Viața politică în România între 1866-1918

1. Viaţa politică între 1866-1875 (înaintea înființării partidelor politice)

Începutul domniei lui Carol I deschide o nouă etapă în evoluţia statului român, o etapă
marcată de organizarea unui regim politic chemat să garanteze drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, dar şi funcţionarea sistemului instituţional ale cărui coordonate sunt trasate prin
Constituţia din 1866. Imediat după aducerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tron se
remarcă demersurile diplomatice pe care clasa politică le iniţiază cu scopul declarat de a
determina recunoaşterea internaţională a principelui străin, precum şi a regimului politic pe
care acesta îl reprezenta, şi anume monarhia constituţională ereditară. Deopotrivă, pe fondul
acutizării necesităţii implementării unor reforme care să determine modernizarea principalelor
sectoare de activitate, se observă eforturile clasei politice de a răspunde nevoilor societăţii
româneşti, eforturi zădărnicite în parte de instabilitatea ce caracterizează intervalul 1866-1871.
Desele schimbări de guvern reprezintă trăsătura definitorie a perioadei, fapt explicabil prin
lipsa unor politice care să-şi dispute întâietatea la guvernare în baza unei doctrine solide şi a
unui program de reforme clar conturat. Până în anul 1875 scena politică este dominată de
diverse grupări liberale şi conservatoare de diferite nuanţe. Există, de pildă, o grupare a
liberalilor moderaţi, condusă de Mihail Kogălniceanu, dar şi una radicală reprezentată de Ion C.
Brătianu şi C.A. Rosetti, aşa cum, în rândul conservatorilor se evidenţiază gruparea din jurul
ziarului „Presa”, ai cărei exponenţi sunrt Vasile Boerescu, Nicolae Blaremberg sau Dimitrie
Ghica, ori gruparea conservator-liberală din Moldova condusă de Grigore Sturdza, pentru a
aminti doar câteva din aceste grupuri politice.
În asemenea condiţii, până în 1871 guvernele aflate la putere au fost unele de coaliţie în
componenţa lor regăsindu-se reprezentanţi ai diferitelor grupări, ceea ce se traduce în
accentuarea tensiunilor politice interne, în repetate remanieri guvernamentale şi în absenţa
unor rezultate importante. Astfel, între 1866-1871 s-au succedat 9 guverne şi s-au organizat de
mai multe ori alegeri parlamentare deoarece, guvernele lipsite de susţinerea forului legislativ,
recurgeau la dizolvarea Adunării Deputaţilor sau Senatului, ori a ambelor camere. În plus, acum
se intensifică mişcările anticarliste, cea mai cunoscută soldându-se cu instalarea vremelnică a
„republicii” de la Ploieşti la 8 august 1870, din iniţiativa lui Alexandru Candiano Popescu.
Totodată, opoziţia la adresa domnitorului este alimentată de scandalul legat de afacerea
Strousberg (numele îi aparţine unui afacerist prusac căruia i se concesionase, la recomandarea
lui Carol I, realizarea tronsonului de cale ferată Roman-Vârciorova şi care dăduse faliment
înainte de a finaliza lucrările). Situaţia internă se va normaliza prin aducerea la guvernare a unui
cabinet conservator prezidat de Lascăr Catargiu care se bucură de o poziţie solidă în Parlament,
ceea ce îi va permite să se achite de sarcina stabilizării scenei politice şi de cea a redresării
situaţiei financiare a ţării.

1
Între chestiunile problematice cu care România se confruntă până la data organizării primului
partid politic, trebuie menţionată şi aceea a statului juridic internaţional al statului, guvernul
optând pentru încheierea de pe poziţii de egalitate a convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria
(1875), interesele politice surclasându-le evident pe cele economice.
În ceea ce priveşte realizările guvernelor din perioada 1866-1875, trebuie semnalate
unele precum:
- adoptarea Constituţiei;
- detensionarea raporturilor diplomatice cu Imperiul Otoman şi obţinerea recunoaşterii lui Carol
I ca domn ereditar al Principatelor;
- înfiinţarea unor instituţii financiar-bancare (Banca Agricolă, Creditul Funciar Rural, Creditul
Urban);
- introducerea monedei naţionale (1867);
- legiferarea condiţiilor necesare amenajării reţelei de drumuri şi căi ferate;
- legea pentru organizarea armatei (1871);
- iniţierea unor măsuri cu scopul de a normaliza relaţiile dintre proprietarii funciari şi săteni
(1872 – lege pentru învoielile agricole, legea pentru vânzarea moşiilor din domeniile statului)
etc.
În pofida aspectelor pozitive enumerate, ceea ce se desprinde din analiza vieţii politice din
deceniile 7 şi 8 este confruntarea de idei care, departe de a degenera, tinde să intre în
normalitate, la aceasta contribuind şi mai buna organizare a partidelor politice.

