Atena

Istoria Atenei până la Dracon

Polisul atenian s-a format în jurul lui 900, eveniment pus mitic pe seama lui Teseu. În
decursul secolului VIII, a avut loc o colonizare, cu populaţie din Atena, a restului Aticii, fapt ce
explică într-o bună măsură de ce Atena nu a creat colonii încă de la început; ea era ocupată cu
acest proces de colonizare internă. Atica, regiunea controlată de Atena, este mult mai mare decât
toate celelalte polisuri greceşti, doar Boetia atingând o mărime comparabilă. Însă aceasta din
urmă a preferat principiul federalizării pentru a asigura unitatea politică, pe când Atena a preferat
centralizarea. Acropola Atenei este înaltă şi avea propria aprovizionare cu apă, ceea ce o făcea
excelentă pentru defensivă. Patru linii muntoase asigurau Atenei o primă linie de apărare;
aproape de Atena era coasta, ceea ce făcea propice pentru oraş dezvoltarea ca putere maritimă.
Acelaşi motiv o va face pe Atena mai târziu să caute, prin expansiune imperială şi prin comerţ,
lemnul de care Atica nu se bucura în abundenţă, pentru a construi nave. Pământul atic nu este
bun decât pentru a creşte măslini, nu şi grâu, astfel că Atena a căutat mereu să-şi asigure această
cereală, din nou, prin expansiune imperială şi comerţ.

Reformatorii Atenei: Dracon şi Solon

Cylon încearcă să devină tiran al Atenei în anii 630’, dar eşuează; aceasta a stimulat
populaţia de a cere o codificare. Ea este realizată de Dracon, iar opera sa este aşa de dură încât
până în ziua de astăzi vorbim despre „legislaţii draconice”. Legiferarea lui Dracon a fost
terminată în jur de 621. Pentru mai toate faptele pe care astăzi le numim „penale” era prevăzută
pedeapsa cu moartea, iar, dacă cineva nu putea să-şi plătească datoriile, era făcut sclav al
creditorului. Ambele aceste lucruri vor fi schimbate de Solon.
Acesta din urmă a primit în deceniul al III-lea al secolului V puteri depline ca legislator.
Când a primit aceste puteri, mulţi fermieri săraci ai Atenei renunţaseră la proprietatea lor
funciară în favoarea Eupatrizilor, din cauză că nu mai puteau să-şi plătească datoriile. Toţi
cetăţenii care ajunseseră la starea de sclavie din cauza datoriilor sunt scoşi din această stare de
Solon. Interzice, pentru viitor, împrumutul care era garantat prin propria persoană a
împrumutatului. Nu a redistribuit însă pământul, Solon nefiind un radical, dar a creat oportunităţi
pentru cei care nu puteau să trăiască din agricultură să trăiască din alte ocupaţii: comerţ şi
diverse profesii. Interzice exportarea unui alt produs înafară de uleiul de măsline, căci în trecut
fuseseră exportate cantităţi atât de mari de cereale încât nu mai erau destule pentru atenieni.
Solon introduce monedă locală şi noi unităţi de măsură.
În ceea ce priveşte măsurile politice, Solon înlocuieşte conducerea de către familia
Eupatrizilor printr-o conducere a celor avuţi, în care naşterea nu mai avea nici o importanţă. Era
realizat un cens prin care cetăţenii erau divizaţi în patru categorii, măsurându-se cantitatea de
cereale, vin, ulei de măsline şi alte roade ale pământului pe care o persoană îl avea. Dacă averea
cuiva consta în bani, aceştia erau echivalaţi cu produsele enumerate mai sus. Cele patru clase
erau: pentacosimedimnos, hippeis, zeugitas şi thetes. Toţi cetăţenii puteau să stea în Ecclesia
(Adunarea cetăţenilor/poporului); aceasta avea atribuţii suverane, precum dreptul de a emite legi
şi alte acte normative, dreptul de a alege funcţionari publici şi dreptul de a judeca apelul la cele
mai importante hotărâri ale oricărei instanţe. Se formează şi un Consiliu al celor 400, din care
aproape toţi cetăţenii puteau face parte, mandatul fiind de un an. Doar cei mai săraci cetăţeni nu
puteau să devină membri în acest corp. Consiliul celor 400 avea atribuţia de a pregăti lucrările
Adunării. Cele mai înalte funcţii în stat puteau fi ocupate doar de membrii celor două clase de
sus, adică de cei mai bogaţi cetăţeni. Se păstrează totuşi Areopagul, cu tendinţe conservatoare.
Solon face şi ca pedepsele draconice, cu moartea, să nu mai fie astfel, păstrând pedeapsa
capitală doar pentru cele mai grave fapte penale. Instituie şi tribunalul popular numit Heliaia; de
acum, fiecare cetăţean putea să acţioneze judiciar împotriva oricui ar fi încălcat legea. Măsurile
lui Solon, atât economice, politice, cât şi juridice, nu au mulţumit nici aristocraţia şi nici poporul.
Prima vroia doar modificări minore, pe când cele ale lui Solon erau mai mult decât minore;
poporul dorea reforme mai radicale, pe când ale lui Solon erau mai puţin decât radicale. Totuşi,
atenienii îi dăduseră lui Solon puteri depline, astfel încât reformele sale erau obligatorii pentru
100 de ani.

