Orientul antic, caracteristici generale

A. Geografia lumii antice orientale

Egipt

- Nord-estul Africii
- Între deșertul Libanez și deșertul arabic
- Nilul ( împărțit în Delta Nilului, valea Nilului)
- Pământul negru (fertil) vs pământul roșu (deșertic, secetos)

Mesopotamia

- În Orient, aflată între Tigru și Eufrat

- Câmpie fertilă
- La nord est și est se află Munții Zagros
- La sud vest se alfă deșertul arabic
- În nord se află Anatolia (podișul Anatoliei)

Eufratul izvorăşte din Munţii Armeniei. că Eufratul în antichitate se revărsa direct în Golful Persic.
Tigru izvorăşte de asemenea din Munţii Armeniei, dar este mai redus în lungime, cca. 2000 km.
În partea de Nord-est a Mesopotamiei domină Munţii Armeniei şi Zagros, în NV o regiune de podiș, iar
în Sud lunca fluviilor. Teritoriul vestic este mărginit de Deşertul Arabiei.
*Principalul material de construcţie era lutul din care se confecţionau cărămizile arse la soare, motiv
pentru care civilizaţia mesopotamiană a fost denumită una a lutului.
*Elamul este localizat între Munții Zagros și Golful Persic. Cea mai veche menţiune despre Elam
apare în 2250. î.Hr. pe Stela Vulturilor, care celebrează victoria regelui sumerian al Lagash -
ului împotriva mai multor rivali, între care cei din Elam. Cel mai important centru al regiunii,
Susa, a fost cucerit în 2250 de către Sargon I şi integrat în Imperiul Akkadian.

China

- Câmpia Chineză, fluviul Galben

India

- Indus

Coasta siro-palestiniană

- Pe malul estic al bazinului mediteranean

- Fenicia cu orașele Byblos, Sidon, Tyr
(*Fenicienii vor cunoaşte o politică de expansiune maritimă care va duce la întemeierea unei serii de
colonii pe ţărmurile Mării Mediteraniene: în Insulele Egee, în Cilicia, în Africa septentrională, în Malta, în
Sicilia, în Sardinia, în Spania. Tyrului îi revine meritul înfinţării celei mai mari părţi a acestor colonii;
dintre ele se distinge Cartagina, apărută la sfârşitul secolului al IX-lea şi menită să devină un stat
puternic).

B. Surse/Izvoare pentru fiecare dintre spațiile de civilizație din Orient

Egipt

- Piatra de la Palermo (înregistrează succesiunea faraonilor între dinastiile I-V),

- Canonul Regal de la Torino (menționează pe coloane numele faraonilor, 330),
- Lista de la Adydos a lui Sethi I (numește faraonii de la Menes la Sethi I).

Mesopotamia

- Arhivele regale de la Mari (colecția de scrisori)

- Codul lui Hammurabi
- Stela Vulturilor (care consemnează victoriile lui Eanatuma din Lagash)
- Stindardul din Ur

India

- Ramayana
- Mahabharata
- Vedele (ex Rig Veda)

China

- Cronica Primăverii și a Toamnei

- Cartea poemelor
- Cartea riturilor
- Analectele
*Hitiții și huriții

Trei sunt popoarel e de l a munte care constituie state puternice în Asia , pe la jumă-
tatea celui de al doilea mileniu î.e.n.; în Meso potamia meridi onală (sudică) kassiţii,
în cea septentri onală (nordic ă) huriţii, în Anatolia hitiţii .
În jurul acestei epo ci kassiţii îşi asumă pute rea în Babiloni a, rămânând acolo timp
de aproape patru sute de ani şi asimilându -se atât de profund în limbă şi cultură cu
civilizaţia locală încât s ă facă parte integranta din ea.
În jurul acestei epoci huriţii îşi constituie ceva mai înspre nord mar ele stat
Mitanni, extinzându-se până aproape de M editerană şi prăbuşindu -se pe neaşteptate
după mai puţin de un secol şi jumătate.
Tot în jurul ac estei epoci hitiţii apar dincolo de graniţele anatolice, intervenind în
marea politică internaţională cu devastările şi prăd ăciunile lor până în Babi lo nia, pe
scena politicii vor rămâne aproape trei secole . Ei co ntrolează mijloacele care
determină succesul lor militar: calul şi carul iute de război.
Fundament ul este limba unică aleasă pentru diplonație , akkadiană.
Se pot stabili, în cursul istoriei hitite, trei faze esenţiale, în sine ca racterizate şi
distincte:
-prima, Regatul Vec hi, în registrează constituirea şi consoli dar ea statului în
Anatolia;
-a doua, Regatul N ou indic ă intervenţi a hotărâtă în politica internaţional ă,
succesul, pr ăbuşirea;
-a tr eia, epoca neo-hitită este epoc a postumă a imperiul ui.
Când s -au suprapus populaţiile indo-euro pene populaţiei indigene din Anatolia şi au
iniţiat acea simbioză din care rezultă poporul hitit este greu de spus .
Hitiţii încheie tratate cu popoarele învinse, şi prin această formă politică îi leagă de
ei. Regele hitit Murshilis I, în jurul anului 1600, ajunge prin incursiuni cu prădaciuni
până în Babilonia. Regatului No u atinge culmea sub ma rele rege Shuppiluliuma (1380-
1346 î.e.n.).
Criza contemporană a Egiptului — în plină reformă re ligioasă — determină ca o
contralovitură condi ţiile mai favorabile expansiunii hitite; şi aceasta se impune în
Mesopotami a de Nor d şi în Siria de nor d .
Din Grecia şi din insulele egee se revarsă asupra Orien tului anterior, în jurul anului
1200, „popoarele măr ii”, sub impulsul exti nderii lor im periul hi tit se prăbuşeşte ,
cele egiptean şi asirian sunt reduse în graniţele lor.
Istoria micilor state neo -hitite, ca aceea în genere a micilor state din Siria de nord
este o acţiune pasivă, reflexul negativ al crescândei expansiuni asiriene. Când în 717
î.e.n. cade centrul principal, Karkemish, şi când după opt ani Malatia con tinuă
aceeaşi soartă, situaţia se închide.
*Statalitatea egipteană – etape și caracteristici (perioada Regatului Vechi și mijlociu)

Trei mari perioade se disting de obicei în istoria egipteană: Regatul Vechi, Regatul Mijlociu şi Regatul
Nou. Cele trei regate cunosc o faze de înflorire; în timp ce le separă perioade mai mult sau mai puţin
scurte de criză. Unificatorul celor două regate este Menes/ Narmer. Capitala este acum una singură, la
Memphis, în nord.
Comparație ideologia puterii Mesopotamia și Egipt – În Mesopotamia suveranul este reprezentantul
zeului pe pământ; în Egipt, în schimb, faraonul este el însuşi zeu, un zeu care s-a încarnat pentru a
guverna lumea.
Un stat care porneşte de la asemenea principii nu poate fi decât absolut şi centralizat. Înspre faraon se
înalţă, ca spre o culme, piramida birocraţiei, în frunte cu marele vizir, figură activă şi proeminentă de
executor uman al voinţelor zeului încarnat.
Cele trei principale directive de mişcare militară expansionistă: Nubia în sud, Libia la vest, Palestina la
est.
Prima perioadă intermediară caracterizată printr-o descentralizare a statului faraonic printr-o afirmare
a clerului de la Heliopolis, concominent cu consolidarea poziției guvernatorilor provinciali. Unitatea
imperiului se desface în mici state: nesiguranţa şi mizeria se răspândesc, clasele sociale îşi răstoarnă
ordinea.
Unitatea statului şi autoritatea suveranului sunt restaurate în jurul anului 2100 î.e.n. de faraonii din a
Xl-a dinastie. O viguroasă politică militară duce armatele egiptene pâna în Nubia meridională şi până
în Siria.
Prosperitatea instaurată de a XII-a dinastie nu durează mult timp. În jurul anului 1800 î.e.n. începe a II-
a perioadă intermediară. După invazia hicsoșilor, în acestă perioadă, se instalează dominaţia străină,
aceea a populaţiei Hyksos (hicsoșii- veniți din regiunile orientale şi se prezintă ca nomazi).
Egiptenii reacţionează cu violenţă: o nouă dinastie naţională se înfiripă în Teba şi prima ei grijă este
aceea de a elibera ţara. O inscripţie istorică a faraonului Kamoses povesteşte acţiunea sa pentru
recucerirea puterii.
A treia perioadă intermediată se caracterizează prin existența dinastiile străine și prin afirmarea
regilor preoți din delta Nilului.

