Tema 1: Popoare și spații istorice

Acest prim capitol, „Popoare și spații istorice”, abordează teme precum:

romanitatea românilor în viziunea istoricilor, viziunea istoriografică a lui
Gheorghe I. Brătianu, marile descoperiri geografice între secolele al XV-lea și
al XIX-lea, părerile călătorilor străini despre civilizația din spațiul românesc în
Evul Mediu și la începuturile epocii moderne precum și despre călătorii
români acasă și în lume.

Primul subcapitol reprezintă o incursiune în procesul de etnogeneză

românească, urmărind traseul parcurs de strămoșii noștri din cele mai vechi
timpuri și până la începuturile Evului Mediu. Tot în acest subcapitol vei avea
ocazia să citești părerile umaniștilor și istoriografilor vremii
despre descendența poporului român. De asemenea, te vei familiariza cu
termeni precum etnogeneză, romanizare, latinitate, teoria roesleriană și teoria
continuității.

Se ilustrează într-un studiu de caz date despre Gheorghe I. Brătianu și

informații despre operele sale, reușind să-i înțelegi importanța în rândul
specialiștilor de istorie universală.

În subcapitolul despre descoperi de noi spații și culturi între secolele

al XV-lea - al XIX-lea, vei avea ocazia să citești despre importanța
expedițiilor întreprinse de europeni la sfârșitul Evului Mediu și care au fost
consecințele acestor descoperiri din punct de vedere geografic, politic, social și
economic.

Nu în ultimul rând, citind despre călători români acasă și în lume, vei putea
observa aportul pe care l-au adus istoriei românești personalitățile
istorice și politice care au avut ocazia să intre în contact cu alte civilizații.
Romanitatea românilor în
viziunea istoricilor
1. De ce este important să studiem tema
romanității românilor în viziunea
istoricilor?
Este datoria oricărui popor de a-și cunoaște originile, întrucât acest lucru face
parte din conștiința și identitatea națională și definește, într-o oarecare
măsură, fiecare individ în parte. Studiind despre romanitatea românilor, afli
practic care este descendența poporului din care faci parte: cum s-a creat,
de ce s-a creat, în ce condiții s-a creat, care au fost cauzele și consecințele
creării, mai precis înveți despre etnogeneza românească. De asemenea,
prin parcurgerea acestui capitol ai ocazia să înveți și despre elementele de
lingvistică care definesc limba română, precum și care sunt argumentele
istoricilor care susțin sau infirmă romanitatea românilor.

Îți recomandăm următoarele eseuri pe tema romanității românilor:

Eseu-despre-preocu
Eseu-despre-romanit parea-istoricilor-pentru-romanitatea-românilor-2578.pdf
atea-românilor-în-viziunea-istoricilor-2829.pdf

2. Descendență. Continuitate.
Unitate
Pentru a putea vorbi de etnogeneza românească și romanitatea românilor,
trebuie să ne întoarcem în timp și să ne oprim asupra aspectelor economice,
culturale și militare ale civilizației din spațiul daco-moesian din secolele I î.Hr
- II d.Hr. Această perioadă a marcat primele contacte cu lumea romană a
populație geto-dacice, datorate îndeosebi schimburilor comerciale. Tot în
acest interval încep să pătrundă tot mai multe elemente culturale și spirituale
specifice lumii romane. Practic, aceasta a reprezentat prima etapă din
procesul de romanizare, și anume etapa preliminară, înainte de cucerirea
romană.

Pe plan politic și militar, relațiile dintre daci și romani au început să fie din ce
în ce mai încordate, cauza principală fiind tendințele expansioniste
manifestate de Imperiul Roman, care vizau și spațiul dacic. Dovadă stă
includerea Dobrogei în Moesia (devenită teritoriu roman în anul 15 d.Hr) în
anul 46 d.Hr. și încercuirea geto-dacilor prin ocuparea teritoriilor vecine
acestora. Conflictul se materializează odată cu venirea împăratului Traian la
cârma Imperiului Roman. Spațiul dacic intră oficial în etapa propriu-zisă
de romanizare, fapt datorat ocupării romane în urma războiului din anii
105-106, când Decebal pierde în fața lui Traian.

<<<<<Sinuciderea lui Decebal ilustrată pe

columna lui Traian

De reținut faptul că romanizarea s-a manifestat

asupra mai multor popoare a căror influență
latină se resimte și astăzi: italieni, spanioli,
francezi, portughezi.

În fapt, romanizarea este un proces complex

și de lungă durată care semnifică preluarea, de
către o populație neromană, de elemente
sociale, culturale, religioase și lingvistice
specific romane. Fenomenul de romanizare a
stat la baza formării popoarelor și a limbilor
neolatine europene, inclusiv la formarea poporului român și a limbii române.

În perioada postcuceririi romane, colonizarea s-a făcut masiv, fiind aduși

aproximativ 40.000 de coloniști romani doar în perioada lui Traian. Pentru o
bună comunicare, populația autohtonă a fost nevoită să preia elemente de
limbă latină, aceasta fiind limba vorbită atât de noii localnici, cât și în cadrul
principalelor instituții: justiție, armată, administrație. Romanizarea s-a
infiltrat și în aspectele sociale și religioase ale vieții dacice, procesul
derulându-se rapid, astfel că după doar câteva generații, numele specifice
dacice sunt înlocuite în totalitate cu cele romane.

A treia etapă a romanizării, cea mai controversată de altfel, este perioada

post aureliană, declanșată odată cu retragerea de către împăratul Aurelian a
armatei și a administrației de pe teritoriul Daciei începând cu anul 271. Cu
toate acestea, procesul este continuat atât de populația proaspăt romanizată
cât și de romanii care au ales să rămână în spațiul de la nord de Dunăre.
Așadar, omogenizarea populației este din ce în ce mai proeminentă.

Cu toate acestea, când vorbim de etnogeneza românească, trebuie luate în

considerare două aspecte. Primul se referă la asimilarea dacilor de către
romani. Acest proces a dat naștere daco-romanilor, care la rândul lor au
asimilat popoarele migratoare, acest fapt reprezentând cel de-al doilea
aspect. Anul 602 semnifică stabilirea slavilor în Imperiul Roman de
Răsărit, rezultând în asimilarea de elemente slave ale populației de la nord de
Dunăre, procesul de etnogeneză încheiindu-se în secolul al XVIII-lea.
Formarea și evoluția limbii române însumează trei elemente
importante: substratul daco-moesic, stratul latin și adstratul slav. Din
limba dacă s-au mai păstrat astăzi în vocabularul limbii române în jur de 160
de cuvinte, iar caracterul slav este dat de influențele la nivel fonetic și de
vocabular. Însă, mai mult de 60% din vocabularul și regulile de gramatică ale
limbii române au caracter latin, fapt ce demonstrează încă o dată latinitatea
limbii și a poporului român.

3. Contestarea și susținerea
romanității românilor de către istorici.
Motive și argumente
Tema romanității românilor a fost abordată de-a lungul timpului de diferiți
istorici, geografi și oameni de cultură cu scopul fie de a infirma, fie de a afirma
caracterul latin al poporului și a limbii române.

Începând cu secolele al VII-lea-al VIII-lea apar primele informații ce

vizează românii. Aceștia sunt numiți „valahi”, „vlahi”, „volohi”, „blachi” și
„valachus””. Constantin al VII-lea Porfirogenetul, împărat bizantin, îi
numește pentru prima dată pe români ”romani”, afirmând implicit
descendența latină a poporului nostru. 
Cronicile lui Anonymus și Simon de Keza vorbesc de asemenea despre
existența unei populații românești pe teritoriul Transilvaniei la venirea
ungurilor.
Începând cu secolele al XIV-lea-al XV-lea, preocuparea occidentalilor față de
români și originea lor devine din ce în ce mai evidentă, motivele fiind
de ordin cultural și politic. Cel cultural se referă la preocuparea
umaniștilor pentru perioada antică clasică și tot ce implică aceasta, inclusiv
descendența anumitor popoarelor și a limbilor antice. Motivul politic
manifestat de unii istorici și umaniști se traduce prin încercarea de a trezi
spiritul național român întrucât expansiunea otomană amenința întreaga
Europă. Așadar, îi avem pe Poggio Bracciolini și Papa Pius al II-
lea (Enea Silvio Piccolomini) care în secolul al XV-lea, prin lucrările lor bine
documentate, aduc dovezi clare în favoarea romanității românilor

<<<Frescă a lui Papa Pius al II-lea regăsită

în ”Librăria Piccolomini” 

Domnia lui Mihai Viteazul a atras după sine admirația

occidentalilor prin victoriile sale răsunătoare asupra
turcilor, dar și ostilitatea maghiarilor care s-a
concretizat prin negarea romanității de către diverși
cronicari. Această atitudine se întâlnește și în
Imperiul Habsburgic, în secolul al XVIII-lea
când, Franz Joseph Sulzer a pus bazele teoriei
imigraționiste, dezvoltată pe larg în lucrarea sa „Istoria dacilor
transalpini”, și care afirma că poporul român s-a format la Sud de Dunăre și
a imigrat în secolul al XII-lea. Motivul principal din spatele acestei teorii a fost
unul politic, scopul fiind acela de a opri acțiunile de emancipare întreprinse de
românii din Transilvania.

Această teorie a fost dezvoltată de Robert Roesler după dualismul austro-

ungar și anexarea Transilvaniei la Ungaria. Printre argumentele sale se
numărau următoarele: dacii ar fi fost exterminați în timpul războaielor cu
romanii din anii 101-102, 105-106, intervalul de 165 de la ocuparea Daciei de
către romani până la retragerea aureliană din 271 nu a fost suficient pentru a
se realiza procesul de romanizare, împăratul Aurelian a retras în anul 271
toată populația și că influența slavilor ar fi fost de fapt principală, și nu
influența romanilor. Această teorie, a cărei baze reale și științifice lipsesc cu
desăvârșire, mai este cunoscută și drept teoria roesleriană.
Istoricii din spațiul românesc au fost și ei foarte interesați de romanitatea
românilor, aceștia urmărind atât trezirea spiritului național în români și
informarea lor cu privire la originea românilor, cât și combaterea diverselor
teorii greșite susținute de străini. Secolul al XVII-lea a fost bogat în scrieri care
vizează acest subiect. Un exemplu foarte bun în acest sens este
umanistul Nicolaus Olahus (1493-1568), fiind primul român care a susținut
cu tărie unitatea de limbă, religie, neam și obiceiuri, idei expuse în lucrarea
sa „Hungaria”. I-au urmat cronicarul moldovean Grigore Ureche (1590-
1647) cu lucrarea „Letopisețul Țării Moldovei” și Miron Costin (1633-
1691) ambii acordând o atenție deosebită descendenței românilor. De
menționat și opera lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) „Hronicul
vechimei a romano-moldo-vlahilor” care este una dintre cele mai
complexe analize despre originea românilor, fiind totodată și una dintre cele
mai bine documentate lucrări pe această temă. Cu toții susțin originea și
dăinuirea elementului roman în spațiul carpato-danubiano-pontic după
retragerea aureliană.

Teoria continuității a fost dezvoltată în epoca modernă de istorici

precum Dimitrie Onciul, A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Gheorghe I.
Brătianu etc. Printre argumentele aduse în sprijinul acestei teorii se numără:
faptul că geto-dacii au supraviețuit războaielor daco-romane din anii 101-102,
105-106 și au continuat să locuiască în Dacia; romanizarea s-a realizat într-un
ritm alert, dovadă stând izvoarele lingvistice scrise; toponimia dacică încă
existentă, ca dovadă stând numele de ape și relief (hidronimele și oronimele):
Maris- Mureș, Pyrethus - Prut, Carpatos - Carpați, termeni religioși de
proveniență latină: biserică - basilica, Dumnezeu - Domine Deus, înger -
angelus.  

<<<<

Alexandru Dimitrie Xenopol

 În Transilvania, Școala Ardeleană a luptat în secolul al XIX-lea pentru
emanciparea românilor privați de drepturi de către maghiari, membrii
acesteia aducând în discuție originea pur latină a limbii române și a poporului
român. Subiectul a fost abordat în scrieri precum cea a lui Petru
Maior, „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, Samuil
Micu și Gheorghe Șincai, „Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae”. 

Studiu de caz - Gheorghe I.

Brătianu despre Marea Neagră
În această primă parte a studiului de caz se vorbește despre Gheorghe I.
Brătianu, omul, adică despre implicațiile sale în
lumea politică și culturală a vremii, și cele mai importante momente care
au marcat cariera și viața sa.

Cuprins

 Gheorghe I. Brătianu - omul

 Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană

Bărbații familiei Brătianu sunt cunoscuți în istoria națională pentru

activitățile din scena politică. Din paginile manualului nostru vei afla care este
legătura între Ion C. Brătianu, Ion I.C Brătianu și Gheorghe I. Brătianu. De
asemenea, vei putea citi și despre activitatea sa universitară, unde și când
a fost profesor Gheorghe I. Brătianu și cum acest lucru i-a influențat opera
„Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană.”

Citește „Studiu de caz - Gheorghe I. Brătianu despre Marea Neagră” și află mai
multe detalii despre viața și activitatea lui Brătianu și află ce impact a avut
opera sa în istoria României.

Gheorghe I. Brătianu - omul

Gheorghe I. Brătianu se numără printre cele mai marcante personalități ale
istoriei României, fapt datorat atât activitățiilor sale culturale - studii ample
și bine documentate despre diverse teme din istoria autohtonă, cât și
celor politice - în jurnalul său, Carol al II-lea l-a numit pe Brătianu „marele
apostol al înţelegerii cu Germania”.

Nepot al lui Ion C. Brătianu - personalitate cheie în revoluția din 1848 și

politician important în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza - și fiul lui Ion
I.C Brătianu - prim-ministru și una dintre figurile de care se leagă Marea
Unire din 1918 - Gheorghe I. Brătianu și-a văzut prima lucrare
istoriografică publicată, „O oaste moldovenească acum trei veacuri”, de
către Nicolae Iorga, la vârsta de doar 16 ani.

Și-a început activitatea didactică în anul 1924 la Iași, devenind în 1940

profesor universitar al Universității din București. Doi ani mai târziu, devine
membru al Academiei Române. Începând cu anul 1941, susține în cadrul
Universității din București cursul „Chestiunea Mării Negre” în care își
propune să prezinte istoria Mării Negre de la origini până în epoca
contemporană. Printre altele, Brătianu vede în spațiul pontic un punct
strategic, rezumând istoria secolelor al XIX-lea - al XX-lea ca fiind „o luptă
pentru Marea Neagră între Rusia şi Europa”.

Situația politică din acea vreme a făcut ca repercusiunile afirmațiilor sale, de

cele mai multe ori antirusești, să fie drastice. În anii 1947-1948, odată cu
instaurarea regimului comunist, Gheorghe I. Brătianu își pierde catedra din
cadrul universității și este alungat, alături de peste 90 de personalități
culturale, din Academia Română. Tot în acest interval este arestat la
domiciliu, având interdicția de a lua contact cu alte persoane, interzicându-i-
se, de asemenea, accesul la bibliotecile publice.

<<<<< Gheorghe I. Brătianu în detenție

Deși privat de materiale care să-l ajute să se

documenteze în vederea continuării lucrării sale,
în perioada arestului la domiciliu Brătianu
reușește să finalizeze „Marea Neagră. De la
origini până la cucerirea otomană.” Fără a fi
condamnat de un anumit delict și fără a avea
parte de un proces, este arestat și închis în
noaptea de 5 spre 6 mai 1950 la închisoarea din
Sighetul-Marmaţiei. Trei ani mai târziu, în anul
1953, Gheorghe I. Brătianu se stinge din viață în închisoare, la vârsta de 55 de
ani. Cauza decesului său este încă un mister, luându-se în calcul atât varianta
sinuciderii, cât și cea a uciderii în bătaie de către gardienii închisorii și chiar
otrăvirea.

Monografia „Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană” a fost

publicată postum în anul 1969 la Munchen, în limba franceză. În
România, lucrarea apare tradusă în limba noastră abia în anul 1988.

Marea Neagră. De la origini până la

cucerirea otomană
Aspectele care îi conferă unicitate și originalitate operei lui Gheorghe I.
Brătianu vizează, printre altele, metodologia și stilul de abordare. În
monografia sa, tradiționalismul este înlocuit de o viziune nouă, modernă, în
care li se oferă credit pentru diversitatea culturală și creativă diferitelor
civilizații, nu doar civilizației Europei Occidentale.

Pentru o analiză riguroasă, Brătianu abordează chestiunile, atât din punct de

vedere geografic, cât și istoric, economic și comunicațional, făcând
legături între diverse evenimente istorice pe care predecesorii săi au preferat
sa le studieze separat.

Pentru o înțelegere aprofundată a fenomenelor, Gheorghe I. Brătianu a luat în

considerare și latura psihologică și socială, ajungând la concluzia că felul în
care oamenii se organizează și gândesc într-o societate are o importanță la fel
de mare în istorie ca și luptele și faptele celor care domnesc. Pentru era sa,
acest tip de abordare era inedit și controversat în același timp.

Un alt element de noutate îl reprezintă stilul pozitiv de abordare al

evenimentelor: dacă marile migrații din secolele al IV-lea - al XVII-lea erau
văzute ca fiind un element perturbator, nimicind civilizațiile antice, Brătianu a
scos în evidență latura lor benefică. Aceasta consta în diversitatea
demografică și culturală adusă odată cu migrațiile popoarelor. Inclusiv
dominația tătarilor din secolul al XIII-lea asupra Mării Negre a avut o latură
pozitivă, acest aspect fiind argumentat prin dezvoltarea de centre urbane și de
comerț în Crimeea, precum și a schimburilor comerciale asigurate cu
Extremul Orient.
Urmând cursul istoric al evenimentelor, Gheorghe I. Brătianu se oprește
asupra situației Mării Negre și în timpul expansiunii otomane. Domnitorii
Țării Românești și ai Moldovei își dispută teritoriul Dobrogei și al Mării
Negre. Pentru porturile Chilia și Cetatea Albă se vor purta bătălii acerbe,
acestea având un rol esențial în planurile strategice atât ale Imperiului
Otoman și ale Țărilor Românești, cât și în cele ale Ungariei, Rusiei și Poloniei.

„Progresele supunerii față de dominația otomană sunt marcate: în 1484 de

căderea Chiliei și Cetății Albe, care închid accesul la Marea Neagră, în 1526 de
cucerirea Ungariei, care suprimă apărarea naturală alcătuită de podișul
transilvănean; în 1538 prin anexarea Bugeacului și prezența garnizoanelor
turcești pe cursul inferior al Nistrului până la Tighina sau Bender [...]”

