1.

Structurile teritoriale
Existau în jur de 2.000 de aşezări în teritoriul românesc în perioada sfârşitului de mileniu I şi
începutului mileniului II.
Fortificaţiile cu şanţ, val de pământ şi cu palisadă reprezentau nişte mici aşezări, în interiorul
cărora existau locuinţe (bordeie sau locuinţe de suprafaţă), anexe, ateliere meşteşugăreşti şi diferite
obiective cu caracter economic (cuptoare de pâine, de ars ceramica, de reducere a minereului, gropi-
depozite de cereale).
Totuşi, în unele astfel de fortificaţii (Fundu Herţii, Dresca), locuirea era accentuată doar în incinta
principală; între incintă şi palisada exterioară locuirea nu era intensă. Dimpotrivă, în alte locuri locuinţele
erau în vecinătatea valurilor, iar centrul incintei rămânea aproape în totalitate nelocuit.
La finalul sec. VIII, îşi fac apariţia, pe teritoriul românesc, a fortificaţiilor din piatră. Aceste noiu
tip de construcţii apare datorită acţiunii conjugate a unor factori de natură diversă: economică, politică,
socială.
La sfârşitul sec. X şi începutul sec. XI, fortificaţiile îşi întăresc funcţia de reşedinţă pentru
conducătorii formaţiunilor statale. Spre deosebire de fortificaţiile prin palisade, în cadrul noilor fortificaţii
se acordă o atenţie mai mare construirii din piatră a cetăţilor, se remarcă o restrângere a spaţiului alocat
lor, cât şi o modificare a structurii lor sociale.
Astfel, în interiorul acestor fortificaţii nu locuiau decât conducătorii şi slujitorii săi, restul
populaţiei fiind obligată să locuiască în afară; acest fenomen se accentuează în cadrul sec. XI-XII.
De fapt, fortificaţiile pe care le avem în discuţie anticipează oraşele de mai târziu1. Noile construcţii
polarizau activitatea economică din regiune, iar mai ales cea de comerţ.
Locuinţe erau dispuse paralel cu axul lung al aşezării. Se lăsau spaţii libere între grupuri de locuinţe
compacte, pentru a se constitui astfel străduţele. De asemenea, locuineţele se grupau şi după tipul de
meşteşug practicat de locuitorii lor.
Aşezările portuare au luat naştere datorită necesităţii transportului pe apă a produselor destinate
comerţului şi mai ales a produselor rezultate din exploatarea salinelor. Astfel, ştim că pe traseul râurilor
Mureş, Tisa şi Olt existau puncte de vamă, plute sau ambarcaţiuni prin care se transporta sarea extrasă din
salinele din Transilvania şi din Ţara Românească. Legenda Sf. Gerard şi nu numai amintesc de Cladova,
Popin (lângă Pecica de azi) Zeudy (Frumuşeni de astăzi), Lipova ş.a.
Complexele monastice îşi fac de asemenea apariţia în aceste timpuri. Un exemplu este aşezarea
monahală de la Basarabi-Murfatlar.

2. Agricultura
În cadrul contactului românilor acelor timpuri cu populaţiile vecine fac parte şi influenţele
reciproce în domeniul uneltelor agrare. Acest schimb de tehnici a fost cu atât mai intens cu cât românii
locuiau la un spaţiu de confluenţă a lumii mediteraneene şi a celei central-europene.
Şi romanii i-au influenţat pe autohtonii acestui spaţiu. Astfel, geto-dacii au preluat de la romani
anumite unelte agrare şi anumite tehnici agricole. În perioada sec. IX-XI se remarcă o sporire a numîrului
de unelte agricole şi folosirea brăzdarului simetric cu „manşon” (denumit şi brăzdar de tip roman) în locul
celui vechi, de tip „limbă” sau „lingură” (zis şi brăzdarul dacic).
Datorită sporului demografic din această perioadă, era necesară o sporire a suprafeţei agricole,
înfăptuibilă prin mărirea suprafeţei agricole lucrate, dar şi prin folosirea unor tehnici noi 2. Aşadar, în
perioada sec. VIII-XI probabil că în România, alături de forme tradiţionale ale plugului, era utilizat şi cel
propriu-zis, modern.
Alte inovaţii sunt la nivelul cuţitului de plug din fier ataşat brăzdarului prin prinderea lui de
grindei, ce acţiona în faţa brăzdarului, uşurându-i pătrunderea în pământ prin dislocarea solului înţelenit
sau înierbit.
Sau în ceea ce priveşte oticul, o piesă de fier prin care se desfunda şi se curăţa brăzdarul de
rădăcinile şi ierburile care se prindeau de el şi care îi îngreunau desprinderea adecvată a pământului.