2. Înfiinţarea Partidului Naţional Liberal şi realizările guvernărilor liberale

Apariţia Partidului Naţional Liberal a reprezentat expresia concentrării grupărilor de

orientare liberală existente înainte de anul 1875 în jurul nucleului constituit din liberalii radicali
conduşi de C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu. Motivaţia coagulării forţelor liberale a constituit-o
necesitatea de a putea oferi conservatorilor o replică solidă în timpul alegerilor parlamentare
din 1875.

Nu era aceasta prima tentativă de organizare a liberalilor, la începutul anului 1867, de pildă,
având loc înţelegerea de la Hotelul Concordia care îi apropiase pe liberalii radicali de cei
moderaţi, consecinţa imediată a alianţei fiind impunerea la guvernare a 3 cabinete prezidate de
C.A. Kreţulescu, Ştefan Golescu şi Nicolae Golescu în intervalul 1867-1868. De asemenea, în
1866 se înfiinţase Societatea amicilor constituţiunii de la Bucureşti, iar în 1872 se afirmase
dorinţa de închegare a unei Uniuni liberale care să să redobândească în Parlament şi în aparatul
administrativ poziţiile pierdute prin instalarea la conducere a conservatorilor lui Lascăr Catargiu.

2
 La 24 mai 1875 are loc întâlnirea liberalilor în casa ofiţerului englez Stephen Lakeman,
cunoscut sub numele otoman de Mazar-paşa (nume pe care şi-l luase în timpul serviciului în
armata turcă), soldată cu întocmirea programului primului partid din România, Partidul Naţional
Liberal, a cărui conducere a fost asigurată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele
decenii ale veacului următor de către: C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu ( care şi-au împărţit
conducerea partidului până în anul 1884, când Rosetti se retrage pentru a înfiinţa o formaţiune
politică proprie, iar Ion Brătianu rămâne singur în fruntea P.N.L. până la trecerea sa în nefiinţă,
în 1891), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu
(1909-1927).
Organele de presă ale partidului de-a lungul epocii moderne au fost: „Românul” (1866),
„Alegătorul liber” (1875), „Voinţa naţională” (1884), „Viitorul” (1914), iar baza de recrutare
pentru această formaţiune a reprezentat-o burghezia, moşierimea activă din punct de vedere
economic, elementele orăşeneşti, precum funcţionarii, avocaţii, inginerii, medicii, profesorii,
meseriaşii şi comercianţii. După 1900 se manifestă mai intens interesul pentru intelectualitatea
satelor, în atragerea acesteia în rândurile partidului remarcându-se Spiru Haret.
Între personalităţile P.N.L. trebuie menţionaţi, în afara preşedinţilor săi: Nicolae Fleva,
Vasile Lascăr, Petre S. Aurelian, Ctin Stere, Gh. Tătărescu, Vasile G. Morţun şi alţii care au
promovat în societate ideile liberale, între acestea cele mai cunoscute fiind:
- respectarea principiului suveranităţii poporului;
- responsabilitatea ministerială şi a funcţionărimii;
- respectarea principiului separării puterilor în stat;
- ocuparea funcţiilor în baza meritelor personale;
- extinderea accesului populaţiei la viaţa politică;
- garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (egalitatea în faţa legii, accesul la educaţie,
toleranţa religioasă, libertatea cuvântului, dreptul la liberă asociere, garantarea proprietăţii
etc.);
- apărarea intereselor majore ale populaţiei române în raport cu dominaţia străină şi cu străinii
prezenţi în economie, dar aflaţi în afara jurisdicţiei româneşti;
- implemetarea reformelor economice, sociale şi culturale care să contribuie la evoluţia întregii
societăţi;
- dezvoltarea economică a ţării pe baza liberei concurenţe şi a iniţiativei particularilor ş.a.
Politica partidului se poate rezuma în sintagma „prin noi înşine”, ceea ce coincidea cu
necesitatea mobilizării resurselor autohtone pentru atingerea progresului. Departe de a
respinge în totalitate capitalul străin, liberalii pledau pentru o colaborare cu acesta, în măsura în
care erau cointeresate forţele interne. Cu alte cuvinte, relaţia cu capitalul străin era
condiţionată de interesele întreprinzătorilor din ţară, de avantajele acestora care trebuiau
satisfăcute cu precădere. Conceptul „prin noi înşine” se aplica tuturor sectoarelor de activitate,
inclusiv celui politic.

