Paleoliticul şi mezoliticul de pe teritoriul României

1. Originea şi evoluţia omului

Homo habilis reprezintă linia ce a dat naştere omului modern, apariţia sa
situându-se pe la 2.500.000, în Africa. Acesta a creat şi primele unelte de piatră
cioplite (galieţi, poliedre, aşchii). Din punct de vedere geologic, cultura creată de
Homo habilis aparţine Pliocenului superior.
Tot în Africa Orientală apare acum 1.400.000 de ani o nouă tehnică de cioplire,
care a permis crearea unelte bifaciale. Făuritorul acesteia este Homo erectus.
Apariţia hominidelor în Europa (exceptând nordul şi nord-vestul acesteia, unde
popularea se face mai târziu) se situează în intervalul 1.500.000-1.000.000.
În Pleistocenul mijlociu au trăit în Europa ante-neandertalienii, ale căror resturi
osoase descoperite au fost astribuite lui Homo erectus tautavelensis, Homo erectus
steinheimensis sau lui Homo erectus heidelbergensis.
Neandertalienii au trăit într-un areal ce se întindea din vestul Europei până în
Asia, între aproximativ 135-130.000 şi 35.000 de ani. Omul de Neandertal s-a stins
fără descendenţii, iar locuirile care s-au succedat musterianului (cultură atribuită
neandertalienilor) aparţin lui Homo sapiens sapiens.
Acesta a emigrat acum cca. 50.000 de ani spre Europa, venind din Africa
subsahariană. După unii cercetători, în Orientul Mijlociu omul de Neandertal şi omul
modern ar fi coexistat timp de apropae 60.000 de ani. Dacă această coexistenţă a
existat şi în Europa, ea nu a depăşit un mileniu sau două.
Homo sapiens sapiens, apărut acum 35.000 în Europa, este creatorul culturilor
din Paleoliticul superior. Odată cu această etapă se accelerează ritmul inovaţiei
tehnologice, ilustrată atât de multitudinea şi diversitatea uneltelor de piatră, cât şi de
utilizarea unor noi materii prime: osul şi cornul. Faciesurile regionale se conturează
mai precis, spaţiul de locuit este mai bine organizat, contactele la mari distanţe între
comunităţi sunt mai dezvoltate, apare arta, se folosesc materiale colorante (ocru roşu,
galben etc.), iar înmormântările includ bunuri funerare. Tot Homo sapiens sapiens
stăpâneşte vorbirea ca mijloc de comunicare.

2. Introducere
Paleoliticul (epoca veche a pietrei) acoperă cea mai mare parte din perioada
cuaternară şi începe odată cu prima unealtă cioplită de om, cuprinzând toate culturile
litice ce au evoluat mai bine de două milioane de ani. Paleoliticul coincide cu
Pleistocenul (prima perioadă a Cuaternarului), care a fost marcat de marile glaciaţiuni.
Mediul a avut o influenţă covârşitoare asupra vieţii omului: variaţiile climatice,
transformările peisajului vegetal, schimbările de faună.
Paleoliticul se împarte în: Paleoliticul timpuriu/inferior (împărţit la rândul său în
etapa Paleoliticului foarte vechi şi eta Paleoliticului vechi), Paleoliticul mijlociu,
Paleolitic superior. Epipaleolticul este situat în Tardiglaciar, iar Mezolicitul este situat
la începutul Holocenului.
În Europa, primele unelte de piatră cioplită au o vechime ce nu depăşeşte
1.500.000 de ani.
Economia în Paleolitic se baza pe exploatarea resurselor naturale, prin cules,
pescuit şi vânătoare. Femeia avea grijă de culegerea hranei vegetale: strânsul
fructelor, seminţelor, dezgroparea tuberculilor adânc înfipţi în pământ; bărbatul se
ocupa cu vânătoarea.
 Omul exploata animalele din trei motive: pentru hrană (carne, măduvă, creier,
grăsime), pentru obţinerea unor produse secundare (piele, blană, tendoane) şi pentru
realizarea uneltelor de os şi corn.
Descoperirea focului, ce apare în Europa în intervalul 700.000-600.000, a
permis ocuparea integrală a peşterilor, construirea vetrelor (simple sau amenajate
special, cu pietre şi gropi în jur), în dezvoltarea şi perfecţionarea tehnicilor de cioplire.

Paleoliticul timpuriu (inferior)

Paleoliticul foarte vechi corespunde din punct de vedere geologic sfârşitului

Pliocenului superior şi începutului Pliocenului inferior. Se caracterizează prin
industrii litice arhaice, atât din punct de vedere tehnic cât şi din privinţa puţinătăţii
tipurilor de unelte. Este vorba de galeţi, în general din silex şi mai rar din cuart, cuarţit
sau alte roci, prelucraţi fie la un capăt, fie lateral, pe o faţă sau pe ambele feţe
(choppers, chopping-tool, poliedre), precum şi din unelte pe aşchii (piese cu encoche,
denticulare, racloare atipice).
Spre sfârşitul Paleoliticului foarte vechi (între cca. 1.000.000 şi 600.000) se
poate constata un început de specializare şi standardizare a industriilor litice, precum
şi apariţia protobifacialelor (bifaciale abbevilliene).
Paleoliticul vechi, desfăşurat geologic în cea mai mare parte a Pleistocenului
mijlociu, se caracterizează prin apariţia unor tehnici mai evoluate, precum cea
Levallois şi realizarea bifacialelor de tip Acheulean, prin domesticirea focului şi
printr-un început de maenajare a spaţiului de locuit.
Staţiunea de la Tetoiu-Bugiuleşti, situată în nord-vestul Bazinului Dacic (pe
cursul mijlociu al Olteţului), prezintă un nivel fosilier cu Mammuthus
(Archidiskodon) meridionalis, Ursus etruscus, Nyctereutes megamastoides etc. În
acesta s-ar fi identificat, după părerea lui C.S. Nicolăescu-Plopşor şi Dardu
Nicolăescu-Plopşor, piese de os cu un început de prelucrare. Este vorba de oase lungi,
cu canal larg, sparte fie la unul, fie la ambele capete pentru scoaterea măduvei,
precum şi de piese de os cum ar fi măciuci zdrobitoare, străpungătoare, racloare
sumar prelucrate. În acelaşi nivel au fost găsite şi trei pietre mari neprelucrate şi care
ar fi fost aduse la distanţe mari.
La limita inferioară a depunerii de sol care acoperea direct complexul fosilier s-
a descoperit un cioplitor bifacial atipic, pe galet de cuarţit. În aceleaşi depozite fluvio-
lacustre din această zonă s-au găsit şi două piese de silex nerulate (un cioplitor
bifacial şi o protobifacială) într-un nivel de nisipuri şi pietrişuri din Dealul Mijlociu,
punct situat în apropierea celui de la Valea lui Grăunceanu. După opinia
descoperitorilor (Costin Rădulescu şi Petru Samson), acest nivel s-ar situa
cronostratigrafic între nivelurilor fosiliere de la Pietrişu-Vijoeşti (la bază) şi cel de la
Valea lui Grăunceanu (la partea superioară). Este probabil ca piesele litice descoperite
la Tetoiu să aparţină unei industrii arhaice, însă nu se poate vorbi de o
contemporaneitate între piesele de os şi cele litice.
Cu precădere în partea de vest–nord-vest a Munteniei (între Argeş şi Olt) au fost
descoperite circa 1.000 de piese litice, în majoritate din silex şi foarte puţine din alte
roci (precum cuarţit). Aproape toate piesele au fost culese din pietrişurile fluviale ale
văilor: Valea Argeşului (zona Piteşti-Budeasa-Merişani), văile Mozacului şi
Dâmbovnicului (zona Teiu-Negraşi), Cotmenei, Vedei, Topologului (zona Milcoiu),
Oltului (zona Slatina-Fărcaşele) şi mai ales valea Dârjovului (zona Valea Mare-
Brebeni).
 Din punct de vedere tehnico-tipologic, materialul litic cules constă din:
cioplitoare unifaciale (choppers) şi bifaciale (chopping-tools) pe galeţi, uneori destul
de masivi, poliedre, discoide, racloare, piese cu encoche, denticulare, protobifaciale,
bifaciale, aşchii obţinute de tehnica clactoniană sau de debitaj Levallois, cuţite a dòs
natural. Unele piese au fost culese din acelaşi depozit unde se aflau resturi fosile
(oase, defense, molari) de Archidiskodon meridionalis; este posibil ca ele să fi fost în
poziţia lor iniţială asociate.
În cadrul industriilor care au evoluat în Pleistocenul mijlociu au fost găsite piese
asociate cu resturi de faună fosilă. De exemplu, în Peşterea Liliecilor (zona aven) de
la Gura Dobrogei (jud. Constanţa) au fost descoperite într-un sediment (datând de
acum 700.000 de ani) cu resturi de micromamifere câteva piese litice, printre care şi
un cioplitor bifacial din silex.
De asemenea, în Bazinul Ciucului superior, lângă localitatea Sândominic (jud.
Harghita) au fost găsite într-un loc, la nivelul I (inferior), o bogată faună de
micromaifere atribută sfârşitului interglaciarului Mindel-Riss, asociată cu câteva piese
de cuarţit şi una din gresie silicioasă (fragment de bifacială). În nivelul al II-lea
(superior) s-au descoperit doar două piese (un racloar simplu drept pe aşchie Levallois
şi o aşchie simplă), asociate cu o faună de micromamifere, atribuităă începutului
glaciaţiunii Riss.
Cea mai recentă industrie aparţinând Paleoliticului inferior este premusterianul.
Constă din piese lucrate pe aşchii Levallois sau non-Levallois, în care tipurile vechi
de unelte, cioplite pe galeţi ori bifaciale de diverse forme, sunt întâlnite în mod variat,
putând fi şi absente. Cronologic, premusterianul a evoluat în glacţiaţiunea Riss şi
interglaciaţiunea Riss-Würm. Astfel de unelte pe aşchii s-au găsit în aluviunile terasei
de la Ripiceni- Izvor şi este posibil ca şi o serie de piese descoperite între Olt şi Argeş
să aparţină acestor industrii premusteriene. Acestei industrii îi aparţine şi piesa de
silex găsită la Valea Lupului-Iaşi, în poziţie secundară în aluviunile terasei Bahluiului.

Paleolitic mijlociu

Paleoliticul mijlociu a început spre sfârşitul interglaciarului Riss-Würm (de cca.

100.000 de ani) ori poate spre sfârşitul Würm-ului inferior, durând până în Würm-ul
mijlociu (cca. 33.000-30.000 de ani BP).
Se caracterizează prin individualizarea mai multor faciesuri musteriene, la
formarea cărora industriile premusteriene au jucat un rol important.
Musterianul de pe teritoriul moldovean face parte din marea arie a musterianului
est-european, care cuprinde Câmpia Rusă şi mai ales stepele nord-pontice. Aici sunt
demne de menţionat cele două aşezări de pe cursul mijlociu al Prutului: Mitoc-Valea
Izvorului (nivelul I), unde s-a găsit o bogată industrie de silex aparţinând
musterianului de tradiţie acheuleană şi de debitaj Levallois; Ripiceni-Izvor, unde s-au
descoperit şase niveluri musteriene; nivelurile I-III au fost atribuite musterianului tipic
de debitaj Levallois (bogat în racloare şi cu un număr semnificativ de piese cu
encoche şi denticulate), nivelurile IV-V au aparţinut musterianului de tradiţie
acheuleană de debitaj Levallois (bogat în racloare şi cu relativ multe bifaciale),
nivelul VI este sărac în material litic, dar cu un procentaj ridicat de piese cu encoche
şi denticulate.
Aceste nivele de locuire, cu excepţia ultimului, ne-au oferit numeroase
complexe de locuire ce constau din vetre de foc, resturi faunistice, aglomerări cu
pietre de calcar şi ateliere de prelucrare a uneltelor. În aceste complexe au fost
descoperite şi adăposturile-paravan, de formă arcuită, cvasirectilinie sau cvasi ovală,
ce protejau pe locuitori de vânturile ce băteau dinspre ENE. Structura “pereţilor” unui
asemenea adăpost, ce puteau atinge înălţimea de 2 m, consta din oase mari, defense de
mamut şi probabil crengi groase de pin, fixate la bază cu pietre de calcar şi pământ,
peste care se aşterneau poate piei de animale. Aceste adăposturi nu erau acoperite, iar
în interiorul unuia cu pereţii ovali au fost găsite resturile unei vetre de foc, resturi
menajere (oase sparte) şi numeroae piese de silex (deşeuri de prelucrare), ce atestă
existenţa unor ateliere de cioplire.
Musterian peşterilor carpatice reprezintă un alt facies, iar cercetările din Carpaţii
Meridionai ne arată că unele peşteri au fost locuite timp de 10.000 de ani ori poate
mai mult. S-au descoperit mai multe niveluri, întrerupte uneori de părăsiri temporare,
arătate de depunerile sterile din punct de vedere arheologic, dar cu resturi de animale.
Peşterile intrau nu arareori în stăpânirea animalelor, mai ales a ursului de peşteră.
Exemple de astfel de peşteri sunt: Peştera Cioarei de la Boroşteni (jud. Gorj),
Peştera Curată de la Nandru (jud. Hunedoara), Peştera de Bordu Mare de la Ohaba
Ponor (jud. Hunedoara), Peştera Muierii de la Baia de Fier (jud. Gorj), Peştera
Liliecilor de la Peştera-Moeciu (jud. Braşov), Peştera Valea Coacăzei (jud. Braşov, în
apropiere de Peşterea Liliecilor), Peştera Spurcată de la Nandru (în apropiere de
Peştera Curată), Peştera Gura-Cheii-Râşnov.
Inventarul peşterilor constă este bogat în racloare, materialul principal fiind
cuarţul sau alte roci cuarţoase sau gresoase, iar în mai mică măsură de silex, opal etc.
De debitaj non-Levallis în general, această industrie se caracterizează prin tehnica de
cioplire a galeţilor de cuarţit asemănătoare celei zise pontiniene. Au fost găsite şi oase
în aceste peşteri, precum şi vetre de foc, majoritatea simple.
Industriile din nord-vestul Transilvaniei (aşezările de la Boineşti şi
Remetea-“Somoş”) aparţin unui musterian tipic de debitaj Levallois, bogat în
racloare, în piese denticulare şi cu encoche, dar cu rare piese bifaciale.
În Dobrogea există două faciesuri, primul fiind reprezentat de industriile din
aşezările de la Castelu, Cuza Vodă, Lumina, Peştera La Izvor de la Cheia, Mamaia-
Sat. Aşezările de la Castelu şi Peştera La Izvor aparţin debitajului Levallois, aşezarea
de la Cuza vodă are un debitaj slab Levallois, iar cea de la Lumina are un debitaj non-
Levallois.
Al doilea facies este reprezentat de aşezările de la Saligny-Făclia, Peştera
(Dealul Peşterica) şi Ovidiu. Piesele găsite sunt denticulate, în general de debitaj slab
Levallois.
În Câmpia Română nu se cunoaşte decât aşezarea de la Vădastra-“Măgura
Fetelor” (jud. Olt), atribuită unei faze târzii a musterianului.
La Baia de Fier, Ohaba Ponor sau Boroşteni au fost găsite piese de os, cu urme
sumare de prelucrare, folosite ca unelte (străpungătoare, racloare). Ele înlocuiau
probabil unelete din piatră, greu de obţinut din roca de calitate inferioară din
împrejurimi.
Pentru comunităţile de neandertalieni din Paleoliticul mijlociu vânătoarea a
jucat un rol important. Vânătorii se sprecializau pe un anumit animal.
Urmele osteologice umane sunt aproape absente.

Paleoliticul superior

Trecerea de la Paleoliticul mijlociu la cel superior s-a realizat în intervalul

35.000-30.000 BP. Acest ultim Paleolitic corespunde Würm-ului mijlociu şi superior,
iar cele două culturi (aurignacian şi gravetian) cunosc mai multe etape: aurignacianul
cinci şi gravetianul opt.
 Aurignacianul. La baza industriilor litice de tip aurignacoid au stat industriile
din Paleoliticul mijlociu tardiv: musterienele denticulate cu forme bifaciale ori
musterienele acheulene, în care se găsesc piese cu encoche, denticulate, racloare,
vârfuri bifaciale şi bifaciale de diverse tipuri. În industriile aurignaciene se remarcă
folosirea tehnicii lamelare (a nucleelor prismatice, piramidale), precum şi creşterea şi
diversificarea tipurilor de gratoare, burine etc.
Staţiuni importante pentru cel mai vechi aurignacian de pe teritoriul României
sunt: Ripciceni-Izvor, Cetăţica I-Ceahlău, Mitoc-Mlul Galben. Industria litică de la
Mitoc-Malul Galben constă din numeroase burine (de tip carenat, diedru, busqué etc.),
gratoare (cela mai multe carenate), denticulate, lucrate în general pe aşchii groase,
bifacialele lipsind în totalitate. În cadrul aşezărilor de la Cetăţica I-Ceahlău şi
Ripiceni-Izvor predomină piesele cu encoche şi denticulate, urmate fie de racloare, fie
de gratoare, apoi de burine şi de bifaciale (într-un procent redus) şi rareori se întâlnesc
unelte combinate (gratoare-burin, burin-racloar etc.).
Staţiuni importante pentru aurignacianul de mijloc şi târziu sunt: aşezări din
Bazinul Ceahlăului (Bistricioare-Lutărie, Dârţu, Podiş), de pe cursul mijlociu al
Bistriţei, de pe Prutul mijlociu (Mitoc, Ripiceni), din Ţara Bârsei (Cremenea-Sita
Buzăului), din Depresiunea intramontană Oaş (Călineşti II, Boineşti, Remetea-
Somoş), Brădeşti (jud. Harghita) etc.
Aurignacianul se termină în general undeva în intervalul 24.000-23.000 BP. În
Câmpia Română, exceptând partea de est-nord-est, aurignacianul s-a prelungit mai
mult timp, dezvoltându-se paralel cu gravettianul din Moldova şi Dobrogea.
În ceea ce priveşte Banatul, aşezări aurignaciene sunt la: Coşava, Româneşti-
Dumbrăviţa, Tincova. Acestea prezintă unelte precum: gratoare (carenate, à museau,
nucleiforme), rabot-uri, lame aurignaciene, vârfuri Font-Yves, lamele Dufour etc.
Aşezările aurignaciene din peşteră sunt cele de la: Peştera Stânca Ripiceni
(Ripiceni), Baia de Fier, Boroşteni, Ohaba-Ponor, Cioclovina (jud. Hunedoara),
Peştera La Izvor (Cheia), Peştera La Adam (Târguşor, jud. Constanţa), Peştera
Liliecilor (Peştera-Moieciu), Peştera Gura Cheii (Râşnov, jud. Braşov), Peştera
Hoţilor (Băile Herculane) etc. Acestea sunt sărace în resturi de locuire, ceea ce arată
că au fost de mai scurtă durată.
Unelte şi arme din os sau corn s-au descoperit puţine.
Vestigii ale unor structuri sau complexe de locuire constau din: pete de arsură,
vetre de foc simple sau amenajate cu pietre, obiecte litice, resturi de oase etc.
Resturi ale unor incendii s-au descoperit în mai multe aşezări

Gravetianul. Începuturile acestei culturi, cel puţin în Moldova, par a se situa

undeva în intervalul 24.000 şi 22.000 BP.
În evoluţia sa gravetianul a cunoscut, în Moldova cel puţin, opt etape de
evoluţie. În această regiune se găsesc aşezări cu mai multe niveluri: Mitoc-Malul
Galben, Crasnaleuca-Stanişte, Lespezi-Lutărie, Ceahlău-Dârţu, Bistricioara-Lutărie
etc. Etapele epigravetiene (ultimele două) s-au desfăşurat prima (VII) între 14.000 şi
12.000 BP, iar a doua (VIII) între 12.000 şi 10.000 BP.
Multe locuiri gravetiene, mai ales din etapele finale, sunt locuiri temporare
(multe putând fi socotite simple halte de vânătoare), fapt ce dovedeşte caracterul
sezonier-pendulatoriu al diferitelor grupuri de vânători.
Comunităţi purtătoare ale acestei culturi au pătruns în Transilvania venin
dinspre est şi sud-est prin pasurile Carpaţilor Orientali şi ai celor de Curbură.
 Industriile litice gravetiene, mai ales cele descoperite în aşezările cu caracter
permanent sau semipermanent, sunt relativ bogate: lame à dos, vârfuri La Gravette,
microgravettes, lamele à dos tronquée etc. Uneltele sunt cel mai adesea lucrate pe
silex, de obicei de bună calitate, precum şi pe menilit, şist negru, gresie silicioasă,
obsidian etc. Industriile din etapele târzii se caracterizează printr-o microlitizare
accentuată.
Uneltele şi armele din os şi corn sunt destul de puţine.
Obiectele de podoabă şi de artă ce pot fi atribuite gravetianului sunt puţine. Se
pare că în peştera Cuciulat (jud. Sălaj, pe valea Someşului) a fost descoperit primul
exemplu de artă parietală de pe teritoriul român.
Hematitul, ocrul roşu sau galben-portocaliu s-au descoperit sub formă de
bulgăraşi, de obicei foarte mărunţi, în locuinţele gravetiene de la: Bistricioara-Lutărie,
Ceahlău-Bofu Mic, Ceahlău-Podiş, Cetăţica I-Ceahlău, Ceahlău-Dârţu, Bicaz-Ciungi,
Mitoc-Malu Galben etc. În paleoliticul superior, ocrul roşu era răspândită pe solul
locuinţelor, folosită la pictarea peşterilor sau întrebuinţată la înhumarea morţilor, în
acest caz simbolizând sângele şi viaţa.
Vestigiile structurilor şi complexelor de locuire constau din: pete de arsură şi
cenuşă, vetre de foc, pietre, obiecte litice, resturi osoase etc.
Cele câteva descoperiri de oase atribuite lui Homo sapiens sapiens sunt mai
toate găsite în poziţie stratigrafică incertă.

Epipaleolitic (13.300 – 9.500-9.000 BP)

Datorită unor factori precum încălzirea climei, ce a dus la împuţinarea

vânatului, se remarcă o diversificare culturală pe teritoriul României, prin prezenţa
mai mult sau mai puţin simultană a unor grupuri regionale, în care comunităţile
purtătoare ocupau teritorii relativ bine determinate.
În Moldova şi Dobrogea existau grupuri aparţinând epigravetianului final, ale
căror industrii se caracterizează printr-o microlitizare accentuată. Acest grup pare a fi
stat la originea tardenoisianului de tip nord-vest-pontic.
Între 12.300 şi 10.000, alte comunităţi au locuit pe culmile înalte ale masivelor
Ceahlău şi Hăşmaş.
Industriile litice sunt reprezentate de: vârfuri pedunculate de tip swiderian sau
pludyan şi aceleaşi tipuri de unelte pe care le prezenta şi epigravetianul.
În aşezarea de la Poiana Scaune s-au descoperit resturile unei vetre de foc sau
poate chiar al unui mic complex de locuire, precum şi resturi de ocru roşu şi de
hematită.

Tardigravetianul (romanello-azilianul). Începuturile acestei culturi în zona

Clisurii par a se situa în intervalul 13.300 şi 13.000 BP.
Cele două straturi de locuire de la Cuina Turcului au oferit un bogat material
litic: în mare parte din silex şi din obsidian, în proporţie de 98% microlitic, constă
dintr-un număr impresionant de gratoare (scurte, circulare, unguiforme etc.), lamele à
coche, lamele à dos (unele cu vârful ascuţit similar microgravette-lor), vârfuri à dos
arquée (zise şi vârfuri aziliene), străpungătoare, burine (diedre, pe trunchiere retuşată,
multiple, mixte), piese geometrice (triunghiuri, cele mai multe scalene, segmente de
cerc, puţine lamele à dos tronquée trapeziforme), piese esquillées, câteva microburine
etc.
Tot în nivelurile de la Cuina Turcului s-au descoperit şi resturi faunistice
(castor, mistreţ, capră neagră, ţap de munte etc., păsări, peşte) şi scheletice umane. În
Peştera Climente II s-a descoperit şi un schelet uman în poziţie chircită, culcat pe
partea stângă şi acoperit cu un bogat strat de ocru roşu.
Epigravetianul final din Peninsula Italică a pătruns, probabil în mai multe valuri,
spre est, în Peninsula Balcanicăn sau spre nord-est, atingând zona Porţilor de Fier, pe
două căi, una marimită, prin Adriatica, iar alta pe uscat, urmând coasta vestică şi
nordică a Adriaticii, apoi cursul văilor Savei sau Dravei, până la Dunăre şi de aici spre
Porţile de Fier.

Mezoliticul (9.500-9.000 – 7.500-7.000)

Tardenoasianul. Se desfăşoară probabil între 9.000 şi 7.500-7.000 BP şi este

răspândit între Siret şi Prut, în Dobrogea şi în est-nord-estul Munteniei. Aşezările cele
mai importante sunt cele de la: Ripiceni-Izvor, Icuşeni, Erbiceni, Băneasa, Bereşti
(Moldova), Cuza Vodă, Medgidia, Straja (Dobrogea), Lapoş, Larg (est-nord-estul
Munteniei).
Industriile microlitice ale tardenoasianulu cuprind uneltele caracteristice
epigravetianului final, dar şi forme noi: gratoare (simple, pe aşchii, pe aşchie retuşată,
unguiforme etc.), un număr mai mic de burine, lamele tip à bord abattu (unele cu
vârful ascuţit similare microgravette-lor), lamele à coche şi alte tipuri de unelte,
precum şi armături, îndeosebi trapeze. La Ripiceni-Izvor s-au găsit şi două fragmente
de cerc. Nucleele sunt prismatice, piramidale, dar şi un tip specific tardenoasianului,
cel fusiform.
În aşezarea de la Erbiceni (punctul „Sub Budăi, fânaţul de pe şes”) s-au
delimitat trei complexe de locuire care se înscriu într-o formă oarecum ovală şi în care
erau concentrate numeroase resturi: obiecte litice, fragmente de oase, cochilii de
melci, scoici, bucăţi mărnte de cărbune. Fragmentele de oase sunt cele mai multe
atribuite calului sau mistreţului, dar sunt prezente şi alte specii, precum bourul,
zimbrul, cerbul, capra, oaia, iepurele.
Aşezări tardenoasiene au fost descoperite în sud-estul (Cremenea-Sita Buzăului,
Merişor-Gâlma-Valea Brădetului, Costanda-Lădăuţi) şi nord-vestul Transilvaniei
(Ciumeşti-Păşune).
Grupurile purtătoare ale acestor culturi au convieţuit un timp cu purtătorii
culturii Schela Cladovei.

Cultura Schela Cladovei. Din cadrul acestei culturi au fost descoperite nouă
aşezări: Alibeg-Pescari (nivelul I), Veterani-terasă (nivelul II), Ogradena-Icoana
(nivelul II), Ogradena-Răzvrata (nivelul II), Schela Cladovei–Turnu-Severin (nivelul
II), Ostrovul Corbului-Botul Cliuciului (nivelul I-II), Ostrovul Mare-Gogoşu
(punctele situate la kilometrul fluvial 875 şi 873). Toate sunt situate pe locurile joase,
nisipoase, umede şi uşor de răscolit din preajma Dunării.
Totuşi, cultura a fost descoperit şi în Serbia (Vlasac, Padina) şi Muntenegru
(Crvena Stijena), fiind posibil ca ea să fi cuprins o bună parte din vestul Peninsulei
Balcanice.
În aceste aşezări au fost descoperite complexe de locuire, de întindere variabilă,
unde au fost identificate obiecte litice, resturi de faună, vetre de foc. Acestea din urmă
sunt fie simple, fie amenajate cu borduri de pietre (dispuse pe cant sau pe lat), de
diverse forme: ovală, oval-prelungă (elipsoidală), circulară sau rectangulară. Uneltele
sunt din piatră, os şi corn, iar cele din piatră sunt în mare parte din cuarţit sau din roci
cuarţoase şi gresii silicioase, caracterizându-se printr-o sărăcie a tipurilor de unelte
(predomină racloarele şi piesele cu encoche), realizate într-o tehnică de cioplire destul
de rudimentară, datorită rocilor de calitate inferioară. Piese de silex există, dar într-un
număr foarte scăzut.
Unelte şi armele din os şi corn de cerb sunt diverse, având dimensiuni ce variază
între 4 şi 40 cm. lungime. Unelte de corn de cerb constau din: scormonitoare, săpăligi
simple (a căror parte activă se realizează prin şlefuirea oblică a vârfului), săpăligi cu
gaură pentru înmănuşare, “plantatoare” (prevăzute cu un pinten pentru a se fixa mai
bine în mână) şi brăzdare. Uneltele din os: străpungătoare, vârfuri folosite ca săgeţi şi
suliţe şi unele unelte mai mici, realizate din colţi de mistreţ, utilizate ca racloare,
străpungătoare etc. Unele obiecte din os şi corn aveau un ornament ce consta din linii
fin incizate dispuse oblic sau în reţea, fie pe partea activă a unora dintre săpăligi, fie
pe una dintre feţele vârfului de săgeată sau de suliţă.
Au mai fost descoperite şi o serie de pietre de râu cu o albiere pe una dintre feţe,
plcăi groase mai mari, plate, folosite probabil la râşnit şi bulgăraşi de ocru roşu sau
galben-portocaliu.
Economia acestor comunităţi era bazată pe vânătoare: cerb, căprioară, bour,
mistreţ, măgar sălbatic (hydruntin), iepure, vulpe, castor, lup etc. Câinele pare a fi
singurul animal domesticit. Pescuitul, culegerea de cochilii de melci sau a scoicilor
reprezentau de asemenea îndeletniciti ale acestor grupuri.
Cultura Schela Cladovei se încheie cu puţin mai înainte de sosirea în zona
Porţilor de Fier a comunităţilor Starčevo-Criş.

2. Neoliticul
(cca. 6600 – 5000 î.Hr.)

Trăsături specifice şi caracterizare

Încă din secolul trecut, preistoricieni precum J.Lubbock, J.Nilson, sau
G.Montillet au delimitat noua epocă a pietrei folosind drept criteriu tehnica mai nou
utilizată în prelucrarea pietrei – şlefuirea. Un alt element necesar delimitării –
prezenţa ceramicii. Richard Pittioni1 propunea pentru această epocă termenul de
keranikum.
Pe măsura intensificării cercetărilor arheologice asupra acestei perioade, datorită
adâncirii caracterului interdisciplinar a acestor cercetări, conţinutul termenului de
neolitic s-a lărgit foarte mult. În urma acestor cercetări nu mai este definit pe baza
criteriilor externe, precum tehnica şlefuirii, prezenţa ceramicii, ci el este definit ca un
mod de viaţă, în care omul devine producător de hrană prin domesticirea animalelor
şi practicarea agriculturii. Pescuitul şi vânatul capătă acum o poziţie secundară.
În neo-eneolitic se practică şi o serie de activităţi casnice, precum olăria, ţesutul,
torsul ş.a. În general, femeile se ocupau cu cultivarea plantelor şi cu treburile casnice,
iar bărbaţii cu vânătoarea şi creşterea vitelor. Organizarea socială tribală se
generalizează, caracterizată printr-un spaţiu de locuire delimitat, printr-ul dialect
comun, organe de conducere proprii şi unele elemente de viaţă spirituală comune.
Exista proprietatea comună asupra terenurilor arabile, a păşunilor, apelor şi a
uneltelor. Proprietatea privată era şi ea prezentă, dar se restrângea asupra unor unelte,
a armelor şi a obiectelor de podoabă.
În noua sa accepţiune, neoliticul poate fi sesizat oriunde apar semnele producţiei
omului, chiar dacă unele elemente externe nu sunt încă prezente, astfel se poate
explica modul de viaţă neolitic prezent şi în lipsa ceramicii –
preceramic/protoeneolitic.
1
9. April 1906 in Wien - 16 April 1985 in Wien
 La un moment dat, în lunga evoluţiei a neoliticului, începe să fie utilizată o nouă
materie primă – cuprul2 - eveniment ce anunţă începutul unei noi epoci – Epoca
metalelor. În acest sens era nevoie de un nou concept care să denumească această
perioadă; cercetătorii germani au propus termenul de Kupferzeit – epoca aramei, dar
acest termen nu ţine cont de prezenţa, în continuare, a modului de viaţă neolitic. De
aceea s-a propus un alt termen eneolitic3/ chalcolithic4. Acest termen este mai
justificat cu cât între cele două perioade nu există o perioadă, dimpotrivă, purtătorii
acestor elemente neolitice au acelaşi mod de viaţă, dar are un proces de evoluţie lent.
Pentru a sesiza mai bine aceste caracteristici, Vladimir Dumitrescu propune termenul
de Neo-eneolitic, termen care s-a generalizat şi folsit pentru întreaga perioadă.
Satele neolitice erau concentrate pe văile apelor, unde erau condiţii mai
favorabile dezvoltării, şi prezentau locuinţe apropiate. Aceste aşezări sunt mai
numeroase şi mai populate decât taberele paleolitice şi mezolitice de vânători sau
pescari.
Cultivarea primitivă a plantelor era, după cum am zis, o ocupaţie în principal a
femeilor, dar erau ajutate şi de bărbaţi în aspectele mai grele ale acestei actvităţi,
precum defrişatul pădurilor. Drept unelte era utilizat la început băţul, apoi săpăligile
din corn şi topoarele din piatră. Se cultivau grâul, orzul şi meiul şi rezervele erau
păstrate în vase mari sau uneori în grânare.
Animale domestice crescute de comunităţile neolitice erau bovinele, porcinele,
ovicaprinele, iar spre sfârşitul eneoliticului şi calul. Datorită folosirii acestui din urmă
animal, precum şi a generalizării utilizării plugului, spre sfârşitul acestei perioade
istorice munca agricolă este preluată în totalitate de către bărbaţi, societatea devenind
una patriarhală.
Uneltele şi armele din silex continuau forma şi tehnica uneltelor mai vechi, însă
piesele din piatră din neo-eneolitic se perfecţionează simţitor, datorită tehnicii şlefurii
şi a perforaţiei.
Răspândirea ceramicii a permis oamenilor o mai bună prezervare a alimentelor.
Comunităţile eneolitice cunosc prelucrarea metalului, realizându-se unelte, arme
şi obiecte de podoabă. Materialul folosit era un cupru de proastă calitate, uneori redus
din minereurile oxidice sau sulfidice, caz în care conţinea multe impurităţi. Obţinerea
cuprului din minereu necesita o temperatură de doar 700º-800ºC, pe când topirea
cuprului pur necesita una de 1.085ºC.
Cuprul însă era prea moale, uneltele sau armele tocindu-se sau rupându-se cu
uşurinţă. Înafară de aceasta, temperatura de 1.085ºC nu putea fi atinsă aşa de simplu şi
de repede ca în zilele noastre. Cuprul era şi dens, astfel încât în momentul în care era
turnat el se răcea uşor şi absorbea multe gaze. Unele din aceste dezavantaje vor fi
ameliorate începând cu sfârşitul eneoliticului prin procentul mic de arseniu din cupru,
care va fi ulterior adăugat intenţionat de oameni. Aşa-numitele „bronzuri arsenizate”
aveau o duritate mai mare, punctul de topire era nu de 1.085ºC, ci de 900ºC, iar
turnarea lor în forme era mai facilă.
Din neo-eneolitic datează şi cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în
spaţiul danubiano-pontic.

