Organizarea bisericească

Lumea medieval a fost puternic marcată de către Biserică, prin faptul că aceasta legitima
toate categoriile de drepturi (la nivelul individului, al instituţiilor şi al statului în sine). Şi Ţara
Românească şi Moldova au fost integrate într-o ierarhie bisericească şi anume cea bizantină.
Comunităţi religioase cu biserici şi chiar cu tradiţii de viaţă monahală au existat şi până la
formarea statelor române. În secolele IV-VI se cunosc în Dobrogea nume de episcopi şi
arhiepiscopi, cu unele prezenţe intermitente şi mai târziu (secolele X-XI).
Bizanţul s-a impus la sud şi nord de Dunăre prin aşezarea slavilor în spaţiul balcanic şi
prin crearea statului bulgar în ultimul sfert al secolului VII. Limba slavă devine limbă litugică.
În a doua jumătate a sec. XIII s-a creat un arhiepiscopat bine organizat la Vicina, în
apropriere de Delta Dunării şi care se va transforma într-o importantă mitropolie. Cunoaşte
câteva nume de mitropoliţi: Teodor, Luca, Macarie, Cyril. Iachint, ultimul dintre aceştia, va trece
în fruntea bisericii din Ţara Românească.
În mai 1359 este creată mitropolia Ţării Româneşti, dependentă de Constantinopol.
Domnul era reprezentantul divinităţii pe pământ, „unsul” Domnului. Deşi domnul era uns
de mitropolit, şi acesta trebuia recunoscut drept păstor al credincioşilor de către domn. Sediul
noii mitropolii era la Curtea de Argeş.
În 1370 este înfiinţată şi mitropolia Severinului, dar ulterior va fi desfiinţată.
Sediul mitropoliei va fi mutat la Târgovişte abia în vremea lui Neagoe Basarab.
Dependenţa bisericii române de Patriarhia de la Constantinopol avea să devină după
căderea Bizanţului mai mult la o dependentă simbolică. Mitropoliţii vor fi aleşi în ţară, din
rândul preoţilor autohtoni, cu influenţa domnului.
La scăderea autorităţii bizantine a contribuit şi hotărârile de unire religioasă din cadrul
Conciliului de la Ferrara-Florenţa (1438-1439).
În secolele XV, mulţi mitropoliţi proveneau din rândul egumenilor de la mânăstirile
Cozia şi Tismana.
Jurisdicţia mitropoliei se întindea şi asupra teritoriilor care fuseseră cândva introduse în
Ţ.R., precum Amlaşul, Făgăraşul, Banatul de Severin, Dobrogea, etc.
În timpul domniei lui Radu cel Mare (1496-1508), a venit în ţara fostul patriarh ecumenin
Nifon. Acesta a redefinit raporturile Bisericii cu statul şi a reorganizat biserica.
Astfel, organizarea Ţ.R., cu o mitropolie şi două episcopii, s-a păstrat până în vremurile
moderne.
În Moldova, primii ierarhi ortodocşi au rezidat, probabil, la Rădăuţi, având drept
catedrală ctitoria lui Bogdan I, biserica purtând hramul Sf. Nicolae.
Petru Muşat (1375-1391) a încercat să convingă patriarhia constantinopolitană să-l
recunoască drept înalt prelat pe Iosif, cu sediul la Suceava, iar pe Meletie drept episcop de
Rădăuţi. A pornit un conflict cu patriarhia, care dorea impunerea unor clerici proprii. Până la
urmă, Bizanţul va recunoaşte cererile române.
În 1415 sunt aduse în ţara moaştele Sf. Ioan cel Nou.
Alexandru cel Bun le-a permis armenilor să-şi facă o mitropolie (1401), la fel şi
catolicilor, la Baia (deşi mai aveau una la Siret încă din 1371) şi husiţilor, persecutaţi în Ungaria
şi Transilvania.
Sub Alexandrul a luat fiinţă şi episcopia Romanului, a cărei jurisdicţie se întindea peste
Ţara de Jos.
Ştefan cel Mare va muta mitropolia în prima capitală a M.
În 1597-1598 se înfiinţează şi episcopia de la Huşi.

