7. Relatiile feudo-vasalice in Occidentul medieval (IV. 4.

Instituţiile feudo-
vasalice)

În lumea medievală, redevenită în mare măsură rurală, şi în care circulaţia monetară s-a
redus foarte mult, pământul reprezintă cea mai sigură bogăţie şi constituie cel mai frecvent
folosit mijloc pentru a recompensa servicile aduse. În schimbul slujbelor care le-au fost prestate,
regii merovingieni fac danii în pământuri apropiaţilor lor, pentru a-şi asigura credinţa acestora şi
a-şi spori autoritatea asupra lor. Dar cum aceste danii sunt cel mai adesea necondiţionate, şi
făcute pentru slujbe trecute, credinţa celui ce le-a primit există atîta vreme cât se mai găseşte la
dispoziţia regelui pământ din care să facă noi daruri. În momentul în care fondul funciar este
epuizat, regii îşi pierd autoritatea, aşa cum s-a întîmplat cu ultimii merovingieni, care din pricina
neputinţei de a se impune au fost denumiţi "regi trîndavi". Numele sub care este cunoscută
această danie necondiţionată este beneficiu, de la cuvîntul latin beneficium, care însemna
"binefacere".
În epoca francă, practica prin care un om liber intra în serviciul unui personaj important
este cunoscută sub numele de vasalitate. Cel ce intră în slujba cuiva, oferindu-i serviciile sale şi
supunerea sa desăvîrşită, începe să fie numit vasal. Cel care îl ia sub protecţia sa, asigurîndu-i şi
mijloacele de subzistenţă poartă numele de senior. Legătura între cei doi este una personală,
întărită prin jurământ, astfel încât să garanteze că vasalul îşi va îndeplini obligaţiile, în general
militare, iar seniorul îi va asigura existenţa, întreţinându-l la curtea sa, oferindu-i hrană, haine,
arme şi alte daruri.
În secolul al VIII-lea, pentru întreţinerea vasalului începe să fie cedată o bucată de
pământ, numită în acte beneficiu, apoi fief sau feud. Se constată deci fuzionarea celor două
instituţii, până atunci separate, beneficiul şi vasalitatea. Vasalii încep astfel să fie casati, adică
înzestraţi cu gospodărie proprie şi nu întreţinuţi la curtea seniorului lor.
Ca să facă faţă unor probleme noi, precum pericolul reprezentat de invaziile arabe,
majordomul Carol Martel recurge la acordarea de beneficii pe scară largă luptătorilor săi, de
această dată condiţionându-le de prestarea slujbei militare.
Stabilirea relaţiilor vasalice, într-o societate care foloseşte prea puţin scrisul, este
exprimată printr-o ceremonie publică, menită să rămână în memoria celor care au asistat.
Aceasta este alcătuită din acte riguros codificate, care presupun un ansamblu de comportamente
simbolice (gesturi şi cuvinte) ale celor doi participanţi. Ceremonia intrării în vasalitate cuprinde
omagiul, act prin care vasalul îngenunchează în faţa seniorului, şi, punându-şi mâinile
împreunate în mâinile acestuia, în semn de supunere, declară că vrea să devină "omul" lui.
Seniorul trebuie să-i strîngă mâinile, în semn de acceptare şi de asigurare a protecţiei, apoi cei
doi se sărută pe buze, pentru a marca înţelegerea şi a arăta că ea s-a făcut între oameni egali.
Apoi, vasalul trebuie să depună un jurământ de credinţă faţă de seniorul său, pe Evanghelii sau
pe sfinte moaşte, obiecte sfinţite menite să întărească forţa cuvintelor rostite. În final, seniorul dă
vasalului investitura fiefului, care constă din înmânarea unui obiect simbolic (sceptru, steag,
nuia, sabie, bulgăre de pământ, etc.) care desemnează feudul ce va intra astfel în posesia
vasalului. Vasalul poate primi nu doar pământ, ci şi alt fel de venituri, cum ar fi dreptul de a
percepe anumite vămi sau taxe, important fiind doar ca seniorul să-i pună la dispoziţie mijloace
prin care acesta să se întreţină şi să-şi procure armamentul, din ce în ce mai costisitor (cal, zale,
armură, spadă, lance, etc.), care-i era necesar pentru a-şi îndeplini funcţia militară.
 Omagiu vasalic la 1127 - Galbert de Bruges, Histoire du meurtre de Charles le Bon

În 7 ale idelor lui Aprilie , joi, omagiile au fost aduse contelui ; şi aceasta s-a îndeplinit
1 2

după formele determinate pentru a jura credinţă şi fidelitate în ordinea următoare. În primul
rînd, au făcut omagiul astfel:
Contele l-a întrebat pe fiecare dacă vrea să devină omul lui întru-totul şi acela a răspuns
"vreau", apoi si-a pus mâinile lui împreunate în cele ale contelui, care i le strînge; apoi s-au
unit printr-un sărut.
În al doilea rînd, cel ce făcuse omagiu a jurat credinţă cu aceste cuvinte: "făgăduiesc pe
credinţa mea să fiu credincios din această clipă contelui Wilhelm şi să-i păstrez pe deplin şi
împotriva tuturor omagiul meu, cu bună credinţă şi fără înşelăciune".
În al treilea rînd, a jurat aceasta pe moaştele sfinţilor.
Apoi, cu nuiaua pe care o ţinea în mână, contele le-a dat investiturile tuturor celor care
îi prestaseră omagiu, îi promiseseră credinţă şi de asemenea îi făcuseră jurământ.

