Prof. univ. dr.

Mihai Ignat

LATINĂ
(Elemente de limbă, cultură şi literatură latină)
Curs anul I, semestrul 2

Curs 4
Elemente de civilizaţie romană. Expresii şi citate celebre (2). Literatura latină:
introducere şi periodizare.

Elemente de civilizaţie romană

Calendarul roman
Informaţiile cu privire la calendarul roman, deşi imprecise, spun că în epoca
fondatorului legendar al Romei, Romulus, ciclul anual era de 10 luni, respectiv de 304
zile, numit annus. Lunile aveau numere de ordine. Anul începea la 1 martie, odată cu
primăvara. Apoi lunile au căpătat nume precum: Martius (de la zeul Marte), Aprilis
(de la aperire = a deschide; trimitea la înflorirea mugurilor), Maius (de la numele
mamei lui Mercurius), Iunius (de la Iunona, soţia lui Jupiter); celelalte luni şi-au
păstrat numărul de ordine: Quintilis, Sextilis, September, October, November,
December.
Istoricul Titus Livius menţionează că în vremea regelui Numa Pompilius,
adică după Romulus, au fost adăugate două luni, Ianuarius (cu referire la zeul Ianus,
cel cu două feţe – una privind spre trecut, cealaltă spre viitor) şi Februarius
(însemnând „curăţire”, termenul fiind legat de ritualul anual al curăţirii). Dar abia din
153 î. e. n. s-a decis ca anul să înceapă la 1 ianuarie în loc de 1 martie. Numărul
zilelor era de 355. Pentru că preoţii anunţau public începutul fiecărei luni, de la verbul
calare (a anunţa) s-a format termenul calendae, care numea prima zi a fiecărei luni,
când se plăteau dobânzile la împrumuturile înscrise în registrul datoriilor numit
calendarium.
În perioada următoare, între încercările de corelare a calendarului faţă de anul
astronomic, s-au intercalat şi abuzurile unor pontifi, care schimbau după interesele
personale lungimea anului (prelungeau mandatul magistraţilor prieteni sau îl scurtau

1
pe cel al magistraţilor neagreaţi); decalajul dintre anul solar şi calendar s-a mărit. La
iniţiativa lui Caesar, în 46 a. Chr., s-a trecut la reforma calendarului. După numele lui
Iulius Caesar calendarul a fost numit „iulian”. În 1582, Papa Grigore al XIII-lea a
corectat încă o dată calendarul, numit de atunci „gregorian” sau de stil nou, care a fost
introdus şi în România, la 1 aprilie 1919 – care a devenit 14 aprilie.
În ce priveşte calendarul roman: numele lunilor erau adjective, acordate cu
substantivul subînţeles mensis (lună). Denumirile au rămas aceleaşi, exceptând
Quintilis şi Sextilis, schimbate în Iulius şi Augustus, după numele lui Caesar,
respectiv după numele primului împărat al Romei, Augustus.
Fiecare lună avea trei zile principale: calendae, nonae şi idus. Calendae
(scris şi Kalendae) era prima zi a lunii; nonae era ziua a şaptea în martie, mai, iulie şi
octombrie, respectiv a cincea în celelalte luni; idus era ziua a 15-a în lunile martie,
mai, iulie şi octombrie, respectiv a 13-a în celelalte luni. Deci: Calendae Ianuarie = 1
ianuarie, Nonae Aprilis = 5 aprilie, Idus Iuniae = 13 iunie. Aceste zile principale
ajutau la socotirea celorlalte date.

