Dominatul

Augustus Octavian Caesar (primul împarat roman) stabileşte o nouă formă de organizare a statului roman:
imperiul. Istoria Imperiului Roman cunoaşte în evoluţia sa, două etape: principatul şi dominatul. 1

Dominatul, sau Imperiul Roman Târziu, a fost faza de regim monarhic totalitar, ce a urmat Principatului în
Imperiul Roman. Dominatul a început după încheierea crizei din 235-284 și a durat până la asediul Constantinopolului
și colapsul Imperiului Roman de Răsărit din 1453. În Imperiul Roman de Răsărit, mai ales în timpul lui Iustinian I,
sistemul dominatului a evoluat spre absolutism autocratic (monarhul este autocrat, dispune integral de puterea supremă
în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi). Termenul de „dominat” provine din latinescul dominus („stăpân”).
Termenul era utilizat de sclavi pentru a-și apela stăpânii. Acest termen a fost folosit de împărați încă din dinastia Iulio-
Claudiană. Dioclețian a fost, însă, primul care s-a impus ca „stăpân” deplin al imperiului, imaginea împăratului
schimbându-se prin afișarea puterii sale. 2

Perioada dominatului s-a caracterizat, pe scurt, printr-o transformare a dictaturii militare într-o dictatură făţişă,
într-o putere centrală absolută exercitată de către împărat, care a devenit stăpân (dominus) absolut al supuşilor săi,
indiferent de situaţia lor socială şi economică. Asistăm , astfel, la ample mişcări sociale şi la intensificarea atacurilor
popoarelor barbare.2

Inainte de dominat: anarhia militarǎ (barbari și uzurpatori)

Până in secolul al III-lea, la conducerea principatului au succedat dinastiile:

1. Dinastia Iulio-Claudiana (14 Î.Chr – 68 D.Chr) – se referă la cinci împărați romani: Octavian Augustus, Tiberius,
Caligula, Claudius și Nero, care au condus Imperiul Roman din a doua jumătate a secolului I î.Hr. până în anul 68
d.Hr., când ultimul împărat al acestei dinastii, Nero, s-a sinucis. 1

2. Dinastia Flavilor (69 – 96) – a fost reprezentată de o serie de trei împărați romani ai dinastiei Flaviilor; aceştia sunt:
Vespasian, Titus, Domițian. 1

3. Dinastia Antoninilor (96 – 192) – a fost reprezentată printr-o serie de șapte împărați romani: Nerva, Traian,
Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Lucius Verus (co-împărat cu Marcus Aurelius), Commodus (fiul lui
Marcus Aurelius).1

4. Dinastia Severilor (193 – 235) – a fost reprezentată de o serie de patru împăraţi: Septimiu Sever, Caracalla,
Elagabal, Sever Alexander.1

După asasinarea ultimului împărat din dinastia Severilor, de către o conjurație, Maximin Tracul a fost
proclamat „Augustus”, fiind primul împărat roman de origine barbară. Pretendentul ce i-a luat locul lui Alexander
Severus, Iulius Maximinius, era un simplu soldat înaintat în rangul ecvestru . 3

1
Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Ovidiu Cătălin Bojică – “Istorie manual pentru clasa a IX-a” , editura didactică şi
pedagogică R.A., 2004, p. 22
2
“O istorie a Romei antice”, Horia C. Matei, Editura Albatros, 1979 ; preluat de pe: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antică
3
Drimba, Ovidiu – "Istoria culturii și civilizației", volumul III, editura Saeculum, 2007, p. 241

1
 Perioada crizei politice din sec. al III-lea, care cuprinde jumatatea de secol de după Alexander Severus, este
cunoscută sub numele de anarhie militară. Imperiul se transformă într-o lume agitată de războaie, de invazii, de
tulburări religioase, de dezordine economică. Această stare de degrinogoladă evidenţiază puternic, criza generală a
societăţii romane din sec. al III-lea şi tranziţia către alte structuri. Este epoca 'împaraţilor soldaţi' cu domnii efemere,
când frontierele sunt asaltate de invaziile neamurilor barbare. Criza Imperiului s-a manifestat în vreme ce la graniţe se
agrava dubla presiune a barbarilor si a perşilor. În acelaşi timp, puterea căpata un caracter eminamente militar, iar
legiunile deveneau arbitrii ei. Totuşi, în secolul III, dramatic prin manifestările care au loc, Roma va reuşi, printr-un
efort susţinut, să menţină integritatea Imperiului atacat dinafară şi subminat dinlăuntru de numeroşii pretendenţi la
tron.4

