Prof. univ. dr.

Mihai Ignat

LATINĂ
(Elemente de limbă, cultură şi literatură latină)
Curs anul I, semestrul 2

Curs 2
Sistemul fonetic al limbii latine. Accentul. Pronunţia. Alte mostre de limbă neolatină.
Caracteristicile morfologiei latine. Privire istorică asupra gramaticii.

În cele ce urmează vom discuta de regulă despre caracteristicile latinei clasice,

adică ale acelora care s-au păstrat în aşa-zisa „normă” faţă de care latina vulgară
fluctuează, mai mult sau mai puţin.

Sistemul fonetic al limbii latine. Accentul. Pronunţia

Sistemul fonetic al limbilor italice1 are câteva caracteristici de bază. Alfabetul
latin a fost conceput în epoca regilor (753 – 509), avându-şi originea în alfabetul
etrusc. Literele Z şi Y au fost introduse mai târziu şi doar în cuvinte străine ca Zama,
Aegyptus ş. a. Litera K apare doar în cuvântul Kalendae (prima zi a lunii). Litera C
reda la început sunetele c şi g; se scria Caius, dar se pronunţa Gaius. După ce a fost
introdusă litera g (la jumătatea secolului al III î.e.n. de către Spurius Carvilius), c a
redat pe g numai în două nume: Caius şi Cnaeus (pronunţate Gaius şi Gnaeus). Litera
V desemna atât vocala u, cât şi consoana v.
Romanii scriau doar cu majuscule, iar minusculele au apărut mai târziu, în
Evul Mediu.
Vocalele pot avea o cantitate scurtă sau lungă; durata mai mare sau mai scurtă
a vocalelor putea face diferenţa dintre sensurile cuvintelor sau dintre funcţiile lor
gramaticale; de pildă: cānis (celor cărunţi) – cănis (câine) sau pōpulus (plop) –
pŏpulus (popor). Vocalele scurte sunt: a, e, i, o, u. Vocalele lungi sunt: ā, ē, ī, ō, ū.
Trebuie precizat că latinii nu indicau expres lungimea, linia de deasupra fiind utilizată
doar în epoca modernă.

1
Vezi Th. Simenschy & G. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Ed.
Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 194 – 195.

1
 Vocala i era notată în scrierea monumentală, devenită în Evul Mediu scrierea
cu majuscule, prin semnul I, iar în scrierea cursivă, devenită în Evul Mediu scrierea
cu minuscule, prin i fără punct. Vocala u era notată în scrierea monumentală, devenită
în Evul Mediu scrierea cu majuscule, prin semnul V, iar în scrierea cursivă, curentă,
devenită în Evul Mediu scrierea cu minuscule, prin semnul u.
Vocalelele cu funcţie consonantică: į, notat în antichitate I, i, apoi în Evul
Mediu, şi j, deci fără a fi distinis de į sonant, şi u, notat în antichitate V, u, deci fără a
fi distins grafic de u sonant. În secolul al II-lea e. n., pronunţia lui ų înainte de vocală
sonantă a devenit v. În Evul Mediu s-a ajuns la notarea lui į de dinainte de vocale
(diftongi ascendenţi) cu J, j, care au început să redea în unele limbi romanice
pronunţia populară ğ, şi ž. Tot în perioada medievală s-a ajuns la notarea lui ų prin V,
v şi a vocalei u prin U, u.
În acelaşi timp, în afara vocalelor, latina avea o serie de diftongi: ae (pronunţat
ai), oe (pronunţat oi), au, ou, ei.
Consoanele erau reprezentate de: aspirata h, spirantele f şi s, lichidele şi
nazalele l, r, n, m, explozivele afone p, t, c şi explozivele fonice b, d, g, velarele
rotunjite qu şi g(u); c şi g se pronunţau velar şi atunci când erau urmate de vocalele e
şi i.
Velarele qu şi g(u), deşi se scriu cu două litere, se constituie într-un singur
fonem, pronunţate aproximativ ca în rom. coate sau goarnă. Velara sonoră g(u) era
rară, de obicei apărând după n: ninguit (ninge), sanguis (sânge), lingua (limbă).
Aspirata h a ieşit de timpuriu din pronunţare, rămânând doar în scris şi în pronunţia
oamenilor culţi sau care „afectau” cultura.
În ce priveşte accentul, care în epoca târzie şi vulgară a latinei a trecut prin
transformări foarte mari, în perioada clasică era muzical (echivala cu o ridicare a
vocii), dar implica şi o (uşoară) sporire a intensităţii; în perioada imperială devine
accent de intensitate (silaba accentuată se pronunţa mai puternic decât celelalte, ca în
limbile romanice de azi), renunţându-se treptat la alternanţa silabelor scurte cu cele
lungi (principiul versificaţiei clasice) în favoarea alternanţei silabelor neaccentuate cu
cele accentuate (principiul versificaţie moderne)2.
Locul accentului în latina clasică e dat de cantitatea penultimei silabe a
cuvântului: accentul cade pe penultima silabă lungă, iar când silaba penultimă e