2.2. Periodizarea şi cronologia Neo-eneoliticului

2
Arama.
3
Aenus = aramă; lithos = piatră.
4
Chalchos = aramă; lithos = piatră.
 De-a lungul timpului s-au propus mai multe sisteme de periodizare pentru
această epocă istorică, atâta vreme cât nu se făcuse distincţia între neolitic şi neo-
eneolitic.
Neoliticul este împărţit în trei faze – împărţire tripartită: 1. neoliticul timpuriu,
2. neoliticul mijlociu şi 3. neoliticul târziu. La acestea se adaugă un protoneolitic
ipotetic, spre sfârşitul său o perioadă de tranziţie la epoca bronzului. În mod logic,
introducerea unei noi perioade – perioada eneoliticului – implică şi revizuirea acestei
periodizări tripartite. În momentul de faţă, s-a generat o periodizare care împarte
fiecare din cele două mari etape în câte trei perioade, astfel a rezultat următoarea
împărţire:
- neoliticul timpuriu (protoneolitic);
- neoliticul vechi (cristalizat);
- neoliticul târziu (dezvoltat).
- eneolitic timpuriu;
- eneolitic dezvoltat;
- eneolitic târziu (eneolitic final, perioadă de tranziţie la epoca
bronzului).
Probleme controversate în istoria eneoliticului sunt cele legate de începutul şi
sfârşitul acestei perioade. Pentru începutul eneoliticului s-au formulat două opinii:
prima susţine începutul eneoliticului odată cu utilizarea pieselor de aramă şi o a doua
opinie ce stabileşte momentul de început doar atunci când se poate vorbi de o
metalurgie a cuprului; în general este acceptată prima opinie.
În ceea ce priveşte sfârşitul eneoliticului şi aici există numeroase polemici, unii
cercetători punând la îndoială existenţa unei perioade de tranziţie de la eneolitic la
epoca bronzului, fie că acceptă să fie inclusă unui eneolitic final, ori că aceasta
aparţine epocii bronzului. În momentul de faţă cele două idei sunt în dispută. Este mai
justificată păstrarea unei perioade de tranziţie, aceasta reflectă mai bine transformările
şi procesele tranzitorii care caracterizează perioada cuprinsă între sfârşitul
eneoliticului dezvoltat şi începutul epocii bronzului timpuriu.

2.3. Organizarea socială, religia şi arta în Neo-eneolitic

1. Organizarea socială
Noul mod de viaţă a atras după sine nu doar modificări de ordin economic ci şi
profunde şi ample transformări în sfera organizării sociale. Astfel, practicarea
agriculturii a impus o creştere a stabilităţii comunităţile umane, construind aşezări de
tip rural. Sedentarizarea şi munca în comun a pământului a dus la creşterea coeziunii
dintre membrii gintelor/familiilor. Această coeziune socială se accentuează în
eneolitic, constatându-se totodată şi apariţia unei autorităţi în cadrul comunităţilor.
Mai mult decât atât, în eneolitic se constituie şi o anumită ierarhie a aşezărilor dintr-
un teritoriu, ceea ce sugerează o organizare socială la nivel tribal. Natura relaţiilor
sociale între membrii comunităţilor neo-eneolitice, este mai dificil de stabilit pe baza
izvoarelor arheologice.
Multă vreme s-a considerat, în special în istoriografia marxistă, că în neolitic
dominau căsătoriile exogame5, iar descendenţa se stabilea matriliniar, şi femeia ar fi
deţinut un rol dominant în cadrul familiei – matriarhat6. Observaţiile etnologice, însă
5
EXOGAMÍE, exogamii, s.f. 1. Lege fundamentală a ginţii matriarhale, conform căreia căsătoriile dintre membrii
aceleiaşi ginţi erau interzise. 2. Căsătorie între parteneri care nu aparţin aceluiaşi grup social. 3. (Biol.) Fuzionare a gameţilor în
afara organismului. – Din fr. exogamie.
6
MATRIARHÁT s.n. Formă de viaţă socială în dezvoltarea comunei primitive, caracterizată prin filiaţie maternă şi în
care femeia avea un rol predominant în viaţa economică şi socială. [Pron. -tri-ar-, pl. -te. / < germ. Matriarchat, fr. matriarcat,
infirmă această schemă de gândire amintită de istoricii mai sus amintiţi; aceste
cerctări au dus la concluzia potrivit căreia acolo unde bărbaţii se mută în casa soţiei –
matrilocală – conţinutul culturii locale este destul de redus, o consecinţă a faptului că
bărbaţii nu aduc zestre specifică gintei din care provin, dimpotrivă, culturile materiale
prezintă mai multe interfernţe ca urmare a faptului că femeia se mută în familia
bărbatului – aduce zestre, şi deci aşa apar elementele de import.
Analiza detaliată a culturilor arheologice neo-eneolitice de pe teritoriul
României, a evidenţiat numeroase elemente de sinteză şi interferenţă, ceea ce ar putea
fi un indiciu asupra căsătoriilor patrilocale, ceea ce implică includerea copiilor în
ginta tatălui şi implicit socotirea descendenţei în funcţie de linia paternă; astfel nu
există nici un argument în favoarea existenţei unui matriarhat în neo-eneolitic, cu atât
mai mult rolul esenţial al asigurării mijloacelor de subzistenţă revenea bărbaţilor.
Rolul bărbatului va fi cu atât mai important în neo-eneolitic, odată cu introducerea
plugului cu brăzdar de lemn sau cu brăzdar din corn şi prin trecerea la agricultura pe
suprafeţe mai extinse – în ogor.
Astfel, începând din neo-eneolitic, putem vorbi de existenţa unui patriarhat
incipient care se va generaliza în epoca bronzului.
Religia avea rolul de a ordona şi de a justifica diferitele reguli existente în
societate.
Ginţile existau prin legăturile de sânge, reale sau presupuse şi prin existenţa
unor strămoşi comuni. Triburile presupun existenţa unei limbi sau a unui dialect
comun şi a unor interese economice, precum şi posibilitatea organizării apărării sau a
unui atac. Probabil era prezentă o mitologie tribală sau supra-tribală şi forme de
manifestare ale acesteia. La începutul eneoliticul se poate presupune şi formarea unor
uniuni de triburi, sau şeferii (chiefdoms).
Primele comunităţi neolitice din România aveau o anumită strategie a modului
de organizare a locuirii, alegându-se doar zonele favorabile modului de viaţă şi
tehnicilor de exploatare a naturii. Practica „roirii” din aproape în aproape pare să fi
dispărut sau cel puţin să nu mai fi fost avut o aşa de accentuată prezenţă. Modelul de
colonizare al primilor purtători ai neoliticul de pe teritoriul ţării noastre pare să fi fost
urmat şi de comunităţi Starčevo-Criş.
Existenţa încă din timpul celui mai vechi neolitic a unei aşezări de dimensiunile
celei de la Ocna Sibiului indică o organizare socială destul de complexă.
Conducătorul sau conducătorii comunităţii trebuiau să organizeze munca în comun
(construcţii, defrişări, arături, vânătoare etc.) şi repartizarea produselor obţinute,
urmând reguli cutumiare, să organizeze apărarea sau atacul, prospectarea de noi
terenuri ş.a.
Deşi neoliticul mijlociu prezintă o populare mai deasă şi aşezări de dimensiuni
mai mari, împărţite uneori într-un soi de cartiere, nu aduce noutăţi semnificative în
ceea ce priveşte organizarea socială. Sanctuarele de la Parţa par să semnaleze şi
existenţa unor centre şi unor slujitori ai cultului, care probabil că erau scutiţi de la alte
obligaţii. Astfel de centre puteau deservi regiuni mai întinse şi puteau chiar juca un rol
în organizarea socială, datorită prestigiului de care se bucurau.
În cadrul triburilor şi uniunilor de triburi diferitele relaţii (familiale, economice,
conflictuale) erau reglementate pe baza unor cutume de mult acceptate, a căror
încălcare atrăgea după sine anumite sancţiuni. Putem astfel presupune şi existenţa
unui sistem juridic incipient.
În neoliticul mijlociu remarcăm şi o diferenţiere socială, ce era afişată prin
diverse podoabe: din metal, canini de cerb, cochilii de scoici aduse de la mari distanţe,
cf. lat. mater – mamă, gr. arche – conducere].
arme de paradă, ceramica cu decor bogat etc. Procesul se va intensifica în eneolitic,
iar în cadrul culturii Cucuteni s-a remarcat şi existenţa unei ierarhizări a aşezărilor.
Tot în cultura Cucuteni a fost remarcată şi formarea unor uniuni de triburi

2. Religia
Analizând fenomenele de natură religioasă din neo-eneoliticul teritoriului
românesc, ne este imposibil să nu apelăm la analogicii cu aceste realităţi din Orientul
Apropiat, mult mai bine studiate. Pentru mai multe milenii religia acestei epoci nu va
cunoaşte vreo modificare, ci doar o diversificare a modurilor de exprimare a
diferitelor elemente ce o compun. Pe tot parcursul epocii neo-eneolitice reprezentările
naturaliste vor coexista cu cele schematizate.
În staţiunea de la Gura Baciului au fost descoperite un număr de capete de piatră
antropomorfe, sumar sculptate. Acestea ne indică posibile influenţe ale autohtonilor
asupra noilor veniţi.
Religia primelor comunităţi neolotice pătrunse pe teritoriul ţării noastre
(purtătorii grupului cultural Gura Baciului-Cârcea) gravitează în jurul a două
personaje: Marea Mamă, reprezentând principiul feminin şi Taurul, reprezentând
principiul masculin. Marea Mamă era reprezentată prin statuete feminine sumar dar
explicit modelate, iar ele predomină în faţa redărilor naturaliste ale personajului
masculin.
Religia este deci bazată pe principiul numit de Mircea Eliade coincidentia
oppositorum, ce va fi menţinut pe întreg parcursul neo-eneoliticului. Cele două
elemente puteau fi: principiul feminin şi cel masculin, cerul şi pământul, ziua şi
noaptea, iarna şi vara, naşterea şi moartea, războiul şi pacea, soarele şi luna ş.a.
Principiul era reprezentat prin variate modalităţi: modelarea din două bucăţi a unor
statuete feminine, reprezentări androgine, hierogamie. Diadele nu erau neapărat
separate, ci puteau fi incluse în acelaşi personaj, iar principiul feminin probabil că era
primul şi dădea naştere celui masculin.
Coincidentia oppositorum este observabil în obstinaţia artiştilor din epocă de a
realiza personajul feminin din două bucăţi dispuse vertical şi lipite între ele, prin
presiune. Bucăţile nu sunt egale între ele, simetria fiind realizată doar după punerea
unui strat de lut. Această tehnică se remarcă nu doar în cazul lutul, în care realizarea
ei este mai uşoară, ci şi atunci când se foloseau materiale precum osul, piatra, metalul
sau scoicile.
O altă formă de reprezentare a dualităţii este androginul, însă în neoliticul
timpuriu românesc nu au fost descoperite plasticizări naturaliste, explicite, ale acestui
concept/personaj. Aceste personaje pot fi ipostaze ale Mamei Universale ori divinităţi
distince, în ambele cazuri simbolizând capacitatea de autoreproducere.
Mama Universală este reprezentată sub formă explicit antropomorfă şi feminină
ori schematic, ca vas sau romb. Poate că toate vasele erau considerate încarnări ale
femininului, dar începând din neoliticul mijlociu acest atribut este explicitat prin
modelarea antropomorfic a unor piese de ceramică, prezentându-ne imaginea unei
femei obeze. Alteori vasele sunt prevăzute doar cu anumite trăsături ale femeii,
precum sunt sânii. Insistenţa asupra elementelor feminine denotă o continuare a
tradiţiei din paleolitic, precum este şi rombul, ca simbol al femeii, folosit pentru a
plasticiza pântecul şi fesele şi de asemenea utilizat în decorarea ceramicii.
Matroana este reprezentat ca gravidă, iar în unele descoperiri încadrabile în
culturile Gumelniţa şi Cucuteni, personajul avea în regiunea abdominală o cavitate în
care se aflau mai multe sfere din lut. Reprezentările în relief sau incizate pe pereţii
vaselor o reprezintă în poziţie de naştere, iar uneori Mama Mare este asimilată explicit
cu glia. În culturile Gumelniţa, Precucuteni şi Cucuteni, unele statuete au înglobate în
pastă seminţe de cereale, ceea ce poate indica şi credinţa în magia simpatetică.
Mama Universală cunoaşte mai multe ipostaze, dintre care putem să le amintim
pe acelea de Strămoaşă sau de Fecioară. Câteva statuete din eneolitic ne înfăţişează un
personaj feminin zvelt, cu sânii mici şi fermi, probabil ipostaza Fecioarei. Nu este
exclus ca în unele culturi această ipostază să fi devenit o zeitate distincă, în Cucuteni
ea apărând altărui de Marea Mamă, formând un cuplu. Strămoaşa este reprezentată
printr-o femeie în vârstă cu sânii căzuţi, deşi plasticizările nu sunt la fel de clare
precum este cazul cu Fecioara.
În staţiunile neo-eneolitice de pe teritoriu României au fost descoperite câteva
mii de statuete antropomorfe, cele mai multe feminie, un număr infim masculine şi
câteva androgine sau fără indicarea explicită a sexului. Dimensiunea lor poate varia
de la câţiva centimetri până la adevărate statui, cum sunt cele de la Parţa, ce ajung
până la 1,80 m. Piesele sunt în general modelate în lut, decupate din oase, mai rar
sculptate din marmură sau din alte roci ori tăiate din tablă de cupru sau aur. În cele
mai multe cazuri sunt reprezentate personaje izolate care nu intrau în compoziţia unor
ansambluri, iar acest lucru ne îngreunează depistarea atributelor lor.
Statuetele din neoliticul timpuriu sunt puţine la număr, iar de cel mai multe ori
sunt modelate sumar şi neîndemânatic. Feminitatea lor este însă neîndoielnic indicată
de bazinul larg, şoldurile şi fesele ample, marcarea sexului şi uneori a sânilor. Odată
ce comunităţile Vinča pătrund, modelajul creşte în calitate iar expresivitatea se
accentuează.
În unele culturi personajele antropomorfe sunt reprezentate nude, în altele sunt
îmbogăţite cu diferite obiecte de îmbrăcăminte şi de podoabă, ce sunt reprezentate
realist.
Nu este exclus ca principiul masculin să fie tot o ipostază a Marii Zeiţe, iar
oricum prezenţa lui este mai neimportantă. Acest lucru este demonstrat atât de
numărul mult mai redus de statuete ce ni-l reprezintă, cât şi de dimensiunile mai mici
pe care reprezentările respective îl au.
Acest principiu este plasticizat sub formă antropomorfă sau sub formă de taur.
Avem astfel un număr de reprezentări în ronde-bosse de bărbaţi, dar şi imagini ale
acestora aplicate pe ceramică, precum şi un număr de phaloi, rezultat al aplicării
convenţiei pars pro toto. Taurul apare mai rar în întregime, cel mai adesea fiind
arătate doar bucraniul sau coarnele. Avem şi cazuri în care animalul este reprezentat
integral, în ronde-bosse, cu realism remarcabil, deşi poate că aceste instanţe nu sunt în
legătură cu panteonul antropomorfizat. În sanctuare este adesea prezent taurul, iar
acest animal era sacrificat în diverse ritualuri.
Poate era prezent şi un Trickster, poate şarpele.
În neoliticul timpuriu şi mijlociu asocierile sunt mai puţin frecvente, însă ele
devin mai numeroase în eneolitic, în descoperirile cucuteniene din Basarabia.
Cuplurile de zeităţi sunt destul de puţine, mai multe fiind reprezentările naturaliste sau
simbolice ale mariajului divin. Este prezent şi cuplul mamă-fiică.
În aşezările neo-eneolitice a fost descoperită şi o variată plastică zoomorfă, la
care se adaugă un număr de vase, protome şi reprezentări pictate animaliere. Unele
piese sunt de o calitate artistică remarcabilă, altele însă sunt sumar modelate, astfel că
nu putem identifica măcar animalul. Taurul domină în aceste piese, prezentat fie
întreg, fie doar craniul. Rostul ipostazierii lui a fost subliniat deja, dar nu este exclus
ca în unele cazuri prezenţa să nu aibă conotaţii religioase. Berbecii şi cerbii pot fi
consideraţi substituţi ai taurului, deşi acest lucru nu este neapărat.
 Câinele apare de asemenea destul de frecvent, însă uneori este dificil de
identificat. Mistreţul şi porcul sunt prezenţi doar în plastica ronde-bosse. Păsările sunt
rare şi cu greu de identificat. În culturile Gumelniţa şi Cucuteni se remarcă câteva
reprezentări realiste de urşi, o vulpe frumos modelată şi o broscuţă. Un număr mare de
vase din Cucuteni B au reprezentată silueta stilizată a unei feline mari, aceste animale
fiind mai rar modelate ca protome sau în ronde-bosse. Pe vasele aceleiaşi faze a
culturii Cucuteni sunt reprezentate animale fabuloase, care păstrează trăsături de
felină. Mai ales în descoperirile din Basarabia a acestei faze reprezentările
antropomorfe au fost asociate cu cele zoomorfe, rezultând fresce cu subiecte
mitologice.
„Tabletele” de la Tărtăria au suscitat controverse, unii savanţi interpretând
ideogramele de pe ele drept un text.
Numărul construcţiilor neo-eneolitice de pe teritoriul României care pot fi
denumite sanctuare este impresionant. Cel mai impresionant rămâne cel de la Parţa.
Machete de sanctuar au fost descoperite în aproape toate culturile neo-eneolitice. Atât
sanctuarele cât şi machetele au fost interpretate ca o imago mundi.
Ştim foarte puţin despre credinţele privind moartea din neo-eneolitic. Totuşi,
putem afirma că populaţiile neo-eneolitice credeau într-o viaţă de după moarte şi că
îşi înhumau morţii fără a le lua podoabele, iar uneori puneau în groapă şi unele
obiecte despre care credeau că i-ar putea folosi celui decedat. Unele dintre mormintele
cercetate se aflau în aşezări, în apropierea locuinţelor, iar nu în necropole, lucru
valabil mai ales pentru neoliticul timpuriu.
Pentru unele culturi eneolitice, precum Precucuteni sau Cucuteni, nu au fost
descoperite necropole, iar în aşezări au fost găsite doar câteva înhumări, care par să se
datoreze sacrificiilor umane. Tot în aşezări aparţinând acestor două culturi au fost
indicate (deşi nu este încă clar) ritualuri de fundare a unor construcţii, ce constau din
depunerea de vase, topoare sau alte artefacte. Există şi ritualuri mai complexe şi mai
greu de descifrat: depuneri de oase de taur arse, depuneri comune vase, topoare, ocru
şi de seminţe ale unor plante cărora li se atribuiau calităţi magice.

3. Arta
Arta neo-eneolitică de pe teritoriul românesc este predominat decorativă, având
ca suport principal ceramica. Primii locuitori neolitici de la noi realizau o ceramică cu
forme echilibrate şi simetrice, pe care o împodobeau cu o rafinată pictură cu alb. De-a
lungul timpului, diversele culturi au adoptat şi alte tehnici de decorare: incizia,
canelura, excizia, încrustaţia cu alb. Ceramica culturii Vădastra se remarcă prin
tehnica exciziei şi a încrustaţiei cu alb, procedeu împrumutat poate de la cultura
Boian. Suprafeţe încrustate cu alb erau alternate cu cele de altă culoare.
În neoliticul timpuriu decorul era exclusiv geometric, cu o gamă destul de
variată de modele, iar mai târziu, mai ales în eneolitic, apar şi elemente figurative, mai
rar cele antropomorfe şi mai frecent cele zoomorfe, deşi nu lipsesc nici cele fitomorfe.
Cultura Petreşti s-a remarcat prin formele ceramicii, perfecţionând vasele cu
picior înalt şi vasele-suport. Cultura Gumelniţa excelează în domeniul vaselor
antropomorfe. În domeniul artei figurative, deşi stilizarea predomina, gumelniţenii au
reuşit să redea naturalist anumite personaje animaliere.
În cadrul culturii Cucuteni a fost atins apogeul artei neo-eneolitice româneşti,
remrcându-se un număr incredibil de mare de vase cu forme variate şi ingenioase, o
pictură de mare rafinament. Încă din prima fază (A), purtătorii acestei culturi, după ce
au asimilat de la gumelniţeni şi de la cultura Petreşti tehnica picturii cu alb şi a picturii
policrome, introduc pictura tricromă: alb, negru, roşu. Nuanţe ale acestor trei culori
erau combinate, însă repertoriul motivelor decorative este destul de restrâns,
reducându-se la spirală şi la figuri geometrice. Totuşi, aceste decoraţiuni sunt mereu
prezentate în forme noi, figurile geometrice şi mai ales spirala fiind descompuse şi
realcătuite mereu, înlănţuite, secţionate, reduse doar la bucle, pictate sau rezervate din
fond. Spiralele sunt dispuse în şiruri orizontale sau verticale, iar uneori este
transformată în meandru unghiular, lucru ce dădea posibilitatea unor noi combinaţii.
Există cazuri în care decorul este dominat de o singură spirală, desfăşurată pe întreg
câmpul decorativ; este aşa-zisa spirală continuă sau fugătoare. Cucutenii mizau foarte
mult pe efectul cromatic produs de lucrările lor, iar mai puţin pe desen.
Ultima fază a culturii Cucuteni reprezintă apogeul acestei arte, acum
impunându-se maniera de a picta pe negru pe fond roşu sau alb-gălbui. Horror vacui
este abandonat şi deşi motivele rămân aceleaşi, ele sunt acum trasate doar atât cât
trebuie. Este introdusă silueta feminină, redată prin geometrism, însă figura de animal
este mai reuşit reprezentată. Felinele, şerpii şi cervideele sunt mai realist pictate, însă
nu se poate vorbi de o detaşare totală de geometrism.
Zeităţile antropomorfe sau zoomorfe îşi fac din ce în ce mai simţită prezenţa în
decorul ceramicii. Hierogamii, scene de vânătoare magică, personaje umane în
combinaţie cu elemente vegetale sau cu animale apar de asemenea în decor.

2.4. Neoliticul timpuriu

(cca. 6600 – 5500 î.Hr.)

Procesul de neolitizare şi începutul Neoliticului pe teritoriul României, au

constituit subiecte extrem de disputate şi discutate în literatura arheologică
românească, astfel unii dintre cercetătorii români, influenţaţi de descoperiri ale unui
presupus neolitic aceramic în Anatolia şi Peninsula Balcanică, au încercat să
demonstreze existenţa acestuia şi pe teritoriul ţării noastre pe baza unor descoperiri,
precum cele de la Schela Cladovei, Erbiceni, Ceahlău-Dărţu, Băile Herculane, Peştera
La Adam în Dobrogea, dar şi descoperirile de la Ciumeşti, de la Cremenea, Lapoş sau
Soroca în Basarabia. În toate aceste aşezări au fost descoperite, printre altele,
numeroase unelte agricole constând în săpăligi, plantatoare-scurmătoare, sau chiar
lame de silex care au fost utilizate în compunerea secerilor primitive, astfel avem aici
un inventar specific activităţilor agricole.
Vladimir Dumitrescu a arătat, însă că prezenţa uneltelor în aceste staţiuni nu
prezintă o dovadă indubitabilă pentru prezenţa unor comunităţi deja neolitice.
Cercetările interdisciplinare efectuate în special pe materiale provenite din staşiunea
Schela Cladovei, nu au fost în măsură să aducă argumente suplimentare în favoarea
existenţei unui neolitic aceramic pe teritoriul României.
Grupul Gura Baciului-Cârcea se înrudeşte deaproapre cu alte descoperiri din
Balcani. Caracteristica generală a acestui grup este ceramica acoperită cu angobă
roşie, puternic lustruită, cu reflexe metalice, pe care se pictează mai ales cu alb
(buline, motive rectilinii, haşuri). Există şi ceramică monocromă şi puţine fragmente
decorate cu impresiuni şi cu ciupituri de unghie şi de deget.
Comunităţile purtătoare ale acestei culturi se depleasează cu repeziciune spre
nord, în căutarea unui loc proprice cultivării plantelor. Ajung în România probabil în
a doua jumătate a mileniului VI, iar în drumul lor înglobează o serie de populaţii
epipaleolitice.
La Gura Baciului a fost sesizată pentru prima dată incineraţia în ţara noastră.
 Aspectul de la Gura Baciului involuează, nu însă şi cel de la Cârcea, care-şi
păstrează caracterul distinctiv pe parcursul celor patru faze de evoluţie al acestui grup
cultural, deşi din faza a III-a ceramica începe să fie decorată cu trei culori: roşu, alb şi
negru (lucru ce prefaţează cultura Starčevo-Criş, mai ales în ceea ce priveşte motivele
spiralice).
Comunităţile Gura Baciului-Cârcea au declanşat procesul de neolitizare în
partea vestică a României: Oltenia, Transilvania, Banat.

Cultura Schela Cladovei este răspândită în regiunea Porţile de Fier pe ambele

maluri ale Dunării. Pe malul sârbesc, în cadrul acestei culturi, se înscriu complexele
Lepenski-Vir şi Vlasac. Locuirile de tip Schela Cladovei se caracterizează prin
locuinţe stabile, trainice, pe temelii de piatră, cu vetre de piatră sau lut. Uneltele de
piatră sunt produse, în special, din cuarţit, ceea ce se are consecinţe nefaste aspra
tipologiei industriei litice produse de această cultură. Alături de unelte de piatră au
mai fost descoperite unelte agricole – săpăligi, plantatoare – realizate din os şi corn,
ceea ce l-a determinat pe Vasile Boroneanţ să atribuie aceste vestigii arheologice unor
populaţii preceramice. Se întâlnesc şi piese din silex, dar foarte puţine.
Economia acestor comunităţi se baza pe vânătoare: cerb, căprioară, bour,
mistreţ, măgar sălbatic (hydruntin), iepurele, vulpea, castorul, lupul etc. Câinele pare
a fi singurul animal domesticit. Pescuitul şi culegerea cochiliilor de melci şi a
scoicilor reprezintă de aemenea ocupaţii ale acestor grupuri.
În cadrul locuinţelor, în jurul vetrelor, au fost descoperite numeroase morminte,
cu scheletele depuse în poziţie chircită sau întinse pe spate, rămăşiţe aparţinând unei
populaţii protoeuropoide de tip cromagnon. Prezenţa inventarului în morminte şi a
unor piese colorate cu ocru roşu, atestă existenţa unor credinţe în Viaţa de Apoi la
această populaţie. Staţiunile acestei culturi sfârşesc prin incendiere, şi fiind
descoperite printre dărâmături scheletele unor indivizi a căror moarte s fost cauzată de
săgeţi cu vârf de silex.
La Ostrovu Corbului a fost găsit un schelet uman în poziţie întinsă, fără
inventar. Şi alte schelete, aflate în aceeaşi poziţie, au fost găsite în aşezarea Schela
Cladovei-Drobeta-Turnu Severin, iar alte două au fost descoperite în punctul
Ogradena-„Icoana”.
Distrugerea aşezărilor de tip Schela Cladovei se datorează pătrunderii în zonă a
primelor comunităţi neolitice de tip Protosesklo. Probabil că această expansiune a
elementelor de tip Protosesklo a antrenat şi elemente locale, care au fost atrase la
modul de viaţă neolitic; pledează în acest sens descoperirile din aşezările neolitice de
la Gura Baciului, unde au fost descoperite capete de piatră cu analogii la Lepenski
Vir, precum şi descoperirea aici a unui schelet de tip protoeuropoid, similar celor de la
Schela Cladovei.

2.5. Neoliticul vechi/cristalizat

2.5.1. Caracteristici generale

Neoliticul cristalizat este etapa în care viaţa neolitică în spaţiul nord-dunărean
prezintă toate trăsăturile sale cracteristice. Creşterea plantelor are un caracter primitiv,
ceea ce a determinat o mobilitate crescută a comunităţilor de agricultori. Se practica,
aşadar, agricultura nomadă caracterizată de mutarea sezonieră a comunităţillor de pe
un teren pe altul, fapt care explică, într-o oarecare măsură, vastele arii culturale care
sunt caracteristce acestei epoci istorice.
În cadrul acestui proces, întreg teritoriul României a fost atras la modul de viaţă
neolitic prin aşezarea unor comunităţi alogene, deja neolitizate, dar şi prin
aculturaţie7. Pătrunderea comunităţilor deja neolitizate s-a făcut dinspre sud, dinspre
spaţiul egeo-balcanic spre Dunăre şi Carpaţi. În aceste condiţii, în mod firesc,
amprenta culturii dominante aparţine curenului sudic, însă populaţia locală,
epipaleolitică, aduce propra contribuţie în această sinteză, fenomen vizibil mai ales în
insrtumentul litic, la care se remarcă prezenţa microlitismului, o tradiţie preluată de la
comunităţile paleolitice/mezolitice.
Aşezările sunt de tipul răsfirat cu un număr redus de locuinţe grupate, de regulă,
în cuiburi, ceea ce sugerează persistenţa, încă a unor puternice legăuri gentilice în
sânul comunităţilor. Locuinţele cele mai frecvente sunt de tip adâncit şi colibe de
suprafaţă şi fără podină special amenajată. Pereţii erau construiţi din împletituri de
nuiele pe care se adaugă un strat de lutuială – ceruiri. În interiorul locuinţelor era
plasată, de regulă, o vatră simplă sau vatra cu o amenajare sumară la bază realizată
din cioburi, cochilii şi lutuială.
Uneltele de silex prezintă încă importante trăsături moştenite din fondul mai
vechi, epipaleolitic, remarcându-se în special microlitismul acestora. Alături de unelte
de piatră cioplită apar şi se înmulţesc cele din piatră şlefuită – topoare, tesle, dăltiţe –
prelucrate din roci de duritate medie, care aveau avantajul de a fi prelucrate foarte
repede. Spre sfârşitul acestei perioade apare şi procedeul perforării pietrei – topoare
perforate – ca urmare a unor influenţe sudice care se exercită acum. Remarcăm că
aceste unelte perfecţionate nu vor avea un rol important în cadrul acestor comunităţi.
Tot acum se răspândeşte şi meşteşugul olăritului, destul de rudimentar, vasele
fiind arse de regulă incomplet. Acest lucru se datora faptului că arderea se făcea în
gropi simple, ceea ce nu permitea realizarea unui cntrol adecvat al procesului şi nici
obţinerea unor temperaturi de ardere prea înalte pentru realizarea unei coaceri
complete şi uniforme.

2.5.2. Cadrul cultural

Cultura Starčevo-Criş. Din punct de vedere cultural, aproape întreg teritoriul
României a fost cuprins într-un vast complex cultural de origine balcanică, cunoscut
sub numele de complexul cultural Starčevo-Criş. Denumirea culturii provine de la o
localitate din Serbia şi după bazinul Crişurilor, unde s-au făcut primele descoperiri pe
teritoriul României.
La rândul său, cultura Starčevo-Criş face parte dintr-un vast complex cultural
circumediteranean – complexul cu ceramică cardială, denumit după decorul speific al
ceramicii realizat prin impresiuni cu scoica Cardium, specie de scoică prezentă numai
în bazinul Mării Mediterane.
Ea a evoluat din primele comunităţi neolitice de pe teritoriul ţării (grupul Gura
Baciului-Cârcea) şi din epipaleoliticul ce a fost înglobat în acestea.
Aria culturii Starčevo-Criş ocupă un spaţiu geografic imens formând mai multe
grupuri culturale distincte, dar înrudite: Starčevo şi Anzabegovo (Iugoslavia), Körös
(Ungaria), Karanovo-Kremikovci (Bulgaria) şi Sesklo (Grecia mai exact în Thesalia).
Această cultură ocupă aproape tot teritoriul României cu excepţia unei părţi din nord-
vest şi a Dobrogea; limita estică a acestei culturi fiind bazinul Nistrului unde Cultura

7
Prin receptarea de către comunităţile epipaleolitice a modului de viaţă neolitică.
Starčevo-Criş interferează cu Cultura Bugului sudic. Răspândirea grupurilor
starceviene pe teritoriul actual al României s-a făcut de-a lungul a IV faze de evoluţie.
Primul orizont – faza I - a fost sesizat la Gura Baciului (Cluj) apoi la Ocna Sibiului
(Sibiu), la Cârcea (Craiova). Acest prim orizont se caracterizează printr-o ceramică cu
un fundal roşu puternic lustrit, pictat cu buline sau cu linii dispuse în reţea, trasate cu
alb.
Pentru expansiunea acestui grup şi în restul teritoriului actual al României s-au
invocat drept cauză internă creşterea demografică declanşată de siguranţa pe care o
aducea agricultura, iar drept cauză externă apariţia din sud a comunităţilor purtătoare
a culturilor Vinča şi Dudeşti. Agricultura, deşi existentă, consta dintr-o prelucrare a
pământului rudimentară, cu un “plantator” din lemn sau corn sau cu săpăligi din piatră
(de tip “teslă”) care nu permitea o afânare decât a unei pelicule subţire de sol de la
suprafaţă, acest pământ pierzându-şi destul de repede calităţile germinative.
Comunităţile erau astfel obligate să-şi schimbe des locul.
.
În expansiunea spre nord a acestui grup cultural îndeaproape înrudit cu orizontul
proto-Sesklo din Thesalia, se constată o rudimentizare a tehnicii prelucrării ceramicii,
în special în privinţa lustrului şi picturii, ceea ce sugerează atragerea în această
deplasare şi implicit la noul mod de viaţă, şi a unor grupuri locale de orientare
epipaleolitică. Pe lângă pictură, pe vasele realizate de purtători culturii Starčevo-Criş
se remarcă şi amestecul de pleavă din pasta vaselor, arderea inegală şi incompletă,
decorul cu impresiuni de unghie şi de deget pe ceramica nepictată – decor în spic sau
spic.
Aşezările sunt răsfirate, iar straturile de cultură sunt foarte subţiri, foarte rar
fiind cazurile în care aceste straturi se suprapun, acest lucru îngreunează stabilirea
etapelor de evolţie a acestei culturi. Populaţia se plasa în imediata vecinătate a unor
cursuri de apă, îndeosebi secundare, pe terase joase şi medii. În fazele mai vechi,
locuinţele erau adâncite, iar în cele mai noi ele constau din colibe de suprafaţă, cu un
schelet din lemn acoperit cu lut. De regulă, aşezările nu erau fortificate, exceptând
câteva din fazele mai târzii, din zona Dunării oltene şi bănăţene, care erau înconjurate
cu şanţuri de mici dimensiuni, ce serveau probabil la protecţia în faţa comunităţilor
vinčiene.
Viaţa spirituală este dovedită de existenţa idolilor de lut, altare miniaturale cu
picioruşe – utilizate în cadrul ritualurilor religioase.
Ritul funerar este cel al înhumaţiei în poziţie chircită, uneori este însoţită de
depuneri de ofrande (fragmente de vase, oase de animale), dar ceea ce este important,
defuncţii erau înmormântaţi printre locuinţe neexistând necropole de unde se reflectă
mentalităţile despre viaţă şi moarte care nu erau foarte precise.
Tipul antropomorfologic al purtătorilor culturii Starčevo-Criş este
mediteranoidă-gracilă de unde rezultă originea sudică a acestei populaţii. Mai rar apar
şi elemente tip protoeuropoid mai robust, tip aparţinând populaţiilor locale
epipaleolitice.
Purtătorii acestei culturi au exploatat diferite materii prime (silex, sare),
remarcându-se o specializare a celor ce se ocupau cu acest lucru.
Cultura Starčevo-Criş se sfârşeşte odată cu pătrunderea spre nord a purtătorilor
complexului cultural Vinčea-Dudeşti, iar puţin mai târziu, datorită pătrunderii din
nord a culturii ceramicii liniare din Europa centrală.
Grupul cultural Ciumeşti-Pişcolţ. Este denumit după două localităţi din judeţul
Satu Mare unde s-au făcut cele mai importante descoperiri aparţinând acestui grup
cultural. Din punct de vedere geografic,acest grup cultural ocupă colţul de nord-vest
al României, formând un complex unitar cu manifestările timpurii ale ceramicii liniare
din bazinul Tisei – Cultura Alföld.
Decorul ceramicii prezintă caracteristicile ceramicii liniare, cu linii incizate,
uşor albite, dar are şi unele trăsături comune cu ceramica starceviană. Acest fapt se
datorează faptului că grupul Ciumeşti-Pişcolţ ia naştere la periferia marelui complex
sudic – reprezentat de cultura Starčevo-Criş. Într-o fază mai târzie – faza III – apare şi
decorul geometric pictat cu negru.