Brătianu insistă asupra faptului că e important pentru poporul român ca

munții și marea să fie în posesia noastră, întrucât ele reprezintă „elementele
existenței noastre”: „Istoria noastră, munții ocupați și marea închisă ne
sugrumă libertatea și viața națională (...) Marea liberă și munții în mâinile
noastre sunt pentru noi nu numai spațiul vital dar condițiuni vitale, sau mai
bine zis, înseși elementele existenței noastre".
 Mari descoperiri geografice și
culturale între secolele al XV-lea și
al XIX-lea
Cuprins

 1. De ce este important să studiem tema marilor descoperiri

geografice?
 2. Nevoia descoperirii de noi teritorii

1. De ce este important să studiem tema

marilor descoperiri geografice?
Marile descoperiri geografice începute în secolul al XV-lea reprezintă o lectură
fascinantă datorită detaliilor inedite despre contactele dintre civilizații și
expedițiile pe tărâmuri mai mult sau mai puțin cunoscute. Jurnalele marilor
exploratori ai lumii sunt surse bogate de informații care au ajutat
la definitivarea viziunii geografice asupra Pământului.
De asemenea, studiind despre descoperirile geografice, ai ocazia de a observa
cum au evoluat culturile de pe diverse continente și valul de schimbări
survenit odată cu contactul civilizațiilor europene. Evoluția noastră socială și
culturală este strâns legată de acest capitol captivant din istorie, așadar o bună
cunoaștere a acestuia este necesară.

2. Nevoia descoperirii de noi teritorii

Secolele al XIV-lea - al XV-lea au reprezentat pentru Europa o piatră de
încercare, evenimentele din această perioadă aducând schimbări importante
în toate aspectele vieții cotidiene. La începutul secolului al XIV-lea, mai precis
odată cu anul 1315, s-a instaurat așa numita „Marea Foamete”, în urma
căreia populația Europei s-a redus aproximativ cu 10 procente. Aceasta s-a
datorat unor evenimente înlănțuite: suprapopularea și schimbările climatice
bruște au dus la lipsa alimentelor (determinând astfel și creșterea prețurilor
acestora) și implicit la un nivel de trai scăzut.
Tot în secolul al XIV-lea, întreaga lume, inclusiv populația europeană, a fost
lovită de o teribilă pandemie de ciumă. Aceasta a izbucnit inițial în Asia, în
jurul anului 1330, fiind adusă pe continentul european prin intermediul
șobolanilor aflați pe corăbiile unor comercianți italieni întorși din porturile
asiatice. Lipsa igienei a favorizat răspândirea rapidă a bolii, ajungându-se ca
în doar câțiva ani, aproximativ o treime din locuitorii Europei să fie ucisă de
„moartea neagră”.

Începând cu mijlocul secolului al XV-lea, se poate observa o

anumită stabilizare a situației internaționale, aceasta traducându-se
prin creșterea demografică, încetarea „războiului de 100 de ani” dintre Franța
și Anglia, centralizarea acestor două țări, precum și centralizarea Spaniei.
Astfel, nivelul de trai a început să crească și economia să progreseze.
Economia trebuia însă întreținută, nevoia de aur, mirodenii și materiale fine
precum mătasea, crescând din ce în ce mai mult. Acesta a fost unul dintre
numeroasele motive pentru care descoperirile de noi teritorii și căi de
navigație mai accesibile - cele existente începuseră să fie controlate de
musulmani - au devenit o necesitate.

Țările din Peninsula Iberică s-au arătat dispuse să investească în expediții,

mijloacele de navigație cunoscând și ele o îmbunătățire semnificativă
- descoperirea busolei, a caravelei (corabie ce a făcut mult mai ușoară
navigarea pe oceane), precum și descoperirea unor noi elemente ce țin
de cartografie. De asemenea, interesul pentru expediții a fost stârnit și de
scrierile lui Marco Polo despre călătoriile sale în Asia din secolul al XII-lea.
 Călători și călătorii
Această a doua parte a lecției „Mari descoperiri geografice și culturale între
secolele al XV-lea și al XIX-lea” îți oferă informații despre
exploratorii: Cristofor Columb, Fernando Magellan, Vasco Da
Gama, James Cook și David Livingstone.

Cu noi vei învăța despre descoperirea Americii și contribuția lui Cristofor

Columb la acestă acțiune, despre ocolul în jurul lumii al lui Fernando
Magellan, despre descoperirea rutei maritime dintre Europa și India a
lui Vasco Da Gama, despre circumnavigarea Noii Zeelande de către James
Cook și parcurgerea de la vest la est a continentului african de către David
Livingstone.

Cuprins

 Cristofor Columb
 Fernando Magellan
 Vasco Da Gama
 James Cook
 David Livingstone

Află și mai multe detalii despre marii exploratori ai lumii - Cristofor

Columb, Fernando Magellan, Vasco Da Gama, James Cook, David
Livingstone - și aventurile lor în căutarea de noi tărâmuri citind în
continuare manualul nostru de istorie.

Alte personalitați care se pot menționa în această pagină sunt: Bartolomeo

Diaz (calatorește până la Capul Bunei Speranț: 1487-1488), Alvarez Cabral
(descoperă Brazilia în 1500),  Hernano Cortez (cucerește Imperiul Aztec în
1521), Francisco Pizzaro (cucerește Imperiul Incaș în 1532-1533), Francis
Drake (realizează o călătorie în jurul lumii (1577-1580), Abel Tasman
(descoperă Noua Zeelandă, Tazmania, dar și Sudul Australiei în perioada
1642-1644).

Cristofor Columb
Cristofor Columb (1451-1506) a rămas în paginile istoriei ca fiind cel care a
descoperit continentul american. Născut în Geneva, care era la vremea
respectivă unul dintre cele mai importante porturi din Europa, Columb a
deprins încă de mic aptitudinile necesare pentru a fi un bun navigator. Intrigat
de jurnalele de călătorie ale lui Marco Polo și bazându-se pe teoria conform
căreia Pământul este rotund, Cristofor Columb a cerut sprijinul financiar al
curților regale spaniole și portugheze pentru a întreprinde o călătorie spre
Apus, în speranța găsirii unei alte rute spre continentul asiatic. Deși refuzat
în mai multe rânduri, acesta a fost finanțat în cele din urmă de regele
Castiliei. 

În urma primei sale expediții, odată ajuns pe țărm, Columb era convins că se
află pe tărâmurile asiatice înfățișate de Marco Polo în scrierile sale. De fapt,
descoperise un alt teritoriu, și anume America. Acesta a notat toate
obiceiurile și tradițiile băștinașilor, luând cu el câțiva indieni la întoarcere. În
următoarele călătorii, Columb a descoperit, printre
altele Cuba, Venezuela și Jamaica. S-a stins din viață în anul 1506,
neștiind de marea sa realizare.

Cel care a conștientizat descoperirea lui Columb a fost un alt cunoscut

navigator, Amerigo Vespucci.

Fernando Magellan
Fernando Magellan (1480-1521) este cunoscut pentru ocolul său în jurul
lumii, fiind primul care reușește să realizeze acest fapt. Deși portughez, a
beneficiat de finanțarea regelui Spaniei, punându-se în serviciul acestuia.
Flota sa, formată din cinci nave, avea să îndure un drum foarte lung și plin de
evenimente neplăcute. Două dintre nave, San Antonio și Conception, plecate

în recunoaștere, nu se mai întorc. Timp de zeci de zile pământul refuză să se

arate, echipajul lui Magellan trebuind să se confrunte cu o foamete cumplită și
apă nepotabilă. În cele din urmă, ajunși pe insula Massona, reușesc să-si
refacă forțele și repornesc expediția.
 <<< FERNANDO
MAGELLAN

Următoarea oprire este insula Mactan (astăzi Filipine), unde băștinașii

refuză să fie creștinați pe cale pașnică. Magellan își pierde cumpătul și se
impune prin violență, fapt care îi va aduce moartea, fiind ucis (1521) în lupta
cu locuitorii insulei. Meritele sale au fost însă deosebite, aducându-și aportul
în domenii precum geografie și cartologie și întărind ideea conform căreia
Pământul este rotund.
Vasco Da Gama
Vasco Da Gama (1460-1524), de origine portugheză, s-a remarcat ca
fiind exploratorul care a descoperit ruta maritimă dintre Europa și India.
Deși această rută presupunea ocolirea Africii, ea a dat startul construirii unui
imperiu colonial portughez pe continentul asiatic.

James Cook
Nu putem să nu-i menționăm pe James Cook (1728-1779), care a reușit
performanțele de a cirvumnaviga Noua Zeelandă și a stabili primele contacte
ale europenilor cu Insula Hawaii și coasta de est a Australiei.

<<VASCO DA GAMA

David
Livingstone
În secolul al XIX-
lea, David
Livingstone (1831-1873) ,
doctor, misionar și călător,
devine cunoscut
pentru explorarea
continentului african,
fiind primul care a reușit
să-l parcurgă de la vest la
est. Acesta a militat
împotriva comerțului
cu sclavi, arătându-și
compasiunea și simpatia
pentru băștinașii întâlniți
în drumurile sale prin
Africa. Demersurile sale anti-sclavie au avut răsunet, dovadă stând faptul
că sclavia a fost abolită în Africa de Est în anul 1873. Boala nu a constituit un
impediment, el continuând să exploreze și să studieze tărâmurile Africii. Și-a
găsit sfârșitul pe malul lacului Bangweulu.

<<<< David Livingstone 

Consecințele marilor descoperiri 
geografice au fost extrem de
importante atât din punct de vedere
economic, cât și din punct de vedere
social și cultural. Amintim printre
altele îmbogățirea de cunoștințe
geografice și cartografice, reușindu-se
perfecționarea hărții Pământului;
descoperirile au favorizat formarea
imperiilor coloniale; europenii aveau
de acum noi surse de achiziționare a
pietrelor prețioase, mirodeniilor și a
diferitelor plante care nu se găseau pe
continentul european.

Studiu de caz - Călători străini

despre civilizația din spațiul
românesc în Evul Mediu și la
începuturile epocii moderne
Prin poziția lor, Țările Române, au reprezentat un punct strategic în
cadrul multor bătălii ale Evului Mediu, fiind un „bastion” în înaintarea
otomanilor spre Europa, dar această plasare geografică între Occident și
Orient avea să avantajeze și călătoriile străinilor pe meleagurile noastre
începând cu această perioadă.
Călătorii străini ce s-au perindat pe meleagurile strămoșești – indiferent de
misiunea cu care au venit - aveau să își noteze impresiile de
călătorie, realitățile istorico-politice, administrative, geografice, etno-
folclorice pe care le-au remarcat sau la care au luat parte, transmițând
posterității documente de o deosebită valoare referitoare la Țările Române din
acea perioadă. Unul din cele mai importante aspecte menționate în aceste
scrieri este latinitatea și recunoașterea descendenței romane a poporului
român, precum și demonstrarea continuității pe acest teritoriu.

Deși Țările Române au devenit un „itinerar turistic” încă din secolul al XIV-
lea, mărturii concrete scrise datează începând cu secolul al XVI-lea.
Considerăm demn de a menționa astfel aici pe diplomatul umanist Anton
Verancsics (1504-1573) din Dalmația, care în lucrarea sa intitulată „De situ
Transilvaniae, Moldaviae et Transalpinae (Descrierea Transilvaniei,
Moldovei și a Țării Românești)” (1549) ne arată „ (...) ce obiceiuri au oamenii,
ce rituri, ce orașe, ce râuri și altele de același fel (...). Căci multe am ajuns să
cunosc cu ochii mei, ca unul ce am stat multă vreme în Transilvania, dar cele
mai multe m-am străduit să le cunosc după tradiție și povestirea localnicilor.”

O altă mărturie o avem din memoriile genovezului Franco Sivori, care i-a

fost secretar domnitorului Petru Cercel (1583-1585) și, de asemenea, l-a însoțit
pe acesta în călătoriile sale. 

Umanistul sas Georg von Reicherstorffer, diplomat al regelui Ferdinand I

de Habsburg, este, de asemenea, călător prin Moldova. De la el ne-au rămas
coregrafiile (descrieri generale ale unei țări) Moldovei și
Transilvaniei: „Moldaviae quae olim Daciae pars,
Chorographia” și „Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appellata,
aliarumque provinciarum et regionum succincta Descriptio et explicatio”,
ambele apărute la Viena în 1541 și, respectiv 1550.

Cronicarul Baltazar Walter (1558-1631) ne-a lăsat descrierea luptei de la

Călugăreni (1595):

„Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acţiune eroică de ispravă măreaţă care
să cutremure inimile păgânilor şi să le înalţe pe ale creştinilor. Atunci
mărinimosul Io Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls
o secure sau suliţă ostăşească şi pătrunzând el însuşi în şirurile sălbatice ale
duşmanilor străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăţi cu sabia o altă
căpetenie şi luptând bărbăteşte se întoarce nevătămat. În acest timp,
comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozeşte
două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a duşmanului, deschizând o
mare spărtură pe care ienicerii se străduiesc în zadar să o împlinească cu
focurile lor de puşcă, pentru că de îndată două sute de unguri şi tot atâţia
pedestraşi cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie, strică
rândurile, aştern la pământ şi taie oştile turcilor, pe când din spate şi din
coastă îi loveşte cu bărbăţie domnul cu ai săi, făcându-se aşa mare
învălmăşeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri şi, în fugă,
erau mânaţi spre tabără ca vitele. În această învălmăşeală ce seamănă a fugă,
Sinan-Paşa în partea din faţă a taberei cade de pe podul râului Neajlov, pierde
doi dinţi şi se rostogoleşte fericit scăpând cu viaţă” ("Scurta şi adevărata
descriere a faptelor săvârşite de Io Mihai, Domnul Ţării Româneşti", apărută
la Gorlitz, 1599).

Mărturiile călătorilor străini pe meleagurile românești continuă și în secolul al

XVII-lea, amintind aici între alții pe prelatul Niccolo Barsi care străbate
Moldova în timpul domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) și ne oferă
informații despre negustorii dobrogeni de la Chilia.

Un alt călător medieval este arhiepiscopul romano-catolic Marco

Bandini (născut Bandulović – în Macedonia), timp de 6 ani vicar apostolic al
catolicilor din Moldova (1644-1650), care ne-a lăsat „Codex Bandini”, în care
realizează un recensământ al localităților străbătute și descrie diferite
obiceiuri din acea perioadă.

Arhidiaconul sirian Paul din Alep îl însoțește pe patriarhul Macarie al

Antiohiei în călătoriile sale și scrie în 1656 în limba arabă un jurnal de
călătorie intitulat „Călătoriile lui Macarie, Patriarhul Antiohiei”, tradus mai
târziu în secolul al XIX-lea în limba engleză și abia la 1900 în limba română.
În lucrarea sa găsim relatate diferite evenimente din timpul domnitorilor
Constantin Șerban Basarab (1654-1658) și Vasile Lupu (1634-1653), descrieri
ale caselor, ale datinilor și obiceiurilor românești.

Secolul al XVIII-lea aduce pe meleagurile românești o serie de călători

iluminiști, care evaluează aceste teritorii, precum și oamenii de aici sub
impulsurile și din perspectivele acestei epoci a „Luminii”. Filosoful Jeremy
Bentham (1748-1832) călătorește din Anglia spre Rusia și, trecând în 1786
prin Țara Românească, menționează existența în București a unui teatru
italian. Dr. James Dallaway călătorește împreună cu John Sibthorp –
profesor de botanică la Oxford – în Sud-Estul Europei în jurul anului 1794,
lăsând mărturie despre limba latină care era vorbită în Transilvania cum nu
era în nici o altă țară europeană.
 Perioada romantică aduce și ea călători precum publicistul francez Saint-
Marc Girardin, profesor la Sorbona, care va publica un articol
intitulat „Principatele danubiene” în Journal des débats (Paris, 1854) și tot el
va scrie în ale sale „Souvenirs de voyages et d'etudes”: „ (...) plâng pe savanții
care citesc cărțile (...) fără să vadă locurile (...)” În 1848, fostul consul francez
la București, Étienne-Adolphe Billecocq, tipărea la Paris un ”Album
moldo-valaque” , cu ilustrații de Michel Bouquet.

Exemplele sunt mult mai numeroase și ele dau mărturie pe de o parte de

latinitatea și continuitatea românească în spațiul carpato-danubiano-pontic
într-o perioadă în care adepți ai teoriei imigraționiste încercau să demonstreze
exact contrariul și, pe de altă parte, aliniază Țările Române în rândul celorlalte
țări occidentale și nu numai, cu o cultură vastă reflectată în opere literare,
tradiții și obiceiuri.

Călători români acasă și în lume

Cuprins

 De ce este important să studiem tema călătorilor români acasă și

în lume?
 Călătoriile românilor prin țară și în afara granițelor
De ce este important să studiem
tema călătorilor români acasă și în
lume?
Oamenii au fost de la început fascinați de călătorii, încercând să descopere
ținuturi sau lucruri noi. Uneori au călătorit din propria dorință
de explorare și cunoaștere, uneori au mers la studii pe alte meleaguri,
alteori au urmat calea exilului. Uneori au fost conduși de curiozitate –
a oamenilor, a culturilor, a peisajelor cu flora și fauna specifice fiecărei
regiuni - alteori și-au urmat doar meseria fiind militari sau diplomați ce
călătoreau în scopuri politice. Orice scop inițial ar fi avut aceste călătorii, ele
au avut drept urmare pe de o parte asimilarea de către cultura română a unor
aspecte ale culturilor și tradițiilor altor popoare și, pe de alta, răspândirea
propriei noastre culturi în țările cu care am avut contact. Toate aceste bogate
experiențe s-au concretizat astfel în diferite lucrări cu caracter enciclopedic,
jurnale, scrisori.

Călătoriile românilor prin țară și în

afara granițelor
Putem deschide această incursiune prin a aminti în secolul al XVII-lea
călătoria în China a lui Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) în perioada
1675-1678, experiență în urma căreia scrie lucrările intitulate „Jurnal de
călătorie în China” și „Descrierea Chinei”. Călătoria în China a făcut-o în
calitate de conducător al soliei țarului Rusiei, fiind trimis în această misiune
cu scopul de a stabili între Rusia și China relații diplomatice și comerciale,
precum și de a analiza și de a descrie teritoriile străbătute și oamenii care
viețuiau acolo.