Atacurile 'barbarilor' constituie un alt aspect al crizei prin care trecea imperiul. Acestea s-au revărsat asupra
teritoriilor romane în două mari valuri: cel al sarmaţilor, împinşi la rândul lor din spate de alţi nomazi de stepă şi cel al
triburilor germanice. Acestea din urmă erau agitate de mişcările convulsive ale uniunilor tribale în care erau divizaţi.
Pe la 200 d.Chr., goţii, originari din zona Mării Baltice, s-au stabilit în vecinatatea Mării Negre. De la sarmaţi, ei au
deprins o nouă tehnică de luptă, bazată pe atacuri rapide de cavalerie. Au adoptat, de asemenea, tehnologia militară a
romanilor şi s-au aliat cu carpii, bastarnii si vandalii. Dupa anul 238, goţii trec Dunărea şi hărţuiesc imperiul timp de 30
de ani, îndeosebi în spaţiul Peninsulei Balcanice şi al Asiei Mici. 5

Domnia lui Diocleţian

Domnia lui Dioclețian a pornit ca o simplă uzurpare militară, fiind proclamat împărat de către legiunile
orientale. S-a pus sub patronajul lui Iuppiter. Religios ca şi caracter, noua putere politică va face apel la două divinități:
Iupiter și fiul acestuia, Hercule. 6 Diocleţian a pus capăt anarhiei militare, reformele sale vizând instituţiile statului şi
economia.7

Împăratul Diocleţian a întreprins o serie de reforme cu caracter administrativ, militar, financiar şi politic, care
aveau să prelungească, dar nu să salveze viaţa statului sclavagist roman. Cea mai importantă măsură cu caracter
politico-militar a fost introducerea formei de conducere a statului, a monarhiei absolute de drept divin, cunoscută sub
numele de Dominat, în locul celei a Principatului, care a dăinuit de la Octavian Augustus până la Diocleţian. În anul
297, Diocleţian a procedat şi la o reformă administrativă căutând să slăbească autoritatea prefecţilor, urmărind să
introducă controlul puterii centrale asupra provinciilor. Roma a încetat să mai fie reşedinţă imperială, autoritatea
Senatului a fost aproape desfiinţată, iar poziţia privilegiată a Italiei din punct de vedere administrativ anulată. 7

La baza reformelor administrative şi fiscale ale lui Diocleţian se aflau îndeosebi consideraţii de ordin militar.
Astfel, el a acordat o mare atenţie întăririi puterii armate a Imperiului, pentru apărarea frontierelor şi pentru susţinerea
autorităţii imperiale. Pentru a micşora autoritatea guvernatorilor, care în repetate rânduri se proclamaseră împăraţi în
timpul crizei din secolul al III-lea, atribuţiile lor au fost separate de cele militare în toate provinciile. Conducerea
4
Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Ovidiu Cătălin Bojică – "Istorie manual pentru clasa a IX-a " , editura didactică şi
pedagogică R.A., 2004, p. 26
5
Drimba, Ovidiu – "Istoria culturii și civilizației", volumul III, editura Saeculum, 2007, p. 242

6
Stan, Alexandru și Rus, Remus – "Istoria religiilor", Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1991; preluat de pe site-ul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antică
7
Fragment preluat de pe site-ul: http://teologie.do.am/publ/istoria_bizantului/reformele_lui_diocletian/66-1-0-4

