Regimul politic, social si juridic în Grecia

Cuvântul „polis” înseamnă o unitate teritorială, având în centru un oraş, iar pe lângă acesta
pământuri şi sate. Erau autonome, suverane şi independente, fiind peste 200 de polisuri în lumea
greacă. Un polis avea doar câteva mii de cetăţeni, la foarte puţine (precum Atena), numărul
trecând de 20,000. Deoarece suprafaţa oraşului-stat era redusă, calitatea de orăşean şi cea de
agricultor erau compatibile. Un indiciu al formării polisului este construirea unor temple de mari
dimensiuni precum cel al Herei, din Samos. Un astfel de templu presupunea o populaţie mare
aflată sub controlul aceluiaşi organism politic, care putea să o pună la nevoie să construiască
edificii mari precum cel menţionat. O influenţă în formarea polisului au fost şi fenicienii, şi ei
colonizatori şi având comunităţi similare cu polisurile greceşti. Polisul Atenei era format deja în
anul 900, iar în secolul VIII şi cel al Megarei şi al Corintului se vor forma.
Oikos este celula de bază a societăţii greceşti, echivalentă cu ceea ce am numi astăzi o
„gospodărie”. Era formată dintr-o familie extinsă şi din sclavii ce lucrau pentru ea, dar în
termenul de „oikos” se includeau şi bunurile, imobiliare şi mobiliare, deţinute de familie. Oikos
este o unitate autarhică. Femeile îndeplinesc sarcinile casnice, sclavii se ocupă de muncile
agricole sau de turme, iar thetes îi ajută în aceste două activităţi. Thetes sunt oamenii liberi fără
pământ şi care munceau pentru alţii. Meşteşugarii nu sunt integraţi într-un oikos şi produc
ornamentica şi armamentul pentru nobili. Gruparea mai multor oikoi formau un genos prin
strămoşi comuni şi prin rădăcini în aceeaşi zonă. În cadrul genos-ului existau unele familii
afluente, de care depindeau celelalte familii din genos. Mai multe genos-uri formau o frăţie, ce
trebuie să fi apărut din vechile legături de solidaritate teritorială, menţinute prin activităţi
religioase. Mai multe frăţii erau organizate într-un trib (phylé), existând trei triburi doriene şi
patru ionice.
În perioada arhaică şi-ncă-nainte monarhia pierde din putere, nemaifiind absolută, ci
limitată de un consiliu format din aristocraţi (Gerusia). Consiliul controla administraţia, realiza
justiţia şi numea înalţii funcţionari ai statului. Aceştia din urmă poartă, la Atena, numele de
„arhonţi”, iar la Sparta numele de „efori”. Nobilii asigurau apărarea cetăţii, pentru că erau
singurii ce se puteau înarma şi care puteau întreţine cai; tot nobilii decideau intrarea în război. Ei
se căsătoreau endogam, neîmpărţind proprietăţile pe care le aveau. Funcţionarii înalţi erau numiţi
numai pe o perioadă de un an. Adunarea poporului avea puteri restrânse, deşi existau şi oraşe
unde ea avea, formal, dreptul de a numi înalţii funcţionari sau de a aproba hotărârile mai
importante, dar tot ce hotăra Adunarea era hotărât înainte de gerusia.
Hopliţii sunt cei care, fără a fi nobili, au destule resurse pentru a-şi procura armament şi a
lua parte la război. „Revoluţia hoplitică” se întâmplă gradual pe două paliere: 1) în echipament,
care constă acum din coif, armură, apărătoare de picior, scut rotund şi lance lungă; 2) în tactica
de luptă apare falanga de infanterişti hopliţi, dispuşi în rânduri compacte protejate de scuturi, ce
ritm marcat de sunetul flautului. Masele revendică, în secolele VII-VI, legi scrise; de aceea sunt
numiţi legislatori: Solon şi Drakon, la Atena; Likurgos la Sparta; Pitikos la Mitilene. Legea
trebuia aplicată în mod egal; se înfiinţează comisii de judecată şi chiar tribunale.