*Siria și Palestina

Siria şi Palestina sunt situate între marile puteri ale Orientului antic: Meso potamia,
Egiptul, şi mai târziu Anatolia. Aceste puteri se întâlnesc pe acest pâmânt şi se ciocnesc aici,
alternându-şi dominaţia, aşa încât, viaţa statelor locale este precară şi măruntă, şi ele îşi
văd de multe ori limitată sau anulată autonomia din cauza evenimentelor mai importante
ale istoriei popoarelor înconjurătoare.
Protogoniştii nu apar ca un popor omogen, cum este cazul Mesopotamiei, ci ca o serie de
populaţii a căror prezenţă a fost atestată în regiune în epoci şi locuri diferite , lucru dovedit de
diversitatea numirilor: canaaneeni, amoriţi, evrei, aramei, fenicieni, moabiţi, edomiţi,
amoniţi etc.
La nivel statal se observă existența unor cetăţi-state conduse de dinastii locale.
Egiptul exercită o supremaţie politică şi economică. Aceasta era consolidată de expediţii
militare, ce se produceau periodic, şi prin impunerea plăţii unor tributuri.
Dominaţia egipteană se întrerupe în timpul perioadei stăpânirii hicsoşilor (aproximativ
1670 şi 1570 î.e.n.). Când stăpânirea hicsoşilor ia sfârşit, dominaţia egipteană se reinstalează.
Şi îşi reia trăsăturile caracteristice: nu ocupaţie militară, ci subordonarea pe bază de tribut a
micilor regi băştinaşi şi subordonarea lor guvernatorilor egip teni.
În nord, între timp, apare o nouă putere, aceea a hitiţilor, care pornind din Analolia se
afirmă în Siria de nord. Stăpânirea hitită este şi mai moderată în forme decât cea egipteană:
stătuleţele locale sunt legate prin tratate de alianţă reciprocă, prin care cel puţin formal,
autonomia le este recunoscută.
Reforma religioasă a lui Amenophis al IV-lea slăbeşte puterea politică şi deci controlul
egiptean. State ca Ierusalim, Ghezer, Sihem, Megiddo, Akko, Tyr, Damasc, Sidon, Byblos şi
altele profită de faptul acesta pentru a deveni mai autonome. Războiul dintre ele este
aproape permanent. Puterea Egiptului rămânea ceva formal, şi luptele interne se
dezlănţuiau.
În jurul anului 1200, î.e.n., după mai multe înfruntări, un val cotropitor se revarsă din
Mediterana peste Orientul Apropiat. Sunt „popoarele mării” care aduc cu ele noile şi
puternicele arme ale epocii de fier. Imperiul hitit este distrus; trupele din Mesopotamia şi
Egipt sunt silite să se retragă şi să reziste la hotare. Când valul se retrage, el nu lasă în Siria şi
Palestina decât un mic stat, acela al filistenilor – în sudul Canaanului. În rest, s-a format un
gol, şi în golul acesta se inserează, venind din deşert, noi populaţii semite (evreii).
Organizarea sub formă de monarhie a noilor popoare repetă, forma deja specifică
predecesorilor lor. Numai Israel, pentru o bucată de vreme, face excepţie, constituindu-se
într-o confederaţie religioasă. Dar popoarele care îl înconjoară îşi au proprii lor regi; regi au
şi arameii.
În jurul anului 1000 î.e.n. se constituie în Israel, sub presiunea evenimentelor externe,
monarhia. Pentru prima dată, o mare parte a regiunii apare unificată sub o singură stăpânire,
şi această stăpânire es te autohtonă, nu străină. Biblia păstreză amintirea memorabilă a
victoriilor lui David, marele rege, asupra vecinilor săi filisteni, moabiți, amoniți etc.
Când la sfârşitul secolului al X-lea î.e.n., presiunea imperiilor înconjurătoare se face din nou simţită,
regatul ebraic se scindează în două ramuri şi succesiunea stătuleţelor reîncepe.
Presiunea asiriană se intensifică în secolul al VIII-lea. Ea nu tinde numai către supunerea pe bază de
tribut, ci şi la subjugarea şi deportarea locuitorilor. În anul 743 oraşul Arpad este atacat şi după trei ani
de asediu capitulează, formând împreună cu regiunea lui prima provincie asiriană. Urmează în 732
Damascul, în 722 Samaria, în 675 Sidonul. După asirieni urmează mai târziu babilonienii, dar
evenimentele nu-şi schimbă mersul: în anul 586 cade Ierusalimul şi în 573 este cucerit Tyrul.
De la un stăpânitor la altul — perşii, statele elenistice şi apoi romanii — Siria şi Palestina vor fi
transmise ca provincii celor mai vaste imperii.

*începutul civilizației din Mesopotamia

Cert este faptul că sumerienii n-au fost primii locuitori ai Mesopotamiei de sud.
Popoarele care dau viaţă istoriei şi civilizaţiei mesopotamiene sunt în esenţă două:
sumerienii şi semiţii. Originea celor dintâi este nesigură; vin poate din munţii de la est, poate
de peste mare; in orice caz, la începuturile istoriei, îi găsim stabiliţi în Mesopotamia unde duc
o viaţă prosperă, bazată pe cultivarea pământului. Semiţii, în schimb, vin din deşertul arab
şi penetraţia lor este aproape continuă, de la începuturile istoriei până la sfârşitul civilizaţiei
mesopotamiene, pătrunzând în regiuni de cultură sedentară, ei se amestecă cu celelalte
populaţii, asimilează cultura superioară a acestora şi dau naştere unei sinteze.
Sumerienii sunt deja stabiliţi în Mesopotamia când primele inscripţii, la începutul celui de -al
III-lea mileniu î.e.n., ridică cortina istoriei. Sunt organizaţi în state-cetăţi conduse de principii
locali, care, la rândul lor, se consideră reprezentanţii adevăraţilor suverani, zeii protectori ai
oraşelor.
Sumerienii întreprind canalizarea ţinutului şi cultivarea solului în mod raţional: grâul, orzul,
palmierul se dezvoltă viguros şi aduc bunăstare. Hotărârile Zeităţilor devin giranţii ei; iar
oamenii, supuşi voinţei lor, înalţă temple şi statui, aduc sacrificii.
Când echilibrul se rupe, epoca de aur ia sfârşit. Un re ge, Lugalzaggisi din Umma atacă
oraşele vecine, provoacă mare vărsare de sânge, distruge statuile, jefuieşte obiectele sfinte.
De acum înainte, orizontul politic se extinde, monarhiei urbane îi urmează cea care aspiră la
dominarea întregului pământ cunoscut. Totuşi, Lugalzaggisi nu îşi păstrează pentru multă
vreme roadele cuceririi sale: ea a deschis calea dominaţiei noilor populaţii, a celor mai
viguroşi şi mai barbari moştenitori ai deşertului.