(B. Murgescu, coord., Istoria lumii în texte, Bucureşti, 1999,

p. 97)

Drepturi şi obligaţii reciproce.

Legătura stabilită între cei doi printr-un astfel de contract vasalic este personală, şi trebuie
reînnoită la moartea uneia dintre părţi. Aceasta înseamnă şi că feudul rămâne de drept în
proprietatea seniorului, vasalul avînd asupra lui doar drepturi de posesie şi de folosinţă. În fapt
însă, feudul se va transmite ereditar în familia vasalului, cu condiţia ca urmaşii acestuia să
presteze la rîndul lor omagiu şi jurământ de credinţă seniorului.
Contractul vasalic creează drepturi şi obligaţii reciproce. Vasalul are faţă de seniorul său
îndatoriri negative: de a nu-i prejudicia în vreun fel bunurile, persoana, familia şi onoarea, şi
îndatoriri pozitive, rezumate în formula sfat şi ajutor.

Sfatul presupunea o serie de obligaţii ale vasalului, precum :

 de a-l asista pe seniorul său când acesta împărţea dreptatea în tribunalul seniorial
 de a-l ajuta să găsească soluţii în situaţii dificile, ca de exemplu în timpul luptelor
 de a fi prezent la castel în ocazii solemne, cum ar fi depunerea omagiului de către alţi
vasali.

Ajutorul este în principal de două feluri:

 bănesc
1. răscumpărarea seniorului căzut prizonier ;
2. armarea drept cavaler a primului fiu ;
3. căsătoria primei fiice ;
4. plecarea seniorului în cruciadă.

119 aprilie 1127

2Comitele Wilhelm de Flandra
  militar.
Ajutorul militar constă în sprijinul armat dat de vasal seniorului său ori de câte ori acesta
avea nevoie, dar cu trecerea timpului, beneficiind şi de încercările bisericii de a limita războaiele,
acest sprijin a fost restrîns la participarea timp de 40 de zile pe an la o campanie. Posibilitatea
vasalului de a părăsi lupta în momentul când considera că şi-a îndeplinit obligaţia militară făcea
ca trupele recrutate pe acest principiu feudal să fie lipsite de disciplină şi de coeziune.
La rîndul său, seniorul are obligaţii faţă de vasal :
 să-i pună la dispoziţie mijloace de întreţinere şi să nu-l lipsească în mod nejustificat de
ele ;
 să-i ofere protecţie, sprijin armat şi bănesc la nevoie.
În cazul în care vasalul îşi încalcă obligaţiile asumate, este considerat trădător (felon), iar
feudul poate fi reluat de senior. Dacă acesta din urmă îşi nedreptăţeşte grav vasalul, atentînd la
viaţa sa ori a familiei sale, la onoarea soţiei, sau refuzînd să-l ajute la nevoie, acesta poate rupe
jurământul de fidelitate, păstrînd feudul şi depunând jurământ seniorului seniorului său. Dacă nu
există un senior suprem, atunci el poate păstra feudul ca alodiu, adică liber de obligaţii vasalice.
Datorită necesităţilor de a organiza apărarea la nivel local şi un vasal al împăratului
putea să-şi creeze proprii vasali pentru a avea la dispoziţie oameni înarmaţi. Aceştia, datorită
relaţiei personale stabilite, îi datorau credinţă lui, dar nu şi seniorului lui. Pe de altă parte, o
persoană putea avea mai mulţi seniori, cărora le jura credinţă (omagiu multiplu), astfel că era
posibil să apară dificultăţi dacă seniorii intrau în luptă unii împotriva altora. Pentru a se rezolva
astfel de situaţii, s-a inventat omagiul ligiu (principal), mai important decât omagiile plane
(secundare). Astfel, numai seniorului căruia i se prestase omagiul ligiu i se datora credinţă
împotriva tuturor, inclusiv a unor seniori cărora li se prestase omagiul plan.
Problema cea mai mare a sistemului creat de relaţiile feudo-vasalice este însă aceea că
prin caracterul lor personal, creează o ruptură între monarh şi masa supuşilor săi, care îşi vor
asculta proprii seniori în detrimentul regelui, suveran pentru toţi, dar suzeran (senior) doar pentru
vasalii săi direcţi. Aceasta a condus la fenomene de fragmentare a autorităţii politice în regat,
crearea principatelor teritoriale care marchează o parte importantă a istoriei medievale europene.