Pentru culegerea cerealelor ajunse la maturitate se foloseau coasa, secera sau cosorul din metal,
fiecare prezentând diferite variante. Predomina secera.
Ca unelt de grădinărit au fost descoperite casmalele (sau hârleţe), cosoarele, sapele şi săpăligile.

1
Ş. Pascu şi R. Theodorescu (coordonatori), Istoria românilor. Vol. III. Genezele româneşti, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2001, p 158.
2
Ibidem., p. 163-164.
 Alte unelte agricole folosite în perioada de care ne ocupăm mai sunt furcile, grapele de mărăcini,
greblele, îmblăciurile, tăvălugurile, etc.
S-au mai descoperit cuptoare de pâine, gropi pentru depozitarea cerealelor, pietre de râşniţă sau tăvi
de lut pentru uscarea grâului.
Mai putem amintit, ca manifestare spirituală, turtele-jucării.
În unele gropi-depozite de cereale s-au identificat şi urme de cereale carbonizate. Mai ales grâu a
fost descoperit, dar şi mei, obsigă, ovăz, orz, secară. Unele specii de cereale erau atacate de gărgăriţe,
însemnând faptul că erau păstrate de la un la altu. De asemenea, diferite tipuri de cereale eraucombinate,
în vederea obţinerii unor plante mai rezistente.
Tăvile de lut erau utilizate pentru uscarea cerealelor. În scopul mărunţirii cerealelor şi a obţinerii
făinii erau utilizate râşniţele de piatră. Se pare că râşniţele de tip roman au coexistat cu alte tipuri mai
evoluate. Exista şi o roabă acţionată manual, care învârtea la râşniţă. Existau cuptoare casnice, pentru
prepararea pâinii. Pleava şi paiele rămase în urmă erau utilizate ca liant în materialele de construcţie.
La Mureşana exista o selecţie a vinului care urma să fie păstrat în pivniţe.
Era folosit sistemul extensiv, aceeaşi parcelă de pământ fiind cultivată cu acelaşi soi, până la
epuizare. Datorită acestei monoculturi, pământul îşi pierdea treptat din fertilitate, iar recoltele nu erau
impresionante. Se foloseau îngrăşăminte (bălegarul animalelor, cenuşa miriştilor arse) şi lăsarea unui
teren pentru o perioadă necultivat, în vederea regenerării. Această ultimă metodă a fost folosită la început
întâmplător, însă treptat a apărut o anumită regularitate în utilizarea ei.
În zonele cu cernoziom nu mai era nevoie de acest repaus, însă în fiecare an era cultivată un tip
diferit de cereală faţă de anul precedent. Această cultivare continuă era prezentă mai ales pe loturie din
imediata apropiere a satelor, iar comunităţile care îşi permiteau practicarea acesteia se bucurau de mai
mare stabilitate. Pământurile mai îndepărtate de sat şi mai sărace aveau însă nevoie de repaus. De
asemenea, în aşezările în care această cultură permanentă nu putea fi practicată se remarcă o abandonare a
unor sate, construirea unei aşezări noi şi revenirea la vechea aşezare după o anumită perioadă, timp în
care solul putea să se refacă.

3. Creşterea animalelor
Există o unitate strânsă între cultivarea plantelor şi creşterea animalelor: produsele agriculturii erau
utilizate şi pentru hrănirea animalelor, pe când animalele de tracţiune erau folositoare pentru pregătirea
pământului în vederea semănării.
Animalele erau crescute pentru hrană, pentru muncă sau pentru comerţ.
Putem vorbi de un păstorit sedentar, dar şi de un păstorit itinerant: păstorii se deplasau cu turmele
de oi în jurul aşezărilor pe mici distanţe, în funcţie de anotimp şi de zonele bune pentru păşunat;
transhumanţa limitată. Păstoritul sedentar era mult mai dependent de cultura cerealieră
Ca animale, predominau cornutele mari, urmate de ovicaprine şi ovine. Calul domestic şi asinul se
foloseau pentru tracţiune, cel din urmă fiind mai puţin frecvent. Ca păsări domestice existau gâina şi
gâsca. Bovinele erau folosite pentru munca câmpului, iar calul mai ales pentru călărie.

4. Alte activităţi agricole

Înafară de cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, se mai practicau albinăritul, creşterea
păsărilor de curte, a plantelor textile, grădinăritul, pescuitul, vânătoarea sau viticultura.
În ceea ce priveşte cultura plantelor texite, se creşteau cânepa şi inul şi se prelucrau prin meliţat,
ţesut şi tragerea firelor.