Numele la romani
Romanii aveau trei nume: praenomen, nomen şi cognomen. De pildă Caius
Iulius Caesar sau Marcus Tullius Cicero – Caius şi Marcus sunt praenomen, Iulius şi
Tullius sunt nomen, iar Caesar şi Cicero sunt cognomen.
Praenomen – numele personal, care deosebea fiecare membru al familiei.
Aceste praenomina, numeroase la început, s-au redus cu timpul până la un număr de
19, notate prin abreviere: A (Aulus), Ann. (Annaeus), Ap. (Appius), C (Gaius), Cn.
(Gnaeus), D (Decimus), K (Kaeso), L (Lucius), M (Marcus), M' (Manius), Mam.
(Mamercus), N (Numerius), P (Publius), Q (Quintus), Ser. (Servius), Sex. (Sextus),
Sp. (Spurius), Ti. (Tiberius), T (Titus).
Nomen – făcea referire la gintă (nomen gentilicum), adică la comunitatea
căreia îi aparţineau toţi cei care aveau la origine acelaşi strămoş.
Cognomen – apărut atunci când descendenţii unui strămoş comun s-au
înmulţit şi a fost nevoie de un element de distincţie a familiilor aceleiaşi ginţi. De
pildă poetul Publius Vergilius avea cognomenul Maro. Aceste cognomina erau nişte
porecle, dar în general fără sens peiorativ, făcând referire la calităţi sau defecte, la
fapte sau ocupaţii ale persoanei.
Exemple de cognomina:

2
M. Tullius Cicero = cicer, -is (năut sau mazăre); se crede că un strămoş ar fi avut pe
faţă un neg.
P. Ovidius Naso = nasus, -i (nas); se crede că un strămoş ar fi avut nasul mare.
Q. Horatius Flaccus = flaccus, -i (urechiat); probabil un strămoş avea urechile mari şi
clăpăuge.
C. Iulius Caesar = caesaries, - ei (chică); un strămoş probabil s-a născut cu chică.
Maximus = cel mai mare; Brutus = prostul; Rufus = roşcatul; Longus = lunganul;
Carus = cel drag; Scipio = toiag; Galba = de culoare verde spălăcită; Asina =
măgăriţă; Vopiscus = născut viu (când sunt gemeni şi unul se naşte mort); Opiter =
copil căruia bunicul îi ţine loc de tată; Seranus = semănătorul; Cato = subtil, viclean;
Seneca = bătrân; Varro = bădăran; Sulla = coapsă delicată; Crispus = creţul; Verres =
porc, vier; Plautus = picior plat; Tacitus = tăcutul; Balbus = bâlbâitul; Arbier =
arbitru, confident; Scuarus = şontorog; Agrippa = născut cu picioarele înainte;
Postumus = născut după moartea tatălui; Cordus = născut târziu; Cotta = faţă cu
expresie aspră.
Mai târziu a apărut agnomen-ul, nume strict personal şi care nu se moştenea.
Primul care a primit un agnomen a fost P. Cornelius Scipio, numit şi Africanus
(fiindcă i-a învins pe cartaginezi în Africa). Lui Cato i s-a spus Censorius (fiind un
cenzor sever), lui Q. Fabius Maximus i s-a spus Cunctator (= om chibzuit), dat fiind
că atunci când romanii au fost înfrânţi de cartaginezi, fiind ales dictator, a evitat
înfruntarea directă cu inamicul, hărţuindu-l.
Femeile nu aveau cognomen. La început aveau numai praenomen, ulterior s-a
adăugat numele tatălui sau al soţului: Caecilia Metelli (Caecilia lui Metellus).
Sclavii purtau numele stăpânului, cu terminaţia por (din puer): Sextipor,
Quitipor. Mai târziu au căpătat şi ei un praenomen la care se adăugau nomen-ul şi
praenomen-ul stăpânului + cuvântul servus: Tiro Tullii Marci servus = Tiro sclavul
lui Marcus Tullius.

Numele latine ale oraşelor europene

Numele latine ale oraşelor europene ne arată în ce măsură şi în ce mod s-au
modificat spre a ajunge la formele de azi, chiar dacă nu întotdeauna putem identifica
şi originea acestor denumiri: Braşov – Corona (Kronstadt); Băile Herculane – Ad
Mediam; Köln – (Colonia Claudia) Ara Agrippinensium; Murano – Ammurianum;
Alba Iulia – Apulum; Budapesta – Aquincum; Strasbourg – Augusta Argentorate;