2.6. Neoliticul târziu

(cca. 5500 - 5000 î.Hr.)

Această etapă este marcată de pătrunderea pe teritoriul României a două curente

culturale opuse: unul de origine sudică care mai este cunoscut şi ca al doilea mare
val neolitic sudic, reprezentat pe teritoriul României ca fiind complexul Vinčea-
Dudeşti; al doilea curent este cel Central European care pătrunde puţin mai târziu şi
poartă denumirea de Complexul ceramicii liniare.
Procesul de înlocuire a vechilor populaţii, purtătoare a culturii Starčevo-Criş, cu
cultura noilor veniţi, se petrece în momente şi ritmuri diferite de la o zonă la alta, ceea
ce determină decalaje cronologice. Se remarcă o puternică fragmentare a culturilor din
teriroiul românesc, mai ales din partea vestică a acestuia.
Spre sfârşitul mileniului al V-lea, din amestecul elementelor celor două fonduri
culturale, se vor naşte o serie de culturi noi: Boian, Precucuteni, Vădastra, Turdaş,
Iclod, Tisa. Acestea vor influenţa evoluţia eneoliticului de pe teritoriul ţării noastre.

Cultura Vinča. Este denumită după o localitate din Serbia – în apropiere de

Belgrad – unde s-a cercetat un tell 8 cu o stratigrafie complexă. Acest complex
cultural – Vinča – ocupă, din punct de vedere geografic, o mare parte a fostei
Iugoslavii, părţile sudice şi vestice ale României şi cele sudice ale Ungariei,
înrudindu-se cu alte culturi din spaţiul balcano-anatolian.
Din punct de vedere genetic, complexul Vinčea are la bază orizontul halafian
din Anatolia, orizont purtător al civilizaţiei chalcolithice timpurii – epoca aramei.
Astfel se şi explică că primele piese de aramă ajunse pe teritoriul României sunt
descoperite în staţiuni precum cele locuite de purtătorii Starčevo-Criş târziu. Ajunse la
Dunăre, comunităţile vinciene dislocă sau asimilează comunităţile Starčevo-Criş,
obligându-le să se deplaseze spre nord şi est. Acest fenomen se materializează şi în
apariţia unor stări conflictuale sugerate de apariţia, în acest moment, a primelor
aşezări fortificate cu şanţ, atât în aria Starčevo-Criş cât şi în cea vinciană (Cârcea,
Ostrovu Mare, Gornea etc.).

Din punct de vedere cronologic, cultura Vinčea are patru faze de evoluţie,
fiecare fază prezintă sub-faze notate cu A-D. La începutul evoluţiei sale (A-1), cultura
Vinčea se prezintă unitar, pentru ca apoi să apară o fragmentare în mai multe aspecte
regionale, ca urmare a sintezelor cu alte fonduri culturale. Astfel, de pildă în zona
8
TELL s.n. Colină artificială formată de către ruinele unor aşezări antice. [< fr. tell < cuv. arab].
Banatului apare cultura Banatului (Vinčea A-2), în vestul Olteniei – aspectul Rast în
Transilvania; cultura Turdaş – Vinčea-Turdaş. Această largă răspândire este
determinată şi de capacitatea acestor comunităţi de a se adapta la diverse forme de
teren şi la diverse medii ecologice.
Cea mai timpurie prezenţă a acestei culturi pe teritoriul României a fost atestată
la Liubcova-Orniţa (jud. Caraş-Severin), unde un nivel Starčevo-Criş de la începutul
fazei târzii (III B) este suprapus direct de o locuinţă Vinča A1.
Începând cu sfârşitul subfazei Vinča A2, se constată pe tot teritoriul Banatului
(mai ales în zonele de câmpie) un accentuat proces de sinteză cu ultima fază (IV) a
culturii Starčevo-Criş, ceea ce după opinia lui Gheorghe Lazarovici, ar fi dat naştere
la o cultură de sine-stătătoare: cultura Banatului. Ea evoluează pe parcursul a trei
etape, contemporane cu fazele A2-3, B şi C1 a culturii Vinča. Această cultură se va
interfera cu cultura Alföld, mai ales cu grupul Szakálhát. Se pot menţiona şi aspectele
locale Parţa şi Bucovăţ, primul dintre acestea relevându-ne că purtătorii culturii
Banatului ajunseseră la un grad de dezvoltare a arhitecturii impresionat (construcţii cu
etaj), precum şi o viaţă spirituală înaintată (primul sanctuar de pe teritoriul ţării
noastre).
Comunităţile vinciene ce au ajuns până în bazinul mijlociu al Mureşului au pus
bazele culturii Turdaş, în care regăsim şi reminiscenţe ale culturii Starčevo-Criş,
precum şi elemente ale culturii ceramicii liniare. Cunoaşte o evoluţie relativ scurtă,
paralelă cu sfârşitul fazei B şi începutul fazei C a culturii Vinča, dar prezintă nişte
elemente de inventar ce atestă legături cu Orientul Apropiat.
În zona Munţilor Apuseni, nişte comunităţi Starčevo-Criş au reuşit să conserve
unele tradiţii în ceramica pictată, receptând însă şi influenţe din partea vincienilor şi a
culturii ceramicii liniare. Se naşte astfel complexul cultural cunoscut sub denumirea
de Lumea Nouă, ce se compune dintr-o serie de grupuri, cu aspect diferenţiat de la o
zonă la alta, a căror evoluţie începe în neoliticul dezvoltat şi se continuă până în
eneoliticul timpuriu. Acest complex, împreună cu cultura Turdaş, reprezintă substratul
pe care se va forma cultura Petreşti.
Ceramica caracteristică culturii Vinčea este o ceramică bine arsă, de culoare
neagră şi cenuşie puternic lustruită (lustru metalic), liniile lustruite formând adeseori
motive ornamentale, decorată cu pliseuri, caneluri, benzi de linii incizate umplute cu
puncte. Pasta este amestecată cu nisip şi petricele. Din punct de vedere al modelării
vaselor, apare acum bitronconismul.
La început, când ajungeau într-o nouă zonă, vincienii îşi construiau locuinţe
adâncite în sol, iar apoi nu îşi mai construiau decât locuinţe de suprafaţă, cu o
arhitectură destul de complexă.
Plastica de lut antropomorfă redă măşti faciale triunghiulare, care vădesc un tip
somatic cu evidente trăsături asiatico-mediteraneene. Vasele şi capacele antropomorfe
sunt de asemenea prezente.

Cultura Dudeşti. Denumită astfel după un cartier al Bucureştiului unde au fost

făcute primele descoperiri care au definit noua cultură. Cultura Dudeşti face parte tot
din al doilea val sudic strâns înrudit cu cultura Vinčea. Aria sa de răspândire este
regiunea Munteniei şi estul Olteniei şi va asimila cultura Starčevo-Criş şi grupul
Cârcea târziu. Tot în Oltenia se va interfera cu comunităţile Vinča, dând naştere unui
aspect cultural mixt.
Această cultură a evoluat de-a lungul a trei faze denumite după localităţile unde
s-au realizat principalele descoperiri: faza I Malu Roşu, faza Fundeni şi faza Cernica,
toate în zona Bucureştiului.
 Faza I (faza Malu Roşu) este parţial contemporană cu faza a patra a culturii
Starčevo-Criş, remarcând-se unele influenţe reciproce. Fazele Fundeni şi Cernica sunt
contemporane cu dezvoltarea culturii ceramicii liniare, din faza denumită „cu capete
de note muzicale”, din Moldova, care a încercat mereu să se infiltreze spre sud. Din
amestecul triburilor Dureşti cu cele ale ceramicii liniare va lua naştere, prin
intermediul aspectului Sudiţi (nord-estul Munteniei) prima fază a noii culturi Boian,
din eneoliticul timpuriu.
În ultima fază, sub presiunea exercitată de purtătorii culturii ceramicii liniare,
comunităţile de tip Dudeşti s-au repliat spre vest, creându-se o fază mai târzie pe
fondul căreia se va naşte Cultura Vădastra. Vor mai rezista totuşi un timp la sud de
Dunăre (cultura Hotniţa), precum şi în Oltenia.
Ceramica culturii Dudeşti este o ceramică primitivă, decorată cu pliseuri,
caneluri, benzi incizate cu haşuri în reţea, având analogii în staţiuni din Bulgaria şi
chiar din nord-vestul Anatoliei – legături genetice cu fondul anatolian.
Uneltele de silex prezintă un accentuat caracter microlitic, de tradiţie
epipaleolitică.
În Transilvania, pe fondul mai vechi Starčevo-Criş, ia naştere un alt aspect
cultural cu descoperiri în regiunea Carpaţilor Apuseni, aspect cunoscut în literatura de
specialitate sub numele de complexul cultural Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj. Acest
complex cultural păstrează vechea tradiţie a picturii în cadrul decorului ceramicii, însă
această tehnică a picturii este de calitate inferioară în comparaţie cu tehnica decorului
specific culturii Starčevo-Criş.
Aceste comunităţi au dat naştere unor aspecte locale, în funcţie de fondurile
culturale cu care au intrat în contact (Vinčea B, complexul ceramicii liniare). La
rândul lor, aceste grupuri culturale au jucat un rol important în geneza unor culturi şi
grupuri culturale ale neoliticului timpuriu din Transilvania (cultura Turdaş, grupul
Iclod), sau a unor grupuri din Pannonia (cultura Herpály, cultura Lengyel – la vest de
dunăre). Toate aceste culturi şi grupuri culturale se caracterizează, printre altele, şi
prin existena ceramicii pictate – tehnică decorativă preluată de la comunităţile
purtătoare ale complexului cultural Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj.

Cultura ceramicii liniare. Denumită astfel datorită decorului caracteristic

existent pe vasele ceramice create de purtătorii acestei culturi, decor realizat din linii
incizate dispuse în benzi. Reprezintă prima mare sinteză neolitică pentru cea mai mare
parte a teritoriilor Europei Centrale şi de nord-vest şi este şi prima creaţie neolitică pe
care continentul nostru a dat-o relativ independent de spaţiul asiatic. A luat naştere la
periferia nordică a culturii Starčevo-Criş (în fazele târzii ale acesteia), mai ales în
Ungaria şi Slovacia de astăzi, prin neolitizarea comunităţilor epipaleolitice locale. De
aici el se va răspândi pe o suprafaţă geografică imensă, delimitată de Marea Nordului
şi Bugul sudic. Cauza acestei răspândiri este creşterea demografică şi secătuirea
rapidă a solului, datorită agriculturii extensive practicate.
În cadrul acestei culturi se vor forma două aspecte regionale: un aspect format
la vest de Dunărea mijlocie (şi care se va răspândi în imensul spaţiu pe care l-am
numit mai sus), iar celălalt, cu o arie mai restrânsă în bazinul Tisei – cultura Alföld
(acesta îşi va păstra limitele teritoriale pe întreg parcursul său). Varianta din bazinul
Tisei va cunoaşte decorul ceramicii realizat prin linii larg incizate dar nu profunde
(albiate), dispuse adeseori în meandre. În varianta central-europeană liniile ce
decorează ceramica sunt înguste şi adânc incizate
Într-o fază mai evoluată a acestei a doua variante, pe benzile incizate vor fi
dispuse impresiuni asemănătoare capetelor de note muzicale aşezate pe un portativ,
ceea ce va determina ca această fază a culturii să poartă denumirea de faza ceramici
liniare cu capete de note muzicale.
Primul aspect are o răspândire vastă şi va avea şi o importanţă majoră în
sintezele celor două culturi de pe teritoriul României (în marea lor expansiune,
purtătorii acestui prim aspect pătrund şi pe teritoriul României, venind dinspre
Polonia pe la nordul Carpaţilor, în zona Transilvaniei şi Moldovei), acest eveniment
petrecându-se în faza a doua a evoluţiei culturii cu capete de note muzicale. Odată
pătrunse pe teritoriul României, comunităţile liniar-ceramice au cuprins, destul de
repede (de-a lungul a trei faze), întreg teritoriul Moldovei şi cea mai mare parte a
estului Transilvaniei.
România însă va cunoaşte ambele variante ale acestei culturi, limita dintre ele
fiind dată de partea răsăriteană a Munţilor Apuseni (în aşezarea Lumea Nouă de la
Alba Iulia apar materiale specifice ambelor variante). În zona vestică a ţării noastre
avem atestate toate fazele de evoluţie ale variantei din bazinul Tisei, iar grupul
Ciumeşti-Pişcolţ (din partea nord-vestică a ţării) reprezintă chiar una din ariile
genetice pentru cultura ceramicii liniare. Varianta ungurească vacunoaşte o serie de
schimburi reciproce şi sinteze cu comunităţile vinciene şi starčeviene târzii (cultura
Banatului, cultura Turdaş etc.).
Pe teritoriul răsăritean al României cultura ceramicii liniare îşi va face apariţia
mai târziu (când deja se va fi trecut la faza „cu capete de note muzicale”), întrucât
comunităţile Starčevo-Criş au reuşit să-şi păstreze individualitate o bucată mai lungă
de timp. Cultura ceramicii liniare, odată pătrunsă, reuşeşte să-şi impună dominaţia în
întreaga Moldovă, până la Nistru, intrând în relaţii, spre est, cu purtătorii culturii
Bugului Sudic, din faza a IV-a de evoluţie. Alte comunităţii cu decor liniar trec
Carpaţii Orientali şi ajung să ocupe întreg podişul transilvănean.
În întreg acest areal, de la Munţii Apuseni până la Nistru, noii sosiţi s-au întâlnit
cu comunităţile târzii Starčevo-Criş, aflate în involuţie, pe care le-au asimilat cu
uşurinţă şi de la care au preluat îndeosebi decorurile categoriei grosiere a ceramicii:
impresiuni de deget şi unghie, proeminenţe, barbotină. Tot de la comunităţile mai
vechi starčeviene au adoptat tipul de locuinţe mici, inclusiv cea adâncită, părăsind
astfel tradiţia locuinţelor lungi de câteva zeci de metri, ce caracterizase Europa
Centrală. În mai multe cazuri, purtătorii ceramicii liniare chiar s-au plasat în aşezările
locuite înainte de purtătorii culturii Starčevo-Criş şi au continuat să practice aceeaşi
agricultură primitivă ca şi aceştia.
Spre vest, înaintarea culturii ceramicii liniare cu capete de note muzicale este
oprită de vincieni şi de complexul cultural Lumea Nouă, care vor juca de asemenea un
rol important la geneza culturii Turdaş şi la cea a grupului Iclod.
Spre sud, aceleaşi comunităţi i-au întâlnit pe purtătorii culturii Dudeşti, cu care
au intrat într-un lung proces de sinteză, de-a lungul fazelor Fundeni şi Cernica ale
acestei culturi. Această interferenţă va duce la crearea aspectului Sudiţi, care la rându-
i a stat la baza creării culturii Boian. Şi cu această nouă apariţie, în primele două faze
ale ei (Bolintineanu, Giuleşti) purtătorii ceramicii liniare vor avea relaţii, elemente ale
lor fiind preluate de cultura Boian. Şi în culturile Hamangia şi Vădastra se vor simţi
influenţe ale culturii ceramicii cu decor liniar.
La nivelul fazei Giuleşti însă, cultura Boian va înainta spre nord, ocupând sud-
vestul Transilvaniei şi sudul Moldovei. Aici au întâlnit comunităţi liniar-ceramice
târzii, aflate deja la începutul fazei târzii a evoluţiei acestei culturi: cele două faze (sau
culturi) Želiežovce şi Šarka, în cadrul cărora fostele capete de note muzicale sunt
înllocuite cu crestături alungite ce unesc liniile incizate. Din contactul acestor faze
târzii cu purtătorii culturii Boian va lua naştere, de o parte şi de alta a Carpaţilor
Orientali, cultura Precucuteni.
Totuşi, pe teritoriul României nu se cunosc locuiri de lungă durată, cu case lungi
cu mai multe camere, cum sunt cele din Europa Centrală, ci doar aşezări mici, cu
colibe răzleţe aşa cum au fost descoperite la Mihoveni (Suceava), Glăvăneşti Vechi.
Unealta specifică a acestor purtători – topor calapod – cu o faţă accentuat
bombată, iar cealaltă perfect plată – o formă exagerată a teslelor din cultura Starčevo-
Criş – topor vălătuc de formă trapezoidală.
Comunităţile ceramicii liniare cu cap de note muzicale au jucat un rol important
în geneza unor culturi ale neoliticului timpuriu, în special în geneza culturii Vinčea-
Dudeşti. Astfel din contactul cu comunităţile Vinčea-Dudeşti au luat naştere: cultura
Boian, cultura Turdaş, grupul Iclod, iar în Moldova cultura Precucuteni. În ceea ce
priveşte geneza culturii Precucuteni stau mărturie descoperirile de la Târpeşti
(Neamţ), unde ceramica liniară târzie, prezintă deja unele influenţe ale culturii Boian,
faza timpurie, ceea ce prefigurează elemente ce vor da naştere culturii precucuteni pe
teritoriul Moldovei.

3. Eneoliticul timpuriu
(cca. 5000 – 4500 î.Hr.)
3.1. Trăsături specifice şi caracterizare
În această etapă a eneoliticului timpuriu încep să se utilizeze mici obiecte de
cupru, ajunse în spaţiul nord-dunărean, cel mai probabil din sud – spaţiul egeo-
balcanic. Acestea au venit cel mai probabil pe calea schimburilor, deşi nu este exclus
ca cel puţin o parte dintre acestea să fi fost prelucrate local prin batere. De asemenea,
în această etapă se desăvârşesc trăsăturile vieţii neolitice şi nu numai atât, dar încep să
apară elemente care prefigurează apogeul civilizaţiei agricole din eneoliticul dezvoltat
– old Europe_civilizaţia Europei vechi, cum o numea Marija Gimbutas. Cupru, deşi
prezent în cantităţi reduse în această perioadă, este noul element, noua materie primă,
care va cunoaşte o răspândire din ce în ce mai mare în eneoliticul dezvoltat.
Eneoliticul, ca perioadă istorică, nu începe în acelaşi timp pe tot teritoriul
României, în acest sens se constată un avans în regiunile sudice care sunt în legătură
strnsă cu chalcoliticul balcano-anatolian., regiunile nordice,care sunt în legătură cu
evoluţia complexului ceramicii liniare, au trecut ceva mai târziu la stadiul eneolitic.
Pentru acestă perioadă se constată prezenţa uneltelor de piatră, piatră şlefuită,
dar şi a săopăligilor din corn de cerb, ceea ce sugerează o intensificare a cultivării
plantelor. De asemenea, se constată în această perioadă a topoarelor şlefuite, perforate
produse din roci dure – roci magmatice. Totuşi, aceste piese, deşi sunt ceva mai
numeroase, nu reprezintă o pondere, iar pe de altă parte, prin trăsăturile lor
morfologice nu par să fi fost utilizate în scopuri economice, activităţi cotidiene, ci au
servit ca obiecte de prestigiu, de investitură, ceea ce sugerează apariţia societăţilor
ierarhizate.
Agricultura cunoaşte progrese evidente în această perioadă, lucru dovedit de
numărul mare de unelte agricole, dar şi de dovezi indirecte, cum e cazul descoperirilor
de la Vădastra, unde au fost găsite oase de bovidee care prezentau anumite deformări,
ceea ce ne face să credem că erau folosite ca animale de tracţiune. Aceste progrse în
prima latură economică, agricultură, aau adus cu sine o serie de transformări de natură
socială şi spirituală.
Aşezările manifestă o predilecţie pentru suprafeţele dominante, înălţimile de
teren, care oferă o apărare naturală, unele aşezări fiind prevăzute cu elemente de
fortificaţie – şanţuri, palisade, ce delimitau suprafaţa aşezării dar pe de altă parte
sugerează o intensificare a conflicelor. În cadrul aşezărilor se sesizează o dispunere
ordonată a locurilor după anumite reguli, ceea ce denotă sporirea coeziunii sociale în
jurull unei autorităţi centrale.
Şi în sfera vieţii spirituale apar transformări, în cazul ritului funerar asistăm
acum la scoaterea mormintelor în afara aşezărilor şi astfel la apariţia primelor
necropole care sunt adevărate oraşe aşe morţilor. Acest aspect al scoaterii morţilor
din cadrul locuirilor, sugereazp şi o delimitare mai clară a concepţiilor despre viaţă şi
moarte. Apariţia necropolelor de dimensiuni mari, cum este cea descoperită la
Cernica, numărând 370 de morminte, sugerează o creştere demografică importantă,
dar şi creşterea stabilităţii acestor comunităţi.
Pentru culturile ce se vor dezvolta în această perioadă un rol important l-au avut
contactele cu culturile de origine meridională şi est-central europeană. Primele culturi
au avut o influenţă mai profundă asupra producţiei cultarle din ţara noastră, pe când
cele din Europa est-centrală au avut o înrâurire mai mică.

3.2. Culturile eneolitcului timpuriu

Faza C a culturii Vinča s-a consituit în neoliticul dezvoltat, dar îşi va continua
evoluţia şi în eneoliticul timpuriu, fiind răspândită pe teritoriul Iugoslaviei, sud-estului
Ungariei, nord-vestului Bulgariei şi sud-vestului României. Pe teritoriul ţării noastre
prezenţa îi este ilustrată în Banat, în grupul Turdaş din Transilvania şi grupul Rast din
Oltenia. În Banat există şi aspectul mai târziu, din fazele C şi D a culturii Vinča,
cunoscut sub numele de Vinča-Pločnik. Din această fază târzie datează şi decorul
ceramicii cu caneluri spiralice, precum şi topoarele de aram de tip Pločnik.
În aspectul Rast din sud-vestul Olteniei, cultura Vinča va evolua spre aspectul
Sălcuţa. Uneori comunităţile vinciene vor coexista cu culturile Gumelniţa, Ariuşd-
Cucuteni şi Petreşti, din eneolitcul dezvoltat.
Din contactul grupului Turdaş cu grupul de ceramică pictată de tip Cluj-Cheile
Turzii din compexul Lumea Nouă s-a constituit, în nordul Transilvaniei, grupul Iclod.
Acesta este ilustrat prin invetarul aşezărilor şi necropolelor de înhumaie, constând din
ceramică cu decorul din benzi de linii incizate cu şiruri de impresiuni în interior (de
aspect Turdaş) sau cu decor pictat pe fond alb (de aspect Cluj-Cheile Turzii). Se
remarcă cupele zvelte cu picior înalt, ce se regăsesc şi în culturile Tisa şi Petreşti.
 Cultura Boian9 este denumită astfel după o staţiune aflată pe insula grădiştea
Ulmilor de pe raza localiăţii Boian în comuna Vărăşti, judeţul Călăraşi.
Genetic, este rezultatul contactului dintre comunităţile purtătoare ale culturii
Dudeşti cu cele purtătoare ale culturii ceramicii liniare, la care s-au adăugat unele
influenţe sudice, manifestate în special prin tehnica decorării ceramicii – excizie.
Din punct de vedere geografic, arealul culturii Boian acoperă teritoriul
Munteniei, iar în fazele de expansiune ajunge în Bulgaria (Karanovo IV-V), nu însă şi
la sud de Balcani, în aria culturii Mariţa, cu care este înrudită. De asemenea, s-a extins
spre sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei şi nu în ultimul rând în Dobrogea, unde
au dezlocat comunitâţile Hamangia târzii, iar spre vest, pe linia Oltului, a interferat cu
purtătorii culturii Vădastra.
În evoluţia sa, cultura Boian a cunoscut patru faze de evoluţie, cu arii deosebite
de răpândire, din a doua jumătate a mileniului VI până în primele două secole ale
mileniului al V-lea inclusiv.
Prima fază, Bolintineanu, este o fază de formare, apoi fazele Giuleşti şi Vidra,
faze de puternică expansiune şi în sfârşit fazele Spanţov şi Tangâru, faze de tranziţie
la cultura Gumelniţa.
În prima fază, comunităţile omeneşti era răspândite în centrul şi sudul
Munteniei, până la Dunăre, iar spre sfârşitul acesteia, până la bazinul inferior al
Siretului. Această primă etapă se caracterizează prin aşezări joase, locuinţe în formă
de bordeie, microlite, dintre care unele cu formă geometrică tardenoiseană. Ceramică
prezintă benzi unghiulare cu impresiuni triunghiulare (datorită probabil influenţei
ceramicii liniare), sauc u motive excizate şi încrustate cu alb (datorate unor aporturi
meridionale) şi cu caneluri fine.
Faza a doua (Giuleşti) cunoaşte răspândirea acestor comunităţi în restul
Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi în Moldova, unde în contact cu purtătorii culturii
ceramicii liniare dintr-o fază târzie, cultura Boian va duce la formarea culturii
Precucuteni. Această etapă de evoluţie este caracterizată prin acelaşi tip de aşezare şi
de locuinţă ca şi prima. Microlitele sunt mai puţine, piesele obişnuite din silex sunt
mai multe, se folosesc obiecte din cupru, iar ceramica prezintă un decor excizat şi
încrustat cu alb, cu pictură crudă după ardere.
În timp ce comunităţile Giuleşti s-au menţinut în sud-estul Transilvaniei şi nord-
estul Munteniei, alte comunităţi, din sudul Munteniei, au evoluat în cadrul fazei
Vidra, întâlnindu-se şi al sud de Dunăre până în apropiere de Balcani şi de ţărmul
Mării Negre.

9
Situl eponim : Aşezare situată pe o insulă a lacului Boian în sudul provinciei româneşti Muntenia, la nordul Dunării.
Datare : Cultură a neoliticului mijlociu şi recent în parte contemporană cu cultura Hamangia şi împărţită în patru etape; ultima,
numită Spanţov, datează din prima jumătate a mileniului V î.H. Situare geografică : Acoperă o zonă geografică destul de
restrânsă în timpul etapei timpurii (Muntenia), apoi teritoriul se extinde mai ales în direcţia Mării Negre, până la a suprapune aria
culturii Hamangia în Dobrogea. Cultura este cunoscută în Bulgaria sub numele de Mariţa. Locuirea : La început, aşezările sunt
destul de modeste, situate pe terase şi în văi. În etapele dezvoltate, locuirea succesivă pe acelaşi loc şi în aşezări mai bine
organizate, uneori fortificate, a dat naştere tell-urilor care au fost foarte frecvent reocupate în timpul culturii Gumelniţa.
Producţia materială caracteristică : Ceramica este decorată cu motive geometrice realizate excizie şi încrustaţie cu pastă albă;
au fost descoperite şi câteva obiecte din aramă, produse în fazele târzii. Rituri funerare : Inhumaţia în poziţie chircită este
modul privilegiat de înmormântare. Cultura Boian este cunoscută pe teritoriul României în Muntenia până la valea Jiului în vest,
în Dobrogea, în sud-vestul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei. De-a lungul evoluţiei sale, care a cunoscut patru faze, cultura se
va extinde spre sud până la Marea Egee. În Bulgaria ea este cunoscută sub numele de Mariţa. Aşezările sunt ridicate pe terase
înalte sau pe promontorii având uneori elemente de fortificare (şanţuri de apărare). Locuinţele sunt îngropate în sol, în primele
două faze, apoi, de formă rectangulară, construite la suprafaţa solului, cu o armătură de lemn acoperită cu chirpic. Economia se
caracterizează prin practicarea agriculturii, creşterii animalelor, a vânătorii, pescuitului şi culesului. Utilajul litic se distinge prin
prezenţa microlitelor, la începutul evoluţiei culturii, apoi, alături de acestea, apărând diferite tipuri de unelte de piatră sau silex,
tăiate sau şlefuite. Ceramica, mai ales cea de bună calitate, este de culoare neagră sau gri-neagră, lustruită şi incizată, excizată sau
canelată cu incrustaţii de pastă albă. Decorurile sunt mai cu seamă geometrice. Spre sfârşitul evoluţiei sale, această cultură pare
să cunoască metalurgia cuprului. Triburile culturii Boian practicau inhumaţia, riturile şi ritualurile funerare variînd însă în timp.
În funcţie de caracteristicile sale, cultura Boian a fost atribuită neoliticului recent sau ea aparţine complexului cultural Boian-
Gumelniţa. Sursa: http://www.culture.gouv.fr/culture/arcnat/harsova/ro/dobro2.htm
 În ultima fază, Spanţov, comunităţile Boian pătrund şi la vest de râul Olt,
contribuind la încetarea evoluţiei culturii Vădastra, precum şi în Dobrogea, unde s-au
observat suprapuneri în siturile culturii Hamangia.
În ultimele două faze, aşezările sunt situate pe terase înalte şi structurate în
formă de tell, întărite uneori cu şanţuri de apărare. Caracteristice sunt şi locuinţele
dreptunghiulare de suprafaţă, cu pereţii din pari, nuiele şi lipituri de lut şi cu podeaua
din pământ bătătorit pe structură de bârne. Ceramica prezintă un decor excizat şi mai
puţin cu grafit înainte de ardere, se observă un număr sporit de unelte din piatră şi
corn, precum şi puţine obiecte din aramă şi aur, produse probabil în altă parte şi
ajunse în spaţiul nostru prin schimburi intertribale.
În faza târzie, triburile culturii Boian vor suferi o serie de transformări în cultura
lor materiale , dinspre sud şi vest, din aria culturilor Marica şi Vinča.
Ceramica întregii culturi Boian este foarte variată, atât în ceea ce priveşte
decorul cât şi formele. Din punct de vedere al tehnicii utilizate la decorare întâlnim
incizi, caneluri, excizii, încrustări cu alb sau cu roşu, proeminenţe pe faţa vaselor,
barbotina10, iar în fazele de tranziţie apare chiar şi pictura crudă realizată cu roşu şi
negru.
Ritualul funerar întâlnit la comunităţile purtătoare ale curturii Boian este
înhumaţia în diferite poziţii. La Cernica, mormintele sunt fie cu defuncţii în poziţie
chircită, datate probabil în fazele mai târzii. Studiile antropomorfe indică o
componentă puternică de origini mediteraneene în componenţa populaţiei purtătoare a
culturii Boian.

Cultura Hamangia11 – este denumită astfel după staţiunea situată în satul Baia-
Hamangia, judeţul Tulcea. Această cultură reprezintă primul neolitic, cel mai timpuriu
în Dobrogea. Ca şi cultura Starčevo-Criş, şi cultura Hamangia face parte din
componenţa marelui grup cultural al ceramicii cercumediteraneean, dar reprezintă o
etapă mai târzie a acesteia.
Este răspândită în Dobrogea şi sporadic pe malul stâng al Dunării, lângă
Călăraşi, în sud-estul Munteniei, precum şi-n nord-estul Bulgariei. În Dobrogea,
cultura a evoluat pe o perioadă lungă, din a doua jumătate a mileniului al V-lea până
la începutul mileniului următor.
Evoluţia culturii Hamangia se desfâşoară pe parcursul a trei faze: faza I -
Medgidia (contemporană cu fazele evoluate ale culturii Dudeşti), faza II – Goloviţa
(contemporană cu faza Bolintineanu a culturii Boian) şi faza III – Ceamurlia. La
aceste trei faze se mai adaugă o fază foarte târzie, prezentă doar în regiunea
10
BARBOTÍNĂ s. f. 1. pastă diluată vitrifiabilă cu care se lipesc ornamentele şi toartele pe obiectele de ceramică. 2.
decoraţie cu o asemenea pastă pe porţelan sau pe faianţă. (< fr. barbotine)
11
Situl eponim : Descoperit în 1953, este situat la Baia-Hamangia, pe malul lacului Goloviţa, în apropierea litoralului
Mării Negre, în provincia românească Dobrogea. Datare : Neolitic mijlociu; este prima cultură care se instalează pe coasta
occidentală a Mării Negre şi este de origine meridională. Situare geografică : Acoperă o arie geografică ce include actuala
provincie Dobrogea, până la malul stâng al Dunării, în Muntenia, şi nord-estul Bulgariei. Locuirea : Este destul de modestă, fără
fortificaţii, de-a lungul litoralului, pe malul lacurilor, pe terase joase şi medii, uneori chiar în peşteri. Producţie materială
caracteristică Ceramica decorată prin imprimare şi statuete antropomorfe din lut ars de o excepţională expresie artistică. Rituri
funerare : Inhumaţia corpurilor, întinse pe spate, este tipul uzual de înmormântare. Este o cultură a neoliticului mijlociu din
Balcani a cărei evoluţie se plasează în a doua jumătate a mileniului VI î.H. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei şi
nord-estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei şi aparţinând unui curent cultural care cuprinde şi culturile Vinča,
Dudeşti şi Karanovo III. Cultura Hamangia se caracterizează printr-un pronunţat conservatorism. Acest conservatorism este mai
ales vizibil în bogatul material descoperit în morminte care demonstrează permanenţa, pentru o lungă perioadă, a unei plastici din
lut de o valoare artistică excepţională. Relaţiile cu culturile vecine (Dudeşti, Boian, Mariţa, Precucuteni, Ceramica liniară)
sunt rare şi puţin semnificative. Descoperirile cele mai importante au fost efectuate în aşezările de la Ceamurlia de Jos, Baia,
Medgidia, Târguşor, Durankulak şi în necropolele de la Cernavoda şi Durankulak. Cultura Hamangia dispare la începutul
mileniului V î.H., atunci când noi migraţii au determinat apariţia a noi culturi în această zonă dintre Balcani şi Carpaţi. Astfel,
comunităţile Boian, foarte dinamice, în tranziţie spre cultura Gumelniţa, au asimilat comunităţile Hamangia. Această asimilare
culturală a contribuit la geneza unei variante pontice a culturii Gumelniţa între Marea Neagră şi Dunăre.
Sursa: http://www.culture.gouv.fr/culture/arcnat/harsova/ro/dobro2.htm
litoralului, fază numită Mangalia. Aceste ultime două etape sunt contemporane cu
ulteimele faze ale culturii Boian, din eneoliticul timpuriu. Cultura pe care o analizăm
îşi face apariţia în Dobrogea într-o etapă paralelă cu fazele evoluate ale culturii
Dudeşti.
Sosirea acestor comunităţi în spaţiul ţării noastre se poate să se fi făcut pe uscat,
de-a lungul ţărmului vestic al Mării Negre, dar şi pe cale maritimă, venind dinspre
Anatolia.
În cadrul fazei Goloviţa purtătorii culturii Hamangia utilizează puţine
microlitce, dintre care acelea în formă de trapez amintesc tehnic de tradiţia
tardenoiseană, în timp ce ceramica neagră cu lustru şi cu decor din linii de
împunsături succesive, executate cu un împungător fin, dar şi alte elemente, par a
indica influenţe din partea ceramicii liniare. Se utilizau şi obiecte de podoabă din
aramă.
Aşezările culturiii Hamangia sunt deschise, fiind situate, de regulă, pe terasele
joase ale cursurilor apelor. Locuinţele sunt de tipul adâncit, mai rar întâlnite colibele
de suprafaţă. Populaţiile purtătoare ale culturii Hamangia erau destul de mobile
datorită modului lor de viaţă; vânătoarea şi pescuitul aveau o importanţă deosebită
pentru comunităţile Hamangia. Stabilitatea va fi cunoscută de aceste comunităţi abia
în fazele târzii ale evoluţiei aceste culturii, datorită creşterii ponderii importanţei
agriculturii în cadrul acestor comunităţi.
Utilajul litic păstrează puternice tradiţii epipaleolitice, prezintă un microlitism
accentuat. În fazele superioare apar şi obiectele de aramă, ceea ce sugerează
eneolitizarea acestei culturi.
Ceramica este de bună calitate, decoraţii punctiforme, încrustate şi pictate cu
alb. De asemenea, în cadrul culturii materiale se remarcă vasele şi statuietele de
marmură, capodopere artistice şi faimosul gânditor12, descoperite în necropola de la
Cernavodă; motivul acesta – al gânditorului – preluat din cultura Hamangia, îl
regăsim şi în plastica cucuteniană de pe teritoriul Moldovei.
Ritul funerar era înhumaţia în poziţie întinsă, cea mai reprezentativă necropolă
este cea de la Cernavodă – peste 500 de morminte. Inventarul funerar este deosebit de
consistent; printre altele fiind descoperite şi exemplare de scoica spondylus
gaederopus13, obiect de schimb la mare distanţă, dar şi de o valoare mare pentru
oamenii acelor timpuri, precum şi pandantive din colţi de mistreţ, multe unelte din
piatră, dar şi statuiete din piatră. De asemenea, foarte interesant este şi faptul că apar
unele practici funerare cum ar fi cultul craniului , specific populaţiilor paleolitice şi

12
Gânditorul de la Târpeşti.
13
Muzeul Brăilei expune publicului un obiect cu o valoare materială, dar şi simbolică deosebită: o scoică descoperită
într-o aşezare din epoca pietrei, la circa şapte kilometri nord de Însurăţei, în lunca Călmăţuiului. Specialiştii arheologi Stănică
Pandrea, Costin Croitoru şi Viorel Stoian au scos la iveală, în 2005, un obiect decorativ realizat din scoică “spondylus
gaederopus”, într-o aşezare din epoca pietrei. “O piesă rară, datată 4500-4300 î.Hr. şi utilizată ca obiect decorativ, cel mai
probabil ca pafta, sau pandantiv”, precizează Stănică Pandrea. Conform acestuia, “scoica spondylus gaederopus nu există decât
în Marea Mediterană, în Marea Egee şi în Sudul Adriaticei – un obiect de import, prin urmare cu atât mai valoros. Tind să cred că
era un bun de prestigiu purtat cu prilejuri deosebite. Obiectele spondilus sunt prezente până în perioada 4.500-4.400, după care
sunt înlocuite de obiecte metalice”. Mircea Eliade ne lămureşte că scoicile şi cochiliile marine erau frecvent folosite ca monedă
în China şi Mediterana. Monedele aşezate pe ochii morţilor corespund, în neoliticul orientului apropiat, scoicilor. Totuşi, obiectul
din Lunca Călmăţuiului a fost descoperit în aşezare, printre pereţii prăbuşiţi ai unei locuinţe, nu în necropolă. Stănică Pandrea ne-
a atras atenţia asupra formei şi a orificiilor perforate pe suprafaţa ei, în mod evident refăcute după ce un prim şir de orificii
dispăruseră ca umare a unei îndelungate folosiri. Scoica sidefie are proprietăţi care o predispun atât unui simbolism antropologic,
cât şi unuia mistic, sugerând ideea renaşterii. Întâi, ea pare a fi lumină solidificată, fiind semitransparentă, deci filtrând lumina
solară astfel accesibilă ochilor omului – putem presupune că scoicile aplicate pe ochii morţilor erau menite să le facă suportabilă
acestora, pe lumea cealaltă, strălucirea divinităţii; apoi, structura scoicilor este în general una spiralată, pornind de la un evident
punct iniţial, ceea ce sugerează expansiunea cosmogonică; de asemenea, tot legat de structură, modelul “în valuri” de pe
exteriorul scoicii trimite la forţele regenerative ale mării; atât structura, cât şi carnaţia ei fac posibilă asocierea simbolică cu o
vulvă şi cu fertilitatea feminină; în sfârşit, printr-o reacţie de autoapărare împotriva firelor de nisip pătrunse în interiorul ei,
scoica vie secretă sidef, învelind şi înnobilând corpul străin, transformându-l în perlă sau lumină întrupată. Scris de: Codrin V.
Smirnov, sursa: http://www.ziaruldebraila.ro/actualitate/scoica_de_la_insuratei.html
epipaleolitice – lipsa maxilarului la unele cranii, dispunerea lor în grămezi. Analiza
antropomorfă a acestor oase a evidenţiat prezenţa unor populaţii eterogene, ceea ce
denotă caracterul de sinteză a acestor populaţii.
Sfârşitul culturii Hamangia se datorează expansiunii culturilor Boian şi
Gumelniţa, în urma acestei expansiuni ia naştere în Dobrogea o variantă locală a
culturii Gumelniţa, în care se regăsesc şi elemente Hamangia.