*Odată cu domnia akkadianului Naram-Sin (2254 - 2218 î.e.n.) începe infiltrarea unor triburi nomade
care se îndeletniceau cu creşterea animalelor, originari din nordul Zagrosului. Textele indigene i-au
numit guți, ei având un rol de seamă, prin controlul asupra unor drumuri comerciale de mare
importanţă pentru Akkad: cele care legau cursul mijlociu al Tigrului cu zonele minerale de pe malurile S-
V ale Mării Caspice, precum şi pe acelea care făceau legătura cu Munţii Armeniei. Supremaţia lor a durat
circa un secol.

*Imperiul Persan

Cel mai important suveran al acestui stat persan s -a dovedit Cyrus al II-lea, supranumit „cel
Mare”, care a reuşit să unifice mezii şi perşii şi să pună bazele Imperiului Persan . Cyrus a
deschis calea marii expansiuni, orientându-se iniţial către est - unde ocupă zona actuală a
Turkestanului şi Afganistanului, apoi către vest unde a ocupat Babilonul în 539 î.Hr.
Urmaşul său, Cambyse, a continuat expansiunea vestică, ocupând Canaanul şi Egiptul. În
522 î.Hr., într-un context politic neclar - posibil datorită unei conspiraţii aristocratice - tronul
a fost preluat de reprezentantul unei ramuri secundare a clanului Ahemenizilor, Darius I.
Darius a extins Imperiul până la limitele sale maxime: a creat o satrapie în Valea lndusului,
a cucerit Asia Mică în totalitate şi a trecut pe continentul european, în Tracia şi Sciția Mică.
Tentativa sa de a ocupa Grecia a eşuat.
Urmaşul său, Xerxes I, a fost obligat în cele din urmă să renunţe la Tracia, dar Imperiul
Persan, care se întinde de la Indus la Mediterana, a rămas pentru încă un secol şi jumătate
cel mai mare stat din zona Mediteranei. Dispariţia sa a fost cauzată de expediţia lui Alexandru
cel Mare, care a ocupat Susa în 331 î.Hr.
*India Antică

a. Civilizația Indusului

Una dintre caracteristicile civilizaţiei Indusului este uniformitatea producţiei materiale.

Cele două oraşe principale, Mohenjo Daro şi Harappa, sunt împărţite în două sectoare: oraşul
înalt sau citadela şi oraşul de jos.
Numeroase sigilii au fost descoperite: mai mult de 1200 la Mohenjo Daro. Pe ele se află
scurte inscripţii într-o scriere pictografica ce se compune din mai mult de 400 de semne. Până
astăzi, această scriere nu a fost descifrată.
Sfârşitul civilizaţiei Indusului, către 1800 î.Hr., a fost explicată prin invaziilor venite din
nord-vest, care ar fi constituit primul val de migratori arieni.

b. Expansiunea ariană și epoca vedică

Sursa literară indiană cea mai veche pe care o avem este Rig Veda, redactată în sanscrită, şi
care a fost fără îndoială compusă în a doua jumătate a mileniului al II -lea. Acest text sacru ne
furnizează indicaţii asupra instituţiilor ariene. Arienii erau nomazi care trăiau din creşterea
vitelor, chiar dacă practicau şi agricultura. Invadarea Indiei către 2000 î.Hr. corespunde
pătrunderii altor indo-europeni în Europa.
Pe plan politic, arienii constituiau monarhii tribale conduse de un rajah (raja), termen
înrudit cu rex în latină. Raja nu exercita o putere absolută, deoarece împărţea autoritatea cu
două consilii ale tribului, sabha şi samiti.
În timpul epocii vedice se constituie cele patru mari diviziuni ale societăţii ariene: brahmanii
(sacerdoţii), kşatria (războinicii), vaisyas (ţăranii) şi sudras (servitorii). Se crede în general că
aceste patru grupuri, varna (culori) în sanscrită, s-au constituit ca urmare a contactului
triburilor ariene cu populaţiile indigene.

c. Invaziile și înnoirile religioase

Prima dată riguroasă pe care o deţinem din istoria Indiei este invazia lui Alexandru cel Mare
în valea Indusului în 326 î.Hr. Ştim totuşi că Ahemenizii îşi extinseseră imperiul până în
provinciile occidentale ale Indiei. Conform lui Herodot şi Xenophon, Cyrus al II-lea cel Mare,
fondatorul Imperiului Ahemenid, îi supusese pe indieni. Dar abia sub conducerea Iui Darius I
(521-485 î.Hr.) dominaţia persană a fost instalată.
Odată cu apariţia religiilor salvării, buddhismul şi jainismul, în secolul V î.Hr., centrul de
gravitaţie al civilizaţiei indo-ariene s-a deplasat către est.
În 330 î.Hr., Alexandru cel Mare l-a învins pe Darius al III-lea, ultimul dintre Ahemenizi. El a
preluat astfel controlul vechiului Imperiu Persan, chiar dacă împăratul nu mai exercita de mult
timp decât o autoritate nominală asupra periferiei. După o lungă cam panie în Bactriana,
Alexandru a ajuns în India în primăvara anului 326 î.Hr. Principala consecinţă a expediţiei lui
Alexandru a fost fondarea coloniilor greceşti din nord-vestul Indiei.

d. Dinastia Maurya

Perioada 324 şi 313 î.Hr., inaugurează fondarea primului mare imperiu al In diei antice, de
către Chandragupta Maurya.
*Titlul indian de maharajah (mare rege)
 ETAPELE STATULUI ÎN INDIA ANTICĂ

CRONOLOGIA EPOCA CARACTERISTICI

sec. XV-VIII î. Hr. Epoca vedică - invazia arienilor în nordul Indiei (sec. XV);

- arianizarea nordului şi a câmpiei indo-gangetice;

- constituirea tradiţiilor brahmane;

- constituirea regatelor vedice în valea Indusului şi în

câmpia indo-gangetică;

sec. VIII-IV î. Hr. Epoca - conflicte între cele 16 regate din câmpie, pentru
regatelor deţinerea hegemoniei;
clasice
- dispariţia unora dintre regate;

- extinderea unora dintre hegemoni: Avanti (vest),

Kosala (centru), Magadha (est);

- constituirea unor state ne-ariene la nord de Gange:

Lichchichavi, Malla, etc.;

- sec. VI-V î. Hr. – conflictul între Kosala şi Magadha

soldat cu victoria regatului Magadha condus de dinastia
Saisunaga;

- sec. V – profeţii Buddha şi Mahavira găsesc refugiu în

Magadha;

- aprox. 500 – Darius cucereşte valea Indusului;

- 326-325 – campania lui Alexandru cel Mare în valea

Indusulu, înfruntă o coaliţie a principilor indieni, la care
ia parte un disident din Magadha – Chandragupta;

sec. IV-II î. Hr. Imperiul - 322 – Chandragupta cucereşte Pataliputra, capitala

Maurya regatului Magadha;

- 322-298 – Chandragupta reformează statul şi armata,

cucereşte întreaga câmpie indo-gangetică;

- 298 – Chandragupta abandonează tronul şi pleacă în

sud cu o misiune religioasă jainistă;

- 298-273 – Bindusara cucereşte podişul Deccan;

 - 273-232 – domnia lui Asoka, cel care cucereşte coasta
Coromandel, şi reformează codul penal;

- 240 – conciliul buddhist de la Pataliputra, ce provoacă

schisma între Mahayana şi Hinayana;

- arianizarea Indiei centrale;

- sfârşitul sec. III – împărţirea imperiului între fii lui

Asoka;

sec. II î. Hr. – sec. I Regatele post-

e.n mauriene

sec. I-III e.n Imperiul - kushanii sunt o populaţie indo-europeană, probabil

Kushan din ramura tokhariană, creatori ai unui stat în Punjab în
sec. I;

- autoritatea lor s-a extins către sud-est începând din

sec. I e.n. şi au cucerit câmpia indo-gangetică;

- apariţia primelor şcoli de sculptură buddhistă;

- difuziunea buddhismului în nord: Iran, Tibet, China;

*China antică

Istoria statului în câmpia chineză începe în secolele XVIII-XVII î.Hr., odată cu dinastia Shang-Yin.
Originile dinastiei sunt incerte, multe argumente pledând în favoarea ipotezei unei colonizări, care ar fi
adus în spaţiul de locuire neolitică din nordul Chinei o populaţie purtătoare a civilizaţiei bronzului. Din
punct de vedere cultural, epoca se caracterizează prin câteva elemente fundamentale:

1. Este o civilizaţie a bronzului, piesele caracteristice fiind cazanele şi armele ritualice;

2. Utilizarea sistematică a scrierii, textele tipice fiind inscripţiile de pe oase de animale, formulate ca
interogaţii adresate spiritelor strămoşilor, invocate cu scopul de a-l îndruma pe suveran în guvernare;
3. Regalitatea itinerantă, care asigură o excepţională unitate culturală a spaţiului Shang;
4. Reguli de căsătorie şi de transmitere a puterii menite să garanteze coeziunea familiei regale, care
funcţiona şi ca nucleu al aparatului administrativ.