3
Berlin – Berolinum; Bordeaux – Burdigala; Mangalia – Callatis; Cluj Napoca –
Claudiopolis; Istanbul – Constantinopolis; Râşnov – Cumidava; Damasc – Damascus;
Florenţa – Florentia; Frankfurt am Main – Francofortum ad Moenum; Gdansk –
Gedania; Geneva – Genava; Copenhaga – Hafnia; Iaşi – Jassium; Lefkada – Leucas;
Londra – Londinium; Lyon – Lugdunum; Paris – Lutetia; Manchester – Mamucium;
Milano – Mediolanum; München – Monachium; Neumarkt (Austria) – Noreia;
Nürenberg – Norimberga; Târgu Mureş – Novum Forum Siculorum; Lisabona
(Lisboa) – Olisipo; Palermo – Panormus; Padova – Patavium; Turda – Potaissa;
Dubrovnik (Croaţia) – Ragusa; Riga (Letonia) – Rugensis civitas; Caracal – Romula;
Râşnov – (Villa) Rosarum; Sofia – Serdica; Belgrad (Serbia) – Singidunum; Toledo –
Toletum; Constanţa – Tomis; Zürich – Turicum; Oradea – Varadinum; Winchester –
Venta Belgarum.

Expresii şi citate celebre (2)

De facto (De fapt = aspecte faptice ale unei situaţii).
De gustibus [et coloribus] non disputandum (Despre gusturi şi culori nu trebuie să
discuţi). Proverb al filosofilor scolastici din Evul Mediu. Când e vorba de gusturi,
fiecare are părerea proprie.
De iure (De drept, În virtutea unui drept = aspecte juridice ale unei situaţii).
De plano (Uşor, Fără dificultate, Fără formalităţi). De la adj. planus = drept, neted.
Deus ex machina (Zeul din maşinărie). În teatrul antic, atunci când intriga piesei
devenea încurcată, o zeitate, coborâtă „din ceruri” cu ajutorul unei maşinării, rezolva
lucrurile (de obicei în mod fericit). Deci o apariţie fericită şi neaşteptată, care dă o
dezlegare unei situaţii dificile.
Difficiles nugae (Nimicuri dificile = fleacuri pretenţioase). Marţial, în epigrame, face
referire la versurile sucite şi criptice ale unor poeţi de mâna a doua.
Divide et impera (Împarte şi stăpâneşte). Adagiu roman ridicat la principiu de
guvernământ, pus pe seama lui Niccolo Machiavelli, dar de origine antică.
Docendo discitur (Înveţi, învăţându-i pe alţii). Într-o altă formă, apare la Seneca,
într-una din Epistolele morale. Sensul: ataşează-te de cei care te pot face mai bun.
Do ut des (Îţi dau ca să-mi dai). Principiu de drept roman = operaţia de transmitere a
unei proprietăţi către o persoană, cu condiţia de a căpăta din partea ei o dotă
corespunzătoare. Dar formula se referă şi la epoca trocului. O înţelegere cu avantaj

