Sunteți pe pagina 1din 6

Roma antica

Roma Antică a fost un oraș-stat a cărui istorie se întinde în


perioada de timp cuprinsă între 753 î.Hr. și 476 d.Hr. Pe parcursul
existenței sale de douăsprezece secole, civilizația romană a trecut de
la monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiu extins. Ea a
dominat Europa de Vest și întreaga arie în jurul Mării Mediterane, prin
cuceriri și asimilare, însă, în final, a cedat în fața invaziilor barbarilor din
secolul cinci, marcând, astfel, declinul Imperiului Roman și
începutul Evului Mediu. Civilizația romană e, deseori, clasificată ca o
parte din Antichitatea Clasică, împreună cu Grecia antică, o civilizație
care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antică a adus contribuții
importante în organizarea politică și administrativă, juridică, artă
militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar
istoria sa continuă să aibă o influență puternică asupra lumii moderne.
Perioada monarhiei
Regatul Roman a fost guvernul monarhic al orașului Roma și al
teritoriilor sale de la Fondarea Romei, fondarea sa în 753 î.Hr. de
către Romulus și Remus, până la expulzarea lui Lucius Tarquinius
Superbus în 510 î.Hr. și formarea Republicii Romane. După legendă,
orașul Roma a fost întemeiat în anul 753 î.Hr. de către Romulus și
Remus, care au fost crescuți de către o lupoaică. În legenda romană,
când grecii au dus Războiul troian împotriva orașului Troia, prințul
troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a
fondat Lavinium. Fiul său, Iulus, a mers mai departe, fondând
orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi
gemeni, Romulus și Remus, care au purces la fondarea Romei în 753
î.Hr .

Perioada republicii
Republica Romană a fost guvernarea republicană a Romei și a
teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman, care
este plasată, uneori, în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Caesar ca dictator
perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a
acordat lui Octavianus titlul de August. Orașul Roma este situat pe
malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El
marca frontiera de nord a zonei în care era vorbită limba latină și granița
de sud a Etruriei, unde trăiau etruscii, care erau de origine necunoscută.

Perioada imperiului
Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convențional, pentru
a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei
decade î.Hr., sub Gaius Iulius Caesar Octavianus. Deși Roma deținea un
imperiu cu mult înainte de autocrația lui Augustus, statul pre-augustian
este descris, în mod convențional, ca Republica Romană. Imperiul
Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, precum
și regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost
detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau
administrate de un al doilea împărat, ce se afla
la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat să existe, deși își
micșora încet-încet teritoriul, până în 1453, când Constantinopolul a fost
cucerit de Imperiul Otoman. Statele succesoare din vest (Regatul
Franc și de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) foloseau titluri
preluate din practicile romane chiar și în perioada modernă. Imperiul
Roman a constituit un model peren, preluat, cu mici diferențe, de toate
statele europene post-romane în activitatea de guvernare, drept și
organizarea justiției, tipul de arhitectură și în multe alte aspecte ale vieții.

Moneda romană este, dintre toate monedele antice, cea care a


cunoscut cea mai îndelungată și mai mare expansiune geografică,
devenind, pentru mai multe secole, moneda comună a lumii occidentale
și mediteraneene. După începuturi fruste bazate pe bronz, imitând
greutatea și metoda de batere a monedelor grecești, ea s-a constituit, la
sfârșitul secolului al III-lea î.Hr., într-un sistem monetar fondat
pe bimetalismul[1] argint și bronz. La începutul Imperiului,
sub Augustus se adaugă moneda de aur, creându-se un sistem cu trei
metale, care rămâne stabil timp de aproape două secole și jumătate.
Criza militară și economică din secolul al III-lea, precum și spirala
inflaționistă care o însoțește, văd prăbușirea monedelor de argint și de
bronz. În secolul al IV-lea, reforma lui Dioclețian, care încearcă să
revalorizeze monedele de argint și de bronz, nu va reuși să oprească
inflația, însă Constantin I reușește să creeze un sistem monetar dominat
pe solidus, stabilizat la 4,5 grame de aur și fără paritate fixă față de
celelalte monede care se devalorizau. Solidus-ul cunoaște, în
continuare, o excepțională stabilitate în Imperiul Roman de Răsărit, iar
din secolul al VI-lea, prin succesoarea sa nomisma, până în secolul al
XI-l
Religia romana
Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populații
de origine diversă, între care cei mai importanți erau grecii - din coloniile
sudului, latinii - din centru și etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt,
probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiți, începând de la sfârșitul
Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări
de oracole și, mai ales, haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici
unul dintre aceste texte nu a ajuns până la noi. Sursele arheologice nu
sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credința
etruscilor.

Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o


mitologie puternic înrâurită de mitologia greacă. Georges Dumézil a
subliniat existența unei “ideologii tripartite” indo-europene
în triada romană Jupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care
reprezenta funcția războinică) și Quirinus (care reprezenta funcția
nutritivă și protectoare). Vechiul sacerdoțiu roman cuprinde regele (rex
sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis,
flamen Martialis și flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex maximus),
funcție care, începând cu Caesar, va reveni împăratului.

Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană


împărtășește, cu primul, interesul pentru evenimentul concret, istoric, iar
cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și pentru datoria
socială, exprimată prin conceptul de pietas.

Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din


pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era
situat dincolo de această zonă intimă, unde puterea militară (imperium
militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante, cum ar
fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobște pe
colina Aventinului. Excepție face templul lui Castor, instalat în perimetrul
pomerial de dictatorul Aulus Postumius, în sec. al V-lea. Divinitățile
intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și sărbători bizare:
Angerona - zeița echinoxului de primăvară sau Matuta - zeița
matroanelor.

Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus


Bifrons și Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă
Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei, care corespund
lui Zeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius
instituie o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund
lui Demeter, Dionysos și Kore. Romanii încorporau în religia lor culte
locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai
celebre este cultul zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor
fugari, ce va fi transferat pe Aventin.

Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande


alimentate și florale adresate strămoșilor și geniului protector al locului.
Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile zeităților feminine Tellus
și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal. De
două ori pe an, orașul sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care
se reîntorceau pe pământ și se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe
morminte. Din sec. al III-lea î.Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii
zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în temple.

Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex


sacrorum, pe pontifices - cu căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines
maiores, în număr de trei, și flamines minores, în număr de doisprezece.
Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în momentul
alegerii lor, între șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de
ani, timp în care trebuiau să-și păstreze virginitatea. În caz de încălcare a
acestor reguli erau zidite de vii. O instituție similară e semnalată în
imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.

Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și


libri fulgurales) și grecești (oracole la care au existat
contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele faste și nefaste.
Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii,
preoții salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa =
lupoaică) desemnau sexualitatea dezlănțuită.

S-ar putea să vă placă și