caregorie ce includea multi oameni eliberati(fosti sclavi)si
patricienii, urmasi ai acelor familii conducatoare,ce activau prin drept ereditar in una din marile institutii
conducatoare ale lumii antice,Senatul Roman. Cand porneau in razboaie legiunile romane purtau
stindarde , cu faimoasele initiale:”Senatus populus que romanus”(adica “senatul si poporul
Romei”).Insa,intr-o mare masura istoria republicii este o istorie a luptei intre senatori si plebei,acestia
castigand tot mai multa putere politica. Aceasta lupta a claselor se desfasura in mijlocul pietelor
largi,intre arcurile de triumf si marile temple dominate de coloanele grandioase ale Forumului
roman,centrul civic ce a fost inima orasului pentru aproape 1000 de ani. “Curia”,inalta camera
rectangulara a Senatului se poate vedea si azi in cadrul Forumului chiar vis-à-vis de “Comitium”unde
plebeii se adunau pentru a-si exprima vointa,prin intermediul unui “plebiscitum”, decizia poporului.
Pana la inceputul secolului al II-lea I.Hr. dreptul la vot era atat de bine stabilit in randul plebeilor
incat se poate spune ca Roma dezvoltase un sistem politic viguros,unul destul de familiar cetatenilor
democratiei moderne de azi.De altfel, existau si pe atunci partide si fractiuni rivale , sponsori ai partidelor
politice si politicienilor iar in campanii se foloseau atat pancartele cat si piblicitatea negativa.
Conducatorii Romei
Unul dintre cei mai abili politicieni romani poate fi considerat Marcus Licinius
Crassus,probabil cel mai mare detinator de proprietati din Roma,dar care isi dorea si puterea politica.
Pentru a-si atrage simpatia publicului arunca literalmente cu bani.Atunci cand a inabusit revolta sclavilor
condusi de Spartacus in anul 71 I.Hr. sclavii crucificati se intindeau de-a lungul Via Apia pe mai mult de
o suta de mile.Crassus a sarbatorit pregatind 10000 de mese in Forum, hranind intreaga Roma pentru mai
multe zile.Unul dintre beneficiarii sai fiscali a fost Iulius Caesar,pe vremea aceea un tanar in plina
ascensiune.In timp ce steaua lui Caesar se ridica pe firmamentul roman, Crassus profita din plin . A atins
varful carierei sale politice in anul 61I.Hr. cand a facut parte din Triumviratul ce conducea aparatul
statului. Singurul lucru ce ramasese de cucerit era gloria militara.Indatorat, Caesar l-a trimis in Siria sa
lupte impotriva amenintatorilor parti. Crassus a fost invins in batalia de la Carrhae in anul 53 I.Hr.
Legenda spune ca atunci cand partii au realizat ca-l ucisesera pe cel mai bogat roman , i-au turnat aur
topit pe gat considerand ca setea lui de o viata pentru aur trebuie satisfacuta in moarte. Sfarsitul lui
Crassus nu numai ca a eliminat un potential rival, dar prin contrast a intarit recordul nepatat al lui Caesar
ceea ce privea succesele militare. Cand Caesar si-a condus armatele peste Rubicon in anul 49 I.Hr.
sfidand ordinele Senatului era deja clar ca va acapara puterea absoluta . Conspiratorii care l-au asasinat in
anul 44I.Hr. credeau probabil ca salveaza democratia romana.De fapt n-au facut altceva decat sa
declanseze un lung razboi civil. In cele din urma, fostul aliat al lui Caesar, Marc Antoniu, a fost invins in
batalia de la Actium in 31 I.Hr. Invingatorul,Octavian,s-a intors la Roma, s-a autonumit “Augustus”si a
stabilit in cele din urma o conducere unica. Imperiul creat de Caesar Augustus va continua sa existe
pentru inca 4 secole la Roma si alte 10dupa mutarea la Constantinopole.
 Primul imparat al Romei s-a dovedit a fi si unul dintre cei mai buni.Augustus a folosit toate
instrumentele guvernarii. Ingrijorat in ceea ce privea natalitatea, a impus unele masuri restricte
(impotriva avortului)sau chiar a stimulat nasterile prin scutiri de taxe pentru familiile numeroase . Pentru
a verifica eficacitatea masurilor sale organiza recensaminte.
Ocazional, in secolele ce au urmat imperiul a fost condus de alti lideri de statura lui
Augustus:Nerva, Traian, Hadrian, Autonius Pius si Marcus Aurelius. Pe de alta parte de-a lungul
secolelor tronul imperial a trecut si prin mana unora dintre cei mai malefici conducatori.
Caligula (37-41 d.Hr.)si-a ucis fratele, printre alte nenumarate crime dar a iubit atat de mult amimalele
incat calul sau, Incitatus,a fost numit drept consul.
Elagabalus (177-192d.Hr.)si-a manifestat preferinta pentru vestimentatia feminina imediat ce a
ocupat tronul. El a ajuns sa ordone Senatului sa-l declare “imparateasa a Romei”.