Peisistratizii
În Atena secolului VI va continua delimitarea a trei facţiuni politice: Pediacii din câmpia
de nord-vest a Aticii, sub conducerea celor din familia Eteobutadae; Paralii din zona de coastă,
conduşi de familia Alcmeonide, ce avea mare influenţă la Atena; Diacroioi, cu baza în nord-estul
Aticii şi care sprijinea şi familia lui Pisistrate. Acesta din urmă a avut mai multe încercări de a
prelua puterea, iar acest lucru se va întâmpla într-un final, el şi urmaşii săi conducând din 546
până în 510. Pisistrate moare în 526, iar la conducere urmează Hipias, fiul său, ajutat de
Hiparchos, tot fiu al lui Pisistrate. Hiparchos va fi asasinat în 514, lăsându-şi fratele să
domnească singur până în 510. Tiranii atenieni au condus cu asentimentul unui număr
considerabil din aristocraţii Atenei, deşi ei vor institui o taxă de 5% din avere, cu care vor ajuta
pe cei eliberaţi de Solon. Aceştia, deşi îşi recăpătaseră libertatea, nu aveau o stare materială bună
şi, de multe ori, erau nevoiţi să apeleze la ajutor financiar tot la cei bogaţi, care profitau de
această situaţie. Pisistrate remediază întrucâtva acest lucru prin taxa pe care o instituie. Tot el
introduce judecători itineranţi, care treceau prin demele Aticii şi făceau dreptate la faţa locului.
Pisistrate stimulează comerţul, prin atragerea de mulţi meteci la Atena; favorizează culturile de
măslin.
Din timpul Peisistratizilor începe rivalitatea dintre Atena şi Sparta; prima se aliază cu
Argosul şi cu Plateea, mai ales prima fiind inamică a Spartei. Nu este stabilit cu siguranţă, dar
este posibil ca în timpul tiraniei atice sanctuarul de la Eleusis, din vestul Aticii, să fi fost
fortificat. Tot în timpul tiranilor Atena devine o putere maritimă; este incert dacă Salamis a fost
luată de Solon sau de Pisistrate, dar este cert că acest lucru s-a întâmplat în secolul VI. La
Salamis este adusă o cleruhie, o unitate militară cu scop defensiv. Acum Atena construieşte şi
primele sale trireme, la început în proprietatea personală a lui Miltiade. Este posibil şi ca
Pisistrate să fi profitat de sentimentele religioase ale populaţiei pentru a-şi consolida
popularitatea politică. Realizează ritualuri de purificare pe insula Delos şi sprijină cultul lui
Artemis Brauron din estul Aticii. Pisistrate stimulează, de asemenea, cultul lui Dionisos şi
sărbătoarea Panateneelor. Peisistratizii ajută la dezvoltarea poeziei, muzicii, înfrumuseţează
Acropola prin temple, dezvoltă sculptura.
Hipias este alungat de la conducere de către spartani în 510, aceştia sperând să pună în
locul lui un regim favorabil lor. Atena a ales să aibă însă nu o oligarhie, ci o democraţie, iar
spartanii, uitând de antipatia lor ideologică faţă de tirani, vor încerca să-l urce pe Isagora la
conducerea Atenei, în 506. Nereuşind astfel, vor încerca chiar să-l repună la conducere pe
Hipias, în 504, încercare ce de asemenea va eşua.

