Istoric Moraru Tudor mai 2009

Întemeierea Romei

Destinul sacru şi imperial al Romei,oraşul sortit să stăpânească popoarele,pretinde

începuturi pe măsură.

Cea mai veche perioadă din istoria Romei

Momentul întemeierii legendarei capitale se pierde în negura timpului. Anul 753 î.Hr.
reprezintă certificarea documentară, a momentului în care istoria şi legenda şi-au dat mîna pentru
a pune piatra de temelie a unuia dintre cele mai faimoase oraşe ale lumii. Povestea gemenilor
Remus şi Romulus este la fel de cunoscută ca şi lupoaica de la care au supt laptele supravieţuirii.
Mai egal decît fratele său, Romulus l-a eliminat fizic şi a dat numele oraşului aşezat pe şapte
coline.
Plecând de la premiza că orice mit are un sâmbure de adevăr (sau mai mulţi) propun să
analizăm istoria şi dintr-o alta perspectivă decât din cea pe care am învăţat-o în şcoală.
Să luăm ca studiu de caz războiul troian. Conform mitologiei de aici ar pleca istoria
Romei care a schimbat atât de mult faţa lumii şi deci, implicit şi istoria noastră trece prin Troia.
Stiţi legenda, Aeneas fuge din Troia în Italia după terminarea războiului şi dă astfel naştere
romanilor.
Se ştie că etruscii au venit din Asia Mica şi că au stăpânit o vreme peste Roma în perioada
regalităţii.Dacă până mai ieri toţi aşa zişii istorici se îndoiau chiar de existenţa Troiei, azi vedem
că tot mai multe legende greceşti şi romane îşi au originea în relitatea istorică. Ba mai mult,
recentele descoperiri se impletesc pe alocuri cu mitologia greacă ascunzând în negura vremii, şi a
legendelor deformate şi înflorite în timp, adevărul istoric.
Problema izvoarelor cu privire la istoria veche a Romei este extrem de complicată .
Monumentele epigrafice din această perioadă sunt foarte sărace , iar cele mai vechi dintre ele,
inscripţia de pe o fibulă de aur,datează din anul 600 i.Hr.Primul istoric roman este senatorul
Fabius Pictor (sfârşitul secolului III î.Hr.)
În Iliada,un poem grecesc epic scris de Homer în secolul VIII î Hr., Aeneas a fost
singurul erou troian important care a supravieţuit în urma distrugerii Troiei de către Grecia. Un
pasaj din această operă spune că el şi descendenţii săi aveau să conducă Troia, dar din cauză că
nu a existat nici o însemnare cu privire la o asemenea dinastie în Troia, istoricii greci au propus
ideea că Aeneas şi descendenţii săi s-au mutat în alte locuri.
În secolul cinci î.Hr., câţiva istorici greci au presupus că Aeneas s-a aşezat la Roma, care
la vremea respectivă era încă un mic oraş-stat. În secolul patru î.Hr., Roma a început să se extindă
1
Istoric Moraru Tudor mai 2009

