CONSTITUŢIA DIN 1866.

PREVEDERILE ŞI ÎNSEMNĂTATEA SA

Abdicarea forţată a lui Al.I. Cuza, la 11 februarie 1866, a deschis pentru Principate
Române o nouă etapă istorică ce poartă marca lui Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen,
devenit după încoronare Carol I. Prin aducerea pe tronul Principatelor a princepelui prusac se
punea capăt perioadei de provizorat când în fruntea statului se aflase Locotenenţa domnească
(alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Nicolae Haralambie, trei
reprezentanţi ai coaliţiei anticuziste) şi se concretiza dorinţa mai veche a aducerii în fruntea
statului român a unui prinţ străin care, uzând de propriile relaţii familiale, să contribuie la
sporirea prestigiului ţării şi la mai buna promovare a intereselor acesteia pe plan extern.
Totodată, instalarea principelui străin avea maeritul de a stabiliza situaţia internă, prin anularea
luptelor pentru putere derulate între marile familii care furnizaseră în trecut domnitori şi, ca
atare, emiteau pretenţii la tron.
În perioada imediat următoare înlăturării lui Cuza, situaţia politică a statului român a
devenit delicată datorită afirmării între marile puteri europene a unor contestatari ai unirii din
1859. Între acestea, Austria, dar mai ales Turcia, care recunoscuseră unirea Moldovei cu Ţara
Românească doar pe perioada domniei lui Cuza, încercau să grăbească dizolvarea tânărului stat,
demersurile diplomatice fiind dublate de agitaţiile interne organizate de grănicerii aflaţi pe linia
Dunării şi de boierul N.N. Rosetti-Roznovanu. În legătură cu acestea din urmă, intervenţia
autorităţilor a împiedicat ca asemenea manifestaţii să ia amploare. Cât priveşte încordarea
raporturilor cu puterile menţionate, s-a constatat o relaxare a acestora, rezultat al susţinerii cauzei
românilor de către puteri precum Franţa şi Prusia, ambele favorabile conducerii Principatelor de
către Carol I. Nu trebuie omise nici eforturile diplomatice ale clasei politice autohtone, datorită
lor ajungându-se la încheierea, în octombrie 1866, a unui protocol prin care sultanul Abdul-Aziz
îi recunoştea principelui de origine prusiană calitatea de domn ereditar al Ţărilor Române şi fixa
condiţiile în care avea să se manifeste suzeranitatea otomană.
Normalizarea relaţiilor diplomatice cu imperiile vecine a fost secondată de dezideratul
consolidării situaţiei interne, pentru aceasta Adunarea Constituantă primind sarcina întocmirii
actului fundamental al ţării. Era aceasta o prioritate în condiţiile în care, realităţile politice
 modificându-se sensibil în comparaţie cu perioada anterioară, era necesar un document cu
valoare constituţională care să consfinţească de jure ceea ce exista de facto.
Discutarea proiectului constituţional a durat mai puţin de o lună, timp în care divergenţele
de opinii, explicabile prin componenţa eterogenă a Adunării, au fost curente. În pofida lor, la 29
iunie 1866 proiectul a fost votat, semn că politicienii înţeleseseră că vremea discuţiilor sterile
trecuse.
Constituţia, cu ale sale 133 de articole, subsumează o serie de principii generale care îi
conferă caracterul de act fundamental modern armonizat cu spiritul european al epocii.
Sursele de inspiraţie ale Constituţiei din 1866
În legătură cu sursele actului menţionat există în istoriografie mai multe studii, cel mai
documentat fiind semnat de I.C. Filitti care, în Izvoarele Constituţiei de la 1866, demonstrează că
la baza textului sanţionat la 1 iulie s-au aflat Constituţia belgiană din 1831 (aleasă ca document-
reper datorită prevederilor sale înaintate), Convenţia de la Paris din 1858 (care reflectă principiile
revoluţiei franceze de la 1789), proiectul de constituţie întocmit de Comisia Centrală de la
Focşani în 1859 şi memoriile boiereşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea care cuprind
principii liberale.
