Prof. univ. dr.

Mihai Ignat

LATINĂ
(Elemente de limbă, cultură şi literatură latină)
Curs anul I, semestrul 2

Curs 6
Literatura latină: Poezia.

Poezia
Preferinţele în materie de poezie, respectiv tipurile de poezie practicate în
antichitatea romană ne arată diferenţe semnificative faţă de poezia de azi. De pildă
exista aşa-numita poezie didactică, reprezentată cu strălucire de Lucretius, prin De
natura rerum; sau poezia epică, epopeea în versuri, ilustrate de autori începând cu
Naevius şi terminând cu Lucan. Aceste specii literare, azi dispărute, se bucurau de
mare prestigiu. În al doilea rând, marii autori precum Vergilius şi Ovidius au
frecventat în mod egal poezia lirică şi poezia epică, prin diferitele specii ilustrate, fără
a mai pune la socoteală şi faptul că pasaje şi formule lirice se regăsesc de-a lungul
poemelor de factură epică.
Lăsând deoparte pe mai mărunţii autori ai acestui gen, poeţii eminamente lirici
sunt, cronologic, Catullus, Tibullus, Horatius, Ovidius şi Propertius, dintre care
primul şi ultimul reprezintă varianta univocităţii lirice, în vreme ce Horatius şi
Ovidius au opere ce denotă plurivocitatea preocupărilor, depăşind cantonarea în zona
„pur” lirică.
După ce se manifestase mai degrabă prin inserţiile din piesele de teatru (chiar
la Plaut, de pildă), în secolul I î. e. n. poezia lirică e practicată de aşa numiţii poeţi
„noi” („poetae novi”, după expresia lui Cicero, sau neotericii romani, după grecescul
neóteroi), adepţi ai callimahismului (după numele corifeului ei, Callimah, poet grec
din Egipt) sau, cu altă denumire, ai alexandrinismului. Se naşte o boemă, un mediu
artistic şi „demimonden”, în care noul cu aproape orice preţ şi hedonismul devin
mizele cele mai importante. După modelul lui Callimah, sunt respinse epopeea şi
genurile tradiţionale, de mare întindere, în favoarea poeziilor scurte precum
epigramele, imnurile adresate zeilor, poemele sentimentale şi pastorale, de o anumită

1
artificialitate a mitologiei. Adepţii alexandrinismului recurg la un stil sofisticat, sunt
atenţi la tehnica poetică, la metrică, renunţând la acompaniamentul muzical în
favoarea unor ritmuri şi repetiţii ale cuvintelor care dau efecte muzicale, dând naştere
şi strofelor. În acelaşi timp sunt interesaţi de poezia erudită, cu referinţe filosofice şi
mitologice ingenioase. Pe aceste urme calcă şi neoterismul roman, accentuând poezia
epigramatică, densitatea imagistică, dimensiunea erotică. René Pichon1 demonstrează
că mărcile semnificative ale neoterismului roman au fost erudiţia, cultul formei şi
galanteria; în termenii romani ai epocii, era vorba despre doctus (erudit), gracilis
(delicat) şi teres (şlefuit).