2
Vezi I. Fischer, op. cit., p. 75.

2
scurtă, accentul se retrage pe antepenultima silabă. Cuvintele formate din două silabe
au accentul întotdeauna pe prima silabă: víta (viaţă), déa (zeiţă). Cuvintele formate
din trei ori mai multe silabe au accentul pe silaba penultimă, dacă este lungă: amícus
(prieten), Románus – şi pe antepenultima, dacă penultima este scurtă: ínsula, modéstia
(modestie). Cuvintele la care se adaugă encliticele -que (= şi), -ve (= ori), -ne (=
oare?) au accentul pe ultima silabă: fa-císne (faci oare?), dominus domináve (stăpânul
ori stăpâna)3.
Scrierea limbii latine era de tip fonetic, aspect moştenit şi de limba română.
Prin urmare, în general se pronunţă aşa cum se scrie. Dar există şi câteva excepţii:
diftongii ae şi oe aveau valoarea unui singur sunet: e (caelum se citea celum = cer;
amoenus se citea amenus = plăcut); dar în epoca numită clasică se pronunţau separat
cele două vocale, deşi formau o singură silabă – de aici, de pildă, Caesar trece la greci
sub forma Kaisar, iar la germani, Kaiser. Sunetele celorlalţi diftongi (au, eu, ei, ui sau
ia, ie, io, iu) se pronunţă separat (dar nu în hiat): aurum (aur), neu (şi să nu), ianua
(uşă), maior (mai mare) etc.
În cazul consoanelor, excepţiile de la regula pronunţiei ca în limba română
sunt: c, g urmate de e, i, se pronunţă ce, gi: Cicero, genus (neam); ch se pronunţă
gutural, ca h din hartă: pulcher (pulher = frumos), schola (shola = şcoală); ph se
pronunţă f: philosophus (filosofus); s intervocalic se pronunţă s (rosa, causa), deşi în
practică e admisă şi pronunţia z; t urmat de i se pronunţă ţi: natio (naţio = naţiune),
lectio (lecţio = lecţie) – excepţie fac termenii străini: Miltiades, Aegyptius (egiptean),
iar dacă înaintea lui ti se află s, x sau t, atunci se pronunţă ti: bestia, ostium, Bruttii; qu
se pronunţă cv: qui (cvi = care), quattuor (cvatuor = patru); ngu se pronunţă ngv:
lingua (lingva = limbă), i final formează silabă: amici (a-mi-ci) – se pronunţă ca în
română, „amicii”; rh se pronunţă simplu r: rhetor, Rhenus; consoanele duble se
pronunţă ca simple: Brittania (Britania), collocare (colocare = a aşeza).
Pe de altă parte, această pronunţie încetăţenită prin uz scolastic este
considerată de către cercetători drept inadecvată când vine vorba de latina clasică. E
vorba de o pronunţie recomandată de mediile academice, reconstituită de către
cercetători, pe baza analizei comparate a limbilor romanice, şi, prin urmare, denumită
pronunţie restitutivă (pronuntiatio restituta). Aşa cum putem deduce şi din aspectele
legate, de pildă, de absenţa, în perioada menţionată, a unei distincţii între V şi U,