Clistene
Clistene ajunge la putere în 508 şi democratizează mai mult statul. Reduce rolul
Areopagului, consiliu format din foşti arhonţi şi care avea un rol important de jucat în
administraţie şi justiţie. Acelaşi reformator împarte teritoriul Atenei în peste 100 de deme,
grupate în 10 triburi. Apartenenţa la un trib sau altul era dată de locul naşterii, iar nu de
descendenţa dintr-unul dintre cele 4 triburi ionice. Clistene instituie Consiliul celor 500, din care
făceau parte, prin tragere la sorţi, câte 50 de membri din fiecare trib. Însă câţi membri trimitea
fiecare demă în Consiliu depindea de mărimea ei, astfel că cele mai mari puteau trimite 22 de
membri, iar cele mai mici chiar numai unul. Fiecare trib consta din trei tritii, una a uscatului, una
a zonei de coasta, iar alta a oraşului; erau deci în total 30 de tritii. Numărul de deme din care
fiecare trib era constituit a fluctuat, dar s-a încercat menţinerea triburilor de o populaţie
aproximativă.
Toată viaţa Aticii se învârtea în jurul demei; cetăţenia ateniană depindea de apartenenţa la
o demă. Era unitatea agriculturală principală, deşi există şi dovezi că unele proprietăţi funciare
rămâneau independente. Cu excepţia perioadei 510 – anii 450, când judecătorii demelor sunt
suspendaţi, dema a reprezentat, de-a lungul istoriei Aticii, şi o unitate judiciară. Era şi o unitate
financiară, dările către temple fiind calculate în funcţie de deme. O unitate politică de asemenea,
pentru că trimitea consilieri la Atena, în Bulé, şi pentru că avea politicieni locali. Dema era şi o
unitate militară: membrii ei se antrenau împreună, dar poate şi că luau parte la bătălii împreună.
Fiecare demă avea şi o viaţă religioasă proprie, având sărbători proprii, pe lângă cele pe care le
avea tot polisul; de asemenea, o viaţă culturală proprie.
Adunarea poporului primeşte largi atribuţii, iar multe funcţii (precum cea de arhonte) devin
onorifice. Numărul de membri al Adunării era de 30,000, iar pentru chestiuni importante era
necesar un cvorum de 6,000. Clistene introduce şi instituţia celor 10 strategi, fiecare dintre ei
din câte un trib şi fiecare ales prin vot, iar nu prin tragere la sorţi. Ei erau comandanţi ai forţelor
militare atât pe uscat, cât şi pe apă. Numărul de 10 pentru strategi va rămâne acelaşi de-a lungul
timpului, precum şi principiul „un trib, un strateg”. Totuşi, în decursul secolelor V-IV vor exista
unele momente în care un trib va putea avea doi strategi, în defavoarea unui alt trib, în care nici
unul dintre cei care au candidat pentru poziţia de strateg nu au reuşit să obţină destule voturi.
Instituţia ostracismului, creată de asemenea de Clistene, era menită a preveni apariţia unui nou
tiran. În fiecare an Adunarea poporului era întrebată dacă avea bănuieli cu privire la o eventuală
încercare de preluare a puterii din partea unui cetăţean. Dacă cel puţin 6000 de cetăţeni scriau pe
un ciob de vas acelaşi nume, atunci respectivul era exilat vreme de 10 ani.