Precedat de mai mărunţi creatori ai lirismului (cum ar fi Porcius Licinius, la

sfârşitul sec. al II-lea î. e. n., primul liric roman autentic şi creatorul epigramei
erotice), Gaius Valerius Catullus (cunoscut sub numele Catul) a rafinat acest tip de
poezie devenind cel mai de seamă reprezentant al acesteia de până la Propertius. S-a
născut în 84 la Verona şi a murit în 53 î. e. n. S-a stabilit la Roma, iar acolo a făcut o
pasiune pentru matroana romană Claudia (cu zece ani mai în vârstă decât el), sora
unui celebru tribun al plebei, Claudius, pe care Catul o va evoca în mod constant în
poemele sale sub numele Lesbia. În timpul vieţii şi-a publicat doar o cărticică
(libellus), iar restul operei a fost editat postum, cuprinzând 116 texte, care au între
două versuri şi 408 hexametri dactilici (poemul intitulat Nunta zeiţei Thetis cu Peleu).
În ciuda dimeniunii reduse a operei lui Catul, aceasta reflectă o mare
diversitate a motivelor şi a versificaţiei. În afara celor 20 de poeme dedicate Lesbiei –
pe care le situează sub semnul referinţei la Safo, celebra poetă din insula Lesbos –,
respectiv trăirii erotice, se regăsesc elegii dedicate fratelui său mort, ode, epigrame în
care descrie Verona natală, boema epocii ş. a., pe tonuri nu o dată frivole, spirituale,
galante. A practicat chiar epigrama satirică şi a recurs la o exprimare inclusiv
obscenă, indecentă, trivială, chiar la adresa oamenilor politici precum Pompei,
Crassus şi Caesar, Catul fiind ataşat ideilor republicane. Pe de altă parte, Catul e şi un
poet savant, aşa cum o dovedesc poemele mai lungi, cu un imaginar mitologic, dator,
prin urmare, callimahismului. Din unghi stilistic, poetul preferă un vocabular mai
simplu, uneori frizând aticismul, cu puţine epitete ornante, deci o scriitură relativ
concisă; în poemele mitologizante recurge, totuşi, la expresia figurată, prin metonimii,

1
Apud Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, 2 vol., Societatea «Adevărul» S. A., Bucureşti,
1994, p. 156.

2
interogaţii retorice etc., la cuvinte compuse; iar în epigramele satirice ajunge şi la aşa-
numitul sermo vulgaris, adică la limbajul vulgar, la expresiile populare.
Preţuit încă din antichitate, Catul a devenit precursorul poeziei medievale şi
renascentiste, iar moderniştii l-au gustat şi l-au admirat.
Deşi Catul şi alţii (de pildă Ennius) practică aşa-numitul distih elegiac (format
dintr-un hexametru şi un pentametru), elegia şi-a căpătat specificul de poezie care
exprimă dragostea abia în epoca lui Augustus, fără să se reducă însă la sentimentul de
melancolie; această specie presupunea mai degrabă o dimensiune erotică,
sentimentală şi senzuală deopotrivă. Contextul apariţiei elegiei este acela al anilor 30
– 20 dinaintea erei noastre, de după bătălia de la Actium (31 î. e. n.) şi sfârşitul
războaielor civile, când tendinţa a constat în îndepărtarea de viaţa politică şi
orientarea spre viaţa privată şi mondenă, în condiţiile în care statul era condus de un
împărat, în speţă Octavian Augustus. Termenii-cheie ai elegiacilor erau: refuzul
bogăţiei (paupertas = sărăcia), retragerea din activitatea politică (inertia = inerţia),
respingerea demnităţilor publice (infamia = lipsa de faimă). Altfel spus, sunt refuzate
valorile tradiţionale, pragmatismul, ordinea socială, acţiunea: otium (tihna) este
preferat lui negotium (viaţa activă). Considerându-se un prototip al îndrăgostitului,
elegiacul opune serviciului militar (militia), slujirea „ostăşească” a Venerei (milita
Veneris)2.

Cei mai valoroşi elegiaci ai epocii lui Augustus au fost Tibul (i se cunosc doar
numele şi cognomenul: Albius Tibullus) şi Propertius. Tibul, născut pe la mijlocul
sec. I î. e. n., a murit se pare în 18 î. e. n. Aparţinea ordinului ecvestru (al cavalerilor)
şi a fost protejat de Messala Corvinus. Principala figură feminină a elegiilor sale a fost
Delia (posibilul adevărat nume ar fi fost Plania), pe care a frecventat-o alături de alte
curtezane ale perioadei. Ne-au parvenit trei cărţi de poeme în distih elegiac, cu
reminiscenţe din Lucretius, Vergilius, Horatius ş. a. În principal Tibul combină
motive agreste, pastorale, cu acelea erotice, otiumul cu patetismul şi pasionalitatea,
concentrându-se în general asupra unui univers intimist. Predomină melancolia,
aspect care i-au adus mai târziu renumele de romantic avant la lettre, asociat de pildă
cu Lamartine. Poemele lui Tibul sunt rafinate, elegante, profunde ca emoţie, muzicale.
Unul din termenii săi obsesivi este tener (moale, mlădios, fraged, gingaş).