Cultura Vădastra – ca şi cultura Boian, a luat naştere tot pe fondul Dudeşti, dar
în estul Olteniei, unde aceste elemente Dudeşti au interferat cu cele ale grupului Rast.
De asemenea, în cultura materială de tip Vădastra se resimt şi elemente ale ceramicii
liniare din Câmpia Tisei – cultura Alföld. Este răspândită din sud-estul Olteniei până
în vestul Munteniei, precum şi în zona corespunzătoare de la sud de Dunăre, în
Bulgaria.
Evoluţia acestei culturi cunoaşte două faze. În prima dintre acestea, purtătorii
acestei culturi sunt prezenţi atât în sud-estul Olteniei, câtşi în Muntenia. Aşezările
erau, de regulă, prevăzute cu şanţ de apărare, în componenţa cărora intrau locuinţe
adâncite. Sunt frecvente microlitele, toporul calapod se menţine, iar ceramica se
remarcă prin decor incizat sau cenlat spiralic, meandric, rombic şi dreptunghiular.
Inventarul litic seamănă în mare parte cu acela ce caracterizează culturile Boian (faza
Bolintineanu) şi Dudeşti
În faza II, purtătorii îşi restrâng prezenţa la sud-estul Olteniei, între Jiu şi Olt,
unde vor rămâne până la începuturile culturii Sălcuţa. În această fază cultura Vădastra
are legături cu Boian (faza Giuleşti), iar aşezările sunt de tip tell, locuinţele sunt de
suprafaţă, din care unele cu podea de lut.
Acestei culturi îi este specifică o ceramică de calitate excepţională, decoraţiuni
extraordinare realizate prin tehnici felurite: incizie, excizie, pliseuri, încrustaţii cu alb
şi roşu. Motivele decorative specifice sunt cele geometrice, spiralo-meandrice;
plastica este bine reprezentată de o puternică tradiţie vinceană.
Schimbările survenite în natura aşezărilor şi a locuinţelor, precum şi trecerea la
agricultura incipientă prin utilizarea prugului primitiv (aratrum), vor determina o mai
mare sedentaritate a acestor comunităţi.
Evoluţia culturii Vădastra s-a desfăţurat în mare parte în paralel cu evoluţia
culturii Boian, constatându-se chiar o întrepătrundere a acestora în perioada de
tranziţie de la Boian la Gumelniţa. Totuşi, cultura Vădastra îşi va păstra
individualitatea, astfel că în eneoliticul dezvoltat s-a desfăşurat o cultură aparte –
cultura Sălcuţa.

Cultura/aspectul Rast – este un aspect local al culturii Vinčea, apărut în faza C a

evoluţiei. Această cultură are legături genetice cu cultura Vădastra cât şi cu cultura
Tisa.
Cercetările de la Rast au evidenţiat o bogată plastică, iar ceramica prezintă
decoraţii cu motive spiralo-meandrice, un grup statuar ce reprezintă o femeie cu un
copil în braţe, dar şi o statuie cu două capete – reprezentare extrem de stilizată a
cuplului divin – a hierogamiei14.

Cultura Turdaş – este denumită astfel după o staţiune de tip tell din lunca
Mureşului din Orăştie. Din punct de vedere geografic această cultură a ocupat partea
centrală a Transilvaniei, luând naştere pe fundalul Vinčea B, la care s-au adăugat
14
HIEROGAMÍE s. f. împreunare a unui zeu cu o zeiţă sau a două principii de sex opus, care figurează într-un mare
număr de religii. (< fr. hiérogamie)
elemente ale grupului Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj şi de asemenea s-au adăugat
influenţe ale ceramicii liniare la un orizont cronologic corespunzător fazei Vinčea C.
În cadrul ceramicii se remarcă tehnica decorării prin incizie umplută cu puncte,
caneluri, pliseuri, dar şi pictură, tehnică preluată, probabil, prin intermediul
complexului Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj. Viaţa spirituală este materializată într-o
frumoasă şi bogată plastică antropomorfă; tăbliţele de la Tărtăria15.
În ceea ce priveşte sfârşitul acestei culturi, majoritatea specialiştilor sunt de
părere că ea a evoluat organic dând naştere culturii Petreşti căreia îi sunt transmise
tehnicile picturale.

Cultura Tisa – s-a dezvoltat în bazinul mijlociu al Tisei, extinzându-se spre est
până în Crişana şi Banat. Geneza a avut loc pe fondul târziu al ceramicii liniare din
Câmpia Tisei, peste care s-au grefat 16 influenţe vinciene din cultura Banatului.
Aşezările se găsesc, de regulă, în locuri joase, în luncile râurilor, fiind caracterizate de
o stabilitate sporită, ceea ce a dus la formarea tellurilor, în numeroase cazuri.
Locuinţele erau de suprafaţă, construcţii de tipul colibelor, deformă
rectangulară, uneori cu platforme de lut şi lemne despicate. În cadrul economic se
practica agricultura, dar în funcţie de mediul natural, pescuitul a jucat un rol deosebit
de important. Unelte sunt din silex, piatră şi lut ars.
Ceramica se remarcă prin bogăţia formelor, iar dintre acestea se remarcă cupele
cu picior înalt, vasele rectangulare sau vase antropomorfe. Decorul specific, într-o
fază mai veche, este meandric incizat sau decorul împletit, denumit şi stilul textil. Într-
o fază mai târzie (Herpaly) ceramica este pictată.

Grupul Iclod – denumit astfel după cea mai reprezentativă staţiune din judeţul
Gorj şi reprezintă aspentul cultural în bazinul mijlociu a Someşului, la nord de cultura
Turdaş. A avut o existenţă destul de îndelungată şi rezintă trei faze de evoluţie, faza
15
În Transilvania, în localitatea Tărtăria din judeţul Alba, între Alba Iulia şi Orăştie (făcând parte din cultura
Turda asemănătoare culturii Vinča), cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în 1961, trei tăbliţe de lut,
dintre care două sunt acoperite cu reprezentări stilizate de animale, copaci şi diferite obiecte. Cea de-a treia, de formă
discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărţite prin linii. Observând similitudini între tăbliţele găsite la
Tărtăria şi scrierile de pe tăbliţele sumeriene de la Uruk şi Djemdet Nasr, cele din urmă datând de la sfârşitul
mileniului IV şi începutul mileniului III î. Hr., specialiştii români au luat în considerare ipoteza conform căreia şi
tăbliţele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi. Tăbliţele de la Tărtăria sunt însă mai vechi cu un mileniu
decât monumentele scrierii sumeriene, fiind datate din prima jumătate a mileniului IV î.Hr. Astfel, dacă se admite
că ele reprezintă intr-adevăr scrieri, Tăbliţele de la Tărtăria sunt cele mai vechi scrieri găsite până-n prezent. Tăbliţe
asemănătoare au fost găsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într-un nivel neolitic, însă acestea
corespund mileniului III î.Hr. Tăbliţele de la Karanovo sunt reprezentate de câteva sigilii de lut dintre care unul -
rotund, cu diametrul de 6 cm - are gravate semne pictografice şi este împărţit în patru sectoare clar delimitate, la
fel ca tăbliţa discoidală de la Tărtăria. Şi la Gracianiţa, localitate din nord-vestul Bulgariei s-au găsit două platouri
de dimensiuni reduse; pe fundul uneia dintre ele se poate recunoaşte reprezentarea schematică a unei fiinţe omeneşti
sau divinităţi, iar cel de-al doilea relevă o decoraţie care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul
de la Karanovo şi de una din tăbliţele de la Tărtăria. Unii cercetători sau entuziaşti, pe baza celor trei descoperiri mai
vechi decât scrierea sumeriană, au ridicat ipoteza că scrierea sub forma pictogramelor a apărut mai întâi în sud-
estul Europei şi nu în Mesopotamia, teorie puternic criticată în arheologia mondială. De asemeni există ipoteza că
aceste piese ar fi ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul Apropiat
deşi datarea tăbliţelor este mai timpurie cu un mileniu faţă de apariţia scrisului în Orient. Condiţiile
descoperirii_Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe şantierul arheologic de la Tărtăria Gura Luncii în momentul
descoperirii tăbliţelor, descoperirea fiind făcută cu puţin înainte de încheierea programului de lucru. De asemenea
tratamentul la care au fost supuse piesele nu este menţionat în raportul preliminar de săpătură şi nu există fotografii
ale pieselor în momentul descoperirii. De asemenea este cunoscut faptul ca N. Vlassa refuza discuţii asupra acestui
lucru cu colegii sau prietenii apropiaţi. Sursa: Wikipedia.

16
GREFÁ vb. tr. 1. a transplanta o grefă. 2. (fig.) a introduce, a insera. (< fr. greffer)
de început fiind contemporană şi legată de fazele târzii ale grupului Lumea Nouă-
Cheile Turzi-Cluj, ulterior primind influenţe puternice dinspre culturile Turdaş şi
Tisa. Faza târzie din evoluţia grupului Iclod este contemporană cu culturile Petreşti şi
Cucuteni. Ceramica este lucrată atât cu décor incizat cât şi pictată; aşezările sunt
prevăzute cu şanţ şi în apropiere de necropole. Defuncţii sunt aşezaţi pe spate, în faza
mai târzie se cunosc şi morminte în care defunctul este aşezat în poziţie chircită, chiar
în necropola de la Iclod întâlnim un asemenea caz.

Grupul Suplac. Denumit astfel după staţiunea eponimă, Suplac de Barcău –

Bihor. Aria de răspândire a acestei culturi este delimitată de judeţele Bihor şi Satu
Mare. Originea acestui grup trebuie căutată în fondul neolitic de tip Pişcolţ la care se
adaugă elemente de tip Vinčea C. prin poziţia sa geografică, acest grup prezintă
elemente tranzitorii între cultura Tisa şi grupul Iclod, înglobând totuşi şi o serie de
elemente originale care-l individualizează. Din punct de vedere material se constată o
puternică specializare a acestor comunităţi în prelucrarea pietrei – prelucrarea
topoarelor de piatră,în special topoare de piatră perforate. Ceramica specifică acestui
grup este decorată cu pictură neagră-bituminoasă, uneori şi cu roşu, ce este întinsă pe
o angobă17 negricioasă sau alb-gălbuie. Decorurile domiante sunt cele spiralo-
meandrice, dar şi cele liniare, preluate din fondul neolitic anterior. Din punct de
vedere al ritului şi ritualului funerar se constată prezenţa izolată a unor morminte de
incineraţie, atât în urne, cât şi direct în groapă – aceste morminte coexistă cu cele de
înhumaţie, transmis culturii Tiszapolgár18 din eneoliticul dezvoltat.
Grupul Suplac, ca şi grupul Iclod şi grupul Gilău au jucat un oarecare rol la
tranziţia de la cultura Tisa la cultura Tiszapolgár.

Grupul Gilău – reprezintă sinteza între ultimii supravieţuitori, purtători ai

culturii Pişcolţ, şi Lumea Nouă-Cheile Turzi-Cluj pătrunşi în regiunea dintre bazinele
superioare ale Someşului Rece şi Crişului Repede. Ceramica specifică este preparată
dintr-o pastă amestecată cu mâl şi pleavă, acoperită cu o angobă albă pe care se
pictează cu linii subţiri de culoare brună şi neagră.

Cultura Precucuteni (5200-4600 î.Hr.) a fost definită de Radu vulpe în 1936 pe

baza descoperirilor de la Izvoare, judeţul Piatra Neamţ. Aici au fost sesizate evoluţii
în legătură organică cu evoluţia culturii Cucuteni. Aşa cum demonstrază săpăturile de
la Traian, la geneza culturii precucuteni a contribuit fondul liniar-ceramic cu capete
de note muzicale peste care s-au grefat aporturi masive ale culturii Boian, faza
Giuleşti. Ulterior s-au manifestat şi unele influenţe vinciene precum şi Hamangia în
special în domeniul plasticii.
Evoluţia acestei culturi se desfăşoară de-a lungul a trei faze notate I-III. În faza
I sesizăm prezenţa componentei liniar-ceramicii şi Boian care este foarte evidentă. În
fazele următoare se constată tot mai clar caracterul original al acestei culturi,
prefigurând totodată elemente specifice ale viitoarei culturi Cucuteni (Precucuteni III
apare pictura).
Răspândirea culturii în prima fază este în centrul şi vestul Moldovei, în sud-
vestul Transilvaniei. Ceramica este decorată prin incizii din care se realizează spirale,
dar şi prin excizii, încrustări cu alb şi pliseuri, tradiţie moştenită din faza Giuleşti a
culturii Boian, precum şi prin benzi-înguste de mici crestături-împunsături. Uneltele

17
ANGÓBĂ s.f. Strat subţire de lut de o anumită culoare, cu care se acoperă vasele după modelajul la roată pentru a
avea un aspect mai fin. [Var. engobă s.f. / < fr. engobe].
18
The Tiszapolgár Culture is located on the Great Hungarian Plain and the Banat, in eastern Central Europe.
sunt din obsidian şi se remarcă prezenţa topoarelor din piatră şlefuită de tip calapod,
preluate din cultura ceramicii liniare cu capete de note muzicale.
De-a lungul fazelor II şi III, purtătorii culturii Precucuteni au cunoscut o
puternică expansiune – până la Nistru în faza a II –a, iar în faza a III –a ajungând până
în apropierea Niprului. Totodată, între culturile Precucuteni şi culturile sudice
(Hamangia şi Gumelniţa A1) au loc puternice interferenţe care vor duce chiar la
naşterea unui aspect de mixtură, aspectul Stoicani-Aldeni-Bolgrad-Gumelniţa.
Faza a II-a cunoaşte răspânidrea comunităţilor Precucuteni din Moldova spre
est, dincolo de Purt. Decorul excizat şi canelat din faza precedentă se menţine, la care
se adaugă şi imprimeurile realizate cu un obiect dinţat din os sau cu un pieptene. Spre
sfârşitul acestei faze începe să fie utilizată pictura bicromă, descoperită pe fragmente
ceramice şi pe idoli din lut.
În ultima fază triburile Precucuteni se extind până spre Niprul mijlociu, dar
lipsesc în zona de stepă din apropierea Mării Negre. Decorul imprimat predomină, iar
mai rar se foloseşte şi pictura crudă, realizată după ardere, cu roşu sau alb şi cu motive
spiralice, pictură ce se găseşte şi pe obiectele de cult. Din această ultimă etapă de
evoluţie provin şi unele unelte şi podoabe mici din aramă, iar depozitul de la Cârbuna
(Republica Moldova) are o dată mai recentă.
Ceramica este decorată cu linii incizate care formează modele spiralo-
meandrice, pliseuri şi caneluri, în faza Precucuteni III, ca urmare a unor influenţe
venite de la culturile Gumelniţa şi Petreşti, ceramica este pictată cu roşu şi alb şi cu
grafit, atât înainte cât şi după ardere.
Aşezările au fost delimitate, încă din faza I cu şanţ de apărare, locuinţele,
dreptunghiulare şi de dimensiuni mijlocii, sunt de suprafaţă, mai rare fiind cele
adâncite (Târgu Frumos). În primele două faze, podeauala era realizată dintr-o
platformă de lut aplicată peste un pat de crengi şi frunze, iar în faza a III-a, aplicată
peste trunchiuri de copac despicate. Acest ultimp tip de podea cunoaşte o răspândire
generalizată în cultura Cucuteni – Cucuteni A.
Uneltele care predomină sunt cele de piatră cioplită şi şlefuită, doar în faza
Precucuteni III apar ustensile de aramă (ace, împungătoare, cuţite etc.). Topoarele
şlefuite sunt prelucrate din roci de duritate medie, mai mult bituminoase şi mai rar din
roci dure, din care se obţin topoare perforate, lame, gratoare, racloare – cele cioplite.

Aspectul Stoicani-Aldeni-Bolgrad-Gumelniţa (4800-4600 î.Hr.) cunoaşte trei

etape de evoluţie. Inventarul este alcătuit din unelte de silex, piatră şlefuită, os şi corn
de cerb, din ceramică cu decor de proeminenţe, linii incizate, pictură cu grafit şi
culoare albă sau cu caneluri largi. Faza a III-a prezintă chiar o pictură bicromă, cu alb
şi roşu.

4. Eneoliticul dezvoltat (4600/4500 -

3800/3700)

4.1. Caracterizare generală

Eneoliticul dezvoltat este etapa în care populaţia de pe teritoriul României este
pe cale să facă saltul spre un înalt nivel de civilizaţie, în concordanţă cu evoluţia
culturală din bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Poziţia periferică faţă de orientul
Apropiat şi pătrunderea succesivă a unor populaţii răsăritene, mai înapoiate din punct
de vedere cultural, au încetinit ritmul dezvoltării în regiunea Carpatică.
Datorită contactelor strânse cu bazinul egeean, care făcuse deja trecerea spre
epoca bronzului, apar acum numeroase obiecte masive de aramă (din cupru nativ),
precum topoarele de diferite tipuri, ceea ce denotă o puternică înflorire a metalurgiei,
dar şi o anumită ierarhizare socială, întrucât aceste piese erau obiecte de prestigiu,
rezervate doar anumitor persoane. Apare tehnica turnării în tipare simple sau bivalve.
Din aramă, dar şi din aur, se realizau şi podoabe.
Uneltele de piatră, silex, os, corn şi lut ars continuă, ca tehnică şi forma, tradiţia
perioadei anterioare.
Un avânt deosebit a luat agricultura şi creşterea animalelor, fapt demonstrat de
numărul mare de râşniţe, vase de provizii, de cantităţile considerabile de seminţe
carbonizate, de cantitatea mare de oase de animale domestice, de numărul mare de
brăzdare sau de piese pentru seceră. Producerea ceramicii, a atins, de asemenea, un
înalt nivel calitativ, prin folosirea reverberaţiei, ce permite un mai bun control al
operaţiei şi obţinerea unei temperaturi foarte înalte, care putea trece de 1000 grade
Celsius.
Procedeele complexe, care necesitau cunoştinţe avansate, utilizate în procesul
metalurgic sau în producerea ceramicii, au impus specializarea unor membrii ai
comunităţilor în practicarea acestor meşteşuguri. Tot acum, ceramica pictată
dobândeşte o înaltă valoare artistică, ceea ce conferă eneoliticului de pe teritoriul
României o valoare universală.
Torsul şi ţesutul cunosc de asemenea o dezvoltare deosebită în această perioadă.
Stau mărturie în acest sens numărul mare de fusaiole, greutăţi pentru războiul de ţesut
(datând mai ales de la sfârşitul eneoliticulu), prezente în aproape toate aşezările
acestei perioade, acele şi igliţele folosite pentru împletitul şi cusutul hainelor.
Meşteşugul olăritului atinge de asemenea o foarte mare dezvoltare, folosindu-se, într-
o fază mai târzie, alături de metoda răsucirii sulurilor de lut, şi un proces de rotaţie
(disc, turnetă, roată), utilizat la început în faza Cucuteni A-B şi generalizat în faza B,
când s-au folosit şi cuptoare speciale de ars vase, cu ardere indirectă.
Abundenţa bunurilor pentru subzistenţă a dus la un important spor demografic
în epocă, demonstrat de creşterea densităţii şi dimensiunilor aşezărilor. Locuinţele
erau dispuse după un anumit plan, fiind de regulă construite la suprafaţa solului,
uneori cu platforme masive de bârne şi lut.
Pe plan spiritual se remarcă o bogată plastică antropomorfă legată de cultul
fecundităţii şi fertilităţii, în cadrul căreia, pe lângă statuietele feminine, se modelează
tot mai des şi statuiete masculine sau simboluri ale perechii divine. De asemenea,
divinităţilor eneolitice continuă să li se dedice locuri special amenajate pentru cult,
care uneori iau forma sanctuarelor, ceea ce sugerează o instituţionalizare a religiei.
Înmormântările sunt practicate în special în cadrul necropolelor, ritul dominant fiind
cel al înhumaţiei, dar apare şi incineraţia, în zonele vestice, în bazinul Dunării
Mijlocii (cultura Tisapolgár). În cadrul necropolelor se constată deosebiri importante
de inventar funerar şi ritual, ceea ce este o dovadă în plus pentru existenţa unei
puternice ierahizări sociale.
În plan cultural, ca urmare a stabilităţii sporite a comunităţilor umane, s-au
format arii culturale vaste, bine conturate, continuând de cele mai multe ori evoluţia
din eneoliticul timpuriu, în cadrul unor complexe precum: Boian-Gumelniţa,
Vădastra-Sălcuţa, Precucuteni-Cucuteni, Turdaş-Petreşti, Tisa, Româneşti-Tisapolgár-
Bodrogkeresztúr, Sălcuţa IV-Băile Herculane-Cheile Turzii.Hunyadihalom, Gorneşti,
Cernavodă I, Decea Mureşului. Totuşi aceste complexe culturale vor sfârşi ca urmare
a unor puternice afluenţe de populaţie răsăriteană, ceea ce va conduce în final la
transformarea vechilor civilizaţii eneolitice în civilizaţii ale epocii bronzului.
Comunităţile din teritoriul românesc au întreţinut relaţii unele cu altele, însă şi
cu populaţiile din zona egeo-mediteraneeană, cu păstorii nomazi de pe ţărmul nord-
pontic, cu populaţiile din regiunile de silvo-stepă ale Ucrainei, cu purtătorii culturii
paharelor în formă de pâlnie (Trichterbecher) din Europa est-centrală, precum şi cu
cei ai culturii amforelor sferice din Volhynia şi Podolia.

Cultura Gumelniţa. Este denumită aşa, după o aşezare de tip tell, din apropierea
Olteniţei, cercetată în 1924 de Vl. Dumitrescu. Din punct de vedere genetic, ea
reprezintă evoluţia fondului anterior Boian. Aria sa de răspândire a cuprins Muntenia,
sudul Moldovei, Dobrogea, o mare parte a teritoriului Bulgariei, unde se formează
mai multe aspecte regionale: Karanovo VI-Kodjadermen-Varna, până la Marea Egee,
unde evoluează aspectul Dikili Tash. În sudul Moldovei, interferenţele cu complexul
Precucuteni III-Cucuteni A, au dat naştere unui aspect local al culturii Gumelniţa,
Aldeni-Stoicani-Bolgrad.
Această cultură a evoluat în prima jumătate a mileniului al V-lea şi cunoaşte
două faze, notate cu A şi B, fiecare cu câte două etape. Gumelniţa B 2 cunoaşte o arie
restrânsă de dezvoltare, corespunzând zonei de dealuri a Munteniei (aspectul
Brăteşti), acest lucru datorându-se presiunii exercitate de cultura Cernavodă I.
Aşezările sunt amplasate de regulă în preajma Dunării sau a afluenţilor acesteia,
cum este cazul tell-lor de la Gumelniţa, Căscioarele, Sultana, Cirnogi, Hârşova,
Borduşani, etc. În majoritatea cazurilor, sunt continuate aşezările de tip tell (ce pot
prezenta uneori straturi de câţiva metri grosime), de cele mai multe ori existând o
evidentă continuitate între locuirirle Boian, din etapa de tranziţie şi cele Gumelniţa.
Aşezări sunt şi pe terase, întărite cu şanţuri de apărare.
Locuinţele erau construite, de regulă, cu platforme masive de lemne descpicate,
lutuite, de formă rectangulară, fiind prevăzute uneori şi cu pridvor (megaron), ceea ce
ilustrează încă odată, influenţa egeo-anatoliană.
Cultura Gumelniţa se remarcă prin unelte şi arme pe lame şi aşchii de silex sud-
dunărea, realizate prin tehnica retuşelor şi a cioplirii: topoare de silex şi de piatră
folosite pentru defrişat, toporişti şi harpoane de corn de cerb, împungătoare şi
pumnale de os, numeroase obiecte din aramă, dintre care se remarcă podoabele (acele
cu capetele duble spiralice) şi piesele grele (dălţi sau topoare de tip Vidra, cu două
braţe, turnate în tipare de lut ars), pandantivele din plăci de aur cu decor au repoussé,
ceramica cu forme variate (străchini, castroane, askoi, rhyta etc.). albPentru podoabele
din cupru şi aur stă mărturie în acest sens tezaurul de la Sultana, cu pandantive
antropomorfe stilizate precum şi unele descoperiri din necropolele aparţinând acestei
culturi.
Ceramica prezintă decor incizat, adesea în formă de paranteză, excizat şi
încrustat cu alb, imprimat în relief, pictat cu grafit cu motive geometrice şi spiralice,
uneori înainte de ardere, cu roşu şi alb sau foarte rar cu culoare roşie crudă şi cu alb.
Se mai întrebuinţează şi inciziile, barbotina, proeminenţele sau impresiunile de forma
semilunară. Diferitele motive decorative aveau, pe lângă semnificaţia artistică, şi una
simbolică, în legătură cu anumite practici magico-religioase.
Viaţa spirituală este ilustrată de o bogată pastică antropomorfă şi zoomorfă,
extrem de variată, care depăşeşte evident stereotipia unor canoane estetice impuse.
Ritul funerar este cel al înhumaţiei, cu scheletele întinse pe spate sau chircite, în
funcţie de sex, vârstă şi poziţie socială. Unele morminte sunt deosebit de bogate,
conţinând ca inventar vase, uneori pictate cu grafit aurit, podoabe, topoare de cupru cu
mâner din ţeavă de aur, unelte de piatră, aşa cum este cazul unor morminte din marea
necropolă de la Varna (Bulgaria). Tot în această necropolă au fost descoperite şi
morminte cenotaf19, foare boate, dintre care unele conţineau măşti funerare. Toate
acestea dovedesc existenţa unei societăţi elevate, puternic ierarhizată.
Din punct de vedere cronologic, cultura Gumelniţa a aprcurs două mari perioade
de eveloţie, A şi B, cu mai multe subfaze fiecare. În faza finală, aria gumelniţeană s-a
restrâns, datorită ptrunderii dinspre stepele nord-pontice a unei populaţii pastorale,
care prin sinteza cu elementele locale, gumelniţene, au dat naştere culturii Cernavoda
I. Elemente gumelniţene târzii s.au retras înspre nord, în regiunea dalurilor
subcarpatice, unde au naştere aspectului Brăteşti.

Cultura Sălcuţa. A fost denumită după staţiunea eponimă din apropiere de

Pleniţa, judeţul Dolj, cercetată de I. Adrieşescu între 1916-1920 şi de D. Berciu în anii
’50.
Această cultură face parte dinntr-un complex mai vast, împreună cu aspectele
Krivodol (nord-vestul Bulgariei) şi Bubanj (pe valea Moravei, Serbia). Pe teritoriul
României, ocupă Oltenia, întinzându-se spre vest şi pe o parte a teritoriului Banatului,
unde vine în contact cu fondul Vinča D şi cu cel Tisapolgár şi Bodrogkeresztúr.
S-a constituit în regiunea Dunării Inferioare, pe fondul Vinča târziu, Gumelniţa
timpurie (A2) şi a unor influenţe sudice din Grecia şi Macedonia.
Evoluţia acestei culturi se desfăşoară de-a lungul a patru faze I-IV, faza a II-a
fiind datată pe la mijlocul mileniului V. În ultima fază, are loc o puternică sinteză cu
elemente Cernavoda I şi cu aspectul Brăteşti din zona de dealuri a Munteniei, iar în
Banat cu elemente Bodrogkeresztúr şi Tiszapolgár, punându-se astfel bazele
fenomenului cultural de sinteză Sălcuţa IV-Băile Herculane, care va constitui premisa
pentru cultura Coţofeni. Aceasta va evolua în perioada de tranziţie şi la începutul
epocii bronzului.
Din punct de vedere al culturii materiale, cultura Sălcuţa este înrudită cu cultura
Gumelniţa, dar prezintă un fond vincian mai puternic, la care se adaugă influenţe
puternice receptate dinspre bronzul timpuriu macedonean şi dinspre helladic.
Aşezările, în formă de tell, sunt întărite cu şanţuri şi valuri de apărare, aşa cum
demonstrează săpăturile din staţiunea eponimă. Locuinţele sunt de suprafaţă,
rectangulare şi cu două încăperi, fiind însă prezente şi bordeiele sau colibele.
Uneltele şi armele sunt din piatră şi silex, topoarele grele sunt din aramă, în
formă de pană.
Ceramica este decorată atât cu pictură cu grafit, cât şi cu incizie şi incrustaţie cu
alb şi roşu, la care se adaugă şi caneluri, de tradiţie vinciană şi gumelniţeană.

Cultura Petreşti (începutul mileniului V – jumătatea acestui mileniu) . Este

denumită după o staţiune care se află lângă Sebeş (judeţul Alba), fiind răspândită
îndeosebi în Podişul Transilvaniei.
Evoluţia culturii se petrece de-a lungul a mai multor faze, care se sincronizează
doar parţial cu cele ale culturii Cucuteni. În faza de început (A), ceramica se
caracterizează prin pasta de bună calitate, roşie şi neagră, şi prin decorul din benzi
unghiulare sau rombice, pictate pe fondul alb-gălbui lustruit al vasului, iar în fazele
A-B şi B prin motive spiralice şi meandrice, bicrome şi tricrome, organizate de obicei
metopic pe toată suprafaţa vasului. Originea decorului pictat a ceramicii petreştene
este destul de controversată. O primă ipoteză susţine că aceasta ar fi putut fi transmisă
19
CENOTÁF, cenotafe, s.n. (Livr.) Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se
găsesc în alt loc sau au dispărut. – Din fr. cénotaphe, lat. cenotaphium.
de către culturile anterioare, Lume Nouă-Cheile Turzii-Cluj şi Turdaş, deşi tehnicile
picturale diferă în bună măsură. O a doua ipoteză, susţine posibile influenţe sau chiar
migraţii din partea culturii Dimini (Tessalia), care prezintă o ceramică pictată foarte
asemănătoare cu cea de tip Petreşti. Un posibil indiciu în favoarea acestei ultime
ipoteze este chiar recenta denumire a grupului Foeni, precum şi materialele din
Serbia, de pa culuarul Vardar-Morava, care ar jalona traseul unei astfel de migraţii.
Din punct de vedere genetic, cultura Petreşti reprezintă evoluţia locală a
fondului Turdaş, în partea sudică a Transilvaniei şi nord-estul Banatului. Aici se
formează în prima fază, grupul Foeni, ulterior, în fazele A-B şi B extinzându-se spre
est, pe valea Mureşului şi a Târnavelor, şi spre nord până spre Cluj.
Începuturile culturii Petreşti sunt contemporane cu fazele II-III ale culturii
Precucuteni, cu care va intra în contact în sud-estul Transilvaniei, unde va lua naştere
aspectul Ariuşd al culturii Cucuteni, prin intermediul căruia va fi transmisă tehnica
picturii către cultura Cucuteni.
Locuinţele dreptunghiulare sunt prevăzute cu platforme masive de bârne
despicate, acoperite cu lut, procedeu care ulterior va fi folosit pe scară largă şi în
cadrul culturii Cucuteni.
Sfârşitul acestei culturi se produce relativ timpuriu (în paralel cu faza A a
culturii Cucuteni), prin pătrunderea spre centrul Transilvaniei a unor grupuri de
populaţie răsăriteană, de tip Decea Mureşului şi apoi purtătorii culturii
Bodrogkeresztúr.