3
 Între realizările înregistrate în timpul guvernelor liberale merită a fi menţionate câteva,
şi anume:
- participarea la războiul ruso-turc din 1877 şi obţinerea independenţei statului român;
- modificarea Constituţiei în anii 1879, 1884, 1917;
- transformarea României în regat la 14 martie 1881;
- aderarea la Tripla Alianţă (30 octombrie 1883);
- 1880 – legea pentru organizarea Dobrogei;
- 1880 - crearea Băncii Naţionale a României;
- 1880 – legea pentru răscumpărarea căilor ferate;
- 1886 – trecerea la tariful vamal protecţionist;
- promulgarea Codului de justiţie militară (1881) şi a Codului de Comerţ (1886);
- 1884 – legea pentru înfiinţarea Domeniilor Coroanei;
- 1883 – legea pentru fixarea şi gradarea remuneraţiilor cadrelor didactice;
- 1896 – legea pentru învăţământul primar şi normal-primar;
- 1898 – legea pentru învăţământul secundar şi superior;
- 1899 – legea pentru învăţământul profesional;
- 1909 – legea pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii;
- 1887 – legea pentru încurajarea industriei mari;
- 1897 – legea repausului duminical etc.
Aşa cum se poate observa, programul de reforme iniţiat de Partidul Naţional Liberal a
fost unul complex, cu consecinţe asupra tuturor domeniilor importante de activitate, un
program care a încercat să răspundă punctual problemelor de ordin social, economic, politic,
instituţional, cultural. Dincolo de eforturile depuse în vederea materializării proiectelor care au
canalizat atenţia politicienilor liberali, trebuie precizat că în sânul partidului există diversitate de
opinii. Uneori, atunci când opiniile nu s-au armonizat, s-au produs desprinderi ale unor grupări
a căror prezenţă pe scena politică a fost pe alocuri efemeră.
Fracţiunile politice cele mai importante care s-au desprins din sânul Partidului Naţional
Liberal au fost:
- Partidul Liberal Moderat care apare în 1878 sub conducerea lui Vasile Conta şi a lui Grigore
Cobălcescu, având ca organ de presă ziarul „Steaua României”;
- Gruparea liberalilor sinceri, aflată sub conducerea lui George Vernescu, apare în 1880 şi îşi
promovează ideile prin paginile ziarului „Binele public”;
- Fracţiunea liberă şi independentă de la Iaşi, prezidată din 1880 de N. Ionescu;
- Partidul Liberal Radical al cărui preşedinte este C.A. Rosetti (1884);
- Partidul Liberal Conservator rezultat în 1884 din fuzionarea grupărilor conduse de G. Vernescu
şi Lascăr Catargiu;
- Partidul Radical condus de Gh. Panu şi organizat în anul 1886;
- Gruparea tinerilor liberali conduşi de Nicolae Fleva (1886);

4
- Gruparea drapelistă concentrată în jurul ziarului „Drapelul” şi prezidată din 1897 de Petre S.
Aurelian.

