Perioada romanității

Ce reprezintă perioada romanității?

Perioada romanității reprezintă acea parte a istoriei care este inclusă în cadrul Epocii Antice și
se referă la perioada de afirmare a Romei ca putere în Europa Occidentală.
Între ce ani este cuprinsă?
Perioada romanității este cuprinsă între anii 753 î.Hr. – 476 d.Hr.
Situația internă și externă
În anul 753 î.Hr., legenda spune că Roma a fost întemeiată de regele mitic Romulus.
Treptat, romanii vor reuși să cucerească teritoriile adiacente Romei, extinzându-
se mai apoi înspre nordul și sudul Peninsulei Italice. Treptat, cultura și civilizația
romană ajung pe teritorii străine, cucerite în urma războaielor și transformate
apoi în provincii. Puterea Romei nu era exercitată doar asupra Europei, ci și a
Africii de Nord și a unei bune părți din Asia.
Această perioadă se va încheia în anul 476 d.Hr., când armata barbarului Odoacru va ajunge
în Italia și va cuceri Roma, îndepărtându-l de la tron pe împăratul Imperiului
Roman de Apus, Romulus Augustulus.
Pe teritoriul României, această perioadă corespunde cu transformarea Daciei
în provincie romană (anul 106) și continuă până la retragerea
aureliană (271-275).
a. Contextul intern
o războaiele dintre daci și romani (101-102, 105-106);
o transformarea Daciei în provincie romană (106);
o retragerea aureliană (271-275).
b. Contextul extern
o Roma regală (753 î.Hr – 509 î.Hr);
o Republica romană (509 î.Hr – 27 î.Hr);
o Războaiele punice (264 î.Hr – 146 î.Hr);
o Primul triumvirat (60 î.Hr);
o Al doilea triumvirat (42 î.Hr);
o Principatul ( 27 î.Hr – 14 d.Hr);
o Imperiul roman (14-234);
o Anarhia militară (234-284);
o Dominatul (284-313);
o Primul val de migratori (sec. IV-V)

Eseu despre romanitatea românilor în viziunea istoricilor

 numirea a doi istorici care au abordat tema romanității românilor;
 menționarea a două argumente utilizate de istorici pentru a susține romanitatea românilor;
 prezentarea unui motiv al preocupării istoricilor pentru studierea romanității românilor;
 menționarea unei consecințe a abordării temei romanității românilor de către istorici;
 formularea unui punct de vedere referitor la semnificația studierii romanității românilor pentru istorici și susținerea acestuia printr-un
argument istoric.

Etnogeneza românească reprezintă procesul de formare a poporului și a limbii române, care se

încadrează în procesul general european de formare a popoarelor și a limbilor neolatine. Poporul
român s-a format în urma unei duble asimilări: dacii sunt asimilați de romani, rezultând daco-
romanii și ulterior, daco-romanii i-au asimilat pe migratori, dintre care slavii au jucat rolul mai
important. Așadar, în formarea poporului român identificăm: substrat dacic, strat roman și
suprastrat slav. Poporul român s-a format atât la nord, cât și la sud de Dunăre, în aria romanității
răsăritene, punct final al etnogenezei românești fiind secolul al VIII-lea.
Romanitatea românilor semnifică atât descendența românilor din coloniștii aduși de
împăratul roman Traian în Dacia, cât și unitatea de limbă, neam și religie a tuturor românilor din
întreg teritoriul locuit de aceștia. Românii au fost desemnați în sursele medievale fie „vlahi”,
„valahi”, „volohi” sau „blachi”, dar ei s-au numit întotdeauna „români” sau „rumâni”, fiind singurul
popor romanic care cuprinde în numele său numele cetății Roma.
 Despre romanitatea românilor s-au formulat de-a lungul timpului mai multe teorii (teoria
continuității, teoria puristă, teoria imigraționistă), numeroși istorici fiind preocupați de studierea
acestei teme, atât din motive științifice, cât și politice. Astfel, printre istoricii care au abordat tema
romanității românilor se remarcă în secolul al XIX-lea A.D. Xenopol și Bogdan Petriceicu Hașdeu.
aceștia sunt susținătorii teoriei continuității, conform căreia poporul român este o îmbinare de
element tracic, romanic și slav, dintre care rolul predominant îl are cel romanic, care dă poporului
român caracterul unei naționalități romanice. Printre argumentele acestora se numără
continuitatea dacică sub stăpânire romană, dovadă în acest sens fiind existența unităților auxiliare
formate din daci și continuitatea daco-romană după 275 la nordul Dunării, evidențiată atât de
tezaurele monetare de factură daco-romană descoperite în secolele al III-lea – al IV-lea, cât și de
inscripțiile latinești.
În fapt, istoricii au fost preocupați de studierea acestei teme, deoarece românii din Transilvania
erau supuși unor nedreptăți în timpul ocupației habsburgice. Aceștia erau considerați națiune
tolerată, fiind privați de nenumărate drepturi civile și politice. După ce se crease Imperiul Austro-
Ungar în anul 1867 și Transilvania a intrat sub dominație habsburgică, Robert Roesler, dezvoltase
teoria imigraționistă, pentru a justifica regimul la care erau supuși românii. Susținătorii acestei
teorii afirmau că primii în Transilvania fuseseră maghiarii, iar românii ar fi venit ulterior, în
secolul al XIII-lea.
Abordată atât în perioada regimurilor democratice, cât și a celor dictatoriale, aceasta a avut
consecințe importante, cum ar fi combaterea unor teori nefondate, cum este cea imigraționistă.
Astfel, prin argumente arheologice, istorice și lingvistice, teoria imigraționistă a fost eliminată din
plaja posibilelor origini ale poporului român, argumentele unor istorici precum A.D. Xenopol,
Vasile Pârvan, Gheorghe I. Brătianu fiind extrem de solide.
Studierea romanității românilor este extrem de importantă, deoarece aduce în prim plan originea
poporului român și identitatea națională, combătându-se astfel falsele teorii privind etnogeneza
românească, elaborate în alt scop decât cel științific. Un argument în acest sens este activitatea
Școlii Ardelene, care a luptat pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania, elaborând
si primul program politic modern al acestora – Supplex Libellus Valachorum.
În concluzie, romanitatea românilor este o problemă amplu dezbătută încă din perioada Evului
Mediu și până în zilele noastre, însă abordarea este diferită în funcție de regimul politic și scopul
avut de cercetători. În perioada comunistă scopul era unul politic, fiind diferit în funcție de
raporturile existente între România și URSS, însă după revenirea la democrație, Lucian Boia se
remarcă printre cercetătorii acestei teme, afirmând fără loc de interpretare originea romană a
poporului român, relevată de caracterul latin al limbii române.

Eseu despre preocuparea istoricilor privind romanitatea

românilor

 menționarea a două cauze ale abordării romanității românilor de către istorici și precizarea unei asemănări între acestea;
 menționarea a doi istorici și prezentarea viziunii referitoare la romanitatea românilor a unuia dintre aceștia;
 formularea unui punct de vedere referitor la existența constantelor în abordarea romanității românilor de către istorici şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Romanitatea românilor a reprezentat un subiect amplu dezbătut de istoricii din diverse perioade
istorice, atât români, cât și străini. Pentru români, romanitatea și originea latină a limbii și a
poporului reprezintă un important element al identității lingvistice și culturale.
Cauzele abordării romanității românilor de către istorici sunt variate. Poporul român a
avut de foarte mult timp conștiința originii sale latine, a unității de neam și a vechimii pe aceste
meleaguri. Istoricii români au urmărit de-a lungul mai multor secole să demonstreze în
principal continuitatea populației daco-romane pe teritoriul Daciei și după retragerea aureliană și,
de asemenea, originea latină a limbii și a poporului român. În secolul al XVIII-lea, teoriile
istoricilor români au fost formulate pentru a sprijini lupta românilor pentru drepturi în timpul
ocupației austro-ungare în Transilvania, când românii nu au făcut parte din etniile privilegiate.
Pe de altă parte, istorici străini precum cei maghiari sau austrieci au abordat tema romanității
românilor deseori pentru a contesta vechimea și continuitatea românilor în spațiul carpato-
danubiano-pontic, precum și romanitatea acestora. În condițiile în care în secolul al XVIII-lea
românii din Transilvania au început să lupte pentru afirmarea națională, în istoriografie au fost
enunțate teorii, numite imigraționiste. Aceste teorii au fost formulate pentru a sprijini supremația
austro-ungarilor în Transilvania și limitarea drepturilor românilor.
Cei doi mari susținători ai teoriei imigraționiste sunt Franz Iosef Sulzer și Robert Roesler.
Sulzer susținea faptul că românii nu se puteau trage din coloniști romani deoarece Dacia a fost
părăsită total de populație la retragerea aureliană. De asemenea, el a afirmat că românii s-au
format la sudul Dunării și au migrat apoi la nordul Dunării abia în secolul al XIII-lea. Robert
Roesler va dezvolta teoria imigraționistă în lucrarea sa intitulată „Studii românești” (1871). Pentru
a-și susține teoria, acesta aducea argumente precum: dacii au fost exterminați ca popor în timpul
războaielor cu romanii; perioada de 165 ani cât a durat stăpânirea romană în Dacia a fost prea
scurtă pentru ca romanizarea să se poată realiza; la retragerea aureliană fosta provincie Dacia a
fost părăsită de toți locuitorii, care s-au retras la sudul Dunării, unde s-a constituit de fapt poporul
român.
Față de teoria imigraționistă roesleriană vor lua ferm poziție membrii Școlii Ardelene din
Transilvania (Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai) și istorici din Țara Românească și
Moldova precum Bogdan Petriceicu-Hasdeu sau A. D. Xenopol. A. D. Xenopol a alcătuit lucrarea
intitulată „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană”, în care a
încercat să-și expună contraargumentele sale vizavi de teoria roesleriană. Acesta aduce argumente
de ordin arheologic, păstrarea unor toponime locale, atestarea prezenței soldaților daci în armata
romană etc.
Constanta principală care poate fi urmărită în abordarea romanității românilor de
către istoricii români o reprezintă conștiința originii latine a limbii și a poporului român și
continuitatea sa în spațiul geografic de la nordul Dunării. Un argument în acest sens îl constituie
abordarea acestui subiect în diverse epoci istorice, de la perioada cronicarilor români până în
epoca modernă și contemporană. Astfel, subiectul a fost abordat în secolele XVII-XVIII de
cronicari precum Grigore Ureche în „Letopisețul Țării Moldovei”, Miron Costin în „De neamul
moldovenilor”, Dimitrie Cantemir în „Hronicul romano-moldo-vlahilor” sau Ion Neculce
în „Letopisețul Țării Moldovei”. În secolul al XX-lea, problema continuității românilor este
dezbătută de autori precum Vasile Pârvan în „Getica”, C-tin C. Giurescu, Nicolae Densușianu sau
Nicolae Iorga în „Istoria Românilor”.

Perioada medievală
Ce reprezintă perioada medievală?
Perioada medievală sau Evul Mediu reprezintă perioada cuprinsă între Antichitate și
Modernitate.
Între ce ani este cuprinsă perioada medievală?
Evul Mediu este cuprins între anii 300/500 (în funcție de spațiul istoric) – 1500/1700.
Situația internă și externă
Perioada medievală (sau Evul Mediu) are ca durată aproximativ un mileniu, între anii 300-500
și 1500-1700. Acești ani marchează, pe de o parte, prăbușirea Imperiului Roman de Apus
(secolul al V-lea), iar pe de altă parte, cucerirea Constantinopolului (secolul al XV-lea) și
Revoluția Franceză (secolul al XVIII-lea).
Contextul intern
 structurile politice din secolele al XI-lea-al XIII-lea;
 formarea statelor medievale Țara Românească (Litovoi, descălecatul Negru-Vodă, Basarab
I), Moldova (descălecatul lui Dragoș, Bogdan) și Transilvania (Mercurius și Leustachius);
 domnitorii (Mircea cel Bătrân 1386-1418, Alexandru cel Bun 1400-1432, Iancu de
Hunedoara 1441-1456, Vlad Țepeș 1456-1462, Ștefan cel Mare 1457-1504, Mihai Viteazul
1558-1601);
 Renașterea în spațiul românesc (sec. XVI).
Contextul extern
 formarea statelor medievale europene: Imperiul carolingian, Sfântul Imperiu Roman,
Anglia etc. (sec. IX-XI);
  renașterea carolingiană (sec. IX);
 Marea Schismă (1054);
 lupta pentru învestitură (sec. XI-XII);
 cruciadele (sec. XI-XVI);
 centralizarea statală (sec. XIV-XV);
 Renașterea (sec. XV-XVI);
 cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453).

Eseu despre spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu

și la începuturile modernității

Înainte de formarea statelor medievale, spațiul românesc a fost organizat în obști sătești. Acest tip
de organizare este întâlnit încă din timpul dacilor. Apoi, obștile sătești s-au dezvoltat și
au dus la formarea autonomiilor locale precum voievodatele sau țările. În timp,
dezvoltarea și unirea diferitelor autonomii locale a dus la formarea statelor medievale
românești intracarpatice (Transilvania) și extracarpatice (Țara Românească, Moldova).
După formarea statelor medievale românești, au fost înființate diverse instituții centrale. Dintre
acestea, unele dintre cele mai importante instituții centrale înființate în Evul Mediu în
spațiul românesc sunt Domnia și Biserica.
În perioada Evului Mediu, otomanii încearcă pătrunderea în Europa, iar polonezii şi maghiarii
manifestă tendinţe expansioniste asupra statelor medievale româneşti. Neavând
resursele necesare unor acţiuni ofensive şi dominaţi de dorinţa de a menţine statele
românești și identitatea religioasă, voievozii români au acţionat pe cale
diplomatică în vederea atingerii obiectivelor. Acţiunile diplomatice se manifestau sub
forma tratatelor, a raporturilor de vasalitate sau trimiterea solilor, scrisorilor etc.
O acţiune diplomatică desfăşurată în Evul Mediu ce se referă la spaţiul românesc este tratatul de
la Radom. Astfel, în contextul expansiunii maghiare, Mircea cel Bătrân, domnitorul
Ţării Româneşti (1386-1418), încheie un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav
Jagello, prin intermediul lui Petru I Muşat, în 1389, la Radom, tratat ratificat la Lublin,
pe 10 ianuarie 1390, alianţă reînnoită în mai multe rânduri. Tratatul este încheiat pe
picior de egalitate, principala prevedere constând în sprijin reciproc împotriva Ungariei
şi a altor inamici.
Însă, în contextul internaţional instabil, voievozii români s-au văzut nevoiţi să acţioneze şi în plan
militar, o cauză a implicării spaţiului românesc în conflict, în Evul Mediu,
fiind menţinerea identităţii religioase, constant ameninţate de otomani. Astfel, Imperiul
Otoman, reprezenta un pericol la fel de mare pentru întreaga lume creştină, fapt care i-a
determinat pe creştini să îşi unească forţele în scopul alungării turcilor din
Europa. Două acţiuni militare desfăşurate în secolele al XIV-lea – al XV-lea sunt lupta
de la Nicopole şi cea de la Belgrad.
Lupta de la Nicopole are loc în 1396, la care participă şi Mircea cel Bătrân în fruntea unei
armate române, alături de alte state creştine împotriva otomanilor, creştinii fiind însă
înfrânţi. Bătălia de la Belgrad are loc în 1456, când Iancu de Hunedoara, voievod al
Transilvaniei, în fruntea armatei creştine, obţine o strălucită victorie împotriva
otomanilor.
Consider că acţiunile militare din spaţiul românesc au avut un rol important în stoparea invaziei
otomane în Europa, românii ţinându-le piept otomanilor în numeroase confruntări, în
ciuda superiorităţii numerice a acestora din urmă. Pe de altă parte, conducătorii români
s-au unit cu puteri creştine împotriva otomanilor. Un argument în acest sens este
participarea lui Dimitrie Cantemir la lupta de la Stănileşti, din iulie 1711, unde
armata moldo-rusească este însă înfrântă.
În concluzie, după întemeierea statelor medievale româneşti, românii s-au văzut nevoiţi să apere
integritatea teritorială a acestora, precum şi credinţa, fapt care a determinat
conducătorii români să se afirme în plan internaţional, atât sub aspect militar, cât şi
diplomatic. În ciuda numeroaselor victorii obţinute în perioada Evului Mediu, la
începutul modernităţii în Țările Române extracarpatice (Țara Românească și Moldova)
 va fi instaurat de către Poarta Otomană regimul fanariot, în timp ce Transilvania este
organizată sub stăpânire habsburgică.

Eseu despre politica promovată în relațiile internaționale din Evul

Mediu și de la începuturile modernității
Politica statelor românești în Evul Mediu și la începuturile modernității a urmat în general o linie
de consolidare a acestora, de apărare a integrității lor teritoriale și a independenței lor politico-
administrative. În fața tendințelor expansioniste ale Imperiului Otoman și a dorinței acestuia de a
înainta până la Viena, în inima Europei, Țările Române au avut un rol activ, reușind să oprească
înaintarea turcilor la Dunăre. În acest context s-a afirmat, pe bună dreptate, că Țările Române, au
reprezentat un „bastion al creștinătății” în calea înaintării otomane.
Se remarcă în lupta antiotomană mari personalități politice în persoana unor
domnitori precum Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan
cel Mare, care au știut să îmbine diplomația și confruntările militare în realizarea acestor
deziderate enumerate mai sus. Astfel, cele două cauze majore ale implicării reprezentanților
spațiului românesc în conflictele militare din secolul al XIV-lea sunt apărarea integrității
teritoriale și administrative a Țărilor Române, pe de o parte, și stoparea înaintării otomanilor spre
centrul Europei, pe de altă parte.
Preocuparea principală a celor trei state românești medievale (Țara Românească, Moldova și
Transilvania) a devenit, așadar, păstrarea integrității lor teritoriale în lupta cu Imperiul Otoman
care dorea să le cucerească și să le transforme în pașalâcuri. Țările Române au purtat, datorită
inferiorității numerice, un război defensiv cu Poarta, în încercarea de a-și păstra statutul politic.
Nu vor reuși să-și păstreze independența, însă nici nu vor fi transformate în pașalâcuri: statutul lor
politico-juridic va evolua spre autonomie, relațiile cu Imperiul Otoman fiind reglementate din
secolul al XV-lea prin Capitulații.
Instituția centrală care s-a implicat activ în războaiele antiotomane a fost Domnia, prin
reprezentantul său – domnul. Domnii români, conducători ai unor armate inferioare numeric celei
otomane, au trebuit să își folosească la capacitate maximă trupele și astfel au adoptat deseori
tactica “pământului pârjolit”, prin evacuarea satelor și retragerea locuitorilor spre munți,
distrugerea recoltelor pentru a priva otomanii de hrană, otrăvirea fântânilor, continua hărțuire a
adversarului prin atacuri neașteptate și desfășurarea luptei într-o zonă favorabilă taberei
românești: atac în zile cețoase (lupta de la Vaslui), atac surpriză (atacul de noapte de la
Târgoviște), locuri înguste (bătălia de la Posada), ținuturi mlăștinoase (confruntarea de la Rovine).
Iancu de Hunedoara (1441-1456) a fost una dintre personalitățile politice care s-au remarcat în
luptele împotriva Imperiului Otoman din secolul al XV-lea. El a fost suficient de abil, folosindu-și
talentele diplomatice și militare pentru organizarea confruntărilor cu otomanii prin realizarea unei
noi coaliții creștine care să oprească înaintarea turcilor spre centrul Europei. Imperiul Otoman se
afla la acea vreme în plină ascensiune, organizând atacul militar decisiv asupra
Constantinopolului, ultima relicvă a Imperiului Bizantin și pregătind cucerirea Belgradului.
În anul 1441 Iancu de Hunedoara reuşeşte să înfrângă o oaste otomană în Serbia. Un an mai târziu,
în 1442, se va confrunta cu o altă armată ce a pătruns în Transilvania și inițial, fiind luat prin
surprindere, este învins la Sântimbru, lângă Alba Iulia (18 martie 1442), apoi însă i-a înfrânt pe
turci între Alba Iulia şi Sibiu.
În septembrie 1442 Iancu obține o victorie deplină asupra oastei turceşti pe cursul superior al
râului Ialomiţa. Iancu de Hunedoara va începe pregătirile pentru o expediţie la sud de Balcani,
numită „Campania cea lungă” (septembrie 1443 - ianuarie 1444). Oastea lui Iancu s-a concentrat în
Banat și a reușit să cucerească orașul Nisa, apoi teritoriul până la est de Sofia. Datorită condiţiilor
vremii de iarnă, voievodul a dispus retragerea la Zlatniţa, dând mai multe lovituri otomanilor,
bazându-se însă mai mult pe forțe proprii, întrucât ajutorul promis a fost sub aşteptări. Succesele
din „Campania cea lungă” au dus la reluarea tratativelor pe plan european pentru organizarea unei
noi cruciade antiotomane.
Legat de politica diplomatică a secolului al XV-lea, putem nota aici pacea de la Adrianopol
încheiată de Iancu de Hunedoara cu Mehmed al II-lea în 1452, prin care sultanul se angaja să nu
atace timp de trei ani Ţara Românească, Transilvania, Serbia şi Ungaria şi să nu construiască alte
fortificaţii pe linia Dunării.
 În opinia mea, conflictele militare purtate de români la sfârșitul Evului Mediu și începuturile
modernității au însemnat o perioadă de consolidare a statelor medievale românești, de apărare a
integrității lor teritoriale și a independenței lor politico-administrative. În fața tendințelor
expansioniste ale Imperiului Otoman și a dorinței acestuia de a înainta până la Viena, în inima
Europei, Țările Române au avut un rol activ, reușind să oprească înaintarea turcilor la Dunăre.
Anul 1453 reprezintă un moment important în strategia plănuită de Imperiul Otoman de înaintare
către inima Europei. Căderea Constantinopolului a reprezentat totodată și sfârșitul Imperiului
Roman de Răsărit (Bizantin). În ce privește Ţările Române și Ungaria, erau primele amenințate de
planurile Porții, care pregătea o campanie de cucerire a Belgradului, cetate aflată atunci sub
stăpânirea maghiară. Iancu de Hunedoara, la acel moment căpitan general al Ungariei și
Transilvaniei, prevăzuse atacul sultanului Mehmed al II-lea și se pregătise adecvat. El reușește să
înfrângă armata otomană și să oprească pentru un timp avansarea turcilor spre Europa și
transformarea Ungariei în pașalâc.
Unii istorici au afirmat că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creştine” iar Iancu de
Hunedoara a primit apelativul de „atlet al lumii creștine”. În acest context s-a afirmat, pe bună
dreptate, că Țările Române, au reprezentat un „bastion al creștinătății” în calea înaintării
otomane.
În concluzie, politica promovată de spațiul românesc în relațiile internaționale din Evul Mediu și
la începuturile modernității a fost mai mult una defensivă, axată pe protecția integrității statale.
Domnitorii Țărilor Române au reușit să facă față cu brio atacurilor, fie ele otomane sau ungare,
prin tacticile de luptă abordate, dar și prin relațiile diplomatice încheiate cu alte state.