3
Vezi Virgil Matei, Gramatica limbii latine, Ed. Scripta, Bucureşti, 1994, p. 21 – 22.

3
precum şi din celelalte aspecte menţionate mai sus, pronunţia autentică în latina
clasică respecta următoarele reguli:
1. grupurile ce, ci şi ge, gi se pronunţă ke, ki, respectiv ghe, ghi (Cicero – Kikero,
genus – ghenus, gigno – ghigno etc.)
2. diftonii ae, oe se pronunţă ai, respectiv oi (Caesar – Caisar, Poenus – Poinus)
3. grupul ti se pronunţă cum se scrie, nu ţi (actio, nu acţio; amikitia, nu amiciţia)
4. atât v cât şi u se pronunţă u (venit – uenit, vidi – uidi; adică mai degrabă ca
semivocala w din engleză)
5. qu se pronunţă ku, iar ngu – tot ngu (civis – kiuis, aqua – akua, sanguis – sanguis)

Alte mostre de limbă neolatină

Mafiot: Gregalis latro [gregalis (de turmă, care trăieşte în turmă) + latro, onis (hoţ)];
Meniu: Escarum descriptio [escarius, a, um (de mâncat) + descriptio, onis
(descriere)];
Motocicletă: Birota automataria [birotus, a, um (cu două roţi) + automatarium, ii
(maşină automată)];
Neonazişti: Novi Hitleriani;
No comment: Nullum verbum;
ONU: Unitarum Nationum Coetus [coetus, us (adunare, întrunire);
OZN: Res inexplicata volans;
Parlament: Oratorum popularium coetus [oratorius, a, um (oratoric) + populares,
ium (partizani ai poporului) + coetus, us (adunare, întrunire)];
Penalti: Ictus a metro undecimo [ictus, us (lovitură) + metrum, i (metru) + 11];
Pistol: Manuballistula ignivoma [manus, us (mână) + ballista, ae (proiectil) + ignis,
is (foc) + vomo, ere, ui, itum (a da afară, a voma)];
Playboy: Iuvenis voluptarius [iuvenis, is (tânăr – ca adj.) + voluptarius (iubitor de
plăcere)];
Pizza: Placenta compresa [placenta (turtă, plăcintă) + comprimo, ere, pressi,
pressum (a presa)];
Prezervativ: Tegumentum [tegumentum, i (înveliş)];
Punk: Punkianae catervae ássecla [caterva, ae (trupă de barbari, bandă) + assecla –
din adsecla (acolit)];