In fine, Nero (54-68 d.Hr.)si-a ucis o multime de rude, inclusiv fratele, sotia insarcinata, a trimis
nenumarati crestini la morti teribile in areene . Pentru a-si garanta audienta la odioasele sale recitaluri
lirice isi incuia publicul in teatru. Se spune ca unele femei nasteau in timpul programului , in timp ce
imparatul continua fara griji.
Ultimul imparat care a condus imperiul din Roma a fost Constantin. Acesta a proclamat faimosul
edict al tolerantei in favoarea crestinilor. Mult mai tarziu, pe patul de moarte a fost botezat, devenind
primul imparat crestin al Romei. Tot el a fost acela care si-a mutat tronul spre est, in noua sa capitala,
marcand sfarsitul unei ere.
Banchetele romane – o adevarata arta a placeri. Aceste ceremonii erau tot atat de importante ca si
saloanele secolului al-VIII lea. Imparatii, neavand curte, traiau inconjurati de sclavi, iar seara cinau
impreuna cu prietenii si nu numai.Odata onorurile publice si guvernarea terminate, participarea la astfel
de banchete era un fapt obisnuit. Chiar si saracii luau parte la festine (9/10 din populatia imperiului).
Manierele erau mai putin savante ca astazi, cina fiind luata cu prietenii. Interesant este faptul ca la
aceste banchete invitatii erau asezati pe paturi si nu pe scaune.Nu se manca pe scaun decat la mesele
obisnuite (la oamenii simpli numai stapanul casei manca asezat pe scaun, ceilalti stand in
picioare ).Bucatele semanau atat cu cele din bucataria orientala cat si medievala:foarte condimentate si
acompaniate de sosuri complicate. Carnea era fiarta inainte de a fi prajita sau fripta si era servita
dulce.Gama gusturilor era de la dulce la acru.Partea cea mai importanta a banchetului era cea in care se
bea, vinul fiind cel mai apreciat, dar numai indoit cu apa.In prima jumatate a cinei se manca , pentru ca
apoi sa se bea, cea de a doua parte constituind banchetul propriu zis (“comissatio”).
Festinul era o mica sarbatoare. Cei prezenti purtau flori in par sau coronite
si erau parfumati cu ulei inmiresmat (alcoolul nu era cunoscut,parfumurile fiind dizolvate in ulei ).
Banchetul era mai mult de atat:daca stapanul avea un meditator
pentru copii sau un filozof printre invitati acesta lua cuvantul si tinea o prelegere pe diverse teme. Existau
momente in care se asculta muzica. La astfel de mese erau invitati si dansatori profesionisti ale caror
servicii erau platite. Romanii adorau astfel de manifestari si nu ratau nici un prilej de a
serba. Cei din aceeasi breasla se adunau in diferite locuri (de exemplu la barbier sau oriunde
altundeva).La Pompei aceste intalniri erau numeroase : calatorii opreau la cate un han , unde serveau
bauturi. Aceste practici erau considerate de “mauvais ton”, astfel ca o persoana publica vazuta in astfel de
localuri isi strica reputatia.
Collegia
Aceste “collegia”erau de fapt niste asociatii private libere, de care se temeau autoritatile pentru
simplul motiv ca scopurile pentru care se adunau aceste persoane erau neclare.Nu numai oamenii liberi
luau parte la aceste fratii,ci si sclavii care aveau aceeasi meserie sau onorau aceeasi divinitate. In fiecare
oras se intalneau astfel de fratii, una sau mai multe;asociatia tesatorilor, a celor care il adorau pe Hercule,
a vanzatorilor de bumbac etc. Fiecare isi avea sediul intr-un singur oras si erau admisi numai barbati, nici
o femeie.Indiferent de obiectivul lor, religios sau profesional, toate fratiile erau organizate dupa modelul
unei cetati:cu asa numiti consilieri, magistrati. Daca fratia era religioasa, cei care faceau parte foloseau
acest prilej pentru a organiza banchete.Fiecare membru platea o taxa de intrare care ii asigura funeralii
impunatoare si un banchet de adio ; era uneori singurul mijloc pentru un sclav de a avea o inmormantare
decenta.
Urmare a celor expuse mai sus, putem constata urmatoarele referitoare la civilizatia latina:
- dezvoltarea unui sistem politic viguros si bine fundamentat, existand inca de pe atunci partide si
diverse fractiuni rivale, precum si “sponsorii” politicienilor;
- promovarea unei forme de guvernamant care a dus la prosperitatea si extinderea imperiului
roman;
- organizarea asociatiilor private libere, cu obiective profesionale sau religioase, motiv de teama
pentru autoritatile de atunci;
- puternica dezvoltare militara, imperiul roman fiind invincibil pana la decaderea sa.
 