Instituţiile statului
Instituţia arhontatului apare în jur de 800 î.Hr., când regelui îi sunt impuşi doi astfel de
funcţionari: unul ca şef al administraţiei, celălalt ca şef al armatei. În secolul VII numărul
arhonţilor se ridică la nouă, iar funcţiile lor se vor păstra astfel până la slăbirea lor de către
Clistene. De la-nceputul acestei funcţii, arhonţii au fost aleşi pentru un an. Cel mai important
arhonte era cel eponim, judecător suprem şi care dădea şi numele său anului; arhontele basileu
era şeful cultului religios, el organiza serbările religioase şi jertfele publice. Arhontele polemarh
era cel care avea grijă de treburile militare; ceilalţi şase arhonţi erau numiţi tesmoteţi, având
funcţii legislative. Clistene face ca arhonţii să nu mai fie numiţi de aristocraţi, ci de deme; din
457 funcţia de arhonte poate fi ocupată de orice cetăţean. Clistene măreşte de asemenea numărul
arhonţilor la 10, astfel încât numărul lor să corespundă numărului triburilor. Fiecare din cei zece
arhonţi se ocupa de treburile câte unui trib, iar cel de-al zecelea, instituit de Clistene, avea şi
funcţie de secretar.
După războaiele cu persanii Atena devine şi mai democratică, puterea Areopagului fiind şi
mai mult redusă. Adunarea poporului (ecclesia) devine autoritatea supremă a statului, deţinând
puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Membri în această adunare erau cetăţenii care
împliniseră vârsta de 20 de ani. Cetăţeni nu erau femeile, străinii (metecii) şi nici sclavii; nu erau
cetăţeni nici cei ai căror părinţi nu aveau ambii origine ateniană. Adunarea poporului se întrunea
de patru ori pe lună, pentru a hotărâ în chestiunile mai importante. Hotărârile foarte importante
pe care Adunarea le putea lua le lua numai dacă se strângea un număr minim de 6000 de votanţi.
Votarea se făcea prin ridicare de mână, dar uneori votul era secret. Orice cetăţean puteau lua
cuvântul şi putea face propuneri. Cu timpul, se va institui şi o indemnizaţie pentru cetăţenii care
luau parte la procesul de votare.
Consiliul celor 500 (bulé) este un organ cu funcţionare permanentă, dar cu rol consultativ
pentru Adunarea poporului. Această instituţie pregăteşte ordinea de zi a şedinţelor Adunării.
Membrii consiliului erau aleşi pe timp de un an şi primeau o indemnizaţie mică. Pentru că
Consiliul nu se putea întruni zilnic, funcţiona permanent un comitet executiv (pritania), compus
din cei 50 de membri ai unui trib. Membrii unui trib constituiau pritania vreme de 36 de zile,
după care erau înlocuiţi de cei 50 de membri ai unui alt trib. În fiecare zi unul din pritani, ales de
ceilalţi, prezida lucrările zilei respective, păstra sigiliul statului şi cheile de la anexele templelor
în care era depozitată trezoreria statului. Dacă în acea zi se întrunea şi Adunarea poporului,
respectivul pritan prezida şi lucrările Adunării. Pe timpul celor 36 de zile în care cei 50 de
membri ai pritaniei îşi exercitau această funcţie, locuiau zi şi noapte într-o clădire numită
Prytanéion. Aceasta era clădirea în care erau găzduiţi şi invitaţii altor state, ambasadorii altor
state şi învingătorii la Jocurile Olimpice.
După reforma lui Clistene, atribuţiile militare reveneau exclusiv celor 10 strategi. Pentru
că atribuţiile lor necesitau cunoştinţe de specialitate, nu erau numiţi prin tragere la sorţi, ca
arhonţii. Tot Adunarea poporului îi alegea şi puteau fi realeşi; strategii erau singurii funcţionari
care nu prezentau dări de seamă anuale Adunării poporului. Cei 10 strategi erau în subordinea
polemarhului. Arhonţii şi strategii desemnau pe cetăţenii cei mai bogaţi care aveau sarcina să
realizeze diverse prestaţii costisitoare în beneficiul poporului (leiturghia). Dacă un bogat era
desemnat cu o astfel de îndatorire, nu o putea refuza.