3. Formarea Partidului Conservator şi prezenţa sa la guvernare

Partidul Conservator ia naştere la 3 februarie 1880, în urma acordului stabilit între liderii
grupărilor conservatoare existente. Ca şi în cazul liberalilor, începuturile conservatorismului
fuseseră marcate prin activitatea unor formaţiuni precum: gruparea din jurul ziarului „Presa”,
apărută în 1876 la iniţiativa lui Vasile Boerescu, Nicolae Blaremberg şi a lui Dimitrie Ghica;
gruparea conservator-liberală a lui Grigore Sturdza (1879); formaţiunea constituită la 1878 în
jurul ziarului „Timpul”, în cadrul căreia se remarcă Lascăr Catargiu, Manolache Costache
Epureanu, Al. Lahovari, Titu Maiorescu.
Pe listele partidului figurează iniţial 88 de membri care şi-au exprimat acordul în legătură cu
programul care se dorea o replică la cel al liberalilor. Recurgând la frazeologie, conservatorii
încercau să demonstreze că pot reprezinta o alternativă la supremaţia P.N.L., pentru aceasta
evidenţiind idei ca: individualitatea naţională, respectarea practicilor constituţionale, cultivarea
stabilităţii instituţionale şi dezvoltarea etapizată, potrivit doctrinei „paşilor mărunţi”. În replică
la avântul reformator care îi caracteriza pe unii liberali, conservatorii fundamentează teoria
„formelor fără fond”, propunând ca în locul „imitaţiei servile” a modelelor occidentale, să se
opteze pentru „progresul măsurat” al societăţii.
Un program de reforme mai bine structurat reuşesc să închege conservatorii în 1888.
Cunoscut sub denumirea de „Era nouă”, programul era expresia gândirii junimiştilor din partid
şi făcea trimitere la necesitatea consolidării libertăţilor obţinute până în acel moment
(libertatea conştiinţei, a presei, dreptul la asociere etc.), punctând măsurile care trebuiau
introduse pentru ameliorarea sectoarelor şi problemelor sensibile. Astfel, în vederea
îmbunătăţirii stării ţăranilor şi a meseriaşilor, se preconiza: vânzarea unor loturi provenite din
moşiile statului, revizuirea legii tocmelilor agricole, întocmirea legii meseriilor în care
chestiunea asigurărilor sociale să fie clar abordată; în administraţie, se pleda pentru o mai bună
gospodărire a comunelor rurale, accentuarea descentralizării prin formarea „căpităniilor
generale”, înfiinţarea jandarmeriei şi modificarea legii electorale, iar în economie se prevedeau
stârpirea agioului, introducerea monometalismului aur, încurajarea industriei şi în special a
exploatării subsolului, modificarea sistemului de impozitare. Nu erau omise nici alte domenii de
interes general, pentru creşterea calităţii cetăţenilor urmărindu-se extinderea învăţământului
rural şi pentru limitarea abuzurilor din justiţie recomandându-se introducerea inmovibilităţii
judecătorilor. Programul, aşa cum se va arăta, a fost aplicat în următorii ani de guvernare.

5
Din punct de vedere organizatoric, partidul era prevăzut cu un Comitet permanent compus din
preşedinte, vicepreşedinte şi 5 membri, şi din comitete în capitalele judeţelor. Baza socială a
constituit-o în principal moşierimea, dar au fost atraşi şi reprezentanţi ai burgheziei comerciale,
funcţionărimii şi intelectualităţii.
În fruntea Partidului Conservator s-au aflat în epoca modernă personalităţi precum:
Manolache Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), George Grigore
Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1916). Acestora li s-
au adăugat ca membri marcanţi ai partidului Al. Lahovari, Ioan Em. Florescu, Take Ionescu,
Nicolae Filipescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea etc.
Organele de presă ale formaţiunii au fost: „Timpul” (1876), „Epoca” (1885), „Conservatorul”
(1900), „Steagul”, „Le Progrés” (1918).
Prezenţele la guvernare ale cabinetelor conservatoare s-au soldat, între altele, cu:
- încercarea de a soluţiona problemele din mediul rural prin legile din 1889 şi 1892 relative la
vânzarea unor terenuri aflate în proprietatea statului;
- măsuri pentru depăşirea crizei financiare (reorganizarea Băncii Naţionale a României, legea
etalonului aur, legea contra cuantumului, desfiinţarea agioului - 1890);
- legea privind organizarea administraţiei centrale a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice
- 1893;
- legea clerului mirean şi a seminariilor – 1893;
- legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice – 1893;
- legea învăţământului primar şi normal-primar – 1893;
- legea pentru construirea şi exploatarea căilor ferate de interes local – 1895;
- legea minelor – 1895;
- legea maximului taxelor şi contribuţiilor comunale – 1893;
- legea vămilor – 1906;
- legea pentru exploatarea petrolului de pe terenurile statului;
- legea contra trusturilor şi cartelelor, contra preţurilor de monopol la produsele de consum de
bază – 1911;
- legea meseriilor – 1911;
- legea pentru încurajarea industriei naţionale – 1912.
Aşa cum am arătat în cazul Partidului Naţional Liberal, şi în ceea ce priveşte Partidul
Conservator se poate afirma că evoluţia sa a fost marcată de dizidenţe, cele mai însemnate
fiind:
- Partidul Constituţional, format în 1891 din iniţiativa lui Petre P. Carp;
- Partidul Conservator Democrat, apărut în anul 1908 sub conducerea lui Take Ionescu;
- Partidul Conservator Naţionalist, înfiinţat în perioada neutralităţii şi aflat sub egida lui Nicolae
Filipescu şi a lui N. Ionescu.