2
Ibidem, p. 323.

3
 Prestigiul lui Tibul scade însă prin raportarea la Sextus Propertius (căruia nu
i se cunoaşte cognomenul, supranumele). Născut în jurul anului 50 î. e. n., decedat
probabil în anul 16 î. e. n. Orfan de tată la o vârstă fragedă, primeşte o educaţie
superioară la Roma, unde se îndrăgosteşte de foarte tânăr (17 ani) de femeie numită în
poemele sale Cynthia. E un hedonist temperamental. Prieten cu Vergilius şi Ovidius,
frecventează cercul lui Mecena.
Opera sa cuprinde patru cărţi, trei antume şi una postumă. Ni s-au conservat
peste 4000 de versuri, cuprinzând 92 de elegii. Modelul declarat este Callimah, cu a
cărui poezie propria poezie interferează constant, dar cu toate acestea, Propertius
rămâne unul din cei mai originali poeţi latini, adaptând elementele preluate de la alţii.
Totodată, el realizează un aliaj propriu între callimahism şi clasicism. Dominate de
figura blondă, elegantă a Cynthiei, femeie, se pare, independentă şi rafinată, elegiile
lui Propertius o evocă în mod pasional şi senzual, în contextul unei pătimaşe
imagistici. Metavaloarea romană a loialităţii, fides, este transferată limbajului erotic.
Poetul respinge valorile etice tradiţionale şi convenţia socială, are o atitudine
nonconformistă într-un decor de urbanitate sofisticată şi frecventează tema iminenţei
morţii. Paradoxal, deşi refuză angajarea civică şi militară, scrie o serie de elegii
închinate Romei şi împăratului, atingând tema patriotismului şi ajungând, cu
precădere în cartea a patra, la o expansivă referenţialitate mitologică.
„Universul imaginar properţian nu implică transparenţa, muzicalitatea limpede
şi cristalină a lui Tibul. El excelează prin densitate emoţională, prin vigoare, prin
fantasie de maximă intensitate.”3,, notează Eugen Cizek. Aceste caracteristici sunt
însoţite şi de altele: prolixitate, efect incantatoriu, forţă, compoziţie dezordonată, cu
tranziţii spectaculoase şi numeroase, eleganţă complicată, sugestie, ermetism, caracter
aluziv. Monologuri, dialoguri, interogaţii, exclamaţii conlucrează la structura de
arabesc a poemelor lui Propertius, extrem de plastice şi de vizuale. Discursul
oscilează frecvent între expresia austeră, sobră şi stilul abrupt, expansiv, respectiv
între leptótes (graţia subtilă) şi lopogoiia (abundenţa lexicală)4. Suita de figuri retorice
este bogată şi diversă, de la aliteraţii, antiteze şi elipse, la litote, metonimii, repetiţii ş.
a., iar lexicul, predominant clasic, nu refuză substituiri, expresii colocviale etc.
Admirat, elogiat, citat de Montaigne, Goethe ş. a., imitat de Tasso, luat ca
inspiraţie de către D'Annunzio, Propertius i-a devenit lui Ezra Pound obiectul unui

3
Ibidem, p. 337.
4
Ibidem, p. 338.

4
cult care l-a dus până la osmoza Cantos-urilor, una din cele mai importante creaţii ale
poeziei moderne.