De la început trebuie precizat că varianta votată în 1866 nu reprezintă o copie a
Constituţiei belgiene, ci este expresia eforturilor de adaptare a tuturor surselor menţionate la
realităţile româneşti ale momentului. Că despre aceasta este vorba o dovedesc diferenţele
prezente între diferitele modele de inspiraţie şi prima Constituţie a Principatelor. Spre
exemplificare merită a fi enumerate câteva diferenţe, şi anume:
a) în raport cu actul din 1831, în Constituţia românilor împărţirea administrativă a
teritoriului se face în judeţe, comune şi plăşi, iar nu în provincii; se desfiinţează rangurile de
boierie şi orice titluri nobiliare; se fixează condiţiile naturalizării străinilor creştini; se statuează
obligativitatea învăţământului elementar; teritoriul ţării este calificat ca indivizibil; este orprită
colonizarea cu populaţie străină; sunt precizate cazurile de expropriere; sunt garantate
pământurile distribuite ţăranilor prin reforma agrară din 1864; se subliniază faptul că puterile
naţiunii se pot exercita numai prin delegaţi; se prevede posibilitatea exproprierii prin despăgubire
în caz de utilitate publică; se acordă inamovibilitate doar înalţilor magistraţi, nu tuturor aşa cum
se întâmpla în Belgia etc.;
 b) în raport cu proiectul de constituţie al Comisiei Centrale, Constituţia din 1866 se
diferenţiază prin: introducerea obligativităţii căsătoriei civile ca etapă premergătoare căsătoriei
religioase; extinderea principiului gratuităţii instrucţiei la nivelul întregului sistem educaţional (la
1859 se garanta gratuitatea doar pentru prima treaptă de învăţământ); suprimarea referirilor la
Comisia Centrală deoarece aceasta îşi încetase activitatea în anul 1862; suprimarea prevederilor
relative la desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a pedepselor cu bătaia şi capitală pentru că
dispăruseră din legislaţia autohtonă; mitropolitul încetează să mai fie automat preşedintele
Adunării; sunt introduse precizări legate de dinastia străină etc.
Într-o măsură apreciabilă, Constituţia are la bază proiectul din 1859 căruia Cuza îi
refuzase sancţionarea, legiuitorilor din 1866 revenindu-le, aşa cum s-a precizat anterior, rolul de
a-l adapta la noua situaţie, ceea ce explică, de altfel, rapiditatea cu care s-a trecut peste etapa
elaborării, a discutării şi punerii sale în vigoare. La momentul dezbaterii proiectului Carol I a
intervenit cerând să se adopte sistemul bicameral şi dreptul de vot absolut al domnului, dovedind
prin aceasta, încă de la începutul domniei, intenţia de a juca un rol activ în evoluţia statului
român.
Conţinutul Constituţiei din 1866
Constituţia din 1866 cuprinde 8 titluri, şi anume: Despre teritoriul României, Despre
drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe, Despre puterea armată,
Dispoziţii generale, Despre revizuirea Constituţiei şi Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
Încă din debutul textului este evidentă dorinţa de a consolida situaţia ţării, art. 1 şi 2
menţionând că Principatele constituie un singur stat indivizibil şi inalienabil, sub numele de
România, iar nu Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei cum se stabilise prin Convenţia de la
Paris din 1858. Prin aceasta se încerca evitarea redeschiderii discuţiilor privitoare la unitatea
statului, discuţii care tensionaseră clasa politică după abdicarea lui Cuza şi, deopotrivă, se
urmărea zădărnicirea eventualelor planuri anexioniste ale imperiilor vecine. Inalienabilitatea
teritoriului ţării era subliniată şi în articolul 123 care preciza că „nicio trupă străină nu va putea fi
admisă în serviciul statului, nici ocupa teritoriul României, nici trece pe el decât în puterea unei
anumite legi” şi marca, o dată în plus, decizia clasei politice autohtone de a nu permite reiterarea
episoadelor de ocupaţie cu care Principatele fuseseră obişnuite de către vecini, episoade dublate
de disfuncţionalităţi în viaţa statului român şi în sarcini economice suplimentare, pentru a
menţiona doar câteva din neajunsurile ce însoţeau prezenţa trupelor străine în Ţările Române.