Viaţa monahală
Domnii au sprijinit ridicarea de mânăstiri, înzestrându-le cu diverse bunuri şi privilegii.
Monahul Nicodim, cu ajutorul lui Vladis-Vlaicu, a ridicat mânăstirea Vodiţa (1372), în
Banatul de Severin. Radu I – Tismana, în 1378.
Mircea cel Bătrân – Cozia, Cotmeana.
 În vremea lui Petru I Muşat se ridică în Moldova prima mânăstire: Neamţ. Apoi şi
Probota şi Moldoviţa.
Alexandrul cel Bun: Bistriţa.
Ştefan cel Mare: Putna (1466-1470), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488), biserica actuală a
mânăstirii Neamţ (1497) ş.a.
Se construiau mânăstiri în toate târgurile şi oraşele importante, precum şi pe locul unde se
duceau lupte.
În unele mânăstiri (Neamţ, Putna, Tismana, Cozia, Bistriţa) se desfăşura o imensă
activitate culturală. Erau ateliere de sculptură, argintărie, broderie, şcoli care pregăteau dietici,
grămătici, dascăli şi logofeţi pentru curţile domneşti şi boiereşti.
Şi boierii ctitoreau: Craioveştii, Movileştii.
În principiu, mânăstirile erau scutite de dări către domnie. Totuşi, dacă se afla în impas,
se impuneau dări şi mânăstirilor (Mihnea Turcitul).
Şi bisericile şi mânăstirile aveau autonomie. Cele din urmă îşi puteau alege egumenii fără
amestecul domnului sau al mitropoliei. Se făceau şi abuzuri.
Mihai Viteazul a convocat un sobor care să stabilească regulile autonomiei mânăstirilor.
Egumenul nu mai putea cheltui nimic din venitul mânăstirii fără avizul soborului mânăstiresc.
De obicei, domnul şi biserica se sprijineau reciproc, existând însă şi excepţii. De
exemplu, în timpul lui Radu cel Mare, sau în cel al lui Ioan Vodă cel Cumplit.

Organizarea bisericească din Transilvania

Sfinţirea locaşurilor şi a clericilor din Transilvania era realizată de către episcopi de la
sud şi est de Carpaţi, iar după înfiinţarea mitropoliilor, de către mitropoliţi.
Existau şi mânăstiri ortodoxe: Hodoş, Partoş, Bezdin, Ilidia, Şemlac, Sângeorge,
Srediştea Mică, Vărădia, Zlatiţa, Cusici, Baziaş, Ogradena Veche.
Organizarea Bisericii Catolice din Transilvania, de care aparţineau ungurii, saşii şi secuii,
era în trei episcopii: Episcopia Transilvaniei, cu reşedinţa la Alba Iulia, cea a Oradei şi a
Cenadului, care erau subordonate arhiepiscopiei de Calocea.
O parte a organizaţiilor bisericeşti săseşti, prepozitura Sibiului (înfiinţată în 1191) şi
„decanatul” Bârsei, se aflau sub dependenţa arhiepiscopiei de Strigoniu (Esztergom).
Episcopiile catolice se împărţeau în arhidiaconate, care erau protopopiate ce cuprindeau
la rândul lor plebaniile (sau parohii), comunităţi de credincioşi.
Mânăstiri catolice erau Cârţa (Sibiu), Igriş (Timiş) şi Sâniob (Bihor).
Plebaniile săseşti erau organizate în decanate sau capitluri.
Exista şi cler călugăresc. Cistercienii şi benedictinii aveau conventuri încă de mai demult
(cea mai importantă este cea de la Cluj-Mănăştur), iar în secolele XIII-XIV aproape în toate
oraşele Transilvaniei s-au stabilit franciscanii şi dominicanii. Unele dintre aceste mânăstiri erau
de călugăriţe, iar unele dintre ele au întreţinut aziluri. Ordinul ospitalierilor de asemenea au
întreţinut aziluri.
Biserica a concentrat pentru mult timp activităţile culturale: învăţământul, litertura,
ştiinţa, arta.