Quintus Horatius Flaccus (n. în 65 î. e. n. – m. în 8 î. e. n.), membru de

seamă al cercului lui Mecena, are o operă predominant lirică, deşi nu-i sunt străine
satira şi expresia corozivă. Cea dintâi culegere de poeme a sa poartă titlul Carte de
epode (Epodon liber) şi cuprinde 17 texte cu distihuri iambice (de unde şi denumirea,
din gr. epodos (= vers iambic). Tematica şi formulele sunt diverse, de la alegorii
morale la satire vehemente sau descripţii de natură. Urmează două cărţi de sature
(desemnate de Horatius prin termenul Saturae sau prin Sermones = convorbiri),
autorul reclamându-se de la tradiţia saturei romane, de la Lucilius şi Ennius (vezi
supra). El consideră că miza saturei ar fi cenzurarea moravurilor, dar stilul rămâne
ironic şi moderat, nu sarcastic şi vehement ca în modelul invocat. Ca şi în scrierile de
mai târziu, Horatius devoalează o perspectivă epicureică, având la temelie ataraxia,
echilibrul, măsura, aurea mediocritas. Totuşi în sature, spre deosebire de epode, se
manifestă un umor savuros şi o spontaneitate care nu elimină rafinarea imaginarului şi
a stilului. Dominanta este a clasicismului, a controlului raţional, a urbanităţii
(urbanitas), metrica e cea a hexametrului dactilic.
Cele 105 ode (numite de autor Carmina), cuprinse în patru cărţi, vin să
definească arta cea mai înaltă a liricii horaţiene. Extrem de variate ca motive, teme şi
imaginar, ele reiterează viziunea epicureică (definită prin respingerea temerii de
moarte, propovăduirea plăcerii şi a calmului, a valorii prieteniei, acceptarea filosofiei
lui carpe diem – expresie ce poate fi tradusă prin „culege ziua (cea de astăzi)”, căci
verbul carpo înseamnă „a decupa”, „a culege”). Odele au fost clasificate în patru
categorii tematice: iubirea, natura, înţelepciunea şi cetatea (sentimentul civic).
Varietatea metrică şi stilistică reprezintă una din cele mai importante calităţi ale
odelor. Echilibrul emoţiilor şi mesajul moral îşi găsesc pandantul în rafinamentul şi
plasticitatea formală.
Deşi datorită lui Cicero epistola devenise o specie literară în proză, Horatius o
transformă într-o specie poetică, alcătuită din versuri în hexametri dactilici. Cele două
cărţi de Epistulae (pentru care de fapt utilizează termenul Sermones), cuprind 22 de
texte în centrul cărora se situează pareneza, adică discursul care preamăreşte virtutea.
Pornind de la epicureism, în epistule Horatius oscilează între doctrina hedonismului şi
cea a stoicismului. Elogiază refugiul în natură, virtutea, dar şi utilitarismul poetului în