Justiţia
Întorcându-ne atenţia spre justiţie, să începem cu Areopagul, care, precum am zis, fusese
lăsat de Clistene cu atribuţii mult diminuate. Acest organism judeca doar în cazuri de incendieri
premeditate şi de omoruri. Înafară de aceste atribuţii lăsate pe seama Areopagului, întreaga
putere judiciară era în mâna Adunării poporului. Instanţa judiciară purta numele de heliaia,
alcătuită din 6000 de juraţi (heliaşti), traşi la sorţi de pe listele propuse de cele 10 triburi. Fiecare
trib avea deci câte 600 de heliaşti în heliaia. Heliaştii nu asistau, evident, simultan la un proces,
fiind împărţiţi în diferite tribunale, fiecare cu competenţe proprii. Crimele împotriva siguranţei
statului nu erau judecate de un tribunal cu heliaşti, ci direct de Adunarea poporului. Distribuirea
heliaştilor în tribunale era făcută cu grijă, astfel încât acuzatorul sau acuzatul să nu cunoască pe
vreunul dintre juraţi.
Nu existau judecători sau avocaţi de profesie; unul dintre heliaşti îndeplinea rolul de
preşedinte. Nu aveau un acuzator public (procurorul din zilele noastre); un proces începea la
iniţiativa unuia dintre cetăţenii statului, care considera că fie fusese lezat el, fie fusese lezat
interesul statului. Delaţiunea era încurajată de stat prin recompense, astfel că apare categoria
sicofanţilor, care sunt delatori de profesie. Atât acuzatorii, cât şi acuzaţii, îşi expuneau verbal
părerile, iar ambii puteau să plătească un logograf care să le redacteze expunerea pe care trebuiau
s-o rostească în faţa instanţei. Atât acuzatul, cât şi acuzatorul, puteau să roage un prieten să le ia
locul în faţa instanţei. Minorii, femeile, metecii şi sclavii erau reprezentaţi în proces de părinţii,
soţii, tutorii sau stăpânii lor. Heliaştii nu aveau voie să vorbească în timp ce acuzatul şi
acuzatorul se-nfruntau. Sentinţa era luată de către heliaşti, prin vot secret; dacă acuzatul era
absolvit, acuzatorul era pedepsit cu o amendă mare ori chiar cu pierderea drepturilor civile.
Mărturia sclavilor nu era valabilă decât dacă era obţinută prin tortură. În cazurile de omor,
sclavul putea depune mărturie numai cu asentimentul stăpânului său şi dacă partea adversă
consimţea la aceasta; dar şi în acest caz sclavul era supus la tortură. Dacă pentru o anumită faptă
legea nu prevedea vreo pedeapsă, acuzatul propunea o pedeapsă ce să i se dea, după care juriul
hotăra, nefiind ţinut de propunerea făcută. În toate cazurile, sentinţa juriului era fără drept de
apel.
Pedepsele puteau fi pecuniare (amenzi, confiscarea parţială sau totală a averii), exilul
(temporar sau definitiv), pierderea drepturilor civile, închisoarea (ce nu se aplica cetăţenilor) şi
supliciile. Acestea din urmă erau aplicate exclusiv sclavilor şi exemple sunt înfierarea cu fierul
roşu sau trasul pe roată. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte, ucişi
cu pietre sau aruncaţi într-o prăpastie. Nu se ştie care este modul comun de pedeapsă capitală,
dar nu este de negândit ca ea să fie sinuciderea prin otravă, precum moare Socrate bând cucută.
În ultimii ani ai secolului V î.Hr. apar pe scena juridică a Atenei arbitrii publici, aleşi dintre
cetăţenii în vârstă de cel puţin 60 de ani. Interveneau în litigiile de drept privat, apelarea la ei
fiind obligatorie în multe astfel de litigii. Arbitrul încerca să împace părţile, iar dacă reuşea,
dădea o sentinţă fără drept de apel, prin care consfinţea ceea ce hotărâseră părţile, prin bună
învoială.
Metecii
Metecii erau străinii, în majoritate greci, stabiliţi pe teritoriul Atenei. Numărul lor era de
aproximativ jumătate din numărul cetăţenilor, iar comerţul era aproape exclusiv realizat de ei.
Nu puteau fi proprietari de pământ, nu luau parte la adunări şi nu puteau ocupa funcţii publice
înalte; aveau acces doar la profesii minore, precum medici sau perceptori de impozite. Erau
obligaţi să plătească anual o taxă specială şi să servească ca hopliţi în armată sau ca vâslaşi pe
vasele de război. Metecii bogaţi trebuiau să îndeplinească leiturghiai; statul le garanta libertatea
cultului şi le apăra proprietatea. Erau, cu excepţiile pe care le-am enumerat, egali în faţa legii cu
cetăţenii. Se puteau căsători cu cetăţeni atenieni, dar copiii rezultaţi din aceste căsătorii nu erau
cetăţeni. Metecii erau admişi în gimnazii şi la serbările oficiale, iar, pentru a-i încuraja în
serviciile pe care le aduceau statului, acesta la acorda uneori scutiri de impozite, recompense şi
chiar onoruri.
Sparta
Societate
Sparta se particularizează faţă de celelalte polisuri importante ale grecilor prin câteva
aspecte. În primul rând, nu a creat colonii, cu excepţia unora în insulele Thera, Melos şi, din
motive politice, colonia Tarasului. În al doilea rând, nu a cunoscut sistemul tiraniei, iar, în al
treilea rând, nu şi-a creat vreodată zid de apărare. Această din urmă realitate a fost determinată
de aroganţa spartanilor, încrezători infinit în superioritatea lor militară, de neîntrecut. Un alt