Tot în aceeași perioadă (1665-1670), stolnicul Constantin

Cantacuzino călătorește în Orientul Mijlociu și apoi în Europa, întocmind un
jurnal de călătorie în limba maternă, rămânând celebru întrucât e primul
memoriu de călătorie scris de un român în limba română. Tot el ne-a mai lăsat
o „Istorie a Țării Românești” și este realizatorul primei hărți a Țării
Românești, tipărită la Padova în anul 1700 sub numele de „Schiță geografică
a preaînălțatei țări a Ungrovlahiei”. Având numeroase studii atât în țară cât
și în străinătate (la Padova, Constantinopol), acesta cunoștea bine limbile de
circulație ale vremii: latina, greaca și slavona, fiind la un moment dat secretar
al cancelariei ce se ocupa cu politica externă în timpul lui Constantin
Brâncoveanu. Tot lui îi datorăm aducerea în țară a numeroase
cărți și întocmirea unei biblioteci adăpostite în mănăstirea de la
Mărgineni, una dintre cele mai însemnate biblioteci de la acea vreme.

Un secol mai târziu, se remarcă domnitorul Dimitrie Cantemir cu a

sa „Descriptio Moldaviae” („Descrierea Moldovei”), scrisă în limba latină pe
când se afla deja exilat în Rusia (1714-1716). Lucrarea se prezintă ca o
veritabilă enciclopedie, incluzând descrierea Moldovei sub aspecte geografice,
politico-administrative, sociale, dar și lingvistice, etnografice sau folclorice.
Tot de la el au rămas câteva lucrări cartografice ale Munților Caucaz și
ale Constantinopolului.

<<< DIMITRIE CANTEMIR

Instaurarea regimului fanariot în 1711

în Moldova și apoi în 1716 în Țara Românească se reflectă nu numai în plan
politic, ci afectează și această latură a călătoriilor, Imperiul Otoman
restricționând libertatea de mișcare. Putem afirma, fără a exagera, că
majoritatea călătoriilor din acea perioadă erau mai mult pribegiri și exiluri,
decât expediții sau călătorii în scop turistic sau didactic. Totuși, au continuat
să apară și în acele vremuri unele scrieri, interesantă și demnă de menționat
fiind lucrarea scrisă de un boier oltean anonim, intitulată „Călătoria
agricolă a boierului român. Români prin diferite părți ale Europei”,
publicată în limba germană la Nürnberg în perioada 1775-1780. Fost prizonier
al otomanilor, boierul oltean descrie drumul și peripețiile sale de pribeag prin
țările pe care le străbate: statele germane, Italia, Spania, Portugalia, Anglia,
insistând, după cum reiese și din titlul lucrării, pe preocupările agricole. În
secolul al XIX-lea boierul Dinicu Golescu călătorește în centrul și vestul
Europei străbătând Ungaria, Austria, statele germane, Italia, Elveția și scrie a
sa „Însemnare a călătoriei mele” (1824-1826) în care pune accent pe modele
occidentale demne de urmat în societatea românească.

Omul politic și intelectualul Ion Ghica realizează o interesantă

corespondență cu scriitorul Vasile Alecsandri în care tema principală
abordată o constituie modernizarea societății românești:

„Oamenii pe cari instituţiunile, împrejurările sau educaţiunea i-a pus în

fruntea unei naţiuni sunt datori să fie înainte-mergătorii ei, să nu caute
niciodată să împiedice mersul progresului, ci să lase toată latitudinea şi
toată libertatea iniţiativei individuale, mai ales în ceea ce priveşte industria
şi comerţul, căci ele nu se pot conduce decât numai de luminele ştiinţei cari
singure pot arăta drumul care conduce pe om a deveni folositor şi necesar
societăţei în care trăieşte. Nimeni nu are dreptul d-a opri omenirea din
mersul ei progresiv, care este tras de natura fizică şi morală a omului ...”.

De asemenea, istoricul și omul politic Mihail Kogălniceanu (1817-1891) se

remarcă prin ale sale „Scrisori. Note de călătorie”.

Continuând această interesantă incursiune, ajungem la secolul al XX-lea,

putând aminti personalități precum Alexandru Vlahuță (1858-1919) cu
impresiile sale de călătorie însumate în binecunoscuta sa lucrare „România
pitorească”, descrisă de istoricul Dumitru Micu ca fiind un „atlas geografic
comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Memorabilă este și activitatea
scriitoricească a istoricului Nicolae Iorga (1871-1940), putând aminti în
acest sens lucrarea „Drumuri și orașe în România”.

<<<<< NICOLAE IORGA

În secolul al XIX-lea, pe fondul utilizării căilor ferate, românii încep să
călătorească tot mai mult în afara Europei; se remarcă o contribuție a
oamenilor de știință români în cadrul a numeroase cercetări și proiecte
științifice, explorări geografice, geologice, speologice etc. Astfel, Dimitrie
Ghica Comănești, unul dintre cei mai faimoși exploratori români, însoțit de
fiul său Nicolae, explorează Somalia și ne împărtășește impresiile sale prin
lucrarea „O expediție română în Africa” (1897).

Inginerul Julius / Iuliu Popper (1857-1893) călătorește în Egipt (participă

aici la întreținerea Canalului Suez), apoi în Orientul Mijlociu, pașii ducându-l
până în India, China și Japonia, pe tot parcursul expedițiilor întreținând o
bogata corespondență cu Academia Română, mai precis cu secția de geografie
a acesteia. Continuă apoi perindările prin lume străbătând teritorii precum:
Siberia, Alaska, Canada, Statele Unite, Cuba, Mexic, strâmtoarea Magellan etc.

Inginerul și exploratorul român Bazil Assan (1860-1918) a fost primul român

ce a călătorit în jurul lumii; în 1897 explorează regiunile polare nordice.
Medicul Bucur (Ilarie) Mitrea (1842-1904) este cunoscut ca explorator al
Americii de Nord, Australiei și al Indoneziei (a fost căsătorit chiar cu o
băstinașă), Sever Pleniceanu (1867- 1924) drept primul român explorator al
centrului Africii și al fluviului Congo; speologul, biologul și exploratorul Emil
Racoviță (1868- 1947), lista putând continua.

În secolul al XIX-lea, pe fondul utilizării căilor ferate, românii încep să

călătorească tot mai mult în afara Europei; se remarcă o contribuție a
oamenilor de știință români în cadrul a numeroase cercetări și proiecte
științifice, explorări geografice, geologice, speologice etc. Astfel, Dimitrie
Ghica Comănești, unul dintre cei mai faimoși exploratori români, însoțit de
fiul său Nicolae, explorează Somalia și ne împărtășește impresiile sale prin
lucrarea „O expediție română în Africa” (1897).

Inginerul Julius / Iuliu Popper (1857-1893) călătorește în Egipt (participă

aici la întreținerea Canalului Suez), apoi în Orientul Mijlociu, pașii ducându-l
până în India, China și Japonia, pe tot parcursul expedițiilor întreținând o
bogata corespondență cu Academia Română, mai precis cu secția de geografie
a acesteia. Continuă apoi perindările prin lume străbătând teritorii precum:
Siberia, Alaska, Canada, Statele Unite, Cuba, Mexic, strâmtoarea Magellan etc.

Inginerul și exploratorul român Bazil Assan (1860-1918) a fost primul român

ce a călătorit în jurul lumii; în 1897 explorează regiunile polare nordice.
Medicul Bucur (Ilarie) Mitrea (1842-1904) este cunoscut ca explorator al
Americii de Nord, Australiei și al Indoneziei (a fost căsătorit chiar cu o
băstinașă), Sever Pleniceanu (1867- 1924) drept primul român explorator al
centrului Africii și al fluviului Congo; speologul, biologul și exploratorul Emil
Racoviță (1868- 1947), lista putând continua.

Tema 2: Oamenii, societatea și

lumea ideilor
Capitolul „Oamenii, societatea și lumea ideilor” prezintă, după cum sugerează
și titlul:

 lumea mai puțin cunoscută a oamenilor simpli - prezentată în

subcapitolul „Sate din Europa și din spațiul românesc”;
 organizarea vieții urbane - informații regăsite în subcapitolul „Târguri
și orașe din Europa și din spațiul românesc”;
 modificările la nivel cultural, politic, economic și social (practic
modernizarea) pe care Europa a început să le simtă începând cu secolul
al XIX-lea - documentează-te cu privire la acest topic în subcapitolul
nostru „Viziuni despre modernizare în Europa secolelor al
XIX-lea - al XX-lea”;
 soarta românilor din afara granițelor, în special a celor aflați în
Transilvania - despre care poți citi mai mult în subcapitolul
intitulat „Politici culturale și românii din afara granițelor.
Diversitate etnică și confensională”;
 felul în care minoritățile din spațiul românesc au fost tratate, inclusiv
modul în care s-a manifestat Holocaustul în România - detalii pe care ți
le oferim în subcapitolul „Minorități naționale în România
secolului al XX-lea”;
 formarea ideologiilor totalitare în secolul al XX-lea și felul în care
acestea au afectat viața politică, socială și economică la nivel mondial -
în subcapitolul „Secolul al XX-lea între democrație și
totalitarism. Ideologii și practici politice în România și în
Europa”;
 un studiu de caz intitulat „Construcția democrației și ideologia
totalitară în România. Oameni fapte și idei” unde vei putea citi
despre „disputa” dintre democrație și totalitarism pe teritoriul
României;
 legile fundamentale ale României, de la cele cu caracter liberal, la cele cu
caracter totalitar și în cele din urmă democratice - în
subcapitolul „Constituțiile României”;
  și în sfârșit, un studiu de caz referitor la „Institutuții și drepturi
cetățenești înscrise în Constituția de la 1866”.

Unele subcapitole au o mare relevanță, fiind întâlnite și la examenul de

Bacalaureat, așa că te sfătuim să parcurgi capitolul în întregime și să te
focusezi pe subcapitole precum „Secolul al XX-lea între democrație și
totalitarism” și „Constituțiile României”.

Sate din Europa și din spațiul

românesc
Cuprins
 1. De ce este important să studiem tema satelor din Europa și din
Spațiul românesc?
o Noțiuni introductive
 2. Specificul geografic și locuințele
 3. Criteriul demografic
 4. Agricultura. Descoperiri importante în domeniu
 5. Economia. Alimentația
 6. Structura socială

1. De ce este important să studiem tema

satelor din Europa și din Spațiul
românesc?
Pe lângă clasicele bătălii și războaie, tratate de pace și alianțe, dictatori și
promotori ai păcii, istoria cuprinde și soarta oamenilor simpli, a căror
activitate și contribuție la evenimentele istorice rămâne de multe ori nespusă.
Este important să ne oprim și să analizăm acest aspect mai puțin cunoscut al
istoriei, pentru a vedea condițiile de trai ale strămoșilor noștri și felul în care
erau tratați de pătura privilegiată a societății sau de stăpânii lor. Așadar,
citește în continuare și pătrunde în lumea satului medieval, unde vei afla
detalii din toate aspectele vieții rurale atât europene, cât și românești.

Noțiuni introductive

Încă de la începuturi, oamenii au căutat să locuiască în grupuri pentru a se

proteja în fața pericolelor și pentru a-și gestiona mai bine activitățile
cotidiene. Astfel, prima formă de constituire a comunităților umane a
reprezentat-o satul.

Satul era o așezare relativ mică, însumând un număr de 5-30 de familii; era de
obicei situat în apropierea unei ape, iar locuințele erau înconjurate de
terenurile agricole pe care locuitorii le munceau, de pășuni sau păduri, după
specificul geografic al zonei în care erau amplasate.

Astfel, asistăm la o dezvoltare neuniformă a așezărilor rurale în țările Europei

în Evul Mediu, pe de o parte datorită specificului geografic, pe de alta datorită
influențelor politice și a condițiilor de dezvoltare socio-economică și culturale
diferite. Putem vorbi astfel de o împărțire a Europei în teritoriile de la vest sau
est de fluviul Elba, la vest fiind civilizația occidentală, iar la est Țările Române.

2. Specificul geografic și locuințele

La începuturile Evului Mediu satele erau puțin numeroase și înconjurate de
numeroase păduri, care încet-încet, pe măsura creșterii demografice și a
necesității drumurilor de acces între localități, au fost defrișate. Secolele al X-
lea - al XIII-lea se remarcă prin defrișările intense pentru a face loc terenurilor
ce urmau să fie cultivate sau pe care să fie construite noi așezări.

Dacă ar fi să facem o comparație între localitățile rurale din Occident și cele

din Țările Române, în vest defrișările au fost mai însemnate decât la noi, ceea
ce a determinat creșterea numărului de așezări. Satele românești sunt
răsfirate în regiunile de deal, risipite în zonele montane sau adunate la
câmpie. O situație aparte înregistrează și de această dată Transilvania, care a
preluat modelul occidental și în ceea ce privește defrișările și întemeierea
așezărilor.

Locuințele erau predominant bordeie (îngropate sau semiîngropate)

sau case de suprafață. Casele aveau podea de pământ, construite
din lemn sau chirpici, uneori piatră; majoritatea erau constituite dintr-o
singură încăpere, fiind rare așezările cu anexe (țăranii își adăposteau
animalele tot în casă). Casele erau sărace în ceea ce privește mobilierul,
oamenii dormind pe saltele din paie sau blănuri de animale. Mâncau de obicei
pe jos, mesele și scaunele începând să fie folosite destul de târziu în rândul
țărănimii, fiind apanajul celor înstăriți. În Țările Române se
practica agricultura itinerantă (exploatarea unui pământ până ce el
devenea tot mai puțin fertil și apoi abandonarea lui și folosirea altuia proaspăt
defrișat), ceea ce presupunea și strămutarea satelor, vatra satului fixându-se
târziu, înspre secolele al XVIII-lea - al XIX-lea.

3. Criteriul demografic
Dacă la începuturile Evului Mediu populația era puțin numeroasă, fapt
datorat calamităților naturale, foametei și războaielor, asistăm la o creștere
progresivă a acesteia odată cu secolul al X-lea, iar în secolele al XIII-lea- al
XIV-lea putem vorbi chiar de o dublare a acesteia. Această creștere
demografică este cu atât mai semnificativă cu cât în acea
perioadă mortalitatea infantilă era foarte crescută. Marea
ciumă (supranumită și „moartea neagră”) din secolul al XIV-lea va
determina însă o nouă scădere dramatică a populației: dacă înainte de această
epidemie Europa înregistra în jur de 70 milioane locuitori, după se
menționează o cifră de 50 milioane. Urmează o creștere mai înceată,
atingându-se nivelurile dinainte de ciumă abia în secolul al XVI-lea, după care
urmează o progresie cât de cât constantă.

În Țările Române, evoluția demografică este oarecum similară celei din

Occident, manifestată printr-o creștere mai înceată însă și cu unele
particularități ale spațiului românesc. Mai exact, aici așezările umane fiind
mai rare și izolate, ciuma din secolul al XIV-lea nu a afectat atât de grav
populația. Totuși, și spațiul românesc a înregistrat pierderi umane însemnate
în perioada luptelor antiotomane și a celorlalte războaie care au urmat. Aceste
pierderi umane au fost contrabalansate de fenomenul colonizării, coloniștii
fiind stimulați să vină în Țările Române prin diferite avantaje și privilegii
fiscale.

Începând din Evul Mediu au avut loc numeroase încercări de a realiza diferite
„recensăminte” care, deși nu se ridică la nivelul complexității celor de
astăzi, au menirea de a ne furniza o bogată mărturie statistică
pentru acele vremuri. Pentru secolele al XI-lea - al XIV-lea preocupările
erau îndreptate în special spre numărul iobagilor sau evidența terenurilor
mănăstirești, urmând ca din secolul al XV-lea să se țină o evidență mult mai
precisă a populației și a bunurilor acesteia, pentru stabilirea birurilor sau o
bărbaților apți să lupte. S-au întocmit astfel numeroase catastife, liste de
dijme, tabele episcopale sau urbarii. Din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea se
remarcă cartagrafiile (Moldova, Țara Românească)
și conscripțiile (Transilvania). În anul 1838 are loc primul recensământ
demografic care a cuprins toți locuitorii Ţării Româneşti, indiferent de
starea lor socială, de vârstă sau sex.

4. Agricultura. Descoperiri importante

în domeniu
Agricultura era principala îndeletnicire a oamenilor în Evul Mediu
timpuriu și principalul mod de subzistență. Era însă mult diferită de
agricultura din zilele noastre, iar invențiile în domeniu – menite să le ușureze
munca și să crescă producția - abia apăreau.
Astfel, în Occident se folosea cu predilecție asolamentul bienal sau trienal, în
timp ce în spațiul românesc oamenii practicau o agricultură
itinerantă: pământul era exploatat până la epuizarea resurselor sale minerale -
când recolta era tot mai puțină - apoi era înlocuit cu un altul. Acest mod de a
practica agricultura s-a reflectat, cum am menționat deja, și în instabilitatea
habitatului. Încet-încet se constată o tendință de stabilire a vetrei satului, în
jurul bisericilor sau castelelor, luând naștere satele medievale, în Apus
începând cu secolele al X-lea - al XII-lea, iar în spațiul românesc mult mai
târziu, în secolele al XVIII-lea - al XIX-lea.

Un alt mod de a practica agricultura, era cel cu pârloagă sau moină: pe un

teren se cultivau cereale, apoi în anii următori era lăsat necultivat și se lăsa
iarba să crească fiind utilizat ca pășune pentru animale; după 1-2 ani se cultiva
din nou. Uneltele agricole utilizate erau destul de rudimentare, de obicei din
lemn, fierul fiind destul de scump și de aceea încă puțin folosit. Un pas
important în dezvoltarea agriculturii îl reprezintă și plantele noi cultivate
odată cu descoperirea Americii (1492, Cristofor Columb): porumbul, cartoful,
fasolea etc. - mai productive decât culturile de cereale.

5. Economia. Alimentația
Agricultura practicată era destul de arhaică – după cum am putut vedea - și
recoltele nu se ridicau la cuantumul celor cu care suntem obișnuiți astăzi,
adică se obținea de obicei prin recoltare dublul cantității de sămânță. Cu toate
acestea, cantități importante de cereale erau exportate în Evul Mediu prin
porturile de la Marea Neagră spre Constantinopol îndeosebi.

Existența pășunilor întinse a făcut ca pe teritoriul românesc creșterea

animalelor să ocupe un loc însemnat, mult timp catalogarea țăranilor și
împroprietărirea lor fiind făcută după numărul de animale deținute în
gospodării. Românii creșteau cu predilecție bovine sau oi, pe care uneori le și
exportau (bovinele spre Occident, în timp ce oile luau calea Imperiului
Otoman). Tot la export mergea și o cantitate importantă de pește; peștele era
folosit și pentru consumul propriu, dar bălțile Dunării și râurile țării aveau
pește îndeajuns, în unele locuri amenajându-se heleștee speciale pentru a
crește pește și a-l valorifica.