2
treburilor civile a fost încredinţată unui praeses, iar comanda militară a trecut în mâinile unui dux, conducător militar
care comanda în una sau mai multe provincii. Acesta nu avea nici un amestec în administraţia civilă. Efectivul armatei
a fost dublat, numărul legiunilor crescând de la 39 la 60-70, iar numeric depăşea 500.000 de soldaţi. Pentru sporirea
numărului de soldaţi, marii latifundiari au fost obligaţi să pună la dispoziţia statului un număr de oameni, în raport cu
numărul de sclavi şi coloni de pe moşiile lor. De asemenea, erau înrolaţi în armată străinii aflaţi pe teritoriul Imperiului
ca şi barbarii care erau acceptaţi să se aşeze în interiorul graniţelor (foederati). 8

Armata a fost împărţită în două categorii de trupe distincte: unităţi militare fixe de graniţă (milites ripenses sau
limitanei), cu garnizoane stabile pe frontiera fortificată (limes), conduse de un dux; şi unităţi militare centrale mobile,
cu garnizoane în interiorul Imperiului (milites comitatenses). Acestea din urmă alcătuiau armata de manevră aflată la
dispoziţia împăratului, putând fi trimisă oriunde în funcţie de nevoile de moment. Din această armată făcea parte şi
corpul de gardă din Constantinopol, condus de un magister officiorum. În fruntea armatei se aflau mai mulţi magistri,
subordonaţi direct împăratului şi care aveau în subordine comandanţii din provincii (duces). Aceştia alcătuiau o
ierarhie militară, distinctă de cea civilă. 8 Diocleţian a arătat o mare atenţie organizării limes-urilor. La graniţele
imperiului au fost construite reţele de fortificaţii, legate între ele prin drumuri, toate având rolul de a asigura apărarea
frontierelor.9

În domeniul fiscal, datorită cheltuielilor cerute de armată, de aparatul administrativ mărit, de construcţiile
măreţe din Roma şi din alte oraşe, ca şi de luxul de la Curtea imperială, Diocleţian a fost nevoit să iniţieze o serie de
reforme pentru a spori veniturile statului. Astfel, principalul impozit plătit de romani, a fost transformat în ceea ce s-a
numit capitatio-jugatio. El se numea astfel, deoarece la stabilirea lui se aveau în vedere două elemente distincte: caput,
reprezentând partea de impozit pe cap de ţăran şi jugum, reprezentând suprafaţa de pământ pe care o putea lucra un
ţăran cu doi boi (cca. 5 ha). La aceasta se mai adăugau diferite consideraţii privind calitatea pământului, felul culturii
de pe el, numărul de lucrători, numărul vitelor, etc. Cei care nu posedau un teren cultivat plăteau numai impozitul pe
cap de om (capitatio plebeia). Acest impozit era obligatoriu pentru toţi locuitorii Imperiului, iar cu perceperea lui erau
însărcinaţi mai mulţi funcţionari ai guvernatorilor. Totodată, au fost instituite taxe pentru exercitarea unei meserii în
industrie şi comerţ.8

Diocleţian a urmărit şi reformarea sistemului religios. Adept al vechilor culte păgâne, el a impus obligativitatea
respectării cultului lui Jupiter în întreg imperiul, ca masură de limitare a răspândirii creştinismului ai cărui adepţi
pătrunseseră în toate categoriile socio-economice şi refuzau recunoaşterea autorităţii imperiale şi a cultelor păgâne. În
303-304, a emis succesiv patru edicte îndreptate împotriva creştinilor. Edictele anticreştine (care prevedeau, printre
altele, darâmarea lăcaşurilor de cult, arderea carţilor sfinte, întemniţarea conducătorilor religioşi) au stat la baza celor
mai violente persecuţii îndreptate împotriva creştinilor din istoria Imperiului Roman. Diocleţian abdică, urmând la tron
Constantin cel Mare.10

Diocletian este cunoscut si pentru instituirea tetrarhiei, un sistem de guvernare și de administrare a Imperiului,
conceput în 293. Imperiul a fost condus de doi auguști (Dioclețian la Nicomedia și Maximian la Milano) și doi cezari
(Galerius la Sirmium, în Panonia, și Constantin Chlorus, la Treviso). Însă, între ei, exista o ierarhie. Dioclețian îi