6
Partidul Conservator, în pofida frământărilor interne de care a fost marcat, şi-a adus aportul la
echilibrarea scenei politice, reprezentând principala formaţiune care intră în competiţie alături
de Partidul Naţinal Liberal, cu care, de la finele secolului al XIX-lea va asigura rotativa
guvernamentală.

4. Detalierea legislației economice

Evenimentele sociale au determinat clasa politică să adopte o serie de inițiative pentru

soluționarea problemei rurale. Astfel, după răscoala din 1888 au urmat măsuri, între care
merită a fi amintite:
- legea din 1889 pentru vânzarea către ţărani a loturilor de 5, 10, 25 de hectare din domeniile
statului (legea, menită a consolida proprietatea ţărănească, cuprindea prevederi care o făceau
accesibilă doar ţăranilor mai înstăriţi, capabili să garanteze un împrumut. În plus, vânzarea
loturilor din domeniile statului era calificată ca o măsură excepţională pe care clasa politică a
îmbrăţişat-o deoarece nu atingea marile moşii particulare);
- înfiinţarea, începând cu anul 1891, a băncilor populare cu scopul de a acorda credite sătenilor
(deschiderea băncilor populare a fost susţinută de Spiru Haret care pleda pentru implicarea în
activitatea lor a localnicilor şi s-au bucurat de succes, în 1913 funcţionând în România
aproximativ 2.900 de asemenea institute bancare);
- 1892 – legea pentru reorganizarea Creditului Agricol;
- 1904 – legea pentru înfiinţarea obştilor săteşti prin care ţăranilor li se permitea înfiinţarea
unor asociaţii în vederea închirierii de pământ. În baza acestui act normativ au luat fiinţă până
la 1913 peste 490 de obşti săteşti care închiriaseră doar 1/6 din suprafeţele agricole arendate.
Deopotrivă, după finalizarea răscoalei din 1907, în decembrie același an a fost
promulgată legea privind învoielile agricole, prin care: se limita posibilitatea moşierilor sau a
arendaşilor de a-i exploata pe ţăranii care închiriau ori luau în arendă pământ de la ei; se
stabilea arenda maximă pentru pământ şi salariul minim pentru muncitorii agricoli; se interzicea
munca la tarla şi se limita dreptul de arendare la 20 de ha; contractele de învoială se încheiau
anual; se crea posibilitatea formării islazurilor comunale prin vânzări benevole.
În martie 1908 a fost aprobată legea pentru înfiinţarea Casei Rurale prin care ţăranii
dobândeau dreptul de a achiziţiona loturi de câte 5 ha din moşiile puse în vânzare de
proprietarii lor, suprafaţa funciară maximă pe care un ţăran o putea cumpăra fiind de 25 de ha;
pentru dobândirea lotului respectiv, sătenii erau obligaţi să achite un avans care reprezenta 15-
35% din contravaloarea terenului, ceea ce limitează numărul beneficiarilor acestei legi. În aprilie
1908 s-a promulgat legea contra trusturilor arendăşeşti care interzicea unei persoane sau
asociaţii să arendeze mai mult de 4.000 de ha teren arabil. Acestor măsuri li se adaugă altele
precum:

7
- legea din 1908 pentru uşurarea agricultorilor de daunele suferite în timpul răscoalei;
- legea cârciumilor din 1908 prin care se prevedea doar pentru autorităţile comunale dreptul de
a deschide cârciumi în sate şi de a comercializa băuturi alcoolice, stabilindu-se, deopotrivă,
numărul cârciumilor;
- legea pentru judecătoriile de ocol (1907), prin care pricinile dintre ţărani, pe de o parte, şi
arendaşi şi proprietari, pe de alta, aveau să se judece chiar în comunele în care locuiau cei
implicaţi în procese;
- modificarea legii jandarmeriei (1908) în sensul sporirii numărului de jandarmi pentru a se
asigura ordinea în comune;
- legea pentru organizarea comunelor şi administrarea plăşilor (1908) potrivit căreia creşte
numărul de plăşi, dar şi atribuţiile celor care le administrau.
În ceea ce privește perspectiva clasei politice asupra evoluției economiei, trebuie
menționat că până în anul 1886 aceasta a stat sub semnul liberei concurențe, pentru ca în 1886
să fie introdus protecţionismul economic ca urmare a subminării industriei naţionale de către
concurenţa externă.
Oportunitatea schimbării politicii economice a constituit o idee pe care persoanele
avizate au vehiculat-o din momentul în care neajunsurile convenţiilor comerciale încheiate cu
Austro-Ungaria (1875), Germania, Franţa, Rusia (1876) s-au făcut simţite.
Mai mult, în cadrul primului Congres economic din România, desfăşurat la Iaşi în 1884, s-
a discutat intens despre protecţionism, dar şi despre măsurile imediate care trebuiau luate
pentru încurajarea industriei.
Sistemul protecţionist s-a bucurat de susţinerea unei părţi însemnate a clasei politice,
membrii P.N.L., de pildă, dorind să aplice sintagma „prin noi înşine” şi la nivelul economiei. În
acest sens, preşedintele acestei formaţiuni politice, I.C. Brătianu, afirma următoarele: „Partidul
Liberal nu a fost nici în declaraţiunile sale, nici în întreaga sa politică, contra introducerii
capitalurilor străine (...) Vin, [însă] aceste capitaluri străine. Dacă vin pentru a pune în valoare
munca şi bogăţia naţională, asociindu-se cu dânsa e în interesul statului şi orice om de stat
trebuie să se grăbească şi să încurajeze venira lor. Dacă însă întreprinderile au drept scop să
speculeze şi să sece oricare băgăţii, fără a lăsa o valoare corespunzătoare în loc, desigur, nu e o
politică sănătoasă a statului să le încurajeze”.
Aşadar, sistemul protecţionist nu însemna izolare economică sau apariţia monopolului,
cât mai degrabă o garanţie contra pierderilor pe care le puteau genera afaceriştii străini şi
capitalurile investite de ei în România.
O contribuție importantă a clasei politice la dezvoltarea economică, în special a
industriei, a constat în legislaţia care a vizat fie anumite ramuri, fie industria pe ansamblu.
Câteva legi merită a fi enumerate pentru ilustrarea atenţiei de care s-a bucurat industria în
perioada studiată, şi anume:

8
- 1873 – legea pentru încurajarea industriei zahărului prin care erau scutite de impozite
comunale, pe o durată de 20 de ani, fabricile care utilizau materii prime autohtone şi erau
exceptate de taxele vamale toate utilajele importate cu scopul de a creea instalaţii moderne în
această ramură. Mai mult, acţiunile emise de societăţile fondatoare de fabrici de zahăr erau
scutite de taxa de timbru.
- 1882 – legea pentru încurajarea industriei zahărului care acordă o primă de 0,16 lei pentru
fiecare 100 de kg de zahăr produs.
Ca urmare a conturării unui context favorabil dezvoltării acestei industrii, în 1875 apare, cu
ajutorul capitalului francez, fabrica de zahăr de la Sascut, iar în 1876 îşi începe activitatea
fabrica din Chitila. Pentru deceniul al nouălea, se înregistrează deschiderea a 6 noi fabrici de
zahăr a căror producţie depăşeşte consumul naţional, aşa încât surplusul este exportat în
Bulgaria şi Turcia, contra unui impozit de 0,16 lei pentru fiecare 100 de kg care se comercializa.
- 1875 – legea pentru încurajarea industriei hârtiei, conform căreia Ministerul de Interne era
autorizat să acorde pe 10 ani furnitura de hârtie de care avea nevoie fabricii care producea
hârtie la cel mai avantajos preţ.
- 1881 – legea pentru industria hârtiei prin care guvernul concesiona pe 12 ani aprovizionarea
cu hârtia de scris şi tipar necesară serviciilor publice, unei societăţi româneşti care ar fi garantat
o furnitură de minim 200.000 kg, la preţ negocibil.
Astfel de legi au contribuit la fondarea mai multor fabrici de hârtie, dintre care cele mai
cunoscute sunt „Letea” (1879), „Buşteni” (1882), „Scăieni” (1883).
- 1885 – legea pentru încurajarea fabricării ţesăturilor, sforii, cordoanelor şi sacilor de iută şi
cânepă, potrivit căreia statul îşi acoperea necesarul de articole din iută, reclamate de
autorităţile civile şi militare, din producţia internă. În schimb, fabricile româneşti nu achitau,
vreme de 15 ani, taxe vamale atunci când importau utilaje şi materii prime.
- legea pentru încurajarea industriei berii (1882) şi cea a producerii alcoolului (1883) prin care
se acordau scutiri de impozite fabricilor care foloseau cereale autohtone
- 1886 – legea pentru dezvoltarea exploatării apelor minerale, potrivit căreia stabilimentele de
băi şi ape minerale erau scutite de taxe pe o perioadă de 15 ani, în vreme ce transportul
feroviar al utilajelor, cel al sticlelor, apei minerale şi vizitatorilor staţiunilor balneare beneficiază
de o reducere de 50%.
- 1906 – legea pentru exploatarea petrolului de pe terenurile statului potrivit căreia, pentru a
se evita instalarea monopolului, loturile concesionate erau limitate la 100 ha, fără ca o
persoană sau societate să poată exploata mai mult de 3 loturi; statul îşi rezerva spre exploatare
1/3 din loturile cunoscute şi ½ din cele necunoscute; statul primea pentru concesiunile făcute
redevenţe cuprinse între 10-14% din venitul net al exploatării; statul deţinea în exclusivitate
dreptul de transportare a derivatelor petroliere; aportul capitalului românesc la exploatările
respective trebuia să fie de 1/3. Deşi legea îşi propunea să impulsioneze orientarea capitalului