Cultura Tisapolgár (Româneşti). Este răspândită în răsăritul ungariei,

Vojvodina, sud-estul Slovaciei, Ucraina transcarpatică, Crişana, Munţii Apuseni,
nordul şi vestul Banatului. La geneza ei a participat fondul anterior al culturii Tisa, la
care s-au adăugat influenţe din partea grupului Iclod.
Aşezările erau situate pe terase joase, fiind delimitate, uneori, cu şanţuri.
Locuinţele erau de suprafaţă. Din inventarul aşezărilor Tisapolgár nu lipsesc obiectele
mari de aramă, de tipul topoarelor-ciocan, precum şi numeroase podoabe de aur.
Ceramica se caracterizează prin prezena vaselor cu picior înalt, prevăzute cu
orificii rotunde, şi printr-un decor cu reţele de linii incizate şi proeminenţe în formă de
cioc de pasăre
În cadrul ritului funerar se constată, pe lângă rirul înhumaţiei, folosirea la o
scară mai largă a incineraţiei.

Cultura Bodrogkeresztúr (Gorneşti). Este denumită aşa după o necropolă din

răsăritul Ungariei şi după olocalitate din judeţul Mureş. Această cultură continuă de
fapt evoluţia culturii Tisapolgár, care receptează şi unele influenţe noi, în special de
tip Sălcuţa. Comunităţile de tip Bodrogkeresztúr se remarcă printr-o mobilitate
sporită, cuprinzând întreaga Transilvanie şi Banatul, cu pătrunderi şi în ariile culturale
vecine, ajungând până în vestul Olteniei, aşa cum o demonstrează cimitirul de la
Ostrovu Corbului.
În cadrul acestei culturi se remarcă deosebita dezvoltare a metalurgiei cuprului,
caracteristice fiind aşa numitele topoare cu braţele în cruce. De asemenea, sunt de
menţionat podoabele de aur, reprezentând imagini antropomorfe, stilizate, cum sunt
cele descoperite la Moigrad şi Oradea.
Ceramica ete cracterizată de aşa numita oală de lapte, cu două tortiţe trase
direct din buza vasului, şi având la bază mici pastile de lut, decor folosit des în
perioada de tranziţie, în special în cadrul culturii Coţofeni.
 Despre aşezările de tip Bodrogkeresztúr nu sunt prea multe informaţii, deoarece
nu au fost efectuate prea multe săpături de amploare în aceste staţiuni. Totuşi
săpăturile de la Reci şi Pecica au evidenţiat că purtătorii acestei culturi utilizau atât
locuinţe adânci, cât şi locuinţe de suprafaţă, ineori şi cu platforme de lut.
Înmormântările se practicau în necropole, ritul fiind cel al înhumaţiei, în poziţie
chircită, bărbaţii find, de regul, depuşi pe dreapta, iar femeile pe partea stângă, cu
capul spre răsărit.
Prin mobilitatea lor cresctură, comunităţile Bodrogkeresztúr au jucat un rol
important în unificarea culturală din ţinuturile vestice ale României, din perioada de
tranziţie, prin constituirea unor mari sinteze regionale, Sălcuţa IV-Băile Herculane-
Cheile Turzii, din care va lua naştere cultura Coţofeni.

Complexul cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie. Este cea mai reprezentativă

cultură a neo-eneoliticului românesc, descoperită încă din anii 1884-1885, prin
cercetările unor entuziaşti amatori (Theodor Burada, Gr. Buţureanu, N. Beldiceanu,
D. Butculescu şi G. Diamandi), în staţiunea eponimă de la Cucuteni-Cetăţuie.
Comunicarea rezultatelor acestor cercetări la un congres internaţional de antropologie
de la Paris de către Gr. Buţureanu, Al. Odobescu şi G. Diamandi, a atras atenţia lumii
ştiinţifice asupra caracterului excepţional al descoperirilor de la Cucuteni. Astfel între
anii 1910-1911, savantul german Hubert Schmidt, va întreprinde aici săpături
sistematice, care vor avea ca rezultat publicarea în 1932 a unei monografii a acestei
staţiuni, în care este definită noua cultură şi sunt stabilite fazele principale de evoluţie.
De atunci şi până în prezent, cultura Cucuteni s-a bucurat de o atenţie deosebită din
partea cercetătorilor, astfel că în prezent, la 120 de ani de la descoperire, se poate
afirma, că este cea mai bine cercetată cultură din neo-eneoliticul românesc. În acest
răstimp au fost cercetate sistematic zeci de staţiuni, iar dintre cele mai importante sunt
cele de la Hăbăşeşti, Ruginoasa, Fedeleşeni, Corlăteni, Drăguşeni, Târpeşti, Traian,
Izvoarele, Neamţ, Frumuşica, Mărgineni, Truşeşti, Poduri, Tg. Ocna, Dumeşti, Tg.
Bereşti, Văleni Piatra-Neamţ, Calu-Piatra Şoimului, Ghelăieşti Preuteşti, Sărata
Monteoru, etc.. Până în prezent numai pe teritoriul României sunt cunoscute peste
2000 de staţiuni cucuteniene.
Cultura Cucuteni (4600-3700 î.Hr.) apare în centrul şi vestul Moldovei pe
fondul ultimei faze a culturii Precucuteni (III) şi a unor influenţe a culturilor
Gumelniţa şi Petreşti.
Arealul de răspândire al acestui complex cultural este imens, cca. 35.000 km p.,
cuprinzând sud-estul Transilvaniei, Moldova şi Ucraina până la Nipru. Staţiunile
eponime sunt la Ariuşd (judeţul Covasna), Cucuteni (judeţul Iaşi) şi Tripolie (lângă
Kiev).
Geneza acestei culturi nu este încă pe deplin elucidată, stârnind încă
controverse. Cert este faptul că această cultură ia naştere pe linia Carpaţilor Orientali,
pe fondul anterior Precucuteni, la care se adaugă unele influenţe venite din partea
culturilor vecine,în special Gumelniţa şi Petreşti.
Aşezările complexului Ariuşd-Cucuteni-Tripolie sunt situate de regulă pe
promontorii dominante, apărate natural din trei părţi, aflate în apropierea unor surse
importante de apă. Latura de acces era fortificată cu şanţuri, dublate uneori de valuri
de pământ. Se remarcă, de asemenea, o ierarhizare a aşezărilor, unele fiind de mari
dimnesiuni, de lungă durată, în jurul cărora par a roi altele mai mici, cu inventar mai
sărăcăcios, fenomen ce a fost interpretat ca fiind o tendinţă a unor aşezări de a se
transforma în centre tribale sau a unor uniuni tribale, evoluţie ce ar fi putut duce spre
o posibilă viitoare urbanizare. În acest sens pledează existenţa aşezărilor gigant din
aria Tripoliană, din zona Bugului de la Talianki, Dobrovody, Maidaneţ, etc..
Locuinţele erau dispuse după un plan, ceea ce indică existenţa unei concepţii
unitare despre amenajarea spaţiului de locuit. Astfel la Hăbăşeşti şi Petreni locuinţele
erau dispuse în cercuri, la Truşeşti în şiruri, iar la Traian pe grupe. Locuinţele erau
aproape exclusin de suprafaţă, rar fiind întâlnite locuinţe adâncite (Tg. Bereşti,
Iablona, etc.). de regulă, locuinţele de suprafaţă aveau platforme de lut pe structură de
bârne despicate, mai rar dinpiatră, cum este cazul în aşezarea din staţiunea eponimă şi
la Ruginoasa, dar existau şi locuinţe construite direct pe pământ bătătorit, în special în
fazele târzii de evoluţie. În unele cazuri au fost descoperite locuinţe cu mai multe
încăperi, sau chiar cu două nivele.
Inventarul locuinţelor cucuteniene este foarte bogat, cuprinzând numeroase
unelte de piatră, corn, os, cupru, râşniţe, frecătoare, sratuiete antropomorfe şi
zoomorfe şi foarte multă ceramică, în special pictată.
Ceramica prezintă mai multe categorii: fină (pictată), uzuală (de regulă,
nepictată) şi numita ceramică Cucuteni C, o specie străină de mediul cucutenian
aparţinând elementelor răsăritene, caracterizată prin prezenţa scoicilor pisate în pastă
şi prin decorul specific cu impresiuni de pieptene şi şnur.
Spiritualitatea purtătorilor complexului Ariuşd-Cucuteni-Tripolie este iustrată
de numărul mare de statuete antropomorfe şi zoomorfe, de vasele antropomorfe şi
zoomorfe, între care se remarc celebrele vase suport, de tip horă, precum şi de vasele
care prezintă decoruri pictate sau în relief cu motive antropomorfe şi zoomorfe. La
acestea se adaugă numeroase altare, tronuri, şi complexele de cult descoperite la
Poduri, Dumeşti, Ghelăieşti, Buznea, Cucuteni, Truşeşti, etc..
În evoluţia culturii Cucuteni au fost de limitate trei mari faze: A, A-B şi B, cu
mai multe subfaze fiecare: A 1-4, A-B 1-2, B 1-3.
Cultura Cucuteni din prima subfază (A1) s-a constituit în zona centrală din
vestul Moldovei, în aria fazei Precucuteni III, de unde s-a răspândit în sud-estul
Transilvaniei şi spre est. Ceramica este bicromă şi foarte rar chiar tricromă, cu pictura
înainte de ardere şi caracterizată de un decor incizat, de tradiţie precucuteniană.
În subfazele A2-A4 se remarcă aşezările de pe promontoriile înalte şi întărite
uneori cu şanţuri de apărare, locuinţele rectangulare cu platforme din lemne despicate,
lutuite şi cu una, două sau mai multe încăperi. Unelte şi armele sunt din silex de Prut
şi din diferite roci locale (gresii, şisturi, menilite), lut ars şi aramă (mai ales
topoarele). Ceramica cunoaşte forme diferite (pahare, castroane, suporturi, vase
binoclu, fructifere etc.), decorate cu motive spiralo-meandrice incizate, adâncite sau
pictate cu trei culori (alb, roşu şi negru).
În faza A-B aşezările, locuinţele şi uneltele prezintă, în general, aceleaşi
caracteristic ca faza anterioară, remarcându-se topoarele din aramă cu două tăişuri.
Reprezentativă pentru această fază este ceramica pictată, caracterizată prin trecerea
gradată de la decorul negativ (cruţat din fondul vasului) la cel pozitiv (pictat pe acest
fond), de la policromie la monocromie, culoarea neagră căpătând un rol important şi
de la stilul liber (indiferent de părţile componente ale vasului) la acela tectonic (în
care se ţine seama de aceste părţi). Acum apar pentru prima dată unele reprezentări
antropomorfe schematizate. În general, uniformitatea stilului Cucuteni se rupe, iar
motivele decorative principale încep să aibă roluri secundare.
Comunităţile omeneşti din faza B folosesc acelaşi tip de locuinţe cu platforme
din lemne despicate şi lutuite, iar uneori platformele sunt din piatră. Unelete sunt mai
perfecţionate, arama este folosită din ce în ce mai mult, iar producţia ceramică
cunoaşte forme şi dimensiuni mai evoluate, cu o desfăşurare a motivelor decorative
diferită. Acestea sunt realizate dintr-o singură culoare, negru sau roşu, albul având un
rol secundar, sau uneori cu două culori, benzile roşii fiind înrămate cu negru.
Reprezentările motivelor de bază sunt foarte evoluate şi rafinate, dar se remarcă
prezenţa şi a altora, mai schematizate, antropomorfe, zoomorfe (animale de pradă,
cornute, păsări), deseori dispuse în metope.
Încă de la sfârşitul fazei A a existat şi o ceramică nepicată aşa-numita ceramică
Cucuteni C), cu scoică pisată, cu melci sfărâmiţaţi şi pietricele în compoziţia pastei şi
cu decor incizat cu „pieptenele” şi apoi imprimat cu şnurul înfăşurat sau răsucit. Acest
tip de ceramică este pus în legătură cu contactele cu populaţia nord-pontică de la est
de Nipru, ori poate cu pătrunderea acestor populaţii în aria culturii Cucuteni.
În ceea ce priveşte economia acestor comunităţi, pe lângă cultivarea plantelor,
se ocupau cu creşterea animalelor, în primul rând a taurinelor iar în al doilea rând a
porcinelor şi ovicaprinelor. Vânătoarea ocupa o poziţie secundă, deşi în unele aşezări
s-au descoperit mai multe animale sălbatice decât domestice.
De-a lungul întregii sale evoluţii, cultura Cucuteni a avut interferenţe cu
culturile Gumelniţa, Petreşti, Cernavodă I, Româneşti, Gorneşti. Sfârşitul ei este de
pus de mulţi savanţi pe seama pătrunderii în teritoriul specific culturii a populaţiilor
nomade de la nord de Marea Neagră.

Grupul Suplac cunoaşte trei faze în evoluţia lui şi a apărut, precum grupul Iclod,
pe fondul ceramicii pictate din neoliticul dezvoltat. Grupul este răspândit în nord-
vestul Transilvaniei, într-o regiune bogată în roci utile pentru realizarea uneltelor de
piatră, şi este caracterizat prin ateliere pentru topoare din piatră şlefuite, ceramică cu
decor incizat şi pictat cu motive meandrice şi liniare, plastică antropomorfă cu faţa
triunghiulară şi morminte de înhumaţie şi incineraţie.

Complexul Sălcuţa IV-Băile Herculane-Cheile Turzii-Hunyadihalom probabil

că s-a constituit din pătrunderea triburilor culturii Cernavodă I în Muntenia şi Oltenia,
a triburilor Bodrogkeresztúr în Transilvania şi Banat, precum şi pe baza unor influenţe
culturale şi etnice din Macedonia şi Grecia (care erau deja în epoca Bronzului
timpuriu).
Prezintă o ceramică cu aspect deosebit din punct de vedere tehnic (pictură
crudă) şi stilistic, cu vase cu torţi cu pastile la bază, precum şi o intensificare a
metalurgiei cuprului.

Cultura Româneşti-Tiszapolgár este una dintre culturile care nu au ceramica

pictată şi care prezintă elemente est-central europene şi nord-pontice. Ea este
constituită pe baza fondului local eneolitic anterior al culturii Tisa, al grupurilor Iclod
şi Suplac în Transilvania şi Crinşana. Este răspândită în sud-vestul teritoriului
românesc (Banat, Crişana şi o parte a Transilvaniei), dar şi spre vest, în estul
Ungariei, în sud-estul Slovaciei (unde corespunde culturii Tiszapolgár) şi în Ucraina
transcarpatică.
Comunităţile purtătoare a acestei culturi au practicat metalurgia cuprului, mai
ales pentru topoare şi diferite unelte, au folosit unele podoabe din aur, precum şi o
ceramică caracterizată prin forme zvelte (vase înalte cu picior şi cu multe orificii) şi
motive incizate şi proeminenţe (inclusiv torţi în formă de cioc de pasăre).

Cultura Gorneşti este contemporană cu fazele A-B şi B ale culturii Cucuteni,

corespunde culturii Bodrogkeresztúr şi este dezvoltată pe fondul culturii Româneşti
(Tiszapolgár). Metalurgia cuprului este foarte dezvoltată (topoarele şi tăişurile ş.a.),
plus piese din silex şi obsidian, podoabe de aur din diferite forme, piese ceramice
(„vase de lapte”, vase tronconice etc.), dintre care unele sunt decorate cu pictură.
Cultura aceasta aparţine unor comunităţi din interiorul Transilvaniei şi nu se
deosebeşte semnificativ de cultura Bodrogkeresztúr din zona Câmpiei şi al bazinului
superior al Tisei, constituită pe baza culturii Tiszapolgár. Prezintă o mare putere de
expansiune

Grupul cultural Cernavodă I s-a constituit prin contactul dintre populaţia

purtătoare a culturii Gumelniţa din Dobrogea şi triburile de păstori din stepele nord-
pontice (de tip Suvorovo-Cainari), care au fost împinse la rândul lor de alte triburi de
păstori nomazi. Ea se răspândeşte în Dobrogea şi Câmpia Dunării, până în sudul
Olteniei, spre nord până în nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei iar mai departe,
spre sud, în nord-estul Bulgariei şi poate şi la sud de Balcani. Pătrunderea acestor
comunităţi în Câmpia Dunării a dus şi la deplasarea în regiunea deluroasă a Munteniei
a gumelniţenilor târzii.
Este posibil ca începutul acestei culturi să fie concomitent cu faza A-B a culturii
Cucuteni sau poate chiar cu sfârşitul primei faze. Prezenţa elementelor tipice Troia I
în faza Renie II, de tranziţie de la Cernavodă I la Cernavodă II, atestă reluarea
legăturilor cu sudul egeo-anatolian, întrerupte pentru o vreme de pătrunderea
triburilor nord-pontice. Astfel, începutul culturii este situat la trecerea de la mileniul V
la mileniul IV, iar finalul lui nu mai târziu de 3500 î.Hr.
Cultura Cernavodă I aparţine unei populaţii stabile, care pe lângă creşterea
vitelor, ce ocupă rolul predominat în economia ei, s-a ocupat şi cu cultivarea
plantelor, pescuitul şi vânatul. Piesele de aramă sunt rare, iar caracteristic pentru
această cultură este amestecul dintre elemente locale, de descendenţă epipaleolitică,
cu unele răsăritene, provenind din stepele nord-pontice şi regiunile de silvostepă ale
Ucrainei. Acestea din urmă se reflectă mai ales în ceramica cu scoică în pastă şi în
decorul realizat impresiuni cu sfoară, precum şi în plastică. Sunt prezente vârfurile de
lănci şi de săgeţi din silex, lame lungi şi topoare din silex cu şlefuire parţială.

Grupul Decea Mureşului. Reprezintă un element străin în eneoliticul dezvoltat

transilvănean. Până în prezent acest grup este ilustrat în Transilvania doar prin
necropola de la Decea Mureşului (judeţul Alba). Mormintele sunt de înhumaţie, cu
scheletele întinse pe spate, cu picioarele uşor îndoite şi presărate cu mult ocru roşu.
Prin inventarul funerar şi prin poziţia defuncţilor, mormintele de la Decea Mureşului
prezintă numeroase analogii cu necropola de la Mariupol, din stepele nord-pontice,
ceea ce ar indica originea purtătorilor acestui grup. După cum demonstrează şi
necropola de la Csongrad, pe Tisa, purtătorii grupului Decea Mureşului, au pătruns în
Câmpia Pannonică venind prin pasurile Carpaţilor Nordici, iar de aici au pătruns în
Transilvania, pe valea Mureşului. Probabil, această pătrundere a provocat expansiunea
culturii Tisapolgár spre centrul Transilvaniei, punând capăt evoluţiei culturii Petreşti
şi aspectului Ariuşd al culturii Cucuteni.
 5. Perioada de tranziţie
la epoca bronzului
(cca.3000/2500 – 2000/1800
î.Hr.)
5.1. Caracterizare generală a acestei epoci
Perioada de tranziţie la epoca bronzului este o perioadă de profunde
transformări de natură etno-demografică, socială, spirituală şi economică. Practic
acum are loc un proces de restructurare totală a societăţii omeneşti în acest spaţiu 20,
restructurare care se manifestă în toate domeniile mai sus amintită.
Acest răstimp de cca. un mileniu a fost marcat de mari mişcări de populaţii
dinspre stepele răsăritene, provocate de cauze climatice 21, în primul rând, cauze
economice, astfel încât aceste populaţii pastorale, nomade sau seminomade, sunt
nevoite să se deplaseze spre vest22. Această deplasare a păstorilor răsăriteni a provocat
o cauză generalăde instabilitate a arealului vechilor civilizaţii agricole old Europe23.
Tocmai caracteristica aceasta pastorală a populaţiilor răsăritene a determinat o
mobilitate sporită a acestor comunităţi, iar pătrunderea lor în spaţiul locuit de
comunităţile agricole a generat o serie de conflicte intertribale24. Deasemenea,
activităţile pastorale erau, aproape întotdeauna, însoţite de activităţi războinice;
caracterul acesta războinic al populaţiilor pastorale răsăritene a atras după sine un rol
proeminent al bărbaţilor în comunitate şi în acelaşi timp o erarhie mai strictă a
comunităţii.
Aceste transformări din domeniul economic se reflectă foarte bine în cultura
materială a comunităţilor umane, aşezările sunt de scurtă durată cu strat subţire de
locuire, uneori cu răspândiri sporadice de materiale arheologice. Reapar pe scară largă
locuinţele adâncite în pământ – colibele – ceea ce sugerează un regres al nivelului de
viaţă faţă de perioada precedentă – eneoliticul timpuriu. Uneltele şi armele suferă
transformări; pe lângă tipologia uneltelor vechi apar acum tipuri noi: topoare-ciocan,
confecţionate din roci foarte dure, topoarele din silex de formă trapezoidală şi
secţiune rectangulară, topoarele naviforme de luptă din roci dure, cuţite din silex de
forma unor cosoare25 bifaciale. Tot mobilităţii sporite se constată un declin evident al
metalurgiei, lucru reflectat în numărul redus al obiectelor de cupru în toate culturile
acestei perioade.
Perfecţionarea tehnicii de prelucrare a pietrei a condus la producerea de unelte
şi arme din roci mult mai dure şi anume: roci metamorfice, cristaline, vulcanice,
magmatice sau din silexuri, care erau, de multe ori, mult mai eficiente decât cale din
cupru. Tocmai pentru că arama era moale, aici rezidă şi principalul dezavantaj al
20
Toată Europa.
21
Sfârşitul Atlanticului şi începutul Borealului, când se manifestă o accentuată aridizare a climei.
22
Din stepele nord-pontice.
23
Marija Gimbutas; vechea Europă.
24
Pentru stăpânire păşunilor, jefuirea bogăţiilor deţinute de comunităţile agricole etc.
25
Cosór (-oáre), s.n. – 1. Cuţit scurt. – 2. Plantă (Ceratophyllum demersum). – 3. Varietate de aloe (Stratiodes aloides).
– 4. (Arg.) Membru viril. – Mr., megl. cosor. Sl. kosorĭ, der. de la kosa „coasă“ (Miklosich, Lexicon, 305; Cihac, II, 74; Conev
66; Vaillant, BL, XIV, 14); cf. bg. koser, sb. kòsor, slov. kosêr, rus. kosorĭ. – Der. cosori (var. încosori), vb. (a tăia; a lovi; a
îmboldi, a aţîţa, a irita; Arg., a copula).
armelor/uneltelor confecţionate din acest metal, ceea ce va duce la căutarea unor
încercări de săvârşire de aliaje ale aramei cu alte metale – tocmai pentru a căpăta un
metal mai dur – în ultimă instanţă rezultând primul aliaj – aliajul cuprului cu arseniu,
rezultând bronzuri arsenizate, cupru arsenizat, care reprezintă primul pas spre
metalurgia bronzului – pseudo-bronzuri.
Modificări sunt sesizate şi în plan social, mai exact este vorba de trecerea de la
sistemul de organizare de formă gintă – familii gentilice – la familiile patriarhale.
Apar unele modificări şi în ritul funerar, astfel dacă în perioada anterioară asistăm la
un rit funerar de înhumaţie în poziţie chircită, defuncţii fiind vopsiţi, în multe cazuri,
cu ocru roşu, mormintele făcând parte din necropole plane, fie tumulare, prezent şi
acest rit, se păstrează, dar apare acum şi ritul incineraţiei.
Din punct de vedere cultural se constată că noile manifestări culturale ale
acestei perioade au luat naştere prin suprapunerea elementelor migratorii peste fondul
mai vechi reprezentat de culturile eneoliticului dezvoltat, cu care au intreat într-un
profund proces de sinteză. Evident, asupra acestor noi sinteze culturale se vor
evidenţia şi puternice elemente de influenţă helladico-egeeo-anatolian care vor da
trăsături particulare manifestărilor culturale din spaţiul carpato-dunnăreano-pontic.
În plan etnic şi lingvistic, aceste modificări sunt cunoscute sub numele de
indoeuropenizare, proces istoric ce a dus la apariţia, pe tot cuprinsul Europei, a limbii
şi culturii popoarelor indoeuropene, iar în vechea arie a civilizaţiei culturii din sud-
vestul Europei – în spaţiul carpato-balcanic – a dus la formarea marelui neam al
tracilor.

5.2. Culturile specifice perioadei de tranziţie la epoca

bronzului
Cultura Horodiştea-Erbiceni. Denumită astfel după două localităţi, una din
judeţul Botoşani (Horodiştea) şi a doua din judeţul Iaşi. În ambele staţiuni s-au
descoperit locuiri de lungă durată, cu mai multe faze şi etape, care acoperă întrega
evoluţie a perioadei de tranziţie din zona Moldovei de nord şi centrale, dinspre Siret şi
Prut.
Cultura Horodiştea-Erbiceni îşi are originea în fondul cultural al ultimelor
subfaze ale culturii Cucuteni (Cucuteni B2-3), peste care se suprapun elemente
răsăritene. Acest lucru este dovedit de menţinerea tradiţiei cucuteniene în ceramică, în
special a decorului pictat, alături de ceramica decorată cu şnurul şi cu incizii. În primă
fază, tradiţia cucuteniană este mai puternică, în timp ce în faza mai nouă se manifestă
cu precădere stilul geometric şi decorarea vaselor.
Cercetările mai noi au arătat că purtătorii acestei culturi aveau o economie
mixtă, agro-pastorală, fapt demonstrat şi de stabilitatea sporită a aşezărilor, care
uneori sunt fortificate. Locuintele continuă parţial tradiţiile constructive cucuteniene,
fiind prevăzute cu platforme de lut şi pereţi de paiantă. Totuşi sunt atestate şi locuinţe
modeste, de tipul colibelor sau parţial adâncite. Unealta caracteristică este toporul de
silex, parţial şlefuit spre tăiş, extrem de răspândit la populaţiile pastorale de stepă şi în
culturile perioadei de tranziţie.
Ritul funerar constă din morminte plane cu schelete dispuse în poziie chircită,
alături de care se depun vase tipice acestei culturi, îndeosebi pictate.
 Spre sfârşitul ei, cultura Horodiştea-Erbiceni a avut puternice legături cu cultura
învecinată de la sud, Folteşti-Cernavoda II, cu care va forma în cele din urmă un
compex cultural unitar: Horodiştea-Folteşti.

Cultura amforelor sferice şi grupul Suceava. Este denumită astfel după tipul
caracteristic de vas, oala cu corpul globular. Mai este denumită şi cultura mormintelor
în ciste, sau cutii de piatră, după specificul ritului funerar.
În conformitate cu spexificul pastoral al acestei populaţii, aria culturii amforelor
sferice este imensă, din centrul Germaniei până la Bug, cuprinzând o mare parte din
teritoriile ocupate odinioară de cultura ceramicii liniare şi a culturii Trichterbecher. În
ţara noastră, cultura amforelor sferice pătrunde dinspre sudul Poloniei şi Ucraina
subcarpatică, în nordul Moldovei, fiind documentată până spre Piatra Neamţ,
Preuteşti, Dolheştii Mari, etc..
Descoperirile din necropola de incineraţie de la Suceava – Parcul Cetăţii, au
arătat că un aspect al culturii Horodiştea-Gorodsk s-a combinnat aici cu fondul
anterior al amforelor sferice, dând naştere unei noi variante culturale, denumită grupul
cultural Suceava. Originalitatea acestuia contă în folosirea ritualului funerar al
incineraţiei, fiind cea mai veche atestare a utilizării exclusive a acestui rit, devenit
ulterior specific lumii tracice.

Cultura Folteşti-Cernavoda II. S-a format după toate probabilităţile în sudul

Moldovei şi nord-estul Munteniei, aşa cum sugerează săpăturile de la Stoicani (Galaţi)
şi Folteşti (Galaţi), extinzându-se apoi în Dobrogea şi estul Munteniei, unde a ocupat
parţial spaţiul ocupat anterior de cultura Cernavoda III. A luat naştere pe fondul
Cernavoda I, dar cu revitalizarea unor elemente de tradiţie locală, gumelniţene şi
cucuteniene şi receparea unor influenţe sudice, egeo-anatoliene, transmise prin
intermediul culturii Ezero, din Bulgaria.
Carcteristica ceramicii o constituie dispariţia scoicii pisate din pasta vaselor şi
rara utilizare a decorului şnurat. Decorurile specifice sunt constituite din şiruri de
crestături şi brâiele mărunt crestate.
Prin factura sa, cultura Cernavoda II se apropie foarte mult de cultura
Horodiştea-Erbiceni, cu care a format în cele din urmă un complex cultural unitar
(Horodiştea-Folteşti). În etapa finală, numită şi Folteşti II-III, se constată, în sudul
Moldovei, întrepătrunderi cu Glina III-Schneckenberg, din bronzul timpuriu, dând
naştere aspectului Bogdăneşti.
Sfârşitul acestei culturi este pus pe seama unor noi pătrunderi de populaţie
răsăritenană, cunoscută sub denumirea de grupul mormintelor tumulare în groapă
simplă sau Iamnaja, precum şi datorită extinderii treptate a culturii Monteoru, din
nord-estul Munteniei şi a culturii Costişa-Komarov, dinspre nord.

Cultura Cernavoda III. Este continuarea directă a culturii Cernavoda I, dar în

conformitate cu economia pastorală a acestor comunităţi, aria de răspândire a acestei
culturi a cuprins regiuni vaste, contribuind la procesul de uniformizare culturală care
cuprinde întreg bazinul Dunării, din Slovacia şi vestul Ungariei până în Dobrogea şi
din sudul Poloniei până la Munţii Balcani. Ulterior această unitate culturală se va
fărâmiţa, comunităţile Cernavoda III retrăgându-se spre sudul Olteniei, unde se
formează grupul Celei. Acest grup va fi asimilat la rândul său de comunităţile culturii
Coţofeni.
Conţinutul material al acestei culturi a fost puternic influenţat de puternicile
tradiţii ale culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa şi de puternice impulsuri venite din bronzul
timpuriu egeo-helladic, de tip Troia I târzie. Caracteristice pentru ceramică sunt
vasele cu torţi tubulare, decorate cu brâuri în relief şi decorul canelat, la care se
adaugă menţinerea scoicii pisate în pastă.
Ocupaţia principală o constituie creşterea vitelor, şi în special a cailor, cum
demonstrează numărul mare de oase descoperite în unele aşezări. Acest fapt ar putea
fi un indiciu asupra caracterului indo-european al purtătorilor acestei culturi, fiind
ştiut că generalizarea folosirii cailor este legată de populaţiile indo-europene de stepă.

Cultura Coţofeni. Este denumită după o aşezare din judeţul Dolj. Geneza sa este
expresia revitalizării fondului local eneolitic spre sfârşitul perioadei de tranziiţie şi
începutul epocii bronzului. Cultura Coţofeni a luat naştere, pe o parte din aria fostelor
culturi eneolitice ale eneoliticului dezvoltat. Petreşti, Bodrogkeresztúr şi Sălcuţa, dar
şi cu participarea unor elemente gumelniţene tîrzii, împinse spre nord şi vest de
expansiunea culturii Cernavoda I şi III. Din amestecul acestor fonduri culturale, a
luat naştere un orizont de mixtură Sălcuţa IV-Cheile Turzii-Băile Herculane, care sub
impulsurile venite dinspre bronzul egeean capătă aspectul definitoriu al culturii
Coţofeni.
Numărul staţiunilor descoperite întrece 1.000, majoritatea covârşitoare fiind
aşezări, ceea ce dovedeşte o locuire relativ stabilă şi îndelungată. Majoritatea
aşezărilor prezintă un singur nivel de locuire, dar se cunosc şi unele cu mai multe.
Populaţiile purtătoare ale acestei culturi variau din punct de vedere etnic sau al
modului de viaţă, dar aveau ca element comun motivele decorative ale ceramicii.
În evoluţia sa, cultura Coţofeni, care a cuprins Oltenia, vestul Munteniei,
Transilvania şi o parte a Banatului, a cunoscut trei faze principale şi mai multe
variante locale (olteană, bănăţeană, transilvăneană), în funcţie de influenţele şi fondul
pe care s-a format.
Purtătorii acestei culturi s-au adaptat la toate formele de relief, locuind atât în
aşezări de lung durată, fortificate, cât şi în sălaşe sezoniere, ceea ce dovedeşte că
aveau o economie diversificată, în funcţie de condiţiile de mediu. Există aşezări
înşirate de-a lungul apelor sau pe grindurile Dunării oltene, în sudul ţării, dar şi unele
aflate pe înălţimi în Subcarpaţi şi în Munţii Apuseni (până la 1.400 m), ori poziţionate
pe dealuri sau pe terase amenajate artificial, îndeosebi în Transilvania. Locuinţele sunt
atât de suprafaţă, cât şi bordeie, construite dintr-un schelet de nuiele peste care se
punea lut, în zonele montane scheletul fiind realizat din lemn.
De asemenea, având la dispoziţie bogatele minereuri din vestul ţării, purtătorii
acestei culturi au practicat la scară largă metalurgia cuprului şi chiar a bronzului pe
bază de arseniu. S-au descoperit mai multe unelte (sule, dăltiţe, topoare plate, poate şi
cu marginile ridicate), podoabe (brăţări, pandantive) şi poate un cuptor de redus
minereu, de pe Ostrovu Corbului (jud. Mehedinţi). Se remarcă mai mult tipuri
funcţionale de unelte din cupru.
Economia comunităţilor acestora era reprezentată de agricultură, în zona de şes,
şi de creşterea vitelor, în zonele montane şi de deal. Ovi-caprinele predominau,
urmate de bovine, lucru care indică şi prezenţa transhumanţei. Se cunoştea carul.
Ceramica specifică este decorată cu împunsături succesive şi prin aplicarea unor
pastile, de forma boabelor de linte, procedeu care imită şirurile de nituri de la vasele
de metal din bronzul egeo-anatolian.
Ritul funerar este cel al înhumaţiei, în morminte plane sau tumulare, dar este
semnalată şi folosirea incineraţiei. Mormintele erau realizate în peşteră sau în locuri
deschise . Nu cunoaştem însă nici o necropolă propriu-zisă din aria acestei culturi.
 Sfârşitul acestei culturi se datorează expansiunii convergente, dinspre est şi vest,
la începutul bronzului timpuriu a culturii Glina III-Schneckenberg (dinspre Muntenia
şi sud-estul Transilvaniei) şi a unui curent din Europa centrală, cu o ceramică cu
aspect scorţos, aşa-numita ceramică decorată cu măturiţa (Besenstrichkeramik).

Cultura Baden. Este denumită după descoperirile făcute într-o peşteră de lângă
Viena. Aria sa de răspândire este imensă, din Cehia, Slovacia şi Austria de Jos, până
în vestul ţării noastre, în Crişana şi Banat şi din sudul Poloniei până în nordul Serbiei
şi Croaţiei. Originea sa este destul de controversată, dar pare a se afla în fondul
eneolitic din bazinul Dunării Mijlocii, peste care s-au suprapus influenţe nord-estice.
Influenţele sudice se vădesc în predilecţia pentru utilizarea canelurilor la decorarea
ceramicii.
Aşezările culturii Baden sunt situate pe orice formă de relief, fiind atât
fortificate cât şi deschise, având, de regulă, o durată scurtă. Economia era agro-
paetorală ,cu predominanţa păstoritului.
Ritul funerar practicat, era atât înhumaţia cât şi incineraţia, ambele cu ritualuri
extrem de diferite, ceea ce denotă caracterul extrem de eterogen al populaţiei.
Prezenţa incineraţiei cu depunerea oaselor în urne prefigurează naşterea aşa numitelor
culturi ale câmpurilor cu urne, care vor deveni specifice pentru epoca bronzului din
Europa Centrală şi cuprinzând şi jumătatea vestică a ţării noastre (culturile Vatina,
Gârla Mare, Otomani, Suciu de Sus, etc.).