4
reciproc – cu sensul: nu dau din generozitate, ci pentru un avantaj. E o formulă care
traduce şi sensul contractual al religiei romane.
Dura lex, sed lex (Legea [e] aspră, dar [e] lege = Legea e lege, trebuie să i te supui).
Maximă străveche.
Durante causa, durat effectus (Cât timp durează cauza, durează şi efectul). Adagiu.
Ecce homo! (Iată omul!). Pilat, prezentându-l mulţimii pe Iisus (conform Evangheliei
lui Ioan, cap. XIX). Sensul: Iată-l! (pe cineva aşteptat sau considerat providenţial –
dar sensul poate fi şi ironic).
Eheu! Fugaces... labuntur anni (Vai! ce repede zboară anii). Horatius, Ode.
Eiusdem farinae (Din aceeaşi făină / acelaşi aluat). Expresie dispreţuitoare, la
adresa unei serii (de oameni sau de idei sau de lucruri) pe care nu vrei s-o mai
enumeri.
E pluribus unum (Din mai mulţi – unul). Motto (dintr-un poem latin atribuit lui
Vergilius) luat de SUA, pentru că ele s-au alcătuit din mai multe state (iniţial 13,
astăzi 50).
Errare humanum est (A greşi e omeneşte); cu completarea: perseverare
diabolicum (a persevera în greşeală e diabolic). Adagiu foarte vechi, invocat de
obicei ca scuză. Originea – într-o lucrare a lui Seneca, Controversiae.
Est modus in rebus (Există o măsură în toate). Horatius, în Satire (cartea I, satira I).
Et in Arcadia ego! (Şi eu am trăit în Arcadia!). Exprimă regretul fericirii pierdute.
Ex aequo (La egalitate).
Ex cathedra (De la catedră). La început expresia caracteriza hotărârile papilor, care
erau date fără drept de apel. Apoi sensul s-a extins, ironic, referindu-se la cei care
vorbesc pedant, cu pretenţii de erudiţie infailibilă.
Excelsior (Mai sus). Mottoul SUA.
Exegi monumentum aere perennius (Am înălţat un monument mai durabil decât
bronzul). Horatius, Oda 30, versul 1.
Exempli gratia (De exemplu). Rezumată sub forma „e. g.”.
Ex nihilo nihil (Din nimic, nimic). Lucretius, De natura rerum, cântul I.
Ex ungue leonem (După gheară recunoşti pe leu). Expresie de origine greacă.
Sensul: e suficient o trăsătură ca să recunoşti opera unui mare artist.
Ex abrupto (Pe nepregătite)
Ex commodo (Comod, pe îndelete)
Ex libris... (Din cărţile lui...)

5
Ex officio (Din oficiu)
Factotum (Care le face pe toate).
Festina lente (Grăbeşte-te încet). Suetoniu, în Vieţile celor 12 împăraţi, atribuie lui
Augustus această formulă. La noi, proverbul „Graba strică treaba”.
Fiat iustitia, pereat mundus (Să se facă dreptate, chiar de-ar fi să piară lumea).
Sensul: principiul dreptăţii trebuie să fie mai important decât lumea. Atribuită lui
Ferdinand I, fratele mai mic al lui Carol Quintul (1558 – 1564). Apăruse anterior la
Seneca, sub forma „Fiat iustitia, ruat coelum” (Să se facă dreptate, prăbuşească-se şi
cerul).
Fiat lux (Să se facă lumină). Biblia, Geneza, cap. 3. Expresia a devenit o deviză a
ştiinţei.
Finis coronat opus (Sfârşitul încununează opera). Ovidius, Heroides (II, 85). Sensul
ar fi: „Urma alege” sau „Ce-ai semănat, aceea vei culege” = sfârşitul este în direct
raport şi o consecinţă a începutului. Expresia se poate folosi fie spre lauda, fie spre
condamnarea cuiva.
Fluctuat nec mergitur (Străbate valurile, dar nu se scufundă). Deviza oraşului Paris,
care are ca emblemă o corabie pe valuri. Sensul: se spune aşa despre cineva care
perseverează în ciuda oricăror obstacole.
Fugit irreparabile tempus (Timpul zboară fără reîntoarcere). Vergilius, Georgicele
(III, v. 284). Sensul: timpul trebuie întrebuinţat cu folos, căci nu se mai întoarce.
Graeca sunt, non leguntur (E greceşte, nu se citeşte). Expresie din Evul Mediu,
când limba greacă nu mai era cunoscută, cărturarii sărind pasajele în limba respectivă.
Sensul: nu te opri asupra lucrului acestuia, că nu-i pentru mintea ta.
Grammatici certant (Gramaticii se ceartă, sunt în dispută, discută în
contradictoriu). Horatius, în Arta poetică.
Grosso modo (În linii mari). Cu referire la o chestiune înfăţişată în linii generale.
Habemus papam! (Avem papă!). Expresie prin care conclavul pontifical de la
Vatican anunţă alegerea unui papă. Laicii au preluat expresia, dându-i o nuanţă
ironică: „în sfârşit s-a ales un nou şef”.
Habent sua fata libelli (Cărţile îşi au destinul lor). Terentianus Maurus, gramatic
latin (sec. II e. n.), în cartea sa de prozodie De litteris, syllabis, pedibus et metris.
Sensul: destinul cărţilor depinde de felul cum sunt primite de cititori.