9
autohton spre industria petrolieră dominată de investiţiile străine, nu s-a aplicat, până la 1918
statul neacordând nicio concesiune pe terenurile sale petrolifere.
Legilor deja amintite, relative la anumite sectoare de activitate, li se adaugă cele cu caracter
general, care cuprind prevederi relative la întreaga industrie, precum:
- legea pentru încurajarea industriei naţionale din 1886 ale cărei principale avantaje rezidă în:
posibilitatea de concesionare a unor terenuri aparţinând statului, comunelor sau Coroanei, în
scopul exploatării lor; scutirea de plata impozitelor directe pe 15 ani, dar şi de taxele vamale
pentru maşini şi materii prime inexistente în ţară; practicarea unor tarife preferenţiale la
transportul feroviar; avansarea de comenzi de către stat ş.a.
- 1895 – legea minelor potrivit căreia resursele subsolului puteau fi exploatate de proprietarii
terenurilor respective luând în concesiune minele pe o durată de 75 de ani. Atunci când
proprietarul nu era interesat de exploatarea minei aflată pe terenul său, aceasta putea fi
concesionată unei alte persoane care avea obligaţia de a plăti proprietarului arendă pentru
parcelele rezervate lucrărior de suprafaţă, plus o redevenţă anuală de 4% din venitul net, în
timp ce statului i se avansau 2 procente din venitul net. La expirarea celor 75 de ani ai
concesiunii, mina revenea automat proprietarului suprafeţei. Această lege a fost însoţită de o
serie de discuţii, auzindu-se voci care invocau încălcarea Constituţiei deoarece, aşa cum afirma
D.A. Sturdza, se acorda străinilor dreptul de a exploata proprietăţi rurale în România, se ştirbea
principiul inalienabilităţii teritoriului românesc şi se anula caracterului sacru şi inviolabil al
proprietăţii. În faţa unor asemenea comentarii, s-a recurs la nuanţarea textului legii,
specificându-se că mina constituie o proprietate specială, deosebită de cea a suprafeţei asupra
căreia îşi revendicau dreptul statul, descoperitorul şi exploatatorul.
În urma aplicării legii minelor, s-a constatat sporirea prezenţei capitalului străin în industria
petrolieră, fapt certificat de apariţia mai multor societăţi de exploatare (1896 – „Societatea
Română” cu capital austro-ungar şi englezesc; 1898 – „Societatea Aurora” cu capital german şi
olandez; 1899 – „Societatea Internaţionala” cu capital german etc.). De altfel, o analiză a
situaţiei din industria petrolieră, realizată în 1914, relevă internaţionalizarea acesteia, capitalul
german fiind prezent în proporţie de 35%, cel britanic de 25%, olandez - 13%, francez – 10%,
american – 5,5%, în timp ce capitalul românesc este reprezentat de 5,5 procente.
- 1906 – legea vămilor care se alătura măsurilor menite a proteja economia naţională, aceasta
permiţând statului român să aplice mărfurilor străine tratamentul la care erau supuse mărfurile
româneşti în ţările respective. Totodată, legea a creat cadrul neceasr înfiinţării antrepozitelor
de la Iaşi, Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Constanţa, facilitându-se astfel intrarea în ţară a
materiilor prime necesare industriei. În plus, se prevedeau noi criterii de admisibilitate pentru
funcţionarii vamali şi erau exceptate de la plata taxelor vamale materiile prime care urmau a fi
prelucrate şi exportate.
- 1912 – legea pentru încurajarea industriei naţionale care prevedea avantaje pentr toate
fabricile, acordate diferenţiat, astfel: industriile prelucrătoare de materii prime autohtone şi cei