Despre cultura muzicală romană avem informaţii în special din scrieri şi din iconografie, fără însă a ne fi
parvenit vreun text muzical notat. Cele opt secole de civilizaţie etruscă, anterioară celei romane, au lăsat
o impresionantă moştenire şi în domeniul artei sunetelor, moştenire transmisă mai ales prin tradiţie, dar
atestată şi pictural prin imaginile muzicienilor din scenele de pe pereţii mormintelor.

După cum afirmă Atenaios, muzicanţii etrusci din secolul al V-lea î. Hr. practicau muzica nu numai la
ospeţe sau la diferite ceremonii, ci şi la jocurile atletice, în ocupaţiile casnice (frământatul pâinii) sau în
activitatea meşteşugarilor. Pasiunea etruscilor era îndreptată, în special, spre instrumentele de suflat,
cunoscând diferite tipuri de trompete, destinate anumitor ocazii. Trompeta etruscă (lungă şi curbată la
extremitatea de jos) şi flautul dublu (cu un tub pentru sunete grave şi altul pentru cele acute) sunt
considerate a fi invenţii ale etruscilor.
Cele mai vechi izvoare vorbesc despre folosirea instrumentului băştinaş, tibia (un fel de aulos), în timpul
cortegiilor şi al sacrificiilor. În manifestările de cult religios de provenienţă străină se foloseau lire,
tamburine şi cinele. Faţă de greci, romanii foloseau des cornul şi trâmbiţa. Despre muzica etruscilor din
secolul al V-lea î. Hr. ne relatează Atenaios, arătând că ea era practicată în timpul muncii pentru uşurarea
efortului şi creşterea producţiei. Exerciţiile pugiliştilor se desfăşurau în sunetul fluierului, iar sclavii erau
biciuiţi în sunetul tibiei.

Ovidiu Drâmba consideră că “începutul Romei, ca oraş, ţine esenţialmente de istoria etruscilor, chiar
numele oraşului este probabil de origine etruscă”. Răscoala populară din anul 509 î. Hr. înlătură regimul
monarhic din Roma, autorităţile etrusce fiind expulzate. Se instaurează un regim republican, în care
întreaga putere a statului trece în mâna patricienilor, reprezentanţii aristocraţiei gentilice. În aceste
condiţii, Roma republicană începe unificarea diverselor stătuleţe din peninsulă, operă realizată după
războaiele ce au durat aproape trei secole. Marea putere militară romană este slăbită de năvălirea
popoarelor migratoare, care au contribuit la destrămarea imperiului. În anul 395 î. Hr., marele imperiu se
împarte în cel de apus, cu capitala la Ravenna, şi de răsărit, cu capitala la Bizanţ (transformat de
împăratul Constantin în Constantinopol în anul 330). Ultimul împărat al Apusului cade în anul 476 d.Hr.