 Mai mult, este de remarcat faptul că nu apare precizată în mod explicit dependenţa de
Poartă, aceasta nefiind amintită ca putere suzerană. Totuşi, raportul de subordonare transpare
indirect din Constituţie, domnul neavând dreptul de a încheia alte convenţii decât de natură
comercială şi de navigaţie, şi neputând declara război altor state. Asemenea formulări erau
posibile în condiţiile în care dependenţa de Turcia dobândise tot mai mult un caracter formal,
valoarea tributului riscând să devină simbolică şi statul român beneficiind, în anumite condiţii,
de dreptul regalian de a bate monedă proprie.
În ceea ce priveşte drepturile de care se bucurau cetăţenii patriei, acestea poartă amprenta
principiilor liberale care circulau în epocă, în rândul lor aflându-se: libertatea conştiinţei (pe
lângă toleranţa religioasă pe care o implica această libertate, se impune a fi menţionat şi faptul că
textul nu afirmă dependenţa Bisericii Ortodoxe Române de Biserica Ortodoxă a Răsăritului, ceea
ce echivala cu autocefalia B.O.R., obţinută abia la 1885), libertatea cuvântului scris şi tipărit, a
întrunirilor; garantarea proprietăţii; dreptul la instrucţie. Astfel de libertăţi erau rezervate doar
celor născuţi în România din părinţi români sau celor care se naturalizaseră, calitatea de cetăţean
fiind refuzată străinilor, cu excepţia creştinilor, dar şi românilor care alegeau să intre sub
autoritatea altor state.
Nu lipsesc din textul Constituţiei nici articolele referitoare la „chestiunea ţărănească”,
sătenilor garantându-li-se loturile dobândite la 1864 şi inalienabilitatea vreme de 30 de ani a
acelor terenuri, în timp ce moşierilor le erau garantate despăgubirile.
Un larg spaţiu se acordă enunţării principiului separării puterilor în stat. Cele trei puteri -
legislativă, executivă şi judecătorească - derivă de la popor care este suveran.
Puterea legislativă, cu rol în elaborarea şi dezbaterea tuturor actelor normative, este
exercitată de domn şi reprezentaţiunea naţională alcătuită din două adunări sau camere
(Adunarea Deputaţilor şi Senatul). Atât reprezentaţiunea naţională, cât şi domnitorul aveau drept
de iniţiativă legislativă, proiectele de lege avansându-se spre sancţionare conducătorului statului
numai după discutarea şi votarea lor prealabilă în adunări, în cadrul şedinţelor publice. Sub
aspectul atribuţiilor, se constată obligativitatea trecerii tuturor proiectelor de lege în discuţia
ambelor camere, excepţie făcând proiectul bugetului (care era supus dezbaterii exclusive a
Adunării Deputaţilor) şi legile relative la efectivele militare (discutate facultativ în Senat).
Erau eligibili pentru Adunarea Deputaţilor doar cetăţenii români în vârstă de minim 25 de
ani care aveau domiciliul în Principate şi se bucurau de drepturile civile şi politice. Desemnarea
deputaţilor se făcea prin voturile exprimate de un electorat împărţit în patru colegii pentru fiecare
judeţ, în funcţie de venit, şi anume: în colegiul I se încadrau cetăţenii al căror venit funciar era de
minim 300 de galbeni; în colegiul II se regăseau proprietarii funciari cu un venit cuprins între
100-300 de galbeni; în colegiul III se aflau orăşenii, mai ales comercianţi şi meşteşugari care
plăteau un impozit de 80 de lei, precum şi profesorii, pensionarii statului, ofiţerii în retragere şi
practicanţii profesiunilor liberale (medici, farmacişti, arhitecţi, avocaţi etc.), exceptaţi de la plata
censului electoral; ultimul colegiu era format din toţi cetăţenii care plăteau statului un impozit,
dar care nu se puteau încadra în colegiile menţionate. Numărul deputaţilor desemnaţi era diferit
de la un colegiu la altul, primele două colegii alegând câte un deputat pentru fiecare judeţ, în
timp ce la colegiul III mandatele depindeau de importanţa oraşului (de pildă, Bucureştii alegeau
6 deputaţi, Iaşii – 4, Craiova, Galaţi, Ploieşti, Bârlad, Botoşani, Focşani – 3, Piteşti, Bacau,
Brăila, Roman şi Turnu-Severin – 2, iar oraşele mai mici câte un deputat).