4
Restaurant: Lauta caupona [lautus, a, um (curat, îngrijit), caupona, ae (cârciumă,
tavernă)];
Rock and roll: Saltatio „nuta et volvere” [saltatio, onis (joc, dans) + nutus, us
(mişcare a capului) + volvo, ere, volvi, volutum (a rostogoli, a învârti, a răsuci)];
Rugby: Ludus follis ovati [ovatus, a, um (în formă de ou, oval)];
Serial TV: Fabula televisifica [fabula, ae (conversaţie; poveste)];
Sida: Syndrome comparati defectus immunitatis [comparo, are, avi, atum (a
dobândi)];
Slalom: Descensio flexuosa [descensio, onis (coborâre) + flexuosus, a, um
(întortocheat, sinuos)];
Slip: Parvum subligaculum [parvus, a, um (mic, de dimensiuni mici) +
subligaculum, i (chilot)];
Smoking: Tunicula serico limbo ornata [sericus, a, um (de mătase) + limbus, i (tiv,
pulpană) + ornatus, a, um (împodobit, elegant)];
Snob: Novissimorum morum affectator [novus, a, um (la superlativ: cei mai noi) +
mos, moris (obicei, moravuri, conduită) + affectator, oris (cel care aspiră la)];
SOS: Servate animas nostras;
Spaghetti: Pasta vermiculata [vermiculatus, a, um (în formă de vierme)];
Spot publicitar: Intercalatum laudativum nuntium [nuntium, ii (veste)];
Spray: Liquor nubilogenus [liquor, oris (lichid) + nubilus, a, um (aducător de nor) +
genus (origine, obârşie, gen)];
Sprint: Extrema cursorum acceleratio [extremus, a, um (extrem) + cursor, oris
(alergător la curse) + acceleratio, onis (accelerare)];
Streap-tease: Sui ipsius nudator (sui (sieşi, pe sine) + ipse, ipsa, ipsum (genitivul
pronumelui demonstrativ: însuşi) + nudo, are, avi, atum (a dezgoli) – aici, cel care se
dezgoleşte)];
Şampon: Capitilavium [caput, itis (cap) + lavo, are, lavi, lavatum (a spăla)];
Tenis: Manubriati reticuli ludus [manubriatus, a, um (cu mâner) + reticulum, i
(plasă mică, reţea mică) + ludus, i (joc)];
Topless: Strophio carens [strophium, ii (faşă de piept, sutien) + careo, ere, ui (a fi
lipsit de ceva)];
Turism: Res periegetica [res, rei (treabă, lucru etc.) + periegeticus, i (cel care descrie
călătoriile)];

5
TVA: Fiscale pretii additamentum [fiscalis (fiscal) + pretium, ii (preţ, sumă de
bani) + additamentum, i (adaos, sporire)];
Ţigară: Fistula nicotiana [fistula, ae (ţeavă, tub) +];
Vedetă: Artifex scaenicus clarissimus [artifex, icis (artist) + scaenicus, a, um (de
teatru) + clarus, a, um (superlativul: cel mai strălucitor);
VIP (Very Important Person): Amplissimus vir [amplus, a, um (la superlativ: cel mai
mare, strălucit) + vir, viri (bărbat)];
WC: Cella intima [cella, ae (cămăruţă) + intimus, a, um (cel mai dinăuntru, adânc,
secret, intim)];
Western: Fabula Americae Occidentalis;
Whisky: Vischium;
Xenofobie: Exterarum gentium odium [extera, orum (regiuni străine) + gens, ntis
(neam, popor) + odium, ii (ură)].

Caracteristicile morfologiei latine

Latina are următoarele părţi de vorbire (partes orationis):
Substantivul (substantivum)
Adjectivul (adiectivum)
Pronumele (pronomen)
Numeralul (numerale) – Acestea sunt nume (nomina) şi se declină.
Verbul (verbum) – care se conjugă.
Plus:
Adverbul (adverbium)
Prepoziţia (praepositio)
Conjuncţia (coniunctio)
Interjecţia (interiectio) – Acestea sunt particule (particulae) şi sunt neflexibile.
De observat absenţa articolului, ceea ce determină ca un substantiv, de
exemplu lupus, să însemne lup, un lup sau lupul. Aceasta e şi una dintre trăsăturile
structurii sintetice a limbii latine, spre deosebire de limba română, care, după cum se
vede din exemplul de mai sus, a căpătat o structură analitică.
Genul şi numărul nu prezintă particularităţi distincte faţă de limbile moderne.
În schimb, cazurile sunt mai numeroase: pe lângă nominativ, genitiv, dativ, acuzativ
şi vocativ, latina avea şi ablativul, caz care nu se mai găseşte în nici o altă limbă;
ablativul răspunde la întrebări precum: cu cine? cu ce? prin cine? prin ce? de la cine?