Stat și politică în spațiul românesc în Evul Mediu și la începuturile

modernității

La începutul Evului Mediu locuitorii teritoriului românesc erau organizați în obști sătești,
conduse de cnezi ori juzi, precum și de Sfatul oamenilor buni și bătrâni. Aceste obști sătești au
semnalat elementele de continuitate întâlnite atât la daci, cât și la daco-romani. Ulterior, acestea s-
au grupat într-un cadru geografic care să permită dezvoltarea economică și socială, în structuri
autonome, pe care Nicolae Iorga le-a numit „romanii populare”. Aceste autonomii locale au avut
un rol important în formarea statelor medievale românești, reprezentând baza coagulării politice.
Organizarea statului feudal în istoria românilor s-a înfăptuit sub forma voievodatului, fiind
favorizată de factori interni și externi (creșterea demografică, evoluția economică, politică și
religioasă, drumurile comerciale europene cu finalitate la gurile Dunării și Mării Negre – ceea ce a
permis dezvoltarea mai rapidă a unor așezări, devenite centre politice, economice și culturale).
Așadar, în istoriografie au fost semnalate pe teritoriul spațiului românesc în perioada secolelor al
IX-lea – al XI-lea numeroase autonomii locale. Un exemplu în acest sens este Voievodatul lui
Menumorut, în zona Crișurilor, cu centrul la Biharea, conform informațiilor provenite din „Gesta
Hungarorum” ( „Faptele maghiarilor”). Conducătorul român, conform relatărilor cuprinse în izvor,
este înfrânt de regalitatea maghiară în timpul expansiunii acesteia.
Autonomii locale au fost consemnate și în secolele următoare, atât la sud de Carpați, cât și la est.
Astfel, în zona dintre Dunăre și Carpați sunt atestate următoarele formațiuni prestatale, „lăsate
românilor” de către regalitatea maghiară: Voievodatul lui Litovoi și cel al lui Seneslau. Voievodatul
lui Seneslau se găsește în zona Argeșului., iar informații despre organizarea acesteia sunt cuprinse
în „Diploma cavalerilor ioaniți” emisă de regele maghiar, Bella al IV-lea, pe 2 iunie 1247. Atestat,
așadar în secolul al XIII-lea, voievodatul lui Seneslau este caracterizat de discrepanța dintre
păturile sociale, sunt menționați „majores terrae” - mai marii pământului, în opoziție cu „rusticii” -
țăranii de rând. Diploma surprinde realitățile social-economice și politice ale momentului la câțiva
ani de la marea invazie tătară. Dincolo de distrugerile și de popularea care a urmat invaziei,
teritoriile extracarpatice pulsează o vie activitate economică și se află în plin proces de structurare
mai multe mici alcătuiri politice.
Autonomiile locale existente în spațiul românesc se vor grupa, formând statele medievale
românești, care vor dăinui timp de mai multe secole. Sunt înființate ulterior întemeierii
unele instituții centrale, menite a asigura o organizare și stabilitate a statului. Principalele
instituții centrale din spațiul românesc extracarpatic (Țara Românească și Moldova) sunt Domnia,
Biserica, Adunarea țării, Sfatul domnesc și Armata. În spațiul intracarpatic (Transilvania) lucrurile
au stat diferit, acesta fiind organizat de coroana maghiară până în secolul al XIV-lea, când devine
Principat autonom sub suzeranitate otomană. Până atunci el este însă un voievodat, condus de un
voievod și un vice-voievod.
În spațiul extracarpatic, un rol important îl are Biserica, instituție care atestă rezistența în fața
tendinței de catolicizare din partea Ungariei. După înființarea Mitropoliilor acestea au fost direct
subordonate Patriarhiei de la Constantinopol. Domnia a avut o strânsă legătura cu Biserica,
manifestat pe mai multe planuri. Domnul este însă viager și de „os-domnesc”. Acesta avea largi
atribuții în domeniul politicii interne și externe, bucurându-se de o autoritate sporită.
Începând cu secolul al XIV-lea contextul internațional este caracterizat de tendințele
expansioniste ale Ungariei, Poloniei și Imperiului Otoman, fapt care pune în pericol
statele medievale românești. Domnitorii români vor acționa atât în plan politic, cât și militar în
vederea apărării suveranității naționale și a identității religioase. În plan diplomatic vor acționa în
sensul trimiterii de soli, scrisori, dar și a încheierii unor tratate cu caracter economico-politic sau
militar. În lupta armată, aceștia se vor confrunta cu puterile amenințătoare atât pe cont propriu,
cât și aliate cu alte puteri creștine.
O acțiune militară la care participă reprezentantul unei instituții centrale din spațiul românesc
în secolul al XV-lea este lupta de la Vaslui, purtată de domnul Ștefan cel Mare al Moldovei
(1457-1504) împotriva trupelor sultanului Mahomed al II-lea, conduse la Vaslui de către Suleiman-
Pașa. Această campanie de pedepsire a lui Ștefan de către sultan s-a datorat refuzului domnitorului
român de a mai plăti tribut și de a ceda otomanilor Chilia și Cetatea Albă. În acest context, în
fruntea unei armate de 120.000 de oameni, pașa se îndreaptă spre Moldova. Ștefan cel Mare
mobilizează o armată mult inferioară celei otomane ( aprox. 40.000 oameni ), însă domnitorul
moldovean recurge la tactici de luptă folosite și de înaintașii săi. Astfel, el poruncește arderea
recoltelor, secarea fântânilor, tactică intrată în istorie sub denumirea de „tactica pământului
pârjolit”. Ulterior, îi atrage pe adversari într-o zonă defavorabilă acestora din urmă, unde nu-și pot
valorifica superioritatea numerică, la Vaslui, pe Podul Înalt. Aici, pe 10 ianuarie 1475, are loc lupta
între cele două armate, Ștefan cel Mare ieșind învingător din confruntare, victorie ce va fi făcută
cunoscută întregii Europe creștine prin intermediul unei scrisori trimise pe 25 ianuarie 1475.
Așadar, două instituții centrale din spațiul românesc sunt Biserica și Domnia, iar o acțiune militară
la care participă reprezentantul uneia dintre acestea în secolul al XV-lea este lupta de la Vaslui,
purtată de Ștefan cel Mare împotriva oștilor otomane.
Domnitorii români vor acționa și în plan diplomatic, în vederea apărării intereselor naționale. În
acest sens, ei se implică în relațiile internaționale din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, alături de
alte puteri creștine ale Europei, contribuind la încercările acestora de a alunga turci din Europa.
Consider că acțiunile acestora au fost semnificative în lupta cavalerilor occidentali contra turcilor,
iar un argument care susține ideile menționate este aderarea lui Mihai Viteazul, domnul
Țării Românești ( 1593-1601) la „Liga Sfântă”, alianță antiotomană inițiată de papalitate și
Rudolf al II-lea. Astfel, cu toate că fusese ocolit de solii Ligii, fiind considerat fidel Porții, Mihai
Viteazul, în urma consultării boierilor, ia inițiativa unor contacte diplomatice, alăturând statul
român luptei antiotomane.
În concluzie, aflați încă într-o fragedă organizare politică, românii au acționat pe toate planurile
pentru a-și apăra interesele naționale, formând ulterior front comun cu alte puteri care aveau
aceleași obiective. Lupta domnitorilor români a fost apreciată în rândul conducătorilor occidentali,
mulți dintre aceștia căutând stabilirea unor contacte diplomatice cu Țările Române
Eseu despre rolul spațiului românesc în relațiile internaționale din
secolele al XIV-lea-al XVIII-lea
 menţionarea a două conflicte militare desfășurate în spațiul românesc în secolul al XIV-lea;
 precizarea unui cauze a implicării spațiului românesc în diplomația secolului al XIV-lea;
 prezentarea unui fapt istoric referitor la conflictele militare desfășurate în spațiul românesc însecolul al XV-lea;
 menţionarea a două acțiuni diplomatice referitoare la spațiul românesc din secolul al XV-lea;
 formularea unui punct de vedere referitor la consecințele implicării spațiului românesc în relațiile internaționale din secolele al XVI-lea – al
XVIII-lea asupra unei instituții centrale şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric

Finele secolului al XIV-lea este caracterizat de tendințele expansioniste ale Imperiului Otoman și
lupta statelor creștine de a opri expansiunea turcească, luptă în care Țările Române joacă un rol
foarte important. Asemenea tendințe au manifestat și Ungaria și Polonia, acestea având în plan
anexarea Țărilor Române ale căror resurse și poziție geografică erau foarte tentante. Domnii din
perioada medievală au ținut piept cu succes acestor valuri de expansiunie timp de mai multe
secole, păstrând integritatea teritorială și cea religioasă a spațiului românesc, și câștigând în
același timp respectul pe plan internațional.
În acest context, printre numeroasele conflicte militare desfăşurate în spaţiul românesc
în secolul al XIV-lea se numără și lupta de la Posada şi cea de la Rovine. Lupta de la Posada are
loc între Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, şi regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.
Lupta este descrisă în „Cronica pictată de la Viena” a lui Marcus von Kolt şi se desfăşoară într-o
trecătoare nelocalizată, care intră în istorie sub numele de Posada, între 9 și 12 noiembrie 1330.
Victoria îi aparţine lui Basarab I, care câştigă astfel independenţa Ţării Româneşti faţă de Ungaria.
Lupta de la Rovine, un alt conflict militar din secolul al XIV-lea, se desfăşoară între Mircea cel
Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, şi sultanul Baiazid, care organizează expediţia împotriva Ţării
Româneşti cu scopul de a-l pedepsi pe voievodul român, deoarece anexase Dobrogea la Ţara
Românească şi îi sprijinise pe sârbi în lupta antiotomană. Bătălia are loc la Rovine la 10 octombrie
1394/17 mai 1395, victoria aparţinându-i lui Mircea cel Bătrân, în ciuda faptului că acesta are o
armată mult inferioară numeric. Consecinţa acestei bătălii este stoparea încercării otomanilor de a
transforma Ţara Românească în paşalâc.
O cauză a implicării spaţiului românesc în acţiunile diplomatice din secolul al XIV-
lea este apărarea fiinţei statale, împotriva puterilor expansioniste care ameninţau integritatea
teritorială. Voievozii români acţionează în susţinerea luptei antiotomane atât pe cale armată, cât şi
pe cale diplomatică.
Un fapt istoric referitor la conflictele militare desfășurate în spațiul românesc în
secolul al XV-lea este bătălia de la Vaslui, consecința acesteia fiind stoparea invaziei otomane
spre inima Europei, Moldova fiind văzută ca o adevarată „poartă a creștinătății”. Aprig apărător al
creştinătăţii, domnul moldovean Ştefan cel Mare (1457-1504) a purtat numeroase bătălii împotriva
otomanilor. Printre conflictele purtate de domnitor împotriva otomanilor se numără şi bătălia de
la Vaslui. Astfel, după ce în 1473 Ștefan cel Mare refuză să mai plătească tribut turcilor și să le
cedeze acestora Chilia și Cetatea Albă, sultanul Mahomed al II-lea pornește o ofensivă împotriva
Moldovei, trimițând o oaste de aproximativ 120 000 de ostași, a cărei comandant era Soliman
Pașa. Bătălia are la Vaslui la data de 10 ianuarie 1475 unde, deși în inferioritate numerică, armata
lui Ștefan cel Mare iese învingătoare mulțumită tacticilor de luptă avansate ale domnitorului
român. Amintim printre altele tactica ademenirii inamicilor într-un loc îngust și mlăștinoș, tactica
pământului pârjolit și profitarea din plin a condițiilor climatice favorabile.
Însă, domnitorul Ştefan cel Mare a acţionat şi pe cale diplomatică în relaţiile
internaţionale. Două acțiuni diplomatice referitoare la spațiul românesc din secolul al
XV-lea sunt scrisoarea trimisă de Ştefan cel Mare apărătorilor creştinătăţii şi jurământul de
suzerano-vasalitate depus regelui Poloniei. După victoria de la Vaslui în faţa turcilor, pe 25
ianuarie 1475, Ștefan cel Mare trimite principilor creştini o scrisoare prin care anunţă victoria
împotriva turcilor. Convins de faptul că turcii vor ataca din nou Moldova, domnul cere degrabă
ajutor pentru a salva ţara, primul obstacol nord-dunărean al otomanilor în drumul lor spre inima
Europei. De asemenea, după ce în 1484 sultanul Baiazid al II-lea cucereşte Chilia şi Cetatea Albă,
pe 15 septembrie 1485 Ștefan cel Mare depune jurământ de vasalitate Poloniei, condusă de regele
Cazimir al IV-lea, la Colomeea, în speranţa recuperării celor două cetăţi. Relaţiile de suzerano-
vasalitate presupun obligaţii pentru ambele părţi implicate, sprijin şi ajutor reciproc și respectarea,
în relaţiile internaţionale, a principiului “prietenii mei sunt şi prietenii tăi, duşmanii mei sunt şi
duşmanii tăi“.
Consider că implicarea spațiului românesc în relațiile internaționale din secolele
al XVI-lea – al XVIII-lea a avut o puternică influenţă asupra Domniei, instituţie centrală
a statelor medievale extracarpatice, argument în acest sens fiind modul în care ea a evoluat,
evoluţie strâns legată de contextul internaţional. Astfel, începând cu secolul al XVI-lea se remarcă
o scădere a autorităţii domnului şi totodată o ascensiune ca şi putere a boierimii. Treptat, pe
fondul înfrângerilor domnitorilor români, are loc şi un amestec al Porţii în numirile la tron,
culminând cu instituirea regimului fanariot la începutul secolului al XVIII-lea.
În concluzie, pe parcursul secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea, Țările Române îşi demonstrează
calitatea de apărătoare a creştinătăţii prin participarea frecventă la lupta antiotomană, în vederea
 stopării invaziei otomane spre centrul Europei, dar şi a apărării lumii creştine, a cărei „poartă” era
vazută ca fiind Moldova. Domnitorii români se remarcă atât pe câmpul de luptă, cât şi în planul
relaţiilor diplomatice, ţările creştine urmărind în mai multe cazuri implicarea acestora. Însă,
această luptă antiotomană îşi va lăsa amprenta asupra instituţiei domniei, care pentru aproximativ
un secol va fi caracterizată de regimul fanariot, instaurat de sultan din cauza neîncrederii în
domnii pământeni care se apropiaseră prea mult de puterile rivale.

Perioada cruciadelor
Ce reprezintă perioada cruciadelor?
Perioada cruciadelor reprezintă o etapă a Evului Mediu, care a început cu secolul al XI-lea. Pe
parcursul acesteia, Europa creștină a purtat o serie de războaie împotriva necreștinilor care
stăpâneau Ierusalimul (turcii selgiucizi). Luptele duse împotriva selgiucizilor poartă numele de
cruciade clasice, în timp ce războaiele duse împotriva otomanilor poartă numele de cruciade târzii
sau antiotomane.
Între ce ani este cuprinsă perioada cruciadelor?
Perioada cruciadelor este structurată astfel:
 Cruciadele clasice: 1096-1270;
 Cruciadele târzii: sec. XIV-XVI.
Situația internă și externă în timpul perioadei cruciadelor
a. Contextul intern
o implicarea domnitorilor Țărilor Românești în cruciadele târzii (Cruciada de la Nicopole,
„Campania cea lungă”, Bătălia de la Vaslui, Bătălia de la Războieni etc.) - sec. XIV-XVI.
b. Contextul extern
o cruciadele clasice: I-VIII (sec. XI-XIII);
o cruciadele târzii (antiotomane) (sec. XIV-XVI);
o cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453).