Epoca Shang se încheie în secolul al XII-lea, când ultimul rege al dinastiei este înlăturat de rivalii din
dinastia Zhou, urmaşi ai unui clan periferic din regatul Shang. Noua dinastie, Zhou, modifică radical
sistemul de guvernare, adoptând practica delegării puterii către seniori ce îşi exercită autoritatea
asupra unor regiuni ale regatului. Această metodă a condus însă la autonomizarea unor provincii şi la
inerente tendinţe centrifuge.
În secolul al VIII-lea o conspiraţie a nobililor l-a înlăturat de la putere pe ultimul suveran al dinastiei
Zhou de vest şi a instalat un nou rege, prin care începe istoria dinastiei Zhou de est. Epoca astfel
inaugurată se caracterizează printr-o putere centrală incapabilă să se impună, o regalitate pur formală,
dominată de către marii seniori locali, care îşi arogă pe rând titul de „hegemon” - „protector al regelui”.
În secolul al VIII-lea î.Hr. cronicile înregistrează existenţa a aproximativ 40 de principate autonome şi
rivale. În secolul al V-lea î.Hr. numai şapte dintre acestea supravieţuiseră. Perioada secolelor VIII-V î.Hr.
este denumită a „Primăverii şi Toamnei”, după cronică care relatează evenimentele perioadei. În secolul
al V-lea începe epoca Statelor Combatante, care se încheie în anul 221 î.Hr., odată cu victoria regatului
Qin asupra tuturor celorlalte şapte. Se încheie astfel nu numai epoca Zhou şi sub-perioada Statelor
Combatante, ci şi epoca regală a Chinei, deoarece suveranul unificator îşi asumă titlul de împărat şi
deschide astfel epoca imperială a Chinei.
În secolele V-III î.Ch., conştiente de aceste transformări, mai multe grupuri de filozofi şi de politicieni
(confucianiştii, daoiştii, legiştii) readuceau în discuţie raporturile dintre individ, societate şi stat.
În 221 î.Hr., principele statului occidental Qin reuşeşte să unifice sub autoritatea sa aproape întregul
teritoriu chinez şi asumă pentru prima oară titlul de „Huang di”, pe care îl traducem prin „împărat”. Din
acest moment va fi numit Qin shi Huang di, „Primul împărat Qin”. Pentru a preveni o invazie a hunilor
albi, a început construcţia faimosului Mare Zid, pornind de la fragmente de fortificaţii mai vechi,
marcând astfel pentru mai multe secole limita nordică a imperiului.
Pentru a realiza omogenizarea sa, Qin shi Huang di a suprimat toate fiefurile, toate principatele locale
şi a creat, pentru a le înlocui, treizeci şi şase prefecturi, cu structuri identice. El a organizat o reţea de
drumuri, care porneau din noua capitală, Xinyang. A uniformizat greutăţile şi măsurile, moneda,
caracterele scrierii.

În urma revoltelor din timpul domniei fiului şi succesorului său, Er Huang di, „al doilea împărat”, în 202,
un om nou, originar din actualul Jiangsu, Liu Bang, proprietarul unor importante domenii agricole, dar
fără trecut, a reuşit să îşi impună autoritatea asupra rivalilor şi a fondat noua dinastie, Han.

Cel mai important dintre suveranii Han a fost Wudi, care, prin personalitatea sa şi prin durata domniei
(54 de ani, din 140 în 87 î.Hr.), domină întreaga perioadă. Odată cu domnia sa este declanşată marea
expansiune chineză, orientată în trei direcţii:

1. Către nord-vest, cu scopul de a controla depresiunea Tarim şi zona deşertului Takla Makan, regiune
esenţială pentru întreţinerea comerţului cu Asia Centrală;
2. Către nord-est, unde este ocupat nordul Coreei;
3. În sud, în zona fluviului Yangze, regiune care nu a fost ocupată ca urmare a unui efort militar, ci prin
măsuri administrative.
În anul 9 al erei noastre, unul dintre marii demnitari ai Curţii, Wang Mang, a uzurpat puterea şi a creat
o nouă dinastie, pe care a numit-o „Xin” (Cea Nouă).
EPOCA SURSELE EPOCA REDACTĂRII

Shang (sec. XVI-XII) - inscripţii pe carapace de - sec. XVI-XI

ţestoasă şi pe omoplaţi de
animale – utilizate în divinaţie, ca
metodă de consultare a
strămoşilor în luarea deciziilor în
guvernare;

Zhou de Vest (sec. XII-VIII) - inscripţii pe vasele de bronz; - începând din sec. XI

- Zhou li – „Riturile Zhou” – - dată incertă

nomenclatorul funcţiilor oficiale
în statul Zhou;

- Shu jing – „Analele istorice” –

cronică integrată între canoanele - sec. V(?)
confucianiste;

Zhou de Est (Perioada - inscripţii pe vasele de bronz şi

Primăvară-Toamnă-VIII-V) piatră;

- Chun Qiu – „Cronica Primăverii

şi a Toamnei” – culegere de note
succinte datorate cronicarilor
oficiali ai ţării Lu;

Perioada Regatelor Combatante - Sji jing – „Cartea poemelor” – sec. V-IV î. Hr.
(sec. V-221) culegere de poeme populare;

- Li ji – „Cartea riturilor”;

- Guo yu – „Discursurile ţărilor”;

- Lun yu – „Analectele” –
conversaţiile lui Confucius cu sec. V-IV î. Hr.
discipolii;

- Meng zi – „Cartea lui Mencius”;

- Dao de jing – „Cartea Căii şi

Virtuţii”;

- Zhuang zi – „Cartea lui Zhuang

zi”;
 - Hanfei zi – „Cartea lui Han fei” –
text legist;

Qin (221-206) Sima Qian – Shi ji – „Memorii sec. II

istorice”;

Han de Apus (206-9 e.n) Han shu – „Cronica dinastiei sec. I-II e.n.
Han”;

Han de Est (20-220 e.n) Huai nan zi – „Canonul sec. II e.n

Maestrului din Huai” – opere
literare şi filozofice diverse

C. Personalități ale Egiptului Antic

Mesopotamia

a. Sargon I (2334-2279 î.Ch)

Sargon este primul rege semit care a guvernat în Sumer.