Principatele române în sprijinul bisericii ortodoxe din alte ţări

Domnii au ajutat pe creştinii aflaţi în teritoriile intrate sub stăpânire otomană ori în
teritoriile dominate de creştinii de alt rit.
Odată cu domnia lui Nicolae Alexandru au început daniile către Muntele Athos. Tot
Nicolae Alexandru, dar şi Vladislav-Vlaicu, au reparat mânăstirea Cutlumuş şi i-au trimis în dar
sume importante de bani.
Alexandru Aldea a ajutat mânăstirea Zografu, iar tot aşa au făcut şi Alexandru cel Bun şi
Ştefan cel Mare.
 Înafară de dărurile în bani, Orientului i se făceau şi danii: venitul strâns de pe unele sate
sau moşii era trimis acolo. Primul caz cunoscut este în 1398, când satul Cireaşov (Olt) era făcut
danie mânăstirii Cutlumuş.
Numeroase sate au fost dăruite mânăstirilor de la Muntele Athos, de la Meteore, de la
Muntele Sinai, de la Alexandria, Cipru, Epir, Patriarhiei din Ierusalim, etc. Din a doua jum. a
sec. XVI mânăstiri au început să fie închinate: Mihai Vodă, Radu Vodă (din Bucureşti), Galata
(Iaşi), Caşi, Cetăţuia, etc. În aceste mânăstiri s-au instalat călugări şi egumeni greci.
Biserica ortodoxă de la Liov poată şi astăzi numele de Biserica românească. Ea a fost
ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu.

Biserica în 1601-1711/1716
Ierarhii se aflau pentru mai puţin timp la conducere în Moldova decât în Ţara
Românească, datorită deselor schimbări de tron şi a rivalităţilor dintre boieri. Din rândul
mitropoliţilor moldoveni s-au remarcat cărturari şi teologi: Anastasie Crimca, Varlaam, Dosoftei
şi Antim Ivireanul. Clericii ajungeau mitropoliţi pornind, de obicei, de pe poziţia de capi ai
Episcopiei de Huşi, apoi capi ai Episcopiei de Rădăuţi, iar apoi ai Episcopiei de Roman.
Episcopia Romanului îşi exercita autoritatea în ţinuturile: Roman, Bacău, Putna, Tecuci,
Tutova, Vaslui, şi Covurlui. Episcopia Rădăuţilor şi a Hotinilor avea autoritate asupra ţinuturilor:
Suceava (parţial, inclusiv cu oraşul de reşedinţă), Dorohoi, Cernăuţi, Hotin. Episcopia Huşilor
aveau autoritate asupra: Huşi, Fălciu, Lăpuşna, Orhei, Soroca.
Mitropoliţii erau numiţi în scaun de către domnie, cu sfatul ierarhilor ţării şi al marii
boierimi, fiind numiţi mai ales dintre episcopi. În ceea ce priveşte ceremonialul, mitropolitul era
adus la curtea voievodală, unde era felicitat de către domn şi marea boierime. Urma apoi
recunoaşterea de către Patriarhia de la Constantinopol.
Sub autoritatea puterii centrale, dar la propunerile capului Bisericii, erau confirmaţi sau
revocaţi şi episcopii, egumenii şi protopopii.
Instituţia ecleziastică şi-a putut consolida poziţiile în perioadele de mare stabilitate:
domnia lui Matei Basarab (1632-1654), cea a lui Vasile Lupu (1634-1653), Şerban Cantacuzino
(1679-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). În această perioadă au fost ridicate
numeroase aşezări bisericeşti.