5. Migratorii
În perioada de sfârşit de mileniu I şi început de mileniu II, spaţiul Românie de azi a fost bulversat
de pătrunderea dinspre est a unor populaţii fino-ugrice şi turanice. Mai ales acolo unde dominaţia
politico-militară a migratorilor a fost impusă, au avut loc schimbări de ordin demografic şi politic.
Ungurii făceau parte din ramura ugrică a ansamblului tribal fino-ugric, care în prima jumătate a
primului mileniu d.Hr. ocupa un areal considerabil, situat în nord-estul Europei şi nord-vestul Asiei.
Locul lor de origine este situat fie între Volga şi Munţii Ural, fie între Munţii Ural şi fluviul Obi.Se pare
că desprinderea grupului ugrian din ansamblul fino-ugric s-ar fi desfăşurat în mileniile III-II î.Hr.
Individualizarea ungurilor din această ramură ugriană s-ar fi petrecut pe la mijlocul mileniului I î.Hr.
În perioada sec. VII-VIII, ungurii au coborât din bazinul mijlociu al Volgăi spre cursul inferior al
fluviului, ajungând în Başkiria de astăzi. Extinderea spre nord a autorităţii chazarilor şi migrarea
ungurilor spre stepele de la nord de Marea Caspică i-au adus pe aceştia din urmă în arealul de dominaţie
al chaganatului.
Ungurii s-au aflat astfel pentru mult timpăn contact cu populaţiile turanice, ceea ce a avut influenţe
asupra limbii şi modului de viaţă ale acestui popor. Au fost împrumutaţi termeni din domeniul agriculturii
sau al creşterii animalelor, cât şi nume de persoană. Culesul şi vânătoarea nu mai reprezintă principalul
mijloc de subzistenţă, ci păşunatul intensiv. La adoptarea acestei îndeletiniciri au avut o contribuţie
însemnată şi triburile nomade turcice.

Prima dată, numele de magiar apare sub forma al-Madjghariyya, într-un tratat de geografie a lumii
orientale compus de către Ibn Rusta, la începutul sec. X. Totuşi, el s-a bazat pe surse mai vechiu.
Cronicarii islamici au folosit denumiri pentru unguri care se apropiau de termenul utilizat de Ibn Rusta.
Scriitorii din spaţiul european preferă alţi termeni: la bizantini, uggroi; la slavii estici, ugrî sau viagrî;
pentru germani, ungari, iar pentru italieni, hungari. Datorită existenţei a două denumiri distinctive pentru
aceeaşi populaţie, a luat naştere legenda eroilor Hunor şi Magor.
Există şi cazuri mai rare, când ungurii apar denumiţi în izvoarele medievale şi ca „avari”,
„başchiri”, „sciţi” sau „turci”.
Ungurii ce locuiau acum în stepele ponto-caspice aveau un stil de viaţă nomad, trăind în corturi. Se
mai menţionează şi precoupările lor pentru pescuit, dar şi faptul că în spaţiul locuit de ei s-ar fi aflat multe
ogoare. Se poate ca activitatea agricolă să fie desfăşurată nu de unguri, ci de o populaţie subordonată lor
din acele locuri. O altă ipoteză ar fi cea conform căreia activităţile agricole, deşi nu predomina, a fost
adaptată de către unguri de la populaţia purtătoare a culturii Saltovo-Maiaţk (alani, bulgari, etc.)
Contactul cu această populaţie a avut loc în timpul cât ungurii s-au aflat sub dominaţia Chaganatului
chazar.3
Ungurii îi prădau pe ruşi şi pe ceilalţi slavi, de la care luau şi prizonieri, vânduţi apoi ca sclavi
bizantinilor.
Populaţia cunoaşte o militarizare treptată, impusă de necesitatea apărării, cât şi pentru a uşura
jefuirea vecinilor.
La vârful societăţii se situau kende şi gyula. Kende-ul pare a fi fost mai puternic decât gyula,
deţinând şi prerogative religioase. Totuşi, în anumite momente, gyula, ce deţinea atribuţii militare, putea
să ajungă el la poziţia cea mai înaltă în comunitate.
În momentul în care ungurii au pornit-o spre Dunărea Mijlocie, erau împărţiţi în şapte triburi: Jenö,
Kér, Keszi, Kürt-Gyarmat, Megyer, Nyék, Tarján.
Ungurii credeau în diverse spirite ale naturii, pentru care sacrificau animale. Exista şi fenomenul de
şamanism. Credeau în viaţa de apoi, lucru atestat de faptul că îhumările erau realizate în morminte plante,
iar alături de cadavru erau depuse arme, obiecte de podoabă, de vestimentaţie, unelte, etc. În mormintele
călăreţilor erau depuse resturi de cai sacrificaţi şi echipament pentru călărie.