În jurul anului 2350 i.e.n. Sargon cel Mare, întemeietorul dinast iei semite Akkad,
concentrează în mâna sa puterea.
Mitul lui Sargon. Sargon, ca şi alţi suverani celebri, au devenit personaje legendare. Şi,
interesant este faptul că i s-au atribuit întâmplări pe care le cunoaştem ca aparţinând unui alt
cârmuitor celebru al Orientului antic, evreul Moise. Este vorba de părăsirea lui într-un coş de
papură şi de salvarea lui de către ape, prin voința zeilor (proba aruncării în apă). Mitul
urmărește sublinierea destinului săi prestabilit de către zei și a nașterii sale divine.
Propaganda încearcă să-I confere credibilitate în fața zeilor.
Expansiunea teritorială a lui Sargon. Marile cuceriri ale regelui: din Golful Persic până la
Marea Mediterană, asupra întregii regiuni mesopotamiene el îşi extinde autoritatea,
pătrunzând apoi in Anatolia şi Siria:
- cucerește Sumerul (Uruk, Umma), își elimină orice competiție militară și politică,
- se îndreaptă spre nord și cucerește orașul Mari,
- organizează campanii spre est, în zona Elamului. Orașul Susa a fost cucerit în 2250 î.Ch. de
către Sargon I şi integrat în Imperiul Akkadian.
Inovațiile ideologice ale lui Sargon I - impune concepția teritorială asupra statului, o nouă
administrație – segmentară, adaptează ideologia.
Dinastia lui Sargon domină timp de două secole în Mesopotarnia. Apoi intră în criză, când
popoare sălbatice din învecinaţii munţi iranieni, guții, işi impun supremaţia.
Concepția teritorială sub Sargon I și urmașii săi – teritorialitatea este importantă din
perspectiva accesului la resurse, nu există graniță fixă , însă există un nucleu comun, zona
Sumerului.

b. Hammurabi (1792-1750 î.Hr.)

Babilonia, în jurul anului 1700 î.e.n., sub conducerea regelui amorit Hammurabi, cucereşte
supremaţia asupra întregii Mesopotamii.
Expansiunea teritorială. După o consilidare a orașului-stat pe plan intern, Hammurabi atacă
și învinge Sumerul, apoi a reușit să cucerească Regatul Mari. Pe malul drept al Eufratului, Mari, fiind
aproape de graniţa siriano-irakiană a reprezentat principalul oraş de pe cursul mijlociu al fluviului, până
la distrugerea lui de către Hammurabi.
Codul lui Hammurabi este cea mai veche culegere de legi, din timpul regelui babilonian Hammurabi.
Codul, scris probabil în jurul anului 1760 î.Hr., cuprindea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog
Marele Hammurabi, în jurul anului 1700 î.e.n., reconstituie vechiul i mperiu al lui Sargon, îl
întăreşte si printr-o unitate mai strânsă îl face să înflorească din punct de vedere economic,
instaurând o administraţie pe temeiul dreptăţii. Celebrul cod de legi, pe care regele îl
promulgă, adună şi sistematizează legile anteri oare, incluzând şi elementele specifice noii
populaţii.
Dinastia lui Hammurabi are o existenţă de aproape două secole. Apoi, pe la jumătatea celui
de-al II-lea mileniu î.e.n., noi populaţii se afirmă în Orientul Apropiat. Sunt „popoarele din
munţi” — hitiţi, uriţi şi casiţi — care coboară din Anatolia şi Iran. Un fapt le apropie de
celelalte: elementele indo-europene din sânul populaţiilor sau al claselor conducătoare şi
chiar din credinţe. Şi un fapt le susţine: ele aduc noi mijloace de ră zboi — calul şi carul de
luptă. Sub asaltul „popoarelor din munţi” Babilonia cedează . În timpul decadenţei
babiloniene, la sfârşitul celui de-al II-lea mileniu î.e.n. începe să se afirme tot mai mult
superioritatea statului din nord, Asiria: putere de esenţă militară, m ai puţin civilizată si mai
aspră decât sora ei Babilonia, datorându-şi succesul şi prestigiul tocmai organizării şi
disciplinei armatei sale.

*expansiunea asiriană

În timpul decadenţei babiloniene, la sfârşitul celui de -al II-lea mileniu î.e.n. începe să se
afirme tot mai mult superioritatea statului din nord, Asiria: putere de esenţă militară –
ideologie militară charismatică, mai puţin civilizată si mai aspră decât sora ei Babilonia,
datorându-şi succesul şi prestigiul tocmai organizării şi disciplinei armatei sale.
Expansiunea asiriană se desfăşoară în faze succesive, întrerupte de perioade de stagnare: în
secolul al XIII-lea Tukulti-Ninurta subjugă regiunile limitrofe şi devastează Babilonia; în secolul
al XI-lea Tiglatpilassar I ajunge, la nord, până la regiunea nairilor şi la Marea Neag ră, la apus
până la Marea Mediterană, iar la sud până la Golful Persic.

- Devastarea Babilonului,
- Ajunge la Marea Mediterană, cetățile feniciene Bylos și Sidon îi plătesc tribut,
 - Organizează capmanii victorioase împotriva nairilor.

Expansiunea asiriană. În secolul al VII-lea, Tiglatpalassar al III-lea înfruntă şi învinge puterile

din nord, asigurându-şi controlul munţilor care domină valea mesopotamică; pătrunde spre
vest în Siria şi Palestina, învingând şi supunând micile state, astfel că drumurile sunt deschise
spre Mediterană şi Egipt; în sfârşit, la sud preia, sub un alt nume, conducerea guvernării din
Babilonia.
Politica lui Tiglatpalassar al III-lea este continuată cu succes de Sargon al II-lea, care dă
ultima lovitură regatului ebraic al lui Israel; şi de Asarhaddon, care reuşeşte în anul 671 î.e.n
să cucerească Egiptul. Aproape douăzeci de ani va dura ocupaţia, aşa că milenara luptă dintre
cele două văi ale fluviilor va părea încheiată.
Lui Asarhaddon ii va urma Assurbanipal; şi el va fi ultimul suveran al Asiriei. Vestit pentru
biblioteca pe care a ştiut să o adune în palatul său regal de la Ninive, el este tot atât de
celebru şi datorită acţiunilor sale războinice, prin care puterea atinsă de tatăl lui este
consolidată şi reafirmată împotriva fiecărui act de nesupunere.

- Campanie asiriană împotriva Egiptului şi a Etiopiei.

Acestor victorii, le urmează pe neaşteptate prăbuşirea. Din munţii iranieni vecini coboară
noi populaţii, mezii, care în alianţă cu Babilonia ce renăştea, atacă imperiul asirian . În anul
612, la câţiva ani de la moartea lui Assurbanipal, cade Ninive. Marile palate, statuile,
basoreliefurile, inscripţiile sunt acoperite încet de nisip. În timp ce Asiria se prăbuşeşte,
Babilonia prinde iar puteri.

Egiptul

a. Tutmes III-lea

Constructorii imperiului egiptean în Asia sunt faraonii din dinastia a XVIII-a:

Tutmes I și Tutmes al III-lea

- desăvârşește în sud cucerirea Nubiei,

- pătrunde, străbătând Siria, până la Eufrat, dar stabilirea succesului se datorează lui Tutmes al III-
lea, care în cursul a şaptesprezece campanii subjugă întreaga coastă sirio-palestiniană, trece
dincolo de Eufrat şi pătrunde adânc în Mesopotamia.