Format în decursul secolelor de cuceriri şi de asimilări ale altor popoare, poporul roman manifestă un
spirit lucid, raţional şi practic. Geniul roman a avut mai puţine înclinaţii spre speculaţii teoretice iar viaţa
lor artistică era de provenienţă preponderent greacă. Cultura greacă s-a extins în ţinuturile romane încă
înainte de cucerirea Greciei de către romani, punând apoi cu totul stăpânire pe cultura lor. Învinşi pe
tărâm politic şi militar, grecii i-au biruit pe cuceritori în cultură.

În perioada Imperiului (sec. I î. Hr. – sec. IV d. Hr.), romanii au asimilat cultura greacă fără a o purta,
însă, pe înălţimi. I-au accentuat caracterul de divertisment, exagerând fastul şi magnificienţa serbărilor,
iar în teatru, muzica şi-a pierdut rolul său. Corul antic grec cedează locul cântecului solo, iar arta mimilor
şi a histrionilor se dezvoltă în dauna genurilor cu profil artistic.

Iau avânt genurile dramatice, legate mai strâns de practica artei populare, ca de ex. atellana – comedie ce
satiriza moravurile epocii (în genul commediei dell’arte de mai târziu) – având cântece şi dansuri însoţite
de sunetele tibiei (gen ilustrat de Bathilius); mimele de origine greacă (comedie mimată cu caracter
licenţios, ilustrată de Pilade) şi pantomima (în întregime mimată), cu caracter vesel, tragic sau cu note
grave.

În perioada imperiului, marile ansambluri produc o impresie deosebită în manifestările muzicale, dar
calitatea lor este îndoielnică, virtuozitatea vocală şi instrumentală tinzând tot mai mult să înlocuiască
expresivitatea. Muzica vocală şi cea instrumentală devin apanajul aristocraţiei, iar profesorul de muzică
un personaj foarte căutat. Chiar şi împăraţii sunt preocupaţi de muzică iar cântăreţii şi instrumentiştii sunt
răsfăţaţi cu multe daruri şi onoruri. Diodorus şi Terpnus sunt răsplătiţi cu largheţe de împăratul
Vespasian (69-79), iar lui Mesomede din Creta, împăratul Hadrian îi ridică o statuie. La rândul lor,
împăraţii Marc Aureliu (161-180) şi Aurelian (270-276) au studiat muzica cu Andronicus şi, respectiv, cu
Geminus Comoedus. Şi împăratul Iulian Apostatul (361-363) a studiat muzica. Cel mai înverşunat
practician al muzicii dintre împăraţi a fost însă Nero, ale cărui aptitudini nu erau însă pe măsura
ambiţiilor sale. Pe patul de moarte, el a promis că va cânta în locuri publice la orgă hidraulică şi la
cimpoi, dacă se va însănătoşi.

Despre practica muzicii din sânul aristocraţiei romane ne relatează în scrierile sale Horaţiu, care
precizează că femeile luau lecţii de muzică cu Tigellus şi Demetrius, artişti foarte preţuiţi, iar de la
Sallustius aflăm că unele femei ajungeau chiar să compună, de exemplu Saturnia – iubita lui Catillina.
Aulus Gelus vorbeşte despre un cor de băieţi şi fete, care cânta la ospeţe piese de Anacreon şi Sapho, în
schimb, Martial se pronunţă hotărât împotriva muzicii de la banchete.
Şi Cicero se ocupă în scrierile sale de practica muzicală şi teoria greacă a ethos-ului, prezentă în ideile
estetice ale romanilor. În volumul De oratore, arată că fiecare mişcare sufletească se exprimă prin sunete
adecvate, ce vin din natură, modul lor de emitere şi nuanţele acestora corespunzând stărilor sufleteşti. În
privinţa ethos-ului, admite că omul este înrâurit de diferite cântece şi menţionează ca întăritoare
melodiile frigiene. Ca şi Platon, susţine faptul că în practicarea „cântecului şi a muzicii instrumentale
trebuie procedat cu moderaţie”.