Grupul Şoimuş este cunoscut mai ales printr-o serie de aşezări, mai ales de
înălţime, răspândite în special în depresiunea Zarandului şi pe culoarul Mureşului
(zona Deva). În mai multe aşezări s-au observat două niveluri de locuire, cel inferior
aparţinând culturii Coţofeni, iar tot din această cultură grupul Şoimuş a preluat şi
unele forme ceramice.

Grupul Roşia constă dintr-o serie de descoperiri realizate pe versanţii vestici ai

Munţilor Apuseni şi care provin din peşterile situate în bazinele Crişului Repede şi al
Crişulu Negru. Ceramica prezintă unele elemente ce provind din cultura Coţofeni, dar
prezintă şi multe analogii cu grupurile culturale din bazinele Tisei şi al Dunării
Mijlocii. Ritul de înmormântare este înhumaţia.

Grupul Copăceni are aşezările în sud-estul Munţilor Apuseni şi în vestul

Podişului transilvănean, situate pe înălţimi, cu construcţii de plan rectangular, din
împletituri de nuiele, pomostite cu lut, cu mult stuf şi paie. Locuirile sunt ulterioare
culturii Coţofeni şi anterioare culturii Wietenberg. Ceramica acestui grup cultural
prezintă elemente specifice bronzului timpuriu şi unele elemente ale culturii Coţofeni.

Grupul Livezile reuneşte unele descoperiri tumulare realizate în zona estică şi

sud-estică a Munţilor Apuseni, mai ales Munţii Metaliferi şi ai Trascăului. Ritul de
înmormânate este în special înhumaţia în poziţie chircită sub o movilă format din
blocuri de piatră (mai ales calcar), acoperiţi cu un strat de pământ. În tumul existau
mai multe morminte, până la zece în tumulul 4 de la Ampoiţa (jud. Alba). Inventarul
mormintelor constă din puţină ceramică, foarte variată ca forme, şi din unele piese de
podoabă (ace, pandantive bispiralice etc.). Motivul decorativ al pandantivelor
bispiralice se găseşte şi pe ceramica Coţofeni.
 Grupul Jigodin este prezent în depresiunile intramontane din estul Transilvaniei
şi se remarcă ceramica decorată cu „sfoara”. Datorită condiţiilor topografice, formele
de locuire sunt greu de reconstituit. Uneltele de piatră descoperite sunt: cuţite curbe
(ce aveau probabil funcţia de seceră), topoare, unelte de silex şi cuarţit. Au fost
identificate şi forme de turnat pentru topoare de cupru cu gaură de înmănuşare
transversală, realizate din lut ars amestecat cu nisip, precum şi pumnale.
În aşezarea de la Leliceni, stratul cu material tip Jigon suprapune o locuite de tip
Coţofeni şi este la rândul ei suprapusă de resturile unei aşezări cu ceramică
Wietenberg.

Cultura Kostolac. Este denumită după o staţiune din nord-estul Serbiei. S-a
format pe fondul culturii Baden, dar cu influenţe ale bronzului macedonean. În ţara
noastră este răspândtă doar în sudul Banatului, unde intră în contact cu cultura
Coţofeni, contribuind la formarea unei variante bănăţene a acesteia.
Caracteristice pentru cultura Kostolac sunt vasele ornamentate cu împunsături
punctiforme şi încrustate cu alb, decor de certă influenţă a bronzului macedonean.
Ritul funerar este atât înhumaţia cât şi incineraţia.
Sfârşitul acestei culturi se palasează în bronzul timpuriu, când purtătorii ei sunt
asimilaţi de cei ai culturii Vučedol.

6. Epoca bronzului
6.1. Caracterizare generală şi periodizare

În ceea ce priveşte viaţa econmică a comunităţilor din epoca bronzului,

menţionăm de la început faptul că economia acestor comunităţi se bazează pe aceleaşi
ramuri ca şi comunităţile neo-eneolitice: agricultura primitivă şi creşterea animalelor
domestice. Evident, ponderea uneia sau a celeilalte dintre ramuri, variază de la o
cultură la alta, în funcţie de tradiţiile acelei culturi şi condiţiile de mediu în care aceste
comunităţi trăiesc.
Practicarea agriculturii de către comunităţile epocii bronzului este atestată de
instrumentalul cu specific agrar şi în special de tipurile de seceri de bronz (seceri cu
buton, seceri cu cârlig, seceri cu limbă la mâner) caracteristice acestei epoci istorice.
În ceea ce priveşte creşterea animalelor, sunt atestate prin dovezi directe (oase
de animale, majoritatea aparţinând animalelor domestice, în toate aşezările, speciile
cu ponderea economică cea mai mare sunt taurinele, dar şi porcinele, şi bineînţeles
calul domestic) şi indirecte (creşterea cailor domestici, lucru dovedit de prezenţa
obiectelor de harnaşament, ca animale de tracţiune, dar şi pentru călărit – este
adevărat, calul este mai rar atestat în bronzul timpuriu şi mai frecvent în bronzul
mijlociu şi bronzul târziu).
Este atestată şi vânătoarea ca o latură complementară menită a suplimenta
economia acestor societăţi. Se vânau cerbul, mistreţul, în mod excepţional elanul,
bourul, zimbrul
Alături de acestea sunt atestate o serie de meşteşuguri cum ar fi prelucrarea
uneltelor de piatră, activitate ce se menţine încă din epoca anterioară, dar apar şi
meşteşuguri noi – metalurgia bronzului.
 De asemenea, un loc important în economia acestor comunităţi ocupă extragerea
minereurilor, în special aramă care este necesară la realizarea bronzului, aur, dar şi
extragerea sării.
În ceea ce priveşte amplasarea aşezărilor, se constată o tendinţă generală de
amplasare a acestora în poziţii dominante, cele mai multe fiind fortificate cu şanţuri şi
valuri de pământ sau piatră. Unele dintre aceste aşedări vor deveni centre întărite ale
unor triburi sau chiar uniuni tribale cu teritorii bine delimitate. Unele dintre acestea
sunt chiar centre religioase, aşa cum este cazul sanctuarului descoperit la Sărata
Monteoru (Sălacea - Bihor).
Locuinţele cunosc o mare varietate în epoca bronzului, astfel vom întâlni
locuinţe de tip adâncit, cum ar fi bordeele şi semibordeele, colibe de suprafaţă, iar
din bronzul mijlociu sunt atestate locuinţe mai mari, cu structură masivă, solide,
care pot fi numite adevărate case. Acest lucru denotă o stabilitate sporită a
comunităţilor umane din bronzul mijlociu.
În ceea ce priveşte organizarea socială, se constată întărirea familiei patriarhale,
lucru ce se datorează creşterii rolului deţinut de bărbat în cadrul familiei. Acest lucru
se datorează faptului că ne aflăm într-o epocă în care se accentuează activităţile cu
caracter războinic, dar şi datorită activităţilor desfăşurate, în majoritate de bărbaţi, în
cadrul agriculturii şi păstoritului.
Intensificarea activităţilor războinice, dovedite prin numeroasele arme, obiecte
de harnaşament, piese de protecţie, va duce la desprinderea unei noi categorii sociale
din masa de populaţie şi anume, a războinicilor, iar din rândul acestora se va ridica o
aristocraţie militară.
Transformările de factură economică şi socială mai sus amintite, sunt reflectate
şi de spiritualitate şi arta comunităţilor bronzului timpuriu, astfel, în domeniul religiei
se constată, din punct de vedere al iconografiei, abandoanrea vechilor culturi htoniene
(de pământ) şi înlocuirea lor cu cele uraniene (de cer/Soare). Acest lucru se reflectă în
iconografia şi motivistica epocii, elemente prezente pe vasele ceramice cât şi pe
obiecte de armament şi prestigiu – simboluri solare, roata/crucea, meandrele sau
modelele de care apărute în această perioadă - car ca vehicol solar.
Ritul funerar – în această perioadă este atestată înhumarea alături de care se
practică şi incineraţia. În unele culturi înhumaţia este exclusivă, în altele, dimpotrivă,
practicându-se totodată şi biritualismul – deopotrivă, înhumaţia şi incineraţia.
Din punct de vedere etnic, în epoca bronzului, pe baza substratului indo-
european pretracic de la sfârşitul perioadei de tranziţie, se realizează sinteza culturală
şi etnică prototracică, din perioada bronzului timpuriu şi mijlociu. Sinteza tracică se
va încheia la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului, odată cu integrarea
definitivă a ultimelor elemente răsăritene şi apoi a celor central-europene – elemente
ale populaţiilor purtătoare ale culturii câmpurilor de urne.
Una dintre principalele trăsături ale epocii bronzului este pătrunderea şi
dezvoltarea metalurgiei bronzului, meşteşug bazat pe reducerea minereurilor locale de
cupru, prezente în Transilvania, posibil s fi fost exploatate şi cele din nord-vestul
Olteniei. Numărul mare din piese de bronz, descoperite fie izolat, fie în componenţa
unor depozite de bronzuri, la care se adaugă şi tiparele de turnat, ne evideniază faptul
că în Transilvania a funcţionat unul dintre centrele metalurgice importante din sud-
estul şi centrul Europei.
Cuprurile arsenizate au fost cunoscute în teritoriul românesc încă de la finalul
eneoliticului, aşa cum o indică analiza unor obiecte de la Sărata-Monteoru, din faza B
a culturii Cucuteni. Ele sunt prezente şi în Bronzul timpuriu: Sărata-Monteoru (jud.
Buzău), Tulcea, Deva. Se căutau zăcăminte bogate în acest aliaj ori se adăugau
minereuri bogate în arseniu (orpiment, realgar, pirită arsenică) la cupru.
Acest aliaj (în care arseniul era în proporţie de maxim 8%) permitea turnarea
unui material uşor de modelat în forme complicate şi prelucrarea cu ciocanul, fără risc
de spargere. Ceea ce se crea din el era de o duritate foarte mare, aproape ca aceea a
oţelului, duritate ce persistă şi după retopire, spre deosebire de bronzul clasic, realizat
cu cositor. De asemea, arseniul făcea piesele realizate din el să se conserve mai mult.
Se va ajunge la prevalarea aliajului cuprului cu cositorul (Sn), avantajul
principal oferit de bronzul clasic fiind acela de a permite divizarea, în mod deliberat,
cantitatea de metal aliat, tehnică imposibil sau foarte dificilă în cazul
pseudobronzurilor arsenizate. Aliajul acesta conferea obiectelor duritatea oţelului
moale (necălit), iar proprietatea lui antioxidantă permite obţinerea unei suprafeţe
netede şi strălucitoare. Spre deosebire, cuprul pur are dezavantajul de a capta oxigen
la topire, pe care nu-l mai eliberează total, suprafaţa pieselor rămânând uşor
deformată.
Reducerea minereurilor se făcea la locul de extracţie, metalul obţinut circulând
sub formă de turtă, bare-lingouri sau obiecte (coliere, topoare etc.). Meşterii
specializaţi continuau prelucrarea lui prin topire, turnare în tipare, folosirea tehnicii
formei sau prin ciocănire la cald pentru obţinerea unor arme, unelte şi podoabe, unele
dintre acestea nefinisate şi fără urme de folosinţă, servind şi ca mijloc de schimb, ca
un fel de obiecte „monedă”

6.2. Periodizarea şi cronologia epocii bronzului

Multă vreme în literatura arheologică românească, a fost utilizat pentru perioada
bronzului de pe teritoriul României sistemul cronologic central-european elaborat de
Paul Reinecke, care împarte bronzul central-european în patru perioade: A, B, C şi D.
Totuşi, ceastă periodizare nu era adptată şi nu reflecta realitatea arheologică din
România, astfel încât, cercetătorii români au adoptat o nouă periodizare, de data
aceasta tripartită, conform căreia epoca bronzului era împărţită în bronz timpuriu
(definită de formarea noilor structuri culturale şi istorice), bronz mijlociu/clasic
(perioadă în care ariile culturale dobândesc o stabilitate şi o delimitare foarte precisă –
apogeul societăţii epocii bronzului) şi bronz târziu (periadă caracterizată de o anumită
mobilitate a comunităţilor umane şi prin constituirea unor mari complexe culturale,
răspândite pe arii geografice imense, daorită pătrunderii de noi valuri de populaţii de
păstori).
Cu toate aceste, sistemul lui Paul Reinecke este utilizat în continuare, în special
pentru sincronizarea realităţilor arheologice de pe teritoriul României cu cele din
Europa Centrală.

6.3. Culturile epocii bronzului

6.3.1. Culturile bronzului timpuriu (3.650 – 2.300-2.200 î.Hr.)

Începuturile procesului de restructurare a societăţilor neo-eneolitice poate fi

urmărit încă din ultimele faze de dezvoltare ale acestora. În aria complexului
Cucuteni-Tripolie aşezările ce succes locuirii cu ceramică pictată de tip B sunt vizibil
mai reduse, ca număr cât şi ca amploare de locuire. Ceramica din faza B nu a dispărut,
însă ea apare în aşezări într-un procent foarte mic în comparaţie cu formele grosiere,
decorate cu brâuri, prin imprimare cu sfoara sau cu alte obiecte.
Locul marilor construcţii încep să-l ia locuinţe modeste, colibe de lemn, grupate
în aşezări de mici dimensiuni şi de scurtă durată. Apare tumulul ca monument funerar,
iar în necropole găsim morminte atât de înhumaţie cât şi de incineraţie. Numărul şi
varietatea figurinelor de lut, ce erau atât de remarcabile altădată în cadrul culturii
Cucuteni, scade brusc până aproape de dispariţie.
În Câmpia Tisei economia pastorală joacă un rol important încă din timpul
culturii Bodrogkeresztúr, contemporană cu fazele A-B şi B ale culturii Cucuteni, dar
această economie este deosebit de cea speicifcă culturii Baden. În Câmpia Română,
cultura Cernavodă I suprapune cultura Gumelniţa.
În bronzul timpuriu continuă evoluţia unor comunităţi târzii ale culturii Coţofeni
şi Vučedol în Banat, iar în Moldova îşi încep evoluţia aspecte ale culturii Bogdăneşti,
născute pe baza culturii Horodiştea-Folteşti, aspect cultural care va avea un rol
important în geneza culturii Costişa, cultură ce se va dezvolta în jumătatea nordică a
Moldovei.

O primă cultură, bine documentată şi argumnetată, este cultura Glina III-

Schneckenberg. Este denumită astfel după nivelul trei al tell-lui de la Glina şi aşezarea
de pe Dealul Melcilor (în germană se trauduce Schneckenberg) de lângă Braşov.
În realitate este vorba de un complex cultural format din două culturi apropiate:
cultura Schneckenberg situată în nordul Munteniei şi sudul Transilvaniei şi cultura
Glina situată în vestul Munteniei.
Din punct de vedere al răspândirii, cultura Glina III-Schneckenberg este
prezentă în centrul şi sud-estul Transilvaniei, Muntenia, Oltenia şi este important de
menţionat faptul că ea va contribui la geneza culturii Coţofeni.
Geneza acestei culturi se realizează pe fondul culturii mai vechi Cernavoda I, la
care se adaugă elemente gumelniţene foarte târzii, apoi la geneză contribuie şi
elemente Cernavoda III. De asemenea, sunt sesizate şi elemente preluate din cadrul
culturii mormintelor tumulare cu ocru roşu venite dinspre răsărit, dar unele elemente
ale culturii paharelor în formă de pâlnie; probabil la geneza acesteia participă şi
elemente ale culturii amforelor sferice venite dinspre nord, lucru observabil în special
în ritul funerar, scheletele fiind depuse în cutii de piatră.
Cultura Glina III- Schneckenberg evoluează de-a lungul a trei etape. O primă
fază, denumită Protoglina, se remarcă prin prezenţa elementelor de tradiţie
Cernavodă, urmată de alte două faze: Schneckenberg A şi B.
Din punct de vedere al culturii materiale, specifice sunt locuinţele uşoare, de
tipul colibelor, dar ocazional, locuirile vor avea loc în peşteri şi în grote.
Aşezările erau amplasate în poziţii dominante, mai rar pe terasele joase ale
râurilor. Din inventarul acestor aşezări se remarcă cuţitele curbe din silex (cosoare),
topoarele din rocă dură, unelte şi arme din piatră, dar şi unelte şi arme din bronz,
pumnale de bronz, topoarele plate.
Ceramica este decorată cu şnurul dar şi cu butoni goi în interior, obţinându-se
prin împingerea în afară, din interior, a pastei lutului.
Viaţa spitituală este atestată de prezenţa figurinelor antropomorfe şi zoomorfe,
la care se adaugă ritul funerar al înhumării în morminte plane, cu gropi rectangulare.
Uneori mormintele erau amenajate în cutii de piatră (ciste) similar culturii amforelor
sferice [Rodbav (Braşov), Năieni (Buzău)], în acestea cadavrele fiind depuse în
poziţie chircită. Multe astfel de „cutii” serveau drept loc de înhumare pentru mai mulţi
indivizi. Într-o măsură mai mică este practicată şi incineraţia, cu depunerea resturilor
cremaţiei în cutii de piatră sau direct în groapă.

Cultura Glina ia naştere în bazinul Argeşului, iar într-o fază mai evoluată,
ceramica specifică acesteia se va răspândi în toată Oltenia şi în bazinul Oltul
transilvănean, fiind atestată şi în aşezările stâncoase de tip Schneckenberg din Ţara
Bârsei. Formele ceramicii sunt puţine, multe decorate cu şiruri de proeminenţe,
realizate prin împingere dinspre interiorul vasului („găuri-buton”).
Aşezările din Câmpia Română se situează pe terasele cursurilor de apă şi în
general nu sunt fortificate. Casele erau mai ales construite din cu pereţii din lut cu
nuiele, la suprafaţa solului, însă se cunosc şi bordeie. În zona de dealuri s-au
descoperit locuinţe semiadâncite săpate în coasta dealului.
Sfârşitul culturii Glina nu este încă clar precizat şi nu este exclus ca el să fie
diferit pentru diferitele zone.

Grupul Edineţ este prezent în bazinul mijlociu al Prutului, din Podişul Moldovei
de Sus şi prezintă o ceramică cu analogicii la Odaia Turcului şi la aşezarea de la
Sărata-Monteoru, stratul inferior.

Grupul Zimnicea. Este denumit astfel după o necropolă plană de înhumaţie

aflată în staţiunea Zimnicea, judeţul Teleorman. Este răspândită în special în sudul
Munteniei. În Oltenia se manifestă un aspect cultural, cunoscut sub numele de
aspectul tumulior de piatră de la Milostea. Acest aspect al tumulilor de piatră, precede
cultura Glina III-Schneckenberg în aceste regiuni. În Transilvania bronzului timpuriu
se constată mai multe grupuri culturale constituite pe baza fondului mai vechi al
culturii Coţofeni. Pe cursul mijlociu al Mureşului se plasează grupul Şoimuş, în nord-
vestul Transilvaniei este atestat grupul Bratei – denumit astfel după necropola plană
de incineraţie din apropierea Sibiului – în sud-estul Transilvaniei avem grupul
Jigodin, amplasat cu precădere în regiunile depresionare.
Pe versanţii vesticii ai Munţilor Apuseni se situează descoperiri aparţinând
grupului Roşia. În regiunea sud-estică a Munţilor Apuseni se situează grupul
Copăceni, iar în zona estică apar mai multe descoperiri tumulare cu morminte de
inhumaţie reunite în grupul Livezile.
În nord-vestul Transilvaniei este răspândită cultura Nir, care se întinde şi pe
teritoriul Ungariei, mai exact în nord-estul acesteia, dar şi în sud-estul Slovaciei.
Această cultură îşi începe evolutia încă de la sfârşitul perioadei de tranziţie şi
evoluaeză de-a lungul a două faze.
Ceramica caracteristică este reprezentată de vasele piriforme (formă de pară)
prevăzute cu torţi la bază şi cu gâtul lung.
În bronzul mijlociu are loc un proces de cristalizare a unor culturi cu arii bine
precizate.

Cultura Periam. Denumită aşa după aşezarea descoperită în localitatea Periam,

judeţul Timiş. Această cultură face parte la rându-i dintr-un complex cultural mai
amplu Periam-Mokvin-Pancevo care este răspândit în sud-vestul României (Periam -
Banat) estul Ungariei, nord-estul Iugoslaviei şi nord-vestul Bulgariei.
Evoluţia acestei culturi se realizează pe parcursul a dou faze îndelungate şi a
luat naştere pe baza elementelor Vučedol şi Zók la care se adaugă şi influenţe sudice
din bronzul macedonean şi helladic.
 Ceramica caracteristică este constituită din ceşti cu una sau două torţi, vase
piriforme cu una sau două torţi care pleacă chiar din buză, căni, etc.. Decorul este în
special incizat.
Important în privinţa culturii materiale, este descoperirea în acest areal a
mumeroase obiecte de podoabă confecţionate din aramă si bronz, unelte de piatră dar
şi de metal. Ritul funerar este înhumaţia.
Cultura Periam va contribui la formarea complexului cultural Periam-Pecica.

Cultura Pecica. Este denumită astfel după tell-ul din staţiunea Pecica din judeţul
Arad. Această cultură este răspândită în sud-vestul României şi se dezvoltă pe fondul
mai vechi al culturii Baden, la care se adaugă elemente sudice din fondul macedonean
şi grecesc.
În ceea ce priveşte durata evoluţiei aceasta este foarte îndelungată, ajungându-se
până în bronzul târziu, dar sub denumirea de Periam-Pecica.
Comunităţile Pecica sunt localizate pe cursul Mureşului până spre Deva, iar spre
sud în Banat unde se află şi leagănul ei de formare.
Ceramica acestei culturi este ilustrată de ceşti mici cu una sau două torţi, vase
piriforme, decorul este realizat prin incizie. În inventarul culturii Pecica întâlnim
numeroase obiecte din piatră, de os, ca şi arme şi unelte de bronz. Comunităţile
acestei culturi practicau o metalurgie intensă a bronzului, lucru dovedit de
multitudinea tiparelor de vârfurii de lăncii, de pumnale, topoare cu gaură transversală
pentru mâner, descoperite în aşezarea eponimă de la Pecica.
Tot în aria culturii Pecica a fost descoperit şi tezaurul cu obiecte de aur, mai
exact la Rovine în judeţul Arad.
Ritul funerar este înhumaţia în morminte plane, poziţia defunctului fiind
chircită.

Cultura Vatina. Este denumită după o localitate din Banatul sârbesc, iar ca
răspândire ea este atestată în regiunea Banatului sârbesc şi românesc, precum şi în
bazinul Tisei şi Savei inferioare.
S-a contituit pe baza fondului Periam-Mokvin-Pancevo încă din bronzul
timpuriu şi a evoluat până la începutul bronzului mijlociu. Printre staţiunile cele mai
importante ale acestei culturi se numără: Vatina, Vršac, Corneşti etc..
Ceramica este caracterizată de ceşti cu una sau două torţi, castroane decorate cu
motive incizate care formează ghirlande, spirale, triunghiuri, etc.. alături de acestea, în
inventare apar numeroase unelte de piatră, os, dar mai puţin din bronz.
Ritul funerar este înhumaţia în necropole plane.

Cultura Gârla Mare-Cârna. Denumită astfel după aşezarea descoperită la Gârla

Mare, judeţul Mehedinţi şi necropola cu morminte de incineraţie de la Cârna, judeţul
Dolj. Această cultură reprezintă un aspect local al marelui complex cultural al
câmpurilor cu urne răspândit de la cursul mijlociu al Dunării până la est de Jiu şi în
unele părţi din nord-estul Peninsulei Balcanice – Serbia şi nord-vestul Bulgariei.
S-a format pe fondul Vatina la care contribuie şi elemente ale culturii Dubovac-
Zuto Brdo, formând un complex cultural ce a evoluat pe parcursul a trei faze.
Aşezările acestei culturi sunt puţin cunoscute, dar cele descoperite până acum
sunt poziţionate pe boturi de deal sau pe terasele mai înalte ale râurilor, multe
situându-se în imediata apropiere a Dunării.
Ritul funerar este cel al incineraţiei în necropole plane, aşa cum este cazul celor
descoperite în staţiunea eponimă de la Cârna, dar şi de la Balta Verde sau Ostrovul
Corvului din judeţul Mehedinţi. Mormintele conţin resturile funerare depuse în urne,
iar inventarul funerar este compus din ceşti, oale, unele dintre ele frumos decorate cu
motive spiralo-meandrice, împunsături, uneori încrustaţii cu alb. La această ceramică
se adaugă idoli feminini din lut ars – idoli cu rochie în formă de clopot, obiecte de
piatră, unelte de metal, chiar bronz. Prezenţa idolilor feminini, frumos decoraţi cu
motive încrustate cu alb, sugerează influenţe din lumea sudică – cretano-miceniană.
De asemenea, în aria acestei culturi a fost descoperit un tezaur ce avea în componenţă
obiecte de aur, cum ar fi discuri de aur decorate cu poansoane, este vorba de tezaurul
descoperit la Ostrovul Mare, judeţul Mehedinţi.
Cultura Cruceni-Belegiš. Este denumită astfel după necropolele descoperite în
staţiunea Cruceni (judeţul Timiş) şi Belegiš în Serbia. Această cultură este răspândită
în Voivodina şi vestul Banatului românesc.
În ceea ce priveşte geneza acestei culturi, ea s-a format pe fondul culturii
Vatina, în acest sens este grăitoare descoperirea necropolei de incineraţie de la
Cruceni. Această cultură a evoluat pe parcursul a două faze, având o durată extrem de
îndelungată - începutul bronzul timpuriu, atinge apogeul în bronzul mijlociu şi îşi
încheie evoluţia la începutul hallstatt-lui timpuriu. Pe teritoriul ţării noastre cele mai
reprezentative descoperiri sunt cele din staţiunea eponimă de la Cruceni şi staţiunea
Bogda. În inventarul acestor necropole au fost descoperite urne, străchini, ceşti, iar
decorul specific fiind imprimat şi încrustat cu alb. De asemenea, în inventar au mai
fost descoperite piese din bronz, cum ar fi topoarele cu cap de disc, brăţările cu aplice
spiralice, ceea ce denotă activităţi războinice, se îndeletniceau însă şi cu agricultura şi
creşterea animalelor domestice, in acest sens avem drept mărturie oasele de animale
domestice şi uneltele descoperite, dar ca o consecinţă a acestor activităţi, comunităţile
Cruceni-Belegiš practicau şi metalurgia bronzului.

Cultura Verbicioara. Este denumită aşa după aşezarea descoperită în localitatea

Verbicioara din judeţul Dolj şi este o cultură care acoperă toată Oltenia (în fazele
târzii ale evoluţiei, zonele din apropierea Dunării vor fi ocupate de purtătorii culturii
câmpurilor cu urne) estul Banatului, vestul Munteniei, Serbia şi nord-vestul Bulgariei.
S-a format pe fondul culturii Periam-Mokvin-Pancevo. Evoluţia culturii Verbicioara
s-a desfăşurat de-a lungul a cinci faze care se întind pe aproape toată perioada
bronzului mijlociu şi ajungând până la bronzul final. În acest răstimp a intrat în
contact cu cultura Tei din Muntenia dar şi cu influenţe ale culturii Monteoru şi cu
grupul Zimnicea şi Periam-Mokvin-Pancevo.
Aşezările acestei culturi erau, în special, în zone mai înalte, fortificate cu
şanţuri, iar pe terasele joase sunt întâlnite mai rar. În fazele timpurii ale evoluţiei
culturii Verbicioara întâlnim şi aşezări cu caracter temporar, lucru datorat mobilităţii
sporite de care dau dovadă aceste comunităţi, cunoaştem acum şi sălaşe de tipul
cenuşar, cum este cel descoperit la Zonniki. Pe măsură ce evoluează, comunităţile de
tip Verbicioara se vor sedentariza, astfel apar aşezările cu caracter permanent,
fortificate şi situate pe înălţimi.
Din inventarul acestor aşezări se evidenţiază uneltele şi armele de piatră,
uneltele de silex, corn şi os (brăzdarele de corn de cerb, care sugerează trecerea
treptată spre o economie mixtă în care agricultura deţine o pondere mai însemnată).
Ceramica caracteristică comunităţilor Verbicioara este reprezentată de ceaşca cu
două torţi supraînălţate, decorate cu triunghiuri, romburi sau motive solare incizate,
iar ca o particularitate remarcăm aşa numitele vase-cuptor portabile.
 Ritul funerar, înhumarea la inceputul evoluţiei culturii, pentru ca mai apoi, în
fazele finale ale acestei culturi (ultimele două faze) ritualul utilizat este incineraţia.

Cultura Tei. Este denumită astfel datorită descoperirilor de pe malul lacului Tei
din Bucureşti. Această cultură evoluează în paralel cu cultura Verbicioara. Ea s-a
format pe fondul culturii Cernavoda II şi Glina la care se adaugă şi elemente
aparţinând bronzului macedonean.
Ca răspândire, acestă cultură este atestată în Muntenia, mai puţin zona vestică,
sud-estul Transivaniei, extinzându-se mai apoi şi la sud de Dunăre până la Munţii
Stara Platina din Bulgaria.
În evoluţia culturii Tei se conturează cinci faze, denumite după principalele
staţiuni în care au fost făcute descoperiri, astfel: faza Căţelul Nou, faza Tei, faza La
Stejar (până aici aceste faze se desfăşoară pe parcursul bronzului timpuriu), faza
Fundeni şi faza Fundenii Doamnei (aceste ultime două faze se desfăşoară pe perioada
bronzului târziu).
Purtătorii acestei culturi preferau locuirea în zone joase (rar sunt întâlnite
aşezări pe locuri înalte), nefortificate.
Ocupaţia principală pare să fi fost agricultura pentru primele trei faze din
evoluţia culturi, apoi sub influenţa culturii Coslogeni (din Muntenia), în economia lor
se înregistrează o trecere spre ocupaţii pastorale, din acest motiv, aşezările specifice
acestor două faze finale ale avoluţiei culturii Tei sunt de tipul sălaş.
Din inventarul aşezărilor fac parte în special unelte şi arme de piatră (cosoare de
silex), foarte multe lame pentru seceri, ceea ce ne confirmă caracterul agrar al acestor
comunităţi, topoare de luptă din piatră. Obiectele de bronz sunt puţin răspândite în
aria acestei culturi, există totuşi forme de turnat bronz, obiecte de bronz găsite în aria
acestei culturi sunt topoarele cu disc, pumnale şi mai ales săbii lungi şi subtiri
cunoscute sub denumirea de rapiere miceniene, aşa cum e cazul celor descoperite la
Roşiorii de Vede. De asemenea, în aria cestei culturi s-au descoperit şi piese din aur şi
argint – tezaurele de la Perşinari şi Tg. Măgurele.
Ceramica are un caracter variat, numeroase sunt ceştile cu una sau două torţi,
decorul este realizat prin împungeri succesive, incisive, motivele predominante fiind
cele spiralo-meandrice încrustate cu alb.

Mormintele de tip Iamnaja sunt în groapă simplă, plane sau tumulare: Corlăteni-
„Dealul Stadole” (jud. Botoşani), Holboca (jud. Iaşi) etc.

6.3.2. Culturile bronzului clasic (2.300-2.200 – 1.500 î.Hr.)

Cultura Monteoru. Este denumită după staţiunea Sărata Monteoru de pe raza

judeţului Buzău unde a fost descoperită o aşezare. Este formată pe baza
supravieţuirilor târzii ale fondurilor culturale aparţinând perioadei de tranziţie, la care
se adaugă influenţe ale culturii Glina III-Schneckenberg şi influenţe sudice şi
răsăritene.
Aria de răspândire a populaţiilor de tip Monteoru ocupă în special zona de podiş
şi dealurile subcarpatice Carpaţilor Orientali şi a celor de Curbură, înaintând în sud,
spre Muntenia până în Câmpia Română, iar spre nord cuprinzând sud-estul
Transilvaniei şi jumătatea sudică a Moldovei.
Pentru primele faze ale acestei culturi (Ic4-3 şi Ic3) se poate propune o datare la
sfârşitul mileniului al III-lea, posibil chiar înainte de 2.200. Cultura îşi încheie
existenţa înainte de apariţia în Moldova şi Transilvania a culturii Noua, din Bronzul
târziu, astfel încât ea nu a continuat mult după jumătatea mileniului II.
Evoluţia acestei culturi este foarte bine cunoscută datorită săpăturilor efectuate
în staţiunea eponimă de la Sărata Monteoru, dar şi din cercetarea necropolelor din
apropierea ei. Au fost stabilite două mari faze, I şi II cu mai multe subfaze. În faza cea
mai timpurie, se pare că cultura Monteoru este parţial contemporană cu cultura Glina
III-Schneckenberg, faza finală marchează trecerea spre cultura Noua, prin aspectul
cultural Boineşti-Cioinagi.
Purtătorii acestei culturi se ocupau în egală măsură cu agricultura şi cu creşterea
vitelor. Prelucrau bronzul, lucru indicat de descoperirea unor piese de turnat. În
morminte a fost descoperit şi chihlimbar, ce poate indica o evetuală prelucrare a
acestuia.
Locuinţele prezintă fundament de piatră şi lemn, locuinţe cu platforme, tot aici,
la Sărata Monteoru, a fost descoperit şi un complex ce pare a fi un sanctuar. Aşezări
importante au mai fost descoperite şi la Fitioneşti, Răcătău (jud. Bacău), etc..
Din inventarul acestor aşezări se remarcă armele de silex şi piatră, apar
numeroase arme şi unelte din bronz, descoperirea unor valve/matriţe de turmat. Dintre
obiectele de bronz descoperite pe aria culturii Monteoru putem aminti topoarele cu
gaură tranzversală de înmănuşare, pumnale, podoabe: inele, brăţări, etc. Sunt prezente
şi aşa-numitele „inele pe buclă”, formă specifică unei largi zone a sud-estului Europei,
realizate din bronz şi din metale preţioase.
La constituirea ceramicii Monteoru au contribuit mai ales grupurile Năeni-
Schneckenberg şi cel ce îl predece, Năeni-„Zănoaga”-Odaia Turcului, ambele
dezvoltate pe un fond cultural al bronzului timpuriu şi datate la sfârşitul acestei
perioade.
Din repertoriul ceramicii se numără ceştile cu torţi supraînălţate (cu şa şi prag),
vase de tip askos. Prezenţa lor ne dovedeşte existenţa unor influenţe sudice, vase cu
fundul ascuţit, influenţă estică, cultură cu o bogăţie a formelor ceramice extraordinară.
Decorul ceramic prezintă o evoluţie în care se pot distinge trei etape principale: prima
se caracterizează prin motive geometrice incizate; a doua prezintă la început motive
geometrice realizate prin linii în relief, care treptat sunt înlocuite cu linii incizate late;
în ultima fază decorul se îmbogăţeşte cu noi motive, printre care se remarcă şi
caneluri şi simbolurile solare.
Ritul funerar este înhumaţia în morminte plane, situate în imediata apropiere a
aşezăriilor: Cândeşti (jud. Vrancea), La Poiana (jud. Galaţi). Incineraţia este şi ea
prezentă, dar în etapele mai târzii ale evoluţiei culturii. Ceea ce este de remarcat este
faptul că apar mormintele de familie, morminte individualizate cu ajutorul unor
cercuri de piatră (Cândeşti sau Sărata Monteoru).
Comunităţile Monteoru au avut legături cu purtătorii culturilor Tei şi
Wietenberg, fapt demonstrat de printr-o serie de fragmente ceramice cu decor specific
acestor din urmă culturi prezente în aşezări Monteoru, precum şi prin elemente
monteorene în siturile culturilor Tei şi Wietenberg.