aspect particular acestei cetăţi este faptul că a reuşit, prin forţă, nu numai să învingă un vecin de
o mărime considerabilă, dar şi să îl ţină subjugat vreme de secole. Este vorba despre Messenia,
ce şi-a pierdut independenţa în anii 735-715 în faţa spartanilor şi care nu şi-o va recupera decât
în anii 360’. Încă din Evul Întunecat spartanii reuşiseră să aducă într-o poziţie inferioară unii
dintre vecinii ei, aducându-i la statutul de perioikoi. Din cauza necesităţii de a menţine subjugată
Messenia, Sparta şi-a adaptat instituţiile pentru a servi acest scop, accentuându-i militarismul.
Deşi este un polis celebru, istoria generală a lui, înafară de cea militară, este greu de urmărit,
deoarece avem puţine inscripţii arhaice şi clasice. Înafară de asta, nu avem texte lăsate de istorici
spartani, precum avem, atunci când vine vorba despre Atena, opera lui Herodot şi Thucidide.
Mai mult, elenii creau şi istorisiri inventate despre Sparta, făcându-l un spaţiu exotic şi
îngreunându-ne, prin aceste bagatele literare, încercarea de a decela adevărul.
O primă consecinţă negativă a dominării messenienilor a fost aceea că spartanii au trebuit
să creeze colonia Taras, în sudul Italiei. Aici i-au trimis pe cei ce se născuseră dintr-o mamă
spartană şi un tată nespartan (grup de copii numit Partheniai), în timpul lungului prim război cu
messenienii. Dar terenul arabil luat prin forţă de la messenieni era considerabil, iar foştii lor
proprietari, învinşi după 20 de ani de conflict armat, primesc denumirea de heloţi. Aceştia sunt
sclavi ai statului, dar întotdeauna vor încerca să-şi redobândească libertatea politică şi civilă. Va
avea loc un al doilea lung război cu ei, în secolul VII. Cetăţenii spartani nu realizau vreo muncă
productivă, căci ei se hrăneau din produsul agricol al heloţilor. Singura grijă a cetăţenilor era să
se antreneze pentru un evental conflict, iar, în caz că apărea unul, să lupte în acesta. Se renunţă la
producţia artistică total. Homoioi sunt numiţi cetăţenii spartani războinici, supuşi acum, încă de
mici, unui dur antrenament militar, numit agoge. Copiii sunt luaţi de la vârste fragede din sânul
familiei şi incluşi într-un sistem comunal de locuire şi de trăire. În acesta, erau supuşi unor
antrenamente rigide, mâncau foarte frugal şi erau antrenaţi să reziste la intemperii. Erau chiar
stimulaţi să fure unii de la alţii mâncare şi alte lucruri, dar fără să fie prinşi; dacă erau prinşi,
urmau să fie pedepsiţi dur de către profesorii lor, dar dacă nu erau prinşi, îşi dovedeau astfel
dibăcia.
Odată cu subjugarea messenienilor şi instituirea agogelui, cineva putea să-şi piardă
cetăţenia din cauza laşităţii în luptă. Relaţiile homosexuale devin semiinstituţionalizate,
încercându-se crearea de perechi adult-tânăr durabile, astfel încât cel din urmă să simtă loialitate
faţă de maestrul său. Când luptau luptau foarte aproape unul de altul, astfel încât relaţia ce se
formase între ei să fie un stimulent pentru menţinerea fiecăruia în luptă, fiecare temându-se ca
celălalt să nu-şi piardă viaţa. Spartanii crează o „poliţie secretă”, Cryptia (sau Krypteria), care
avea menirea a-i teroriza constant pe heloţi. Datorită caracterului imprevizibil al revoltelor
heloţilor, spartanii aveau tendinţa să scurteze cât mai mult conflictele şi să nu se războiască prea
departe de cetate. Uneori, pentru a diminua ura heloţilor faţă de spartani, unii lideri ai acestora
din urmă alegeau să le ofere pământ unui număr mic de heloţi, astfel încât să-i înstrăineze de
grosul poporului lor. Dar nu funcţiona întotdeauna, căci ura faţă de opresori era atât de mare la
messenieni, încât preferau să renunţe la acest beneficiu material pentru a nu-şi trăda poporul.
Animozitatea heloţilor era stimulată şi de răutăţile gratuite pe care nu de puţine ori spartanii le
făceau. Aceştia purtau toiege (bakteriai) cu ei şi cu care li se permitea să lovească, în mod
arbitrar, heloţi.
Un document important pentru istoria constituţională a Spartei este Marea Rethra, a lui
Plutarh (secolele I-II d.Hr.); altă sursă textuală importantă este poezia lui Tirteu. Acesta din urmă
este autor de cuplete elegiace, alternând hexametrul cu pentametrul, şi în care îşi exprimă
admiraţia faţă de etosul militar. Rhetra este răspunsul ce se presupune că un oracol i l-a dat
reformatorului Licurg când a întrebat ce poziţie socială ar trebui să ocupe diferitele clase sociale
din Sparta. Această întâmplare este datată în secolele IX-VIII, iar Rhetra constă, în primul rând,
dintr-o organizare civică bazată pe triburi şi pe obe, ce sunt forme de comunitate spartane. Rhetra
afirma şi formarea unui consiliu, din care să facă parte şi regii; consiliul urma să aibă puteri
executive. Tot Rhetra afirma şi crearea unei Adunări a cetăţenilor şi chiar atribuia, printr-o
clauză finală, puterea poporului (damos). Un rege mai târziu va adăuga însă la această clauză
amendamentul că, dacă poporul făcea alegeri proaste în guvernare, atunci regii şi „bătrânii”
(membrii gerusiei) puteau să anuleze respectiva decizie.