în Peninsula Italică. Romanii, intrând din ce in ce mai mult în contact cu grecii, au acceptat ideea
că Aeneas a avut un rol important în întemeierea măreţului lor oraş.
În secolul întâi î.Hr., poetul roman Virgiliu a creat mitul lui Aeneas în poemul sau epic
Eneida, operă care povesteşte despre călătoria lui Aeneas către Roma.
O alta sursă o reprezintă,datele lingvistice care ne ajută în primul rând să explicăm
componenţa etnica a celei mai vechi populaţii din Italia , populaţia “preromană”.Romanii,ca şi
latinii fac parte dintr-un grup lingvistic distinct,latino-talisc .
Cele mai sigure date cu privire la istoria veche a Romei ni le furnizează materialele
arheologice. Din datele arheologice reiese limpede că intemeierea oraşului nu a fost opera unui
“întemeietor” , după cum pretinde tradiţia literară. Oraşul s-a format treptat , prin unirea şi
contopirea a diferite comunităţi.
În urma săpăturilor s-a stabilit că în secolul VIII i.Hr. au apărut în Latium , pe colinele
Palatin , Esquilin , Caelius şi Quirinal , o serie de aşezări primitive , izolate unele de altele . Pe la
jumatatea sec VII i.Hr. populaţia primelor aşezări a început să ocupe versanţii colinelor şi văile
dintre ele , unde se va ridica mai târziu fortul roman .
Nici popularea acestor teritorii nu poate fi considerată drept întemeierea oraşului propriu-
zis .În perioada respectivă,comunităţile îşi întăriră numai legăturile şi,poate,unele dintre ele s-au
unit .
Pe baza noilor săpături , apariţia Forului roman,de data aceasta ca un centru al vieţii
economice şi politice ,trebuie fixate în primul pătrar al secolului VI i.Hr. Cam tot în aceeaşi
perioadă, Capitoliul , care fusese probabil o colină nelocuită se transforma în citadela noului
oraş.Aşadar,arheologii înclina să dateze apariţia Romei la începutul secolului VI i.Hr.
Originile numelui acestui oraş nu este cunoscută .În literatură s-au făcut încercări de a-l
deduce din rădăcinile anumitor cuvinte greceşt .S-a presupus,de asemenea,că ar fide origine
etruscă . Pentru moment însă ,toate acestea nu sunt decat ipoteze , insuficient fundamentate .
Cea mai veche perioadă din istoria Romei astfel numită de obicei “perioada regalităţii” .
Tradiţia legendară pretinde că aceasta ar fi durat aproximativ două secole şi jumătate.Nu putem
considera ,de asemenea ,că regii Romei,începând cu Romulus,după legenda întemeietorului
Romei , ar fi fost personalităţi istorice.Chiar dacă însă,evenimentele concrete relatate de tradiţie
sunt în mare măsură legendare , examinând critic şi prudent datele , putem totuşi trage concluzii
cu privire la organizarea socială a comunităţii romane în timpul perioadei regale .
În timpurile vechi,la Roma se mai păstraseră tradiţiile gentilice.După tradiţie,toată
populaţia era alcatuită din 300 de ginţi.Fiecare grupă de10 ginţi forma o curie şi fiecare grupă de
10 curii – un trib.

Aşadar,existau trei triburi,fiecare din ele reprezentând,probabil,un neam separat.Unii

savanţi consideră că unul dintre triburi a fost o uniune de ginţi latine,al doilea – de ginţi sabine,
iar al treilea – probabil de ginţi etrusce.Cele 300 de ginţi amintite mai sus formau poporul roman
(populus romanus) . Din acesta nu puteau face parte decât membrii unei ginţi care prin ginta lor
erau membri ai curiei şi ai tribului.

Începe în Italia prima cultură a fierului, Villanova. Între 750-650 i.H. au fost întemeiate
aşezări pe cele şapte coline ale Romei. Pe dealul Palatin - o aşezare latină, pe dealul Quirinal o
aşezare sabină (quirit i sabin), pe dealul Capitoliu s-au construit temple şi o fortăreaţa comună.
Alte dealuri locuite au fost Aventin, Esquilin, Caelius, Viminal. Cetatea propriu-zisa a Romei a
apărut abia pe la 650 î.Hr., prin unirea deplină a celor şapte aşezări sub dominaţia etruscă,
atestată de numele Roma, derivat din numele gintei etrusce Rumlna. Epoca regală, cu cei şapte
regi este complet legendară (753-509 i.H.).
2
 Istoric Moraru Tudor mai 2009

Întemeietorul legendar al Romei ar fi fost regele latin Romulus în 753 i.H., urmat de
sabinul Numa Pompilius, de latinul Tullus Hostilius, de sabinul Ancus Martius iar în final de trei
regi etrusci, unul după altul: Tarquinius cel Batran, Servius Tullius, Tarquinius Îngâmfatul.

Aici puteţi consulta o listă cu cei şapte regi ai Romei dinainte de 509 a.Chr. şi anii între care se
ştie că au domnit.

 Romulus -- 753 a.Chr. - 716 a.Chr.;

 Numa Pompilius -- 715 a.Chr. - 674 a.Chr.;
 Tullus Hostilius -- 673 a.Chr. - 642 a.Chr.;
 Ancus Marcius -- 642 a.Chr. - 617 a.Chr.;
 Lucius Tarquinius Priscus -- 616 a.Chr. - 579 a.Chr.;
 Servius Tullius -- 578 a.Chr. - 535 a.Chr.;
 Lucius Tarquinius Superbus -- 535 a.Chr. - 510 a.Chr./509 a.Chr.

Legenda întemeierii Romei

Titus Livius pune întemeierea Romei şi începuturile celei mai întinse puteri pe seama
destinului,a voinţei zeilor.Legenda întemeierii Romei este un izvor important,deoarece conferă
informaţii cu privire la spaţiul şi timpul formării oraşului.Deşi mare parte din această legendă ţine
de literatură , există şi elemente adevarate.