Apicultura a fost practicată și ea pe scară largă, dintre produsele stupului fiind

folosite cu predilecție mierea ca îndulcitor și ceara pentru fabricarea
lumânărilor. Și în apicultură, o parte însemnată a produselor lua calea
exportului. Viticultura și pomicultura s-au dezvoltat și ele, fie că oamenii
dețineau pomi fructiferi și culturi de viță de vie pe lângă casă pentru consumul
propriu, fie că dețineau veritabile livezi sau podgorii, a căror recoltă lua
drumul exportului - vinurile erau exportate îndeosebi spre Polonia, Ucraina.

Legumele cultivate erau îndeosebi pentru hrana proprie; se

cultivau: napii, varza, usturoiul. Destul de târziu după descoperirea Americii
încep să fie cultivate și la noi cartoful, fasolea, vinetele, roșiile sau
ardeii. Alimentația, deși ar putea părea incredibil văzând câte alimente
disponibile erau, era destul de săracă și nediversificată, mai ales în rândul
populației rurale. Exploatați de boieri, mulți țărani ajung să sufere de boli
cauzate de o alimentație deficitară precum pelagra și scorbutul.

6. Structura socială
Și în ce privește organizarea socială medievală constatăm diferențe între
lumea apuseană și cea din spațiul românesc. Se remarcă existența a două clase
sociale principale: nobilimea și țăranii. Țăranii erau cei ce duceau greul
societății – fiind și populația majoritară, cea mai numeroasă -, cei care
munceau pământurile, fiind dependenți de boieri, numiți șerbi sau iobagi (în
Transilvania), vecini (în Moldova) sau rumâni (în Țara Românească). În vestul
Europei se remarcă în secolul al XIV-lea creșterea procentului țărănimii ce se
elibera din această stare de dependență, proces ce se generalizează încet-încet,
în timp ce în Țările Românești procesul este mai tardiv.

Țăranii dependenți primeau de la boier o bucată de pământ pe care o munceau

pentru a-și întreține familiile; din recolta obținută ei trebuiau să dea o parte
boierului – ceea ce constituia dijma; de asemenea, trebuiau să muncească fără
plată pe pământurile boierilor – ceea ce constituia claca; uneori aveau și dări
în bani - ceea ce constituia censul. Ei nu aveau voie să se mute de pe un
pământ pe altul sau să aibă alte îndeletniciri. Țăranii au încercat în
nenumărate rânduri – atunci când dările au crescut foarte mult - să se
elibereze de sub asupririle nobililor, tânjind după o viață mai bună pentru ei și
familiile lor, astfel încât perioada aceasta cunoaște numeroase răzmerițe și
răscoale unele de mică amploare, altele care au rămas notate în istorie.

Astfel, menționăm în Transilvania răscoala din 1437-1438 de la

Bobâlna și răscoala condusă de Gheorghe Doja în 1514. În Țara Românească și
Moldova situația țăranilor a fost mai puțin dramatică, autoritatea boierimii
nemanifestându-se cu aceeași amploare ca în Transilvania. Țăranii liberi
dețineau casă și un teren agricol, iar pășunile, fânețele apele erau considerate
proprietate comună. În Moldova se numeau răzeși, în Țara
Românească moșneni sau megieși. În Transilvania, mai puțini la număr,
locuiau în zona Hațegului, Oașului, Bihorului.

Nobilimea era categoria socială privilegiată, de sus, deținătoarea puterii

politice și economice: era stăpână peste pământuri și peste țăranii dependenți.
Nobilii proveneau așadar din rândurile persoanelor avute, bogate, sau din
rândul militarilor. Locuiau la sate, în castele situate pe înălțimea vreunui deal
și înconjurate de ziduri. Ei dețineau slujbe în aparatul domnesc, slujbe pe care
de obicei le cumpărau cu sume importante de bani; erau, de asemenea, scutiți
de taxe și impozite. Desființarea rangurilor boierești va avea loc abia în secolul
al XIX-lea, urmare a revoluțiilor ce au frământat acest secol.

Târguri și orașe din Europa și din

spațiul românesc
În această pagină intitulată „Târguri și orașe din Europa și din spațiul
românesc”, vei avea ocazia să citești despre orașul medieval, atât cel
european cât și orașul medieval românesc.
 De asemenea, vei putea urmări evoluția de-a lungul timpului a orașului
medieval, aflând astfel detalii despre orașe din România - de exemplu, care
este originea denumirii orașului Târgu Neamț și a cartierului Balta Albă.

Tot aici vei despre satele, târgurile și orașele din Țările Române, modul de
organizare și evoluția acestora în timp.

Așadar, citește în continuare pagina „Târguri și orașe din Europa și din spațiul
românesc” și informează-te cu privire la orașul medieval autohton și european
și asociațiile urbane bazate pe meserii.

Cuprins

 Târguri și orașe din Europa

 Târguri și orașe din Țările Române
 Asociațiile urbane bazate pe meserii

Târguri și orașe din Europa

În Occident dezvoltarea urbanismului se va face mai cu seamă pe fondul
unei creșteri demografice, consecutivă dezvoltării comerțului și
a meșteșugurilor, căci târgurile și orașele vor fi veritabile „centre
comerciale” ale acelor timpuri, fiind sediul atelierelor mesteșugărești și ale
schimburilor de mărfuri. 

Dacă satul reprezintă prima formă de organizare a comunităților umane, acum

– odată cu diferențierea noilor ocupații – vom asista la apariția organizării
așezărilor umane pe motive comerciale, administrative sau politice. Târgurile
se încadrează în organizarea pe motive comerciale, fiind un spațiu de întâlnire
pentru producători și negustori și de desfacere a mărfurilor. Orașul (polis la
greci, urbs, -is la romani – de unde am și preluat în limba română
termenii urbe, urban) reprezintă o formă superioară de organizare pe motive
politico-administrative mai mult, dar și comerciale.

După prăbușirea Imperiului Roman de Apus (476) vechile orașe romane

continuă să fie locuite, remarcându-se îndeosebi ca reședințe ale episcopilor
(în această perioadă de începuturi ale Evului Mediu, orașele depindeau fie de
câte un episcop, fie de câte un senior). Putem aminti aici sediile episcopale
renumite de la Roma ori Milano. O caracteristică a orașelor din Occident
este autonomia de care acestea dau dovadă, autonomie evidențiată și de
zidurile cu care acestea erau împrejmuite, de consiliile
locale sau primăriile prin care acestea se guvernau singure; în unele
orașe s-au format așa-numitele „comune”, asociații ce urmăreau câștigarea de
drepturi sau independență, exemple de asemenea orașe fiind Colonia (Kőln) în
Germania, Florența în Italia etc. Celebre orașe medievale, care și-au păstrat în
mare parte același aspect și astăzi sunt: Regensburg în Germania, Bruges în
Belgia, Toledo în Spania, Collioure în Franța, exemplele putând continua.

Târguri și orașe din Țările Române

În Țările Române organizarea urbană va avea loc, dar mult mai lent și într-
un mod treptat. Vechile orașe romane și viața urbană nu se bucură de aceeași
soartă ca în Occident (unde viața continuă în fostele orașe ale Imperiului
Roman), ci înregistrează un declin în spațiul carpato-dunărean. De la satul
românesc, în care ocupația principală era agricultura, lumea medievală
va evolua însă și aici încet-încet spre organizarea de tip urban. Creșterea
demografică, dezvoltarea agriculturii, a meșteșugurilor și, odată cu
acestea, a comerțului, va duce la apariția târgurilor precum cele de la Sibiu,
Brașov, Cluj, Suceava etc.

Se poate observa o oarecare discrepanță între evoluția urbană a localităților

din interiorul arcului carpatic comparativ cu cele din exteriorul său.

Astfel, în Transilvania apariția orașului medieval este mai precoce și

legată de colonizarea sașilor și de privilegiile de care aceștia
beneficiază. Putem aminti astfel apariția unor orașe precum Sibiu, Orăștie,
Brașov, Sebeș, Sighișoara etc. Dar influența săsească se extinde și peste
Carpați, aceștia contribuind la întemeierea unor orașe precum Câmpulung
Muscel, Târgu Neamț (a cărui denumire face direct referire la „nemți” = sași).
Apar și aici orașe în sediile episcopale (Oradea).

Orașele din spațiul românesc nu cunosc tendințele autonomiei care marchează

evoluția multor localități medievale occidentale; ele se dezvoltă pe lângă
cetățile domnești și beneficiază de protectoratul domniei. În Țara
Românească cele mai importante orașe au fost Târgoviște și București,
adică tocmai reședințele domnești. În Moldova, pe același criteriu, se
remarcă Suceava și Baia. Comerțul a dus și el la dezvoltarea unor importante
centre urbane și astfel s-au dezvoltat porturile: Brăila (Țara
Românească), Chilia și Cetatea Albă (Moldova). Importante orașe se
dezvoltă pe seama unor cetăți precum Deva, Timișoara.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, orașele erau organizate în
județe, 16 în Țara Românească, 24 în Moldova. Primul județ a fost
Jaleș (Gorj, 1385). Transilvania se remarcă și de această dată printr-o
organizare aparte, sașii și secuii fiind organizați
în scaune, maghiarii în comitate, iar românii în districte. Primul district
românesc a fost Făgăraș (1222), apoi Hațeg (1247), Maramureș (1300). Ca și
organe administrative, în Țara Românească exista județul, iar în Moldova
șoltuzul. În fruntea județelor se aflau pârcălabii sau
starostii (Moldova), pârcălabii sau sudeții (Țara
Românească), voievozii, cnejii, juzii (pentru românii din districtele
Transilvaniei), comiții (pentru maghiarii din comitatele
Transilvaniei), căpitanii sau juzii scăunari (pentru sașii și secuii din
scaunele Transilvaniei). Fiind reprezentanți ai autorităților domnești
aceștia aveau atribuții administrative, juridice, comerciale (colectau dările,
țineau judecățile etc.) și erau ajutați în exercitarea funcției de un aparat de
slujitori.

Asociațiile urbane bazate pe meserii

În Occident asistăm la o organizare pe criteriul meseriilor a orășenilor,
persoanele care exercitau aceeași meserie grupându-se în bresle. Breslele
aveau menirea de a se ocupa de aprovizionarea cu materii
prime, organizarea producției și desfacerea mărfurilor; aveau rolul de a
menține o concurență echilibrată și o oarecare egalitate în ceea ce privește
câștigurile și, nu în ultimul rând, îndeplineau un rol similar sindicatelor
contemporane, protejând drepturile și interesele meșteșugarilor.

În Transilvania asistăm la dezvoltarea unui sistem de bresle după modelul

occidental.

Agricultura în principal, și apoi alte activități precum mineritul, ocnele de

sare, au început să ofere tot mai mult materia primă necesară dezvoltării
activităților meșteșugărești. Meșteșugarii și negustorii încep să se organizeze
din secolul al XIV-lea în bresle, renumite fiind cele de la Sibiu, Sighișoara,
Orăștie etc. Brașovul se dezvoltă și devine o piață comună pentru cele trei
provincii românești.

În Țara Românească și Moldova sunt amintite bresle organizate mai mult pe

criterii sociale, precum breasla calicilor, breasla cioclilor. După
denumirile breslelor sau ale meșteșugurilor s-au înregistrat o serie de
denumiri topografice: Podul Calicilor în București (loc unde se adunau
numeroși săraci); cartierul bucureștean Balta Albă (loc unde se afla o groapă
cu var, care atunci când ploua devenea o imensă balta albă), Pielari, Blănari
etc.

Breslele își vor continua existența până în epoca modernă, ele dispărând încet-
încet pe măsură ce se constată diversele îngrădiri ale acestor forme de
organizare și se încearcă depășirea lor: breslele urmăreau să exercite un
control prea mare asupra piețelor, limitau dezvoltarea
profesională la o singură meserie etc. Termenul de breaslă este reutilizat
în timpul lui Carol al II-lea, care folosește acest cuvânt într-un sens ce nu are
nici o legătura cu breslele Evului Mediu: pentru organizarea muncitorilor din
fabrici după modelul fascist al lui Mussolini.

Astfel, urbanizarea reprezintă reflectarea creșterii demografice și a progresului

pe care îl înregistrează omenirea, realizându-se într-un mod ce reflectă
particularitățile diferitelor zone geografice și obiceiuri, ceea ce face să avem
orașe atât de diferite în Occident comparativ cu Țările Române. 

Viziuni despre modernizare în

Europa secolelor XIX-XX
Odată cu secolul al XIX-lea Europa va trece pragul modernizării, înregistrând
schimbări esențiale, schimbări care să fie în concordanță cu transformările
prin care deja trecuse societatea în urma sporului demografic și noile
necesități ale acesteia. Modernizarea din secolul al XIX-lea s-a manifestat
 printr-o reală revoluție industrială - marcată de descoperiri și progrese
importante – și prin afirmarea ideologiei liberale; în același timp și
știința înregistrează un avânt deosebit, dezvoltarea învățământului și
descoperirile științifice determinând creșterea calității vieții.

Cuprins

 1. Modernizare: liberalism versus conservatorism

 2. Revoluția industrială
 3. Urbanizarea
 4. Curente și politici culturale.
 5. Modernizarea în Europa Centrală și de Est 
 6. Regimuri totalitare și democrația 
 7. Identitate Europeană

1. Modernizare: liberalism versus

conservatorism
Fenomenul modernizării a generat în societatea secolului al XIX-lea atitudini
diferite și apariția unor curente
precum liberalismul sau conservatorismul.

Liberalismul este curentul politic ce pune pe primul loc principiul libertății

persoanei, susținând necesitatea progresului și a modernizării continue și
opunându-se doctrinelor precum colectivismul, socialismul. Liberalismul a
apărut inițial în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea în Europa ca și curent
filosofic, susținând că fiecare om beneficiază prin naștere de anumite drepturi
naturale: dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la proprietate. Filosofi
precum Benedict/Baruh Spinoza și John Locke au fundamentat teoretic acest
curent. Ca și doctrină politică, cei care i-au pus bazele au fost John Mill și fiul
său John Stuart Mill.

<<<< John Stuart Mill

Cetățenii participau la
conducerea statului prin
reprezentanții votați în
parlament – votul era unul
cenzitar inițial, liberalii având rezerve față de votul (sufragiul) universal
susținut de mișcarea democratică; totuși, treptat, până în secolul al XX -lea
regimurile politice liberale își vor însuși ideea votului universal. Sistemul
politic liberal susținea astfel pluralismul, separația puterilor în stat și limitarea
autorității statului, un regim constituțional, o economie bazată pe sistemul
pieței libere, o priprietate sacră și inviolabilă. 

În paralel cu liberalismul se dezvoltă un alt curent cu viziuni opuse, curentul

conservatorismului. Conservatorismul s-a ivit ca ideologie ca o reacție vis-à-
vis de schimbările aduse de Revoluția Franceză și de liberalism, considerat
curent revoluționar. Folosit mai mult în accepțiunea de opoziție față de
progres, conservatorismul susține că oamenii sunt inegali; nu se opune
neapărat reformelor, dar respinge schimbările bruște, militând pentru o
reformare progresivă a societății, în care să se păstreze valorile tradiționale
și continuitatea cu trecutul.

2. Revoluția industrială
În ciuda tuturor acestor dispute ideologice, modernizarea și-a urmat cursul ei.
Ceea ce s-a numit „revoluția industrială” debutează în secolul al XVIII-lea
în Anglia prin inventarea motorului cu aburi de către englezul James Watt în
anul 1769, care va fi utilizat cu predilecție în transporturi (în 1829 George
Stephenson inaugurează locomotiva cu aburi) și în industria minieră. Noua
invenție va duce la înlocuirea treptată a forței umane și animale folosită până
atunci în acest scop, iar utilizarea pe scară tot mai largă a motorului cu aburi
va determina în consecință o creștere a productivității muncii și, de
asemenea, dezvoltarea pieței.

Această primă revoluție industrială debutată în Anglia se va extinde și în țările

Europei (de Vest și de Nord) și în America de Nord, însă cu o întârziere destul
de semnificativă – cam jumătate de secol.

A doua revoluție industrială debutează la sfârșitul secolului al XIX-lea

(1870-1880) prin noi descoperiri importante precum: oțelul (și înlocuirea
fierului în industria siderurgică), telegraful (în 1844 Morse realizează primul
telegraf electric; apoi Guglielmo Marconi creează telegraful fără fir și
realizează în 1901 prima radiocomunicație telegrafică
transatlantică), telefonul (1876, Alexander Graham Bell); energia
electrică, gazele naturale, petrolul sunt noi surse de energie descoperite care
vor înlocui treptat cărbunele. Se extind căile ferate
transcontinentale (transamericanul, transsiberianul) și se dezvoltă căile de
navigație transatlantice. Se construiesc canalele Suez și Panama etc. Revoluția
industrială începută în Anglia ia amploare în Germania, care va deține
supremația europeană și SUA.

<<<< Alexander Graham Bell,

inventatorul telefonului

3. Urbanizarea
Revoluția industrială și toate transformările economice s-au manifestat cu
predilecție la nivel urban. Evoluția s-a reflectat în creșterea nivelului de trai
și a posibilităților medicale și de igienă, ceea ce a dus la creșterea demografică.
Apar și se dezvoltă rețelele sanitare, serviciile publice, învățământul primar
devine obligatoriu, condițiile de muncă se îmbunătățesc (ziua de muncă de 8
ore, duminica e zi de repaus, sistemul de pensii). Apare spre sfârșitul secolului
al XIX-lea clasa de mijloc – o categorie ce va deveni o componentă esenţială a
structurii sociale, absorbind o parte a nobilimii și a elitelor culturale.

4. Curente și politici culturale.

În această perioadă asistăm și la dezvoltarea unor curente de gândire.
Încrederea în continuul progres a dus la apariția curentului promovat
de Auguste Comte, numit pozitivism. Pozitivismul așează la baza evoluţiei
umane raţiunea, observaţia şi experimentul și este preluat în biologie în
concepțiile evoluționismului lui Charles Darwin. În opoziție cu rațiunea
promovată de pozitivism se dezvoltă teoria relativității a lui Albert
Einstein (1905), teoriile lui Freud și Jung care pun pe primul loc instinctele,
nu rațiunea. Pe de altă parte curentul pragmatismului (promovat
de William James) punctează adevărul ca rezultat al acţiunii şi succesului
uman. 

<<<< Auguste Comte

În domeniul artelor se remarcă academismul (promovând un ideal de

frumuseţe rece şi convenţională, bazată pe norme și
canoane), romantismul (promovând entuziasmul și exteriorizarea
sentimentelor în detrimentul rațiunii), realismul (promovând un stil atent
la detaliile societății, dar cu o anumită răceală și
detașare), impresionismul (promovând un alt mod de a prezenta
realitatea, fără a o mai reprezenta într-un mod
fidel), cubismul (promovând o realitate ca rezultat al unor
convenții), simbolismul (promovând exprimarea valorilor din lumea
înconjurătoare cu ajutorul simbolurilor) etc.