5
cadrul Cetăţii. O bună parte dintre epistule denotă interesul pentru problematica
literară şi estetică. De fapt, cea mai celebră dintre aceste scrisori, separată de cele
două cărţi, este Epistula ad Pisones, cunoscută din anumite manuscrise şi sub titlul De
arte poetica ad Pisones sau De arte poetica. Exegeţii moderni au detectat în acest text
două părţi: una dedicată meşteşugului poetic (ars), cealaltă poetului însuşi (artifex);
pe de altă parte, în prima parte Horatius acordă atenţie conţinutului, respectiv formei,
adică lui inventio (poiesis, în greceşte), respectiv lui ordo (poiema, în greceşte). Cu un
plan de idei riguros, Arta poetică dezvoltă câteva idei fundamentale, care denotă o
perspectivă clasicistă: controlul raţional al fanteziei, alegerea cu grijă a materiei
operei, concordanţa părţilor cu întregul pentru efectul de unitate şi coerenţă, imitarea
fidelă a vieţii, îmbinarea utilului cu plăcutul, a talentului (ingenium) cu studiul
(studium) şi cu meşteşugul (ars), respectarea verosimilităţii şi a principiului
aritstotelian al imitaţiei (mimesis), adecvarea în compoziţie şi stil, considerarea
originalităţii nu ca invenţie în elaborarea subiectului, cât ca şlefuire a expresiei,
respingerea arhaismelor, recursul la neologisme pe model grecesc, dar nu în exces,
reutilizarea/resuscitarea termenilor vechi prin conotaţii noi. Totodată Horatius face
referiri şi la teatru, sugerând recursul la personajele mitologice, construirea
subiectului în aşa fel încât deznodământul să însemne o continuare firească a
evenimentelor, alcătuirea piesei din cinci acte, refuzul prezentării scenelor violente în
faţa publicului, construirea personajelor ca tipuri, prin păstrarea consecventă a
trăsăturilor de caracter. Reies în mod clar estetica sobrietăţii şi simetriei, a regulilor
stricte şi a clasicismului, ideea adecvării formei la conţinut. Structurată ca un dialog
imaginar cu Pisonii, dar şi cu publicul, această artă poetică are o clară dimensiune
expresivă, literară, recurgând la interogaţii, exclamaţii, simboluri, metafore, versuri
apoftegmatice.
Moştenirea lui Horatius s-a dovedit rezistentă şi productivă de-a lungul
mileniilor, iar neoclasicismul francez al secolelor XVII şi XVIII s-a revendicat de la
opera şi de la Arta poetică horaţiene (Arta poetică a lui Boileau îşi trage originea de la
aceea a poetului latin).

Publius Vergilius Maro (n. 70 î. e. n. – m. 19 î. e. n.) e considerat cel mai de

seamă autor de limbă latină. Fiu de ţărani, a reuşit să-şi facă o educaţie aleasă la
Mediolanum (Milano) şi la Roma. Aici s-a bucurat de protecţia lui Mecena. Între anii
43 şi 38 a scris prima sa operă de căpătâi, Bucolicele (Bucolicae = poeme cu boari

6
[păstori de boi]), adică zece poeme cu tematică pastorală numite egloge (poeme
alese). De dimensiuni relativ reduse, bucolicele reprezintă o formă combinată de
lirism şi convenţie dramatică. Modelul şi sursa de inspiraţie a fost poetul siracuzan,
din sec. al III-lea î. e. n., Teocrit, autorul Idilelor, în care era descrisă viaţa ciobanilor.
O parte din bucolicele vergiliene e consacrată tematicii idilice, dar restul dezvoltă un
imaginar îndatorat aspectelor şi personajelor romane contemporane poetului. Erudiţia
mitologică şi sentimentul naturii conlucrează la evocarea unei Arcadii care oscilează
între convenţional şi concret. La Roma, nostalgia după Arcadia (regiune imaginară
care avea ca model Arcadia autentică, locuită de păstori care se închinau zeului Pan)
însemna dorinţa evadării în natură şi fuga de urbanizarea excesivă. Dar la Vergilius
cele două tipuri de civilizaţii apar mixate, descrise prin versuri muzicale, cizelate,
susţinute de efecte poetice de genul sinesteziilor şi printr-o imagistică grandioasă.
Georgicele (Georgica), poem compus între 39 şi 29 î. e. n., este, între altele,
dovada că poezia antichităţii nu despărţea apele dintre didactic şi liric: Mecena îi
sugerase să scrie o operă care să ajute la ameliorarea agriculturii prin stimularea
micilor proprietari. Vergilius acceptă comanda, însă, aşa cum arată şi faptul că
problemele agriculturii sunt tratate doar în prima jumătate a Georgicelor, exprimă în
primul rând dorinţa restaurării vechilor virtuţi morale, făurind de fapt o lecţie morală,
considerând că războaiele civile însemnaseră degradarea temeliilor politicii şi vieţii
romane. Până la urmă, Georgicele sunt un tratat agronomic versificat în patru cărţi:
prima, dedicată culturilor cerealiere, a doua – viticulturii şi arboriculturii, a treia –
zootehniei, iar a patra – apiculturii. Permanent sunt depăşite aspectele practice şi
didactice, prin inserţii lirice, prin descripţii seducătoare. Viziunea lui Vergilius are la
bază filosofia epicureică a lui Lucretius, respectiv ideea necesităţii de a studia legile
naturii; totodată exegeţii au descoperit motive şi chiar pasaje lucreţiene. În ce priveşte
stilul, Georgicele indică un clasic, un virtuoz al simetriei, al armoniei, cu un lexic
elegant, rafinat, echilibrat.
Eneida (Aeneis) e considerată nu doar capodopera lui Vergilius, ci şi o operă
capitală a literaturii universale, o epopee în douăsprezece cărţi văzută ca un summum
al literaturii antice. Deşi moartea prematură l-a oprit pe autor s-o finiseze (drept care,
pe patul de moarte, a cerut să fie distrusă, ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat),
Eneida rămâne o creaţie de vârf a antichităţi romane, respectiv a literaturii universale.
Vergilius îşi alege drept erou pe Enea, personaj episodic al Iliadei, pornit după
distrugerea Troiei pe drumul apelor şi ajuns în Italia, în Laţiu, după o escală la