Secolul al VIII-lea i.e.n. reprezintă punctul de plecare al intrarii Italiei pe calea

progresului prin colonizările greceşti, înflorirea civilizaţiei etrusce şi apoi întemeierea Romei. Nu
poţi vorbi de întemeierea Romei fără a menţiona sosirea lui Eneas în Latium, un şes sărac,
dominat de masivul vulcanic al Munţilor Albani, teritoriu ce corespunde văii inferioare a
Tibrului.Eneas, fiul lui Anchise şi al zeiţei Afrodita, acostează la gura râului Tibru după ce au
supravieţuit războiului troian.

Titus Livius spune că în privinţa modului în care troienii s-au stabilit în Latium sunt mai
multe versiuni : una îi descrie pe troieni ca nişte devastatori, care au intrat în război cu Latinus,
regele aborigenilor şi ori că au fost învinşi în luptă şi au luat tronul, ori că Eneas i-a spus povestea
sa regelui şi acesta, înduioşat, l-a făcut oaspete în casa lui, dându-i de soţie pe fiica sa, Lavinia,
care va da numele noului oraş întemeiat de troieni.1

Dar Lavinia fusese promisă regelui rutulilor,Turnus, care a pornit război împotriva lui
Latinus şi Eneas. Între timp, Lavinia naşte un copil pe care îl vor numi Ascanius, dar care nu îşi
va cunoaşte bunicul şi tatăl, aceştia murind în lupta pe care în final au caştigat-o latinii. Până a
crescut îndeajuns pentru a sta la tron fiul lui Eneas.

1
Titus Livius, "Ab Urbe condita", p.89-91, editie bilingvă, editura Universitas, 2000

3
Istoric Moraru Tudor mai 2009

Lavinium era un oraş înfloritor şi bogat, pe care i l-a lăsat în grija mamei sale şi a pornit la
baza munţilor Albani, unde a construit un alt oraş numit Alba Longa. După moartea lui Ascaniu,
puţini regi au stat pe tron o perioadă mai mare de timp, aproape toţi sfârşind tragic la nu mult
timp după ce s-au aşezat la cârma cetăţii.

De exemplu, Tiberinus, fiul lui Capetus, a murit înecat în râul Albula, care a luat numele
de Tibru pentru a onora moartea tânărului rege, iar Romulus Silvius a fost lovit de trăsnet. După
Romulus Silvius a urmat la tron Aventinus, iar apoi Proca, având doi fii a lăsat moştenire tronul
fiului cel mare, Numitor, după cum era tradiţia. Amulius, fratele lui Numitor, a furat tronul şi a
dat poruncă să fie ucişi toţi nepoţii săi, ca să fie sigur că tronul rămâne în mâinile sale.

Însă Numitor avea o fiică, Rhea Silvia, pe care Amulius o numeşte vestală şi care va avea
totuşi doi fii cu zeul Marte,doi fii ce vor fi abandonaţi pe apele Tibrului. Aceştia supravieţuiesc
însă, fiind hrăniţi de o lupoaică, animalul lui Marte, despre care se crede că ar fi fost trimisă de
zeu să îi ocrotească pe copii.Cei doi gemeni, Romulus şi Remus, vor fi crescuţi de un cioban pe
nume Faustulus şi de soţia sa, Larenţia.Crescând, gemenii află care este originea lor şi îl înlătură
pe Amulius de la tron, iar lui Numitor i-a fost dată din nou domnia.

Văzând că atât albanii cât şi latinii erau numeroşi, cei doi fraţi se hotărăsc să construiască
o cetate.Dar fiindcă erau gemeni, au hotărât ca zeii să le arate prin auspicii cine va da numele
cetăţii şi ce o va conduce.

Romulus îşi alege ca punct de observaţie Palatinul, iar Remus, Aventinul.Legenda spune
că i s-a arătat mai întâi lui Remus semn prevestitor, zeii trimiţând în zbor deasupra Aventinului
şase vulturi. Dar şi lui Romulus i-au fost trimişi în zbor vulturi, nu şase, ci doisprezece.

Aceasta a fost pricina discordiei, ce a alimentat o luptă sângeroasă în care Remus a murit
răpus de sabia fratelui său.În privinţa morţii lui Remus s-a vehiculat şi altă legendă care spunea
că acesta sărea în semn de batjocură peste noile ziduri ridicate de Romulus, iar că cel ce avea să
dea numele cetăţii Roma îşi ucide fratele spunând: "Aşa să piară de acum înainte toţi aceia care
vor îndrăzni să sară zidurile ridicate de mine!".Cetatea Roma va fi un oraş înfloritor ca niciun
altul, dar va fi întotdeauna urmărit de fatum, din pricina fratricidului ce a stat la baza întemeierii
sale.