Apar reviste, foiletoane, spectacole de varietăți sau cabaret, cinematograful cu

filmul mut inițial, apar primele aparate de fotografiat, toate aspecte ale
dezvoltării culturii urbane.
5. Modernizarea în Europa Centrală și
de Est 
Modernizarea în Europa centrală și de est a urmat un ritm mai lent, existând
un decalaj semnificativ în ce privește toate progresele vremii: de la alfabetizare
și urbanizare, la progresele tehnologice și industrializare. Intelectualii și
oamenii politici liberali care conștientizau acest decalaj considerau că modelul
apusean este modelul de civilizație ce trebuie adoptat și urmat și în această
parte a Europei. De cealaltă parte se aflau oamenii politici conservatori care
doreau o modernizare și o transformare treptată, insistând pe valorile
tradiționale.

După cum observăm, modernizarea a generat schimbări și atitudini variate în

fața acestora, iar spațiul românesc nu a făcut excepție de la tot ce implica
această metamorfoză. Personalități precum A. D. Xenopol, P.S.
Aurelian etc. susțineau modernizarea urmând modelul apusean,
industrializarea și urbanizarea. Curentul conservatorist românesc era de
părere ca modernizarea ar trebui să țină cont de valorile românești
tradiționale, instituțiile occidentale neavând nimic comun cu acestea.
Astfel, junimiștii de la Convorbiri literare (Ion Heliade Rădulescu,
Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu) susțineau
teoria formelor fără fond, sămănătoriștii din preajma lui Nicolae
Iorga susțineau prioritatea dezvoltării agriculturii etc.

Acest decalaj - cultural, economic, social şi ideologic – Europei orientale este

tributar în mare parte şi dominaţiei imperiilor otoman, rus, austriac şi
german. După revoluţia de la 1848 asistăm la o promovare a conștiinței
naționale, întâlnită la majoritatea popoarelor (români, sârbi, croaţi, maghiari,
polonezi, cehi, bulgari, greci) și combinând elemente liberale şi naţionaliste.

6. Regimuri totalitare și democrația 

Sfârşitul primului război mondial a marcat victoria militară a statelor
democratice şi a dus la dezmembrarea imperiilor multinaţionale. Astfel, s-au
născut sau s-au întregit state naţionale care au încercat să-și creeze şi ele
propriile lor sisteme democratice. Statele europene aveau o viață politică
oscilantă: în Anglia viața politică era o continuă luptă între laburiști,
conservatori și liberali; Franța era sub efectul politic al alternanței
coalițiilor de dreapta sau de stânga.

Pe de altă parte, au existat și reacții împotriva modelului democratic,

constituindu-se regimurile totalitare
interbelice: comunismul în Rusia; fascismul - ideologia dezvoltată în Italia
de partidul lui Benito Mussolini; naţional-socialismul - ideologia
rasistă promovată în Germania de Adolf Hitler. În Polonia sau România s-au
instaurat regimuri autoritare.

7. Identitate Europeană
Tot în perioada interbelică, tributar ideilor lui Victor Hugo sau Richard
Coudenhove-Kalergi, ia naștere principiul unei federaţii a naţiunilor europene
– PanEuropa -, eliberată de hegemonia germană, de pericolul comunist şi
fascist sau de izolaţionismul englez. Punerea lui în aplicare are loc abia după al
Doilea Război Mondial, în 1957, când se creează Comunitatea Economică
Europeană (CEE) care va deveni în 1992 - prin tratatul de la Maastricht –
Uniunea Europeană. Deși inițial a pornit ca un proiect economic, pe parcurs a
dobândit și valențe culturale sau politice. România devine membră a Uniunii
Europene abia în anul 2007.

Politici culturale și românii din

afara granițelor
În acest capitol, „Politici culturale și românii din afara granițelor”, vei
putea citi despre situația românilor din Transilvania, Basarabia și nu numai,
înainte de Marea Unire din anul 1918.

Transilvănenii erau sub stăpânire Austro-Ungară, în timp ce basarabenii sub

stăpânire rusă, ambele imperii știrbind din libertățiile și drepturile românilor.
Dacă dorești să afli în ce mod erau aceștia persecutați, nu ezita să citești în
continuare capitolul „Politici culturale și românii din afara
granițelor”.

Preocuparea statului român pentru românii aflați în afara granițelor poate fi

înțeleasă din perspectiva dorinței de unire care a frământat sufletele
românilor ani de-a rândul, fie ei politicieni și oameni de cultură, fie simpli
țărani. Statul român modern dorea încorporarea tuturor românilor de
pretutindeni într-un stat
unitar: Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina erau sub
stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, Basarabia sub stăpânirea
rusească etc.

Realizarea României Mari a fost însă un proces anevoios. Cu toate acestea, și

după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, mulți români au continuat să
trăiască pe teritoriul, statelor vecine (Ungaria, Iugoslavia, Cehia, Bulgaria).
Solidaritatea românilor poate fi privită și prin prisma faptului că România s-a
format și dezvoltat ca un stat multietnic, unde alături de români conviețuiau
sârbi, ruși, polonezi, cehi, slovaci, maghiari, germani, turci, tătari etc. La
sfârșitul secolului al XIX-lea se formează Diaspora românească prin emigrarea
românilor din vechiul regat sau din teritoriile stăpânite de habsburgi în
Occident sau America.

Transilvania a fost cea mai importantă provincie românească aflată sub

dominație străină și românii de aici (circa 5,2 milioane la 1900) au
beneficiat dintotdeauna de solidaritatea fraților lor de dincolo de Carpați.
După anul 1867, când ia naștere Imperiul Austro-Ungar, partea răsăriteană –
deci inclusiv Transilvania - e lăsată sub autoritatea guvernului de la
Budapesta. Drepturile naționalităților de aici, în special ale românilor, au
fost îngrădite și anulate încet-încet prin introducerea limbii maghiare în
învățământ și administrație.

Statul român i-a sprijinit pe frații ardeleni prin susținerea acordată în repetate
rânduri școlilor românești. Numeroși intelectuali din Transilvania s-au
refugiat la București și au beneficiat de slujbe în diverse instituții sau în presă,
de unde au putut milita pentru împlinirea idealului național. În demersurile
lor, românii din Transilvania s-au adresat – la 100 de ani de la
întocmirea Supplex Libellus Valachorum (1791) - chiar
împăratului Franz Iosif prin Memorandumul din 1892. O delegație
alcătuită din 120 personalităţi, intelectuali, dar şi ţărani a dus documentul la
Viena, însă împăratul refuză să-i primească și nici nu deschide plicul depus la
cancelaria imperială, trimițându-l primului ministru ungur de la
Budapesta. Va fi întreprins un proces împotriva „memorandiștilor” și mulți
vor fi condamnați la închisoare.

<<<<< Prima pagină din „Supplex

Libellus Valachorum” printată în
1791

Teritoriul românesc cuprins între

Prut și Nistru, Basarabia, a fost
anexat Rusiei în urma
războiului ruso-turc (1806-
1812) încheiat cu pacea de la
București din 1812. După 1828,
autonomia provinciei a fost complet
desființată prin procesul de
rusificare a administrației,
învățământului și Bisericii, prin
impunerea limbii ruse și a
alfabetului chirilic. Din 1867 limba
română este interzisă, astfel că
lupta românilor de aici este în fapt o
luptă pentru păstrarea limbii
române. Se remarcă o serie de
intelectuali români care, deși
refugiați, vorbesc despre problema
românilor din Basarabia: Constantin
Stere, Pantelimon Halipa, Ion Inculeț.

Comunități românești erau și la sudul Dunării, în Albania, Grecia, Macedonia,

Silistra (Bulgaria) - aromâni, macedoromâni -, al căror statut a fost
recunoscut abia în 1905 de către sultan: la intervenţia diplomatică a României,
sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu şi le-a acordat dreptul la
şcoală şi biserică în limba lor, limba română.

Diversitate etnică. Diversitate

confesională
Spațiul românesc s-a bucurat atât de o diversitate confesională, cât și de
o diversitate etnică. Aceasta s-a manifestat în principal prin existența pe
teritoriul țării noastre a unui procent de populație de etnie rromă și evreiască.
În România, toleranța față de aceștia a fost crescută sau foarte scăzută, în
funcție de interesele și regimurile politice ale vremii. De exemplu, în perioada
Antonescu, diversitatea etnică a reprezentat o problemă, acest fapt
materializându-se prin deportări masive și crime împotriva evreilor și
rromilor.

Citește mai multe despre diversitate etnică și diversitate

confesională în această a doua parte a subcapitolului nostru.

Alături de români, pe teritoriul românesc au conviețuit dintotdeauna

minorități naționale, dintre care un procent însemnat până la Primul Război
Mondial l-a reprezentat populația evreiască.

Încă din secolul al XII-lea negustorii evrei făceau

legătura între Bizanț și Rusia sau Polonia, interesate de mărfurile
orientale. În secolul al XVI-lea negustorii evrei din Polonia vin în Moldova, de
unde exportă bovine, cai, piele în Polonia și aduc în Moldova obiecte de
îmbracăminte pentru nobilimea moldoveană. Negustorii evrei erau pe atunci
principalii exportatori pentru producătorii moldoveni către Istanbul,
Muntenia, Transilvania, dar și Ungaria, Austria sau Italia. Începând cu prima
jumătate a secolului al XIX-lea, datorită înrăutățirii situației evreilor
din Rusia și Galiția, numeroși evrei se refugiază în Moldova sau
Transilvania, unde autoritățile erau mai tolerante.

Nefiind creștini, nu au putut primi calitatea de cetățeni prin Constituția de la

1866. Totuși, evreii care au luptat în Războiul de Independență au primit acest
drept, în jur de 900 de evrei mai precis, iar după Marea Unire din 1918 au
devenit cetățeni toți evreii din România. Astfel, statistic, în 1916 sunt
menționați 230.000 de evrei în România, corespunzând unui procent de
2,9%. 

Reprezentând o parte importantă a clasei de mijloc, evreii au contribuit la

dezvoltarea economico-culturală a țării. Se remarcă astfel o serie de
personalități precum: doctorul Iacob Felix, etnologul Moses
Gaster, matematicianul David Emanuel etc. Antisemitismul în societatea
românească se manifestă mai ales în secolul al XX-lea, în presă, dar și
prin politica regimului antonescian care a promovat o „purificare etnică” cu
repercursiuni asupra evreilor.

O altă minoritate pe teritoriul românesc a fost cea

a rromilor/țiganilor. Dimitrie Cantemir este printre primii cronicari care
îi menționează, fiind însă intrigat în ceea ce privește originea lor. Mihail
Kogălniceanu, într-un studiu referitor la țiganii din Țările Române din anul
1837 afirmă originea lor indiană. În perioada medievală sunt menționați în
repetare rânduri ca robi ai domeniilor domnești sau mănăstirești. Ei vor fi
eliberați între 1843-1856, prin hotărâri ale domnilor regulamentari și legi
promovate de Mihail Kogălniceanu. Spre deosebire de evrei, fiind creștini
ortodocși, beneficiază de prevederile Constituției de la 1866 și primesc
cetățenia română, ceea ce nu înseamnă însă că nu vor fi marginalizați în
continuare din cauza modului lor de viață, a culorii pielii, limbii și obiceiurilor
diferite. În perioada interbelică apar și organizații ale rromilor: Uniunea
Generală a Romilor din România sau Asociația Generală a Țiganilor din
România. În secolul al XX-lea, mai precis în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, vor fi deportați în Transnistria. În 1942 mareșalul Ion Antonescu a
ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie
rromă, dintre care au supraviețuit aproximativ jumătate.

Alte minorități întâlnite pe teritoriul țării sunt cele ale armenilor, grecilor,
sârbilor sau italienilor. Putem conchide astfel că în general – cu excepțiile
menționate mai sus - minoritățile etnice s-au bucurat în România modernă de
drepturi și libertăți care au făcut posibile conservarea specificului lor etnic și
cultural.

Minorități naționale în România

secolului al XX-lea
Unirea de la 1918 și constituirea României Mari a însemnat un
moment important în istoria românilor, încununarea multor ani de
năzuințe și eforturi ale intelectualilor și oamenilor politici din țările române.
Dincolo de entuziasmul Marii Uniri, acest fapt istoric avea să aducă în prim
plan noi realități istorice. Una dintre acestea a fost și cea a relațiilor dintre
statul român și minoritățile etnice și religioase din cuprinsul său, întrucât
alipirea teritorială a adus nu numai frații români împreună, ci a crescut și
cifra minorităților. Teritoriul României înainte de Unire însuma 137 903
km², cu o populație de 7 771 341 locuitori, iar după întregirea teritorială avea o
suprafață de 295 049 km², în timp ce populația practic s-a dublat ajungând la
14 670 000 de locuitori.

La 29 decembrie 1930 s-a realizat primul recensământ al României întregite și

conform datelor statistice ale acestuia, România avea 18 057 028 locuitori
dintre care procentual 71,89 % erau români, 7,89 maghiari, 4,13%
germani, 4,03% evrei, 3,22% ucrainieni, 2,26% ruși, 2,03%
bulgari, 1,45% rromi, 0,86% turci, 0,28%
sârbi, croați, sloveni, 0,27% polonezi, 0,14% greci. Dacă majoritatea
populației înainte de Primul Război Mondial era alcătuită din românii
ortodocși, minoritatea fiind constituită în cea mai mare parte din evrei, după
Unire – prin alipirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Basarabiei –
acestora li se adaugă o importantă minoritate maghiară și germană,
ucrainiană și rusă. Din punct de vedere religios s-au multiplicat și
confesiunile: românii din Transilvania erau în marea lor majoritate
greco-catolici, germanii erau romano-catolici sau luterani, în timp
ce maghiarii erau cu precădere calvini.

Problema minorităților era însă o realitate cu care nu se confrunta numai

România. În urma destrămării imperiilor multinaționale – Austro-Ungar și
Țarist – noile state formate aveau în cuprinsul lor o gamă largă de
minorități: pe teritoriul
Cehoslovaciei conviețuiau germani, maghiari, ucrainieni;
în Polonia germani, ucrainieni, bieloruși; în Iugoslavia maghiari. Cum
maghiarii și germanii au beneficiat pe vremea Imperiului Austro-Ungar de
numeroase drepturi, fiind națiuni privilegiate, catalogarea lor ca minorități în
cuprinsul noilor state a reprezentat un moment de cotitură. Unele minorități
nu au putut să se adapteze noului statut și au părăsit România: aproximativ
200 000 maghiari, aparținând micii nobilimi, funcționarilor sau
intelectualilor, iau calea Ungariei, punând bazele mișcării revizioniste de
aici. Pe de altă parte, Ungaria, Germania sau Uniunea Sovietică nu
doreau să accepte noua situație și granițele stabilite după Primul
Război Mondial, încercând să anexeze vechi teritorii și folosindu-se în
acest scop de problema minorităților.

În România toate etniile minoritare au primit cetățenia română, beneficiau de

dreptul de a fi reprezentate politic și aveau partide, precum: Partidul
German din România, Partidul Maghiar din România, Partidul
Evreiesc. Pe măsura intensificării activității politice, în special a celor
extremiste de dreapta, fenomenul exclusivismului etnic și al antisemitismului
cu precădere ia amploare. Astfel, noile partide politice Liga Apărării
Național Creștine (1923) sau Legiunea Arhanghelului Mihail
(1927) sunt alimentate de un puternic mesaj antisemit. Nicolae Iorga a fost
personalitatea care a încercat prin opera sa și activitatea sa politică să
aplaneze divergențele dintre români și minoritățile naționale. Istoricul avea să
afirme în acest context: „ura contra străinului (evreului n.n.) fiindcă e străin
n-o primește conștiința mea” (N. Iorga, Neamul Românesc, nr. 71 din 8
aprilie 1920). Alături de el în această misiune s-au remarcat și alți intelectuali
din spațiul universitar românesc precum Traian Bratu, Constantin Parhon etc.

Un pas hotărâtor în avântul luptei antisemite l-a avut instaurarea

nazismului în Germania (1933). Considerând evreii „inamicul înnăscut a
omenirii și a tot ce e nobil” (Adolf Hitler, Mein Kampf), Hitler a declanșat
lupta pentru exterminarea lor. Între anii 1933-1939 Partidul Nazist a luptat
pentru excluderea evreilor - „non-arienilor” - din mediile guvernamentale,
intelectuale, din lumea afacerilor etc. Aceștia erau dați afară din posturile pe
care le ocupau, medicii și avocații și-au pierdut clienții și dreptul de liberă
practică. Magazinele și firmele erau închise sau cumpărate la prețuri ce nu
acopereau deloc valoarea acestora.

<<< Magazin evreiesc vandalizat în

urma evenimentelor petrecute în
”noaptea de cristal”

Un punct crucial a fost „noaptea de

cristal” - 9 noiembrie 1938, după ce
un tânăr evreu a asasinat la Paris un diplomat german: au fost atunci
incendiate sinagogile din Germania, magazinele evreiești vandalizate,
întreprinse numeroase arestări. A fost semnul pentru evreii din Germania să
emigreze, un număr de câteva sute de mii reușind să se refugieze în alte țări.
După începerea celui de-al Doilea Război Mondial și ocuparea Poloniei (1939)
de către Germania, repercursiunile asupra evreilor de aici au fost
drastice: obligați să se mute în ghetouri împrejmuite cu ziduri și sârmă
ghimpată, primeau hrana cu rația, trăiau în condiții insalubre, iar tifosul
începuse să facă victime.
Invadarea URSS (1941) a venit cu măsuri și mai cumplite, germanii
mobilizându-și trupe speciale pentru uciderea evreilor pe care-i executau la
marginea orașelor, în șanțuri sau râpe. La o lună după începerea acestor
acțiuni în URSS, germanii au considerat că este momentul pentru îndeplinirea
a ceea ce s-a intitulat „soluția finală la problema evreiască”: zeci de mii
de evrei au fost deportați în ghetourile poloneze și în orașele rusești. Ce era
însă mai drastic abia acum urma să înceapă: lagărele cu camere de gazare
fuseseră construite în apropierea ghetourilor și începuseră să primească
primele transporturi constând în persoane ce nu puteau munci: bătrâni,
bolnavi, femei și copii. Deportările cele mai însemnate s-au desfășurat în vara-
toamna lui 1942.

Holocaustul în România
În această a doua parte a lecției, îți prezentăm pe larg Holocaustul în
România.