Mandatul de deputat era de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire şi pentur activitatea lor,
membrii Adunării Deputaţilor erau remuneraţi.
Pentru Senat erau eligibili cetăţeni români prin naştere sau naturalizare, trecuţi de 40 de
ani, care domiciliau în România şi aveau un venit de cel puţin 800 de galbeni. Mandatul era de 8
ani, iar la jumătatea mandatului componenţa Senatului se schimba în proporţie de 50%, prin
tragerea la sorţi a unui membru din fiecare judeţ. Componenţii acestei camere erau aleşi de 2
colegii, fiecare având dreptul de a desemna un senator. În primul colegiu se încadrau moşierii cu
un venit de minim 300 de galbeni, iar în al doilea se regăseau proprietarii de imobile cu un venit
de 100-300 de galbeni.
Senatorilor aleşi li se adăugau 2 membri proveniţi dintre profesorii Universităţilor de la
Iaşi şi Bucureşti, precum şi membrii de drept (mitropoliţii şi episcopii eparhioţi, moştenitorul
tronului după împlinirea vârstei de 18 ani).
Este de precizat că pentru prima oară în Principate s-a configurat puterea legislativă ca
una cu organizare bicamerală la 1864 când, în urma loviturii de stat din 2 mai, s-a elaborat
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, act prin care sporeau prerogativele lui Al.I. Cuza.
Corpul ponderator sau Senatul era compus în majoritate din membri numiţi de domn,
transformându-se astfel în instrument prin care executivul/domnul controla legislativul.
Diferenţele între Senatul de la 1864 şi cel din 1866 sunt evidente, la formarea celui din urmă
monarhul neaducându-şi aportul.
 Puterea executivă era reprezentată de domn şi exercitată de acesta cu ajutorul guvernului
sau al consiliului de miniştri. Potrivit Constituţiei, monarhul era ereditar, puterea transmiţându-se
în cadrul aceleiaşi familii pe linie descendentă şi masculină. Moştenitorii tronului urmau a fi
crescuţi în religia ortodoxă şi, pe perioada minoratului lor, conducerea statului revenea unei
regenţe compusă din 3 persoane. Atunci când nu existau moştenitori, domnitorul îşi desemna
succesorul dintr-o altă dinastie europeană, cu acordul Parlamentului, iar când tronul rămânea
vacant o locotenenţă domnească din 3 persoane se întrunea şi asigura interimatul.
Persoana domnitorului era inviolabilă şi responsabilitatea pentru actele sale şi-o asumau
miniştrii de resort obligaţi să contrasemneze orice document iniţiat de acesta. Între atribuţiile
conducătorului statului se numărau:
- numirea şi revocarea miniştrilor şi a funcţionarilor;
- iniţierea, sancţionarea şi promulgarea legilor;
- dreptul de a amnistia, de a graţia sau de a micşora „pedepsele în materii criminale”;
- conferirea gradelor militare şi a decoraţiilor;
- conducerea armatei;
- încheierea convenţiilor comerciale şi navale cu ţările vecine.