Instituţia ecleziastică şi clerul în viaţa societăţii româneşti

Biserica a participat la sflatul ţării şi adoptat, în soboare, norme şi hotărâri de interes
obştesc.
Şi-a exercitat şi un drept de jurisdicţie, mai ales în probleme canonice, dar şi penale sau
civile. Puteau fi împuterniciţi de domn în acest sens.Sprijineau puterea centrală în desfăşurarea
procedruilor de judecată în divanele ţărilor de la sud şi est de Carpaţi. Ei puteau adeveri fapte de
natură juridică.
Pravila de la Govora este creată în 1640, iar apoi Cartea românească de învăţătură de la
pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe (1646, Iaşi; cunoscută şi sub numele de Pravila lui
Vasile Lupu) şi Îndreptarea legii (1652, Târgovişte; cunoscută şi sub numele de Pravila lui
Matei Basarab).
Clericii jucau un rol şi în testările sub jurământ. Unii preoţi au fost hotarnici, au scris
zapise sau chiar cărţi domneşti.
Un rumân nu putea fi cleric.
Domnia acorda uneori scutiri de sarcini fiscale şi de alte obligaţii. Când era nevoie (de
exexmplu, pentru haraci), clericii trebuiau să plătească. Grigore Ghica va institui, în 1673,
obligaţia pentru locuitori să lucreze pământul clericilor. Către sf. sec. XVII, faţă de prima parte a
acestuia, obligaţiile băneşti ale feţelor bisericeşti se vor dubla (4-5 galbeni anual).
Clerul de mir era ţinut de „ploconul vlădichii”, la învestirea mitropolitului, de „ploconul
cârjei”, la numirea episcopilor în fruntea eparhiilor şi „darea toiagului”, la numirea unui nou
protopop.
 Unii clerici au reuşit să-şi sporească avuţia, acumulând moşii, vii, case, sau mori.
În general, spre mijlocul sec. XVII, cinul preoţesc cunoaşte o ascendenţă.
Ortodoxia era ameninţată de descoperirile ştiinţifice din domeniul matematicii, fizicii,
astronomiei sau geografiei. Reforma şi Contrareforma au avut de asemenea un impact. Înafară de
aceasta, ortodoxia românească se afla înconjurată de musulmani, precum şi de catolici, greco-
catolici, protestanţi (luterani sau calvinişti).
Domnia şi ierarhii eparhiilor, împreună cu egumenii mânăstirilor, au acordat atenţia
cuvenită aşezării vieţii monastice după vechile canoane, obştile călugăreşti constituindu-se în
adevărate focare ale credinţei. În soboare anume organizate, cu participarea domnului şi a
marilor dreăgutori sau numai cu participarea clerului înalt, s-au stabilit reguli de conducere a
lăcaşurilor chinoviale şi referitoare la traiul în comun al monahilor, la raporturile lor cu lumea
laică. Conducătorii mânăstirilor urmau să fie aleşi dintre călugării din respectivul locaş.
Înalţii clerici aveau un rol însemnat şi la încheierea tratativelor.
De asemenea, erau prezenţi la evenimente precum nunţile domnului sau ale unor mari
dregători.