4
Istoric Moraru Tudor mai 2009

Plutarh, unul dintre istoricii antici care a relatat vechile legende transmise prin tradiţie,
oferă o triplă interpretare. El afirmă: ,,Conform unei legende, cândva ar fi năvălit pământurile
Tibrului un neam de oameni puternici şi foarte numeroşi. Dar băştinaşii au ţinut piept
cotropitorilor şi până la urmă i-au înfrânt. În cinstea acestei izbânde a fost înălţat un oraş căruia i-
au zis Roma, ceea ce înseamnă putere.”

O altă legendă spune că, Roma a fost întemeiată de către fugarii din vechea Troie. Se
spune că o parte dintre locuitorii ei ar fi izbutit să evadeze din cetatea aprinsă şi au urcat în
corăbii să pornească spre apus. Copleşiţi de durere, ei priveau de departe focul care le distrugea
oraşul. Călătoria a fost lungă şi primejdioasă. Până la urmă, într-o zi, pe timp de furtună,
talazurile aruncară navele pe un tărâm necunoscut.

Pribegii coborâră pe uscat, apoi, istoviţi cum erau, se culcară. În timp ce bărbaţii dormeau,
una dintre femeile troiene, pe nume Roma, a dat o raită prin împrejurimi şi a văzut că în apropiere
se revarsă în mare un râu. Roma s-a întors şi le-a spus femeilor că alt loc mai bun decât acesta nu
au găsit nicăieri. Ea a propus să rămână acolo şi, pentru a-şi opri bărbaţii să continue călătoria,
ele au dat foc corăbiilor.

Când bărbaţii s-au trezit şi au văzut că ard vasele n-au mai izbutit să facă nimic şi au decis
să rămână pe acel tărâm, pentru a intemeia un oraş. O duceau bine, căci pământul era bogat şi
neamurile vecine se purtau prieteneşte. Iar noul oraş a fost botezat cu numele femeii care a dat
foc corăbiilor.

Acelaşi autor antic, Plutarh, adaugă faptul că există legende ce oferă şi alte explicaţii
pentru numele oraşului Roma. Uneori, nimeni nu poate spune de ce o localitate, un râu, un munte
poartă un anumit nume. Atunci apar ipotezele. La fel a fost şi cu Roma. Din mulţimea de legende
despre acest oraş, una pare mai verosimilă. Ea leagă numele oraşului de numele lui Romulus. Şi
această legendă o cunoşteau toţi locuitorii din Roma antică2.

2
Plutarh, Oameni iluştri ai Romei, Chişinău, Cartier, 1992, p.61-64
5
Istoric Moraru Tudor mai 2009

Roma a fost în permanenţă centrul vital în jurul căreia au existat, pe rînd, începînd cu anul
509 î.Hr., republica romană, Imperiul roman şi Italia modernă. Lunga sa istorie a marcat perioade
de dezvoltare înfloritoare, dar şi cruciale momente de decădere.
Primul dintre acestea s-a consumat în anul 64, cînd oraşul a fost incendiat de către
împăratul Nero. După un sfert de secol, o dată cu extinderea Imperiului roman, Cetatea eternă îşi
pierde statutul de capitală, rolul acesta fiind preluat de către Constantinopol, în anul 313.
Agitata existenţă a oraşului continuă pînă spre sfîrşitul secolului al V-lea. În 395,
împărţirea Imperiului între fiii lui Teodosie duce la apariţia unei noi capitale, Milano (apoi
Ravenna), după care Roma este cucerită, în 410, de către Alaric, căpetenia goţilor.
Este vandalizată apoi de hoardele lui Genseric (455) şi ocupată de Odoacru –
conducătorul herulilor – în anul 476. După aceea, apele agitate ale Tibrului încep să se
liniştească, iar Roma îşi recapătă statutul şi rolul său de punct de referinţă al latinităţii.

Bibliografie :

Titus Livius, "Ab Urbe condita", editie bilingvă, editura Universitas, 2000

Raymond Bloch şi Jean Cousin, "Roma şi destinul ei", editura Meridiane, 1985

Paul D. Popescu şi Ion Gh. Bocioaca, "Legendele latinităţii", editura Viitorul Românesc,
1999

Vergilius, Eneida, traducere de George Coşbuc, Bucureşti, Univers, 1987

Dumitru Popescu Tetru, Dicţionar de personalităţi istorice, Bucureşti, Niculescu, 2001, p.69

Plutarh, Oameni iluştri ai Romei, Chişinău, Cartier, 1992

Plutarh, Vieţi paralele, Bucureşti, Aldo Press, 2002

Ionescu-Sibeşti, Ion, Istoria şi arta Romei de la origini până în present, Bucureşti, Odeon, 1999