Cât timp s-au aflat sub dominaţa Chaganatului chazar, ungurii au fost nevoiţi a respecta obligaţiile
militare şi de altă natură impusă de cei care îi dominau. Totuşi, chazarii le permiteau ungurilor de a
desfăşura propriile activităţi militare. Ruşii şi slavii sunt astfel obligaţia la plata unui tribut.
În timpul cât ungurii s-au aflat în sudul Europei de Est, se pare că armata lor însuma 20.000 de
oameni. Exista un „rege” denumit jula, termen în care recunoaştem pe gyula. În acea perioadă, ungurii
intră în contact şi cu alaniim, lucru dovedit de existenţa în limba lor a unor termeni de origine iraniană.
Legenda spune că Hunor şi Magor s-ar fi căsătorit cu fiicele unui principe alan.
Constantin al VII-lea Porfirogenetul ne relatează că spre mijlocul sec. IX locuiau în Levedia, o
regiune al cărei nume şi-l trage de la conducătorul de atunci al maghiarilor. Este probabil vorba despre
bazinul Donului şi vecinătăţile.
Datorită presiunii pecenegilor, ce la rândul lor erau împinşi de chazari, ungurii s-au divizat: o parte
din ei, desemnată în izvoarele greceşti sub denumirea de Savartoi Asfaloi, s-a retras în Persia, de unde nu
mai cunoaştem nimic de ea; o altă parte şi probabil şi cea mai mare, sub conducerea lui Levedias,
înaintează în continuare spre vest. Această a doua diviziune a ungurilor se va stabili într-un loc numit
Atelkuzu (sau Etelkuzu), nume ce derivă din termenul maghiar Etel-küzü („între râuri”). Este vorba
despre regiunea situată între râurile Don şi Nipru.
Pentru prima dată, în 87, avem atestat un detaşament de unguri în preajma Dunării. Ei fuseseră
angajaţi de către bulgari pentru a împiedica repatrierea adianopolitanilor, ce fuseseră mutaţi de către
primii la nord de Dunăre, cu 24 de ani mai înainte.

3
Ş. Pascu şi R. Theodorescu (coordonatori), op. cit., p. 251.
 Ungurii au fost remarcaţi de diferiţi conducători ai vremii, întrucât atât puterile Europei Centrale,
cât şi Imperiul franc de răsărit, Hanatul bulgar sau Cnezatul moravian, doreau supremaţia asupra Câmpiei
Pannoniei încă de la începutul secolului IX. Atunci îşi întânise sfârşitul Chaganatul avar, datorită
acţiunilor ostile ale francilor.
În 862 a avut loc cea dintâi expediţie a ungurilor în Europa Centrală, jefuindu-se teritorile deţinute
de Ludovic al II-lea Germanicul, plasate, probabil, la vest de Dunăre. În 881 ungurii ajung, printr-o nouă
expediţie militară, până la Viena. Cabarii s-au desprins din Chaganatul chazar datorită unor conflicte şi au
ajuns ca, în teritoriilor aflate sub stăpânirea ungurilor, să le devină subordonaţi.
Ambele expediţii s-au realizat prin pasul Verecke din Carpaţii Păduroşi, la instigaţia cnejilor
moravieni Rastislav şi Svatopluk. Prietenia cu Moravia Mare nu a fost de lungă durată, aşa că, în 892,
ungurii sosesc în Europa Centrală în calitate de aliaţi ai regelui Arnulf. Doi ani mai târziu se vor alătura
din nou lui Svatopluk, jefuind partea din Pannonia ce era sub jurisdicţia monarhului german. Toate aceste
acţiuni i-au familiarizat pe unguri cu spaţiul Dunării Mijlocii.
Conducătorul bulgarilor, Simeon, declanşase o ofensivă împotriva bizantinilor la scurt timp după
prelşuarea puterii. Pentru a le contracara atacurile, Leon al VI-lea cel Înţelept a încheiat, cu ajutorul
darurilor, o alianţa cu ungurii, ce se aflau atunci sub conducerea lui Arpad (ca gyula) şi a lui Kurszan (ca
kende). Sub comanda lui Liunticas (Levente), fiul lui Arpad, un detaşament al ungurilor a trecut Dunărea,
unde l-a înfrânt pe Simeon, avansând până la capitala bulgarilor, Preslav. Aceştia din urmă au fost nevoiţi
să ofere maghiarilor sume mari pentru răscumpărarea prizonierilor şi au încheiat şi pace cu Imperiul
bizantin.