7
Cartagina, unde regina Dido (sau Didona), se sinucide din dragoste pentru erou, şi una
la Cumae, unde coboară în infern pentru a-şi întâlni tatăl mort şi a afla viitorul
propriei seminţii; după înfruntarea cu Turnus, căpetenie a rutulilor, Enea o ia de soţie
pe Lavinia, fiica regelui Latinus, unind astfel troienii cu latinii şi dând naştere
viitorului popor roman.
Epopeea porneşte de la mitologia greacă şi de la eposul homeric pentru a mixa
personaje şi referinţe în orizontul istoriei mitice a Romei, construind o viziune
conform căreia Enea devine strămoşul latinilor. Dincolo de prezenţa anumitor
personaje şi episoade de sorginte homerică, rămâne vizibil modelul aedului grec în
structura şi compoziţia Eneidei, căci prima jumătate a acesteia reprezintă o Odisee, iar
a doua jumătate – o Iliadă. Episoade celebre din cele două eposuri greceşti sunt
reluate în ecou, cu amprentă romanică/vergiliană: furtuna pe mare, jocurile funerare,
trecerea în revistă a trupelor, descrierea scutului eroilor. Şi la nivel stilistic se pot
recunoaşte procedee homerice (comparaţiile, epitetele compuse etc.), chiar dacă ele
capătă propria tuşă datorată lui Vergilius. Mesajul de adâncime al Eneidei constă însă
într-o viziune romanică, potrivit căreia în destinul lui Enea se întrevede viitorul
Romei, respectiv gloria lui Augustus însuşi (care e profeţit de către Anchise, tatăl lui
Enea, în cadrul iniţiaticei coborâri în infern, dar şi prin descripţia scutului aceluiaşi
erou). Piedicile din calea lui Enea şi personajele pe care le întâlneşte devin cauze şi
simboluri ale unui fatum (destin) ce se va concretiza în istoria romană, cu gloria ei
imperială şi expansionistă. De pildă, Dido e, nu întâmplător, regina Cartaginei, iar
blestemul ei asupra lui Enea (un blestem născut din dragostea ultragiată) are ecouri
(literar vorbind) în antagonismul istoric dintre Roma şi puni, răzbunătorul acestora din
urmă, respectiv al Didonei, fiind evident Hannibal, generalul ajuns la porţile Romei;
în acelaşi timp, sensul conotativ al seducţiei Didonei asupra lui Enea poate fi acela al
evocării proleptice a seducţiei Cleopatrei asupra lui Marcus Antonius.
În altă ordine de idei, Dante însuşi face observaţia că meleagurile unde trăieşte
Enea şi unde se căsătoreşte cu femei de obârşie regală (Creusa, Dido şi Lavinia) sunt
Troia (reprezentând Asia), Cartagina (reprezentând Africa) şi Laţiu (reprezentând
Europa)5, ceea ce sugerează un soi de legitimare a expansiunii Romei în cele trei
teritorii. Prin urmare, Enea capătă statura colosală a unui arhetip al eroului roman,
respectiv a unui străbun mitic, întruchipând valori fundamentale precum vitejia,