Găsim şi informaţii despre instrumentiştii symphonici şi chiar despre copiii care mânuiau diferite
instrumente. Aflăm despre petrecerile care se defăşurau cu sistre şi crotale, despre obiceiurile cântăreţilor
histrioni şi câteva date despre tehnica vremii. Aminteşte de orgiaticul desfătărilor muzicale şi
menţionează succesele unor instrumentişti şi cântăreţi, printre care era şi cântăreaţa Argesila. Tot Cicero
constată faptul că în teatrul antic se poate prevedea cine intră pe scenă după primele măsuri ale melodiei
intonate de tibia, desluşind, astfel, practicarea “in nuce” a ceea ce mai târziu se va numi laitmotivul
wagnerian.

La rândul său, Seneca reia cu convingere tema ethosului, ilustrând-o cu aspecte ale impactului
timbrurilor instrumentale asupra ascultătorului. Atribuia unor cântece efecte corupătoare: „Cine ascultă
pe symphonici, păstrează moliciunea lor în ureche şi este împiedicat să se ocupe de lucruri serioase.”
Recunoaşte că „lira calmează sufletul, în schimb trâmbiţa îl agită”. Reamintim ipoteza muzicii ca imitaţie
a naturii, formulată de Lucretius Carus în lucrarea sa De rerum natura.

În ceea ce priveşte ethosul genurilor sau al instrumentelor, teorie atât de răspândită la greci, găsim
menţiuni şi în satira Măgarul de aur de Apuleius, în care menţionează “fluierele lascive” ce semnalau
intrarea Junonei; “dorianul războinic” din cântul închinat Minervei şi sunetele grave ale tibiei care incitau
la dans, amestecându-se cu cele ascuţite ale tubei.

Scriitorii romani aduc date şi despre obiceiurile străine. Apuleius relatează despre instrumentiştii
egipteni, care cântau la flaute traversiere; Horaţiu descrie femeile siriene care cântau din gingara;
Ovidiu vorbeşte despre înclinaţia contemporanilor săi pentru cântecele de pe Nil, iar Propertius
semnalează prezenţa auleţilor egipteni.

În primele secole ale erei noastre, atât muzica romană cât şi cea greacă manifestă un declin spiritual.
Vechile teorii despre ethosul muzicii sau despre acţiunea benefică a acestei arte în educaţie cad în
desuetudine. Gânditorii manifestă o atitudine dispreţuitoare faţă de muzică, socotind-o a fi o artă cu
precădere de agrement, bună doar pentru a însoţi petrecerile, marşurile sau luptele din arenele circurilor,
fapt ce oglindeşte stadiul precar al culturii muzicale. Ca şi Nikomachos din Gerasa (sec. al II-lea d. Hr.),
Sextus Empiricus (finele sec. al II-lea d. Hr.), în scrierea sa, Contra învăţaţilor (cartea a şasea), critică
muzica, aptă doar de a incita simţurile şi de a produce efecte nedorite asupra caracterului şi
comportamentului uman. El elogiază muzica din epoca clasică greacă, regretând decadenţa artei sunetelor
din cea elenistică.

Concepţiile despre muzică ale filosofilor din ultimele trei secole ale Antichităţii (sec. II-IV d. Hr.)
oglindesc, pe de o parte, decadenţa culturii antice, pe de altă parte, înfiltrarea concepţiilor mistice
orientale şi, mai ales, configurarea unei noi culturi, în care spiritul bisericii creştine tinde să dea un
caracter religios creaţiei artistice.

În general, filosofii vor prelua teoriile pitagoreice despre număr şi despre raporturile numerice, ca factori
ai armoniei cosmice şi muzicale. De aceea vor aşeza muzica în rândul ştiinţelor enciclopedice, alături de
geometrie, aritmetică şi astronomie. Astfel, Nikomachos din Gerasa considera muzica o ştiinţă
matematică, izvorâtă din aritmetică, în schimb, Proclus (sec. al V-lea) credea că ea are menirea de a
“purifica sufletul”. Alături de neopitagoreicienii citaţi, filosofii neoplatonicieni, Porphyrios (sec. al III-
lea), Plotin şi Iamblichos (sec. al IV-lea) reiau tezele platoniciene şi le îmbină cu mistica orientală. Ei
vorbesc despre purificarea sufletului prin muzică, despre legătura cu demonii buni sau răi şi despre alte
teorii, care pregătesc viziunile estetice ale Sfinţilor Părinţi.