6
Hannibal ad portas (Hannibal e la porţi). Strigăt al romanilor, după bătălia de la
Cannae, câştigată de cartaginezi, astfel fiind deschisă calea către Roma. Sensul:
primejdia e iminentă şi gravă.
Hic et nunc (Aici şi acum). Expresie populară, desemnând „de îndată”.
Homo homini lupus (Omul e lup pentru om). Plaut, în comedia Asinaria.
Desemnează ideea de lăcomie sălbatică. Versul întreg era: Lupus est homo homini,
non homo.
Homo sum, humani nihil a me alienum puto (Om sunt, nimic din ce-i omenesc nu
mi-e străin). Terentius, în comedia Heautontimorumenos (Cel care se pedepseşte pe
sine însuşi), actul I, sc. I.
Honoris causa (Datorită meritelor). Expresie încetăţenită de obiceiul universităţilor
de a acorda titlul de doctor honoris causa unor personalităţi cu merite speciale.
Ibidem (În acelaşi loc). Utilizat la citate. Scris şi ibid sau ib.
In extenso (În întregime, Pe larg). Se menţionează când un articol, document etc. e
redat în întregime.
In extremis (În ultima clipă).
In hoc signo vinces (Sub acest semn vei învinge). Istoricul grec Eusebios, în Viaţa lui
Constantin: împăratul Constantin cel Mare, în 312, pornind din Bizanţ să lupte
împotriva Romei, ar fi văzut pe cer o cruce cu această inscripţie; împăratul a înscris
aceste cuvinte pe drapel, pe scuturi etc. – şi a învins.
In medias res (În mijlocul lucrurilor). Horatius, în Ars poetica, scriind că Homer îşi
aruncă cititorul în miezul subiectului.
Inter arma silent musae (În vreme de război, muzele tac). Cicero, într-un discurs.
In vino veritas (În vin e adevărul). Paternitatea expresiei e atribuită lui Alceu, poet
grec: spre a scoate adevărul, celor bănuiţi li se turnau vinuri tari, spre a-i îmbăta şi a
scoate adevărul la suprafaţă; deci: omul la băutură devine expansiv, vorbăreţ, îşi
dezvăluie tainele.
Ipso facto (Prin însuşi acest fapt): Chiar prin aceasta, în virtutea faptului însuşi.
Lapsus. Lapsus calami. Lapsus linguae (Greşeală/Scăpare. Greşeală de scriere.
Greşeală de vorbire). Lapsus calami – o greşeală scăpată din condei. De exemplu:
scrisoarea adrsată lui Titu Maiorescu, pe vremea când era ministru al instrucţiunii; lui
i se spunea în intimitate „Tit”; un prieten a recurs la prescurtări şi, în loc să scrie
„Excelenţei sale ministrului Titu Mairoescu”, a scris „E. S. Min. Tit Maiorescu” – a
ieşit: „E smintit Maiorescu”...