Perioada epocii fanariote

Ce reprezintă perioada epocii fanariote?
Epoca fanariotă reprezintă o perioadă de tranziție în Istoria Românilor, de trecere de la medieval
la modern. De-a lungul acesteia, Țara Românească și Moldova au fost cârmuite de
domni greci care proveneau din cartierul grecesc al Constantinopolului, Fanar. De aici
vine și numele perioadei.
Între ce ani este cuprinsă perioada epocii fanariote?
Perioada epocii fanariote este cuprinsă între anii: 1711/1716 – 1822. Această epocă începe mai întâi
în Moldova, în anul 1711, iar apoi, din 1716, și în Muntenia.
Situația internă și externă în timpul epocii fanariote:
a. Contextul intern
o instaurarea domniilor fanariote în Moldova și Țara Românească (1711/1716);
o mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu (1821);
o instaurarea domniilor pământene (1822).
b. Contextul extern
o războaiele ruso-turce și austro-turce (sec. XVIII-XIX);
o Transilvania trece sub dominația habsburgică (1699);
o Războiul de 7 ani (1756-1763);
o formarea Coalițiilor împotriva Franței revoluționare (1792-1814)

Perioada „crizei orientale” sau „chestiunea orientală”

 Ce reprezintă perioada „crizei orientale”/„chestiunea orientală”?
Criza Orientală este o perioadă din istoria Europei caracterizată prin încercările de rezolvare a
problemelor diplomatice și politice generate de decăderea Imperiului Otoman.
Între ce ani este cuprinsă perioada „crizei orientale”/„chestiunea orientală”?
Expresia nu este atribuită unui eveniment anume, dar include o varietate de probleme apărute în
Europa începând cu secolul al XVIII-lea și până în primii ani ai secolului XX. La fel cum
spune și denumirea, această perioadă are de-a face cu Orientul, mai exact cu Imperiul
Otoman și cu decăderea lui: 1774-1923.
Situația internă și externă în timpul „crizei orientale”/„chestiunea orientală”
a. Contextul intern
o instaurarea domniilor fanariote în Țara Românească și Moldova (1711/1716);
o mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu (1821);
o domniile regulamentare (1822-1829);
o revoluțiile de la 1848 din cele trei Țări Române (1848);
o dubla alegere a lui Al. I. Cuza (1859);
o Războiul de Independență (1877-1878).
b. Contextul extern
o războaiele ruso-turce și cele austro-turce (sec. XVIII-XIX);
o războaiele împotriva lui Napoleon (1802-1814);
o Războiul Crimeii (1853-1856);
o Răscoala din Bosnia și Muntenegru, războiul Imperiului Otoman cu Serbia (1875-
1877);
o Serbia și România își dobândesc independența (1878);
o Războaiele Balcanice (1912-1913);
o Primul Război Mondial (1914-1918)

Epoca modernă
Ce reprezintă epoca modernă?
Epoca Modernă reprezintă o epocă istorică situată între Evul Mediu și Epoca Contemporană.
Între ce ani este cuprinsă epoca modernă?
Epoca Modernă este cuprinsă între anii 1501/1701 (în funcție de spațiul istoric) și 1918.
Pentru a-ți fi mai ușor să delimitezi această perioadă, te poți gândi că între perioada medievală și
cea modernă este puțin mai mult de un secol diferență, cel puțin în cazul țării noastre.
Prin urmare, la aproximativ 100 de ani de moartea lui Mihai Viteazul, se
instaurează regimul fanariot, regim care marchează tranziția spre epoca
modernă în realul sens al cuvântului.
ATENȚIE!!! Anii de domnie a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), precum și cei ai
lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) fac parte tot din perioada de tranziție spre
modernitate, ideile și reformele lor fiind o bază pentru proiectele ce vor urma.
Situația internă și externă
a. Contextul intern
o Epoca fanariotă (1711-1821 în Moldova, 1716-1821 în Țara Românească);
o Petiția: Supplex Libellus Valachorum în Transilvania (1791);
o Mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu (1821);
o Revoluțiile de la 1848 (din toate cele trei principate);
o Unirea din 1859 (dintre Moldova și Țara Românească);
o Domnia lui Alexandru Ioan Cuza și reformele sale (1859-1866);
o Războiul pentru Independență (1877-1878);
o România în Primul Război Mondial (1916-1918);
o Marea Unire (1918).
b. Contextul extern
o Marile descoperiri geografice (sec. XV-XVI);
o Reforma și războaiele religioase (sec. XVI);
o Războiul de 30 de ani (1618-1648);
o Monarhia absolutistă (sec. XVI-XVIII);
o Iluminismul (sec. XVIII);
o Revoluția americană (1765-1783);
o Revoluția franceză (1789-1799);
o Congresul de la Viena (1814);
o Revoluția de la 1848 în Europa (1848);
o Războiul Crimeii (1853-1856);
o Marile imperii coloniale (sec. XIX);
o Războaiele Balcanice (1912-1913);
o Primul Război Mondial (1914-1918).

Eseu despre formarea statului român modern și evoluția acestuia în

secolul al XIX-lea-Perioada “concertului european”(Eseu)

În ceea ce privește formarea și evoluția statului român modern, se poate spune că secolul al XIX-
lea a fost cel mai reprezentativ, iar dovadă stau evenimentele petrecute, toate arătând cât de
arzătoare era dorința de emancipare și unire a românilor din cele trei principate.
Una dintre acțiunile în acest sens i-a aparținut lui Tudor Vladimirescu care, la data de 23 ianuarie
1821, prin proclamația-program de la Padeș, din Țara Românească, a făcut cunoscute
nemulțumirile românilor cu privire la starea politică și socială a țării din acea perioadă și i-a
îndemnat pe aceștia să lupte pentru drepturile lor. Câteva zile mai târziu, mai exact la data de 11
februarie 1821, se întocmește documentul ”Cererile norodului românesc” prin care se cer, printre
altele, reforme în justiție și administrație, desființarea privilegilor și creșterea autonomiei. Din
păcate, armata otomană se sesizează și intervine cu trupe. Revoluția este înăbușită iar Tudor este
asasinat la Târgoviște. Ideile sale însă nu au murit, ele fiind purtate, reluate și dezvoltate câteva
decenii mai târziu de fruntașii revoluțiilor întreprinse în principatele române în anul 1848. Și de
această dată, singura modalitate de a schimba starea social-culturală, deloc favorabilă românilor,
era o revoluție. Prin urmare, documentele redactate în Moldova (Petițiune-proclamație), în Țara
Românească (Proclamația de la Islaz), Transilvania (Petițiune Națională) și Bucovina (Petiția țării)
conțineau o serie de puncte comune, ceea ce demonstrează caracterul unitar al românilor. Printre
aceste puncte se numărau: desființarea privilegiilor, drepturi și libertăți, alegerea unui domn pe
cinci ani, împroprietărirea țăranilor și reforme. Din păcate, și aceste revoluții au avut același
sfârșit ca aceea a lui Tudor Vladimirescu, intervenția armatei rusești, de această dată, reducându-i
la tăcere pe revoluționari.
Cu toate acestea, acțiunile din 1821 și 1848 nu au fost în zadar, ecoul lor răsfrângându-se asupra
evenimentului din anul 1859 care a contribuit decisiv la consolidarea statul român modern. După
încheierea Războiului Crimeii (1853-1856), se întocmește Tratatul de pace de la Paris la data
de 18/30 martie 1856, datorită căruia Principatele Române scapă de sub protectoratul rusesc,
suzeranitatea otomană persistând, dar fiind din ce în ce mai scăzută. De asemenea, tot în cadrul
acestui Tratat, autonomia Țărilor Române este pusă sub garanția marilor puteri, românilor dându-
li-se oportunitatea de a-și exprima opinia cu privire la viitorul lor politic prin adunările ad-hoc. În
cadrul acestor adunări, poporul cerea unirea Principatelor, aducerea unui prinț străin și
respectarea autonomiei. Marile puteri iau în considerare aceste cereri, fapt ce se concretizează
prin Convenția de la Paris din 7/19 august 1858, care devine și legea fundamentală pentru
Principate până în anul 1864. Profitând de lipsa de precizie și de anumite nespecificări, românii își
dovedesc încă o dată solidaritatea națională, împlinind un ideal de veacuri al poporului: Unirea
Principatelor Țara Românească și Moldova, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în datele
de 5, respectiv 24 ianuarie 1859. A urmat o politică de consolidare în urma căreia s-au dat o serie
de reforme și legi, printre care controversata reformă agrară, reforma educației, legea organizării
armatei. Cuza nu a rezistat mult însă la cârma țării, deoarece în anul 1866 ”Monstruoasa coaliție” a
liberalilor și conservatorilor l-au obligat să abdice.
În anii ce-au urmat, „problema orientală” s-a redeschis. România s-a alăturat inițiativei de
a opri Imperiul Otoman, cauza fiind cucerirea independenței. Pentru a scăpa de sub suzeranitatea
otomană, Țările Române nu aveau altceva de ales decât calea armelor. Ministrul Mihail
Kogălniceanu, având garanția Rusiei, proclamă independența României în Parlament la data de 9
mai 1877. Astfel, noul principe, Carol I de Hohenzollern, ia măsuri în acest sens, pornind ofensiva
împotriva turcilor. În data de 30 august/11 septembrie, oastea română, cu sprijinul armatei rusești,
cucerește prima redută a Plevniei, Grivița. Bătălii grele au avut loc și la Vidin și Rahova, unde
armata română a ieșit învingătoare, silindu-i pe otomani să se predea. Totul a culminat
cu Congresul de pace de la Berlin, din anul 1878, unde României i se recunoștea și pe plan
internațional independența.
În concluzie, consider că acțiunile întreprinse de România în „criza orientală” au fost extrem de
importante, bifând un eveniment important în procesul de emancipare a statului român, și anume
cucerirea independenței. Prin Congresul de pace de la Berlin din anul 1878, unde României i se
recunoștea și pe plan internațional independența, țara noastră și-a câștigat dreptul fundamental la
autodeterminare. De asemenea, acest eveniment a pregătit terenul pentru ceea ce urma să se
întâmple câteva decenii mai târziu, adică pentru Marea Unire din 1918.
Eseu despre stat și politică în spațiul românesc în secolele al XIX-lea-al
XX-lea-P.”concertului European”(Eseu)
Statul și politica din spațiul românesc au cunoscut numeroase modificări în secolele al XIX-lea-
al XX-lea, fapt datorat atât situației interne cât și situației internaționale la care România a fost
nevoită să participe diplomatic și armat pentru a-și îndeplini obiectivele sale. Această perioadă
reprezintă de asemenea și consolidarea statului român modern, consolidare înfăptuită prin
proiectele politice elaborate în prima jumătate a secolului al XIX-lea și evenimente marcante
precum Unirea Principatelor din 1859, cucerirea independenței în 1877-1878 și Marea Unire din
1918, toate scoțând în evidență dorința de unitate și libertate a românilor.
Un proiect politic important din secolul al XIX-lea a fost „Cererile norodului românesc” întocmit
în perioada revoluției lui Tudor Vladimirescu. Astfel că, în actul elaborat în februarie 1821 se
cereau recunoașterea suveranității poporului, desființarea privilegiilor, reforme în domeniile
importante și întărirea autonomiei. Cu toate că mișcarea revoluționară a fost înăbușită în cele din
urmă de forțele armate otomane și programul nu a fost aplicat, repercusiunile au fost benefice
pentru Țările Române, marcând încheierea epocii fanariote.
Un alt proiect politic a fost întocmit în Țara Românească în timpul revoluției din anul 1848 care
a cuprins întreg teritoriul românesc, izbucnită pe fondul nemulțumirilor sociale și naționale ale
românilor. Redactată de Ion Heliade Rădulescu, „Proclamația de la Islaz” prevedea, printre altele,
independența în justiție și administrație fără amestecarea puterilor internaționale, domn
responsabil pe cinci ani și emanciparea clăcașilor.
Așadar, două proiecte politice referitoare la statul român modern elaborate în secolul al XIX-lea
au fost ”Cererile norodului românesc” din cadrul revoluției lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 și
”Proclamația de la Islaz”, întocmită pe fondul revoluției din anul 1848.
Programele politice s-au concretizat un deceniu mai târziu când, prin dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza (5 și 24 ianuarie 1859) în Moldova și Țara Românească, s-a produs Unirea
Principatelor Române. A urmat o perioadă marcată de o serie de reforme și legi menite să
consolideze statul nou creat. Cu toate acestea, domnitorul nu a rezistat mult la cârma țării, fiind
înlăturat în anul 1866, succesorul său fiind prințul Carol I de Hohenzollern.
În anul 1866 a fost adoptată și prima constituție românească. Un act fundamental era mai mult
decât necesar, o cauză a adoptării acestuia fiind schimbările majore survenite în politica
românescă în această perioadă. Aceste schimbări se traduc prin noul statut al celor două principate
și anume acela de țară, aducerea unui prinț străin și crearea unui nou cadru instituțional.
Redactată după modelul Constituției belgiene, actul constituțional al României era unul liberal,
fiind introduse principii precum separarea puterilor în stat- puterea legislativă, executivă și
judecătorească, principiul garantării drepturilor și libertăților cetățenești, principiul guvernării
reprezentative.
Așadar, o cauză a adoptării constituției din anul 1866 a fost noua realitate politică creată în urma
Unirii Principatelor. Două trăsături ale acestei constituții sunt caracterul liberal și faptul că este
prima constituție internă a românilor, adoptată de reprezentanți ai poporului aleși prin vot secret
și liber.
În anii ce au urmat, România a reușit să-și obțină independența (1877-1878), ajutată și de
contextul internațional favorabil, mai exact redeschiderea „problemei orientale” în anul 1875. Tot
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, țara noastră s-a alăturat alianței Puterilor Centrale
formată din Germania, Italia și Austro-Ungaria pentru a-și proteja integritatea teritorială,
amenințată din ce în ce mai mult de Rusia. Începutul secolului al XX-lea marchează prima
conflagrație mondială în care România a participat, urmărindu-și interesele naționale. Astfel că,
sfârșitul Primului Război Mondial a însemnat pentru țara noastră îndeplinirea idealului de
veacuri, Marea Unire.
Noua realitate politică și socială creată în urma Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 a făcut
necesară adoptarea unei noi Constituții, aceasta fiind elaborată de Partidul Național Liberal și
promulgată de regele Ferdinand la data de 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial pe 29
martie 1923. O caracteristică foarte importantă era caracterul liberal al acestui act fundamental.
Caracterul liberal reiese din principiile promovate de această constituție: existența
pluripartidismului, libertății individuale garantate, a principiului suveranității naționale și a
separării puterilor în stat, drepturi civile și politice. Puterile în stat erau împărțite astfel: puterea
legislativă era exercitată de Rege și Parlament, puterea executivă de Rege și Guvern, puterea
judecătorească de Înalta Curte de Casație și Justiție. De punctat faptul că puterea judecătorească
era independentă și nu era influențată de Guvern, Parlament sau Rege, fapt ce dovedește încă o
dată caracterul democratic al acestei Constituții.
În opinia mea, rolul constituției în construcția democrației postdecembriste a fost unul benefic
nu doar pentru clasa politică românească, ci și pentru societatea românească privată de drepturi și
libertăți cetățenești mai bine de jumătate de secol. Adoptată la 21 noiembrie 1991 și validată prin
referendum național la data de 8 decembrie în 1991, noua Constituție a reintrodus concepte
precum drepturi și și libertăți cetățenești, separarea puterilor în stat și suveranitatea poporului.
Astfel că, în anul 1992 au avut loc alegeri democratice, populația putând să-și exprime voința prin
vot.
În concluzie, statul și politica românească din secolele al XIX-lea-al XX-lea au cunoscut o
evoluție semnificativă, săvârșindu-se astfel emanciparea statului român. Deși a stat în umbră
pentru aproximativ jumătate de secol datorită regimului comunist, România a reușit în ultimul
deceniu al secolului al XX-lea să se alinieze în rândul țărilor democratice.

Eseu despre evoluția statului român modern din a doua jumătate a

secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea -
P.”concertului european”(Eseu)

Secolul al XIX-lea a reprezentat pentru popoarele europene începutul luptei pentru eliberare de
sub suzeranitatea imperiilor care dominau scena politică în Europa. România nu a făcut excepție,
deoarece ideile revoluției de la 1848, concentrate pe noțiuni precum „drepturi și libertăți
democratice”, „unitate națională” și „independență națională”, au pus bazele proiectului politic
care a dus la înfăptuirea României Mari.
Deși speranțele românilor cu privire la o posibilă unire scăzuseră drastic odată cu Tratatul de
Pace de la Balta Liman din 1 mai 1849, prin care autonomia internă a fost restrânsă și
influența Imperiilor Otoman și Țarist au crescut, Războiul Crimeii a oferit principatelor un context
prielnic schimbărilor politice. Astfel că, în urma Congresului de Pace de la Paris din data de 30
martie 1856, România a obținut garanția marilor puteri privind statutul de autonomie. De
asemenea, suzeranitatea otomană a început să scadă simțitor. Un an mai târziu, în adunările ad-
hoc, oameni din toate stările sociale cereau în unanimitate: autonomia și neutralitatea
Principatelor, unirea, aducerea unui prinț străin și un guvern reprezentativ cu o singură adunare.
Marile puteri au luat la cunoștință dorințele românilor, fapt dovedit prin Convenția de la Paris
din 7/19 august 1858, care a devenit și constituția Principatelor până în 1864. Una dintre condiții
era ca Moldova și Țara Românească să aibă fiecare câte un domnitor, ales pe viață, însă nu se
menționa interdicția de a fi ales același domnitor pentru ambele țări. Românii au profitat de
această ocazie, astfel că în datele de 5 și 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al
Moldovei și Țării Românești, realizându-se unirea celor două principate. În anii ce au urmat, noul
domnitor a înfăptuit o serie de reforme care au consolidat unirea din punct de vedere legislativ și
administrativ. Cu toate acestea, lovitura de stat din 2 mai 1864 prin care Cuza, ajutat de Mihail
Kogălniceanu, a dizolvat Adunarea care se împotrivea reformei agrare (prin care țăranii erau
împroprietăriți) a însemnat „începutul sfârșitului” domnitorului. Doi ani mai târziu, conservatorii
și liberalii formează ”Monstruoasa coaliție” și reușesc să-l detroneze pe Alexandru Ioan Cuza la
data de 11/23 februarie 1866.
 Situația internă a țării rezona cu situația internațională, relațiile dintre state devenind din ce în
ce mai încordate. Astfel că, în 1875 se redeschide „problema orientală”. Având sprijinul Rusiei, la 9
mai 1877, ministrul Mihail Kogălniceanu proclamă independența României în Parlament. Aceasta
trebuia câștigată și pe câmpul de luptă, prin urmare, la 30 august/11 septembrie, armata română
în fruntea căreia era noul principe, Carol I, ia cu asalt Plevna, reușind să cucerească reduta Grivița.
Bătălii s-au purtat și la Vidin, Rahova și Smârdan. După încheierea războiului, soldat cu
înfrângerea Imperiului Otoman, a avut loc Congresul de pace de la Berlin (1878) în care României i
se recunoștea independența. Cu toate acestea, relațiile cu fostul aliat, Rusia, au început să se
răcească, determinându-l pe Carol să semneze un tratat secret prin care adera la Tripla Alianță din
care făceau parte Germania, Austro-Ungaria și Italia.
Începutul secolului XX marchează prima conflagrație mondială în care România a jucat un rol
important, taberele fiind schimbate în funcție de interesele naționale. Prin urmare, în primii doi
ani ai războiului, țara noastră a fost neutră, timp în care și-a negociat îndelung teritoriile aflate în
continuare sub dominația altor state. Atât Puterile Centrale, fostele aliate, cât și Antanta încercau
să determine România să participe alături de ele. Obținând garanții care priveau recuperarea
teritoriilor, România a intrat în război în cele din urmă în august 1916, alături de Antanta,
declarând război Austro-Ungariei. În perioada următoare, țara a avut de suferit, pierzând două
treimi din suprafața sa. Ieșirea Rusiei din război în 1917, a făcut ca balanța să se încline în favoarea
Germaniei, forțând România să încheie o pace deloc avantajoasă cu Puterile Centrale în martie-
mai 1918. Din fericire, această pace nu a apucat să fie pusă în aplicare, victoriile Antantei
schimbând soarta războiului și implicit și pe cea a României.
Dizolvarea Imperiilor Austro-Ungar și Otoman precum și dorința românilor de pretutindeni de a
fi uniți într-un singur stat au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri.. Acțiunile românilor
manifestate prin adunările reprezentative de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia au făcut posibil
realizarea unui ideal cerut încă din 1848. Noul stat conținea Basarabia, independentă de Rusia,
Bucovina și Transilvania, independente la rândul lor de Austro-Ungaria.
În concluzie, consider că înfăptuirea Marii Unirii a reprezentat cel mai important pas în
desăvârșirea statului național român. Anii ce au urmat, au favorizat dezvoltarea statului din punct
de vedere politic, administrativ, economic și social, țara urmând calea democrației. Dovadă stă
Constituția adoptată în 1923 de către regele Ferdinand ce prelua majoritatea punctelor
din Constituția din 1866, însă cu mici diferențe: România devenea „stat național unitar”, noul șef
al statului era Regele, cetățenii beneficiau de proprietate particulară, vot universal și învățământ
obligatoriu.