Simeon se aliază cu pecenegii (ce doreau teritoriile ocupare de maghiari) şi reuşesc să-i alunge pe
unguri din spaţiul pe care-l ocupau, lovitura decisivă fiindu-le aplicată în 896. Aceştia din urmă, împreună
cu aliaţii lor cabarii, se vor stabili în Câmpia Pannoniei, loc bun pentru păstoritul intensiv şi cu o
populaţie locală de mici dimensiuni, demult dezbătut între marile puteri din regiune. Trecerea ungurilor în
Câmpia Pannoniei s-a realizat prin pasul Verecke, ocupând teritoriul pe care-l doreau într-un interval de
numai câţiva ani.
Ulterior, au întreprins şi numeroase expediţii de pradă în Europa Centrală, Europa de Vest şi
Europa de Sud-Est. În 899, la încurajările lui Arnulf (ce devenise împărat), ungurii atacă Lombardia.
După ce atacă şi Austria şi Bavaria, declanşează o ofensivă şi în Moravia Mare, care nu s-a mai putut
menţine ca entitate statală şi care astfel a fost ocupată de călăreţii de stepă. Margraful Liutpold din
Bavaria va porni un atac împotriva lor, însă va fi învins în 907, pierzându-şi şi viaţa ca urmare a acestei
bătălii.
Ungurii au invadat Bavaria, Saxonia, Thuringia, Franconia, Suabia, Burgundia, Alsacia, Lorena,
Lombardia, Toscana, Campania, Apulia ş.a., de unde se întorceau cu pradă mare. Evitau atacarea oraşelor
mari, preferându-le pe cele mici, satele şi mânăstirile. Se bazau pe atacuri surpriză ale cavaleriei uşoare,
forţându-i în cele din urmă pe unii dinaşti din Italia şi Germania de azi să accepte a plăti un tribut. Totuşi,
în 933, Heinrich I Păsărarul îi înfrângeîn bătălia de la Merseburg.
În 934, ungurii împreună cu pecenegii vor ataca Imperiul bizantin. La fel şi în 943, 957 şi 961, fiind
nevoiţi de fiecare dată să treacă prin Ţaratul bulgar.
După moartea lui Heinrich Păsărarul în 936, maghiarii încep să atace din nou Europa apuseană:
teritorii ce astăzi fac parte din Germania, Italia, Champagne, Aquitania şi Spania. Datorită faptului că
mulţi dintre supuşii săi aveau de suferit de pe urma maghiarilor, Otto I îi va învinge la Augsburg şi în 955
la Lechfeld. După aceasta, ungurii nu vor mai realiza incursiuni în Europa Centrală.
Teritoriile situate la estul Câmpiei Pannonia, precum Crişana, Banat şi Transilvania, au stârnit
interesul maghiarilor datorită salinelor, zăcămintelor metalifere şi a terenurilor bune pentru păşunat. Aici
existau o serie de formaţiuni politice română-slave, conduse de aşa-zişi „duci”: Menumorut, Glad şi Gelu.
În jurul anului 900, câteva detaşamente de călăreţi unguri îi vor face, pe amintiţii duci să devină tributari
lui Arpad, cu toate că teritoriile nu le-au fost cucerite. Maghiarii au adus sub controlul lor şi principalele
puncte de exploatare a sării şi a metalelor.
Ungurii îşi mai păstrau pe atunci stilul de viaţă nomad, însă spre sfârşitul sec. X şi începutul celui
următor, tendinţele de sedentarizare se resimt, fiind stimulate şi de trecerea la creştinism.
Pecenegii sunt de neam turcic şi originari din Asia centrală. Ei sunt cunoscuţi sub numele de
patzinakitat la bizantini, bajanak la arabi şi bisseni, în izvoarele latine.
Erau organizaţi în triburi şi uniuni de triburi conduse de hani. Duceau o viaţă nomadă, ocupându-se
în principal cu creşterea vitelor. Se pare că unii dintre ei se ocupau şi cu meşteşuguri casnice, precum
ţesutul şi prelucrarea osului. Datorită faptului că erau crescători de vite, preferau câmpia şi nu muntele.
Iubeau aurul, astfel că acest metal va fi pretins ca tribut de la populaţiile învinse de ei. Mânuiau, din
goana calului, arcul cu săgeţi, sabia şi lancea.
Unii dintre pecenegi s-au sedentarizat în Transilvania şi în Dobrogea. Au păsărit nomadismul şi au
adoptat modul de viaţă al românilor, ajungând cu timpul să fie asimilaţi.