La moartea lui, Tutmes al III-lea lasă un imperiu care se extinde din Nubia la Eufrat. Funcţionarii
egipteni îl controlează de la un cap la altul. Fortăreţe cu garnizoane sunt bine stabilite în punctele
nevralgice. Micii regi locali sunt supuşi tributului, moştenitorii lor educaţi în Egipt, principesele conduse
în haremul faraonului. Templele religiei egiptene sunt ridicate pretutindeni. Este maxima putere politică
a regatului „celor două ţări”; şi cu toate acestea este o formă de dominaţie destul de redusă, blândă şi
civilizată, care abia se compară cu aceea pe care aceleaşi ţări o vor suporta din partea asirienilor; nu
este suprimarea principilor locali, nu sunt mai ales deportările de populaţii în masă, care vor face să
devină în mod trist celebre acele populaţii.

b. Amenophis al IV-lea

Când imperiul ajunge la apogeu, o criză internă neaşteptată stăvileşte pentru câteva decenii
prosperitatea. Este o criză singulară, căreia suveranul nu-i este victimă, ci motiv; o criză religioasă, care
provine din reforma pe care un faraon, Amenophis al- IV-lea, încearcă s-o instaureze în ţara sa.
Împotriva dominaţiei clerului din Teba şi a zeului său, Ammon, Amenophis revine la vechiul cult al
Soarelui, ba chiar îl concretizează ulterior în adoraţia discului solar, Aton, şi face în jurul lui gol,
repudiind celelalte divinităţi şi templele lor. Acest ultim aspect al reformei atrage în mod deosebit
atenţia. A fost un adevărat monoteism? A avut el o oarecare influenţă asupra monoteismului
învecinatului popor din Israel? În orice caz, religia egipteană, amplu politeistă, cunoaşte un avânt
puternic, de unificare şi spiritualizare.

c. Ramses al II-lea

Clerul combate, poporul nu înţelege reforma. Au trecut puţini ani de la moartea lui Amenophis, dar
memoria lui este condamnată, capitala lui abandonată. Dimpotrivă, îmbunataţindu-se criza internă,
reîncepe marea politică militară în Asia. Suntem în jurul anului 1300 î.e.n.; suie la tron Ramses al II-lea,
faraonul cu foarte lungă domnie şi foarte multe monumente. În Siria, pornind din Asia Minoră, imperiul
hitit, ameninţă cuceririle egiptene. Ramses intervine cu forţa, îi înfruntă pe hitiţi la Qadesh şi îi
constrânge la un tratat de pace pe care-l păstrăm în dublă versiune, egipteană şi hitită. Fiica
duşmanului îi este oferită de soţie faraonului.
China

a. Qin Shi Huang Di

În 221 î.Hr., principele statului occidental Qin reuşeşte să unifice sub autoritatea sa aproape întregul
teritoriu chinez şi asumă pentru prima oară titlul de „Huang di”, pe care îl traducem prin „împărat”. Din
acest moment va fi numit Qin shi Huang di, „Primul împărat Qin”. Dinastia pe care el o inaugura a fost
scurtă, dar ordinea pe care a instituit-o a servit drept exemplu succesorilor săi.
Prinţul din Qin a început prin a anexa teritoriile vecine de pe cursul mijlociu şi inferior al Fluviului
Galben, statele Zhao, Wei şi Han, regatul central Chu, apoi Qi. Atunci când această primă unificare a fost
realizată, el a organizat campanii în zone mai îndepărtate, în regiuni considerate încă barbare. La nord-
est, a ajuns până în Coreea; în nord, s-a lovit de Xiongnu, populaţii nomade care erau pe cale să
organizeze o puternică confederaţie; el îi va opri pe Fluviul Galben şi, pentru a preveni o invazie, a
început construcţia Marelui Zid Chinezesc, pornind de la fragmente de fortificaţii mai vechi, marcând
astfel pentru mai multe secole limita nordică a imperiului; către sud, el trimite patru armate care ajung
până la mare, în apropierea actualului oraş Canton şi continuă să avanseze până în nordul actual al
Vietnamului. În felul acesta este marcat, încă de la origini, cadrul în care China istorică se va dezvolta
încetul cu încetul.
Reformele. Spaţiul astfel delimitat era extrem de divers. Pentru a realiza omogenizarea sa, Qin shi
Huang di a suprimat toate fiefurile, toate principatele locale şi a creat, pentru a le înlocui, treizeci şi
şase prefecturi, cu structuri identice. El a organizat o reţea de drumuri, care porneau din noua capitală,
Xinyang. A uniformizat greutăţile şi măsurile, moneda, caracterele scrierii.
Qin shi Huang di datora o bună parte din succesul său reformelor radicale adoptate de către
predecesorii săi, şi de către consilierii legişti ai acestora, în statul Qin. O dată ajuns stăpân al imperiului,
el a continuat să acorde încredere aceleiaşi şcoli de gândire, care dorea instaurarea unei puteri centrale
absolute, precum şi a unui cod penal sever şi a unui sistem de legi aplicabile tuturor (de unde şi numele
de şcoală „legistă”).
O astfel de ordine era prea nouă pentru a nu suscita vii împotriviri şi, odată ce Qin shi Huang di a
dispărut, a fost violent atacată (revoltele din timpul domniei fiului şi succesorului său, Er Huang di, „al
doilea împărat”). Totuşi, unele din principiile sale au supravieţuit mult timp (ostilitatea cu privire la
nobilime, neîncrederea în negustori, etc.) şi idealul său autocratic a rămas prezent în spiritul succesorilor
săi, chiar dacă aceştia au fost obligaţi să-i tempereze rigorile.
Moartea lui Qin shi Huang di (210 î.Hr.) a fost urmată de câţiva ani de lupte interne, în timpul cărora s-
ar fi putut crede că vechea fărâmiţare politică va reapărea.
D. Orașe din antichitatea orientală

a. Orașe sumeriene

o Ur (zeul protector este Nanna, zeița Lunii)

o Lagash (regii pământeni - Eannatuma şi Gudea-ensi-ul)
o Eridu (Eridu reprezenta cea mai veche localitate a teritoriului sumerian. Templele şi
sanctuarele închinate şi zeului Ea=Enki).
o Girsu
o Umma
o Uruk (patria semilegendarului Gilgames, capitala lui Lugalzaggisi - dar şi religios
(zeul suprem adorat fiind Anu)
o Larsa
o Kish
o Nippur (biblioteca, zeul Enlil)
o Shuruppak
o Isin

b. Orașe mesopotamiene (se adaugă cele Sumeriene și în plus)

o Babilonia (de la termenul mitic babilin – Poarta zeului, zeul protector este Marduk,
conducător important este Hammurabi între 1792-1750 î.Ch.)
o Assur
o Mari (distrus de Hammurabi)
o Ninive (capitala imperiului assirian până în 612 la cucerirea mezilor)

c. Orașe feniciene

o Byblos
o Sidon
o Tyr
 d. Orașe egiptene

o Teba
o Memphis
o Heliopolis
o Hermopolis
o Abydos
o Luxor

e. Orașe indiene

o Harappa
o Daro
o Kalibangan
o Mohenjo-Daro
o Chanhu-Daro

*etapele istoriei evreilor

cca. 1700-1300 î.Ch. – perioada sclaviei evreilor în Egipt

secolul al XIII-lea î.Ch. – exodul evreilor din Egipt, sub conducerea lui Moise. Treptat aceștia recuceresc
Palestina.

Există indicii despre o pătrundere lentă şi paşnică, potrivit legilor tradiţionale ale migraţiei semite din
deşert, şi este probabil ca unele grupuri ebraice care nu au participat la exod să se fi aflat mai dinainte în
Palestina.

Afirmarea triburilor israelite în regiunea Canaanului, e situată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea
î.e.n.

Judecătorii și căpeteniile celor 12 triburi

Triburile israelite se organizează în Palestina într-o confederaţie, al cărui centru este reprezentat de un
sanctuar comun. În cadrul acestei organizări preotul are o autoritate foarte mare. Nu se poate vorbi de
un stat teocratic, pentru că preotul nu are atribuţii politice. Câbd Israelul este atacat de duşmanii din
împrejurimi, căpetenii locale se afirmă în calitate de războinici. Aceştia sunt judecătorii, de la numele
cărora îşi ia numele o perioadă din istoria ebraică, ce se poate socoti la aproximativ două sute de ani de
la ocuparea Palestinei. Acţiunile judecătorilor ocrotesc numai pentru o bucată de vreme Israelul de
asalturile concentrice ale duşmanilor săi. Ofensiva filistenilor (popoarele mării), pornind dinspre coastă,
ajunge printr-o progresivă pătrundere în regiunile ocupate de evrei. La celelalte hotare, madianiţii,
moabiţii şi edomiţii exercită atacuri neîncetate. Dacă se mai adaugă unele lupte civile, criza de la
sfârşitul celui de-al II-lea mileniu î.e.n. este completă.