După opera legislatorilor, iar uneori concomitent cu aceasta, Grecia a cunoscut, vreme de
aproximativ un secol, o serie de regimuri abuzive numite „tiranii”. Un ambiţios venit din rândul
înalţilor funcţionari, şefilor militari sau aristocraţilor, prelua prin forţa armelor puterea. Dintre
marile polisuri, doar patru nu au cunoscut tiranii: Sparta, Teba, Argos şi Egina. Primul tiran a
fost la Corint, unde familia Bahiazilor predomina şi crea un climat favorabil instaurării unui nou
conducător, care să-i ia drepturile. Numele tiranului din Corint este Cypselus, iar el a preluat
puterea în anii 650’. După Cypselus urmează Periandru, fiul primului, care a domnit până în
aproximativ 587 î.Hr., când îi urmează fiul la putere, nepotul lui Cypselus; acesta nu va mai
rezista mult şi va pierde puterea. Megara, situat în apropiere de Corint, îl are ca tiran pe
Teagenes, într-un timp apropiat de cel în care în Corint ajunge tiran Cypselus. La Sicyon ajung la
putere Orthagorizii, cel mai important membru al acestei familii de tirani fiind Clistenes. Tiranii
au apărat poporul de abuzurile aristocraţiei şi au fost populari în rândul clasei sărace. Tiranii nu
au schimbat vechile instituţii şi vechile legi, dar şi-au plasat favoriţii în posturi cheie. Cultivă, de
asemenea, artele. După prăbuşirea tiraniilor, aristocraţia preia puterea în cele mai multe oraşe-
stat. Foarte puţine cunosc autoguvernarea poporului după tiranii. Ascensiunea economică poate
fi un factor explicativ pentru apariţia tiraniilor, iar regiuni cu o economie mai puţin înfloritoare,
precum Beotia sau Thessalia, nu au cunoscut tiranii. Foarte multe cetăţi cu o populaţie mică nu
au cunoscut de asemenea tiranii, poate pentru că fiecare cetăţean avea o şansă mare de a ajunge
să ocupe o funcţie, ambiţia excesivă fiind astfel stopată.
Sclavii proveneau din rândurile prizonierilor de război, din rândul supravieţuitorilor
oraşelor cucerite. Un părinte putea să-şi vândă copilul, care pierdea astfel calitatea de cetăţean
atenian şi o avea pe cea de sclav. De asemenea, un părinte îşi putea abandona copilul nou-născut,
iar dacă cineva alegea să-l ia în îngrijire, respectivul copil devenea sclavul celui care-l luase în
creştere. Debitorul care nu-şi putea plăti datoria era vândut ca slav, cu excepţia Atenei, care nu
permitea această practică. O persoană care nu avea destule resurse pentru a se întreţine se putea
vinde pe sine însuşi ca sclav. Metecii care contraveneau grav legilor cetăţii erau reduşi la starea
de sclavie. Existau negustori de sclavi şi târguri periodice în care aceştia erau vânduţi. Sclavii
erau de două categorii: cei ce aparţineau unui particular şi cei ce aparţineau statului. În
agricultură lucrau puţini sclavi, cu excepţia latifundiilor, unde lucrau mulţi. Prezenţa acestor
categorii de oameni era mai ales la oraşe, în servicii domestice, ateliere meşteşugăreşti, în porturi
etc. Un atenian bogat avea aproximativ 50 de sclavi, unul de condiţie materială medie 10, iar un
cetăţean sărac putea să nu aibă nici un sclav. Dintre sclavii proprietate a statului se recrutau
lucrătorii în monetăria statului, măturătorii de stradă, poliţiştii şi călăii.