Cultura ecleziastică şi limba română

Biserica se va confrunta cu Reforma, care pătrunsese încă din sec. XVI în Transilvania
(luterani şi calvini). Dar şi cu Contrareforma, căci catolicii căutau să-şi extindă influenţa prin
Congregaţia de Propaganda Fide, înfiinţată la Roma, în 1622. Multe cărţi de teologie catolică
sunt publicate la Veneţia, care au stârnit răspunsuri de la teologii ortodocşi.
Prin Unirea de la Breţk, din 1596, o parte din ortodocşii din Polonia şi Ucraina au trecut
sub autoritatea papei. Influenţa călugărilor care s-au unit cu Roma a ajuns până în Moldova şi
Ţara Românească.
Principii protestanţi ai Transilvaniei, odată cu declanşarea conflictului cu habsburgii, în
1604, au căutat să îşi facă plăcut mesajul şi în cele două principate extra-carpatice.
Clerul românesc avea în această perioadă strânse legături cu Patriarhia ecumenică şi cu
cele din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, cu comunităţile creştine de la muntele Athos, precum şi
cu aşezămintele monastice din Rusia, Ucraina sau din Balcani, cu Frăţia Ortodoxă de la Liov.
În prima parte a sec. XVII, mai ales în domniile lui Radu Mihnea, Alexandru Iliaş şi Leon
Tomşa, din ce în ce mai multe aşezăminte creştine din spaţiul românesc devin metohuri ale unor
aşezăminte din Orient şi din Balcani. Acest fenomen este intens şi în timpul lui Constantin
Brâncoveanu.
Mulţi ctitori din sec. XVII doresc ca lăcaşurile lor monastice să dobândească titulatura de
stavropighie, adică lăcaşuri aflate sub directa protecţie a Marii Biserici de la Constantinopol.
Matei Basarab este interesat de a proteja bisericile şi mânăstirile româneşti de dominaţia
grecească. Vasile Lupu, dimpotrivă, va sprijini bisericile orientale, închinând chiar ctitoria Trei
Ierarhi.
În timpul celor doi mari domnitori, se convoacă soboare pentru combaterea cărţilor
protestante, la care iau parte numeroşi cărturari ai vremii.
Numeroasele scriptorii din sec. XVII şi-au pus amprenta în domeniul cultural. De
exemplu, Anastasie Crimca, care a desfăşurat o remarcabilă muncă de caligraf şi de miniaturist.
Tiparul renaşte în Ţara Românească (1635) şi este introdus şi în Moldova (1642).
Pentru meritele sale, Varlaam chiar fusese chemat, în 1639, printre candidaţii la patriarhia
ecumenică de la Constantinopol.
În a doua jumătate a sec. XVII, în Moldova, mitropolii au fost schimbaţi des. În Ţara
Românească, datorită domniilor lui Şerban Cantacuzino (1679-1688) şi Constantin Brâncoveanu
(1688-1714), mitropoliţii s-au dovedit mai stabili.
În timpul acestor doi domnitori ai Ţării Româneşti, numeroşi cărturari creştini din spaţiul
turcesc s-au refugiat la curtea românească.
Limba română biruieşte în Biserică şi cultură. Este publicată, la 1679, Iaşi, Liturghierul
românesc, iar la Bucureşti, 1688, Biblia în limba autohtonă.
 Antim Ivireanul (1708-1715) a dus o remarcabilă activitate în domeniul teologiei şi al
artelor, fiind un bun tipograf şi un bun administrator al bisericii.