Domnitorul nu putea avea alte prerogative decât cele rezervate lui prin Constituţie şi nu
avea dreptul de a interveni în derularea anchetelor judiciare. În schimb, sesiunea parlamentară se
deschidea invariabil cu mesajul domnului în care se făcea trimitere la starea ţării şi la începutul
domniei se fixa lista civilă, reprezentând veniturile pe care statul le punea la dispoziţia
monarhului şi a familiei sale. Domnitorul putea dizolva Parlamentul sau doar o cameră a
acestuia, dar avea obligaţia de a dispune organizarea alegerilor pentru întrunirea unei noi
reprezentanţe naţionale.
Componentă a puterii executive, guvernul era compus din titulari ai diferitelor ministere
care primeau confirmarea domnului şi răspundeau în faţa acestuia şi a legislativului pentru
activitatea desfăşurată. Ei puteau fi interpelaţi de Parlament la ale cărui şedinţe asistau fără a
avea însă drept de vot şi era posibilă acţionarea lor în instanţă, pentru aceasta fiind necesară
sesizarea domnului sau a legislativului şi întrunirea a 2/3 din voturile membrilor Adunării
Deputaţilor sau Senatului.
Puterea judecătorească era reprezentată de Înalta Curte de Justiţie şi de Casaţie (forul
suprem) şi de o serie de alte instanţe (tribunale judeţene, Curţi de Apel, tribunale cu juraţi pentru
 judecarea delictelor de presă, tribunale comerciale). Hotărârile judecătoreşti se emiteau în
numele domnului.
În ceea ce priveşte alte aspecte prezente în Constituţie, indispensabile bunei organizări a
statului, trebuie amintite câteva, şi anume: se prevedea descentralizarea administrativă;
impozitele se fixau de către autorităţile locale (judeţene şi comunale), dar nu puteau fi percepute
decât după o prealabilă aprobare din partea Parlamentului şi cu întărirea domnului; toţi cetăţenii
patriei erau contribuabili, renunţându-se astfel la privilegiile fiscale de care se bucurase în trecut
un anumit segment social. De asemenea, toţi bărbaţii valizi erau obligaţi să satisfacă stagiul
militar, încadrându-se în armata regulată, miliţii sau garda cetăţenească. Se stabilea Bucureştiul
drept capitală a statului şi reşedinţă a guvernului, practica dovedind că varianta celor două
capitale din timpul domniei lui Cuza era lipsită de eficienţă şi se confirmau culorile steagului
Principatelor Unite (albastru, galben şi roşu).
Identificându-se aspectele problematice care nu îşi găsiseră suficientă acoperire în textul
constituţional, se preconiza elaborarea unei serii de legi speciale vizând: descentralizarea
administrativă, responsabilitatea ministerială, legea pensiilor, dezvoltarea reţelei de drumuri,
organizarea armatei, exploatarea resurselor solului şi subsolului, ocuparea posturilor din
administraţia publică etc.
Principiile legii electorale
Constituţia a fost completată în 1866 de o lege electorală care actualiza condiţiile de participare
la viaţa politică, transformările produse în statul român nemaifiind compatibile cu prevederile electorale
cuprinse în Convenţia de la Paris sau cu hotărârile luate în legătură cu acest aspect în timpul domniei lui
Cuza. Fără a reveni asupra detaliilor relative la colegiile electorale, sunt de amintit câteva din cele mai
importante prevederi ale acestei legi bazată pe principiul votului cenzitar.
Astfel, se enunţau cu claritate condiţiile pe care un cetăţean trebuia să le îndeplinească
pentru a-şi putea exercita dreptul la vot, între ele figurând împlinirea a 21 de ani şi achitarea
censului electoral. Evident, corpul cetăţenilor este format în secolul al XIX-lea numai din
bărbaţi.
Erau declaraţi incapabili a se prezenta la vot românii aflaţi sub protecţia unui alt stat,
servitorii, cerşetorii, faliţii şi cei care se aflau sub interdicţie judecătorească. Lor li se adăugau cei
numiţi de lege „nedemni” a participa la viaţa politică, şi anume: criminalii, hoţii, escrocii,
proprietarii caselor de toleranţă şi ai cazinourilor.