De la acţiune la reacţiune: în faţa ameninţărilor care survin, Israelul găseşte forţa de a rezista,
organizându-se într-o puternică unitate politică. Apare monarhia.

Monarhia iudaică a lui David și Solomon (sec XI-X î.Ch

Regatul unitar reprezintă punctul culminant al istoriei politice a Israelului. El se realizează profitând de
un moment istoric deosebit de favorabil: slăbiciunea vremelnică a marilor imperii favorizează, prin
contrast, autonomia popoarelor din aria siro-palestiniană (atacurile poparelor mării spre coasta
feniciană, în regatul hitit și în Egipt).

Istoria monarhiei unite începe cu Saul, în jurul anului 1020 î.e.n. .După ce a primit învestitura de la
profetul Samuil(autoritatea religioasă), el învinge pe duşmani, organizează şi consolidează statul. Dar
acordul cu puterea religioasă durează puţin, şi astfel Saul rămâne singur; temător de revolte, el
persecută pe oricine ar putea să-i umbrească puterea.

Saul caută şi îşi află moartea în bătălie. Filistenii pătrund din nou în inima Israelului, ocazie cu care
iese în evidență David: după ce a creat un mic stat vasal filistenilor, îl extinde, datorită capacităţii sale
militare şi abilităţii politice, ajungând până la răsturnarea hegemoniei străine şi la alegerea lui pe tronul
Israelului ca succesor al lui Saul. În timul lui David este cucerit Ierusalimului şi este redobândit
Chivotului Sfânt, Ierusalimul dă noului stat un centru politic şi religios. Politica de expansiune a lui
David are drept efect unificarea unei părți a regiunii cuprinse între Mesopotamia şi Egipt sub stăpânirea
evreilor.

David şi Solomon reuşesc să anexeze curţii regale tagma preoţească, fervoarea religioasă se abate de la
preoţime, îndreptându-se spre fenomenul spontan al profeţiei.

Urmaşul lui David, Solomon, se bucură de o domnie lungă şi înfloritoare. Hotarele se consolidează şi
ulterior se extind. Războaiele aproape încetează. Comerţul se intensifică, ajungând până în porturi
îndepărtate. Dar alături de atâtea aspecte pozitive, domnia lui Solomon înseamnă şi începutul crizei.
Pentru a susţine marea activitate comercială şi lucrările publice, regele introduce un sistem fiscal cu
plata unor mari impozite.

Adaptarea politicii la aceea a marilor monarhii învecinate aduce la curte fastul, asimilarea cultelor
străine şi apariţia unei arte care jigneşte pe discipolii zeului fără imagini şi fără lăcaşuri atrage sfârşitul
regatului unitar, sfârşitul puternicei politici a Israelului.

Împărțirea în două regare – Israel în nord, Iuda în sud (926-587 î.Ch.)

 Odată cu moartea lui Solomon (922 î.e.n.), rivalitatea triburilor reaprinzându-se cu violenţă,
determină destrămarea monarhiei în două mari părţi: la nord regatul lui Israel, mai întins şi mai
puternic din punct de vedere militar; la sud regatul lui Iuda, care păstrează prin Ierusalim centrul
tradiţiei.

Puterea asiriană, ajungând la apogeul ei, se îndreaptă spre occident. Samaria, capitala regatului Israel,
nu poate rezista asaltului - ea cade în anul 722 î.Ch. sub loviturile lui Salmanassar al V-lea. Istoria
regatului din nord s-a sfârşit.

Supremaţia politică alternează între statele mesopotamice şi Egipt, influenţând istoria regatului
Israelului şi condiţionând şi pe aceea a regatului din sud, Iuda.

Statul Iuda devine tributar Asiriei, deşi capitala se salvează de la asediu (701 î.e.n). sub stăpânirea lui
Nabucodonosor, Ierusalimul se răzvrăteşte de două ori: a doua oară, în anul 586, este ocupat şi distrus
printr-un măcel greu de descris. Cei mai de seamă reprezentanţi ai populaţiei sunt deportaţi în
Babilonia. Şi astfel istoria regatului lui Iuda ia sfârşit.

Epoca post-statală

Exilul în Babilonia a însemnat dispariţia, pentru prima dată, a factorului politic în cadrul istoriei
Israelului. Statul s-a prăbuşit; naţiunea însă rămâne. Exilul este o epocă de mare exaltare religioasă. În
anul 533 î.e.n. perşii cuceresc Babilonia, şi Cirus cel Mare îngăduie evreilor să se reîntoarcă din exil.
Comunitatea ebraică se reconstituie în Palestina. Este reclădit templul. Dar acum, Israelul trece din
punct de vedere politic, de la un stăpânitor la altul. Apărarea patrimoniului religios nu exclude însa
mişcarea pentru autonomie.

Dominația elenistică și romană

Atunci când după perşi urmează statele elenistice, când Antioh Epifanul interzice practica cultului
ebraic şi vrea sa pună în aplicare interdicţia prin forţa armelor, intervenţia romanilor, care, în anul 62
î.e.n., prin Pompei, ocupă cu forţa Ierusalimul şi obliga Iudeea să plătească tribut. Sub vasalitatea
romană, criza izbucneşte datorită relei guvernări a curatorilor romani, fapt ce provoacă nemulţumiri: în
anul 70 e.n. Titus cucereşte capitala rebelă şi dă foc templului. Istoria antică a evreilor în Palestina ia
sfârşit.

E. Statalitatea și conceptul de stat

 Statul este o formă de organizare politică cu granițe delimitate și recunoscute din exterior, în
interiorul cărui se exercită autoritatea unor instituții birocratice.

Termenii acestei definiţii se află într-o relaţie de interdependenţă. O formă de organizare umană nu
poale fi definită drept „stat” decât dacă prezintă simultan toate caracteristicile enumerate mai sus.

Caracterul de structură politică implică faptul că sfera de acţiune a statului o reprezintă domeniul
relaţiilor de putere exercitate în domeniul public.

Descrierea teritoriului statului drept definit şi delimitat implică atât existenţa unor forme de marcare
a limitelor teritoriale ale autorităţii unui stat (borne de graniţă, garnizoane de frontieră etc.) cât şi
recunoaşterea graniţelor (prin tratate, proclamaţii, texte oficiale care implică recunoaşterea teritoriului
etc.) ceea ce echivalează cu statutul de independenţă politică.

Instituţiile birocratice sunt specifice statului, iar funcţionarea lor se bazează pe utilizarea unor
instrumente tehnice - în primul rând scrierea. Cele mai vechi surse scrise sunt direct legate de
administrarea vieţii comunităţii (evidenţe contabile), ceea ce indică funcţia primordial tehnică şi
pragmatică a scrierii. Birocraţia presupune existenţa unor persoane calificate (deţinătoare ale unor
cunoştinţe specifice - scribii), care constituie un grup social cu o prezenţă constantă în comunitate. Acest
fapt pune în evidenţă un alt element obligatoriu pentru existenţa unui stat: o societate complexă,
constituită din grupuri de statute variate şi ierarhizate.