Acesta a făcut zeci de mii de victime, marcând o filă neagră în istoria

poporului român. Profesorii noștri îți oferă detalii despre ce a
însemnat Holocaustul în România, cum s-a manifestat acesta, care au fost
cele mai proeminente figuri politice care au încurajat antisemitismul, dar și
 persoanele care au condamnat această mișcare și care au ajutat victimele să se
refugieze.

Cuprins

 Holocaustul în România
 România postbelică și situația minorităților 

Citește în continuare ”Holocaustul în România” și află mai multe despre

această perioadă din istoria poporului nostru. 

Holocaustul în România reprezintă perioada 1937-1944, pornind de la primele

legi împotriva evreilor ale guvernului Goga și mergând până la lovitura de stat
din 23 august 1944. 

În 1938, guvernul condus de Octavian Goga a declarat în mod

oficial o politică de stat antisemită, concretizată în diverse îngrădiri ce
urmăreau limitarea numărului evreilor în universități, în barouri și organele
statului, arestări făcute la întâmplare, bătăi, dar mai ales în începerea
retragerii cetățeniei evreilor (s-a ajuns astfel ca până în 1939 să fie retrasă
cetățenia a unui număr de aproximativ 200 000 de evrei, aproape o treime din
numărul evreilor ce trăiau atunci în România). Prin decrete-legi au fost trecute
în proprietatea statului român numeroase proprietăți ale evreilor. 

Antisemitismul a luat sub guvernarea antonesciană turnuri tragice,

concretizate în pogromuri (cuvântul pogrom înseamnă ucidere în masă a
membrilor unui grup național minoritar, organizată de elemente naționaliste,
șovine) și deportări. 

Pogromul de la București a reprezentat o serie de manifestări violente și crime

comise asupra evreilor, care au avut loc în timpul revoltei legionare din
ianuarie 1941, condusă de Horia Sima și îndreptată împotriva generalului
Ion Antonescu. Antonescu și legionarii erau de acord cu tratamentele la care
erau supuși evreii, însă se pare că Antonescu nu ar fi fost de acord cu faptul că
o mare parte din proprietățile evreilor au ajuns în posesia legionarilor și nu în
proprietatea statului. În noiembrie 1940 legionarii au ucis la Jilava mai
mulți demnitari politici din timpul regimului lui Carol al II-lea, în semn de
răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Tot legionarii
au fost responsabili și de moartea fostului prim-ministru, istoricul
Nicolae Iorga, fapt care a zguduit întreaga lume academică.  
Aceste fapte au deteriorat relațiile dintre legionari și Ion Antonescu care a
ordonat dezarmarea Poliției Legionare. Pe 14 ianuarie 1941 Antonescu a avut
o întrevedere cu Hitler în Germania, în urma căreia era asigurat de sprijinul
Berlinului împotriva legionarilor. Drept urmare, Antonescu a desființat
posturile de „comisari de românizare” de pe lângă întreprinderile comerciale
și industriale. Legionarii au văzut în acest act un atac direct și au cerut demisia
lui Antonescu și crearea unui guvern legionar condus de Horia Sima.
Antonescu l-a demis pe titularul Ministerului de Interne, generalul
Petrovicescu. Refuzând să accepte aceste fapte legionarii s-au înarmat și s-au
baricadat. Odată cu ocuparea centrelor de securitate, legionarii bucureșteni au
trecut la jefuirea cartierelor evreiești, au arestat câteva mii de evrei, între 15 și
85 de ani, care se spune că au fost anchetați, maltratați și torturați. Armata i-
a atacat pe legionarii fortificați și i-a învins pe 22 ianuarie,
determinându-i să părăsească Bucureștiul și țara. 

<< Ion Antonescu și

Horia Sima, sub
portretul lui Corneliu
Zelea Codreanu, la o
manifestație a Gărzii
de Fier(1940)
Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941 a fost unul din cele mai violente din
istoria evreilor din România, inițiat de generalul Antonescu, ajutat de
autoritățile publice locale, în urma căruia se spune că au fost uciși în jur de 13
000 de evrei.

Cea mai mare amploare a prigoanei și a exterminării este înregistrată însă în

perioada 1940-1944, pe vremea conducerii lui Ion Antonescu. Înaintea
încheierii alianței dintre România și Germania (octombrie 1940), societatea
românească cuprindea un mare număr de evrei integrați în lumea
politică, intelectuală sau economică. Din toamna anului 1940, sute de
evrei, unii dintre ei refugiați deja aici din alte țări, iau drumul Palestinei în
mod ilegal (prin asociații cum a fost cea condusă Eugen Maisner și Samuel
Leibovici), abandonându-și toate bunurile; plecarea se făcea cu asentimentul
guvernării antonesciene care vedea în expulzare "soluția corectă pentru
rezolvarea problemei evreiești". Aproximativ 80 000 de evrei au părăsit astfel
în decurs de un an România, însă unii au emigrat spre S.U.A. Soluția
expulzării devine inaplicabilă după  decembrie 1941, când Aliații declară
război României și consideră evreii români ca fiind cetățeni români. Din acel
moment guvernul lui Antonescu va începe deportarea evreilor spre
Transnistria.

Evreii sunt socotiți ca fiind responsabili de corupția dinaintea războiului și

de criza economică; sunt numiți pe toate căile posibile, prin presă, știri etc.
ca fiind dăunători și vrășmași ai națiunii, pentru a pregăti opinia publică cu
ceea ce urma să se întâmple.

Îți recomandăm să citești și referatul nostru despre Holocaustul din România:

[ProductDownload type=0 id=3082 readmore=1 showprice=1]
[/ProductDownload]

Măcelul de la Odesa a fost poate cea mai mare crimă săvârșită

vreodată de armata română în acest sens. La șase zile după intrarea
trupelor române în Odesa (în urma unui atentat al partizanilor sovietici în
care este ucis generalul Glogojanu  - comandantul orașului -, împreună cu alți
40 de militari), generalul Trestioreanu (succesorul lui Glogojanu), a replicat
spânzurând aproximativ 5000 de persoane, în majoritate evrei, deoarece
partizanii ruși erau mult mai greu de prins. La data de 23 octombrie, 19.000
de evrei au fost arestați, sute dintre ei (poate mii) fiind împușcați și apoi
stropiți cu benzină și arși, iar în 24 octombrie alte câteva mii de evrei au fost
duși în șanțurile din afara orașului și împușcați cu mitraliera cu zecile, fiind
acoperiți cu pământ pe măsură ce cădeau în șanțuri. Alți 5000 au fost închiși
în niște depozite industriale și apoi împușcați, stropiți cu benzină și arși
împreună cu depozitele. Numărul victimelor de la Odesa a fost estimat undeva
între 15 000 și 40 000 de evrei.

Oameni politici de seamă, precum Iuliu Maniu, i-au cerut în repetate

rânduri mareșalului Antonescu să oprească persecutarea și deportarea
evreilor. Primarul de la Cernăuți, Traian Popovici s-a opus deportării
evreilor în Transnistria, salvând 19 000 de evrei. Mama regelui Mihai, regina
Elena a protestat și ea față de tratamentele la care erau supuși evreii și a
depus nenumărate eforturi pentru salvarea lor. Preotul ortodox Petre
Gheorghe a ajutat și salvat în 1942 evrei deportați în Transnistria, el fiind
misionar acolo și luând legătura cu evreii din București de la care deportații
primeau ajutoare și corespondență. Fiind descoperit, a fost arestat și trimis în
judecată la sfârșitul anului 1943, însă a fost achitat în 1944, din lipsă de
martori. Președinta Crucii Roșii de la Roman, Viorica Agarici, a salvat în
1941 mii de evrei urcați în zilele pogromului de la Iași în „trenurile morții”: a
oprit trenul și a obținut permisiunea de a le da apă și câte o bucățică de zahăr,
i-a spălat și a dezinfectat vagoanele. Alături de ei, numeroși alții au oferit o
mână de ajutor evreilor persecutați, fără însă a li se păstra memoria numelui.

<< ”Trenul
morții”, Iași,
27 iunie 1941
România postbelică și situația
minorităților 
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a dus la înlăturarea regimului condus de
mareșalul Ion Antonescu și a pus capăt politicii sale antisemite. Însă situația
minorităților nu a intrat pe un făgaș normal după acest eveniment. De această
dată cea care vor avea de suferit va fi minoritatea germană, mai precis sașii vor
fi învinovățiti că au colaborat cu regimul nazist. Regimul comunist instaurat
de sovietici şi condus de Gheorghiu-Dej a permis ca un număr de aproximativ
70 000-80 000 de saşi transilvăneni să fie deportaţi la muncă forţată în URSS,
în Siberia, dintre care cam jumătate au murit. Biserica catolică, în special cea
greco-catolică, a avut de îndurat numeroase persecuții, culminând cu
desființarea sa oficială în 1948 și întemnițarea a numeroși preoți și episcopi
precum Ioan Suciu care și moare în închisoarea de la Sighet în 1953. După
1968 Ceauşescu a accelerat rezolvarea problemei minorităților printr-un
adevărat și rușinos „export” contra cost a 90% din evrei în Israel şi 90% dintre
germani în RFG.

O situație cu totul aparte cunoaște minoritatea maghiară care nu emigrează,

fiind înregistrată statistic drept cea mai numeroasă comunitate etnică
minoritară pe teritoriul României. În 1952 este înființată „Regiunea
autonomă maghiară”, o diviziune administrativ-teritorială după modelul
republicilor autonome rusești ce va fi desființată abia în 1968, când se reia
împărțirea administrativ-teritorială a României în județe.
 Depășind frământările și suferințele, România a trecut astfel pragul spre
democrație încercând – în contextul multitudinii de minorități etnice și
confesionale existente pe mai departe în cuprinsul său – să se mențină pe linia
toleranței și a bunei înțelegeri, a respectării valorilor celorlalte comunități,
cerând totodată respectarea propriilor sale valori culturale, intelectuale,
administrative, politice și religioase.

Practici politice totalitare. România

și Europa secolului al XX-lea între
democrație și totalitarism
În subcapitolul „Practici politice totalitare. România și Europa
secolului al XX-lea între democrație și totalitarism” vei putea citi
despre regimuri totalitare și practici politice totalitare. Regimurile totalitare se
referă fascism, nazism și comunism, cele trei regimuri care, alături de
democrație, au dominat scena politică în secolul al XX-lea. Practicile politice
totalitare se referă la modul în care aceste ideologii și liderii care le-au adoptat
au reușit să se impună și să ofere continuitate în țările lor: nazismul lui Hitler
în Germania, comunismul lui Lenin în Rusia și fascismul lui Mussolini în
Italia. De la aparatul de propagandă până la teroare și crime împotriva
opozanților, liderii au făcut orice pentru a-și asigura și consolida statutul. 

Cuprins

 1. De ce este important să studiem tema practicilor totalitare?

 2. Apariția și afirmarea regimurilor totalitare

Citește în continuare „Practici politice totalitare. România și Europa secolului

al XX-lea între democrație și totalitarism” și află mai multe detalii.
1. De ce este important să studiem tema
practicilor totalitare?
Istoria modernă se concentrează în jurul acestui secol, secolului al XX-lea,
evenimentele petrecute având un impact care afectează și astăzi politica și
societatea, atât pe plan intern cât și pe plan mondial. Actualitatea
regimurilor totalitare se reflectă și la nivel individual, nu puțini fiind cei care
au prins atât regimul totalitar comunist, cât și regimul totalitar sau au o
rudă care a trăit atât în comunism cât și în democrație. Așadar, tema
practicilor totalitare în Europa este studiată atât pentru felul în care ea
reușește să se reflecte astăzi în viețile noastre de zi cu zi, dar și pentru a
scoate în evidență impactul economic, psihologic, social și politic al unei
ideologii aplicate greșit.

2. Apariția și afirmarea regimurilor

totalitare
Tensiunile acumulate în secolul al XIX-lea în urma ascensiunii unor
națiuni - constituirea Imperiului German (Al Doilea Reich) în 1871 sub tutela
lui Otto von Bismark - precum și lipsa de drepturi pentru cetățenii
statelor anexate Imperiului Austro-Ungar s-au materializat în ceea ce
urma să rămână în istorie ca fiind Primul Război Mondial. Începutul secolului
al XX-lea este marcat de prima conflagrație mondială (1914-1918), omenirea
suferind imense pierderi materiale și umane. După încheierea acestuia, o
nouă ordine teritorială a fost stabilită, destrămarea imperiilor
multinaționale a dat posibilitatea statelor noi eliberate de a se emancipa și
autodetermina. Se putea vorbi de un triumf al democrației.

<<< Johannes Bell

(politician german)
semnând Tratatul de la
Versailles, înconjurat de
diferiți delegați străini
La un an de la încheierea războiului, adică în anul 1919, Aliații (sau Antanta,
din care făceau parte, printre altele, Anglia, Franța, România, SUA)
și Puterile Centrale (Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Germania
și Bulgaria) au încheiat Tratatul de la Versailles. Acesta era un tratat de
pace prin care influența țărilor învinse în război, adică a Puterilor Centrale,
era foarte mult redusă, din motive de siguranță și protecție.

Cea care a avut parte de cele mai multe restricții a fost Germania, aceasta
fiind obligată să cedeze teritorii țărilor vecine, precum și coloniile africane.
De asemenea, despăgubirile de război care trebuiau plătite au zdruncinat
economia, iar limitarea armatei a făcut-o vulnerabilă. Aceste prevederi
impuse de Tratatul de la Versailles au creat un val de nemulțumire atât în
rândul oamenilor politici germani, cât și în rândul populației, pe acest fond
luând naștere un naționalism cu tente fanatice. Antisemitismul se
manifestă și el, evreii fiind găsiți printre principalii vinovați pentru pierderea
războiului.

De această confuzie a poporului și criză în care se afla au încercat să profite

mai mulți oameni politici, în speranța că vor reuși să ajungă la putere. Dintre
toți aceștia s-a remarcat însă Adolf Hitler, de numele căruia se
leagă ideologia național-socialistă, nazismul. Calitățile sale
oratorice combinate cu o propagandă care îl prezenta ca fiind singurul care
poate să scoată Germania din marea criză, l-au propulsat în fruntea țării, fiind
ales în 1933 cancelar al țării.

Tot imediat după Primul Război Mondial s-a afirmat și fascismul, cu origini
în Italia. În anul 1919, Benito Mussolini, care avea să devină figura
reprezentativă a acestui regim, a pus bazele organizației „Fasci Italiani di
Combattimento” care s-a transformat în scurt timp în Partidul Fascist.

Practicile de impunere a puterii ale fasciștilor au fost foarte asemănătoare cu

cele ale naziștilor: ambele s-au impus prin eliminarea treptată a opozanților,
folosirea intensivă a aparatului de propagandă, dar și ținerea de discursuri în
care se exploatau subiecte sensibile pentru populație (criza, naționalismul,
condamnarea comunismului și capitalismului) și demonstrații publice -
celebrul marș spre Roma din anul 1921 al lui Mussolini, cu scopul de a arăta în
mâinile cui se află puterea.

<<< Karl Marx

Un alt regim totalitar, care avea să domine scena politică internațională alături
de democrație pentru mai bine de jumătate de secol a fost comunismul.
Originile acestuia se regăsesc în viziunile lui Karl Marx care, alături
de Friedrich Engels, a publicat în 1848 „Manifestul Comunist”. Aceștia
promovau teoria socialismului unde accentul era pus pe clasa
muncitoare și pe lupta de clasă. Capitalismul era văzut drept cel care
exploatează proletariatul (clasa muncitoare) și drept un obstacol care trebuia
nimicit pentru ca în cele din urmă clasele sociale să poată fi desființate.
Această doctrină a fost preluată de Lenin, care în anul 1917 a ajutat la
detronarea țarului Nicolae al II-lea, fiind, de asemenea, conducătorul
revoluției bolșevice din octombrie, același an. În 1918 a fost adoptată o nouă
Constituție care legitima noul regim, noua putere care se concentra acum în
mâinile bolșevicilor (reprezentanți de Lenin) precum și un nou nume pentru
Rusia: Republica Sovietică Federală Rusă.

Până în acest moment ne-am concentrat asupra modului în care cele

trei regimuri totalitare s-au format și afirmat. În continuare, ne vom opri
asupra felului în care acestea au afectat scena politică internațională, care au
fost practicile politice aplicate prin care au reușit să se mențină și cum
ascensiunea lor a condus la cea de-a doua conflagrație mondială.

Ideologia nazistă, după cum am menționat, avea un puternic caracter

antisemit și rasist, considerând nemții rasa ariană, adică rasa superioară
celorlalte popoare, rasa menită să conducă lumea. De aici reiese
expansionismul pe care Adolf Hitler îl va materializa prin invadarea Poloniei,
fapt ce v-a declanșa Cel De-al Doilea Război Mondial. Deși în discursuri
reprezentații nazismului și comunismului își blamau reciproc ideologiile, acest
lucru nu a oprit cele două țări (Rusia și Germania) să semneze la 23 august
1939 un pact de neagresiune, cunoscut ca „pactul Ribbentrop-Molotov”. La
doar o săptămână de la semnarea actului, Germania atacă Polonia, susținută
de Rusia. Odată cu cucerirea Poloniei, se pun în practică și concepțiile naziste,
mai exact, s-a declanșat Holocaustul, una dintre cele mai mari crime
împotriva umanității. Peste 6 milioane de evrei au murit împușcați, arși, gazați
în lagăre de concentrare sau și-au găsit sfârșitul în urma experimentelor
nemțești care au avut loc pe ei.

Și Rusia recurgea la practici asemănătoare, lagărele fiind prezente și

aici, sub denumirea de GULAG. În ele erau închiși deopotrivă oamenii politici
și oamenii simpli care se împotriveau regimului și sistemului. Deținuții
erau înfometați, bătuți, puși la muncă forțată - în special minerit -, un
procent foarte mare dintre ei nereușind să supraviețuiască primelor două-trei
luni de lagăr.

Putem ușor trage concluzia că o altă caracteristică a regimurilor totalitare este

aceea de încălcare a drepturilor oamenilor. De asemenea, teroarea era
un mijloc eficient prin care regimurile țineau populația sub control. Aceasta
era exercitată în Germania prin poliția secretă, Gestapo, iar în Rusia
prin NKVD. Puterea aparținea partidului unic în fruntea căruia se afla fie
un Fuhrer (Hitler în Germania), fie un Il Duce (Mussolini, Italia), fie
un Secretar General (Stalin, Rusia). Aparatele de propagandă și
organizațiile oficiale de masă aveau rolul de a se ocupa de îndoctrinarea
populației, indiferent de vârstă. 

Sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial a însemnat și sfârșitul

nazismului și fascismului, țările în care s-au manifestat cele două regimuri
găsindu-se în tabăra învinșilor. Singura doctrină care a avut
continuitate a fost cea comunistă, URSS folosindu-se în principal de
armată, dar și de conferința de la Yalta, unde s-a decis împărțirea zonelor de
influență în Europa. Astfel, URSS a început să se impună în Europa de Est,
unde țările trebuiau să urmeze linia sovietică. A fost și cazul României, unde
practicile politice, economice și sociale s-au remarcat pentru mai bine de
jumătate de secol.

Totuși, problemele pe care populația le-a întâmpinat au dus în cele din urmă
la un declin, căderea comunismului fiind ireversibilă. Economia nu mai putea
fi susținută, restricțiile ce vizau nevoile de bază erau din ce în ce mai mari, iar
perspectiva democrației devenea din ce în ce mai tentantă. Sfârșitul secolului
al XX-lea, mai precis anii 1989-1991 au adus schimbări majore pentru Europa
de Est, întrucât aceasta a fost marcată de un șir de revoluții în urma cărora
regimul comunist s-a prăbușit, fiind înlocuit de democrație.

Studiu de caz - Construcția

democrației și ideologia totalitară în
România
Trecerea pragului secolului al XX-lea a reprezentat pentru statele europene,
inclusiv pentru România, o perioadă de consolidare a democrației. Constituția
din 1923 este astfel una din primele cărămizi așezate la construcția acestei
democrații, care însă nu a fost destul de puternică pentru a se impune și
menține. Lipsa experienței politice, precum și contextul european favorabil
doctrinelor totalitare a determinat, odată cu venirea la tron a lui Carol al II-
lea și cu instaurarea în 1938 a dictaturii regale, intrarea în declin a
democrației românești. Despre dictatura regală se poate spune că a fost
cea mai puțin dură dintre cele care au urmat.

Principalele forțe antidemocratice care s-au manifestat în România interbelică

au fost mișcarea legionară (considerată ca orientare drept fascistă), și
cea comunistă.

Mișcarea legionară debutează în viața politică prin constituirea în

24 iunie 1927 a Legiunii Arhanghelului Mihail de către 5 tineri cu
viziuni anticomuniste: Ion Moța, Ilie Gârneață, Radu Mironovici, Corneliu
Georgescu și Corneliu Zelea Codreanu - „căpitanul” - în urma rupturii
produse între acesta din urmă și mentorul său A.C. Cuza. Principiile pe care s-
a format mișcarea au fost cel al ierarhiei și disciplinei, al încrederii și
al dragostei frățești dintre membrii misiunii legionare, al credinței în
Dumnezeu prin promovarea unui ortodoxism naționalist. Mişcarea
legionară s-a făcut remarcată prin numeroase marşuri, procesiuni religioase,
poezii și cântece patriotice, muncă voluntară şi diverse campanii predominant
în zonele rurale.

”Codreanu avea obiceiul să umble prin sate în port național, uneori călare pe
un cal alb, ca în basme.” (Neagu Djuvara - O scurtă istorie ilustrată a
Românilor)

Partidul politic al mişcării legionare s-a numit Garda de Fier și a fost înfiinţat
în anul 1930 având drept scop lupta împotriva expansiunii comunismului din
URSS. Membrii mișcării purtau uniforme de culoare verde, de unde li se trage
și denumirea de „cămășile verzi”, iar ca siglă aveau crucea triplă, reprezentând
zăbrelele de închisoare ca simbol al martiriului, denumită și „crucea
arhanghelului Mihail”. Salutul formal pe care îl foloseau era după modelul
fascist. Erau organizați în celule de acțiune numite „cuiburi”.

La 29 decembrie 1933 membrii Mişcării legionare l-au asasinat pe

prim-ministrul liberal Ion G. Duca, cel care cu câteva zile înainte scosese
Garda de Fier în afara legii. Totuși, succesul Legiunii sporește în momentul în
care o grupare de voluntari au mers în Spania să lupte alături de ”franchiști”,
iar doi dintre ei Moța și Marin au decedat, motiv pentru care au avut parte de
o înmormântare solemnă la București în Ianuarie 1937.

În noaptea de 27-28 noiembrie 1940, un grup de legionari avea să comită un

alt asasinat ce va rămâne ca o mare pată neagră în istoria
românească: asasinarea lui Nicolae Iorga. În 1938, când Regele Carol al
II-lea şi-a instaurat regimul autoritar, Nicolae Iorga se regăsea printre
consilierii regali, numărându-se printre intelectualii care s-au integrat în noua
ordine politică. Acesta a fost și punctul de la care au plecat neînţelegerile
dintre Corneliu Zelea Codreanu şi Nicolae Iorga.

În martie 1938, Corneliu Zelea Codreanu îi scrie lui Nicolae Iorga o

scrisoare în care îi reproșează că are o atitudine ambivalentă. Iorga,
simțindu-se lezat, a făcut o plângere la Parchet legat de scrisoarea primită, iar
Carol al II-lea s-a folosit de această reclamaţie şi l-a arestat pe Corneliu Zelea
Codreanu. „Căpitanul” a fost condamnat la zece ani de închisoare, însă nu va
mai ajunge să execute pedeapsa: în noiembrie 1938, pe când era
transportat de la Râmnicu Sărat spre închisoarea Jilava, a fost ucis împreună
cu alţi deţinuţi legionari din ordinul lui Carol al II-lea. De aici s-a perpetuat
ideea potrivit căreia Nicolae Iorga a fost autorul moral al acestor asasinate
întrucât plângerea făcută împotriva lui Zelea Codreanu a fost motivul pentru
declanşarea procesului și a morții „Căpitanului”.

<<<< Regele Carol al II-lea 

După asasinarea lui Codreanu în noiembrie 1938, conducerea Legiunii este

preluată de Horia Sima iar după abdicarea regelui Carol al II-lea, în
septembrie 1940 mișcarea legionară se aliază cu Ion Antonescu,
proclamând „Statul Național-Legionar”, în al cărui guvern legionarii
constituiau principala forță politică. A fost creată poliția politică legionară,
responsabilă de persecuțiile și abuzurile ce au urmat. Excesele și brutalităţile
poliţiei legionare, care dorea să se substituie în fapt poliţiei oficiale, au
determinat în timp ruptura dintre legionari şi Ion Antonescu. La începutul lui
ianuarie, Antonescu a concluzionat că este bine să se separe de Legiune.

Și astfel, după întrevederea din 13 ianuarie cu Adolf Hitler, asigurându-se de

sprijinul acestuia pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere, Antonescu i-a
înlocuit câteva zile mai târziu pe toţi prefecţii legionari. Horia Sima a
amplificat campania de asasinate politice, economice, rasiale care s-a finalizat
cu revolta legionară din ianuarie 1941, în fond o lovitură de stat împotriva lui
Antonescu și a armatei române, lovitură de stat care a eșuat. Horia Sima și alți
fruntași legionari s-au refugiat după acest episod în Germania, unde au fost
cazaţi în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau şi Rostock, iar
mișcarea legionară a fost îndepărtată de la putere. Legiunea s-a scindat în
două grupuri: „simiștii” lui Horia Sima și „codreniștii” lui Ion Zelea
Codreanu (tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu). Iar Antonescu a instaurat
dictatura militară antisemită.

Mișcarea legionară a atras în sânul său numeroși simpatizanți

intelectuali precum Mircea Eliade, Nae Ionescu, Emil Cioran, mulți
alții cochetând cu unele idei legionare, însă neavând curajul de a o
declara.
Autoritățile comuniste din România postbelică au recurs prin intermediul
Securității la tot felul de anchete, încercând să recruteze colaboratori din
rândul mișcării legionare, o parte dintre foștii fruntași legionari fiind arestați
și întemnițați la Jilava, Aiud: Valeriu Gafencu, Ion Gavrilă Ogoranu, Radu Gyr
etc.

Subiectul continuă să fie de actualitate și astăzi: pe 22 iulie 2015 a fost

promulgată de președintele Klaus Iohannis Legea 217/2015, ea
prevăzând interzicerea organizațiilor și a simbolurilor cu caracter fascist,
rasist sau xenofob și promovarea cultului persoanelor vinovate de
săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii. Legea aduce modificări
Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 31/2002, cu completări legate de:
interzicerea organizațiilor și a simbolurilor cu caracter legionar și a
promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de
genocid și de crime de război.

Venirea la putere a regimului comunist după lovitura de stat din 23

august 1944 a făcut ca speranțele instaurării democrației după încetarea
celui de-al Doilea Război Mondial să fie amânate pentru încă jumătate de
secol.
<<< Petru Groza 
Numirea primului guvern procomunist condus de Petru Groza la
6 martie 1945 a deschis drumul instaurării comunismului în
România. Urmează apoi falsificarea alegerilor din 16 noiembrie 1946,
realizată cu sprijinul URSS, comuniștii fiind declarați câștigători, deși în fapt
scrutinul a fost câștigat de PNL și PNȚ. Începe procesul lichidării adversarilor
politici, iar în 30 decembrie 1947 regele Mihai este silit să abdice,
România devenind Republică Populară. Istoria comunistă în România
înregistrează două mari etape, cea a stalinismului sub Gheorghe Gheorghiu
Dej (1948-1965) și cea a național-comunismului sub Nicolae Ceaușescu
(1965- decembrie 1989). Regimul stalinist a debutat prin înființarea partidului
unic – Partidul Muncitoresc Român – și a fost fundamentat prin constituțiile
comuniste din 1948 și 1952. Începe procesul naționalizării băncilor, fabricilor,
comerțului; cenzura ia noi proporții prin îngrădirile religioase și culturale;
proprietatea privată își pierde valoarea prin naționalizarea caselor și prin
impunerea colectivizării. România a făcut parte din alianța militară a statelor
comuniste intitulată Tratatul de la Varșovia (1955), participând la
intervenția din 1956 de la Budapesta.

Venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere a însemnat și îndepărtarea de URSS și

construirea „socialismului prin forțe proprii”. O nouă constituție avea să fie
adoptată în 1965. Promovarea cultului personalității lui Ceaușescu, politica
agresivă de reprimare a adversarilor politici, îngrădirea liberei circulații și a
dreptului la exprimare, toate acestea au dus în final la prăbușirea regimului
comunist. Prăbușirea acestui regim a însemnat în fapt agonia și sfârșitul
totalitarismului.

Revoluția din decembrie 1989 a adus România din nou pe drumul

democrației, drepturile și libertățile cetățenești precum cele de liberă
exprimare și asociere, libertatea de a călători, pluripartidismul, au redevenit
normalitate, fiind consfințite de Constituția din 1991.
 Această democrație atât de greu câștigată nu este însă un proces definitivat,
dimpotrivă este un proces aflat în plină desfășurare, căci mereu apar noi
aspecte de dezbătut, probleme sau provocări pentru care trebuie găsită o
soluție care să nu lezeze drepturile și libertățile fundamentale.

Constituțiile României
În această primă parte a lecției despre „Constituțiile României”, te vei putea
informa cu privire la Constituția din 1866, Constituția din 1923 și Constituția
din 1938. Constituția din 1866 și Constituția din 1923 validează noua realitate
politică a României. Prima survine după un eveniment delicat, abdicarea
forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, în urma căruia cârma țării a fost preluată de
Carol I. Constituția din 1923 este foarte importantă întrucât întărește statul
proaspăt format - România - în 1918. Constituția din 1938 însă, are un
caracter autoritar, puterea totală concentrându-se în mâinile regelui Carol al
II-lea. Dacă parcurgi această lecție despre Constituțiile României, vei putea
observa diversitatea Constituțiilor și cum acestea au legitimat regimurile
existente la vremea când ele au fost elaborate.

Cuprins

 Constituția din 1866

 Constituția din 1923
 Constituția din 1938

Așadar, citește „Constituțiile României” și află mai mult despre Constituția

din 1866, Constituția din 1923 și Constituția din 1938.

Constituţia reprezintă actul juridic şi politic fundamental al unui stat, act

prin care se reglementează funcționarea acestuia în toate compartimentele,
conținând principii referitoare la forma de guvernământ, structurile şi
atribuţiile puterilor în stat, drepturile și libertățile fundamentale ale
cetăţenilor.
De-a lungul diferitelor perioade istorice, în funcție de schimbările prin care a
trecut statul și societatea și de necesitățile nou apărute, au fost adoptate mai
multe asemenea acte fundamentale, începând cu Constituția de la 1866 și
continuând cu Constituțiile din 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991.

Constituția din 1866

Complotul „monstruoasei coaliții” a dus
la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza la 11/23 februarie 1866 și a
adus în prim planul vieții politice românești nevoia unei stabilități
guvernamentale. Mediul politic va opta pentru aducerea la tronul
ţării a unui principe străin, astfel încât coroana îi va fi oferită lui Carol
de Hohenzolern – Sigmaringen care, după plebiscitul din 14-20
aprilie 1866, va depune jurământul ca principe al
României. Adunarea Constituantă va vota în urma acestei schimbări noua
constituţie de la 1866, constituție bazată pe principiile constituţiei belgiene de
la 1831, adaptate însă la realităţile româneşti. Actul fundamental va intra în
vigoare odată cu publicarea sa în Monitorul oficial din 1 iulie 1866.

<<<<< Regele Carol de Hohenzolern

Constituția de la 1866 era structurată pe titluri, secţiuni, capitole şi articole,
menționând în cuprinsul său trei principii de bază ale ideologiei
liberale: suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă și separarea
puterilor în stat.

Puterea executivă era exercitată prin constituție de domnitor împreună

cu guvernul, având la bază principiul monarhiei ereditare, pe linie
masculină. Dacă domnul s-ar fi aflat în imposibilitatea de a-și exercita funcția,
miniștrii trebuiau să convoace imediat Adunările care urmau să aleagă
Regența (art.89). Pe perioada regenței nu se poate aduce nici o modificare
Constituției (art. 90). Persoana domnului este declarată inviolabilă, el
neputând fi tras la răspundere, întreaga răspundere căzând pe seama
miniștilor săi care contrasemnau orice act (art. 92). Domnul numește și
revocă miniștrii, sancționează și promulgă legile, numește și confirmă în toate
funcțiile publice; este șeful armatei și oferă gradele militare și decorațiile; are
dreptul de a bate monedă și poate încheia cu celelalte state convenții
comerciale. Domnul are dreptul de a convoca în sesiune extraordinară sau de
a dizolva Adunarea deputaților și Senatul (art. 95). „Domnul nu are alte
puteri de cât acele date lui prin Constituțiune” (art. 96).

Legat de guvern și miniștrii, constituția precizează clar că această calitate de

ministru nu o putea deține decât „cel care este Român din nascere, sau cel
care a dobendit împămentenire” (art. 97). Membrii familiei domnitoare nu
puteau beneficia de această funcție de ministru (art. 98). Miniștrii puteau fi
puși sub acuzație doar de către Parlament, cu vot majoritar, iar în
situația în care un ministru era condamnat, sentința era dată de Înalta Curte
de Casație și Justiție; domnul nu putea interveni pentru micșorarea pedepsei
sau pentru grațiere, acest fapt putând fi posibil doar dacă se făcea o cerere din
partea Adunării care l-a pus sub acuzare (art.100-103).

Puterea legislativă este împărțită în mod colectiv de domn împreună cu

reprezentanţa naţională – Parlamentul. Parlamentul era bicameral, alcătuit
din două „adunări”: Adunarea/Camera Deputaților și Senatul. Legile puteau
fi supuse sancțiunii domnului după ce erau aprobate de ambele Adunări,
inițiativa legislativă putând aparține însă oricăreia dintre cele trei ramuri ale
puterii legislative. Senatorii și deputații erau aleși prin vot cenzitar și
grupați în colegii; Adunarea Deputaţilor a avut iniţial 4 colegii,
ulterior rămânând doar cu 3, iar Senatul avea 2 colegii. Parlamentul
votează legile şi are drept de interpelare parlamentară. Adunarea Deputaţilor
discută şi votează bugetul de stat.

Puterea judecătorească se exercita prin intermediul instanțelor de

judecată, care erau curțile de judecată și tribunalele; instanța supremă era
Înalta Curte de Casație și Justiție. În afară de curţile şi tribunalele obișnuite se
înființează curţile cu juri, care judecau crimele şi delictele politice şi de presă.
Era interzisă înfiinţarea de tribunale excepţionale.

Drepturile și libertățile cetățenești sunt prezentate în titlul II

intitulat Despre drepturile Românilor. Prin constituție românii se bucurau de
libertatea conștiinței, a învățământului (gratuit și obligatoriu pentru
învățământul primar), a presei și a întrunirilor (art. 5); toți românii erau egali
în fața legii și datori să contribuie fără deosebire la dările și sarcinile publice.
Constituția garanta libertatea individuală (art.13) și inviolabilitatea
domiciliului (art. 15). Pedeapsa cu moartea nu se putea reînființa, decât în
mod excepțional în timpul războiului în cazurile prevăzute de Codul penal
militar (art. 18). Proprietatea este sacră și inviolabilă, nimeni nu
putea fi expropriat decât în caz extrem de interes general și numai
după ce era despăgubit (art. 19). Este garantată libertatea tuturor cultelor
(art. 21), religia ortodoxă fiind declarată „religiunea dominantă a Statului
român”.

Un aspect deosebit de important ce trebuie adus în discuție este legat de

statutul extern al țării: deşi România se afla sub suzeranitatea Imperiului
Otoman, Constituţia de la 1866 nu făcea nici o mențiune legat de acest aspect
juridic internaţional - dependenţa sa faţă de Poartă şi nici de garanţia colectivă
a celor 7 Mari Puteri - Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franţa,
Imperiul Otoman, Italia şi Rusia.

Concluzionând, putem afirma că actul fundamental emis la 1866 este, prin

prevederile şi principiile care stau la baza lui, unul dintre cele mai liberale din
acea vreme.

Constituția de la 1866 va constitui astfel principiul fundamental al evoluției

statului român, punând bazele statului român modern și ale democrației.
Actul fundamental de la 1866 a cunoscut câteva modificări în 1884, când a fost
redus numărul de colegii electorale prin schimbarea sistemului de vot,
modificări impuse după Războiul de Independență prin tratatele de la San
Stefano și Berlin.

Constituția din 1923

Primul Război Mondial și Marea Unire de la 1918 prin care a luat
naștere România Mare au constituit transformări politice,
economice, sociale, administrativ-teritoriale și nu în ultimul rând
etnice, care impuneau adoptarea unei noi constituții. Astfel, la 27
martie 1923 este adoptat noul act fundamental și publicat în Monitorul
Oficial la 29 martie, menținând și reproducând în procent destul de mare
textul celui de la 1866, dar aducând completările necesare noului statut
juridic, administrativ, politic, economic și social al României.