A treia şcoală filosofică, în ale cărei idei se oglindeşte agonia culturii antice, este cea iudeo-alexandrină.
Reprezentantul ei, Philon vedea în muzică, la fel ca şi în celelalte discipline, o pregătire pentru filosofia
mistică.

Lumea antică se prăbuşeşte. Imperiul roman cade sub loviturile popoarelor migratoare. O nouă cultură se
constituie purtând pecetea creştinismului, care se răspândeşte plenar în spaţiul european din Evul Mediu.

Civilizaţia şi cultura romană, cu asimilările vechilor civilizaţii mediteraneene, ale experienţelor

ingineriei etrusce în construcţii, tehnici şi materiale, ca şi ale Asiei Mici şi ale tradiţiilor greceşti, au
impus lumii antice reperele evoluate ale unei civilizaţii unitare.

Roma a lăsat moştenire posterităţii opere de artă de o valoare inestimabilă. Monumentele

numeroase, rămase din timpul civilizaţiei romane, arată marea varietate de forme construcţiilor romane.
Scara şi proporţiile monumentale, impresionantele concepţii ale bazilicilor, ale termelor şi monumentelor
funerare, noua tehnică constructivă a arcurilor şi bolţilor, construcţiile rezervoarelor, a podurilor, a
apeductelor şi viaductelor, a şoselelor, a arcurilor de triumf, fac din arhitectura romană "o enciclopedie
morfologică a arhitecturii". Construcţiile romane ilustrează măreţia, grandoarea şi autoritatea republicii şi
a Imperiului, sentimentul de supremaţie al romanilor asupra lumii.

Arhitectura a oferit forme de manifestare particulare, impuse de cerinţele vieţii publice şi de stat ale
societăţii Romei antice. Pieţele publice, bazilicile, amfiteatrele, templele, termele, locuinţele particulare,
magazinele, ofereau ansambluri incluse în concepţia urbanismului roman, care trasa reţeaua străzilor şi a
arterelor de circulaţie, între zona centrală şi zidurile de incintă.

Forumul (forum romanum) era piaţa centrală care crea nucleul important al oraşului, "inima" vieţii
administrativ, politice, religioase şi comerciale. De formă rectangulară, forumul era ansamblul urbanistic
care grupa instituţiile administrative, bazilicile, bibliotecile, templele.

La Roma au fost construite numeroase forumuri, de către împăraţii romani care le-au dat numele:
Cezar, Augustus, Traian, Nerva, Vespasian. Cel mai important dintre acestea este Forumul lui Traian,
construit la începutul sec. II. Compus din două pieţe cu arc de triumf, cu statuia lui Traian, cu templul de
cult al împăratului, cu bazilica Ulpia şi Columna lui Traian, forumul lui Traian din Roma apare şi astăzi
ca cel mai impresionant dintre toate forumurile romane.

Forumuri au fost construite de romani pretutindeni unde armatele victorioase au rămas şi au trăit ca
forţă de ocupaţie, din vestul până în estul continentului european, până în Asia Mică sau nordul Africii.
Aşa a fost construit şi Ulpia Traiană în Dacia. Dintre toate însă, ansamblul forumurilor imperiale din
Roma rămâne cel mai impresionant.

Bazilica în lumea romană era o construcţie care servea ca tribunal, curte de justiţie sau bursă. Mari
construcţii cu vaste săli de reuniuni, având spaţiile interioare împărţite prin coloane şi porticuri, bazilicile
erau locul de întâlnire şi tranzacţie a bancherilor, negustorilor, oamenilor de afaceri. Una dintre cele mai
cunoscute bazilici di Roma, este bazilica lui Maxenţiu.

Senatul roman, asamblat bazilicii, avea o scară monumentală care servea accesului demnitarilor
sosiţi la şedinţele şi întrunirile oficiale. Bazilica Emiliană, care era curte de justiţie, sau Bazilica Giulia,
ridicată de Cezar, sunt reprezentative pentru clădirile elegante, bogate în coloane şi sculpturi din
marmură.