5
Ibidem, p. 277.

8
patriotismul, pietatea (e numit „pius Aeneas”, Enea cel pios), căci respectă familia şi
patria, şi, după tribulaţiile mediteraneene, ajunge să capete conştiinţa misiunii sale de
întemeietor, respectiv de erou care trebuie să-şi sacrifice impulsurile personale (cum
ar fi tentaţia de a rămâne cu Dido) în favoarea valorilor şi construcţiei comunitare.
Deci el capătă o conştiinţă avant la lettre, o conştiinţă a viitorului (la care ajunge şi
prin diversele semne, vise, premoniţii), imprimată de către Vergilius pentru a obţine
imaginea unei teleologii inexorabile. Din acest unghi, se poate spune că Eneida e şi
istoria formării morale a lui Enea, respectiv a devenirii sale arhetipale; prin virtus
(virtute) şi prin labor (trudă), el depăşeşte dificultăţile şi devine ceea ce e menit să fie.
Opusul său, Turnus, marcat de furie, orgoliu, violenţă, are rolul de a accentua
caracterizarea eroică şi pozitivă a lui Enea. Dar între personajele Eneidei, cel mai
complex şi mai umanizat este acela al Didonei, regina ce-şi dezvăluie dorinţele şi
slăbiciunile de femeie îndrăgostită, devenită victimă a circumstanţelor şi a propriilor
sentimente, respectiv unul din cele mai tragice şi mai pasionale personaje ale
antichităţii.
Tehnica dramatică, arta conflictului şi a caracterizării nuanţate, lirismul multor
pasaje, arta descriptivă, efectele simbolice şi polifonice – toate contribuie la impresia
de operă complexă, expresivă, scrisă într-o limbă esenţialmente clasică şi rafinată,
configurând un limbaj elaborat, armonic, variat dar echilibrat (evitând în genral
neologismele, arhaismele şi elenismele).
Cât priveşte ecourile şi influenţa Eneidei în literatura latină şi universală, ele
sunt covârşitoare, începând cu imitarea de către Ovidius, Propertius, Tibul (ba chiar şi
cu preluarea de către negustori a unor versuri pe firmele lor), continuând cu autorii
Evului Mediu (între care cel mai important este Dante, care îl ia în Divina Commedia
pe Vergilius drept ghid în călătoria prin Infern) şi aceia ai Renaşterii (Ariosto,
Torquato Tasso, Milton) şi ai epocilor următoare (Montaigne, Boileau, Voltaire,
Racine, Marlowe), până în zilele noastre.

Publius Ovidius Naso (n. în 43 î. e. n. – m. în 17 sau 18 e. n.), prieten cu

Tibul şi Propertius, a făcut parte din cercul literar patronat de Messala. În anul 8 e. n.
a fost exilat (relegat, după termenul latin relegatio) la Tomis, din cauze obscure,
poate din motive politice, poate din intrigi legate de Iulia, nepoata lui Augustus sau de
Livia, soţia aceluiaşi. Extrem de prolific, Ovidius rămâne în memoria literaturii în
primul rând ca autor de elegii. Pasionat de teatru, a scris şi o tragedie, Medea,