7
Libenter homines id, quod volunt, credunt (Oamenii cred bucuros ceea ce doresc).
Iulius Caesar, în De bello Gallico (cartea III, cap. 18). Sensul: adesea suntem dispuşi
să luăm dorinţele noastre drept realităţi.
Lupus in fabula (Lupul în fabulă). Terentius, replică din comedia Adelfi (actul IV).
Varianta străveche a zicalei „vorbeşti de lup, şi lupul la uşă”.
Magister dixit (A spus magistrul).
Magna cum laude (Cu mare laudă). Formulă uzuală în universităţi, pentru a marca
faptul că cineva a obţinut o diplomă sau o notă în mod strălucit.
Male parta, male dilabuntur (Ceea ce prin rău s-a dobândit, rău va sfârşi). Cicero,
Filipica a doua.
Manu militari (Prin forţă militară). Formulă juridică însemnând folosirea forţei
pentru executarea unui ordin.
Mea culpa (E vina mea). Expresia provine dintr-o rugăciune catolică, Peccavi, care
constă în mărturisirea păcatelor.
Medice, cura te ipsum (Doctore, tămăduieşte-te pe tine însuţi). Precept latin, prin
care cuiva i se atrage atenţia să nu recomande altora sfaturi pe care el însuşi nu le
aplică.
Memento mori (Aminteşte-ţi că vei muri). Adagiu latin străvechi, adoptat în sec. XII
ca salut de către un ordin religios francez (ordinul trapiştilor, adică din Trappe). În
antichitate se vindeau mici cranii de lemn sau de fildeş pe care erau scrise aceste
cuvinte.
Mens sana in corpore sano (O minte sănătoasă într-un corp sănătos). Deviza
sportului. Iuvenal, în Satire.
Mirabile dictu (Admirabil de spus) şi Mirabile visu (Admirabil de văzut). Locuţiuni
care se folosesc şi în sens propriu şi în sens ironic.
Mixtum compositum (Amestecătură). Formulă care înseamnă amestec la întâmplare,
fără socoteală; improvizaţie, harababură.
Modus vivendi (Fel de a trăi, Mod de viaţă). Sens: o modalitate de acomodare
reciprocă, de convieţuire.
Mortua est! (A murit, S-a sfârşit)
Mutatis mutandis (Schimbând ceea ce trebuie schimbat). Sens: s-au făcut sau trebuie
să se facă schimbările necesare.

8
Naturalia non sunt turpia (Lucrurile naturale nu sunt ruşinoase). Principiu al şcolii
cinice a filosofilor antici. Sens: ceea ce vine de la natură, nu poate fi considerat
ruşinos.
Nec plus ultra (Nu mai departe, Până aici, Mai mult de atât nu se poate). Conform
legendei, această expresie ar fi inscripţionat-o Hercule pe munţii din Gibraltar, din
strâmtoarea care desparte Mediterana de Atlantic – căci cei vechi credeau că lumea se
termină acolo. Sensul actual: ceva ce nu mai poate fi întrecut, ceva ce şi-a atins limita
maximă a calităţii, frumuseţii etc.
Ne quid nimic (Nimic prea mult). Proverb latin, care apare şi la Terentius, în comedia
Andria. Sensul: Ce-i prea mult nu-i sănătos.
Ne varietur (De neschimbat). Se spune despre un document sau un text la care nu se
schimbă nimic (e definitiv).
Nil admirari (Să nu te miri de nimic). Horatius, în Epistole. Sensul: nu te lăsa
stăpânit de emoţii, de emoţii, (dacă vrei să fii fericit).
Nil desperandum (Să nu disperi). Horatius, în Ode. Sensul: nu-ţi pierde speranţa.
Nolens, volens (Nevrând, vrând sau Vrând, nevrând). Sf. Augustin, în Retractări.
Nomina odiosa (Nume odioase). Ovidius, în Heroide. Sensul: nume care nu trebuie
pomenite, pentru că evocă lucruri neplăcute.

Literatura latină: introducere şi periodizare.

Majoritatea textelor literare romane s-au pierdut, de multe ori păstrându-se
doar numele autorului şi titlul – deşi de multe ori nici măcar atât. Cauzele dispariţiei
acestor texte au fost în primul rând absenţa tiparului (aceasta însemnând un număr
relativ redus de copii manuscrise ale operelor) şi accidentele istorice (incendii, bătălii
etc.). Conceptul de publicare n-a apărut dintru început, iar când a ajuns să funcţioneze
din plin n-a presupus o răspândire a cópiilor atât de numeroasă încât să ducă la
păstrarea operelor vreme de două milenii. Comentariile lui Robert Escarpit pe această
temă sunt extrem de interesante pentru acest concept: „Constanta semantică a verbului
a publica şi a strămoşului său latin publicare este ideea unei expuneri pentru o
destinaţie anonimă. Publicare simulacrum înseamnă a ridica o statuie într-un loc
public, a face publică o căsătorie, înseamnă a face cunoscut oricărei persoane ştiute
sau neştiute un proiect de natură privată. (...) Există aici un fel de violenţă consimţită,
de profanare acceptată, cu atât mai şocantă pentru sensibilitatea comună, cu cât