8
“Enciclopedia civilizației romane”, Dumitru Tudor, Andrei Aricescu, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982; preluat de pe
site-ul: http://www.slideshare.net /istorie-principatul-si-dominatul

9
Drimba, Ovidiu – "Istoria culturii și civilizației", volumul III, editura Saeculum, 2007, p. 242

10
Stan, Alexandru și Rus, Remus – "Istoria religiilor", Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1991; fragment preuat de pe site-ul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antică

3
domina pe colegii săi, și fiecare cezar trebuia să fie succesorul augustului său. Dioclețian credea că rezolvă astfel
dificultățile administrative și judiciare, pe care le crea un Imperiu devenit prea mare pentru un singur împărat și o
singură administrație: tetrarhia îi părea că trebuie să asigure permanența, eficiența și unitatea puterii imperiale. Dar
sistemul nu a supraviețuit creatorului său: după abdicarea lui Dioclețian, în 305, el s-a deteriorat rapid, ducând la
anarhie și la războaie civile, care nu vor înceta decât în 312, o dată cu victoria lui Constantin asupra rivalilor săi. 11

Domnia lui Constantin cel Mare

În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a
imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat
de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe
Flavius Severus augustus al Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar
pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a
fost proclamat împărat, iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării
tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar
Maxentius este declarat uzurpator.12

În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu
armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Turin, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă
Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub
autoritatea sa.12

Imperiul Roman este astfel reunificat și supus autorității unui unic împărat, situație politică nemaiîntâlnită din
anul 285. Constantin, care se revendica drept alesul pe pământ al divinității unice, abandonează politeismul tetrarhiei în
favoarea monoteismului creștin. Principiul adopțiunii viitorilor împărați este înlocuit cu cel al eredității dinastice.
Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele inițiate de împăratul Dioclețian. Numărul provinciilor romane
este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia). Prin crearea unei noi monede
de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, în favoarea aurului,
care devine baza sistemului monetar imperial roman. 12

In anul 313 , prin “Edictul de la Milano”, Constantin cel Mare oficializeaza toate religiile în Imperiul Roman,
inclusiv creștinismul. Documentul era conceput pentru a conferi creştinismului statutul de religie legală sau licită
(religio licita).13

Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniță (limitanei) și trupe de campanie (comitatenses). Din
inițiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanța

11
“O istorie a Romei antice”, Horia C. Matei, Editura Albatros, 1979; preluat de pe: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antică

12
Edward Gibbon, - “Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman”, Editura Minerva, București, 1976, preluat de pe site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Diocleţian

13
E.Culianu – "Dicționar al religiilor", Editura Humanitas, București, 1993; preluat de pe: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antică

4
dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunării, recuperează o parte din
teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Teritoriul reocupat în Dacia este apărat de
valul (limes) cunoscut astăzi sub denumirea de Brazda lui Novac, care pornea de la gura Topolniței și trecea pe sub
dealuri pe lângă Drobeta, Drăgășani, până la Pietroasele, aproape de Buzău. Cu această ocazie, Constantin și-a adăugat
și titlul de Dacicus Maximus.14

Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a
pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea
reprezentată de erezia arianistă. Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de
proto-ortodoxie, dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau
distruse”. Deși proto-ortodocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au
fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați
eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul
teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi. 15

Cu ajutorul acestor reforme Imperiul se transformă într-o autoritate regală. Sfârşitul secolului al IV-lea
marchează pierderea definitivă a unităţii Imperiului. Fiii împăratului Teodosius (395) împart teritoriul , după moartea
lui Cosntantin, în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit. 16

14
Fragment preluat de pe site-ul: http://teologie.do.am/publ/istoria_bizantului/reformele_lui_constantin_cel_mare

15
E.Culianu – "Dicționar al religiilor", Editura Humanitas, București, 1993; preluat de pe: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antică

16
Edward Gibbon, - “Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman”, Editura Minerva, București, 1976, preluat de pe site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Diocleţian