 Masa alegătorilor se diferenţia nu numai în funcţie de starea materială şi valoarea
impozitului plătit statului, ceea ce condiţiona încadrarea în unul sau altul dintre colegii, ci şi în
funcţie de maniera în care vota. Cei mai mulţi alegători votau direct, în vreme ce persoanele care
intrau în componenţa celui de al IV-lea colegiu pentru Adunarea Deputaţilor votau indirect sau
prin reprezentare (50 de alegători din judeţ, întruniţi în reşedinţa judeţului, desemnau un delegat
şi toţi delegaţii din judeţul respectiv alegeau un deputat). Datorită acestei situaţii, se observă nu
nu toate categoriile sociale sunt reprezentate echitabil în Parlament, ponderea revenind
moşierimii, secondată la distanţă de burghezie. O analiză a structurii Adunării Deputaţilor relevă
faptul că din cei 157 de membri ai camerei, 124 sunt aleşi de primele 3 colegii, doar 33 dintre
deputaţi rezultând din colegiul IV, cel mai numeros, compus din săteni şi orăşeni săraci.
De altfel, legea electorală din 1866 a redus gradul de participare a populaţiei la viaţa
politică, doar un locuitor din 83 îndeplinind criteriile necesare pentru a fi alegător, în vreme ce,
prin Statutul dezvoltător al lui Cuza se înregistra un alegător la 10 locuitori. Cu toate acestea,
este considerabil progresul comparativ cu dispoziţiile electorale cuprinse în textul Conveţiei de la
Paris din 1858 potrivit căreia doar un locuitor din 1.100-1.200 avea drept de vot.

Modificările aduse Constituţiei din 1866 de-a lungul epocii moderne

Constituţia din 1866 are incontestabil meritul de a pune la baza organizării statului român
principii moderne de inspiraţie liberală, marcând schimbarea regimului politic, fiindcă se
depăşeşte etapa monarhiei autoritare reprezentată de Al.I. Cuza, ajungându-se la monarhia
ereditară de tip constituţional al cărei prim exponent a fost Carol I. Punerea sa în aplicare a
întâmpinat dificultăţi, situaţie firească în condiţiile în care majoritatea populaţiei nu avea un nivel
cultural suficient de înalt pentru a asimila principiile avansate ale Constituţiei. Mai mult,
transpunerea în practică a acestor principii a scos la lumină impreciziile textului iniţial, ceea ce a
condus la justificate modificări.
Prima dintre acestea survine la 12 octombrie 1879 când, în urma participării la războiul
ruso-turc din 1877, României îi este condiţionată recunoaşterea independenţei de transformarea
articolului 7 din Constituţie care stipula că: „Însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se
pierde potrivit regulilor stabilite prin legile civile; numai străinii de rituri creştine pot dobândi
împământenirea”. Modificarea Constituţiei trebuia să se conformeze precizărilor făcute în
articolul 44 al Tratatului de la Berlin din 1 iulie 1878, şi anume: „În România, deosebirea
credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere
sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în
sarcinile publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice
localitate ar fi”.
Deşi impunerea modificării actului constituţional echivala cu încălcarea suveranităţii
statului român, clasa politică a conştientizat necesitatea realizării compromisului, aceasta fiind
singura modalitate de a obţine un recunoaşterea internaţională a suzeranităţii ţării. În consecinţă,
după dizolvarea Parlamentului şi constituirea comisiile de revizie, articolul 7 este modificat în
sensul că „diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică pentru
a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Teoretic, puteau deveni cetăţeni ai statului
român toţi străinii, însă, în practică, lucrurile se nuanţează deoarece Adunarea Constituantă
adoptase şi procedura de naturalizare, ca o completare a articolului 7. Astfel, străinii stabiliţi pe
teritoriul României nu primeau automat cetăţenia, excepţie făcând cei care luptaseră alături de
armata română în războiul de independenţă. Celorlalţi împământenirea li se acorda numai după
împlinirea următoarelor condiţii: certificarea locuirii în România vreme de cel puţin 10 ani sau 7
ani pentru cei care se căsătoriseră cu românce, prezentarea unor dovezi referitoare la situaţia
materială şi la profilul moral etc. Toate actele erau avansate Parlamentului care le discuta şi
decidea atribuirea sau nu a calităţii de cetăţean pentru fiecare doritor în parte.