Culte şi lăcaşuri ale altor comunităţi etnice

La oraş şi chiar la sat trăiau şi grupuri alogene: armeni, evrei, unguri, poloni, ruteni, etc.
Armenii au o puternică tradiţie în Moldova şi sunt de rit oriental-gregorian. Dimitrie
Cantemir spune că ei erau romano-catolici, târgoveţi şi negustori destoinici, corecţi şi supuşi
domniei şi administraţiei.
Aveau comunităţi importante în Suceava, Iaşi, Botoşani, Roman, Galaţi ş.a. Aveau
locaşuri de cult în aceste oraşe. În Ţ.R. a existat o comunitate la Bucureşti, Ploieşti, Piteşti,
Craiova, Râmnicu Vâlcea ş.a.
Catolicii. Prezenţa lor este explicată de faptul că statele româneşti se învecinau cu
Transilvania, dup 1688 cu habsburgii, dar şi cu polonii.
Comunităţi franciscane existau în Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti, Râmnicu Vâlcea.
Congregaţia de Propaganda Fide îşi va face simţită prezenţa în Moldova, prin misionari
din Ordinul Minoriţilor Conventuali ai Sf. Francisc sau ai iezuiţilor. Uni voievozi i-au sprijinit:
Radu Mihnea (1623-1626), Alexandru Coconul (1623-1627, 1629-1630), Gaspar Gratiani (1619-
1620).
Cea mai puternică comunitate catolică se afla la mij. sec. XVII la Bucureşti. Lăcaşul lor
de cult fusese zidit între 1633-1637, cu sprijinul lui Matei Basarab. Tătarii îl ard în 1659, iar în
1666 este reconstruit, primind numele de Bărăţia.
În Moldova, comunitatea catolită era alcătuită îndeosebi din unguri, dar existau şi
germani, poloni, armeni, saşi, italieni ş.a. Oraşe care adăposteau comunităţi catolice sunt: Iaşi,
Bacău, Suceava, Siret, Baia, Cotnari, Trotuş, Bârlad, Târgu-Neamţ, Huşi, Roman, Galaţi ş.a.
Sate erau: Săbăoani, Fărăoani, Ciubucciu-Bugeac ş.a. Şasii erau grupaţi mai ales la Baia,
Cotnari, Târgu-Neamţ şi Suceava.
Evreii. Dimitrie Cantemir îi caracteriza drept supuşi. Plăteau un bir mai mare decât
ceilalţi localnici. Puteau avea sinagogi, dar de lemn, nu de piatră.
Trăiau îndeosebi la oraşe şi aparţineau comunităţii spaniole-sephardă, dar şi celei
askenaze, membrii acesteia provenind din Polonia şi Ucraina. Localităţile în care au existat mulţi
evrei sunt: Iaşi, Câmpulung Moldovenesc, Târgu-Neamţ, Focşani, Soroca, Ştefăneşti ş.a. În Ţ.R.,
evreii trăiau la Bucureşti şi Ploieşti.
În Pravila de la Govora (1640) se prevedea sancţionarea preoţilor care ar fi întreţinut
raporturi tainice cu evreii, dacă le-ar fi spus „frate” sau ar fi mâncat împreună cu ei. Erau pasibili
chiar de anatema Soborului de la Antiohia.
Îndreptarea legii (1652) reglementează raporturile dintre creştini şi evrei şi menţionează
procedurile pentru botezul evreului.

Biserica românilor transilvăneni în secolul al XVII-lea şi unirea religioasă cu Roma