Eseu despre participarea României la relațiile internaționale din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea -
P.”concertului European”(Eseu)

Relațiile internaționale din secolul al XIX- lea – începutul secolului al XX-lea sunt caracterizate
de schimbarea raporturilor de forțe în plan internațional, în contextul „crizei orientale”. Astfel,
între Rusia și Poarta Otomană există o permanentă stare de tensiune și război, implicând și alte
state europene, printre care și România. Lupta celor două state pentru dominație în zona balcanică
va determina numeroase schimbări în ceea ce privește statutul politico-juridic al spațiului
românesc, favorizând mai întâi întemeierea statului român modern, iar apoi obținerea
independenței României, aceste obiective naționale realizându-se pe fondul mutațiilor care au loc
în plan internațional, ale căror protagoniste sunt Rusia și Turcia.
Astfel, în contextul redeschiderii “problemei orientale” în 1875, România acționează împotriva
Turciei, dorind participarea la războiul antiotoman, în vederea obținerii independenței.
Negocierile româno-ruse încep încă din anul 1876, când are loc la Livadia, în Crimeea, o
întrevedere între o delegație română condusă de I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, însă ele se
concretizează în aprilie 1877, când se semnează la București, o convenție româno-rusă, care
reglementează trecerea trupelor rusești pe teritoriul României, Rusia luându-și angajamentul
respectării integrității teritoriale a statului român, dar și ocolirea Bucureștiului.
O altă acțiune desfășurată de România în contextul “crizei orientale” este participarea acesteia
pe front, începând cu vara anului 1877. Trupele rusești subestimând forța armatei otomane,
lovindu-se însă de o puternică rezistență a acesteia la Plevna. Carol I acceptă să se alăture ofensivei
cu condiția de a conduce trupele româno-ruse. Astfel, România participă la cucerirea redutei
Grivița I, iar mai apoi cucerirea Plevnei, care capitulează în noiembrie 1877.
Așadar, două acțiuni desfășurate de România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
cadrul ”crizei orientale” sunt semnarea convenției româno-ruse și participarea la lupta
antiotomană și cucerirea Griviței și a Plevnei, un alt stat implicat în acestea fiind Rusia.
Consecința implicării României în ”criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
este obținerea independenței. După ce în februarie 1878 se încheie armistițiul ruso-otoman, se
încheie și tratatul de la San Stefano, la ale cărui negocieri reprezentantul României nu I se dă voie
să participe , motivul invocat fiind acela că nu poate fi primită la tratative o țară care nu este
independentă. Tratativele s-au purtat doar între Rusia și Poartă, recunoscându-se printre altele și
independența României. Datorită celorlalte prevederi, tratatul crește mult influența Rusiei în
Balcani, Marile Puteri, nemulțumite de acest fapt, solicită organizarea unui nou congres, care are
loc la Berlin.
În conformitate cu prevederile tratatului încheiat în 1878 la Berlin, se recunoaște independența
României, condiționată de schimbarea articolului 7 din constituție (acordarea dreptului la
cetățenie și necreștinilor, în speță evreii și musulmanii) și acceptarea schimbului teritorial propus
de Rusia (cedarea sudului Basarabiei, în schimbul Dobrogei, Deltei și Insulei Șerpilor). La aceste
tratative au fost prezenți din partea României Ion I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, care
ceruseră insistent într-un memoriu recunoașterea independenței de stat și a neutralității.
Independența a fost recunoscută imediat de Rusia și de Austro-Ungaria și ulterior, în 1880, de
restul Marilor Puteri.
La începutul secolului al XX-lea au loc schimbări importante sub raportul forțelor pe plan
internațional: în 1908 Austro-Ungaria anexează Bosnia și Herțegovina, ceea ce duce la o apropiere
a Serbiei de Rusia, Bulgaria devine independentă și se apropie de Austro-Ungaria. În acest context
România duce o politică de echilibru în zonă, existând tensiuni în relațiile cu Grecia și cu Bulgaria.
În această situație internațională, o acțiune desfășurată de România în cadrul relațiilor
internaționale de la începutul secolului al XX-lea este participarea la cel de-al doilea război
balcanic (1913), participare care a determinat înfrângerea Bulgariei. Amestecul României în război
s-a datorat faptului că Bulgaria amenința granița de sud a României. Consecința este înfrângerea
Bulgariei și creșterea prestigiului extern al României.
Pacea nu durează mult, deoarece în anul 1914 izbucnește Primul Război Mondial. Și de data
aceasta atitudinea României a fost una activă, ea implicându-se în război de partea Antantei, după
lungi negocieri purtate cu reprezentanții celor două tabere adversare. Scopul intrării României în
război este desăvârșirea unității statale, motiv pentru care intră de partea Antantei, consecința
fiind realizarea marelui obiectiv național al românilor, Marea Unire. Așadar, două acțiuni
desfășurate de România în cadrul relațiilor internaționale de la începutul secolului al XX-lea sunt
participarea la al doilea război balcanic și participarea la Primul Război Mondial.
După sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de pace de la Paris, România este un
adevărat militant pentru pace și securitate în plan internațional. Consider că această politică
promovată de România a avut un puternic impact în plan internațional, remarcându-se
personalitatea ilustrului diplomat român Nicolae Titulescu, care caracteriza politica adoptată de
România în plan internațional afirmând “De la național prin regional spre universal, iată lozinca
României peste granițe”, subliniind inițiativa României în vedere constituirii unor alianțe bi și
multilaterale menite a asigura pacea și securitatea mondială. Argument în acest sens este
implicarea României în alianțele regionale Mica Înțelegere (organizație ce promovează o politică
defensive, din care fac parte România, Cehoslovacia și Iugoslavia) și Înțelegerea Balcanică (alianță
formată din Iugoslavia, Turcia, Grecia și România, create în 1934, având caracter defensiv).
În concluzie, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX -lea, conducătorii politici români
încep să exploateze relațiile internaționale apărute în sensul realizării obiectivelor naționale: așa a
fost realizat și statul român modern, așa a fost obținută independența și tot așa s-a realizat Marea
Unire. Profitând de climatul internațional, diplomații români au acționat în vederea transformării
Principatelor române, iar mai apoi a României, dintr-un obiect al relațiilor internaționale, într-un
subiect.
Eseu despre statul român modern și relațiile internaționale din secolul
al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea - P.”concertului
European”(Eseu)

Secolul al XIX-lea reprezintă cea mai bogată perioadă în evenimente care au ajutat la
consolidarea statului român modern. De la revoluția lui Tudor Vladimirescu, la revoluțiile din
1848, unirea Principatelor Moldova și Țara Românească în 1859, cucerirea independenței în 1877-
1878, adoptarea unei noi constituții și recunoașterea României ca monarhie în 1881, românii au
făcut tot posibilul să-și apere integritatea teritorială și statală și, mai mult de atât, să devină un stat
unitar și independent, împlinind astfel un ideal de veacuri al poporului.
De precizat și faptul că un mare aport la înfăptuirea statului român modern l-a avut și opinia
publică europeană și politica Marilor Puteri. În acest context „criza orientală”, marcată de războiul
Crimeei din 1853-1856 care i-a avut protagoniști pe Rusia și Imperiul Otoman, a creat împrejurări
favorabile României. În urma victoriei turcilor, s-a redactat Tratatul de Pace de la Paris (30 martie
1856) prin care protectoratul rus era înlăturat, autonomia Țărilor Române era pusă sub garanția
Marilor Puteri, iar suzeranitatea otomană era menținută. De asemenea, românilor li se cerea
opinia în legătură cu situația politică a țării prin convocarea adunărilor ad-hoc. În octombrie 1857
sunt adoptate rezoluțiile adunărilor. Printre deciziile enunțate se aflau: unirea într-un singur stat
sub numele de România, aducerea unui prinț străin, neutralitatea pământului românesc,
respectarea autonomiei principatelor, existența unei singure adunări legiuitoare.
Deciziile românilor nu au fost luate în seamă de Marile Puteri, care ofereau o unire formală
românilor însă, profitând de textul Convenției de la Paris, care era unul lacunar, românii au
realizat unirea prin dubla alegere a lui Cuza ca domn.
După crearea statului român modern, au fost adoptate o serie de reforme care au avut ca scop
modernizarea acestuia. Procesul de modernizare început de Cuza a fost continuat de principele
(viitorul rege) Carol I. Astfel, în sensul modernizării statului român, în 1864 se adoptă legea rurală,
prin care țăranii sunt împroprietăriți prin despăgubire, eșalonată pe 15 ani, în funcție de puterea
lor economică vizibilă în numărul de vite deținute.
Un alt fapt istoric desfășurat în statul român modern care a avut scopul modernizarii acestuia
este adoptarea constituției în timpul principelui Carol I. Așa că, în 1866 este adoptată prima
constituție internă a românilor, o constituție cu caracter democratic, elaborată de reprezentanții
națiunii române aleși prin vot liber și secret.
Așadar, două fapte desfășurate în statul român pentru modernizarea acestuia în secolul al XIX-
lea sunt adoptarea reformei agrare din 1864 și adoptarea constituției din 1866.
După crearea și consolidarea statului român modern, românii acționează în planul relațiilor
internaționale în vederea atingerii și a altor obiective naționale. Astfel, în contextul redeschiderii
„chestiunii orientale” în 1875, România se înscrie în linia țărilor care participă la lupta
antiotomană. Prin urmare, aceasta încheie o convenție cu Rusia și participă pe front împotriva
trupelor otomane, având ca scop obținerea independenței, care fusese proclamată pe 9 mai 1877 în
Parlament de către ministrul de externe Mihail Kogălniceanu.
După obținerea independenței de stat, noul obiectiv era asigurarea securității noului stat
independent. Acum, când garanția colectivă a celor șapte puteri dispăruse, România trebuia să
caute o umbrelă protectoare, căci propriile mijloace militare nu-i puteau asigura nici
suveranitatea, nici independența. Astfel, în urma unui calcul geopolitic, Germania apărea ca marea
putere capabilă să reprezinte un scut pentru România în fața expansionismului rus. Așadar,
România acționează în planul relațiilor internaționale, aderând în 1883 la Tripla Alianță (numită și
Puterile Centrale). Alianța a fost înnoită ulterior în mai multe rânduri, nefiind însă adusă la
cunoștința Parlamentului României de teama respingerii sale.
Așadar, două acțiuni desfășurate de România în relațiile internaționale din secolul al XIX-lea
sunt participarea la războiul ruso-otoman și aderarea la Puterile Centrale. O asemănare între
aceste două acțiuni este urmărirea unui interesului național : în cazul războiului obținerea
independenței de stat, iar în cazul aderării la Puterile Centrale obținerea securității naționale.
Consider că, în prima jumătate a secolului al XX-lea contribuția statului român la evoluția
relațiilor internaționale este decisivă, argument în acest sens fiind participarea României la Al
Doilea Război Balcanic (1913), care a determinat finalitatea acestuia și înfrângerea Bulgariei.
Dovadă a influenței României și respectului internațional pe care îl capătă în urma acțiunilor
întreprinse, conferința de pace are loc tocmai la București unde se hotărăște și anexarea
Cadrilaterului la România.

Eseu despre constituirea și consolidarea statului român modern

Constituirea statului român modern reprezintă unul dintre marile obiective naționale ale
românilor, pentru care aceștia au dus o luptă constantă și pe care au reușit să-l realizeze
exploatând întreg contextul internațional. Statul național a fost un obiectiv amplu dezbătut de-a
lungul timpului, încă din secolul al XVIII-lea, când boierii români elaborau proiecte politice și
memorii înaintate Marilor Puteri, care se întruneau pentru realizarea divergențelor întâlnite pe
scena internațională.
Românii profită de situația dintre Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Imperiul
Țarist pentru a putea realiza statul național, astfel încât, în contextul „chestiunii orientale”, unirea
românilor ajunge să devină o problemă discutată la nivel internațional de către Marile Puteri,
printre care românii găsesc și susținătoare. Astfel, întrucât germanii și italienii aveau același
obiectiv, crearea statului național, Sardinia și Prusia se numără printre susținătoarele constante
ale unirii Principatelor Române.
Încă din secolul al XVIII-lea, boierii nemulțumiți au reacționat față de regimul fanariot, în
sensul elaborării unor memorii, unele dintre acestea având caracter radical. Adresate marilor
puteri creștine, dar și Imperiului Otoman, acestea solicitau printre altele, unirea Moldovei cu Țara
Românească sub garanția puterilor creștine, dar și revenirea la domniile pământene. Un astfel de
memoriu este cel înaintat în 1791 de către boierii pământeni marilor puteri internaționale. Astfel,
invocând mai vechiile capitulații, memoriile elaborate au un caracter radical, boierii dorind
limitarea puterii otomane, unirea și chiar independența.
Boierii români, grupați în Partida Națională, au continuat elaborarea memoriilor și în secolul al
XIX-lea. Astfel, Partida Națională din Țara Românească, condusă de Ion Câmpineanu, a dus o
intensă activitate în vederea susținerii autonomiei românești. În 1930 întocmește două documente
importante: „Actul de unire și independență” și „Osăbitul act de numire a suveranului românilor”.
Acestea solicitau, printre altele, instaurarea unei monarhii constituționale, aplicarea principiului
separării puterilor în stat, al egalității în fața legii, precum și respectarea drepturilor și a
libertăților cetățenești.
Așadar, două proiecte politice referitoare la statul român modern, elaborate de români în prima
jumătate a secolului al XIX-lea sunt „Actul de unire și independență” și „Osăbitul act de numire a
suveranului românilor”, ambele elaborate de către Partida Națională din Țara Românească.
Ulterior, secolul al XIX-lea a mai fost marcat de revoluția pașoptistă, anul 1848 fiind un an
revoluționar european, având loc ample mișcări revoluționare în Franța, statele italiene, Imperiul
Habsburgic, statele germane și Țările Române. La scurt timp după înfrângerea mișcărilor
revoluționare și încheierea convenției de la Balta Liman, izbucnește un nou război ruso-otoman,
războiul Crimeii, finalizat cu victoria Turciei, care fusese sprijinită de către Franța, Anglia și
Sardinia. Ulterior are loc Congresul de pace de la Paris unde, pentru prima dată, se discută
problema unirii românilor într-un cadru internațional. Marile Puteri n-au putut însă lua o decizie
în acest sens, deoarece în timp ce Franța, Rusia, Prusia și Sardinia au susținut unirea românilor,
Austria, Turcia și ulterior Anglia s-au opus. În acest context Marile Puteri hotărăsc consultarea
românilor.
Astfel, în 1857 au loc alegeri pentru adunările ad-hoc. Alegerile din Moldova sunt însă falsificate
de caimacamul Nicolae Vogoride, care susținea interesele Turciei. În urma întâlnirii dintre
Napoleon al III-lea al Franței și regina Victoria a Angliei, s-a decis reluarea alegerilor, cu condiția
ca Franța să nu mai susțină cu orice preț unirea.
În octombrie 1857 sunt adoptate rezoluțiile adunărilor ad-hoc. Conform acestora, românii au
decis unirea într-un singur stat sub numele de România, aducerea unui prinț străin, dintr-o familie
domnitoare a Europei, crescut în religia țării, pentru a crea o dinastie, neutralitatea pământului
românesc, respectarea autonomiei principatelor, existența unei singure adunări legiuitoare.
Așadar, un proiect politic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a contribuit la
formarea statului român modern este rezoluțiile adunărilor ad-hoc din octombrie 1857.
În ciuda faptului că prin Convenția de la Paris Marile Puteri au oferit o unire formală a
românilor, mișcarea unionistă acționează pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn atât în
Moldova, cât și în Țara Românească, realizând Unirea Principatelor, punând Marile Puteri în fața
faptului împlinit. Prin urmare, crearea statului român modern se face prin dubla alegere a lui
Cuza, dar se va consolida în timpul domniei acestuia prin intermediul numeroaselor reforme, dar
și în timpul regelui Carol I.
Domnia lui Cuza are loc între anii 1859 și 1866, perioadă în care el adoptă numeroase reforme
în vederea modernizării statului. Două exemple în acest sens sunt legea rurală și legea instrucțiunii
publice. Astfel, la 14 august 1864 se adoptă legea rurală prin care țăranii sunt împroprietăriți prin
despăgubire, eșalonată pe 15 ani, în funcție de puterea lor economică vizibilă în numărul de vite
deținute. Nu toți țăranii au fost împroprietăriți în mod egal, iar 30 de ani nu aveau voie să
înstrăineze pământul, legea agrară aducând pagube marilor proprietari.
Ulterior, pe 7 decembrie 1864 se adoptă legea învățământului, prin care învățământul primar
devine gratuit și obligatoriu. Iau naștere licee, iar în 1860 și 1864 sunt înființate universitățile de la
Iași și București.
Așadar, două fapte istorice, din plan intern, care au contribuit la consolidarea statului român
modern, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sunt adoptarea legii rurale în varianta
guvernului Kogălniceanu și adoptarea legii învățământului.
Evoluția ulterioară a statului român modern este legată de domnia principelui Carol I, în timpul
căruia este adoptată prima constituție internă a românilor și care acționează în vederea obținerii
independenței de stat. De asemenea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, România este angrenată și
într-o alianță internațională dorind apărarea independenței și a suveranității naționale.
Consider că evoluția relațiilor internaționale ale statului român modern de la începutul
secolului al XX-alea a favorizat afirmarea acestuia în plan intonațional și creșterea prestigiului.
Argument în acest sens este participarea României la al doilea război balcanic, aceasta obținând
victoria împotriva Bulgariei care amenința granița de sud a României. Dovada faptului că România
devine un subiect de seamă pe scena intonațională este și faptul că la București are loc Tratatul de
Pace în august 1913 sub președinția lui Titu Maiorescu, România obținând Cadrilaterul.
În concluzie, crearea statului român modern, proiect politic dezbătut de marii gânditori politici
încă din secolul al XVIII-lea, s-a realizat prin activitatea mișcării unioniste, care profită de textul
convenției pentru a oferi românilor ceea ce Marile Puteri nu oferiseră: crearea unui stat național,
unitar. După crearea statului național s-a acționat în vederea consolidării acestuia prin
numeroasele reforme adoptate de Alexandru Ioan Cuza, afirmarea României făcându-se prin
obținerea independenței. În acest context a mai rămas un singur obiectiv de atins, cel mai mare
obiectiv național care a dăinuit de-a lungul timpului în conștiința românilor – desăvârșirea unității
statale, în acest sens oamenii politici români implicând România în Primul Război Mondial.

Perioada „concertului european”

Ce reprezintă perioada „concertului european”?
Perioada „concertului european” este perioada de timp specifică secolului XIX, marcată de
începutul lucrărilor Congresului de la Viena și până la Congresul de la Berlin, când s-au convocat o
serie de conferințe pentru reglementarea relațiilor din Europa.
Între ce ani este cuprinsă perioada „concertului european”?
Perioada „concertului european” este cuprinsă între anii 1814-1878.
Situația internă și externă în timpul perioadei „concertului european”
a. Contextul intern
o mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu (1821);
o domniile regulamentare (1831/1832-1848);
o Revoluția din 1848 în Țările Române (1848);
o Dubla alegere a lui Al. I. Cuza (1859);
o Războiul de Independență (1877-1878).
b. Contextul extern
o Congresul de la Viena (1814);
o Războiul de independență al Greciei (1821-1829);
o Revoluția din 1848 în Europa (1848);
o Războiul Crimeii (1853-1856);
o Congresul de la Paris (1856);
 o Conferința de la Paris (1858);
o Războiul ruso-turc (1877-1878);
o Conferința de pace de la San-Stefano (1878);
o Congresul de pace de la Berlin (1878).