6
de la ce? etc. şi este cazul complementului circumstanţial sau e cerut de prepoziţii
(deci ablativul se traduce de obicei cu ajutorul unei prepoziţii: în, cu, prin, de la, de
ş.a.) În perioada străveche mai existau cazurile locativ şi instrumental, care treptat s-
au integrat altor cazuri. Locativul s-a menţinut în unele forme legate de locul acţiunii:
domi (acasă), Romae (la Roma), ruri (la ţară).
În limba latină sunt 5 declinări, stabilite în funcţie de terminaţia genitivului
singular. Prin urmare, dicţionarele consemnează formele de N şi G sg., pentru
indicarea declinării. Declinarea I are la Genitiv desinenţa ae (silva, -ae = pădure),
declinarea a II-a desinenţa i (hortus, -i = grădină), declinarea a III-a desinenţa is
(homo, -i ) om), declinarea a IV-a us (senatus, -us = senat), declinarea a V-a ei (dies,
-ei = zi).
Adjectivul are trei forme, în funcţie de gen: masculin, feminin, neutru; de
pildă: magnus, -a, -um (mare), clarus, -a, -um (strălucit), tener, -a, -um (tânăr), piger, -
gra, -um (leneş), brevis, -is, -e (scurt) ş. a. Adjectivele au grade de comparaţie:
pozitiv, comparativ şi superlativ; de pildă: altus, - a, -um (înalt), altior (m.f.), altius
(n.) - mai înalt, altissimus, -a, -um (cel mai înalt, foarte înalt); sau pulcher,-chra, -
chrum (frumos), pulcherrimus, -a, -um (cel mai frumos, foarte frumos) etc. Dar există
şi cinci adjective cu cumparaţie neregulată:
bonus, -a, um (bun), melior, melius (mai bun), optimus, -a, -um (cel mai bun);
malus, -a, um (rău), peior, peius (mai rău), pessimus, a-, -um (cel mai rău, foarte rău);
magnus, -a, -um (mare), maior, maius (mai mare), maximus, -a, -um (cel mai mare);
parvus, -a, -um (mic), minor, minus (mai mic), minimus, -a, -um (cel mai mic);
multus, -a, -um (mult), plus, pluris (mai mult), plurimus, -a, -um (cel mai mult, foarte
mult).
Numeralele se împart în cele patru clase: cardinale (răspund la întrebarea
câţi? câte?), ordinale (răspund la întrebarea al câtelea? a câta?), distributive (răspund
la întrebarea câte câţi? câte câte?) şi adverbiale (răspund la întrebarea de câte ori?).
Numeralele cardinale: 1 unus, una, unum, 2 duo, duae, duo, 3 tres, tres, tria, 4
quattuor, 5 quinque, 6 sex, 7 septem, 8 octo, 9 novem, 10 decem, 11 undecim, 12
duodecim, 13 tredecim, 14 quattuordecim etc., 20 viginti, 30 triginta, 100 centum,
200 ducenti -ae -a, 300 trecenti -ae -a, 1000 mille, 2000 duo milia, 100.000 centum
milia, 1.000.000 decies.
Numeralele ordinale sunt adjective de clasa I, terminate în -us, -a, -um,
precum: primus, -a, -um (primul), secundus, -a, -um (al doilea), tertius, -a, -um (al