Cultura Costişa. Este denumită după o localitate din judeţul Neamţ unde au
fost săvârşite cele mai importante descoperiri. Originea culturii este încă destul de
discutată, dar ceea ce se poate spune cu siguranţă este înrudită cu cultura Kamarovo
din Ucraina subcarpatică şi cu grupul Bjalîi Potok.
Rîspândită în jumătatea nordică a Moldovei, fiind învecinată la sud cu
comunităţile Monteoru, care într-o fază mai târzie se extind până la Costişa (lucru
dovedit de faptul că un strat de depuneri Costişa este suprapus de un nivel Monteoru).
Cultura începe în Bronzul timpuriu şi cunoaşte două faze.
Aşezările aparţinând populaţiilor Costişa sunt formate din mici grupuri de case.
Se cunosc doar două staţiuni fortificate, care nu este exclus să fi fost centre ale unor
comunităţi.
Cultura materială este compusă din unelte de piatră, dar şi obiecte din bronz şi
oase de animale.
Ceramica reprezentativă pentru comunităţile Costişa este compusă din ceştile cu
una sau două torţi supraînălţate, amforele cu corp globular decorate cu triunghiuri-
haşuri realizate din linii incizate, castronul din pastă grosieră ornat cu striuri etc.
Exista şi decorul realizat prin împunsături (punctat).
În aşezările de la Lunca-Poiana Slatinei nivelul depozitelor ce aparţin bronzului
mijlociu sunt ilustrate de ceramica de tipul Costişa- Kamarovo.
Cultura Costişa, contemporană iniţial în mare parte cu faza Ic 3 a culturii
Monteoru, nu mai este prezentă mai târziu decât în bazinul Moldovei, iar elemente ale
formelor şi decorului ceramic se întâlnesc sporadic în Câmpia Nordică a Moldovei şi
în Podişul Sucevei, până când în întreaga regiune se constată prezenţa elementelor de
tip Noua.

Cultura Wietenberg. Este denumită aşa după eponimul săsesc al Dealului

Turcului de lângă Sighişoara, judeţul Mureş. Răspândită în bazinul mijlociu al
Mureşului, de unde s-a extins şi în sud-vestul Transilvaniei, iar spre nord-vest au
intrat în contact cu purtătorii culturii Otomani şi la sud-est cu cultura Tei.
Geneza culturii este destul de controversată, dar se presupune că s-a formant pe
fondul mai vechi Coţofeni şi Glina III-Schneckenberg, elemente ceramice striate
(grupul Jigodin) la care se adaugă elemente receptate de la culturile Tei, Monteoru şi
Otomani.
Cultura Wietenberg a evoluat de-a lungul a trei faze, iar sfârşitul ei fiind în
legătură cu pătrunderea în zona intracarpatică a comunităţilor de tip Noua.
Economia este bazată în special pe creşterea vitelor, putând fi prezentă şi
transhumanţa, dar o pondere însemnată o are şi agricultura. Prezenţa meşteşugurilor
este atestată de descoperirea mai multor arme, podoabe din bronz şi tezaure.
Aşezările au un caracter stabil, fiind aşezate de regulă în poziţii înalte,
descoperinu-se aproximativ 400 de aşezări Wietenberg în Transilvania. Ele prezintă
un strat de locuire subţire, ceea ce indică o anumită mobilitate caracteristică acestor
populaţii. De aceea ele vor stabili contacte şi cu celelalte culturi din vecinătate,
prezenţa unor vase cu decor Wietenberg găsindu-se în contextul lor.
Din inventarul acestor aşezări s-au găsit unelte şi arme din piatră şi silex, dar
multe din bronz, în special arme, ceea ce demonstrează o dezvoltare extraordinară a
metalurgiei bronzului (centrul metalurgic carpatic), dar şi caracterul războinic al
acestor comunităţi. Unele dintre aceste arme (săbiile şi topoarele cu disc) erau foarte
frumos decorate, dintre motivele geometrice se regăsesc cele spiralice, unele putând fi
puse în legătură cu cultele uraniene, solare (venerarea Cerului şi a Soarelui). În aria
acestei culturi au fost descoperite obiecte de aur (topoare votive, piese de podoabă)
aşa cum e cazul tezaurului de la Ţufalău, judeţul Covasna.
 În ceea ce priveşte ceramica se remarcă bogăţia repertoriului de forme, ceşti cu
una sau două torţi, străchini, unele cu buza curbată, bogat decorate. Cea mai veche
fază prezintă o abundenţă a ceramicii striate, însă decorul spiralo-meandric, realizat
prin incizie şi încrustaţie cu substanţă albă, specific culturii Wietenberg, apare odată
cu faza a II-a şi continuă şi în cea de-a III-a.
Viaţa spirituală, dovedită de prezenţa decorului ceramic, discuri solare, spirale
alergătoare, cruci înscrise în cercuri (decoruri ce pot sugera şi legături cu lumea
miceniană), chiar putându-se vorbi de manifestări religioase – descoperirea unor
măsuţe-altar în regiunea aşezării eponime de la Dealul Turcului şi aşezarea fortificată
de la Oarţa de Sus, judeţul Maramureş.
Ritul funerar este cel al incineraţiei, iar într-o foarte mică măsură este utilizată şi
înhumaţia, aşa cum întâlnim la Pianu de Jos (jud. Alba), Bistriţa, etc. Inventarul
funerar este exclusiv ceramic şi aparţine fazelor II şi III.

Cultura Otomani. S-a dezvoltat în special în Crişana (aria originară/aria

iniţială) pe fondul culturii Baden şi a ceramicii decorate cu măturiţa, la care s-au
adăugat influenţe din mediul Wietenberg şi chiar sudice. A evoluat pe parcursul a trei
faze, o evoluţie foarte îndelungată ce se desfăşoară din bronzul mijlociu până în
bronzul târziu.
În fazele târzii ale evoluţiei, purtătorii culturii Otomani s-au răspândit pe o arie
foarte mare, delimitată de nord-estul Ungariei, Slovacia, ceea ce i-a atras după sine şi
denumirea de Imperiul Otomani, dar acest areal mare ne mai arată şi caracterul
războinic al acestor populaţii.
Comunităţile Otomani se îndeletniceau în principal cu agricultura şi creşterea
animalelor, la care se adaugă metalurgia bronzului, aceştia aveau la dispozişie
zăcămintele Munţilor Apuseni.
Aşezările lor sunt de înălţime şi prezintă fortificaţii, dar sunt prezente şi aşezări
în luncile râurilor – aşezări de tipul atol (insule înconjurate de o zonă mlăştinoasă) şi
aşezări de tip tell.
Locuinţele sunt de dimensiuni mici, foarte rar atingeau dimensiuni mijlocii ori
mari – peste 250 m sunt rarităţi.
Inventarul aşezărilor este constituit din unelte de piatră, silex, obsidian, cuţite
curbe din silex (cosoare), psalii de os (piese de harnaşament, ceea ce evidenţiază
utilizarea cailor pentru călărie). Apar numeroase obiecte de bronz (unelte şi arme),
multe dintre ele prezente în cadrul depozitelor, toate acestea foarte frumos decorate.
Prima fază este caracterizată de ceramică în principal ornată cu striuri, în timp
ce celelalte două faze prezintă formele şi decorul specific acestei culturi: incizii şi
modelarea plastică a părţilor vasului, asemănătoare canelurilor. Mai numeroase sunt
ceştile, vasele cu gât cilindric şi baza evazată, amforele, urnele etc. Prin incizie se
obţin frumoase cercuri concentrice, decor semilunar, în formă de ou.
Viaţa spirituală este ilustrată de numeroase statuiete din lut ars cu capete
mobile, dar mai ales de sanctuarul de la Sălacea – influenţe sudice de ordin micenian.
În ritul funerar sunt sesizate tendinţe biritualice, astfel în faza I vorbim de
incineraţie, în faza a II-a înhumare în poziţie chircită, iar în faza a III-a se revine la
incineraţie.

Cultura Suciu. Denumită astfel după necropola de incineraţie descoperită în

staţiunea eponimă de la Suciu de Sus, judeţul Maramureş. Este răspândită în
Maramureş, nordul Crişanei, şi nordul Transilvaniei. În afara hotarelor României,
această cultură este atestată în nord-estul Ungariei şi sud-vestul Slovaciei.
Începuturile acestei culturi sunt puţin elucidate, dar se pare că a luat fiinţă pe fundalul
Vuceldovo-Zok şi cel al culturii Nir.
Evoluţia sa ere loc pe parcursul a trei faze şi se desfăşoară din Bronzul mijlociu
până cel târziu.
Aşezările sunt pe terasele joase ale râurilor (Culciu Mare).
Ceramica se remarcă prin bogăţia formelor şi a decorurilor: ceşti, castroane,
amfore, vase cu corp bitronconic. Decoraţia constă din incizie, excizie, modelarea
pereţilor vasului, încrustaţie, rezultând frumoase modele spiralice-meandrice,
geometrice, zoomorfe, florale; ultimele având analogii până în Creta.
Purtătorii acestei culturi stăpâneau bogate zăcăminte de cupru şi metale
preţioase. S-au descoperit şi obiecte de prestigiu.
Comunităţile Suciu de Sus au excelat în domeniul metalurgiei bronzului.
Probabil existau în zonă o importantă industrie a lemnului, fapt dovedit de preluarea
în cadrul producţiei ceramicii a unor tehnici specifice lucrului pe lemn.
Ritul funerar reprezentativ pentru cultura Suciu de Sus este incineraţia în
morminte plane sau chiar tumulare.

Cultura Periam-Pecica. Denumită şi “cultura Mureş” se dezvoltă de-a lungul

cursului inferior al Mureşului până la confluenţa acestuia cu Tisa, în ţinuturi
mlăştinoase. Oamenii se aşeazî pe terasele mai înalte ale Mureşului, staţiuni stabile de
tip tell, cu multe niveluri de locuire. Cultura nu depăşeşe Bronzul Mijlociu, iar la
sfârşitul acestuia deja întreaga arie ocupată de comunităţile Periam-Pecica este sub
stăpânirea la nord a culturii otomani, iar la sud a culturii Vatina.
La geneza acestei culturi probabil că a contribuit mai ales grupul cultural Makó,
răspândit pe Mureşul inferior, în Ungaria centrală şi sud-estică, precum şi grupul
cultural Nagyrév, situat puţin mai spre vest de aria Periam-Pecica.
Activitatea metalurgică este atestată de descoperirea a numeroase tipare de
piatră pentru turnat diferite piese, mai ales topoare-daltă sau cu gaură de înmănuşare
transversală.
Ceramica este slab decorată.
Ritul de înmormânate este aproape exclusiv înhumaţia în poziţie chircită, iar
inventarul mormintelor constă mai ales din ceramică, deşi sunt şi puţine obiecte din
metal (printre care şi câteva topoare de bronz).

Sud-estul României (sud-estul Munteniei şi Dobrogea). Pentru aceste regiuni

nu avem atestată nicio cultură. Apar doar morminte şi obiecte izolate, care atestă aici
prezenţa unor triburi nord-pontice (populaţii nomade/populaţii pastorale). În legătură
cu aceste populaţii sunt şi mormintele plane, tumulare cu sau fără ocru, aparţinând
mai multor etape (bronz timpuriu – bronz târziu) – cultura Iamnaia/morminte
aparţinând populaţiilor mormintelor în formă catacombică din perioada bronzului
mijlociu şi morminte de tip Srubnaia/cu construcţii de lemn din perioada bronzului
târziu.
Dintre aceste morminte prezintă interes ce le de la Baldovineşti, Stoicani,
Cârceni, Bogonos (Iaşi), Muntenia: Ploieşti Triaj, aceste din urmă au analogii în
cultura mormintelor în formă de catacombe, în inventarul lor au fost descoperite
fragmente ceramice aparţinânr comunităţilor Monteoru şi Tei, ceea ce permite
periodizarea şi crearea unor sincronisme dintre culturile bronzului timpuriu şi
bronzului mijlociu.
Inventarul mai cuprinde: catarame, vârfuri de săgeţi, cochilii, piese din bronz de
origine răsăriteană, piese de harnaşament, dar şi obiecte din bronz de origine
balcanică (topor descoperit la Măcin – topor de tip veselinovo), dar şi Medgidia –
sabia miceniană.

Cultura Vatina. Nici manifestările culturale din Banat şi Oltenia nu sunt foarte
cunoscute. În Banat au fost atestate şi cercetate unele situri ce prezentau îndeosebi
ceramică ornată cu striuri sau cu impresiuni aşa-zis “textile” sau în formă de “fagure”.
Ele au contribuit la formarea culturii Vatina, răspândită în Vojvodina şi Banat.
Evoluţia culturii cunoaşte trei faze şi se desfăşoară în intervalul 1.700-1.400.
Ceramica este uneori bogat ornamentată cu motive liniare şi curbo-liniare,
realizate mai ales prin incizie. De remarcat sunt ceştile cu torţi înalte, în formă de
“ansa lunata” şi unelte “turtiţe” (tablete) de lut, al căror decor aminteşte ideogramele
din spaţiul egeic.

Grupul ceramic Balta Sărată. Este prezent în bazinul mijlociu al Timişului, pe

valea Begheiului şi în depresiunea Caransebeşului. Prezintă analogii cu cultura
Vatina, dar formele vaselor indică şi influenţe din mediile Otomani şi Wietenberg.

Cultura Verbicioara. Caracterizează Oltenia în perioada Bronzului Mijlociu,

deşi ultimele două faze (are cinci în total) se încadrează Bronzului Târziu.
La geneza culturii au contribuit poate grupurile cu ceramică striată de tip
Gornea-Orleşti
Aşezările prezintă un singur nivel de locuire, indicând o relativă mobilitate a
purtătorilor acestei culturi, motivată poate de căutarea de păşuni pentru crescutul
vitelor.
Cultura Tei. Arealul de răspândire al acestei culturi cuprinde tot bazinul
Argeşului, prezenţa unor elemente fiind constatate şi în ţara Bârsei. Situri cu ceramică
tip Tei au fost identificate şi în bazinul Teleormanului.
Se presupune că ar fi avut o legătură cu cultura Glina din Bronzul Timpuriu,
prin intermediul grupului cultural Odaia Turcului
Evoluţia acestei culturi cunoaşte cinci faze, create prin analiza ceramicii. Prima
este caracterizată de ceramică striată, a doua şi a treia prezintă o ceramică extrem de
bogat decorată, cu incizii realizate prin tehnica împunsăturilor succesive, umplute cu
substanţă albă. Ultimele două faze sunt diferite de cele de dinainte, prezentând
asemănări cu grupul Govora din Oltenia.
Mediul de locuire al acestor comunităţi sunt pădurile din apropierea râului
Argeş şi ale afluenţilor săi, dar şi zona de dealuri ale Subcarpaţilor Meridionali din
nordul Munteniei (între Olt şi Ialomiţa). Construcţiile sunt în special de suprafaţă, cu
pereţii din nuiele pomostite cu lut, în aşezări mici, de scurtă durată. Bordeiele se
cunosc şi ele.
Există multe artefacte din silex, lame utilizate ca seceri sau pentru treieratul
grânelor, dar şi ca vârfuri de săgeţi.
Nu deţinem foarte multe informaţii despre activitatea metalurgică a acestor
comunităţi, deşi descoperirea tezaurului de la Perşinari (arme de aur şi de argint) sau a
depozitului de la Tufa, com. Mihăileşti, jud. Giurgiu (bronz şi aur) par a indica că
acestea erau bogate.
Nu se cuosc obiceiurile de înmormântare ale purtătorilor acestei culturi, doar
câteva morminte de înhumaţie fiind descoperite.
Cultura Tei a durat cel mult până la 1.500 î.Hr.

6.3.3. Bronzul târziu

 (cca. 1.500 – 1.200-1.150 î.Hr.)

Această perioadă aduce modificări esenţiale în rândul comunităţilor locale. Se

constată o înflorire a metalurgiei bronzului, demonstrată de apariţia de mari depozite,
cum sunt cele de tipul Uriu-Domăneşti, depozite care sunt repartizate culturilor
Otomani, Suciu de Sus şi altele.
Tot de acum datează şi unele depozite din zona extracarpatică, în care însă
domină piesele de factură răsăriteană şi meridională care au analogii în bronzul
aparţinând grupului cultural Noua-Sabatinovka-Koslogeni; dintre aceste depozite le
menţionăm pe cele de la: Drajna de Jos, Băleni (jud. Galaţi), Nicolaie Golicescu,
Lozova în Basarabia etc. .
Alte depozite mai mici aparţinând culturilor Verbicioara, Tei sau din aria
culturii Zimnicea-Plovdiv. În acelaşi timp, continuă să se dezvolte şi metalurgia
aurului şi în general a metalelor preţioase (de exemplu, tezaurul descoperit la Baia,
jud. Alba).
Ca urmare a unor modificări climatice, economia este preponderent pastorală
– fapt relevat şi de tipul aşezărilor (întâlnim aşezări provizorii, cu o durată scurtă de
utilizare), nivelul de cultură extrem de subţire (caracteristice culturilor Noua,
Coslogeni, Sabatinovka-Răsăriteni), vor influenţa etapele finale ale evoluţiei unor
culturi (cum este şi cazul culturii Cucuteni). Totuşi, unele comunităţi continuau să
practice atât agricultura cât şi creşterea vitelor.
Tot legat de aceste transformări economice, sunt şi modificăriele de natură
culturală, deşi culturile bronzului târziu se dezvoltă pe fundalul culturilor din bronzul
mijlociu, noile culturi specifice acestei periode se caracterizează prin aspecte mixte,
de tranziţie spre Hallstattul timpuriu, caracteristice culturilor Noua, Coslogeni dar şi
fazelor finale ale culturilor mai timpurii, cum ar fi Zimnicea, Tei, Verbicioara,
Wietenberg, Otomani şi Suciu.

Cultura Tei. Ultimele două faze, corespunzătoare aspectelor Fundeni şi

Fundenii Doamnei, sunt prezente în vestul şi centrul Munteniei, fiind contemporane
cu cultura Coslogeni, pătrunsă în Bronzul Târziu în zonele de câmpie de-a lungul
Dunării, la est de râul Mostişa şi în în Dobrogea.
Creşterea vitelor era predominantă, astfel că s-a trecut de la aşezările cu poziţie
joasă sau mai înaltă şi neîntărite, la sălaşe asemănătoare cenuşarelor (zolniki), sub
influenţa triburilor din aria culturii Coslogeni.
Decorul ceramicii continuă cu unele modificări pe acela din fazele anterioare (I-
III), dar conţin şi elemente noi, cum ar fi cercurile concentrice cu spiţe sau alte motive
în interior, meandre şi caneluri, acestea din urmă întâlnindu-se doar sporadic în faza
III. Ceramica din faza V, influenţată de cea a culturilor Noua şi Coslogeni, este de
calitate inferioară.
Piesele de bronz sunt puţine, iar dintre acelea din os se disting doi omoplaţi
crestaţi, de tip Noua, descoperiţi la Fundenii Doamnei (Bucureşti).

Cultura Verbicioara. În toată Oltenia şi pe malul stâng al Oltului se întâlneşte

aspectul târziu al acesteia, corespunzător, după unii cercetători, etapelor IV şi V, iar
după alţii grupului Govora.
 Dacă în Bronzul Mijlociu aşezările acestor comunităţi ocupau terasele râurilor şi
înălţimile, în unele cazuri fiind fortificate cu şanţuri de apărare, în Bronzul Târziu
apar şi aşezări de tipul cenuşarelor.
Ceramica acestui aspect, pe lângă elemente din faza III Verbicioara, prezintă şi
altele noi, de tip Gârla Mare-Cârna, unele de tip Wietenberg (în nordul Olteniei) şi
multe asemănpri cu fazele târzii ale culturii Tei. Unii cercetători cred că putem vorbi
de un grup cultural de sine stătător, Govora-Fundeni, format din sinteza ultimelor faze
ale culturii Tei cu ultimele faze ale culturii Verbicioara.
Ceramica din faza Verbicioara V se remarcă şi prin exemplare cu motive
spiralice, din cultura Gârla Mare-Câra, dar şi cu unele elemente mai târzii ce sunt
caracteristice ceramicii hallstattiene timpurii: specia neagră canelată şi străchini cu
marginea îndită spre interior. Astfel, faza a V-a a fost subîmpărţită în faza Va, cu
elemente din Bronzul Recent, şi faza Vb, cu elemente din Hallstattul Timpuriu.

Cultura Gârla Mare-Cârna. Reprezintă un aspect local al marelui complex al

câmpurilor cu urne, răspândit de la Dunărea mijlocie până la Jiu, în Serbia şi nord-
vestul Bulgariei. Se dezvoltăr pe fondul culturii Vatina.
Comunităţile acestei culturi pătrund într-o fază mai târzie în spaţiul locuit de
ultimii purtători ai culturii Verbicioara.

Grupul Dubovac-Žuto-Brdo. Atestat în sud-vestul teritoriului românesc, ea se

înrudeşte cu cultura Gârla Mare-Cârna, astfel că unii preferă să o numească Žuto-
Brdo-Gârla Mare-Cârna, primele două localităţi reprezentând partea sârbească a
acestei culturi, iar celelalte două reprezentând partea ce se întâlneşte în spaţiul ţării
noastre, în sud-vestul Olteniei.

Cultura este împărţită în patru faze.

Inventarul necropolelor este remarcabil, atât prin formele şi decorul ceramicii,
cât şi prin plastica feminină decorată, din lut ars.
Sfârşitul acestei culturi se datorează adoptării în decorul ceramicii a caneluii,
specifică Hallstattului timpuriu.

Cultura Cruceni-Belegiš. Este dezvoltată pe baza culturii Vatina şi aparţine

marelui complex cu ceramică imprimată, fiind prezentă în zona dunăreană din nordul
Serbiei şi în vestul Banatului.
Cunoaşte o primă fază cu ceramică cu decor imprimat şi o a doua fază (în
Bronzul Recent), a cărei ceramică (urne, castroane, ceşti) o continuă pe aceea din
prima fază, dar are şi trăsături proprii.

Cultura Wietenberg. În faza târzie (IV) din Bronzul Târziu îşi restrânge aria la
regiunile vestice, ceea ce corespunde cu expansiunea culturii Noua.
În ceea ce priveşte ceramica, se remarcă folosirea folosirea mai mult a
meandrului, rombului şi canelurilor, spre deosebire de spirale, frecvent utilizate în
fazele II-III. Creşte şi numărul vaselor nedecorate, iar striurile reapar pe pereţii
vaselor grosiere. Sunt prezente şi vasele „cuptor” (pyraunoi).

Cultura Otomani. Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu continuarea culturii

Otomani până în Bronzul Târziu.
În ultima fază, aceste comunităţi au locuit în aşezări rotunde de tip atol, pe
boturi de deal sau în insule, în zonele mlăştinoase de şes.
 Ritul funerar predominant în acestă fază este incineraţia.
Formele de vase prezente sunt ceştile, castroanele cu sau fără loburi (folosite în
continuare din faza precedentă) şi amforele cu torţi mari. Decorul specific este cel
canelat, mici împunsături şi proeminenţe.

Cultura Suciu. Unii autori spun că această cultură şi-ar fi întins existenţa până
în Hallstattul timpuriu, pe când alţii spun că ea nu ar fi depăşit nici măcar Bronzul de
Mijloc.
Ceramica se remarcă prin frecvenţa decorului canelat.
Ca piese de bronz, se remarcă celtul şi toporul de luptă cu disc.
Locuinţele sunt de suprafaţă, ritul de înmormânate este incineraţia, fără tumul

Necropola de la Lăpuş. Se disting două faze: prima este caracterizată de o

ceramică bogat decorată, în tradiţia stilului Suciu, în timp ce a doua se caracterizează,
în principal, prin decorul canelat, iar cea grosieră este ornamentată în striuri. Prima
fază, prin tipurile de bronzuri şi printr-un celt de fier, se încadrează în Bronzul Târziu,
pe când cea de-a doua, prin vasele de tip Gáva şi bronzuri, se încadrează în Hallstattul
Timpuriu.

Cultura Noua. Denumită astfel după un cartier al municipiului Braşov. Se

întinde pe o arie geografică imensă: de la Nistru până la Munţii Apuseni (ptr. zona
Transilvaniei). În nord se întinde din Subcarpaţii ucrainieni, sudul silvostepei dintre
Nistru şi Prut.
Se dezvoltă pe fondul mai vechi al bronzului mijlociu de tip Monteoru, Costişa
şi Komariv, iar în urma contactului cu elemente răsăritene ale culturii Sabatinovka
timpurie, pătrunse spre vest. Îi corespunde în sudul României, pe cele două maluri ale
Dunării, grupul Coslogeni, astfel că unii au vorbit chiar de trei aspecte ale unui
complex cultural: Sabatinovka-Noua-Coslogeni.
În evoluţia culturii sunt prezente două faze, dintre care prima (I) de tranziţie de
la Bronzul Mijlociu la cel Recent, iar cea de-a doua (II) din Bronzul Recent. Cultura
Noua apare în sec. XV, evoluează în sec. XIV-XIII şi poate chiar până la sfârşitul
celui de-al XII-lea secol.
Aşezările caracteristice acestei culturi sunt mici (de tipul cenuşar), rar mai
întinse, de tipul sălaşelor popoarelor pastorale. Cenuşarele, ce constituite aşezări mici
în formă de movile plate sau nivelate, cu multă cenuşă, au un scop mai curând profan,
fiind resturi de locuire, iar nu religios, pentru sacrificii sau în legătură cu cultul vetrei.
Creşterea vitelor este dezvoltată, dar se practica şi agricultura, într-o măsură mai
redusă.
Materiale ceramice: castroane, ceşti cu torţi supraînălţate cu butoni sau creastă,
vase în formă de sac şi cu brâu în relief. Decorul ceramicii este realizat din benzi în
relief, triunghiuri cu haşuri incizate.
S-au găsit sceptre din piatră, care nu puteau fi alceva decât obiecte de prestigiu,
Uneltele şi armele din silex sunt în număr mare (cuţie curbe şi vârfuri de săgeată cu
baza concavă sau dreaptă), precum şi cele din piartră, din corn sau din os (ace,
străpungătoare, omoplaţi crestaţi, seceri etc.). Secerile sunt din maxilare de animale,
os şi bronz. Se remarcă bronzul de factură răsăriteană, care ajunge până în
Transilvania. Intensificarea folosirii osului sau a cornului de cerb este datorată lipsei
minereului de cupru şi datorită depărtării de centrele metalurgice ale Transilvaniei.
Ritul funerar specific culturii Noua este înhumaţia, uneori găsim mormintele în
tumuli mai vechi aparţinând culturilor anterioare.
 Din punct de vedere antropologic, scheletele din Moldova au forma craniului
dolico-mezocefal, iar în Transilvania brahicefal

Complexul Zimnicea-Plovdiv. Este răspândit din sudul Munteniei (între

oraşele Zimnicea şi Olteniţa) şi estul Bulgariei, până la sud de Balcani.
Se caracterizează prin vase globulare cu două torţi (kantharoi) şi căni cu buza
oblică

Cultura Coslogeni. Este denumită astfel după aşezarea de pe înălţimile

Grădiştea-Coslogeni din Balta Ialomiţei, judeţul Călăraşi. Asemeni culturii Noua, face
parte din acelaşi grup cultural şi este răspândită în sud-estul României (Dobrogea şi
sud-estul Munteniei), dincolo de Dunăre o regăsim în nord-estul Bulgariei.
Această cultură evolează de-a lungul a trei faze, perioadă ce se plasează de la
sfârşitul bronzului mijlociu până la sfârşitul bronzului târziu (în ultimile faze de
evoluţie este contemporană cu cultura Noua). Într-o fază mai veche a avut raporturi cu
cultura Sabatinovka, iar într-o fază mai recentă a cunoscut un progres rezultat din
contactele cu fazele finale ale culturii Tei şi ale grupului Zimnicea-Plovdiv. Şi tipurile
de unelte de piatră amintesc de cultura Tei, ceea ce iar indică o legătu cu aceasta. Cu
cultura Noua are legături mai ales în ceea ce priveşte ceramica.
Aşezările sunt de tip cenuşar, iar în cadrul lor au fost descoperite o mare
cantitate de oase de animale domestice, în legătură cu ocupaţia principală, creşterea
vitelor (mai ales a taurinelor), pe lângă care se practica şi cultivarea plantelor.
Formele de ceramică care predomină sunt: vasele în formă de sac, castroane,
ceşti cu două torţi supraînălţate etc. Decorul constă din benzi în relief, triunghiuri cu
haşuri incizate, şiruri de puncte etc.
Inventarul foarte asemănător cu cel al culturii Noua; în ceea ce priveşte
inventarul litic şi aici constatăm asemănări: vârfuri de săgeţi, topoare din silex,
cosoare de silex, toate acestea fiind prezente şi în inventarul litic al culturii Noua. Se
remarcă „sceptre” din piatră de formă cvasi-cilindrică. Secerile de tip „tupic” din
maxilare de animal şi omoplaţi de animale cu crestături. Obiectele de os sunt de
asemenea în număr mare, însă cele din bronz sunt mai puţine, remarcându-se ácele cu
capul în formă de placă rombică şi cu decor au repoussé, precum şi varianta
răsăriteană a celtului de tip transilvănean.
Ritul funerar este incineraţia în necropole plane, dar întâlnim şi morminte de tip
Noua (Cluj, Jigodin).

Aspectul Sihleanu. Este denumit astfel după localitatea Sihleanu din judeţul
Brăila şi ocupă teritoriu de nord-est al Munteniei, sud-estul Moldovei şi nod-vestul
Dobrogei (să ne imaginăm un triunghi care este desemnat de oraşele Galaţi-Brăila-
Tulcea).
Acest aspect se află în strânsă legătură cu fondul culturii Monteoru peste care
se suprapune cultura Noua-Coslogeni, cultura Babadag (Babadag I; faza Hallstatt
timpuriu); suprapunere din care rezultă aspectul Prebabadag, cu un rol foarte
important în transmiterea unor elemente transpuse Babadagului din Hallstattul A/B.
Ceramica acestui aspect cultural este caracterizată de vase tronconice cu gât
înalt, corp bombat, cu toartă supraînălţată, decoruri geometrice: triunghiuri incizate şi
cerculeţe imprimate.
În Oltenia_faza V a culturii Verbicioara. Tot aici (zona Meridionala a
României) întâlnim şi comunităţile de tip Zimnicea-Plovdiv - acest aspect se întinde
pe o fâşie îngustă în sudul României (iar în afara teritoriului ţării noastre în nordul
Bulgariei), cuprinsă între oraşele Giurgiu şi Zimnicea (valea râului Mariţa). Ceramica
este reprezentată de vase cu corp globular cu două torţi supraînălţată, cănile cu buză
oblică.
Aceste elemente de cultură materială sugerează originea sudică a acestei
culturi fiind vorba de un curent sudic care vine în contact cu comunităţi de tip Tei,
faza IV, aparând mai târziu şi unele influenţe din culturile Verbicioara, Gârla Mare
chiar Coslogeni.

7. Prima epocă a fierului

(Hallstatt)
(cca. 1200/1150 – 450/400 î.Hr.)

7.1. Caracterizare generală a epocii

C.Thomson a pus la punct sistemul tripartit a periodizării preistoriei; care

ulterior a fost înbunătaţit. În 1874, un alt savant, Hans Hildebrand a împărţit epoca
fierului în două perioade distincte din punct de vedere cultural şi cronologic:
- prima perioadă mai veche era numită Hallstatt (denumită
astfel după localitatea eponima din Austria superioară);
- cea de a doua etapă a fost numită La Tène (nume atribuit după
o aşezare de tip oppidum de pe malul lacului Neuchatele din Elveţia (aşezare celtică).
Aceste denumiri s-au generalizat şi prezentat cele două etape ale epocii fierului
din întreaga Europă.
La începutul secolului al XX – lea, Paul Reinecke a împărţit prima epocă a
fierului în patru faze pe care le-a notat cu A, B, C şi D, sistem care a fost îmbunătăţit
de opera remarcabilă a lui Heiman Mullen Carpe (adaugă cronologie de contact
pentru regiunea Europei Centrale).
Iniţial epoca fierului, ca şi cea a bronzului, a fost definită pe baza unor criterii
strict fenomenologice şi anume e vorba de fenomenul cauzat de inventarea şi
răspândirea metalurgiei fierului, însă această concepţie, strict fenomenologică, s-a
dovedit improprie pentru delimitarea epocii fierului; înlocuirea bronzului cu noul
metal nu s-a produs peste tot în acelaşi timp, acest fenomen desfăşurându-se treptat.
De aici îşi fac apariţia o serie de nepotriviri de perioade cronologice dintre diferite
regiuni ale Europei.
În cadrul Europei, Hallstattul se restrânge la fazele Hallstatt B3, eventual
Hallstatt C-D în cronologia lui Paul Reinecke; Hallstatt A nu aparţine epocii fierului.
Pe teritoriul României, dimpotrivă, constatăm că aceste evenimente se fac
prezente după Hallstatt A. Cu alte cuvinte, cronologia şi periodizarea nu corespund
realităţilor arheologice din spaţiul carpato-dunarean; epoca bronzului a beneficiat de o
organizare tripartită conform căreia se distinge un Hallstatt timpuriu (Hallstatt A şi B
conform cronologiei lui Paul Reinecke), apoi o perioadă mijlocie (Hallstattul C) şi o
perioadă finală (Hallstatt D).
Doar Hallstatt B final şi Hallstatt C şi D sunt contemporane cu cultura din
centrul Europei (purtătorii culturii câmpurilor cu urne, pe baza cărora va lua naştere şi
cultura Hallstattiană).
 Această periodizare s-a generalizat în cercurile arheologilor români fără însă să
existe un consens în ceea ce priveşte conţinutul şi limitele cronologice ale celor trei
faze menţionate. Hallstattul timpuriu are două percepţii: 1. cum că ar putea fi o etapă
de tranziţie de la epoca bronzului la epoca fierului; 2. ori o etapă finală a bronzului (în
special clujenii susţin această idee).
În ceea ce priveşte Hallstattul mijlociu acesta a fost echivalat cu cultura
Basarabi, iar Hallstattul târziu echivalat culturii Postbasarabi, care fac trecerea spre
epoca La Tène. Având în vedere schema periodizării, în datele cronologiei absolute
putem spune că:
o Hallstattul timpuriu este cuprins între 1200/1150 – 850/800
î.Hr.;
o Hallstattul mijlociu cuprins între 850/800 – 650 î.Hr.;
o Hallstattul Tarziu începutul este condiţionat de structurile
culturii Basarabi şi începutul necropolelor de tip Ferigile 650 – 450/400 î.Hr..

7.2. Hallstatt-ul timpuriu (A şi B)

Hallstattul timpuriu se remarcă, în ceea ce priveşte metalurgia bronzului, prin

continuarea, cu uşoare variaţii, a tipurilor anterioare de obiecte de bronz, la care se
adaugă altele noi. Dintre aceste ultime tipuri se remarcă fibula de tip passementerie,
de origine est-central europeană, plăci de centură decorate în tehnica au repousse,
diverse tipuri de ace etc. Metalurgia bronzului din Transilvania îşi atinge apogeul în
faza Hallstatt A (1.150-1.100)
În teritoriul românesc ca şi în regiunile învecinate pot fi distinse două complexe
culturale, cu origine, evoluţie, trăsături şi arii de răspândire diferite: complexul
cultural cu ceramică canelată şi complexul cultural cu ceramică incizată şi imprimată.
Complexul cu ceramică canelată cuprinde: cultura Gáva-Holihrady, “orizontul”
cu ceramică canelată din sud-vestul şi sudul României, cultura Corlăteni-Chişinău.