10
care exportau ¼ din producţia anuală primeau avantaje vreme de 30 de ani, iar industriile
prelucrătoare de materii prime importate beneficiau de diverse scutiri pe 21 de ani, cu condiţia
de a angaja români în proporţie de 75% din lucrători, 100% din personalul admnistrativ şi 25 %
din personalul tehnic. Pentru buna desfăşurare a procesului de producţie, excepţional, se
acordau scutiri la importul de materii prime, taxele vamale scăzându-se în funcţie de mărimea
întreprinderii.

5. Succesiunea guvernelor în intervalul 1866-1914

- 1866-1871 – guverne de coaliţie în care se regăsesc atât politicieni de orientare liberală, cât şi
de orientare conservatoare, sub conducerea lui Lascăr Catargiu, Ion Ghica, Ştefan Golescu şi
Nicolae Golescu, Manolache Costache Epureanu, Ctin A. Kretzulescu, Dimitrie Ghica, Al. G.
Golescu;
- 1871-1876 – guvern conservator prezidat de Lascăr Catargiu;
- 1876-1888 – marea guvernare liberală, de fapt o succesiune de 5 guverne, 4 prezidate de Ion
C. Brătianu şi unul (aprilie-iunie 1881) de fratele său, Dumitru C. Brătianu;
- 1888-1895 – 6 guverne conservatoare în care preşedinţi ai Consiliului de Miniştri au fost
Theodor Rosetti, Lascăr Catargiu şi generalii George Manu şi Ioan Em. Florescu;
- 1895-1899 – o serie de 3 guverne liberale conduse de Dimitrie A. Sturdza şi Petre S. Aurelian;
- 1899-1901 – 2 guverne conservatoare aflate sub preşedinţia lui George Grigore Cantacuzino şi
Petre P. Carp;
- 1901-1904 – guvernul liberal condus de Dimitrie A. Sturdza;
- 1904-1907 – guvern conservator al cărui şef a fost George Gr. Cantacuzino;
- 1907-1910 – guverne liberale prezidate de Dimitrie A. Sturdza şi Ion I.C. Brătianu;
- 1910-1914 – guverne conservatoare conduse de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu;
- din ianuarie 1914 – guvern liberal al cărui preşedinte a fost Ion I.C. Brătianu.

6. Diferențe ideologice între PNL și PC

a) Conservatorii au susținut constant regimul monarhic, spre deosebire de liberali care

(deși în majoritate erau favorabili monarhiei constituționale) au avut ca opțiune și
republica.
b) În viziunea conservatorilor (părere menținută până la finele sec. 19), societatea era
constituită din moșierime și țărănime (legate între ele de interesele funciare). Existența
burgheziei era negată fie pentru că ar fi fost predominată de străini (care nu puteau fi
fidelizată de către statul român), fie pentru că reprezenta un segment parazitar (care

11
 împovăra bugetul central). În privința ultimului argument, se specula că burghezia este
formată numai din funcționari, adică bugetari (fapt evident incorect).
c) Conservatorii s-au pronunțat permanent în favoarea menținerii votului cenzitar, spre
deosebire de liberali care au solicitat creșterea corpului electoral prin reducerea
censului, dar și introducerea votului universal.
d) Conservatorii nu au susținut ideea împroprietăririi țăranilor, așa cum au făcut-o liberalii
în preajma primului război mondial. Soluțiile gandite de conservatori constau în:
dezvoltarea învățământului profesional, acordarea de facilități țăranilor care se angajau
în fabricile din orașe, înființarea instituțiilor de creditare, scoaterea la vânzare a unor
loturi provenite din Domeniile Statului.
e) În privința dezvoltării industriei, conservatorii mizau pe industria ușoară (textilă,
alimentară, chimică etc.), pe cea a prelucrării lemnului și pe cea extractivă, în vreme ce
liberalii vizau și dezvoltarea industriei grele. Ei sesizaseră necesitatea producerii în țară a
utilajelor și mașinilor necesare evoluției economice.

12