9
pierdută. Devine cunoscut ca autor a numeroase elegii erotice, publicate sub titlul
Amores (Amoruri), o parte fiind dedicate unui pasiuni numită Corinna. A compus şi
21 scrisori de dragoste în distih elegiac, Heroides (Eroine), adoptând convenţia
expedierii lor de către personaje legendare sau istorice iubitelor sau iubiţilor lor.
Celebre erau şi au rămas cărţile de poeme erotice, în registru frivol, pe ton de badinaj,
Ars amatoria sau Ars amandi (Arta de a iubi). Motivul şi formula jocului reprezintă
centrul acestor din urmă texte, scriitorul numindu-se un tenerorum lusor amorum
(poet/„jucător” al iubirilor gingaşe). Roma galantă, hedonistă, a mondenităţii este
descrisă în aceste epistule şi poeme elegiace, cu inserţii mitologice dar şi cu referinţe
la realităţile epocii, într-o latină clasică, dar nelipsită de limbajul colocvial, de
diminutive şi sintagme orale. Jocul gratuit, amoralitatea şi frivolitatea pregătite de
neoterici, devin la Ovidius elemente centrale, drept care nici nu a fost privit cu ochi
buni de Augustus, cel care încerca să revigoreze tradiţiile moralităţii romane.
Opera de greutate o reprezintă epopeea de 12.000 de hexametri dactilici
intitulată Metamorphoses (Metamorfoze), în care sunt relatate legendele mitologice
despre evoluţia şi transformarea elementelor şi a diverselor personaje, cu accent pus
pe poveştile de dragoste, ilustrând în fond filosofia pitagoreică a mişcării, a devenirii.
Miturile sunt umanizate, eroii şi eroinele au comportamente cotidiene, iar textul lui
Ovidius e impregnat de umor şi vivacitate, într-o exprimare elegantă şi calofilă, cu
numeroase figuri de stil (metafore, metonimii, comparaţii etc.).
Au urmat aşa-numitele Fasti (Faste), un calendar în distihuri elegiace, rămas
neterminat din cauza exilului. E vorba de un text care îmbină elegiacul cu didacticul,
urmărind expunerea sărbătorilor, a riturilor şi a legendelor legate de ceremoniile
fiecărei luni a anului.
Poezia scrisă în surghiun e reprezentată cu precădere de Tristia şi Pontica.
Cele două sunt de fapt culegeri de elegii, prima, Tristele (traducerea adecvată ar fi
Versuri triste sau Poeme funebre), cuprinzând cinci cărţi, iar a doua, Epistule din Pont
sau Pontice (Epistulae ex Ponto sau Pontica), cuprinzând patru cărţi. Destinatarii în
general sunt anonimi, din dorinţa de a-i proteja, deşi uneori pot fi identificaţi
(Tiberius, viitorul succesor al lui Augustus, soţia, rude, prieteni ş. a.). Se consideră că
aceste epistule creează o nouă formă de elegie, cu fundament autobiografic şi cu
accente psihologice autentice, într-o manieră care devansează spiritul şi expresia
romantice. Deşi tendinţa este aceea a variaţiunilor pe aceeaşi temă (durerea exilului,
suferinţele traiului la Tomis, deznădejdea, nostalgia după viaţa Romei), ceea ce dă o

10
anumită impresie de monotonie în lamentaţie, exegeţii acceptă că Tristele şi Ponticele
reprezintă partea cea mai valoroasă a creaţiei lui Ovidius. Iar reflectarea vieţii din
Tomis şi din teritoriul Dobrogei actuale îşi găseşte aici valoarea documentară, preţuită
în mod special de istoricii şi oamenii de litere autohtoni.
Evident că Ovidius s-a bucurat de succes nu doar în timpul Imperiului, ci şi
după, mai ales în Evul Mediu, prin Metamorfoze în primul rând, dar şi prin viziunea
hedonistă a poemelor erotice. Cervantes, Lope de Vega, Shakespeare, Goethe,
romanticii, Baudelaire şi alţii l-au admirat şi chiar l-au recuperat prin imitaţie sau
referinţe.

11