Simeon, ţarul bulgarilor, pentru a se răzbuna pe maghiarii din Atelkuzu, care se aliaseră cu
bizantinii, i-a convins pe pecenegi să atace locuinţele ungurilor din acea regiune. Astfel, cei din urmă au
fost alungaţi.
Ulterior, în 917, pecenegii se aliază cu bizantinii împotriva bulgarilor. Totuşi, la Dunăre, pecenegii
asistă la o dispută între comandanţii flotei bizantine care trebuia să îi treacă fluviul. Se hotărăsc să nu mai
traverseze Dunărea şi să îi atace pe bulgari, ci să se întoarcă la nordul Mării Negre.
În 934, pecenegii împreună cu alte populaţii ajung în Peninsula Balcanică, atacând şi cucerind un
oraş cu numele de Walandar.
Pecenegii îşi aveau locurile permanente, din care porneau în aceste atacuri, la est de Nipru, în
nordul Crimeei şi a Mării Negre. Spre sfârşitul sec. IX, pun stăpânire pe Atelkuzu.
Se aliază alternativ cu bizantinii şi cu kievanii şi traversează Dunărea, atacând teritoriile bulgarilor.
Ajung să ocupe teritoriul dintre Siret, gurile Dunării şi Nistru, însă nu vor agunge să-şi instaureze
dominaţia la vest de Siret.
Serbii vor alege să menţină alianţa cu Imperiul bizantin până la sfârşit, luptele încheindu-se la
Dorostolon, în 971. Tot în acest an, pecenegii încheie un tratat cu bizantinii, ce se va menţie până în 1025,
la moartea lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul.
În 1027 sau 1028, pecenegii din Câmpia Dunării vor realiza o serie de incursiuni în teritoriile
administrate de bizantini la sud de fluviu. Atacul din primăvara lui 1036 s-a îndreptat asupra Dobrogei.
Atunci au fost atacate şi nimicite aşezările populaţiei autohtone de la Dinogetia-Garvăn, Dervent,
Capidava ş.a.
Apoi, va fi din nou încheiat un tratat de pace cu bizantinii, însă pentru un timp mai scurt. În 1046,
pecenegii încep un lung conflict cu bizantinii, desfăşurat în Peninsula Balcanică.
Pecenegii sunt înfrânţi în primăvara lui 1091, la Lebunion, în sudul Bulgariei, de către împăratul
Alexios I Comnenul. De acum înainte, pecenegii nu vor mai reprezenta o ameninţare pentru vecinii lor.
Uzii apar pe la mijlocul sec. IX, în regiunea Dunării de Jos. Ei sunt un neam turcic, înrudiţi cu
pecenegii. Semănau cu aceştia atât la înfăţişare, cât şi la credinţe, organizare socială, limbă sau mod de
viaţă.
În iarna anului 1064-1065, trec Dunărea pentru a ataca teritoriile aflate sub stăpânirea bizantinilor.
În acel moment, sunt estimaţi la 60.000. Fluviul pare a fi fost traversat printr-unul din vadurile aflate în
vestul sau nordul Dobrogei. Odată ajunsi la sudul Dunării, atacă şi o serie de aşezări ale autohtonilor, cum
ar fi Dinogetia-Garvăn, care a fost incendiată în mod complet. O parte a populaţiei s-a retras probabil din
calea uzilor, ascunzându-se prin păduri.
La sud de Dunăre uzii vor înfrânge trupele bizantine conduse de arhonţii Nicefor Botaneiates şi
Mihail Apokapes. Pătrund adânc în Peninsula Balcanică, ajungând chiar până în Grecia şi prădând şi
nimicind tot ce le iese în cale.
S-au confruntat cu o epidemie, care a dus în final la înfrângerea lor de către inamici. O parte s-a
stabilit la nord de Dunăre, unde au intrat în confederaţiile tribale ale altor populaţii turanice. O parte
rămâne în Imperiul bizantin şi adoptă creştinismul. Posibil ca unii dintre uzii ce s-au retras la nordul
fluviului să se fi stabilit în Transilvania.
Cumanii sunt o populaţie turcică, înrudită cu pecenegii şi cu uzii, care duceau un stil de viaţă
nomad. Creşteau vite şi erau organizaţi în triburi, conduse de hani. Deşi nu erau agricultori, se ocupau cu
anumite meşteşuguri şi cu negoţul. Erau o populaţie războinică, fiind atât curajoşi, cât şi buni tacticieni.
Au pătruns în regiunea Dunării Inferioare spre sfârşitul sec. XI. La început, ocupă numai partea de
răsărit a Moldovei. La sfârşitul aceluiaşi secol şi la începutul celui următor, pătrund în Câmpia Română,
de unde treptat ajung până în teritoriile subcarpatice.