Eseu despre statul român în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a

secolului al XX-lea -P.Moderna(Eseu)

 precizarea unui obiectiv înscris în proiectele politice din secolul al XIX-lea, referitor la statul român modern;
 prezentarea unui fapt istoric, desfăşurat pe plan intern, care contribuie la consolidarea statului român modern, în secolul al XIX-lea;
 menționarea a două acțiuni la care participă România în planul relațiilor internaționale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a câte unei
consecințe a fiecăreia;
 formularea unui punct de vedere referitor la implicarea României în relațiile internaționale din prima jumătate a secolului al XX-lea şi
susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea au marcat o perioadă de tranzit pentru
Principatele Române, modificările suferite pe plan politic, teritorial și social ducând la o evoluție în
ceea ce privește procesul de formare a statului român.
În vederea emancipării statului român, o serie de oameni politici, intelectuali și diplomați au
acționat prin redactarea de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea a mai multor proiecte
politice. Ele reprezentau vocea poporului care dorea mai mult decât orice egalitate, unitate și
independență. Secolul al XIX-lea s-a caracterizat și prin revoluțiile izbucnite în Țările Române,
acestea trasând directive precise în ceea ce privește dorințele românilor cu privire la soarta lor.
Câteva dintre obiectivele înscrise în proiectele politice din această perioadă, obiective comune
celor trei țări, au fost împroprietărirea țăranilor, desființarea privilegiilor și acordarea de drepturi
și libertăți personale.
Acestea au început să se concretizeze în perioada imediat următoare Unirii Principatelor
Moldova și Țara Românească din anul 1859. Astfel că, datorită contextului internațional prielnic
creat în urma terminării războiului Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei de către Imperiul
Otoman, și în urma Tratatul de Pace de la Paris din 18/30 martie 1856, precum și a Convenției de
la Paris din 7/19 august 1858, românii au găsit o cale să-și îndeplinească un ideal de veacuri.
Convenția de la Paris prevedea o unire formală, cu doi domni, două guverne și două adunări
separate, însă nu s-a specificat dacă cei doi domni trebuie să fie diferiți. Aceasta a fost portița de
ieșire a românilor, astfel că, în urma alegerilor din Moldova și Țara Românească, Alexandru
Ioan Cuza a fost desemnat domnitor în ambele principate, acest lucru întâmplându-se la
datele de 5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri nu au
avut de ales și au recunoscut Unirea Principatelor. În continuare, pe plan intern, noul domnitor a
căutat să-și consolideze domnia și unirea proaspăt înfăptuită printr-o serie de reforme, cea mai
importantă fiind reforma agrară impusă în urma loviturii de stat de la 2 mai 1864 prin care dizolvă
Adunarea. Cuza a mai rezistat doi ani la conducerea țării, în anul 1866 fiind nevoit să abdice în
urma presiunilor puse de către ”Monstruoasa coaliție” formată din conservatori și liberali radicali.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea România a mai bifat un eveniment important, și
anume cucerirea independenței. Acest lucru a fost posibil datorită participării armate a României
la războiul împotriva Imperiului Otoman, pe fondul redeschiderii problemei orientale. Astfel că, la
data de 30 august/11 septembrie 1877, armata română și cea rusă, în frunte cu principele Carol
I au atacat Plevna, cucerind reduta Grivița I. În zilele ce au urmat, armata aliaților a reușit să
înfrângă oastea otomană, punând capăt invaziei otomane. O consecință al acestui eveniment a fost
cucerirea și recunoașterea independenței României. O altă acțiune întreprinsă de România în
cadrul relațiilor internaționale a fost aderarea la Tripla Alianță în anul 1883, consecință a acestui
fapt fiind garanția independenței de către țările semnatare (Germania, Italia și Austro-Ungaria) și
protecția împotriva tendințele expansioniste ale unor țări precum Rusia.
În opinia mea, implicarea României în relațiile internaționale din prima jumătate a secolului al
XX-lea a avut consecințe extrem de benefice în procesul de desăvârșire a statului român modern.
Acțiunile armate și diplomatice întreprinse în Primul Război Mondial de România în perioada
1916-1918 și poziționarea țării în tabăra învingătoare, au facilitat Marea Unire din 1 decembrie
1918.
 În concluzie, consider că parcursul țării în perioada cuprinsă între secolul al XIX-lea și prima
jumătate a secolului al XX-lea a fost unul ascendent, evoluția fiind facilitată atât de situația
internă, cât și de situația internațională. Revoluțiile secolului al XIX-lea au avut un ecou puternic,
ideile fiind purtate și transpuse în reformele și legile din perioada lui Alexandru Ioan Cuza și Carol
I. Prima jumătate a secolului al XX-lea a reprezentat ultima etapă în procesul de emancipare
națională, Marea Unire fiind evenimentul care a încununat eforturile diplomatice și armate ale
românilor de-a lungul secolelor.

Eseu despre statul român şi „concertul european”

Evoluția spațiului românesc a depins, în linii mari, de raportul de forțe dintre Marile Puteri, dar
și de deciziile interne, Principatele Române, și ulterior România, aflându-se la intersecția
intereselor marilor puteri zonale.
Secolul al XIX-lea se caracterizează în plan european prin afirmarea națiunilor moderne și lupta
acestora pentru realizarea statului național. Astfel, italienii, germanii şi românii s-au înscris în
acest cadru, împlinirea acestei aspirații realizându-se treptat, pe fondul numeroaselor mutații care
au loc în societate.
Statul român a fost imaginat în proiecte politice încă din secolul al XVIII-lea de către marii
gânditori politici, dar va deveni o realitate instituțională în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
Așadar, pe parcursul secolului al XIX-lea, românii au întocmit numeroase proiecte politice care
au contribuit la constituirea statului român modern, exemplu în acest sens fiind proiectele politice
întocmite în exil de către reprezentanți ai revoluției pașoptiste, precum Mihail Kogălniceanu.
Astfel, pe 12 mai 1848 este întocmit, la Brașov, proiectul politic “Prințipiile noastre pentru
reformarea patriei”, iar în august 1848, la Cernăuți, “Dorințele Partidei Naționale din Moldova”.
Ambele documente au caracter radical, solicitând printre altele, unirea Moldovei cu Țara
Românească, „cheia bolții fără de care s-ar prăbuși întreg edificiul național” (M. Kogălniceanu).
Ideea subliniată în proiectele pașoptiste, aceea de întemeiere a statului român modern, a fost
susținută de eforturile săvârșite atât în plan intern de români, cât și extern de o parte a Marilor
Puteri, cum ar fi Franța, Sardinia sau Prusia. Astfel, după războiul Crimeei, în cadrul Congresului
de Pace de la Paris din data de 30 martie 1856, Marile Puteri hotărăsc să consulte românii în
privința unirii. Acest fapt determină organizarea unor alegeri ad-hoc, concretizate prin adoptarea
în octombrie 1857 a rezoluțiilor adunărilor ad-hoc, unde românii solicită printre altele unirea
Principatelor sub numele de România și aducerea unui prinț stăin. Deoarece după reîntâlnirea
Marilor Puteri în cadrul Conferinței de la Paris, unde acestea decid o unire formală, trunchiată,
presupunând doi domni, două adunări și două guverne, românii acționează din nou în plan intern
în vederea înfăptuirii obiectivului național, alegându-l domn pe Alexandru Ioan Cuza, atât în
Moldova, cât și în Țara Românească, realizând astfel unirea Principatelor. Acest fapt a fost posibil
deoarecere în textul Convenţiei de la Paris nu era menţionat că cei doi domni trebuie să fie
persoane diferite. Profitând de textul lacunar al Convenției, românii realizează unirea.
În ceea ce privește atitudinea Marilor Puteri, acestea au fost puse în fața faptului împlinit, fiind
nevoite să recunoscă unirea Principatelor Române doar pe timpul domniei lui Cuza, excepție
făcând însă Imperiul Otoman, care refuză recunoașterea unirii inițial dar, la insistențele celorlalte
puteri, în decembrie 1861, sultanul eliberează un firman prin care recunoaște creația statală a
românilor.
Așadar, două fapte istorice de politică internă prin care s-a format statul român modern sunt
organizarea adunărilor ad-hoc și dubla alegere a lui Cuza, Principatele aplicând „politica faptului
împlinit”. Ulterior acestor evenimente, lupta dintre Marile Puteri pentru dominație în zona
balcanică continuă, astfel încât în 1875 are loc redeschiderea „chestiunii orientale” prin războiul
antiotoman din Bosnia și Herțogovina. În 1876 izbucnește răscoala bulgară, crunt reprimată de
otomani, iar în același an Serbia și Muntenegru declară război Porții Otomane, fiind susținute din
umbră de Rusia.
Cu privire la atitudinea României față de noile evenimente, inițial aceasta se declară neutră dar
ulterior, guvernul liberal condus de I.C.Brătianu, inițiază o serie de acțiuni având ca obiectiv o
posibilă participare împotriva turcilor. Astfel, în octombrie 1876 are loc la Livadia, în Crimeea, o
întrevedere între o delegație română și țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, unde se discută
posibilitatea încheierii unei convenții româno-ruse.
Pe 4 aprilie 1877, la București, se semnează convenția româno-rusă, care reglementa trecerea
trupelor rusești pe teritoriul României, Rusia luându-și angajamentul respectării integrității
teritoriale a României și ocolirii Bucureștiului. La 6 aprilie 1877 este decretată mobilizarea
generală, iar pe 12 aprilie Rusia declară război Turciei și armata sa trece Prutul. Spre sfârșitul lunii
aprilie între România și Turcia intervine o stare de război nedeclarată pe linia Dunării. La 9 mai
1877 ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, răspunde interpelării deputatului Nicolae Fleva, și
proclamă în Adunarea Deputaților independența de stat a României.
În iunie 1877 armata rusă trece Dunărea, dar se lovește de o puternică rezistență din partea
turcilor la Plevna, ceea ce îl determină pe comandantul rus, arhiducele Nicolae, să trimită o
telegramă principelui Carol prin care îi solicită ajutorul. Carol acceptă, fără a semna un tratat de
alianță, cu condiția de a conduce trupele româno-ruse. Astfel, la 30 august 1877 are loc atacul
nereușit asupra Plevnei, fiind ocupată doar reduta Grivița I ; ulterior, Plevna va fi cucerită în
noiembrie 1877, când comandantul acesteia, Osman-pașa, se predă chiar armatei române. În
februarie 1878 se încheie armistițiul ruso-otoman, ulterior fiind încheiate tratate de pace la San
Stefano, iar apoi la Berlin.
La începutul secolului al XX-lea au loc schimbări fundamentale în raporturile de pe scena
internațională. Consider că România a avut un rol esențial în ordinea balcanică, argument în acest
sens fiind participarea acesteia la al doilea război balcanic, participare care a determinat finalitatea
acestuia. Astfel, ea se manifestă ca factor de echilibru zonal, crescându-i totodată și prestigiul în
plan internațional. Dovadă a faptului ca îi crește prestigiul este chiar organizarea Conferinței de
pace la București, unde România obține și Cadrilaterul.
În concluzie, după atingerea unui important obiectiv național, acela de întemeiere a statului
român modern, românii acționează în sensul obținerii independenței statale, prin participarea la
războiul ruso-otoman, iar ulterior în sensul desăvârșirii unității statale, marele obiectiv național al
românilor, prin unirea din 1918. Marii conducători politici acționează cu abilitate, exploatând
fiecare ocazie ivită în planul relaţiilor internaţionale în vederea atingerii scopurilor naţionale.

Epoca contemporană
Epoca Contemporană este o epocă istorică ce succede Epoca modernă.
Între ce ani este cuprinsă Epoca Contemporană?
Epoca Contemporană debutează de la finalul Primului Război Mondial (1918) și continuă până în
zilele noastre. Așadar, în acest moment noi ne aflăm în epoca contemporană.
Situația internă și externă din timpul Epocii Contemporane
1. Contextul intern
o participarea României la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920);
o participarea României la Al Doilea Război Mondial (1941-1945)
o România în timpul comunismului (1947-1989);
o Revoluția din decembrie 1989 (1989);
o România democrată (1990-prezent).
2. Contextul extern
o Conferința de Pace de la Paris (1919-1920);
o Al Doilea Război Mondial (1939-1945);
o State democratice și căderea „Cortinei de fier” (1947-1991);
o 1989 în Europa (1989);
o Integrarea europeană și crizele din Orientul Mijlociu (1992-prezent).
Eseu despre situația internă și internațională a României în perioada
postbelică-Perioada Comunista(Eseu)

Perioada postbelică a însemnat o perioadă de tranziție pentru țările mici, dar și una de
consolidare a puterii pentru foștii principali protagoniști ai războiului, mai exact URSS și SUA.
Dacă Occidentul a beneficiat de ajutor în ceea ce privește reabilitarea sa prin Planul
Marshall întocmit de SUA, soarta Europei de Est a fost decisă în principal de URSS. Astfel că,
sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale surprinde Europa dominată, pe de o parte, de o
ideologie totalitară, comunismul, și pe de altă parte, de democrație.
România a fost una dintre țările în care comunismul s-a manifestat puternic. Deși sfârșitul
războiului ne-a prins în tabăra învingătoare, prin Convenția de Armistițiu între România și
Puterile aliate semnată la 12 septembrie 1944 la Moscova, țara noastră a fost
considerată stat învins, fiind nevoită să plătească despăgubiri de război și să întrețină armata
sovietică de ocupație. Prin urmare, în toamna anului 1944, sprijinit tacit de Moscova, Partidul
Comunist Român a început să demareze lupta pentru preluarea puterii în țară. Totul a culminat cu
impunerea la 6 martie 1945 a guvernului Petru Groza, fapt ce a determinat instaurarea regimului
comunist. Monarhia a fost păstrată simbolic un timp, însă pregătirile pentru abdicarea regelui
Mihai 1 începuseră deja. La 29 decembrie 1947, Groza a cerut regelui să fie primit a doua zi. Astfel
că, pe 30 decembrie 1947, confruntați cu cererea lui Groza și Gh. Gheorghiu-Dej să abdice, regele a
abdicat, partidul național-comunist ieșind învingător. Așadar, se putea realiza integrarea deplină a
României în blocul sovietic.
Stalinizarea deplină a României s-a înfăptuit în anul 1948 prin trei practici politice: adoptarea
unei noi Constituții (de altfel, prima din noul regim comunist), prin care România devenea
republică populară, înființarea poliției politice (Securitatea) și crearea unui partid unic, Partidul
Muncitoresc Român, prin fuziunea dintre Partidul Comunist și Partidul Social-Democrat în
fruntea căruia a fost numit Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În anii ce au urmat, comunismul a început să se infiltreze în toate domeniile și instituțiile
statului. Astfel că, după modelul sovietic, s-a dat startul politicii de industrializare și naționalizare.
Acestea au însemnat înlocuirea proprietății private cu proprietatea de stat, lucru înfăptuit prin
colectivizarea agriculturii, naționalizarea mijloacelor de producție, planificarea cincinală și
centralizarea economică. Statul era puterea supremă, deținând toate pământurile, resursele
naturale, căile de comunicații, mijloacele de transport etc. Aceste acțiuni au nemulțumit populația,
majoritară în mediul rural, care a pierdut nu mai bine de 1.500.000 de hectare de pământ.
Agricultura era unul dintre domeniile economice care trebuiau monitorizate, acest lucru fiind
posibil prin înființarea cooperativelor agricole de producție (CAP), unde țăranii erau obligați să-și
predea toate bunurile pe care le dețineau. Munca depusă în cadrul colectivelor le aducea țăranilor
o cotă anume de produse și o sumă de bani.
Comuniștii au înțeles nevoia de a acționa treptat, astfel că, primul pas a fost introducerea unei
cote obligatorii pentru țărani. Procesul propriu-zis a început în 1949. Deși, teoretic, inițierea
trebuia făcută pe cale pașnică, autoritățile s-au folosit de violență pentru a forța țăranii să adopte
noul model economic. În acest context, în anul 1950, populația care locuia la granița României cu
Iugoslavia a fost deportată de către comuniști pe insula Ada Kaleh, fiind a doua cea mai mare
deportare din istoria României contemporane.
Dacă pe plan economic România a urmat întocmai ordinele de la Moscova, pe plan politic
Gheorghe Gheorghiu-Dej a început să se distanțeze, pronunțându-se pentru o cale românească de
construire a socialismului, încheind chiar și acorduri economice cu state vest-europene.
După moartea sa în 1965, Nicolae Ceaușescu a preluat conducerea și a continuat politica de
independență față de Moscova. Vorbind de relațiile internaționale ale României comuniste, trebuie
menționată poziția țării noastre în Războiul Rece. Deși prin semnarea Tratatului de la Varșovia la
data de 14 mai 1955, atitudinea negativă față de autonomia politică a Iugoslaviei și susținerea
invadării Ungariei de către Hrușciov, poziția României era pro URSS, odată cu venirea lui
Ceaușescu, relațiile cu statele democratice au început să se îmbunătățească simțitor, în timp ce
relațiile cu URSS au început să se răcească. Exemplu stă criticarea invaziei trupelor Pactului de la
Varșovia în Cehoslovacia în 1968, aderarea la FMI și Banca Internațională în 1972 și vizita
președintelui american Richard Nixon în țara noastră. De asemenea, la Jocurile Olimpice de la Los
Angeles din 1984, România a fost singura țară comunistă care a participat.
 Din punctul meu de vedere, disidența în regimul comunist a fost un proces riscant,
repercusiunile împotrivirii sistemului și partidului fiind nefaste pentru individ. Avem dovadă un
caz concret, cel al lui Paul Goma, care a încercat să se opună regimului, dând glas așa
numitei ”Mișcări Goma” din 1977. Din păcate, aceasta a fost înăbușită rapid, scriitorul fiind
trimis în exil. Consider că teroarea instaurată de controlul permanent al Securității a inhibat multe
dintre gândurile românilor referitoare la o eventuală opoziție față de sistem.
Cu toate acestea, ultimii ani ai comunismului s-au dovedit a fi de nesuportat pentru popor, totul
culminând cu revoluția din 1989, când România a scăpat de sub jugul regimului comunist, putând
astfel să spere la o viață mai bună sub tutela democrației.