7
treilea), quartus, -a, -um (al patrulea), quintus, -a, -um (al cincilea), sextus, -a, -um (al
şaselea), septimus, -a, -um (al şaptelea), octavus, -a, -um (al optulea), nonus, -a, -um
(al nouălea), decimus, -a, -um (al zecelea) etc.
Numeralele distributive: singuli, -ae, -a (câte unul), bini, -ae, -a (câte doi),
terni, -ae, -a (câte trei) etc.
Numeralele adverbiale: au forme fixe, adică nu sunt declinabile, exprimând
repetarea unui fapt sau a unui număr: semel (o dată), bis (de două ori), ter (de trei ori),
quater (de patru ori), decies (de zece ori), vicies (de 20 de ori), centies (de 100 de ori),
millies (de 1.000 de ori), decies centies millies (de un milion de ori).
Pronumele de asemenea au categorii prezente şi în limbile moderne:
personale, reflexive, posesive, demonstrative, relative, interogative şi nehotărâte.
Verbul. Categoriile gramaticale ale verbului latin sunt identice cu acelea din
limba română. Astfel, există şase timpuri (prezent, perfect, imperfect, mai mult ca
perfect, viitor, viitor anterior), trei moduri personale (indicativ, conjunctiv,
imperativ), patru moduri nepersonale (infinitiv, gerunziu, supin, participiu), diatezele
activă şi pasivă. În latină nu există modul optativ (condiţional). Limba latină are patru
conjugări, preluate şi de limba română. Fiecare conjugare are patru forme de bază,
date de dicţionar: forma de indicativ prezent, de infinitiv prezent, de indicativ perfect,
de supin. Cele patru conjugări sunt (exemple):
I. voco – vocare – vocavi – vocatum (a chema)
II. suadeo – suadere – suasi – suasum (a sfătui)
III. mitto – mittere – misi – missum (a trimite)
IV. audio – audire – audivi – auditum (a auzi)
Cel mai important verb este verbul a fi, pentru că e cel mai frecvent utilizat,
pentru că e neregulat şi pentru că e folosit şi ca auxiliar. Iată o parte a conjugării lui
esse:
Indicativ prezent Conjunctiv prezent
sum eu sunt sim să fiu
es tu eşti sis să fii
est el este sit să fie
sumus noi suntem simus să fim
estis voi sunteţi sitis să fiţi
sunt ei sunt sint să fie

8
Indicativ imperfect Indicativ viitor
eram eram ero voi fi
eras erai eris vei fi
erat era erit va fi
eramus eram erimus vom fi
eratis eraţi eritis veţi fi
erant erau erunt vor fi

Indicativ perfect Indicativ mai mult ca perfect

fui am fost fueram fusesem
fuisti ai fost fueras fuseseşi
fuit a fost fuerat fusese
fuimus am fost fueramus fuseserăm
fuistis aţi fost fueratisfuseserăţi
fuerunt au fost fuerant fuseseră

În limba latină există şi aşa-numitele verbe deponente – care se conjugă numai

la diateza pasivă, dar au înţeles activ. Exemple: speculor, -ari, -atus sum (a privi),
vereor, -eri, -itus sum (a se teme), nascor, -i, natus sum (a naşte), metior, -iri, mensus
sum (a măsura).
Dintre părţile de vorbire neflexibile, interjecţia (interiectio) era reprezentată de
forme precum: hei! heu! ehei! ah! (exprimă durere); evoe! evax! (exprimă bucurie);
oh! papae! hem! (spaimă); proh! (indignare); vae! (ameninţare); apage! (dezgust);
age! eia! agite! macte! eia vero! ecce! (încurajare, îndemn); eho! Heus! ohe! ehodum!
hercle! Mehercle! (= aşa să mă ajute Hercule, zău!) (chemare); tax! tux! (= pleosc!)
(sunete din natură)
Expresii: Vae victis! (Vai de cei învinşi!);
Ei (hei) mihi! (Vai de mine!)
Ecce homo! (Iată omul!)