Reformele lui Licurg

Sussita
Licurg a introdus practica sussita/syssitia, practica ca toţi cetăţenii spartani să ia masa
împreună; syssitia însemnând „a mânca împreună”. Era vorba despre grupe de câte 15 oameni,
fiecare obligat a contribui în fiecare lună cu o anumită cantitate de mâncare (opt galoane de vin,
cinci funţi de brânză, doi funţi şi jumătate de smochine) şi o mică cantitate de bani pentru a
cumpăra carne sau peşte. Chiar şi de la regi se aştepta să mănânce la masa comună; când un
membru al unei syssitii aducea un sacrificiu zeilor, era obligat a trimite o mică porţiune syssitiei.
De asemenea, când un membru vâna, trimitea o parte din animalul prins pentru a-l mânca
împreună cu ceilalţi membri ai syssitiei sale. Sacrificiul adus unui zeu sau vânătoarea erau
singurele ocazii în care unei persoane i se permitea să mănânce singură o parte din produsul
muncii sale. Soţiile spartane mâncau şi îşi petreceau timpul împreună şi nu cu soţii lor sau cu
băieţii mai mari de şapte ani; Licurg a inventat şi sistemul numit agoge.
Plutarh ne spune că Licurg a redistribuit averea şi pământul între cetăţeni, astfel încât
aceştia să fie cât de cât egali în acest aspect; înainte de această reformă bogăţia era concentrată
doar în mâinile câtorva persoane. Acesta este principiul spartan al homoioi, al cetăţenilor egali în
ceea ce priveşte proprietatea. Pentru a înfăptui redistribuirea pământului, Licurg a împărţit
teritoriul Laconiei în 30.000 de părţi egale, iar partea ataşată oraşului Sparta în 9.000 de părţi.
Heloţii erau legaţi de pământ şi nu de proprietarul acestui pământ, astfel că aceştia erau
proprietatea statului. Licurg a divizat echitabil şi bunurile mobile, introducând banii făcuţi din
fier numiţi pelanori. Banii aceştia Licurg a ordonat să fie numiţi aur şi argint, pentru a lupta
astfel contra lăcomiei; noii bani, înafară de faptul că nu valorau nimic pe o piaţă externă, erau şi
greu de transportat. Plutarh vede în această mişcare încercarea de a izola Sparta de exterior. Tot
pentru a combate luxul, Licurg interzice folosirea, în construirea unei case, a oricărei alte unelte
înafara unui topor şi a unui fierăstrău. Astfel, pereţii caselor spartane nu puteau fi ornamentaţi
sau înfrumuseţaţi în vreun fel.

Clase sociale
Existau trei mari clase sociale în Sparta:
  spartiaţi – singura clasă care avea drepturi politice depline, fiind cetăţeni; erau maxim
9000. De tineri locuiau în cazarme, erau supuşi unui antrenament militar intens şi reprezentau
cea mai mare parte a infanteriei spartane. Când erau mai în vârstă, puteau candida pentru
ocuparea de funcţii în oraş. Nu erau nevoiţi să muncească deloc, deoarece fiecare avea heloţi
care să le lucreze pământul. Reprezenta un grup limitat;
 perioikoi – aveau libertate de persoană şi se bucurau şi de puţină autonomie, însă nu
aveau drepturi politice. Erau ţărani proprietari de pământ sau crescători de vite, negustori sau
meşteşugari. Locuiau în regiunile de periferie ale statului spartan. Luptau în armată, însă unităţile
formate din perioikoi nu erau la fel de redutabile precum cele formate din spartiaţi;
 heloţi – similari cu iobagii din perioada feudală, ei trebuiau să plătească jumătate din
produsul pământului lor către spartiaţi. Erau de 10 ori mai mulţi decât spartiaţii. Nu aveau
drepturi politice sau civice, dar nu puteau fi vânduţi precum sclavii, fiind legaţi de pământ; şi nu
puteau fi eliberaţi de către un spartiat ce îi avea în stăpânire. Ei erau proprietatea statului.