Eseu despre politica promovată de România în perioada postbelică-

Perioada Comunista (Eseu)

 menționarea câte unei acțiuni desfășurate în politica internă din perioada stalinismului, respectiv din perioada național-comunismului și
precizarea unei asemănări între acestea;
 prezentarea unui fapt istoric desfășurat de România în cadrul „Războiul rece” și menționarea unei consecințe pentru statul român;
 menționarea unei cauze a înlăturării regimului politic din perioada național-comunismului;
 formularea unui punct de vedere referitor la practicile politice democratice din România în a doua jumătate a secolului al XX-lea și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Politica promovată de România în perioada postbelică relevă regimul politic existent, mai exact
regimul comunist care va domina statul și toate domeniile acestuia pentru aproape jumătate de
secol. În acest timp societatea românească va fi privată de drepturi și libertăți, conștiința națională
va suferi modificări, repercusiunile resimțindu-se și după anul 1989, an care marchează căderea
comunismului.
După lovitura de stat din 23 august 1944 prin care Antonescu era înlăturat de la putere, oameni
politici comuniști au început să se infiltreze în guvernele țării. Astfel că, în toamna anului 1944 se
formează Frontul Național Democrat, care îngloba forțele politice de stânga și care acționează în
sensul discreditării guvernelor Sănătescu și Rădescu. La sfârșitul lunii februarie 1945, comisarul
sovietic Andrei Vâșinscki sosește în România și la întâlnirea cu regele Mihai îi cere acestuia
imperativ aducerea unui guvern favorabil Moscovei. Fără a avea de ales, regele numește la 6 martie
1945 guvernul Petru Groza, care va deschide calea sovietizării României.
Așadar, regimul comunist din România se va instaura spre sfârșitul primei jumătăți a secolului
al XX-lea, când începe Războiul rece, război ce simbolizează lupta muta dintre marile ideologii ale
vremii, ideologia democratică, specifică statelor Occidentale, și ideologia comunistă, specifică
Uniunii Sovietice și Europei de Est.
Regimul comunist în România a cunoscut două etape: perioada stalinismului (1948-1965),
perioadă în care s-a urmărit respectarea liniei moscovite în toate domeniile de activitate, și
perioada național-comunistă (1965-1989), perioada lui Nicolae Ceaușescu. O acțiune desfășurată
în politica internă în perioada stalinismului este adoptarea unei Constituții (aprilie 1948), imediat
după înlăturarea vechiului regim și preluarea totală a puterii de către comuniști.
O acțiune desfășurată în politica internă în perioada național-comunistă este, de asemenea,
adoptarea unei noi Constituții (august 1965), care să legitimeze regimul personal al lui Nicolae
Ceaușescu.
O asemănare între aceste două acțiuni este faptul că ambele au scopul de a legitima regimul
politic existent. Totodată, ambele constituții prevăd, dar nu garantează respectarea drepturilor și a
libertăților cetățenești, acestea fiind constant încălcate.
Nicolae Ceaușescu duce o politică personală și în planul relațiilor internaționale. Astfel, un fapt
istoric desfășurat de România în cadrul „Războiului rece” este refuzul de a participa la intervenția
militară din Cehoslovacia revoluționară, alături de celelalte state membre ale Pactului de la
Varșovia. În august 1968 Nicolae Ceaușescu se opune invaziei sovietice în Cehoslovacia,
organizând un mare miting în București, unde critică public intervenția URSS în Cehoslovacia.
Pentru prima dată se strigă „Ceaușescu și poporul”. Are loc o creștere a prestigiului și a
popularității lui Nicolae Ceaușescu atât în plan intern, cât și extern, accentuându-se totodată
reorientarea autonomă a politicii externe comuniste. Ca urmare, în România, au loc importante
vizite ale unor personalități politice ale lumii: în aprilie 1968 vine în România Charles de Gaulle
(președintele Franței), în 1969 – Richard Nixon (președintele SUA), iar în august 1975 – Gerard
Ford (președintele SUA).
Așadar, un fapt istoric desfășurat de România în cadrul „Războiului rece” este refuzul de a
participa la intervenția militară a Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, consecința acesteia fiind
creșterea prestigiului intern și extern al conducătorului român, ceea ce facilitează apropierea de
Occident, concretizată atât prin vizitele președinților occidentali în România, cât și prin încheierea
unor acorduri cu instituții internaționale precum FMI.
Cu toate că până la începutul anilor ’70 regimul politic din România era caracterizat de o ușoară
liberalizare, ulterior regimul s-a înrăutățit, odată cu revoluția culturală de la începutul anilor ’70
exercitându-se un control total asupra societății. Astfel, au existat forme de opoziție ale românilor
față de regimul comunist (revolte muncitorești, rezistența intelectualilor, rezistența grupărilor de
partizani în munți etc.). Acestea au luat naștere în urma dorinței populației de a înlătura regimul
comunist. Acest fapt s-a realizat în contextul în care regimurile comuniste din Europa se aflau spre
sfârșitul anilor ’80 într-o profundă criză, cauzele acesteia fiind eșecul economiei centralizate și
reformele propuse de Mihail Gorbaciov. Pe de altă parte, regimul lui Nicolae Ceaușescu reprezenta
unul dintre cele mai dure regimuri de dictatură comunistă, iar Ceaușescu continuă cu privațiunile
asupra poporului și după achitarea datoriei externe.
Așadar, o cauză a înlăturării regimului național-comunist este nemulțumirea populației datorată
faptului că Nicolae Ceaușescu continuă cu privațiunile si după achitarea datoriei externe.
După înlăturarea regimului comunist din România, prin revoluție, s-a revenit la democrație.
Consider că practicile politice democratice din România din a doua jumătate a secolului al XX-lea
au determinat evoluția sa pozitivă și revenirea la statul de drept. Argument în acest sens este
adoptarea Constituției din 1991, care proclama statul de drept, suveranitatea poporului,
guvernarea reprezentativă, pluripartitism, garantarea drepturilor și a libertăților cetățenești.
În concluzie, în perioada postbelică, România se găsește situată în spatele „cortinei de fier”.
Politica promovată de România în această perioadă trebuie apreciată la nivel internațional, în
funcție de raportul acesteia cu Moscova. Dacă până în 1958 România acționează în sensul
promovării și susținerii intereselor Kremlinului, începând cu 1958 are loc o ușoară distanțare față
de Moscova, favorizată de părăsirea teritoriului național de către Armata Roșie. Ulterior România
acționează în sensul unei apropieri de Occident, însă regimul aspru al lui Nicolae Ceaușescu va
determina revolta populației, care, în urma revoluției din 1989, va doborî regimul comunist,
făcând loc statului de drept.

Eseu despre stat și politică în România postbelică -Perioada Comunista(Eseu)

În urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, scena politică europeană avea să sufere
mari modificări. Pentru aproape jumătate de secol, Europa de Est va fi dominată de regimul
comunist, influențele acestuia extinzându-se pe toate planurile, de la cel politic, până la cel
economic și social. România va fi una dintre țările în care acest regim se va manifesta puternic,
domeniile de activitate fiind controlate în totalitate de oamenii politici comuniști aflați la putere.
Instaurarea comunismul în România s-a realizat în urma unor acțiuni întreprinse atât de fostele
protagoniste ale războiului, cât și de clasa politică românească. Intrată inițial alături de puterile
Axei, din care făceau parte printre alte state și Germania și Italia, România a întors armele în urma
loviturii de stat din data de 23 august 1944. Consecințele acestei acțiuni au fost semnarea unei
Convenții de armistițiu cu Națiunile Unite și arestarea generalului Antonescu. Clauzele militare ale
armistițiului impuneau circulația trupelor rusești pe teritoriul țării, fapt care a contribuit decisiv la
impunerea stalinismului în România.
De asemenea, în urma Conferințelor de la Yalta și Postdam din anul 1945, URSS, Marea Britanie
și Statele Unite ale Americii au împărțit Europa în sfere de influență, Europa de Est, implicit și
țara noastră, urmând să intre sub dominație sovietică.
Prin urmare, un fapt istoric care a favorizat instaurarea stalinismului în România sunt
Conferințele de la Yalta și Postdam din 1945, unde soarta Europei și a României au fost decise de
marile puteri și conducătorii acestora: Stalin, Churchill și Roosevelt.
După 1944, situația politică a României a cunoscut o criză, comuniștii ducând o luptă agresivă
pentru preluarea puterii. În urma presiunilor venite din partea liderilor Moscovei, regele Mihai I a
fost nevoit să accepte în 1945 un nou guvern, în fruntea căruia a fost numit Petru Groza. Doi ani
mai târziu, mai exact la data de 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost obligat să abdice, întrucât
era singurul obstacol care mai rămăsese de depășit, astfel ca puterea să fie pe deplin în mâna
comuniștilor. În următoarea zi, România a fost proclamată republică populară.
Țara a urmat linia moscovită atât pe plan intern cât și pe plan internațional. România
comunistă, în fruntea căreia se afla Gheorghe Ghiorghiu-Dej, aderă în 1955 la Pactul de la
Varșovia, acesta reprezentând replica dată de URSS pactului militar NATO al țărilor vestice. Un an
mai târziu, România, ca membră a Pactului, sprijină intervenția militară a semnatarelor în
revoluția maghiară. Acest act este văzut de Moscova ca o dovadă a fidelității țării față de regim, și
hotărăște retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României în anul 1958. Acțiunea întreprinsă
de Rusia atrage după sine începutul procesului de destalinizare.
Dovadă a acestui lucru stă rolul de mediator pe care România l-a avut în conflictul chino-sovietic
început în anul 1959, o consecință fiind distanțarea față de linia moscovită. Așadar, două
consecințe ale acțiunilor desfășurate de România în relațiile internaționale în perioada
stalinismului sunt retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul țării și distanțarea față de linia
moscovită.
Pe plan intern, România a intrat într-o nouă etapă odată cu venirea la putere, în 1965, a noului
lider, Nicolae Ceaușescu, și anume aceea a național-comunismului. Noua realitate politică cerea o
nouă Constituție. Aceasta a fost adoptată la data de 21 august 1965 și a simbolizat renunțarea la
vechiul model sovietic. Numele partidului a fost schimbat din Partidul Muncitoresc Român în
Partidul Comunist Român, precum și numele țării, care devenea Republica Socialistă România.
Constituția avea chiar un caracter liberal, manifestat prin încurajarea la proprietate privată,
încurajarea circulației libere a persoanelor, reforme în sistemul de învățământ, punerea accentului
pe cultură și chiar condamnarea unor acțiuni ale partidului din anii trecuți.
Schimbarea în bine a fost monitorizată de statele vestice, care au aplaudat atât acțiunile interne
cât și cele externe ale României. Aceste fapte au atras după sine crearea de instituții cu capital
străin, precum și importurile și exporturile cu țările vestice.
Cu toate acestea, regimul lui Nicolae Ceaușescu a început să cunoască declinul odată cu
instaurarea dictaturii personale în anul 1974. Situația socială și cea economică au cunoscut o
involuție, fapt care a atras după sine nemulțumirea populației. Aceste nemulțumiri s-au
concretizat prin revolte ale țăranilor, greve ale muncitorilor și proteste ale intelectualilor, cele mai
cunoscute fiind revolta minerilor din Valea Jiului în anul 1977, aceștia refuzând să mai lucreze
datorită condițiilor de muncă mizere. Zece ani mai târziu, la Brașov, au loc manifestații ale
muncitorilor, aceștia condamnând regimul comunist.
Astfel, primul aspect referitor la disidența anticomunistă este diversitatea celor care făceau parte
din rezistența anticomunistă (de la intelectuali la țărani), iar al doilea aspect este acela de unitate
în gândire, toți dorind în fond o îmbunătățire a traiului de viață, a condițiilor de muncă și a
libertății de exprimare.
Consider că primii ani ai național-comunismului au avut o influență pozitivă asupra acțiunilor
desfășurate de România în relațiile internaționale, fapt datorat în mare parte distanțării față de
Moscova. Argumente în acest sens sunt vizita președintelui Statelor Unite ale Americii, Richard
Nixon și aderarea la FMI și Banca Internațională în 1972. De asemenea, Nicolae Ceaușescu a
criticat dur intervenția trupelor URSS în Cehoslovacia în 1968, fapt aplaudat de occidentali.
În concluzie, statul și politica în România postbelică au cunoscut modificări importante,
influența comunistă resimțindu-se în toate domeniile de activitate. Aspectele pozitive au pălit în
fața aspectelor negative, acestea atrăgând nemulțumirile populației, ale căror intensitate a atins
cote maxime în ultimii ani de comunism. Totul a culminat cu revoluția de la 1989 în urma căreia
regimul comunist a fost înlăturat și s-a revenit la democrație.

Eseu despre Europa în a doua jumătate a secolului al XX-lea-Perioada

Comunista (Eseu)

 precizarea unui regim politic din Europa și prezentarea unei forme de organizare statală existentă în cadrul acestui regim politic, în a doua
jumătate a secolului al XX-lea;
 menționarea a câte două aspecte ale unității, respectiv ale diversității europene, în a doua jumătate a secolului al XX-lea;
 formularea unui punct de vedere referitor la rolul integrării pentru evoluția Europei în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
 Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea surprinde o Europa în plină încercare de a se
recupera după cea de-a doua conflagrație mondială. Această perioadă a reprezentat și consolidarea
unor regimuri care vor domina scena politică în deceniile ce urmează, divizând continentul în două
părți, cea comunistă și cea democratică.
Regimul comunist, a căror începuturi se leagă de Primul Război Mondial, odată cu Revoluția
Bolșevică a lui Lenin din anul 1917, a fost întâlnit cu precădere în Europa de Est. Din 1922 până în
1991, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) avea să-și exercite puterea în această parte
a Europei, impunându-și ideologia, modelul economic și social, practic infiltrându-se în toate
domeniile statului. URSS, ca formă de organizare, era o republică federală, numărând 15
Republici Sovietice Socialiste. În același timp, aceasta era și un stat multinațional având în
subordine mai multe națiuni cu 50 de naționalități, fiecare cu cultura și limba sa.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, URSS, condusă de Stalin, a acționat înspre
direcția impunerii modelului sovietic comunist în toate republicile sale. Acest lucru a însemnat o
ordine constituțională comună, toate statele fiind obligate să prelueze modelul
sovietic de constituție. Printre amendamente se număra și impunerea regimului monopartidic,
prin care puterea aparținea unui singur partid, a celui comunist, dispariția principiului separării
puterilor în stat și chiar amendamente democratice și anume libertatea presei și drepturi
cetățenești, care au fost, din păcate, încălcate. Raporturile dintre federație și statele membre au
cunoscut modificări în cei aproape 50 de ani, în funcție de conducătorii care au fost în fruntea
statului. De exemplu, în România, guvernul Petru Groza a fost total subordonat guvernului de la
Moscova, în timp ce Nicolae Ceaușescu a continuat politica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, și anume
aceea de distanțare și de îmbunătățire a relațiilor cu Occidentul.
Această împărțire a Europei în două tabere în perioada postbelică a reprezentat una dintre
caracteristicile diversității europene în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.
„Cortina de fier” este trasă, în spatele ei ascunzându-se totalitarismul, în timp ce de cealaltă parte a
ei, statele democratice se bucură de libertate și drepturi. Diferențele se remarcă și din perspectivă
economică, în regimul democratic întâlnindu-se o economie de piață liberă, iar în cel comunist se
manifestă o economie centralizată, controlată și planificată în totalitate de stat. În ceea ce privește
unitatea europeană, aceasta se referă în principal la eforturile țărilor democratice de a universaliza
drepturile omului. În Carta ONU sunt promovate toleranța, justiția și solidaritatea, valori care
încurajează practic „unitatea în diversitate”. Cultura a fost și ea una dintre caracteristicile unității,
muzica, arta și literatura fiind împărtășite și gustate de oameni de pretutindeni.
În concluzie, cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a reprezentat o perioadă extrem de
nefastă pentru partea estică a Europei dominată de un regim totalitar și abuziv. Odată cu căderea
comunismului în anul 1991, posibilitatea integrării fostelor țări comuniste în Uniunea Europeană a
devenit din nou subiect de discuție. S-au creat astfel criterii de aderare în iunie 1993, iar în anul
următor se stabilește strategia de preaderare. Consider că rolul integrării a fost unul foarte
benefic din punct de vedere social și economic, bazându-se pe o politică de ajutorare,
dorindu-se atingerea unui anumit grad de egalitate între țările componente.

Perioada interbelică și perioada postbelică

Ce reprezintă perioada interbelică și perioada postbelică?
Perioada interbelică reprezintă intervalul de timp dintre Primul Război Mondial și Al Doilea
Război Mondial.
Perioada postbelică reprezintă intervalul de timp de după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Pentru a nu face confuzie între interbelic și postbelic, te poți gândi în felul următor: inter = între
războaie și post = după război. Sau inter (după Primul Război Mondial) și post (după Al Doilea
Război Mondial).
Între ce ani este cuprinsă perioada interbelică și perioada postbelică?
Ca și perioadă de timp, perioada interbelică a cuprins anii 1918-1939, în timp ce perioada
postbelică a început după 1945, unii istorici oprindu-se în anul 1989, alții continuând cu această
perioadă până astăzi.
Situația internă și externă în timpul perioadei interbelice și postbelice
Din punctul de vedere al evenimentelor istorice petrecute, te poți gândi că perioada interbelică a
însemnat apariția și ascensiunea regimurilor totalitare (comunism, fascism, nazism), iar perioada
postbelică a însemnat decăderea unora (nazism și fascism) și consolidarea altora (regimul
comunist).
a. Contextul intern
o Marea Unire (1918);
o venirea lui Carol al II-lea la putere (1930);
o activitatea politică a legionarilor (1930-1941);
o instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea (1938-1940);
o dictatura antonesciană și participarea României la al Doilea Război Mondial (1940-
1945);
o întoarcerea armelor împotriva Germaniei (1944);
o Conferința de Pace de la Paris (1946-1947);
o instaurarea comunismului în România (1947);
o Revoluția din 1989 (1989).
b. Contextul extern
o Conferința de Pace de la Paris (1919-1920);
o instaurarea comunismului în URSS (1917);
o apariția regimurilor politice de extremă dreapta: fascismul și nazismul (1920-1945);
o Marea Criză Economică (1928-1934);
o Al Doilea Război Mondial (1939-1945);
o Războiul Rece (1948-1991);
o Revoluția din 1989 din statele comuniste (1989).
PONT!!! Mâna stângă e comunistă, mâna dreaptă e nazistă!

Eseu despre ideologii și practici politice în secolul al XX-lea-

P.Comunista,P.Contemporana(Eseu)

 menționarea a două caracteristici ale democrației din Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea;
 menționarea a două ideologii totalitare europene și precizarea unei asemănări între acestea;
 prezentarea unei practici politice utilizate de regimul totalitar în România;
 formularea unui punct de vedere referitor la rolul practicilor politice democratice în evoluţia României în a doua
jumătate a secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Secolul al XX-lea s-a caracterizat prin afirmarea principiilor democratice, dar și prin apariția
totalitarismului. Cele doua războaie mondiale au stat la baza apariției și afirmării regimurilor
totalitare. Primul Război Mondial a determinat crize economice pentru statele implicate și
nemulțumiri sociale. Totodată, Conferința de pace de la Paris din anul 1919 a determinat
nemulțumirea atât a statelor învinse, dar și a unor state învingătoare, cum este cazul Italiei care,
deși se afla de partea învingătorilor, considera că a pierdut pacea, neobținând avantajele pe care le
aștepta. Toate acestea au constituit terenul propice apariției și afirmării ideologiei fasciste,
susținute atât de marii industriași, cât și de proprietarii de pamânt sau de foștii comandanți de
război.
În cazul Germaniei, Tratatul de pace de la Versailles este considerat un adevărat dictat de națiunea
germană, care îi împiedică evoluția istorică pozitivă. De altfel, ideologia nazistă va cunoaște o
puternică susținere, deoarece Adolf Hitler își va dezvolta un discurs public în care accentul cade
atât pe Tratatul de la Versailles, cât și pe „problema” evreiască.
La polul opus se află democrația, aceasta avându-și originea în Grecia Antică (în Atena secolului
V î.Hr.), unde însă, principiul reprezentativității nu era acceptat, fiind exercitată o democrație
directă, cu caracter totuși limitat, în sensul în care femeile, străinii și sclavii nu aveau drepturi
politice. Democrația actuală presupune existența regimurilor constituționale, care au la bază
principii liberale precum: guvernare reprezentativă, ceea ce înseamnă că poporul conduce prin
reprezentanții săi aleși, suveranitatea poporului, de unde reiese faptul că sursa puterii este
națiunea, ceea ce presupune contractul social, dar și existența pluripartidismului și garantarea
drepturilor și a libertăților cetățenești. Așadar, două caracteristici ale democrației din
Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea sunt suveranitatea poporului și guvernarea
reprezentativă.
 Secolul al XX-lea a cunoscut două tipuri de regimuri totalitare: cele fasciste (în state
precum Italia, Germania, Spania, Portugalia) și cele comuniste (în Rusia, care a fost prima țară
comunistă din lume, comunismul răspandindu-se cu precădere după Al Doilea Război Mondial,
atât în Europa Centrală și Estică, dar și pe alte continente). Așadar, două ideologii totalitare din
Europa sunt comunismul și fascismul, o asemănare între acestea constând în faptul că ambele sunt
antidemocratice, având scop crearea „omului nou”, fidel în totalitate regimului și partidului.
În ceea ce privește România, pe parcursul secolului al XX-lea, aceasta a cunoscut regimul
totalitar de tip comunist, aflându-se pentru aproximativ jumătate de secol într-o proporție de 90%
în sfera de influență sovietică. Acest fapt presupune preluarea modelului sovietic în toate
domeniile de activitate. De exemplu, sub aspect economic se urmărea desființarea proprietății
private, sub aspect social scopul era crearea “omului nou”, sub aspect cultural este introdusă
cenzura, iar din punct de vedere politic a fost preluat modelul monopartidismului, adică existența
unui singur partid pe scena politică. Astfel, în februarie 1948 are loc fuziunea forțată a PSD cu
PCR, rezultând PMR, secretar general al partidului fiind Gheorghe Ghiorghiu-Dej.
În interiorul partidului s-au conturat două grupări: linia națională (reprezentată de Lucrețiu
Pătrășcanu) și linia moscovită (reprezentată de Ana Pauker, Vasile Luca, Teoharie Georgescu).
Gheorghe Ghiorghiu-Dej acționează în sensul eliminării tuturor celor care îi amenințau prima
poziție în partid. Prin urmare, în 1946 este eliminat Ștefan Floriș, în 1948 este arestat Lucrețiu
Pătrășcanu, ulterior fiind eliminată întreaga linie moscovită.
În aprilie 1948 este adoptată o nouă constituție, iar în august 1948 este înființată Securitatea, al
cărei obiectiv declarat era apărarea cuceririlor democratice, dar în fapt avea ca scop eliminarea
tuturor opozanților regimului. Astfel, se instituie detenția politică comunistă, funcționând
numeroase închisori și lagăre de muncă, precum Pitești sau Jilava, unde au fost închiși miniștri și
diplomați din perioada interbelică, preoți greco-catolici, studenți, muncitori, constituindu-se în
România un adevărat gulag. Activitatea Securității este completată de cea a Miliției, aceasta din
urmă fiind înființată în 1949.
În ceea ce privește practicile politice democratice din a doua jumătate a secolului al
XX-lea, consider că acestea au avut un rol fundamental în reinstaurarea statului de drept,
argument în acest sens fiind adoptarea Constituției României din 1991, constituție care
promovează principii liberale precum separarea puterilor în stat în putere legislativă, executivă și
judecătorească, astfel încât puterea să nu fie exercitată în mod despotic de o singură persoană,
guvernare reprezentativă, suveranitatea poporului, pluripartidismul, dar și garantarea respectării
drepturilor si a libertăților cetățenești.
În concluzie, secolul al XX-lea a fost marcat de confruntarea dintre democrație și totalitarism,
confruntare resimțită și în România. Scena internațională este dominată de lupta acerbă dintre
democrație, reprezentată de SUA, și totalitarism, reprezentat de URSS. Parte majoră a Europei va
fi înglobată în sfera de influență sovietică, dominația acesteia menținându-se până în anii ‘80,
moment din care asistăm la erodarea treptată a regimului comunist și reinstaurarea democrației în
statele foste totalitariste.