Procesul de colonizare
Procesul de colonizare are loc între 800 şi 550/500, aria fiind imensă: sudul Italiei, Galia,
Iberia; până-n Egipt şi nordul Africii; coasta occidentală a Asiei Mici, până în zona caucaziană,
până la gurile Donului sau în zona de la nord de Marea Neagră. Cea care a început procesul de
colonizare este Eubeea, o insulă la est de Atena şi a doua insulă ca mărime din Grecia, după
Corint. Faptul că Eubeea a început acest proces este cunoscut atât de la istoricul Titus Livius, cât
şi din descoperiri arheologice. Istoricul grec Tucidide ne informează că Atena, încă de dinainte
de anul 800, a trimis colonii în Ionia. Afirmaţia nu trebuie considerată o exagerare determinată
de patriotismul lui Tucidide, deoarece arheologia sprijină afirmaţia lui. Înafară deci de ceea ce au
întreprins atenienii în Evul Întunecat, prima colonie este Pithekoussai, a eubeenilor, situată pe
insula Ischa, la vest de Italia. Urmează Cumae, în Italia peninsulară, în jurul lui 750; ulterior
Naxos şi Siracusa (Sicilia), prima în 734, iar a doua în 733. După crearea acestor trei colonii
începe un val mare de colonizare, înspre toate direcţiile cardinale pornind din Elada. Excepţie fac
zonele în care localnicii aveau o societate avansată, precum Egiptul şi centrul Anatoliei.
Respectivii aveau forţa militară suficientă pentru a respinge încercările de colonizare ale grecilor,
realizate de cele mai multe ori de grupuri mici.
O cauză a colonizării este creşterea populaţiei, cuplată cu puţinătatea terenului cultivabil,
care fusese deja preluat de nobili. Din acest motiv a fost înfiinţat Rhegionul de către calcidieni
sau colonia fondată de Thera în Libia. În noile locuri cei ce acasă nu erau într-o poziţie de
invidiat puteau să aibă parte de pământ şi de drepturi politice. În unele cazuri motivaţia este
politică: Sparta, spre sfârşitul secolului VIII, a creat colonia Tars, în sudul Italiei, pentru a scăpa
de o grupare nedorită; Corcyra şi Siracuza au fost întemeiate de către nobilii corintieni din clanul
Bachiadai. Există şi colonii întemeiate din motive comerciale, caz în care iniţiativa aparţine
metropolelor precum Corint, Chalcis, Eretria. Curiozitatea şi spiritul de aventură au jucat de
asemenea un rol.
În secolul VIII, când procesul de colonizare începe, nici metropolele nu erau formate ca
polisuri. Modul de operare era următorul: o mână de familii voluntare pleca, în frunte cu un
oikistes, la un loc dinainte stabilit. Oikistesul avea puteri depline, religioase, militare şi politice;
cu timpul, câţiva dintre oikistes vor fi idealizaţi şi transformaţi în eroi. Este posibil ca sanctuarul
de la Delphi să fi servit ca punct de întâlnire exploratorilor şi navigatorilor, care făceau acolo
schimb de informaţii. Se căutau locurile care să poată fi transformate în porturi bune, să aibă
calităţi defensive, soluri fertile, apă dulce şi cariere de piatră. Se forma un stat independent de
cetatea mamă, deşi de multe ori relaţiile între cele două erau bune. Dacă colonia la rândul ei
dorea să înfiinţeze o nouă colonie, putea să ceară un oikistes de la metropolă. Instituţiile politice
ale coloniei reflectau fidel instituţiile existene în metropolă. Panteonul coloniile îl preiau de la
cetatea mamă. Avem însă şi cazul metropolei Corintului şi a coloniei Corcyrei, care au avut
relaţii proaste.Coloniile vor menţine cu polisurile din Elada relaţii comerciale şi culturale. În
ceea ce priveşte populaţia indigenă, relaţiile coloniştilor cu aceasta erau cel mai adesea ostile,
fiind fie expulzată de pe pământurile lor, fie aservită. Când însă scopul înfiinţării coloniei era pur
comercial, contactele dintre greci şi indigeni vor fi cordiale.