9
 Privire istorică asupra gramaticii4
Structura sintactică poate fi prezentată din perspectiva unei perioade sau a unei
norme, ori în dezvoltarea ei, în diacronie – şi atunci vorbim de sintaxa istorică:
„Limba evoluează o dată cu gândirea şi ambele o dată cu societatea care o vorbeşte
tocmai pentru că trebuie să răspundă nevoilor de comunicare. (...) Prin urmare, sintaxa
unei limbi evoluează şi ea. Nu toate şi nici întru totul construcţiile sintactice de la
sfârşitul imperiului sunt identice cu cele din epoca preclasică sau clasică de pildă.
Sintaxa limbii latine, ipso facto, trebuie să fie privită istoric. Dar nu este esenţial
deosebită sintaxa lui Plaut faţă de a limbii clasice şi nici a limbii latine ulterioare.”5
Ca şi în alte domenii, latinii s-au folosit de cunoştinţele grecilor. Fondatorii
gramaticii au fost stoicii. Alexandrinii au dezvoltat-o, prin critică şi hermeneutică. La
clasificarea părţilor de vorbire s-a ajuns treptat. Aristotel deosebea genurile (masculin,
feminin, neutru) şi el a introdus conceptul de caz. Aşa cum reiese din piesa Norii a lui
Aristofan, Protagoras din Abdera conceptualizase genul substantivelor şi modul
verbelor – şi observase noţiunea de timp la verbe. Stoicii au determinat noi clase de
cuvinte: pronumele, articolul (până la ei asimilat conjuncţiei), numele proprii,
adverbul (despărţindu-l de nume). Tot ei au pus problema analogiei şi a anomaliei în
limbă.
Primul tratat de gramatică îi aparţine lui Dionysios Tharx (Tracul), în sec. II î.
e. n. Pe gramatica lui s-au sprijinit gramaticile ulterioare, cele occidentale în mod
special. Tot el s-a ocupat de părţile de vorbire, opt la număr. Însă părintele sintaxei e
socotit Apollonios din Alexandria, supranumit Irascibilul (Dyskolos). Ce a făcut
Thrax pentru părţile vorbirii, a făcut Dyskolos pentru celelalte chestiuni de sintaxă:
sintaxa numelui şi a verbului, a prepoziţiei, adverbului şi conjuncţiei, a pronumelui şi
acordului. Această gramatică şi-a însuşit-o în mare parte Priscianus în Institutiones
grammaticae (sec. V – VI e. n.).
Creatorul gramaticii latine poate fi considerat Terentius Varro, cu De lingua
latina (a doua jumătate a sec. I î. e. n.). El a fost urmat de o serie întreagă de
gramatici, care au dezvoltat şi consolidat terminologia şi conceptele. Aproape toată
terminologia gramaticală, aproape toate definiţiile de azi ni s-a transmis din
antichitate.

4
Vezi şi Toma I. Vasilescu, Curs de sintaxă istorică a limbii latine, Editura de Stat Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1962
5
Ibidem, p. 6.

10
 Specific gramaticii din perioada timpurie a Evului Mediu (până prin secolele
XI – XII) este empirismul. Scopul este practic, didactic, astfel că nu se înregistrează
vreun progres teoretic. Conform unei concepţii de tip speculativ, regulile gramaticale
erau stabilite nu după faptele de limbă, ci în urma unei speculaţii filosofice asupra
cauzelor logice, pentru că limba era considerată un produs al gândirii, deci regulile
trebuia să fie identice pentru toate limbile. Prin urmare se aplică latinei regulile din
limbile analitice; acolo unde nu pot fi găsite perspective corespondente, se aplică
elipsa. Limba latină e o limbă sintetică. Limbile sintetice sunt mai vechi decât cele
analitice (nu invers, cum se credea în Evul Mediu). Iar limba nu s-a născut cu toate
categoriile gramaticale de la început, aşa cum se credea tot atunci.
În secolele XVII – XVIII încă predomină direcţia speculativă, dar scolastica
medievală este treptat contracarată (şi îşi are originea în tratatul lui Lorenzo Valla,
Elegantiarum linguae latinae sive de linguae elegantia libri, 1440, frecvent reeditată).
Acet tratat nu e propriu-zis o gramatică, dar îndreaptă atenţia spre limbă, respectiv
spre scriitorii clasici, în vreme ce scolastica medievală prefera latina imperială.
Scopul său e literar şi didactic, atrăgând astfel atenţia asupra necesităţii de a reveni la
cercetarea textelor.
Treptat se face întoarcerea la direcţia empirică, afirmând ca normă în
gramatică usus – în opoziţie cu direcţia filosofică, aceea care afirmă ca normă ratio.
Astfel, în secolul al XIX-lea apar disciplinele gramaticii comparate şi a lingvisticii,
care reduc influenţa gramaticii speculative scolastice. Apar gramatici care au la bază o
perspectivă psihologică, sociologică sau istorică. Ultimele două perspective sunt
reprezentate strălucit de Antoine Meillet, pentru care limba e un sistem de mijloace de
exprimare şi, totodată, un fapt social; el consideră că schimbările din limbă sunt
generate de schimbările sociale.

11