Eseu despre evoluţia internă a statului român şi participarea României

la relaţiile internaţionale în secolul al XX-lea -
P.Comunista,P.Contemporana(Eseu)

 menţionarea a două constituții adoptate în statul român, în prima jumătate a secolului al XX-lea şi precizarea unei
asemănări între acestea;
 menţionarea a două acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din a doua jumătatea a secolului al XX-
lea;
 prezentarea unui fapt istoric desfăşurat în politica internă în perioada naţional-comunismului;
 formularea unui punct de vedere referitor la rolul constituţiei adoptate la sfârşitul secolului al XX-lea pentru evoluţia
democratică a României şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric

Secolul al XX-lea este caracterizat de modificări substanţiale în raportul de forţe pe scena

internaţională. După Primul Război Mondial, Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1919-1920 îşi
asumă rolul de a organiza pacea atât de greu obţinută. Preşedintele american lansează teza “Cele
14 puncte”, unde insistă asupra principiului referitor la dreptul la autodeterminare al popoarelor,
care va avea un rol considerabil în ceea ce înseamnă destrămarea imperiilor multinaţionale şi
crearea a noi state naţionale.
Politica externă a României în perioada interbelică a avut drept obiectiv prioritar recunoaşterea
de către marile puteri şi comunitatea internaţională a unităţii naţionale româneşti, apărarea
neştirbită a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii sale. Astfel, România acţionează în sensul
păstrării statu-quo-ului teritorial, a democratizării relaţiilor internaţionale, stabilirea unor relaţii
de bună vecinătate cu statele învecinate, dar şi constituirea unor alianţe regionale.
În ceea ce priveşte evoluţia României în plan intern pe parcursul secolului al XX-lea, în prima
jumătate de secol, aceasta se manifestă ca un activ subiect pe scena internaţională, fiind semnatară
a numeroase convenţii şi tratate menite să reinstaureze pacea zdruncinată de Primul Război
Mondial. Ulterior, din cauza contextului internaţional, aceasta este prinsă în cel De-al Doilea
Război Mondial, la finalul căruia România se situează în spatele "cortinei de fier", intrând în
proporţie de 90% în sfera de influenţă sovietică, în urma tratativelor care au loc între marii lideri
politici ai lumii.
În prima jumătate a secolului al XX-lea România evoluează de la democraţie la autoritarism.
Democraţia interbelică este susţinută de Constituţia din 1923, fundamentată pe principii liberale
precum separarea puterilor în stat, pluripartidism, suveranitatea poporului, garantarea drepturilor
şi a libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia este adoptată de un parlament dominat de liberali, pe 27
martie 1923, promulgată de rege pe 28 martie şi publicată în Monitorul Oficial pe 29 martie 1923.
Ulterior, în contextul schimbărilor liderilor statului român, România evoluează spre autoritarism,
regim susţinut de Constituţia din 1938, înfaţişată poporului pe 20 februarie 1938, fiind aprobată
prin plebicist desfăşurat prin declaraţii verbale. Constituţia este promulgată de Carol al II-lea pe 27
februarie 1938. Principiile acestei constituţii nu mai sunt liberale, separarea puterilor în stat fiind
desfiinţată, întreaga putere fiind concentrată în mâinile regelui, care devine "cap al statului"(art.
30), fapt atestat şi de răspunderea miniştrilor care se face în faţa regelui, şi nu a Parlamentului.
Aşadar, două constituții adoptate în statul român, în prima jumătate a secolului al XX-lea sunt
Constituţia din 1923 şi Constituţia din 1938, o asemănare între acestea fiind reglementarea votului
universal, liber, secret, egal şi obligatoriu, cu deosebirea că în Constituţia din 1938 vârsta de vot
este ridicată de la 21 de ani la 30 de ani şi numai pentru ştiutorii de carte, primind pentru prima
dată drept de vot şi femeile, care însă nu sunt eligibile.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, în contextul tratativelor purtate de marii lideri
ai lumii,Churchill, Roosvelt şi Stalin, România este "sacrificată" în favoarea Greciei, intrând în
sfera de influenţă sovietică. În acest context, România a fost nevoită să-şi sincronizeze politica
externă cu cea a URSS, susţinând interesele acesteia. Astfel, o acţiune desfaşurată de România în
planul relaţiilor internaţionale din a doua jumătate a secolului al XX-lea este participarea alături
de statele membre ale Pactului de la Varşovia, la intervenţia militară din Ungaria, în urma
revoluției din 1956, fapt care determină şi retragerea Armatei Roşii de pe teritoriul României în
1958.
Distanţarea României faţă de URSS începută în vremea lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej, este
continuată de Nicolae Ceauşescu, lider politic între 1965 şi 1989. Perioada naţional-comunismului
cunoaşte două etape: o oarecare îndepărtare de linia moscovită între anii 1965-1971 şi
neostalinismul, datorită căruia România se întoarce la autoritarismul politic, perioadă situată între
anii 1971 și 1989. Liderul român se remarcă în relaţiile internaţionale, fiind iniţial apreciat de
Occident, astfel încât, pe fondul distanţării de URSS şi apropierii de Occident, în 1975 România
semnează actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare economică de la Helsinki,
promiţând totodată respectarea drepturilor omului. Drept consecinţă, în acelaşi an obţine şi clauza
naţiunii celei mai favorizate din partea SUA (scutiri de taxe vamale), pe care însă o pierde după
anul 1988.
Aşadar, două acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din a doua jumătatea a
secolului al XX-lea sunt intervenţia militară din Ungaria în 1956 şi semnarea actului final al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare economică de la Helsinki.
În plan intern, Nicolae Ceauşescu a acţionat în vederea adoptării unei constituţii, menită a
reglementa noile realităţi economice, sociale şi politice. Această constituţie avea să o abroge pe cea
din 1952, care legitima deplina subordonare a României faţă de URSS. Astfel, în august 1965
acesta acţionase în vederea elaborării unei noi constituţii. Conform Constituţiei, noua denumire a
ţării conduse de Nicolae Ceauşescu este Republica Socialistă Româna, considerându-se că s-a
ajuns la un înalt stadiu de dezvoltare în drumul spre comunism. În articolul 3 se precizează că
forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român, singurul legitimat să depună
candidatura pentru MAN (Marea Adunare Naţională), organul suprem de conducere.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt prevăzute, dar nu pot fi folosite în scopuri potrivnice
orânduielii socialiste şi interesului celor care muncesc. Sunt prevăzute drepturi precum: libertatea
cuvântului, a presei, a întrunirilor şi a demonstraţiilor, însă majoritatea rămân doar pe hârtie, în
realitate cenzura și inegalitățile fiind la ordinea zilei. Constituția comunistă reprezintă voința unui
singur partid, legimitând totalitarismul și oprimarea.
Constituţia suferă o modificare în 1968 când se adoptă o nouă reformă administrativă,
renunțându-se la împărţirea teritorială în raioane şi regiuni, după modelul sovietic, revenindu-se
la împărţirea ţării în judeţe, dar şi în 1974 când este reintrodusă funcţia de preşedinte al Republicii
Socialiste Române, funcţie pe care Nicolae Ceauşescu şi-o însuşeşte.
Aşadar, un fapt istoric desfăşurat în politica internă în perioada naţional-comunismului este
adoptarea Constituţiei din 1965, care confirmă politica de distanţare faţă de URSS a României.
După prabuşirea regimului comunist şi reinstaurarea statului de drept, a fost necesară adoptarea
unei noi constituţii, care să legitimeze noul regim politic. Consider că adoptarea Constituţiei din
1991 a avut un rol fundamental în evoluţia democratică a României, argument în acest sens fiind
principiile liberale promovate de aceasta, cum ar fi separarea puterilor în stat, pluripartidism,
guvernare reprezentativă şi totodată, garantează respectarea drepturilor şi a libertăţilor
cetăţeneşti, fiind înfiinţate şi instituţii precum Curtea Constituţională (care verifică
constituţionalitatea legilor) sau Avocatul Poporului (care are însă doar un rol consultativ).
Conform noii constituţii, suveranitatea aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative şi prin referendum.
În concluzie, evoluţia României pe parcursul secolului al XX-lea este puternic influenţată de
relaţiile internaţionale. Dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea aceasta este o promotoare a
păcii şi a securităţii internaţionale, în cea de a doua jumătate, destinul ei este marcat de Partidul
Comunist Român, ulterior Partidul Muncitoresc Român, care instaurează un regim bazat pe
teroare şi oprimare, urmând ca la sfarşitul secolului, în urma revoluției din 1989, să fie reinstaurat
statul de drept, conform căruia puterea în stat aparţine poporului român. Toate regimurile politice
din România au fost legitimate de o constituţie adoptată în acea perioadă.
Eseu despre totalitarism şi democrație în Europa şi în România
secolului al XX-lea-P.Comunsta,P.Contemporana(Eseu)
 precizarea unei ideologii totalitare din Europa şi menționarea unei caracteristici a acesteia;
 menționarea unei cauze a instaurării regimului totalitar în România; - prezentarea unei practici politice totalitare din România în
perioada stalinismului sau a național-comunismului;
 menționarea a două fapte istorice desfăşurate de România în cadrul „Războiului rece”;
 formularea unui punct de vedere referitor la practicile politice democratice din Europa în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi
susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Secolul al XX-lea se caracterizează în plan european prin afirmarea principiilor democratice şi
apariţia regimurilor totalitare, care vor avea o puternică influenţă în dezvoltarea ulterioară a
statelor estice si centrale ale Europei de-a lungul veacului. Regimurile internaţionale îşi fac loc în
Europa după Primul Război Mondial, când state nemulţumite vor acţiona în consecință. Astfel,
Germania este nemulţumită de Tratatul de la Versailles pe care îl consideră un dictat pentru
naţiunea germană. Italia, deşi se afla de partea învingătorilor, considera că a pierdut pacea.
O ideologie totalitară din Europa este cea comunistă. Primul stat comunist din lume este Rusia,
unde este instaurat după Revoluţia bolşevică regimul totalitar de tip comunist, o caracteristică a
acestuia fiind faptul că este un regim de extremă stânga, antidemocratic, caracterizat de
concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane, care este şi conducătorul statului şi care o
exercită în mod despotic. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu mai sunt respectate, cetăţenii fiind
dominaţi de teroare. Partidele politice din opoziţie sunt desfiinţate, fiind instaurat
monopartidismul.
Acest regim totalitar de tip comunist va fi instaurat după Al Doilea Război Mondial în statele
centrale şi estice ale Europei, când cade „cortina de fier” peste această parte a continentului.
România se regăseşte printre aceste state, care pentru aproximativ jumătate de secol va cunoaşte
regimul comunist, acesta punându-și amprenta asupra evoluţiei statului. O cauză a instaurării
regimului comunist în România este aranjamentele diplomatice care au loc între Marile Puteri
învingătoare în Al Doilea Război Mondial, ceea ce determină crearea sferei de influenţă sovietică.
Astfel, pe 9 octombrie 1944, la Moscova, se semnează acordul procentajelor
între Stalin şi Churchill, efectul asupra României fiind integrarea acesteia în sfera de influenţă
sovietică într-o proporţie de 90%.
România este sacrificată în favoarea Greciei, iar conferinţele de la Yalta şi Postdam au confirmat
acordul occidentalilor privind sfera de influenţă. Acesta reprezintă factorul extern care
permite instaurarea regimului comunist în România. Aşadar, în perioada cuprinsă între
1948 şi 1989 România este sub regimul comunist, care cunoaşte două etape: perioada
stalinismului în România, când se preia modelul sovietic în toate domeniile de activitate (1948-
1965) şi perioada naţional-comunismului (1965-1989).
În prima parte a regimului stalinist, Româna este deplin subordonată Moscovei. După
retragerea Armatei Roşii în 1958 de pe teritoriul României, conducătorul politic acţionează în
sensul distanţării de Kremlin, politică ce va fi continuată de Nicolae Ceauşescu după moartea
subită a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. O practică politică din perioada stalinismului este crearea
unui gulag. În fapt, în 1948 ia naştere Securitatea, al cărei scop declarat era apărarea cuceririlor
democratice, fapt neadevărat, întrucât aceasta fusese înfiinţată pentru a distruge opozanţii
regimului.
Astfel, începând cu 1948 sunt înfiinţate locuri de detenţie pentru opozanţi la Râmnicu
Sărat, Aiud, Succeava, Piteşti unde sunt închişi miniştri din perioada interbelică, preoţi greco-
catolici (după ce are loc desfiinţarea bisericii greco-catolice), studenţi, politicieni etc. În aceste
închisori opozanţii regimului erau supuşi reeducării sau direct exterminării în chinuri groaznice.
Acest lucru a avut loc până la mijlocul anilor 1960, cand supravieţuitorii sunt eliberaţi, iar în
perioada lui Nicolae Ceauşescu are loc chiar reabilitarea victimelor regimului Dej. Activitatea
Securităţii a fost completată de cea a Miliţiei, înfiinţată în 1949.
În perioada comunismului, relaţiile internaţionale sunt caracterizate de „Războiul rece” –
confruntarea ideologică între democraţie (SUA) şi totalitarism (URSS). Astfel, aflată în sfera de
influenţă sovietică, România va participa la intervenţia din Ungaria revoluţionară în anul 1956,
alături de ţările membre ale Pactului de la Varşovia – bloc militar constituit de URSS, ca replică
dată NATO. Pe de altă parte, în contextul distanţării de Moscova şi apropierii de Occident, în 1968
România refuză să participe la intervenţia din Cehoslovacia, fapt care va determina creşterea
prestigiului lui Ceauşescu în plan extern şi vizitele a numeroşi conducători occidentali în România.
Aşadar, două fapte istorice desfăşurate de România în cadrul „Războiului rece” sunt participarea la
înăbuşirea revoluţiei din Ungaria şi refuzul de a participa la înăbuşirea revoluţiei din Cehoslovacia,
intrată în istorie sub denumirea de „Primăvara de la Praga”.
Regimul comunist, în ciuda întinderii sale, a cunoscut însă unele fisuri, fapt care va duce la
prăbuşirea sa la sfârşitul anilor 1980. Consider că practicile democratice din Europa în a
doua jumătate a secolului al XX-lea au acaparat şi statele aflate sub dominaţie comunistă, care
cunoşteau la sfârşitul veacului o profundă perioadă de criză, caracterizată de nenumărate
nemulţumiri sociale, argument în acest sens fiind prăbuşirea Zidului Berlinului, simbol al
„Războiului rece”.
În concluzie, secolul al XX-lea a fost un secol al luptei purtate de democraţie împotriva
totalitarismului, care cunoaşte apogeul în preajma anilor 1930 şi persistă până la sfârşitul anilor
1980, însă numai în varianta comunismului. Acest regim va stopa pentru jumătate de secol
evoluţia statelor estice şi centrale ale Europei, care vor fi supuse interesului partidului conducător.
Eseu despre lumea postbelică-P.Contemporana,P.Comunista(Eseu)
 menționarea a două caracteristici ale vieții publice din lumea postbelică;
 menționarea a două aspecte referitoare la ocupații și statute profesionale în societatea postbelică;
 prezentarea unei trăsături a economiei din România postbelică;
 precizarea unui aspect referitor la cultura română din perioada postbelică;
 formularea unui punct de vedere referitor la rolul științei și tehnologiei în societatea postbelică și susținerea acestuia
printr-un argument istoric.
Lumea postbelică românească a intrat încă din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în
sfera de influență politică a Uniunii Sovietice. Trupele sovietice au continuat să staționeze pe
teritoriul României din august 1944 până la retragerea lor în 1958. Acest fapt a contribuit la
pregătirea și instaurarea regimului comunist.
De la început trebuie să precizăm că lumea postbelică românească înregistrează două mari etape
în ce privește evoluția regimului totalitar comunist, etapa stalinistă și etapa național-comunistă.
Etapa stalinistă s-a desfășurat sub Gheorghe Gheorghiu Dej între anii 1948-1965, iar etapa
național- comunistă, sub Nicolae Ceaușescu, între anii 1965-1989. Partidul Muncitoresc Român
(1948) și apoi Partidul Comunist Român este organul prin care se realizează și se controlează
comunizarea României.
Viața publică românească suferă numeroase transformări, principala fiind cea a pierderii
drepturilor și libertăților cetățeanului. Deși formal înscrise aceste drepturi în Constituțiile
comuniste (1948, 1952, 1965), în realitate ele nu erau respectate. Începe procesul naționalizării
băncilor, fabricilor și al comerțului; cenzura ia noi proporții prin îngrădirile religioase și culturale;
proprietatea privată își pierde valoarea prin naționalizarea caselor și prin impunerea colectivizării.
În scopul înlăturării și anihilării oricăror forme de opoziție politică vor fi înființate instituții cu
rol represiv, care să poată supraveghea și controla populația. Astfel se înființează în anul 1948
Securitatea (Direcția Generală a Securității Poporului). În anul 1952 este înființată Miliția.
Folosindu-se de aceste două instrumente de teroare, la care se adaugă rețeaua de informatori
secreți și turnători, numeroși opozanți politici vor lua drumul închisorilor morții sau deportărilor.
După cel De-Al Doilea Război Mondial Statele Unite ale Americii inițiază un plan de redresare
economică destinat aliaților europeni din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cunoscut
dreptPlanul Marshall. Planul Marshall a fost urmat de Planul Schumann. Stalin a refuzat acest
ajutor al SUA și a obligat statele comuniste să urmeze aceeași direcție, astfel încât statele
comuniste și-au creat, ca o reacție la planul Marshall, propria organizație economică,
numită Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949). În cadrul acestei organizații
statele comuniste membre făceau schimburi de produse de la alimente până la mașini și utilaje.
Anii postbelici reprezintă per ansamblu o perioadă de prosperitate economică, ceea ce a făcut să
fie numiți chiar „anii glorioși” (1945-1973). Se dezvoltă agricultura și industria, apărând
numeroase noi ramuri industriale. Imediat după momentul preluării puterii, comuniștii au
acționat în sensul transformării socialiste a agriculturii românești. O primă măsură a fost cea a
exproprierii celor care după 1921 au rămas cu proprietăți mai mari. Colectivizarea forțată ce a dus
la comasarea pământurilor acestora în ferme agricole administrate de stat - C.A.P. -urile. Această
concentrare a proprietății agricole a făcut posibilă modernizarea producției și creșterea acesteia
până în 1980.
Naționalizarea a permis statului comunist în virtutea legii din iunie 1948 să realizeze transferul
proprietății private în proprietatea statului, statul comunist devenind proprietar unic și trecând la
aplicarea planurilor anuale și cincinale, precum și la centralizarea economiei. Respectarea acestor
planuri viza dezvoltarea industriei grele, care era o mare consumatoare de energie. Acest proces al
industrializării rapide a avut drept consecință o urbanizare forțată a societății românești. Direcțiile
procesului de industrializare românească au fost în principal electrificarea, mecanizarea complexă,
automatizarea producției, dezvoltarea industriei constructoare de mașini.
Se remarcă privind ocupațiile și statutele profesionale țăranii, muncitorii, dar și intelectualii și
oamenii de știință. În ce privește muncitorii se descrie o accentuare a calificării tehnice a acestora
și o scădere a discrepanțelor între munca efectuată de bărbat și cea efectuată de femeie.
Intelectualii și oamenii de știință erau supuși unui control riguros al puterii; de cele mai multe ori,
ascensiunea în carieră avea la bază faptul că acea persoană era membră de partid, mai mult decât
cunoștințele și calitățile profesionale ale acelei persoane. Cu toate acestea, în țările democratice
precum SUA și Anglia, telecomunicațiile și tehnologia au cunoscut o dezvoltare rapidă, fapt care a
dus la crearea de noi locuri de muncă și noi meserii precum cea de informatician și analist. Tot în
țările democratice apar noi drepturi ale angajaților, punându-se mare preț pe siguranța
muncitorilor.
Cultura românească postbelică a urmat două mari linii, cea care proslăvea regimul și cea care îl
critica prin toate mijloacele și modurile posibile. În acest ultim sens se remarcă disidența
anticomunistă și nume precum Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Doina Cornea și mulți alții. Din
exilul românesc menționăm nume precum Eugen Ionescu, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Paul
Goma etc.
România se implică în numeroase proiecte de cercetare științifică. Menționăm aici numele unor
matematicieni (Miron Nicolescu, Grigore Moisil), fizicieni (Serban Țițeica), chimiști (Costin D.
Nenițescu) și medici (Ion Cantacuzino) din perioada postbelică, personalități care au adus o
contribuție importantă la progresul științei românești și mondiale. În domeniul științelor
economice, poate cel mai important reprezentant al gândirii economice raționale marxiste
românești este Lucrețiu Pătrășcanu. Cercetările științifice și descoperirile în domeniul tehnicii au
adus o contribuție importantă la dezvoltarea economiei naționale, îndeosebi a industriei.
Consecutiv acestor cercetări și inovații au putut fi valorificate mai bine bogățiile subsolului și
materiile prime. Se remarcă așadar contribuția în domeniul electricității (Dimitrie Leonida),
construcțiilor (Constantin C. Teodorescu) sau hidraulicii (Dionisie Ghermani). De asemenea, s-au
elaborat numeroase planuri legate de electrificarea țării, amenajarea Dunării în zona Porților de
Fier. Astfel, proiectul Porțile de Fier I a fost analizat minuțios de către Institutul de Studii și
Proiectări Hidroenergetice (ISPH) București și Institutul Energoprojeckt Belgrad în perioada 1955-
1963, când a fost semnat acordul și toate prevederile legate de proiectarea și execuția
hidrocentralei. Construcția acesteia a început în anul 1964 și s-a finalizat în anul 1971.
Consider că rolul științei și tehnologiei în lumea postbelică a fost unul extrem de important,
progresul înregistrat de aceste două domenii revoluționând lumea. Această afirmație este susținută
de evenimentul petrecut în anul 1944, când cercetătorii americani descoperă faptul că materialul
genetic este conținutul de ADN. În 1953 cercetătorii reușesc să-i observe și structura. Din acest
moment capătă contur genetica, știința care se ocupă cu studierea structurii moleculare și
funcționale a genelor. Evoluția rapidă a tehnologiei a făcut posibilă și explorarea spațiului. Astfel,
în anul 1961, rușii trimit primul om (Gagarin) în spațiu, iar în 1969, Neil Armstrong face primii
pași pe Lună.
În concluzie, putem afirma faptul că perioada postbelică a fost una a extremelor. Dacă Europa
de Est a cunoscut o stagnare și chiar o regresiune din pricina regimului comunist, Europa de Vest
și SUA au reușit să se dezvolte rapid, făcând progrese științifice și tehnologice care au dus la o
îmbunătățire a vieții cetățenilor. Odată cu căderea blocului sovietic, România și statele foste
comuniste au reușit să se redreseze.
Eseu despre politica internă și relațiile internaționale ale României
postbelice-P.Contemporana,P.Comunista(Eseu)
 menţionarea a doi factori care au favorizat instaurarea regimului de tip totalitar în România;
 prezentarea unei acţiuni desfăşurate de regimul politic din perioada stalinismului în România;
 menţionarea a două practici politice din perioada naţional-comunismului aplicate în România şi precizarea unei
consecinţe din plan intern a uneia dintre ele;
 formularea unui punct de vedere referitor la consecinţele „Războiului Rece” asupra relaţiilor internaţionale desfășurate