Cultura Gáva-Holihrady. Este denumită astfel după staţiunea Gava din

Ungaria şi staţiunea Holihrady din Ucraina Transcarpatică. Cultura a fost definită în
1957 de Amália Moszolics pentru zona ungară, pe baza mormintelor de incineraţie
descoperite la Gáva (nord-estul Ungariei), pentru ca mai târziu aceste indicii să apară
şi în zonele transcarpatice şi intracarpatice ale Ucrainei, cunoscute aici sub denumirea
de Cultura Holihrady. Ulterior, Galina Smirnova (savanta care s-a ocupat de
cercetarea acestei culturi în Ucraina), a observat trăsăturile comune celor două culturi
(Gáva în Ungaria şi Holihrady în Ucraina) şi propune unirea lor sub numele de
Cultura Gáva-Holihrady.
În ceea ce priveşte geneza, lucrurile sunt discutate încă, dar se consideră că la ea
au contribuit cel puţin trei factori şi anume: culturile locale din epoca bronzului
(Otomani, Suciu de Sus, Piliny din Ungaria, Berkesz, Hajdúbagos), peste care s-au
suprapus elemente Cruceni-Belegiš şi elemente ale culturii câmpurilor de urne (grupul
Csorva) din Europa Centrală pătrunse spre est. La acestea s-a adăugat şi un al treilea
element venit dinspre Cehăluţi, Igriţa (ambele din Crişana) şi Lăpuş (Maramureş).
 Aria de răspândire iniţială a cuprins regiunea de câmpie a bazinului superior şi
partial bazinul mijlociu al Tisei (nord-estul Ungariei, sud-estul Slovaciei, nord-vestul
României şi Ucraina transcarpatică). Ulterior s-a extins spre bazinul inferior al Tisei,
ajungând până în sud-vestul României, apoi s-a extins spre regiunea subcarpatică a
Ucrainei şi în podişul Sucevei (aici se individualizează aspectul Grăniceşti al Culturii
Gáva-Holihrady). Mai recent au fost făcute descoperirir care atestă prezenţa acestei
culturi şi în Polonia.
Un consens nu există nici în ceea ce priveşte perioada în care evoluează această
cultură, ea are o evoluţie diferită în funcţie de regiune, astfel în anumite regiuni ea
evoluează de-a lungul a trei faze, iar în alte teritorii în doua faze. Indiferent, însă de
perioada adoptată se pare că, cel puţin în unele regiuni, cultura Gava-Holihrady
durează până în Hallstattul B3 (podişul Sucevei), sau până chiar la începutul
Hallstattului mijlociu în jumătatea nordică a Transilvaniei.
Dispariţia acestei culturi din zona de câmpie a estului Ungariei, ca şi în Crişana
şi în Câmpia Someşului, a fost pusă în legătură cu apariţia în acest spaţiu, în cursul
sec. IX î.Hr., a grupului Mezócsát, în componenţa căruia au fost sesizate şi elemente
de origine răsăriteană, nord-pontică sau caucaziană. În regiunile deluroase din
Slovacia răsăriteană, în Ucraina transcarpatică, precum şi în unele zone din nord-
vestul ţării noastre, evoluţia culturii Gáva nu este întreruptă.
Aşezările specifice acestei culturi sunt de două tipuri: aşezări deschise
(nefortificate, care şi predomină), cât şi aşezări fortificate cu val, şanţ şi palisadă, aşa
cum sunt cele descoperite la Teleag, Sighet, Sighetul Marmaţiei, Dej, Ciceu, Corabia,
Tuşnad, Bazna, Preoţeşti. Unele aşezări fortificate au fost îndelung şi intens locuite,
altele prezentând doar un strat subţire de locuire. Unele dintre sunt de dimensiuni
considerabile, altele mai modeste, fapt ce trebuie raportat la funcţiile diferite pe care
le îndeplineau: unele funcţionau ca centre comunitare şi/sau de putere, iar altele ca loc
de refugiu.
Locuinţele sunt fie la suprefaţa solului, fie parţial adâncite, aceste două tipuri
putând fi întâlnite în cadrul aceloraşi aşezări. În interiorul locuinţelor, precum şi în
spaţiul dintre, se întâlnesc vetre şi cuptoare amenajate cu grijă.
Ceramica este caracterizată printr-o mare diversitate de forme şi elemente
decorative. Un tip foarte cunoscut este cel vaselor de formă bitronconică (pântăcoase),
cu marginea răsfrântă şi cu gâtul adesea înalt, de culoare neagră şi foarte lustruite, iar
interiorul de culoare roşietică, cilindrice, ornamentate cu caneluri orizontale şi în
ghirlande în partea superioară şi oblice pe umăr. Acest tip de vas, deşi cel mai
remarcabil al culturii pe care o analizăm, este relativ redus în raport cu celelalte.
Pentru faza mai veche a evoluţiei culturii, avem amforele cu gât lung, cu
proeminenţe hipertrofiate pe umăr, goale în interior, înconjurate cu caneluri
concentrice, numite uneori de tip Gáva-Lăpuş. Această fază se mai caracterizează şi
prin motivele ornamentale incizate (pe căni, ceşti şi pahare), decorul striat (frecvent
îndeosebi pe borcane, străchini şi vase cu buza lobată) şi lipsa brâielor alveolate, care
apar pe vasele în formă de sac doar în faza mai târzie.
În ceea ce priveşte uneltele, armele şi obiectele de uz casnic, alături de anumite
tipuri comune, ce dovedesc practicarea unor meşteşuguri sau îndeletniciri casnice
precum torsul sau ţesutul, remarcăm relativa bogăţie a utilajului litic (cuţite curbe,
vârfuri de săgeţi, răzuitoare) şi a pieselor de os şi corn (sule, străpungătoare, ciocane,
piese ornamentale). Obiectele pe care le-am enumerat până acum se găsesc în număr
mult mai mare în zona extracarpatică a culturii, unde se găsesc şi mai puţine obiecte
de metal, spre deosebire de aria transilvăneană sau în apropiere de Tisa, unde situaţia
este inversată.
 Economia principala ocupaţie o constituie creşterea animalelor şi agricultura.
Animalele crescute sunt: bovinele, ovinele si porcinele, cabaline. Se cultiva grâu, dar
şi orz şi mei. Vânătoarea juca un rol mult mai puţin important.
Ritul funerar era incineraţia în necropole plane cu resturile funerare depuse în
urne. O excepţie de la această regula funerară o reprezinta necropola de la Volovăţ
(Suceava), o necropolă tumulară a căror morminte se află în interiorul mormintelor
săpate anterior. Această particularitate a tumulilor de la Volovăţ par a fi morminte
familiare (aparţinând familiilor).
Există şi dovezi cu privire la anumite practici, precum depunerile cu caracter
sacral în gropi special amenajate, uneori grupate, ale unor ofrande (vase, statuete,
cereale, carne). Acestea au fost puse în legătură cu un cult menit să asigure fertilitatea
solului şi fecunditatea animalelor. Această din urmă funcţie era jucată şi de statuetele
zoomorfe, realist modelate, răspândite din estul Ungariei până în Ucraina
subcarpatică. Probabil că prosperitatea comunităţii trebuia să fie asigurată şi de
statuetele antropomorfe, aproape sigur reprezentând femei, mult stilizate.

Orizontul cu ceramică canelată din sud-vestul României. Cuprinde mai

multe grupuri culturale care au ca elemente comune ceramica decorată prin tehnica
canelurii; sunt localizate în Banat, în regiunea sud-estică a României (Oltenia, Banatul
sârbesc, nord-estul Ungariei). Aceste grupuri sunt esenţiale pentru evoluţia în sens
hallstattian a unor grupuri şi culturi locale din bronzul mijlociu şi târziu.
Grupul Susani. Se constituie în centrul şi nordul Banatului (Zona piemontană),
pe fondul grupului Balta Sărată din bronzul târziu la care contribuie grupul Igriţa
(Crişana).
Din punct de vedere cronologic, grupul Susani este contemporan cu faza târzie a
evoluţiei culturii Gava, elemente de tip Igriţa participând la geneza acestei culturi.
Cea mai reprezentativă descoperire aparţinând acestui grup cultural este marele
tumul de la Susani cu un inventar ceramic impresionant, întratât de numeros incât s-a
putut realiza şi definirea culturală a acestui grup. El constă din ceşti şi străchini cu
suprafaţa lustruită, ornamentate cu caneluri.
Grupul Bobda. Este prezent în vestul şi nord-vestul Banatului şi nord-estul
Vojvodinei. Ca şi în cazul grupului Susani, denumirea grupului Bogda provine de la o
necropolă plană de incineraţie iar resturile cremaţiei sunt depuse în urne.
Diferanţa între cultura Susani şi cultura Bogda o reprezintă geneza, cultura
Bogda ia naştere pe fondul Cruceni-Belegiš. Cele două grupări sunt contemporane
Grupul Ticvaniu Mare-Karaburma III. Pe acelaşi fond Cruceni-Belegiš s-a
format şi acest grup, ilustrat prin complexe funerare şi depozite, nefiind încă
cunoscute aşezări. Aria de răspândire: sud-vestul Banatului şi limita vestică a
piemontului bănăţean.
Ceramica este caracterizată de vase bitronconice de culoare brună sau brună-
neagră, adesea lustruite, străchini cu margine arcuită spre interior, ceşti cu torţi mult
supraînălţate.
În zona Dunării din sudul Banatului şi al Olteniei, nord-estul Serbiei şi nord-
vestul Bulgariei, apar mai multe grupuri culturale cu ceramică canelată înrudite între
ele a căror geneză poate fi pusă pe fondul culturii Gârla Mare la care se adaugă şi o
componentă Cruceni-Belegis, dând naştere astfel la grupele cultural, mai recent
denumite, Moldova Noua şi Hinova, ilustrate în special prin prezenţa monumentelor
funerare.
 Ceramica specifică acestui grup cultural este reprezentată de vase de formă
bitronconică de culoare brun-neagră, cu pereţii lustruiţi, decoraţi cu caneluri şi faţete
iar mai târziu străchini, ceşti, castroane etc.
Evoluţia acestui grup cultural în Bana tva fi întreruptă de venirea purtătorilor
culturii Gava, în Hallstatt B1, precum indică şi aşezările de la Remetea Mare sau cea
de la Vradia. Evoluţia culturii Gava va fi la rândul ei întreruptă de pătrunderea dinspre
vest a purtătorilor culturii Gornea-Kalakača, către sfârşitul sec. X (sudul Banatului) şi
începutul sec. IX (nordul Banatului). Grupul Gornea-Kalakača va supravieţui în acest
spaţiu până la începutul secolului al VIII -lea î.Hr., când intervine infiltrarea
complexului Basarabi.
Alături de grupul cultural Şuşani-Hinova-Moldova Noua, în sud şi sud-vest apar
şi o serie de descoperiri de tip Vârtop şi Balta Verde (Oltenia).

Cultura Corlăteni-Chişinău. Această cultură a fost definită pe baza

cercetărilor efectuate la Corlăteni, Truşeşti, Andrieşeni, Cândeşti (România), Chişinău
şi Lucaşevca (Basarabia). Aria sa de răspândire cuprinde regiunea de dealuri şi
silvostepă dintre Carpaţii Orientali şi bazinul Nistruluie, exceptând partea nordică,
ocupată probabil de purtătorii aspectului Grăniceşti al grupului cultural Gáva-
Holigravi.
În ceea ce priveşte originea culturii, există încă divergenţe de opinie. Pare a fi
constituit pe fondul local al Bronzului târziu, dar nu este exclus ca constituirea ei să se
datoreze deplasării de populaţii de tip Tigvaniu Mare-Karaburma III pe linia Dunării,
până în sudul Moldovei, aşa cum par a indica o serie de descoperiri din lunca Dunării
şi înrudirea ceramicii celor două manifestări culturale.
Evoluţia culturii Corlăteni-Chişinău se realizează pe parcursul a 3 faze, deşi nici
definirea acestora nu este pe deplin conturată.
Aşezările sunt în general deschise, aflate pe terasele inferioare şi chiar de luncă
ale râurilor. Sunt prezente şi aşezări fortificate cu val de pământ, şanţ şi palisadă,
precum sunt cele de la Cândeşti.
Locuinţele sunt în marea majoritate reprezentate de construcţii uşoare de
suprafaţă, prevăzute cu vetre şi cuptoare.
Informaţiile cu privire la creşterea plantelor nu sunt numeroase, însă nu şi cele
cu privire la creşterea animalelor. Astfel, se ştie că se creşteau bovinele, porcinele,
ovicaprinele, cabalinele, câinele. Datorită prepronderenţei oaselor acestui din urmă
animal putem deduce că vânătoarea era încă prezentă în economia acestor comunităţi,
vânându-se mistreţul, bourul, cerbul şi vulpea.
Ceramica este caracterizată prin mai multe categorii, forme, tehnici şi elemente
ornamentale. Tipul director este reprezentat de vasele de formă bitronconică cu
protome duble, îndreptate în jos şi în sus, decorate cu caneluri oblice. Acestea nu sunt
însă la fel de unitare ca cele din cultura Gáva-Holihrady. Pe lângă acestea, mai apar şi
alte forme funcţionale, cum sunt ceştile şi străchinile.
În ceea ce priveşte uneltele, armele şi obiectele de uz casnic, remarcăm
importanţa silexului şi a pietrei, din care sunt realizate ciocane, cuţite curbe, lame,
vârfuri de săgeţi.
Ritul funerar se caracterizează prin morminte plane de incineraţie în urne (Cotu
Mori, jud. Iaşi etc.). Există şi morminte duble (mamă şi copil).
Un alt element al vieţii spirituale sunt depunerile cu caracter cultic (ofrande de
vase, ciocane de piatră, celturi de bronz) în gropi special purificate prin foc sau în
turbării.
 Sfârşitul acestei culturi în jurul secolului al IX –lea î.Hr. când are loc
expansiunea în Moldova şi Basarabia a grupului cultural Cozia-Brad şi Saharna-
Solonceni, care aparţin complexului hallstattian cu ceramică incizată şi imprimată,
care pătrunde pe teritoriul ţării noastre.

Complexul hallstattian timpuriu cu ceramică incizată şi imprimată.

Cuprinde mai multe grupuri culturale răspândite pe teritoriul României, al Bulgariei şi
al Republicii Moldova, dar cunoaşte şi unele apariţii în alte spaţii: pe valea Moravei,
în Serbia, în regiunea de silvostepă a Ucrainei şi chiar şi la Troia.
Pe teritoriul ţării noastre au fost studiate culturile: Babadag, Insula Banului,
grupul Cozia; pe teritoriul Republicii Moldova a fost studiat grupul Saharna-
Solonceni, iar în spaţiu bulgar a fost cercetat grupul Pšeničevo (centrul şi sud-estul
ţării) şi grupul Langos (zona de litoral a Mării Negre).
Cultura Babadag. Descoperitorul şi cercetătorul acesteia este Sebastian
Morintz, care în anul 1964 o defineşte astfel şi stabileşte trei faze de evoluţie.
Geneza acestei culturi nu este pe deplin elucidată, se pare că această cultură are
origini în grupul Tămăoani sau Prebabadag, care conţin şi elemente specifice fazei
Babadag I. Acest grup cultural se plasează din punct de vedere cronologic în
intervalul de timp corespunzător structurilor de locuit de tip Corlăteni din aşezarea de
la Cândeşti şi începutul culturiii Babadag. (Attila László este cel care utilizează
termenul de Prebabadag)
În prima fază (Tămăoani) aria de răspândire iniţială este sudul Moldovei, nord-
estul Munteniei şi nordul Dobrogei. Decorul ceramicii constă din şiruri de cercuri
concentrice, cu tangente incizate şi din alte motive realizate prin incizie. Există şi o
componentă importantă de ceramică canelată, socotită de origine vestică. Formele
funcţionale pe tot parcursul evoluţiei acestei culturi: ceşti cu una sau două torţi, oale
pântecoase cu gât înalt, strachini.
În faza II (datată în sec. X-IX) cultura Babadag se extinde în toată Dobrogea, iar
în Muntenia până la Valea Mostiştei. Decorul incizat este înlocuit este în cea mai
mare parte înlocuit cu motivele realizate prin imprimare.
Faza Babadag III pare a avea o evoluţie destul de îndelungată (sec. VIII-VII),
probabil în cuprinsul a două etape. Ceramica este lucrată prin aceleaşi tehnici, se
observă o continuitate a formelor, însă se renunţă la decorul incizat şi imprimat în
favoarea celui canelat. În prima etapă a fazei a III-a, aria culturii rămâne neschimbată,
însă în a doua etapă, comunităţile Babadag îşi restrâng spaţiul de locuire, deoarece în
estul Munteniei, sudul şi centrul Moldovei până la Nistru mijlociu, se răspândeşte faza
“clasică” a culturii Basarabi.
Cultura Babadag îşi va continua existenţa în Dobrogea, în acest spaţiu nefiind
identificate aşezări Basarabi.
Acest sincronism cultural: Babadag III final-Basarabi este vizibil în staţiunea
eponimă de la Basarabi.

Culturile din Hallstattul Timpuriu au fost înlocuite pe un larg spaţiu de cultura

Basarabi, din Hallstattul Mijlociu. Însă arealul acestor noi comunităţi nu au cuprins
întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, deşi spaţiul de locuire se întinde din regiunile
sud-est alpine şi nord-balcanice până în zona nord-pontică. Astfel, încheierea evoluţiei
culturilor din prima etapă a Hallstattului trebuie văzută nuanţat, de la o zonă la alta.

Structuri sociale şi credinţe religioase în epoca bronzului şi în prima epocă a

fierului
1. Statutul social
Existenţa unor ierarhizări sociale se observă în unele zone (precum Varna) încă
de la sfârşitul epocii pietrei. La începutul epocii bronzului se constituie o pătură
războinicî, în cadrul căreia apare o anumită ierarhizare.
Monumentul funerar (adesea un tumul) are menirea să afirme puterea
comunităţii din care făcea parte defunctul, ca un avertisment faţă de alte populaţii
pentru a nu intra într-un teritoriu ce nu le aparţine.
Însemne ale puterii cu puţin înainte sau la începutul epocii bronzului timpuriu
au fost considerate “sceptrele” de piatră în forma unui cap de cal, un exemplu fiind cel
descoperit la Hamangia (jud. Constanţa). Toporul de cupru descoperit în inventarul
unui mormânt cu scheletul pudrat cu ocru roşu, într-un tumul de la Fălciu (jud.
Vaslui), exprimă de asemena statutul social al defunctului.
În general armele din metal (nu neapărat metal preţios) arată statutul social al
celui îngropat cu ele. Acestea aveau doar ca o funcţie secundară folosirea în luptă.
Halebarda şi pumnalul reprezentau de asemea poziţia socială.
Piesele care indicau starea socială îşi păstrau această funcţie pe o perioadă
îndelungată de timp.
Exista un raport strâns între metalul din care era confecţionat un anumit obiect
şi poziţia socială pe care era menit să o releve. Treptat, în timpul Bronzului Mijlociu
iar mai ales în timpul celui Târziu şi al Hallstattului Timpuriu, valoarea bronzului se
individualizează.
În perioada târzie a Bronzului şi în Hallstatt formele de indicare a poziţiei
sociale s-au diversificat. Spada de bronz, în diferitele ei variante, ia locul toporului de
luptă. Echipamentul căpeteniilor războinice consta din armură (coif, platoşe,
genunchieră din bronz), spadă şi lance. Nobilii războinici considerau că se trag din
eroi mitici, ai căror unul din părinţi era un zeu.
Carul cu patru roţi era construit din lemn, cu aplice şi cu spiţele de la roţi (patru,
cinci sau şase) din bronz. Aceste caruri nu erau eficiente în luptă şi serveau strict la
dovedirea prestigiului social de care se bucura un anumit nobil, precum şi ca năsălie
pentru cadavrul acestuia.
Carul de luptă era prevăzut cu două roţi şi era extrem de rapid.

2. Structura socială
Orânduirea mormintelor în cadrul unei neropole se realiza în funcţie de familie.
În necropolele culturii Periam-Pecica se remarcă obiceiul bipolarităţii pe sexe a
înmormântării, femeile fiind aşezate în poziţie chircită spre dreapta, iar bârbaţii în
poziţie chircită spre stânga.
În momentul în care piesele neceramice de excepţie sunt rare, informaţii despre
statutul celor îngropaţi poate fi relevat mărimea monumentului funerar, a volumului
gropii.
La necropola de incineraţie de la Ferigile (cca. 650-450 î.Hr.) grupările
tumulilor se disting bine în planul cimitirului, sugerând o structură dualistă, existenţa
a două clanuri îngropate aici.
Atât la Ferigile dar şi la necropola din zona Balta Verde-Gogoşu s-a putut studia
statutul războincilor după inventarul lor: cei mai importanţi luptători erau îngropaţi
alături de mai multe tipuri de arme, alţii doar cu două sau cu un singur tip de armă.
În cazul relevării statutului femeilor, nu armele, ci podoabele sau ceramica sunt
elemente ce ne pot indica poziţionarea în cadrul comunităţii.
 Foarte important pentru studierea structurii sociale este cercetarea aşezărilor şi a
formei, dimensiunilor şi a poziţiei locuinţelor în cadrul acestora. Aceste date pentru
epoca Bronzului şi a Hallstattului timpuriu lipsesc pentru teritoriul ţării noastre, fapt
determinat şi de tendinţa de aşezare răsfirată a aşezărilor.
Aşezările fortificate sau pe poziţii dominante atestă faptul că acestea erau centre
ale puterii tribale. În Bronzul Recent se înmulţesc cetăţile cu val de pământ, uneori
construite din piatră şi lemn. Aceste impunătoare aşezări nu aveau doar rolul de
apărare, ci erau menite şi a scoate în evidenţă prestigiul şefului comunităţii (şi al
comunităţii însăşi), care îşi avea locuinţa în ele.
Se poate propune ipoteza că societatea din epoca bronzului era organizată pe
şeferii, în care conducerea se transmitea de regulă pe cale ereditară. Acest din urmă
fapt este atestat de utilizarea timp de mai multe generaţii a unor tipuri de obiecte cu
funcţii de prestigiu: arme, piese de podoabă.

3. Credinţe religioase
Nu putem şti decât formele exterioare de manifestare a credinţelor religioase, iar
nu religia acestor comunităţi în sine.
Figura umană, spre deosebire de perioada neolitică, este rar reprezentată, ceea
ce ar putea sugera o religie în care forţele naturii şi divinităţile ce le înglobează
atributele să joace un rol predominant. Probabil panteonul era organizat în jurul unei
figuri centrale (henotheism).
Ritul funerar nu ne oferă informaţii despre credinţele religioase ale
comunităţilor, ci doar despre relaţiile de ordin social. În Banat şi în Câmpia Vestică,
iar mai apoi, spre sfârşitul epocii Bronzului, în cea mai mare parte a teritoriului
românesc, se generalizează incineraţia. În perioada cuprinsă între sec. XII-VII se
remarcă puţinătatea mormintelor, necropole fiind întâlnite doar la periferia spaţiului
României.
Pe parcursul perioadei pe care o analizăm, au fost semnalate mai multe locuri de
cult, constând din sanctuare (în aer liber sau temple), vetre cu evidentă destinaţie
specială.
Majoritatea depozitelor de bronzuri aveau caracter cultic, precum şi depunerile
de diferite obiecte în pământ, mlaştini sau ape.
Erau depuse arme, obiecte de podoabă, ceramică.
Cu siguranţă că au existat şi depuneri de materiale perisabile, precum ţesături,
covoare, obiecte din piele sau din lemn.
Simbolul păsării acvatice se răspândeşte, uneori având forma unei lebede,
alteori mai degrabă a unei raţe.
Un cult al soarelui îşi face apariţia încă din mileniul al II-lea, aşa cum o atestă
reprezentările de pe ceramică sau de pe armele de bronz (mai ales pe discul topoarelor
de luptă). Aceste simboluri sunt reprezentat fie static (roţi cu spiţe sau raze), fie
dinamic (vârtejuri spiralice, cruce încârligată) în mai toate culturile epocii Bronzului
Mijlociu din teritoriul românesc.
Reprezentările figurative sunt rare, însă s-au găsit câteva stele de piatră
antropomorfe, aproximativ de măsura staturii umane. Cu privire la interpretarea,
există mai multe propuneri: zeităţi, eroizarea defunctului sau numai reprezentarea
chipului lui. Stelele de epocă hallstattiană („pre-scitică”) reprezentau uneori o fiinţă
androgină, precum este cea descoperită la Sibioara.
Concluzionând, atât la începutul şi în cursul Bronzului Târziu, iar mai apoi în
Hallstatt, survin modificări majore în ideologia populaţiilor celei mai mari părţi a
Europei.
 Prima dintre acestea (Bronzul Târziu) se manifestă prin răspândirea aproape
generală a ritului incineraţiei, prin intensificarea depunerilor de diferite materiale
(inclusiv bronzuri) şi prin aparenta preponderenţă a unui cult solar. Toate acestea pot
semnifica o reformă a culturii spirituale, în a doua jumătate a mileniului al II-lea.
A doua serie de modificări a avut loc cel mai târziu în secolul al VII-lea î.Hr. şi
constă în revenirea parţială la ritul înhumaţiei, la încetarea obiceiului depunerilor din
bronz şi la dispariţia simbolurilor strâns legate de cultul solar. Este vorba despre o
ierarhizare a panteonului, în cadrul căruia zeitatea supremă nu avea soarele ca atribut
principal.

Hallstattul mijlociu
(cca. 850/800 – 650 î.Hr.)

Cultura Basarabi. Această perioadă este caracterizată în cea mai mare parte a
teritoriului ţării noastre cultura Basarabi. Geneza fenomenului cultural Basarabi (unii
cercetători consideră că nu poate fi numită o simplă „cultură”) se petrece în zona
Dunării de Jos, probabil în a doua jumătate sau la sfârşitul sec. al IX-lea. Perioada de
înflorire va fi în sec. al VIII-lea, iar ea se va încheia către mijlocul sec. al VII-lea.
Această cultură este rezultatul celei mai complexe sinteze şi tot odată o etapă a
evoluţiei organice a fenomenului local hallstattian, la care se adaugă puternice
influenţe culturale exercitate dinspre sud şi sud-vest. Reapar unele elemente de decor
tipice pentru culturile Bronzului mijlociu, ceea reprezintă încă un argument în
favoarea continuităţii fondului cultural autohton. Dacă Hallstatt-ul timpuriu este
caracterizat printr-o puternică fragmentare a ariilor culturale, cultura Basarabi se
prezintă ca o mare unitate culturală şi spirituală a populaţiei din această regiune.
Aria de raspândire a culturii Basarabi: Banat, Vojvodina, Serbia (Valea
Moravei), Oltenia, jumătatea sudică a Moldovei (aspectul Şoldăneşti), în nordul
bazinul Mureşului. Aşezări cu ceramică tip Basarabi se întâlnesc şi pe malul drept al
Dunării, de la Novi Sad până în Dobrogea, precum şi între Dunăre şi Balcani. Întinsă
pe o arie geografică aşa mare, cultura prezintă o serie de variante regionale, dar cu
toate acestea unitatea culturală materială este foarte puternică, lucru vizibil în special
în ceramica caracteristică acestei culturi.
Locuirile acestor comunităţi se întâlnesc mai cu seamă în regiunile de şes din
Câmpia Dunării şi ale marilor râuri (Morava, Mureş, Siret, Nistru), mai puţin în
zonele de deal, iar ele lipsesc în zona subcarpatică sau de munte.
Faptul că cultura Basarabi este răspândită pe un areal aşa de mare indică o
dispersare a formelor de locuire, aşezările fiind acum constituite dintr-un număr mic
de gospodării. Există cu toate acestea şi aşezări mai importante, unele întărite, cu un
rol special în viaţa comunităţilor respective: Remetea-Poganici, Vašika (Banatul
sârbesc), Židova, Popeşti (Giurgiu), Poiana (Galaţi) şi la Teleac. Au fost identificate şi
aşa numite sălaşe, ceea ce denotă specificul pastoral al acestor populaţii.
Ceramica culturii Basarabi a fost descoperită atât în aşezări cât şi în morminte,
iar ea nu se deosebeşte foarte mult în aspect de perioada precedentă. Canelura se
menţine, deşi acum apare incizia, excizia, imprimeurile încrustate cu culoare albă,
prin care se obţinea un efect de contrast cu suprafaţa întunecată a vaselor. Formele
vaselor de asemenea le continuă pe cele din perioada precedentă, însă motivele sunt
noi: geometrice, spiralo-meandrice, crucea de Malta, păsările acvatice, calul şi chiar
reprezentări antropomorfe.
 Structura economică a comunităţilor de tip Basarabi nu se deosebeşte de cea
Babadag, agricultura şi cresterea animalelor avea o pondere aproape egala. Probabil
activitatea pastorală avea o pondere mai însemată, lucru indicat de răspândirea micilor
grupuri de gospodării, ce poate să ne facă să ne gândim şi la existenţa transhumanţei
sezoniere.
Locuinţele erau preponderent de suprafaţă, dar apar şi bordee. Cele mai multe
erau realizate din material lemnos, fapt atestat de depunerile de cenuşă ale aşezărilor
mai îndelung locuite. Mai rar locuinţele erau făcute şi din nuiele pomostite cu lut.
Din punct de vedere al ocupaţiei, în perioada de evoluţie culturii Basarabi se
constată o intensificare a metalurgiei fierului, armele din bronz fiind înlocuite de cele
confecţionate din fier: vârfuri de lance, spade, cuţite de luptă, topoare de luptă etc.
Bronzul va mai fi utilizat doar la producerea podoabelor, a vaselor de metal şi în
domeniul armamentului (coifuri şi platoşe). Relaţiile de schimb erau intense, mai ales
cu teritoriul illiric şi cu cel sud-est alpin, dar şi cu zonele nord-pontice şi caucaziene.
Spiritualitatea comunităţilor Basarabi constituie o continuitate cu epoca
bronzului, astfel se pare că credinţele religioase erau centrate în jurul cultelor
uraniene, fapt sugerat şi de simbolistica solară: discuri, cruci înscrise în cerc, spirale,
dar şi simbolistică ornitomorfă reprezentată de pasări acvatice purtătoare ale Carului
Solar, dovadă în acest sens sunt reprezentările de pe vase, dar şi cele două care votive
descoperite la Bujoru (Hallstatt mijlociu) şi cel de la Orăştie (Epoca bronzului).
Obiceiurile funerare: incineraţia (necropolele de la Iernut, Blejeşti, Teleorman)
şi mai puţin înhumaţia [Izvorul Dulce (Buzău), Matca (Galaţi), Bujoru, Basarabi,
Ostrovu Mare, Balta Verde etc.].
Ceramica cu motive specifice culturii Basarabi s-a descoperit mai ales în
inventarele funerare şi mai puţin în cadrul aşezărilor, de unde se poate trage concluzia
că ea avea rol cultic. Deşi nu putem preciza natura cultului, probabil că el era unul
funerar sau/şi al casei. Mai ales cupa cu picior („fructiera”) avea o funcţie cultică, dar
şi alte forme de vase, precum ceşcuţe, căni cu o toartă, străchini evazate şi invazate,
toarte bogat decorate.
Sfârşitul culturii Basarabi este în strânsă legatură cu începuturile grupului
Ferigile, mărturie fiind în acest sens necropola tumulară din localitatea Ferigile,
fenomen ce a avut loc în sec. VII. Cel mai târziu cultura Basarabi a rezistat până în
650 î.Hr.

7.4. Hallstatt-ul târziu

(cca. 650 – 450/400 î.Hr.)

Este o perioadă în care societatea traco-getică a cunoscut o accelerare a

evoluţiei sale ca urmare a contactelor cu grecii, în special Dobrogea, sudul Moldovei,
Câmpia Munteniei şi Oltenia vor fi beneficiarele acestor contacte, de aici şi o anumită
accelerare a progresului în aceste regiuni, spre deosebire de aria transilvăneană, care
va evolua mai lent.
Nu trebuie neglijată nici influenţa scitică care se va exercita în special în sfera
artistică dar şi militară.
În ceea ce priveşte Hallstatt-ul târziu, se constată fărâmiţarea marii culturi
Basarabi pe fondul căreia se constituie mai multe grupuri culturale, între care şi
grupul Ferigile.
 Grupul cultural Ferigile, denumit astfel după necropola tumulară cu morminte
de incineraţie descoperită în localitatea cu acelaşi nume.
Răspândit în zona de dealuri subcarpatice a Munteniei, Olteniei şi Banatului.
Evindent îşi are originile în fondul de tip Basarabi, peste care se sprapun
influenţe scitice şi ilire fapt dovedit de descoperirile din necropola de la Ferigile. În
aceste morminte s-au descoperit vârfuri de săgeţi scite şi cuţite de tipul akinakes.
Grupul Ferigile a cunoscut în evoluţia sa III faze care se întind de la mijlocul
secolului al VII –lea î.Hr. până în secolul al V –lea î.Hr., chiar jumatatea secolului al
V –lea î.Hr. Caracteristici sunt tumulii de dimensiuni nu prea mari cu morminte de
incineraţie în care s-au descoperit arme, piese de harnaşament din fier, ceramică. Prin
intermediul acestora, constatăm că inventarele funerare aparţin unor războinici.

Grupul Bârseşti este înrudit cu grupul Ferigele cu care formeaza complexul

Bârseşti-Ferigele. Denumirea este dată de necropola tumulară de la Bârseşti, judeţul
Vrancea.
Aria sa de răspândire cuprinde sudul Moldovei şi nordul Dobrogei. Evoluează
de-a lungul a II faze, fiind specifici tumulii de incineraţie, ceramica hallsatattiană
târzie, pise din fier, bronz şi celebrele akinakes (cuţitele miceniene), vârfuri de săgeţi,
aplice cruciforme toate de influenţă/apartenenţă scitică.
Aproximativ contemporane cu mormintele de tip Bârseşti-Ferigile sunt unele
descoperiri din nord-estul Bulgariei, sudul Dobrogei, descoperiri ilustrate prin
necropolele de la Dobrina, Ravna Gora şi altele.
În Transilvania, o poziţie aparte o ocupă grupul Ciumbrud – morminte de
înhumaţie cuprinse în necropola de la Ciumbrud, oraşul Aiud, judeţul Alba; alături de
aceste morminte apare şi incineraţia. Acest grup este răspândit în Podişul
Transilvaniei şi în Câmpia Transilvaniei.
În complexele funerare, apar, în deosebi, podoabe, dar şi arme (vârfuri de săgeţi,
vârfuri de lance, akinakes) la care se adaugă piese de harnaşament, aplice cu decor
zoomorf, oglinzi etc., lucruri care ne trimit spre lumea scitica.
Dintre necropolele mai importante amintim pe cele de la Teiuş, Blaj (judeţul
Alba), Băiţa (Mureş), Budeşti (Bistriţa-Năsăud), etc.
Aceste descoperiri s-au bucurat de o serie de interpretări privind apartenenţa
etnică (scitică/prescitică), după alte păreri apartenenţa populaţiilor autohtone, tracice,
care însă receptează puternice influenţe din lumea scitică. Până în prezent problema
nu a fost definitiv soluţionată, Băiţa aparţine unei etape mai târzii, astfel încât în
inventarul arheologic se poate constata un anume proces de asimilare, de
autohtonizare a acestei populaţii.
În împrejurimile localităţii Satu Mare şi Câmpia Nirului se dezvoltă grupul
Sanislău-Nir căruia îi sunt specifice mormintele de incineraţie, din inventarul căruia
fac parte multe vase lucrate la roată, cu analogii în necropolele de
incineraţie/înhumaţie din Câmpia Tisei şi din Slovacia, alături de ceramica lucrată la
roată dar şi ceramica lucrată cu mâna.
De asemenea, în zona Bucovinei şi nord-estul Moldovei o serie de morminte
tumulare (Suceava) precum şi o necropolă cu morminte plane de incineraţie la
Strahotin (Botoşani).