9
ingerinţa factorilor financiari este mai puternică: a publica comercial o operă extrasă
din tine însuţi înseamnă a te prostitua – publicare corpus, spune Plaut.”1
Acelaşi sociolog al literaturii descrie şi mecanismul de publicare, în
concreteţea sa, făcând referire şi la terminologia meseriei: „Nimic serios nu se petrece
înainte de apariţia cărţii şi, în primul rând, a cărţii-manuscris. La Atena, începând din
secolul al V-lea, şi la Roma, odată cu epoca clasică, există ateliere de scribi
(scriptoria) pe care antreprenorii îi folosesc pentru recopierea manuscriselor. Copiile
sunt apoi puse în vânzare în adevărate librării. Există deci o industrie şi un comerţ de
carte. Cele mai mari «tiraje» menţionate (şi sunt foarte rare) nu depăşesc niciodată
câteva sute de exemplare, dar ideea editării capătă formă şi substanţă. E interesant de
remarcat că, pentru a o nota, romanii au făcut apel la rădăcina verbului edere care
înseamnă «a da la iveală, a zămisli»: este sensul folosit încă de Vergiliu şi Ovidiu,
dar, o jumătate de secol mai târziu, Pliniu dă dovada unei judecăţi de editor modern,
atunci când vorbeşte de libelli editione digni (cărţi [cărticele] demne de a fi date la
iveală).”2
Periodizarea literaturii latine este jalonată de caracteristicile epocilor istorice.
În linii mari, se poate vorbi despre: perioada arhaică sau veche (preclasică) – de la
Plaut până la anul 100 î. e. n.; perioada clasică – sec. I î. e. n.; perioada postclasică –
sec. I – II e. n.; perioada târzie – sec. III – 4763 e. n. (epoca imperiului). Există şi alte
tipuri de periodizări, mai sofisticate, însă aceasta e suficient de practică pentru
înţelegerea evoluţiei literaturii latine.
Genurile aveau altă distribuţie a importanţei şi nu se făcea distincţia între
beletristică şi non-beletristică; mai exact, antichitatea romană considera că şi
domeniile ştiinţifice trebuie să aibă relevanţă conotativă. Autorii de astfel de lucrări
acordau toată atenţia dimensiunii stilistice. În gramatică, drept, medicină ş. a.
exprimarea reprezenta o componentă importantă şi calofilă; existau, în tratatele de
specialitate, inclusiv reţete medicale în versuri; de pildă Titus Lucretius Carus a scris
De natura rerum, ca pe un poem, deşi trata chestiuni ştiinţifice precum atomii,

1
Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980, p. 51 – 52.
2
Ibidem, p. 53.
3
Anul în care a fost detronat ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus; Imperiul Roman
de Răsărit a rezistat, cu capitala la Constantinopol, până în 1453, anul cuceririi Bizanţului de către
otomani.

10
elementele naturii şi cosmosul. La fel, Naevius şi Ennius, cei dintâi poeţi epici,
consemnează istoria Romei în versuri.
Oricum, începuturile istoriei literaturii latine stau sub semnul poeziei, în
primul rând cea dramatică, apoi epică, lirică şi didactică. Proza progresează mai lent,
echilibrând balanţa valorii şi interesului abia în epoca lui Augustus, pentru ca în
perioada următoare să treacă printr-o expansiune care surclasa poezia. S-au scris, însă,
şi texte de erudiţie, opere didactice sau didascalice cu mare trecere. Teatrul a fost de
asemenea preţuit, chiar dacă n-a avut mulţi reprezentanţi de seamă. Genul epistolar şi-
a avut locul său. De mare prestigiu s-au bucurat arta oratoriei/elocinţa şi istoriografia.
Perspectiva pragmatică şi aceea moralizatoare au dominat textele literare ale Romei,
bucurându-se de o atenţie mai mare decât li se acorda în literatura greacă. De altfel,
cultura greacă şi-a pus amprenta în mod major asupra culturii, respectiv literaturii
latine, influenţa aceasta fiind depăşită în mod clar în satiră şi în roman.

11