Cea de a doua revizuire a Constituţiei s-a operat la 8 iunie 1884 ca urmare a schimbărilor
apărute în statului României, devenită din 1881 regat, dar şi pe fondul campaniei de presă iniţiată
în 1882 de C.A. Rosetti. Acesta, prin intermediul ziarului „Românul” al cărui redactor era,
lansase ideea oportunităţii lărgirii electoratului prin desfiinţarea celor 4 colegii pentru Adunarea
Deputaţilor şi a celor 2 pentru Senat, propunând în schimb formarea unui singur colegiu, al
ştiutorilor de carte. Catalogată ca fiind prea radicală, propunerea a declanşat discuţii aprinse
chiar în sânul Partidului Naţional Liberal, finalizate cu părăsirea rândurilor acestei formaţiuni
politice de către Rosetti care optează pentru formarea unui partid propriu, Partidul Radical.
Disensiunile dintre I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti nu au anulat ideea, alţi parlamentari preluând-o
şi dezvoltând-o, ceea ce a condus la dizolvarea Parlamentului şi constituirea camerelor de
revizie.
 Bilanţul la 1884 a fost: 21 de articole modificate, 4 suprimate şi 4 articole noi, prin
aceasta ameliorându-se într-o măsură apreciabilă sistemul electoral bazat în continuare pe cens.
În spiritul dorinţei de a lărgi accesul populaţiei la viaţa politică, s-a realizat reducerea censului
electoral, dar şi scutirea de cens a unor categorii profesionale care nu beneficiaseră până atunci
de acest privilegiu, precum învăţătorii, preoţii şi a cei care plăteau o arendă de minim 1.000 lei.
Deopotrivă, s-a preferat micşorarea numărului de colegii pentru Adunarea Deputaţilor de
la 4 la 3. Astfel, în colegiul I sunt incluşi cei care aveau un venit de 1.200 lei (comparativ cu
legea electorală din anul 1866 unde se menţiona un venit de 300 de galbeni sau 4.000 de lei).
Mai mult, colegiul I este deschis şi burgheziei mari şi mijlocii, prin aceea că venitul respectiv nu
trebuie să fie doar funciar/rural ca la 1866, acceptându-se şi venitul urban.
În colegiul II censul electoral se reducea de la 80 lei, valoare datând din 1866, la 20 de
lei, pe lângă industriaşi, comercianţi, liber profesionişti, permiţându-se şi accesul micii burghezii
şi a orăşenilor de condiţie modestă.
La nivelul colegiului III, condiţiile cenzitare nu se modifică (oricum toţi plătitorii unui
impozit cât de mic se regăseau în acest colegiu), dar se extind scutirile de cens, iar ştiutorilor de
carte li se asigură dreptul de a vota direct, votul indirect, prin reprezentanţi, rezervându-se doar
analfabeţilor.
În ceea ce priveşte Senatul, numărul colegiilor rămâne acelaşi, dar se produc modificări
sub aspectul valorii censului, aşa încât în colegiul I pătrund proprietarii urbani şi rurali care fac
dovada unui venit imobiliar de minim 2.000 de lei, ceea ce echivala cu o scădere de 3 ori a
censului din 1866, în vreme ce în colegiul al II-lea pot vota proprietarii urbani şi rurali cu un
venit anual între 800-1.200 lei, aşadar cu un venit de 8 ori mai mic prin raportare la prescrierile
electorale anterioare.