În sec. XVII, se remarcă în Transilvania prezenţa, alături de catolici şi ortodocşi, a
luteranilor, calvinilor şi unitarienilor.
Până la Reformă, catolicismul era religia oficială şi cea care deţinea cele mai multe
bunuri. O dată cu Reforma, Biserica catolică a avut mult de suferit, întrucât prin Adunările ţării
din 1544 şi 1556 cele trei episcopate (Alba Iulia, Oradea şi Cenad) şi-au încetat activitatea,
episcopii, călugării şi persoanele bisericeşti au fost alungate din ţară, iar bunurile ecleziastice au
fost supuse secularizării.
Odată cu constituirea paşalâcului de la Timişoara (1551), domeniile ecleziastice din
cadrul episcopiei de la Cenad au fost declarate proprietate a statului islamic.
Preoţimea catolică a mai fost îngăduită doar în Secuime şi pe domeniile Bathoreştilor din
părţile Şimleului Silvaniei, unde populaţia maghiară a continuat să fie catolică. Episcopia de la
Alba Iulia supravieţuieşte doar cu numele, fiind permis doar un vicar.
 Răspândirea Reformei în Transilvania se explică, pe de o parte, prin legăturile pe care
spaţiul românesc le avea cu Europa Apuseană şi în special cu Germania. Pe de altă parte, sunt şi
factorii interni. În ceea ce-l priveşte pe cel politic, acesta reprezintă o manifestare de voinţă a
Stărilor, care s-au emancipat astfel de sub absolutismul regal şi de sub ierarhia catolică. Biserica
catolică s-a opus acestei tendinţe de constituire statală, apelând şi la forţa militară a habsburgilor.
Pentru a combate forţele ce li se opuneau, Stările au făcut apel la sprijinul armat al sultanilor şi al
domnilor români.
Saşii au fost primii care au îmbrăţişat Reforma în Transilvania, populaţia aflându-se în
strânse legături comerciale şi culturale cu Germania, ale căror şcoli le şi frecventau şi ale căror
tipărituri le importau. Şasii avuseseră şi în trecut relaţii încordate cu episcopia catolică de la Alba
Iulia, iar Universitatea saşă era dornică să-şi declare statutul autonom.
În 1548, Adunarea ţării recunoaşte religia luterană (confesiunea augustană). Noua
comunitate religioasă avea în frunte un superintendent (sau episcop) şi era organizată în mai
multe decanate sau protopopiate, care au înglobat treptat şi elementul german din afara
Universităţii săseşti. Excepţia face Clujul, a cărui populaţie germanică se va orienta spre
calvinism şi unitarianism.
Şi nobilimea maghiară recunoştea luteranismul, în sinoadele locale de la Torony (1549),
Timişoara (1550-1551) şi Ardud (1555). Luteranismul a fost pentru scurtă vreme îmbrăţişat de
unguri, căci şi ei s-au orientat apoi spre calvinism şi unitarianism.
Calvinismul se afirmă prima dată în oraşul Debreţin şi în împrejurimile sale, care făceau
parte din principat. Se răspândeşte în Transilvania, câştigând nobilimea deja luterană şi populaţia
de rând maghiară.
Ioan Sigismul Zápolya, trecut la calvinism şi sprijinit de Stări, promovează secularizarea
averilor bisericeşti. Predicatorii reformaţi asgiură succesul la scară largă a noii doctrine. Totuşi,
printre români ideile lui Jean Calvin şi a urmaşilor săi nu au avut prea mare trecere, iar
unitarianismul şi Contrareforma încep oricum să câştige teren. În sec. XVII, odată cu domnia lui
Gabriel Bethlen (1613-1629), calvinismul va ajunge doctrina într-un fel religia oficială a
Transilvaniei.
Socinienii (sau unitarienii) au avut succes mai ales în oraşele Turda şi Cluj. Ioan Zápolya
însuşi a fost atras de această doctrină, astfel încât Adunare ţării de la Turda a recunoscut, în
1572, noua religie, dar a interzis pe viitor orice altă inovaţie religioasă.
Cele patru religii care şi-au consolidat influenţa în Transilvania (luteranism, calvinism,
unitarianism, catolicism) erau îmbrăţişate doar de cele trei naţiuni privilegiate, astfel încât
românii, împreună cu nepopulara lor religie ortodoxă, s-au văzut puşi într-o poziţie şi mai
marginală.
Domnii români extra-carpatici vor numi înalţi clerici în cadrul ortodoxiei transilvănene.
Putem numi câteva cauze pentru a explica de ce protestantismul nu a avut succes în
cadrul românilor din Transilvania: clerul reformaţilor nu era la fel de instruit precum cel ortodox
şi nu puteau susţine o dispută teologică; influenţele domnilor din Ţ.R. şi M.; influenţa familiei
catolice Báthory; influenţa stăpânilor de pământ transilvăneni, cărora le convenea să aibă o
preoţime cu o poziţie social-religioasă aservită .
Bibliografie:
 Maxim, Mihai; Camil Mureşanu; Ştefan Ştefănescu et. al., Istoria românilor. Vol. IV. De
la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2001.
 Cândea, Virgil (coordonator), Istoria românilor. Vol. V. O epocă de înnoiri în spirit
european (1601 – 1711/1716), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.