Amfiteatrul - Colosseum-ul, inaugurat în anul 80 (în vremea lui Titus Flavius), este numit şi
amfiteatrul Flavian, după numele primului împărat al Flavienilor (Vespasian), care a întreprins
construirea edificiului. Este considerat cel mai mare amfiteatru roman. Construit de prizioneri evrei, cu o
arenă imensă, avea subsolul ocupat de magazine, cuşti cu animale sălbatice, cabine ale gladiatorilor. În
arenă aveau loc luptele oamenilor cu animale, dueluri între gladiatori, curse, etc. Cu o capacitate de
50000 de oameni, clădirea putea fi totuşi evacuată în zece minute. Colosseum-ul îmbină trei ordine
arhitectonice clasice: doric, ionic şi corintic.

Colosseum-ul simbolizează continuitatea istorică a vieţii Romei în decursul secolelor. Se spunea,

încă din sec. VII, că "atâta vreme cât Colosseum-ul va trăi, Roma va trăi de asemenea".

Termele erau complexe ansambluri arhitectonice, ample ca suprafaţă, acoperind mai mult de 11ha,
cu băi publice, băi termale, piscine în aer liber, vestiare, săli şi spaţii rezervate sportului - palestre,
biblioteci, curţi interioare, locuri de plimbare, săli de conferinţe. Celebre ca frumuseţe bogăţie şi
eleganţă, termele erau centrul existenţei citadine în care societatea romană îşi consuma activitatea.

Statuile şi decoraţiile rafinate din marmură şi mozaic împodobeau sălile şi coridoarele. Capacitatea
celor mai spaţioase ansambluri de terme atingeau între 1600 şi 3000 de persoane. Dacă cele mai vechi şi
luxoase sunt Termele lui Agripa ( 27-25 î de Cr.), cele mai cunoscute la Roma sunt Termele lui
Caracalla, construite în anul 212, Termele lui Diocleţian şi Termele lui Constantin.

Locuinţa particulară - Pompei şi Herculanum, cele două localităţi acoperite de lava Vezuviului în
anul 79 d Cr., au început a fi sistematic descoperite şi studiate, sub egida regelui Carol de Bourbon, la
1748.
 Cele două oraşe sunt evidente complexe urbane care, prin eleganţa şi bogăţia artistică, evidenţiază
confortul locuitorilor privilegiaţi ai societăţii romane. Vilele construite şi locuite de cetăţenii romani în
anii secolului al II-lea î.de Cr. Şi în mijlocul sec.I î.de Cr impresionează prin spaţiile largi şi varietatea
acestora, a curţilor interioare şi încăperile elegante, decorate cu statui şi picturi murale, a vastelor grădini
şi deschideri, care oferă panorama împrejurimilor. Casa Faunului, Casa poetului tragic, Casa micilor
amoraşi auriţi, Casa Venus, Villa Misterelor sunt printre vestitele şi frumoasele locuinţe din Pompei.
Arhitectura, pictura şi mozaicurile, de un înalt rafinament, au făcut celebru Pompeiul.

Villa (vilae) , locuinţa caracteristică aristocraţiei romane şi a familiilor bogate, poate fi studiată
îndeosebi la Pompei, în caracterele particulare ale camerelor grupate prin îmbinarea principiilor casei
etrusce şi a celei greceşti. Pentru locuitorii săraci, construcţiile specifice erau blocuri cu multe etaje
numite insulae.

Un exemplu cu totul remarcabil ca eleganţă şi lux este Villa lui Hadrian, construită între anii 125-
134 d. Cr., la Tivoli, în apropierea Romei.

In concluzie, popor de cuceritori, dotat cu spirit militar şi cu orgoliul autorităţii, romanii au avut în
acelaşi timp şi sentimentul grandorii. Cu respectul pentru normele organizate şi ale existenţei urbane,
pentru rigorile disciplinei şi igienei, romanii au lăsat lumii moderne un mod superior de existenţă.
 Bibliografie

1. https://ro.wikipedia.org
2. https://www.shezen.ro/renasterea-italiana-pictura/
3. https://koaha.org/wiki/Rinascimento_italiano
4. https://educatieonline.md/Files/Materials/10/iru-10-B%C3%AEtc%C4%83Ana-
renasterea_si_umanismul__cl_10_corectat_final-ro.pdf
5. https://en.ppt-online.org/13136