Sistemul de guvernare al Spartei

Doi regi
Regii erau aleşi pe viaţă din cele două familii importante ale statului spartan: Agiades şi
Euripontides. Puterea acestei instituţii va scădea odată cu introducerea eforilor, regii
nemairămânând decât cu marile funcţii religioase, cu funcţia de judecători supremi şi cu cea de
conducători militari supremi.

Cinci efori
Această funcţie a fost introdusă pentru a diminua din puterea pe care o aveau regii, în
secolul VI. Erau în funcţie pentru o perioadă relativ scurtă, în fiecare an fiind aleşi alţi cinci efori
de către cetăţeni. Aveau putere administrativă şi executivă deplină în Sparta şi aveau puterea de a
supraveghea pe regi. Aceştia din urmă depuneau în fiecare lună jurământ, în faţa eforilor, că vor
respecta legile statului. Eforii se ocupau de educaţia copiilor şi tinerilor; îi puteau controla,
înafară de regi, pe magistraţi şi puteau judeca cauzele civile. Eforii puteau convoca Apella şi
puteau să-i conducă lucrările. Puteau să incrimineze pe oricine, inclusiv pe regi, pe care puteau
chiar să-i destituie din funcţie. Doi dintre efori îi însoţeau pe regi în campaniile militare şi puteau
să-i înlocuiască dacă era nevoie.

Gerusia (Adunarea bătrânilor)

Membrii acestei instituţii erau spartiaţi de peste 60 de ani, fiind astfel un grup limitat şi
foarte conservator. Erau în total 30 de cetăţeni, inclusiv cei doi regi; Gerusia avea atribuţii în
materie de politică externă, dar nu aşa de întinse precum cele ale eforilor. Judeca procesele
penale importante; avea puterea de a pregăti legi ce erau votate apoi de Adunarea cetăţenilor.
Gerusia pregătea lucrările Apellei şi aproba hotărârile ei; de asemenea, controla procesul de
votare. Nu se reunea decât atunci când era convocată de efori, iar funcţia de preşedinte a acestui
organ era asigurată de către unul din regi.

Apella (Adunarea cetăţenilor)

Era vorba despre o întâlnire doar a spartiaţilor trecuţi de 30 de ani, ce avea loc odată pe
lună. Adunarea era convocată de regi, de efori sau de Gerusia, însă această din urmă instituţie nu
putea convoca Adunarea doar prin propriai putere. Cetăţenii aveau posibilitatea să aleagă efori şi
să voteze legile propuse de Gerusia. Ei nu puteau să alcătuiască legi singuri sau să facă
modificări legilor propuse de Gerusia – dacă ar fi făcut acest lucru, Gerusia putea anula votul.
Adunarea poporului putea, de asemenea, să-i aleagă pe efori şi pe membrii Gerusiei. Adunarea
decidea asupra tuturor problemelor statului; nu avea practic caracter democratic, căci nu puteau
fi dezbătute decât ceea ce considera Gerusia sau regii că trebuie dezbătut. Înafară de asta,
Adunarea nu dezbătea, ci doar asista la dezbaterile membrilor Gerusiei şi eforilor. Cetăţenii erau
doar consultaţi, fără să poată face propuneri sau să schimbe ceva din decizia finală, prin părerea
pe care şi-o exprimau. Adunarea cetăţenilor doar ratifica propunerile făcute de regi sau de
Consiliu, ratificare care trebuia să fie unanimă şi care se exprima prin aclamaţiile membrilor
Adunării.

Liga peloponesiacă
După ce spartanii înfrâng o revoltă a heloţilor ce are loc la sfârşitul secolului VII şi
începutul celui următor, ei îşi extind dominaţia asupra Arcadiei, la nord, atât prin putere militară,
cât şi prin diplomaţie. Ca urmare a acestor expansiuni politice, Sparta formează Liga
peloponesiacă, membrii acesteia având mai multe obligaţii unul faţă de celălalt. În primul rând,
asistenţă militară nepregetată; în caz că Sparta era atacată, ceilalţi trebuiau să-i ofere sprijin
armat, Sparta promiţând ca, la rândul ei, să facă acelaşi lucru pentru ei. Un mare avantaj îl
reprezenta pentru Sparta această alianţă pentru că ea se temea de Argos şi avea nevoie de sprijin
militar în caz că un conflict cu ea s-ar fi ivit. Ascensiunea politică regională a Spartei i-a oferit
destulă putere încât să-i permită să dea frâu liber şi antipatiilor sale ideologice, prin eliminarea
tiraniilor greceşti, de oriunde putea să o facă. Astfel cad tiranii din Naxos, Sycion, Atena şi, deşi
este nesigur, poate chiar Corint.