Politica internă și relațiile internaționale ale României postbelice sunt dependente de situația
externă creată în urma încheierii Celui De-al Doilea Război Mondial. Mai precis, deciziile luate de
fostele protagoniste ale războiului cu privire la împărțirea continentului aveau să schimbe
destinele a milioane de oameni, Europa de Est intrând într-un con de umbră în urma impunerii
regimului comunist.
În România, comuniștii vor acționa în sensul preluării puterii politice încă din toamna anului
1944, bucurându-se de prezența Armatei Roșii pe teritoriul României, fiind în același timp
beneficiarii acordurilor secrete dintre marile puteri, care lăsau țara noastră în sfera de influență
sovietică. Prin acordul procentajelor din octombrie 1944, Churchill admite o influență sovietică de
90% în România.
De altfel, prezența armatei sovietice va fi legiferată încă din septembrie 1944, când România este
nevoită să semneze o convenție de armistițiu la Moscova extrem de defavorabilă intereselor
noastre naționale, anglo-americanii lăsând astfel doar partea sovietică să „negocieze” cu România.
Soarta țării noastre fusese însă decisă la întâlnirile dintre aliați.
Factorii care au favorizat instaurarea regimului comunist în România au fost de natură internă și
externă. Factorul extern îl reprezintă aranjamentele diplomatice dintre marile puteri învingătoare
după cel De-al Doilea Război Mondial și crearea sferei de influență sovietică în Europa. Astfel, la 9
octombrie 1944, la Moscova, se semnează acordul procentajelor între Stalin și Churchill,
admițându-se pentru România sfera de influență sovietică de 90%. Conferința de la Yalta din
februarie 1945 și Conferința de la Postdam din august 1945 au confirmat acordul occidentalilor
privind zonele de influență. Acesta reprezintă factorul extern care permite instaurarea regimului
comunist în România, plasând țara noastră în spatele ”cortinei de fier” pentru aproximativ
jumătate de secol.
În ceea ce privește factorul intern, acesta este reprezentat de prezența Armatei Roșii pe teritoriul
României începând cu primăvara anului 1944 și terminându-se cu retragerea sa în anul 1958.
Sub aspect politic, regimul comunist presupunea existența monopartidismului. În acest sens, în
februarie 1948 are loc fuziunea forțată a PSD cu PCR, rezultând PMR (Partidul Muncitoresc
Român), secretar general al partidului fiind ales Gheorghe Ghiorghiu-Dej. În interiorul partidului
s-au conturat însă două grupări: linia națională, reprezentată de Lucrețiu Pătrășcanu și linia
moscovită, reprezentată de Ana Pauker, Vasile Luca și Teoharie Georgescu.
Dej acționează în sensul eliminării tuturor celor care îi amenințau prima poziție în partid. Astfel, în
1946 este eliminat Ștefan Floriș, în 1948 este arestat Lucrețiu Pătrășcanu, iar în 1952 este
eliminată întreaga linie moscovită.
În august 1948 este înființată Securitatea, al cărei obiectiv declarat era apărarea cuceririlor
democratice, dar aceasta se ocupa de fapt de eliminarea oricărei forme de opoziție. Astfel, se
instituie detenția politică comunistă, funcționând numeroase închisori și lagăre de muncă (Pitești,
Râmnicu Sărat, Jilava, Aiud) unde sunt închiși miniștri și diplomați din perioada interbelică, foști
generali, preoți greco-catolici, studenți, muncitori etc. Așadar, se constituie în România un
adevărat gulag, activitatea Securității fiind completată de cea a Miliției, creată în 1949.
Prin urmare, o acțiune desfășurată de regimul politic din România în perioada stalinismului este
distrugerea tuturor opozanților regimului, preluarea modelului sovietic, caracterizat de existența
monopartidismului, consolidat prin intermediul Securității și al Miliției.
Perioada național-comunismului a fost împărțită în două etape: relativa liberalizare în plan
intern și extern, în perioada 1965-1971/1972, și neostalinismul între anii 1971/1972-1989. Două
practici politice din această perioadă sunt adoptarea unei noi Constituții, în august 1965, care
proclama transformarea țării în Republica Socialistă Română și concentrarea totală a funcțiilor de
stat și de partid în mâna lui Nicolae Ceaușescu, în 1974 fiind modificată Constituția în sensul
înființării funcției de președinte al RSR, pe care și-o însușește Ceaușescu. Consecința concentrării
funcțiilor în stat în mâinile lui Ceaușescu este controlul total al acestuia asupra societății,
amplificându-se cultul personalității, caracterizat de manifestări exagerate de slăvire a
conducătorului.
Contextual internațional este caracterizat de războiul mut al ideologiilor existente în Europa, cea
democratică și cea totalitară comunistă, război cunoscut sub denumirea de “Războiul rece”.
Consider că, în acest context, România acționează în relațiile internaționale în funcție de poziția sa
față de Moscova. Astfel, “Războiul rece” a facilitat distanțarea României de Kremlin, în special
Nicolae Ceaușescu, acesta găsind aliați în statele democratice. Argument în acest sens fiind
încheierea unor acorduri cu instituții internaționale precum FMI la începutul anilor ’70, dar și
semnarea actului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare economică de la Helsinki.

Perioada comunistă
Ce reprezintă perioada comunistă?
Perioada comunistă este o perioadă istorică integrată în Epoca Contemporană care desemnează
anii în care statele din Europa Centrală și de Est s-au aflat sub regimul comunist.
Între ce ani este cuprinsă perioada comunistă?
Perioada comunistă este cuprinsă între anii 1946/1947 – 1989.
Perioada comunistă face parte din perioada postbelică. De aceea, în momentul în care vezi la
subiectul III eseu despre România postbelică, eseu despre ideologii și practici politice
din România și din Europa în secolul al XX-lea sau eseu despre politica promovată de
România în perioada postbelică, vei ști sigur că e vorba (și) de comunism.
Situația internă și externă în timpul perioadei comuniste
În România, comunismul a avut la rândul său mai multe perioade importante, pecare le poți găsi
enumerate mai jos.
a. Contextul intern
o adoptarea modelului sovietic (1946-1952);
o perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1952-1965);
o perioada liberală a lui Nicolae Ceaușescu (1965-1974);
o perioada naționalismului exacerbat a lui Nicolae Ceaușescu (1974-1989);
 Revoluția din 1989 (1989).
o
b. Contextul extern
o instaurarea comunismului în țările din Europa de Est și Centrală (1946-1947);
o Revolta din Berlinul de Est (1953);
o Revoluția din Polonia și Ungaria (1956);
o Primăvara de la Praga (1968);
o conflictul dintre URSS și China (anii 1960);
o nesupunerea lui Tito față de Moscova (1950-1956);
o Revoluția din 1989 (1989).

Eseu despre totalitarism şi democrație în Europa şi în România

secolului al XX-lea P. interbelică și perioada postbelică,P.Contemporana(Eseu)
 precizarea unei ideologii totalitare din Europa şi menționarea unei caracteristici a acesteia;
 menționarea unei cauze a instaurării regimului totalitar în România; - prezentarea unei practici politice totalitare din România în
perioada stalinismului sau a național-comunismului;
 menționarea a două fapte istorice desfăşurate de România în cadrul „Războiului rece”;
 formularea unui punct de vedere referitor la practicile politice democratice din Europa în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi
susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Secolul al XX-lea se caracterizează în plan european prin afirmarea principiilor democratice
şi apariţia regimurilor totalitare, care vor avea o puternică influenţă în dezvoltarea ulterioară a
statelor estice si centrale ale Europei de-a lungul veacului. Regimurile internaţionale îşi fac loc
în Europa după Primul Război Mondial, când state nemulţumite vor acţiona în consecință.
Astfel, Germania este nemulţumită de Tratatul de la Versailles pe care îl consideră un dictat
pentru naţiunea germană. Italia, deşi se afla de partea învingătorilor, considera că a pierdut
pacea.
O ideologie totalitară din Europa este cea comunistă. Primul stat comunist din lume
este Rusia, unde este instaurat după Revoluţia bolşevică regimul totalitar de tip comunist, o
caracteristică a acestuia fiind faptul că este un regim de extremă stânga, antidemocratic,
caracterizat de concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane, care este şi conducătorul
statului şi care o exercită în mod despotic. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu mai sunt
respectate, cetăţenii fiind dominaţi de teroare. Partidele politice din opoziţie sunt desfiinţate,
fiind instaurat monopartidismul.
Acest regim totalitar de tip comunist va fi instaurat după Al Doilea Război Mondial în statele
centrale şi estice ale Europei, când cade „cortina de fier” peste această parte a continentului.
România se regăseşte printre aceste state, care pentru aproximativ jumătate de secol va
cunoaşte regimul comunist, acesta punându-și amprenta asupra evoluţiei statului. O cauză a
instaurării regimului comunist în România este aranjamentele diplomatice care au loc între
Marile Puteri învingătoare în Al Doilea Război Mondial, ceea ce determină crearea sferei de
influenţă sovietică. Astfel, pe 9 octombrie 1944, la Moscova, se semnează acordul procentajelor
între Stalin şi Churchill, efectul asupra României fiind integrarea acesteia în sfera de influenţă
sovietică într-o proporţie de 90%.
România este sacrificată în favoarea Greciei, iar conferinţele de la Yalta şi Postdam au
confirmat acordul occidentalilor privind sfera de influenţă. Acesta reprezintă factorul extern
care permite instaurarea regimului comunist în România. Aşadar, în perioada cuprinsă
între 1948 şi 1989 România este sub regimul comunist, care cunoaşte două etape: perioada
stalinismului în România, când se preia modelul sovietic în toate domeniile de activitate (1948-
1965) şi perioada naţional-comunismului (1965-1989).
În prima parte a regimului stalinist, Româna este deplin subordonată Moscovei. După
retragerea Armatei Roşii în 1958 de pe teritoriul României, conducătorul politic acţionează în
sensul distanţării de Kremlin, politică ce va fi continuată de Nicolae Ceauşescu după moartea
subită a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. O practică politică din perioada stalinismului este
crearea unui gulag. În fapt, în 1948 ia naştere Securitatea, al cărei scop declarat era apărarea
cuceririlor democratice, fapt neadevărat, întrucât aceasta fusese înfiinţată pentru a distruge
opozanţii regimului.
 Astfel, începând cu 1948 sunt înfiinţate locuri de detenţie pentru opozanţi la Râmnicu
Sărat, Aiud, Succeava, Piteşti unde sunt închişi miniştri din perioada interbelică, preoţi greco-
catolici (după ce are loc desfiinţarea bisericii greco-catolice), studenţi, politicieni etc. În aceste
închisori opozanţii regimului erau supuşi reeducării sau direct exterminării în chinuri
groaznice. Acest lucru a avut loc până la mijlocul anilor 1960, cand supravieţuitorii sunt
eliberaţi, iar în perioada lui Nicolae Ceauşescu are loc chiar reabilitarea victimelor regimului
Dej. Activitatea Securităţii a fost completată de cea a Miliţiei, înfiinţată în 1949.
În perioada comunismului, relaţiile internaţionale sunt caracterizate de „Războiul
rece” – confruntarea ideologică între democraţie (SUA) şi totalitarism (URSS). Astfel, aflată în
sfera de influenţă sovietică, România va participa la intervenţia din Ungaria revoluţionară în
anul 1956, alături de ţările membre ale Pactului de la Varşovia – bloc militar constituit de
URSS, ca replică dată NATO. Pe de altă parte, în contextul distanţării de Moscova şi apropierii
de Occident, în 1968 România refuză să participe la intervenţia din Cehoslovacia, fapt care va
determina creşterea prestigiului lui Ceauşescu în plan extern şi vizitele a numeroşi conducători
occidentali în România. Aşadar, două fapte istorice desfăşurate de România în cadrul
„Războiului rece” sunt participarea la înăbuşirea revoluţiei din Ungaria şi refuzul de a participa
la înăbuşirea revoluţiei din Cehoslovacia, intrată în istorie sub denumirea de „Primăvara de la
Praga”.
Regimul comunist, în ciuda întinderii sale, a cunoscut însă unele fisuri, fapt care va duce la
prăbuşirea sa la sfârşitul anilor 1980. Consider că practicile democratice din Europa în
a doua jumătate a secolului al XX-lea au acaparat şi statele aflate sub dominaţie comunistă,
care cunoşteau la sfârşitul veacului o profundă perioadă de criză, caracterizată de nenumărate
nemulţumiri sociale, argument în acest sens fiind prăbuşirea Zidului Berlinului, simbol al
„Războiului rece”.
În concluzie, secolul al XX-lea a fost un secol al luptei purtate de democraţie împotriva
totalitarismului, care cunoaşte apogeul în preajma anilor 1930 şi persistă până la sfârşitul
anilor 1980, însă numai în varianta comunismului. Acest regim va stopa pentru jumătate de
secol evoluţia statelor estice şi centrale ale Europei, care vor fi supuse interesului partidului
conducător.
Perioada Războiului Rece
Ce reprezintă perioada Războiului Rece?
Perioada Războiului Rece este o perioadă integrată în Epoca Contemporană și se referă la
problemele ivite după cel de-al Doilea Război Mondial.
Între ce ani este cuprinsă perioada Războiului Rece?
Perioada „Războiului Rece” este cuprinsă între anii 1948-1991.Situația internă și externă în
timpul Războiului Rece

a. Contextul intern
o instaurarea comunismului în România (1947);
o perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1952-1965);
o intervenția României în Revoluția din Ungaria (1956);
o perioada liberală a lui Nicolae Ceaușescu (1965-1974);
o criticarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia (1968);
o perioada naționalismului exacerbat a lui Nicolae Ceaușescu (1974-1989);
o Revoluția din 1989 (1989).
b. Contextul extern
o crearea NATO și a Tratatului de la Varșovia (1949, 1955);
o planul Marshall și înființarea CAER (1948-1951, 1949-1991);
o decolonizarea (1945-1970);
o instaurarea comunismului în Europa Centrală și de Est (1946/1947);
o Războiul din Coreea (1950-1953);
o Războiul din Vietnam (1961-1975);
o Criza rachetelor din Cuba (1962);
o programe de înarmare (anii 1980);
o Revoluția din 1989 (1989).
 (Eseurile) de la Perioada Contemporana,Comunista, interbelică și perioada postbelică

Perioada de disidență
Ce reprezintă perioada de disidență?
Perioada de disidență este, de asemenea, o perioadă din cadrul Epocii
Contemporane. Vorbim de ea atunci când ne referim la lupta oamenilor de
rând și a personalităților culturale împotriva regimului comunist.
Între ce ani este cuprinsă perioada de disidență?
Această perioadă este cuprinsă între anii: 1948-1989.
Situația internă și externă în timpul perioadei de desidență
a. Contextul intern
o instaurarea comunismului în România (1947);
o rezistența anticomunistă din România (1945-1989).
b. Contextul extern
o rezistența anticomunistă în Europa (1945-1989).

 (Eseurile) de la Perioada Contemporana,Comunista, interbelică și perioada postbelică