F. Tipologia statalității orientale

Tipologia statelor orientale este foarte variată şi nu pot fi făcute observaţii cu valoare universală nici
în privinţa structurii, funcţionării şi ideologiei puterii, nici sub aspect administrativ, economic, sau în
privinţa relaţiei dintre structurile statului şi teritoriul la care se raportează. Ca urmare, orice tipologie
trebuie să aibă în vedere criterii variate, tocmai pentru a surprinde diversitatea istorică a antichităţii
orientale.

a. În funcţie de elementul esenţial în procesul istoric al constituirii statului respectiv:

- state constituite ca rezultat al dezvoltării interne (urbanizare, concentrarea populaţiei, dezvoltarea

economiei şi a tehnicilor etc): Egiptul, oraşele-stat sumeriene, oraşele-stat feniciene;

- state constituite prin cucerire: Imperiul assirian, Imperiul sargonid, Imperiul chinez;

- state constituite prin colonizare: Hatti, Mittanni, regatele indo-ariene;

- state constituite ca rezultat al disoluției altora: regatele Iuda şi Israel, regatele neo-hitite, regatele
chineze în sec. VIII-III î. Hr.;

b. În funcţie de structura teritoriului:

- oraşe – stat: - în Sumer: Uruk, Ur, Eridu, Nippur, Lagash, Umma, Kish;

- în Fenicia: Tyr, Byblos, Sidon;

- în Siria: Qadesh, Karkemish, Qatna, Ugarit;

- state teritoriale: Egipt, Assiria, Hatti, regatele indo-ariene, regatele şi imperiul chinez, regatul evreilor;

c. State teritoriale în funcţie de organizarea administrativă:

- state unitare (administraţia locală este identică în toate provinciile şi subordonată în toate privinţele
celei centrale): China, Egipt, Assiria, Hatti, regatele sumeriene, regatele feniciene;

- state segmentare (structura administraţiei locale variază de la o provincie la alta): Imperiul Persan,
Ugarit (conform unei ipoteze);

d. În funcţie de structurile de putere:

- monarhii (care la rândul lor au o tipologie variată, în funcţie de modul de transmitere a puterii, de
elementele centrale în ideologia puterii, etc. ): majoritatea statelor orientale antice au fost monarhii:
statele mesopotamiene, Egiptul, Hatti, statele siro-feniciene, Israel, China, etc.;

- republici aristocratice (în cadrul cărora decizia este colectivă, dar rezervată reprezentanţilor unui grup
cu statut superior): ipotetic, o astfel de organizare ar fi putut să aibă unele state indo-ariene în primele
etape ale existenţei lor, sau unele state dravidiene, precum Llichchavi, de la nord de Gange; şi în privinţa
unora dintre statele sumeriene timpurii s-au lansat astfel de ipoteze, dar nu există argumente suficiente
pentru a avea o certitudine în această, privinţă;

G. Scrierea în antichitatea orientală

Scrierea reprezintă o convenţie prin care limba este reprezentată grafic.

În caracterizarea unei scrieri recurgem la două categorii: sistemele de scriere şi tipurile de scriere.

Sistemul de scriere se referă la relaţia care funcţionează între limbă şi expresia grafică a acesteia.

a. sistemul logografic = sistemul în care un întreg cuvânt este exprimat printr-un singur semn grafic.

b. sistemul silabic = sistemul în care pentru notarea unei silabe este utilizat un semn.
c. sistemul alfabetic = sistem de scriere în care un semn grafic corespunde unui sunet.

Tipul scrierii este indicat de aspectul grafic al semnelor, fără relaţie directă cu limba pe care o exprimă.

a. scrierea cuneiformă - apărută în prima jumătate a mileniului al III-lea în Sumer, s-a difuzat în întreaga
Mesopotamie, în zona siro-feniciană, în Hatti, Elam, Iran. Semnele se compun din trăsături de forma
unui cui, rezultate din imprimarea capătului ascuţit al unui beţişor de trestie în argila moale.

b. hieroglifele egiptene - sunt semnele unei scrieri specifice Egiptului faraonic, cu un caracter pictografic
pronunţat.

c. scrierea hieratică - scriere egipteană, rezultată din simplificarea hieroglifelor.

d. scrierea pătrată - scriere utilizată începând din a doua jumătate a mileniului I î.Hr., în Canaan, pentru
a transcrie arameana şi ebraica. Majoritatea semnelor au unghiuri drepte, de unde şi denumirea acestui
tip de scriere.

e. hieroglifele hitite - unul dintre cele două tipuri de scriere utilizate de hittiţi, denumită astfel după
hieroglifele egiptene, dar fară nici o asemănare cu acestea. Hieroglifele hittite au un aspect mai puţin
complex şi în acelaşi timp sunt mai puţin pictografice decât cele egiptene.

f. caracterele Han - semnele scrierii chineze clasice, compuse dintr-un număr variabil de trăsături lineare
(de la 1 la 24). Unele dintre ele pot avea la origine un aspect pictografic, dar în varianta clasică acesta nu
mai este perceptibil, aspectul semnelor fiind complet abstract.

g. scrierea brahmi - denumire care desemnează un ansamblu de aproximativ 200 de stiluri de scriere
utilizate în India. Cel mai vechi datează din a doua jumătate a mileniului I î.Hr. Toate au un aspect linear,
cu semne pătrate sau rotunjite.

i. scrierea proto-sinaică - tip de scriere utilizat în sec. XV î.Hr. în peninsula Sinai. Are un aspect linear,
rezultat adesea din simplificarea şi abstractizarea unei pictograme. Se presupune că ar fi inspirat scrierea
de tip fenician.

H. Principalele familii etno-lingvistice şi grupurile izolate etnic

a. Principalele familii etno-lingvistice

1.Hamito-semiții. Grupul hamito-semit ocupă în antichitate cea mai mare parte a Orientului Apropiat şi
Mijlociu: din nordul Africii până la Tigru.
Hamiţii ocupau în antichitate nord-vestul Africii, reprezentanta cea mai importantă a acestei ramuri
fiind limba egipteană (a cărei formă recentă este limba coptă).
Semiţii ocupau Peninsula Arabă, Canaanul şi Mesopotamia. În cadrul acestei ramuri se disting trei sub-
grupe: semiţii orientali (cei care în cele mai vechi surse sunt atestaţi în Mesopotamia), cei occidentali (în
Canaan) şi cei sudici (în Peninsula Arabă şi Africa de est).
- limbi hamite: egipteana, berbera, cuşita;
- limbi semite orientale: akkadiana, akkado-babiloniana, assiriana;
- limbi semite occidentale: arameica, feniciana, ebraica, ugaritica, moabita;
- limbi semite sudice: araba;

2.Indo-europenii. În sursele orientale antice avem şi cele mai vechi atestări ale unor limbi din această
familie: hittita, persana, sanscrita, limbile indo-ariene.

3.Sino-tibetanii.*(exemple – limba han, tibetana etc). Limba chineză în toate etapele evoluţiei sale
în antichitate: limba arhaică (utilizată în textele Shang) şi cea clasică (folosită începând din
perioada Statelor Combatante).

b. Grupuri lingvistice izolate

1.Sumeriană - este limba celor mai vechi texte scrise descoperite în Mesopotamia.
Vorbitorii acestei limbi sunt creatorii primei civilizaţii statale din istorie şi
inventatorii scrierii cunoscută sub numele de „cuneiformă”. Sumeriana nu este
înrudită nici cu limbile semite, nici cu limbile indo -europene şi nici cu alte limbi
izolate etnic, precum pre-elamita sau elamita (vorbite în zona învecinată, Elamul).
Reconstituirea sa se bazează pe faptul că semnele scrierii sumeriene au fost adoptate de către
akkadieni cu tot cu valoarea fonetică ce le era ataşată.

2.Harapeeana - este limba utilizată în cadrul civilizaţiei Indusului.

3.Proto-elamita şi elamita - sunt două limbi distincte, vorbite în Elam înainte de venirea
arienilor. Deşi au adoptat scrierea cuneiformă, nici una dintre aceste limbi nu este
înrudită nici cu sumeriană nici cu grupul semitic.