La 1094 trec Dunărea prin dreptul oraşului Dorostolon. După ce au dus o serie de lupte violente la
sud de Munţii Balcani, s-au retras la nord de, ca în 1114 să traverseze din nou fluviul, pe la Vidin. Auzind
însă că trupele bizantine se îndreaptă spre ei, se vor întoarce în Oltenia. În 1222, vor traversa fluviul prin
nordul Dobrogei, distrugând aşezarea de la Dinogetia-Gărvan.
În timpul domniei lui Manuel Comnenul, cumanii din Câmpia Română trec la sud de Dunăre de
mai multe ori. De exemplu, în 1148, ei vor ocupa o cetate cu numele de Demnitzikos (poate Zimnicea din
zilele noastre). Celelalte atacuri au avut loc în 1154 şi 1159. Întotdeauna, după ce cumanii jefuiau cât
puteau, se întorceau în ţinuturile pe care le părăsiseră.
 Cu începere din 1159, cumanii se vor implica în luptele din cnezatele ruseşti.
Vor fi implicaţi în evenimentele răscoalei asăneştilor din 1185.

1.1. Stilul de viaţă al populaţiilor turanice şi legăturile lor cu populaţia autohtonă

Datorită faptului că nomazii din regiunea de nord a Mării Negre erau crescători de animale, ei erau
în continuare în căutare de locuri cu vegetaţie bună, ţinând cont şi de anotimp. Din contactul cu
populaţiile pe care le-au întâlnit în drumurile lor vor prelua şi stilul de viaţă sedentar.
În mare, populaţia română nu a putut face faţă din punct de vedere militar migratorilor, fiind
nevoită fie să accepte plata tributurilor, fie să se retragă la ţinuturile apărate natural, în păduri sau în
dealuri. Regiunile de şes de la nordul Dunării au fost cel mai puternic afectate, fiind în mare parte
depopulate de către turanici, care le-au utilizat pentru păşunatul animalelor pe care le deţineau.
În spaţiul nord-dunăreau au fost găsite peste 300 de morminte aparţinând populaţiilor turanice, din
peste 100 de localităţi diferite. Cele mai multe sunt localizate în spaţiul Bugeac şi Bărăgan, în zona de şes
a Dunării, asemănătoare cu stepele în privinţa climei, reliefului sau al vegetaţiei. Aceste locuri erau
propice pentru creşterea animalelor de turmă.
Au fost descoperite morminte ale nomazilor şi în jumătatarea de nord a Moldovei (Todireni,
Roman – jud. Botoşani; Silişte- jud. Orhei). Acestea se află de-a lungul cursurilor de apă, de-a lungul
cărora populaţiile nomade înaintau de la sud spre nord sau viceversa, în funcţie de anotimp. Nu s-au
descoperit morminte ale turanicilor în zona subcarpatică a Munteniei sau în zona stituată între Carpaţii
Orientali şi Siret. De asemenea, tot rare sunt morminte ale turanicilor în Dobrogea sau în Transilvania.
Toponimele şi hidronimele de origine turcă ce pot fi întâlnite în aceste regiuni au fost preluate
probabil când populaţiile turanice au început să adopte modul de viaţă sedentar şi când au intrat în
legături mai strânse cu populaţia românească.
În Bugeac există câteva localităţi unde au fost găsite mai mult de zece morminte, ori localităţi unde
au fost descoperite două, trei sau patru morminte. Înafară de acest teritoriu, nu au fost descoperite locuinţe
decât cu un singur mormânt. Acest lucru relevă staţionarea nomazilor pentru puţin timp în acelaşi loc, dar
şi numărul mic al populaţiei.
Înmormântările lor erau tumulare, fiind vorba atât de movile construite expres în acest scop, de
movile construite anterior sau doar de dâmburi naturale, care semănau cu o movilă. Stăpânii erau
îngropaţi împreună cu caii ,întregi sau doar anumite părţi ale lor, plus piesele de harnaşament. Armele şi
diferite obiecte de uz personal sau cu o altă destinaţie erau îngropate de asemenea odată cu proprietarul
lor. Unele morminte au prezentat şi obiecte de podoabă, din aur şi argint, relevând stratificarea socială. Pe
de altă parte, s-au descoperit şi morminte complet lipsite de inventar.
Frecvenţa complexelor funerare variază nu numai în ceea ce priveşte spaţiul, ci şi timpul, relevând
faptul că trecerea nomazilor prin acest spaţiu s-a realizat cu oscilaţii. Astfel, puţine morminte sunt din sec.