Alte modificări efectuate la 1884 au vizat:
- desfăşurarea lucrărilor Parlamentului; alocarea unei diurne pentru parlamentari pe durata
sesiunii (până atunci senatorii nu erau remuneraţi);
- înscrierea de noi garanţii pentru libertatea presei prin interzicerea oricărei cenzuri şi a arestului
preventiv în materie de presă;
- scoaterea de sub jurisdicţia Curţii cu Juri a delictelor de presă privitoare la rege, familia regală
şi suverani ai altor state, asemenea delicte intrând în atenţia instanţelor ordinare;
- desfiinţarea gărzii cetăţeneşti;
- aplicarea în Dobrogea a prevederilor constituţionale;
- înlocuirea denumirii de Principatele Române Unite cu Regatul României şi a titulaturii
monarhului care devenea rege.
Această revizuire a Constituţiei s-a produs, aşa cum s-a arătat, nu ca urmare a unei
solicitări externe ca la 1879, ci datorită evoluţiei interne, a structurilor socio-economice. Totuşi,
deşi a fost vehiculat un proiect electoral avansat prin prisma modificărilor corpului de alegători
pe care le preconiza, se poate afirma că cea de a doua modificare a actului constituţional a fost
expresia vederilor moderate ale clasei politice.
Ultima intervenţie asupra textului Constituţie în epoca modernă a avut loc la 19 iulie
1917 pe fondul realităţilor delicate create de primul război mondial. Ea s-a conformat nevoii de
recompensare a armatei române, dar a fost precedată în 1913 de campania derulată de I.I.C.
Brătianu în ziarul „Viitorul”, unde publicase propunerea de revizuire urmărind: o nouă reformă
agrară care să conducă la sporirea proprietăţii ţărăneşti pe seama marii proprietăţi, constituirea
unui colegiu electoral unic, dezvoltarea învăţământului şi realizarea unor reforme economice,
îmbunătăţirea organizării militare. Iniţiativa lui Ionel Brătianu s-a bucurat de susţinere, aşa încât
la 22 aprilie 1914 Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal şi s-a format comisia de revizuire
în componenţa căreia se aflau 45 de membri. Începutul vacanţei parlamentare a impus amânarea
discutării modificării în sesiunea următoare, dar, complicarea situaţiei externe şi interne datorată
izbucnirii primei conflagraţii mondiale şi decesului lui Carol I, determină o nouă întârziere.
În 1917, se reconstituie comisiile de revizuire suspendate la 1914 şi se modifică doar 3
articole, şi anume:
- articolul 19 care prevedea că proprietatea este sacră şi inviolabilă, exproprierea fiind posibilă
doar în caz de utilitate publică, prin aceasta înţelegându-se realizarea reţelei de comunicaţie, a
lucrărilor de salubritate şi de apărare a ţării. Schimbarea a însemnat înlocuirea sintagmei utilitate
cu publică cu aceea ce cauză de utilitate naţională, luându-se astfel în calcul şi posibilitatea
exproprierii cu despăgubire pentru dezvoltarea proprietăţii ţărăneşti;
- articolul 57 se transformă în sensul că Adunarea Deputaţilor avea să fie formată din deputaţi
aleşi prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, modificare regăsită şi în articolul 67
relativ la Senat.
Dispăreau, aşadar, colegiile pentru Adunarea Deputaţilor şi pentr Senat, iar legea
electorală avea la bază principiul votului universal, dispărând prin aceasta condiţia achitării
censului. Totuşi, revizuirea din 1917 se dovedeşte a fi incompletă deoarece nu sunt precizate
detalii referitoare la sistemul electoral, o lege în acest sens urmând a fi elaborată după
normalizarea situaţiei politice.
Indiferent de modificările la care a fost supusă de-a lungul epocii moderne, Constituţia
din 1866 se constituie într-o componentă esenţială a regimului politic instaurat odată cu aducerea
lui Carol I pe tronul Principatelor Române.
Se cuvine a-i sublinia meritul de a fi acoperit cele mai importante aspecte ale organizării
vieţii de stat, textul său făcând referire la caracterul şi statutul internaţional al statului român, la
drepturile şi libertăţile garantate cetăţenilor, la organizarea instituţiilor statului în conformitate cu
principii moderne care şi-au păstrat valabilitatea decenii la rând.