X, când doar pecenegii ajung în spaţiul situat la nord de Dunăre. Cele mai multe morminte datează din
sec. XI. În cea mai mare parte ele aparţin tot pecenegilor, care în prima jumătate a secolului se deplasează
în masă în aceste regiuni. În timp ce se deplasau spre Imperiul bizantin, uzii au rămas pentru o perioadă
foarte scurtă în Câmpia Dunării, astfel încât este mai puţin probabil ca complexele funerare să fi aparţinut
lor în mare parte. Nici a cumanilor probabil că nu sunt multe din aceste morminte, întrucât până la
mijlocul sec. XII ei s-au aşezat în estul Moldovei sau Munteniei într-un număr mic. Cu toate acestea,
majoritatea mormintelor din sec. XII-XIII pot fi atribuite cumanilor. Câteva dintre ele, găsite în bazinul
inferior al Nistrului, aparţin unui timp de după marea invazie mongolă, arătând clar că triburile cumane
din spaţiul de la nord de Marea Neagră nu au fost complet exterminate de mongoli. Oricum, săpăturile
arheologice nu permit deocamdată separarea pe variante locale a diferitelor morminte aparţinâd
turanicilor descoperite la nord de Dunăre.
Au mai fost descoperite în aşezările din regiunea Dunării Inferioare obiecte de provenienţă turanică
sau doar o imitare după un astfel de model. Este vorba mai ales de piese de harnaşament (zăbale, psalii),
arme (vârfuri de săgeată din fier sau corn) şi obiecte de podoabă (aplice, pandantive foliforme). Astfel de
obiecte se găsesc în număr mai mare în Garvăn-Dinogeţia şi Isaceea din nordul Dobrogei. În aşezările din
Câmpia Dunării (ca de exemplu Dridu), astfel de obiecte au fost descoperite în mod izolat. Acest lucru
atestă faptul că deşi populaţiile turanice nu au locuit în aceste locuri, autohtonii Câmpiei Dunării au
întreţinut relaţii comerciale cu turanicii. Aşezările de tip Dridu sunt apropiate de teritoriile în care au fost
găsite complexele funerare ale nomazilor. Şi de asemenea faptul că mormintele turanicilor lipsesc din
nord-vestul Moldovei şi al Munteniei arată faptul că aceste teritorii erau depărtate de locurile traversate de
populaţiile nomade.
 Schimburile comerciale, deşi existente, nu constituiau principala sursă de câştig material a
turanicilor. Preferau raidurile de pradă şi perceperea dărilor periodice, dări care constau, cel mai probabil,
din animale şi produse vegetale.
Prima dată când turanicii s-au infiltrat în spaţiile dunărene este spre sfârşitul sec. IX, însă contacte
durabile cu populaţia românească nu s-au stabilit decât mai târziu. Cele două populaţii aveau moduri de
viaţă diferite: nomazii se bazau pe păstoritul nomad şi pe raiduri de jaf, pe când românii erau sedentari şi
se ocupau cu agricultura cerealelor şi cu creşterea vitelor. Nomazii deţineau soaţiile de păşunat în comun,
iar vitele constituiau obiectul proprietăţii private.
La îcenput, românii nu îi vor influenţa foarte mult pe turanici, însă această înrâurire a devenit mai
pregnantă odată ce turanicii încep să adopte stilul de viaţă sedentar. Acest lucru s-a realizat începând cu
aşezarea populaţiilor turanice pe teritoriul Imperiului Bizantin, al Rusiei şi al Ungariei. Fenomenul de
sedentarizare se datora evoluţiei societăţii nomazilor şi presiunii puse de alte populaţii de stepă, precum
cumanii.
Pecenegii au existat şi în Transilvania. Înainte de consolidarea stăpânirii maghiare asupra acestui
teritoriu, se pare că pecenegii i-au sprijinit pe români. După aceea, ungurii îi vor aşeza la nord-vestul şi la
sud-estul regatului. Vor lua parte împreună cu românii la o expediţie condusă de către comitele din Sibiu
Ioachim împotriva Vidinului, în vremea ţarului Asan Borilä. În 1224 sunt amintiţi ca stăpânitori ai unei
păduri împreună cu românii (silva Blacorum et Bissenorum).
Primele semne ale unei sedentarizări cumane apar în prima jumătate a sec. XIII, fiind în mare parte
o consecinţă a luptelor lungi cu vecinii şi a înfrângerii lor de către statul horezmian şi, în 1223 la Kalka,
de către mongoli. Astfel, ei se vor apropia de teirtoriile ungare şi se vor creştina, creându-se o episcopie a
cumanilor.
Cumanii s-au sedentarizat, ajungând cu timpul să fie absorbiţi de populaţia locală.