România – Regatul României- este declarată prin textul constituțional „Stat

național unitar și indivizibil” (art.1). Teritoriul României se împarte din punct
de vedere administrativ în județe, iar județele în comune (art.4).

Puterea executivă era deținută de rege, împreună cu guvernul; în cazul

minoratului regelui se instituia o Regenţă alcătuită din trei persoane,
stabilite de rege în timpul vieţii (art.83); pe durata Regenței nu se putea aduce
nicio modificare Constituţiei.

Referitor la puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea

Deputaţior şi Senat, datorită legii electorale din 1918, prin care votul este
declarat universal, direct, egal, secret, începând cu vârsta de 21 de ani; femeile
nu primesc încă drept de vot. Se mai prevedea înfiinţarea unui Consiliu
Legislativ, cu rol consultativ în elaborarea legilor (art.76).

Drepturile și libertățile cetățenești înscrise în Constituţia din 1923

acordau dreptul de cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie (art.5);
proprietatea privată era garantată; învăţământul primar este obligatoriu şi
gratuit în mediul urban şi rural (art.24); zăcămintele subsolului intrau în
proprietatea statului (art.19); căile de comunicație, spațiul aerian și apele
navigabile și flotabile erau incluse în domeniul public (art.20). Art. 22
prevedea că „Biserica creștină ortodoxă și cea greco-catolică sunt biserici
românești. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorități a
Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică
are întâietatea față de celelalte culte”.

Cele două constituții de la 1866 și 1923 au păstrat și asigurat

funcționarea pe principii democratice a statului român, situație
care avea să se schimbe curând prin instituirea noului regim de
autoritate monarhică a lui Carol al II-lea.

Constituția din 1938

În condițiile în care în Europa secolului al XX-lea se impuseseră
regimuri autoritare (Polonia, Portugalia, Austria) sau dictatoriale
(Italia, Germania), regele Carol al II-lea (1930-1940) va urmări să
instaureze și în România un regim monarhic autoritar. Astfel, în
condițiile în care la alegerile parlamentare din 1937 niciun partid politic nu a
obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală”, adică majoritatea,
regele va propune poporului o nouă constituție, votată prin
plebiscit. Constituția va fi promulgată prin decret regal în 27 februarie 1938,
fiind pe bună dreptate un abuz, în condițiile în care actul fundamental nu
mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă – regele. La o lună de la
promulgarea Constituției regele va suprima partidele politice, rămânând
singurul deținător al puterii.

Regele este declarat „capul statului” iar persoana regelui este

inviolabilă; actele de stat vor fi semnate de rege și contrasemnate de un
ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele. Se menține în scris
principiul separării puterilor în stat, însă regele avea prin noua constituție
atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti. Regele își exercita puterea
legislativă prin Reprezentanța Națională, iar cea executivă prin guvernul său.
Consiliul de Coroană, creat în 1938, era organul permanent
consultativ. Regele putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să
explice refuzul sancţionării - avea drept de veto absolut. Avea dreptul de a
dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen;
putea legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se executau în
numele Regelui.

În ce privește drepturile și libertățile cetățenești, sunt păstrate formal

cele din Constituția din 1923. Prin punerea în față a datoriilor înaintea
drepturilor românilor în Titlul II al actului fundamental se demonstrează
pierderea spiritului liberal al acestuia. Se instituie starea de asediu, cenzura,
pedeapsa cu moartea pe timp de pace sau război, militarizarea administrației.
 Prin legislația electorală din 1939, dreptul de vot va fi redus, pragul de vârstă
va fi ridicat la 30 de ani; femeile primesc drept de vot.

În ceea ce privește împărţirea administrativă a ţării, este scos

articolul care viza organizarea în judeţe şi este adăugat un alt
articol prin care ţara este împărţită în rezidenţe regale și în
ţinuturi.

De la Constituțiile comuniste la
Constituțiile democratice
Cuprins

 Constituția din 1948

 Constituția din 1952
 Constituția din 1965
 Constituția din 1991

În partea a doua a lecției despre „Constituțiile României”, vei afla totul

despre Constituția din 1948, Constituția din 1952, Constituția din
1965, și Constituția din 1991. Atât Constituția din 1948, cât
și Constituția din 1952 și Constituția din 1965 au reprezentat Constituții
comuniste, cu caracter totalitar, unde drepturile și libertățile cetățenești erau
doar un concept abstract, niciodată materializat sau aplicat. De asemenea,
puterea era concentrată în mâinile partidului unic, care avea monopol asupra
tuturor instituțiilor statului. Constituția din 1991 a reprezentat o gură de
aer proaspăt, fiind prima Constituție democratică după aproape jumătate de
secol de comunism.

Dacă dorești să citești pe larg despre Constituția din 1948, Constituția din
1953, Constituția din 1965 și despre Constituția din 1991, nu ezita să
achiziționezi manualul de istorie liceunet pentru clasa a XII-a.

Constituția din 1948

În 30 decembrie 1947 regele Mihai I este silit să abdice și, în condițiile
autodizolvării fostului parlament și a preluării puterii de către comuniști, este
adoptată o nouă Constituție în 13 aprilie 1948. Alcătuită după modelul
Constituţiei sovietice din 1936, Constituţia din 1948 – prima constituție
comunistă - avea la bază principiul suveranității populare (în locul celei
naționale). Un aspect interesant este faptul că, în textul acestui act prevederile
economice prevalau asupra celor politice, fiind așadar argumentul legal prin
care comuniștii pregăteau trecerea economiei sub controlul exclusiv al
statului.

Se proclamă Republica Populară Română (R.P.R.), în care organul suprem al

puterii de stat, deci cel care deținea puterea legislativă, este Marea
Adunare Naţională (M.A.N.). „În Republica Populară Română întreaga
putere de stat emană de la popor și aparține poporului. Poporul își exercită
puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct și
secret” (art. 3). Puterea executivă şi administrativă aparținea Guvernului –
Consiliului de Miniștri, care trebuia să răspundă în fața Marii Adunări
Naţionale şi a Prezidiului acesteia în perioada dintre sesiuni: „Inițiativa
legislativă aparține guvernului. De asemenea, deputații, în număr de cel
puțin o cincime din numărul total, pot lua inițiativa oricărei legi” (art. 55).
Cu toate acestea, se poate afirma că nu mai există principiul separării puterilor
în stat, întrucât „Organul suprem al puterii de Stat a Republicii Populare
Române este Marea Adunare Națională a R.P.R.” (art. 37) și „Marea
Adunare Națională a R.P.R. este unicul organ legislativ al Republicii
Populare Române” (art.38). Potrivit art. 39, atribuțiile Marii Adunări
Naționale erau: alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale; formarea
Guvernului R.P.R.; modificarea Constituției; stabilirea numărului, atribuțiilor
și denumirii ministerelor; votarea bugetului Statului, a încheierii exercițiilor
bugetare, fixarea impozitelor și a modului lor de percepere; problemele de
război și pace; să decidă consultarea poporului prin referendum; acordarea
amnistiei.

Marea Adunare Națională alegea din sânul său Prezidiul Marii

Adunări Naționale a Republicii Populare Române (art.40). Prezidiul
Marii Adunări Naționale avea următoarele atribuții: convoca Marea
Adunare Națională în sesiuni ordinare și extraordinare; emitea decrete;
interpreta legile votate de Marea Adunare Națională; exercita dreptul de
grațiere și comuta pedepsele; conferea decorațiile și medaliile; reprezenta
statul în relațiile internaționale; numea și revoca miniștri, în intervalul
dintre sesiunile Marii Adunări Naționale; făcea numiri și confirmări în
funcțiile publice, la propunerea miniștrilor de resort sau a guvernului,
conform legii; în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naționale, la
propunerea guvernului, declara starea de război și mobilizarea parțială sau
generală; ratifica sau denunța tratatele internaționale, la propunerea
guvernului; rezolva orice problemă cu care era însărcinat de Marea
Adunare Națională și exercita orice atribuție ce i se da prin lege (art.44).

Organele locale ale puterii de stat erau reprezentate de consiliile populare

locale (art.76), ele „îndrumează și conduc activitatea economică, socială și
culturală locală, potrivit legilor și dispozițiunilor organelor administrative
superioare” (art. 78).

Puterea judecătorească era exercitată prin tribunalele şi judecătoriile

populare și Curtea Supremă, fiind însă sub controlul politic permanent; se
suprimă inamovibilitatea judecătorilor - calitatea unui demnitar prin
care acesta nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o
ocupă.

Drepturile și libertățile cetățenești erau nominale, constituția afirmând

că „Toți cetățenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex,
naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură, sunt egali în fața legii” (art.
16). Cetățenii aveau dreptul să aleagă și să fie aleși în toate organele statului,
drept de vot având toți cetățenii care au împlinit vârsta de 18 ani, iar dreptul
de a fi aleși, cei care au împlinit 23 de ani (art. 18). Cetățenii aveau drept la
muncă (art. 19), drept la odihnă (art. 20), la învățătură (art.22), iar femeia
avea drepturi egale cu bărbatul „în toate domeniile vieții de Stat, economic,
social, cultural politic și de drept privat” (art.21). Legat de problema
minorităților, se asigura naționalităților conlocuitoare dreptul de folosire a
limbii materne și organizarea învățământului de toate gradele în limba
maternă (art.24). Libertatea conștiinței și libertatea religioasă (art.27),
libertatea individuală (art. 28), libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor,
meetingurilor (art. 31) sunt garantate de Stat, însă istoria a demonstrat că
aceste drepturi și libertăți democratice erau înscrise pe hârtie, în practică
realitatea fiind alta, mult mai intransigentă.

Constituția din 1952

Constituţia din 1952 este textul fundamental care relevă totala subordonare a
Republicii Populare Române faţă de U.R.S.S., principiul său de bază fiind
dictatura proletariatului. Puterea executivă era deținută de Consiliul de
Miniştri iar cea legislativă de Marea Adunare Naţională. Puterea
judecătorească era exercitată de către Tribunalul Suprem al R.P.R.,
tribunalele regionale şi tribunalele populare.

Toate instituțiile erau subordonate Partidului Muncitoresc Român, în

Constituţia din 1952 vorbindu-se pentru prima dată despre proprietatea
socialistă şi despre rolul de conducător unic al partidului.

Constituția din 1965

Moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej și venirea la conducerea partidului
comunist a lui Nicolae Ceaușescu a dus la adoptarea unei noi constituții
comuniste. Constituția din 1965 marchează transformarea regimului din
popular în socialist (România se va numi Republică Socialistă), subliniază
caracterul unitar al statului, deținerea suverană a întregii puteri de către popor
și proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție. Rolul conducător în
societate îi revenea Partidului Comunist Român, iar organul suprem al puterii
de stat și singura putere legislativă era Marea Adunare Naţională
(art.42).

„Economia națională a României este o economie socialistă, bazată pe

proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție” (art.4),
„proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție este fie proprietate
de stat - asupra bunurilor aparținând întregului popor, fie proprietate
cooperatistă - asupra bunurilor aparținând fiecărei organizații cooperatiste”
(art.6). „Bogățiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul
funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile și
uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat (...), căile de comunicație,
mijloacele de transport și telecomunicații de stat, fondul de stat de clădiri și
locuințe (...), aparțin întregului popor, sunt proprietate de stat” (art. 7).

Constituția de la 1965 a suferit mai multe modificări în următorii

ani, pe măsură ce Nicolae Ceaușescu acapara puterea, printre care
cea mai importantă este înființarea funcției de președinte al
României în 28 martie 1974, funcție preluată de secretarul general
al PCR, Nicolae Ceaușescu, ales de Marea Adunare
Națională. Prerogativele sale erau următoarele: prezida Consiliul de stat,
reprezenta statul în relațiile interne și internaționale, prezida ședințele
Consiliului de miniștri, era comandantul suprem al armatei și deținea funcția
de președinte al Consiliului Apărării; numea și revoca miniștrii sau alți
președinți din administrația de stat; numea și revoca membrii Tribunalului
Suprem și președintele acestuia; emitea decrete etc.

Constituția de la 1965 a fost abrogată total la 8 decembrie 1991 prin

Constituția României din 1991.

Constituția din 1991

Revoluția din decembrie 1989 a pus capăt regimului comunist, revenirea la
statul de drept și democrație făcând necesară o nouă constituție, aprobată prin
referendum în decembrie 1991.România este stat național, suveran,
independent, unitar și indivizibil. Forma de guvernământ este republica
(art.1). Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum (art.2). Prevede principiul
separării puterilor în stat.

Puterea legislativă aparține Parlamentului (format din Camera

Deputaților și Senat), organul reprezentativ și unica autoritate legiuitoare.

Puterea executivă este deținută de președinte și Guvern. Președintele

reprezintă statul, este garantul constituției, este apolitic, ales pe 4 ani, poate
deține 2 mandate, desemnează primul-ministru, poate dizolva Parlamentul,
este comandantul armatei, oferă grațieri, încheie tratate. Guvernul adoptă
hotărâri și ordonanțe prin care asigură astfel politica internă și externă.

Puterea judecătorească se exercită în numele țării, judecătorii sunt

independenți, funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție
(excepție cea didactică). Curtea Constituțională confirmă constituționalitatea
legilor. Avocatul Poporului este numit de Senat pe o perioadă de 4 ani pentru
apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

La capitolul Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti se prevăd: dreptul la

viață, libertatea individuală, a conștiinței, de exprimare; dreptul la învăţătură,
dreptul la vot universal, direct, secret, egal (de la 18 ani), dreptul de a fi ales;
proprietatea este ocrotită (în 2003, proprietatea devine garantată); dreptul de
a fi ales în Parlamentul European; dreptul la libera circulaţie în ţară şi
străinătate; acces liber la justiție; interzicerea pedepsei cu moartea şi a
torturii, libertatea de asociere şi de întrunire.
 Constituția de la 1991 va fi modificată în 2003, prin specificarea faptului că
președintele este ales pe o perioadă de 5 ani. Putem astfel concluziona că actul
fundamental din 1991, revizuit în 2003, îmbină în litera și spiritul său tradiţia
democratică românească cu principiile democratice regăsite în celelalte
constituții europene.

Studiu de caz - Instituții și drepturi

cetățenești înscrise în Constituția de
la 1866
În acest studiu de caz vei avea ocazia să te familiarizezi cu Constituția de la
1866 și ce a însemnat aceasta pentru statul român. Îți vei însuși termeni
precum „separarea puterilor în stat”, „puterea executivă”, „puterea
legislativă”, „puterea judecătorească”. De asemenea, vei putea citi
despre contextul în care această Constituție a fost adoptată și ce efecte a avut
asupra populației.

Vei învăța despre caracterul liberal al Constituției, dat în principal de

drepturile pe care le oferă și principiul separării puterilor în stat -
în puterea executivă, puterea legislativă, puterea judecătorească.

Cuprins

 Puterea executivă
 Puterea legislativă
 Puterea judecătorească
 Drepturile și libertățile cetățenești

Citește mai mult despre despre aceste noțiuni în studiul de caz „Instituții și
drepturi cetățenești înscrise în Constituția de la 1866”.

Abdicarea lui Al. I. Cuza la 11/23 februarie 1866 în urma

complotului „monstruoasei coaliții” a adus din nou în prim plan nevoia
unei stabilități guvernamentale. Mediul politic va opta pentru aducerea la
tronul ţării a unui principe străin, Adunarea legislativă și Senatul
proclamându-l domnitor pe Filip I (fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea),
însă, cum acesta refuză, coroana îi va fi oferită lui Carol de Hohenzolern –
Sigmaringen. După plebiscitul din 14-20 aprilie 1866, Carol va depune
jurământul ca principe al României, domnind în perioada 1866-1881. Din
1881, odată cu proclamarea regatului, Carol I va fi rege al României până în
1914.

După numirea noului domnitor, Adunarea Constituantă va vota noua

constituţie, bazată pe principiile constituţiei belgiene de la 1831,
adaptate însă la realităţile româneşti. Odată cu publicarea sa în Monitorul
oficial nr. 142 din 1 iulie 1866, constituția va intra în vigoare.

Constituţia reprezintă actul juridic şi politic fundamental al unui

stat, prin care se reglementează funcționarea acestuia în toate
compartimentele, conținând astfel principii referitoare la forma
de guvernământ, structurile şi atribuţiile puterilor în stat,
drepturile și libertățile fundamentale ale cetăţenilor.

Actul fundamental al statului român de la 1866 era structurat pe titluri,

secţiuni, capitole şi articole (un număr de 133 de articole), menționând trei
principii de bază ale ideologiei liberale, și anume: suvernanitatea
naţională, guvernarea reprezentativă și separarea puterilor în stat.

Un aspect deosebit de important este legat de statutul extern al țării, întrucât,

deşi România se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Constituţia de la
1866 nu făcea nici o mențiune legat de acest aspect juridic internaţional -
dependenţa sa faţă de Poartă şi nici de garanţia colectivă a celor 7 Mari Puteri
- Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia
şi Rusia.

Art. 1. al Constituției prevedea astfel că: „Principatele-Unite-Române

constitue un singur Stat indivisibil, sub denumire de România” iar art. 2:
„Teritoriul României este nealienabil. Limitele Statutului nu pot fi schimbate
sau rectificate, de cât în virtutea unei legi”. (Constituția României de la
1866) Cele trei puteri – executivă, legislativă şi judecătorească - „emană de
la naţiune, care nu le pote esercita decât numai prin delegaţiune” (art. 31).
Puterea executivă
Puterea executivă era exercitată de domnitor împreună cu guvernul, având la
bază principiul monarhiei ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de
primogenitură.

Domnul trebuia să își boteze copiii în religia ortodoxă (art. 82). Dacă domnul
se află în imposibilitatea de a-și exercita funcția, miniștrii vor convoca de
îndată Adunările care vor alege Regența (art.89). În timpul regenței nu se
poate aduce nici o modificare constituției (art. 90). Persoana domnului
este declarată inviolabilă, acesta neputând fi tras la răspundere; întreaga
răspundere cădea pe seama miniștrilor săi, care de altfel trebuiau să
contrasemneze orice act (art. 92). Domnul numește și revocă miniștrii,
sancționează și promulgă legile. El are dreptul de amnistie în materie
politică, numește și confirmă în toate funcțiile publice. Domnul nu
poate suspenda cursul unei judecăți, dar are dreptul de a ierta sau
micșora pedepsele. Este șeful armatei și oferă în această calitate gradele
militare sau decorațiile. Are dreptul de a bate monedă și poate încheia cu
celelalte state convenții comerciale – însă puterea legislativă trebuie să aprobe
aceste acte mai întâi (art. 93). Domnul are dreptul de a convoca în sesiune
extraordinară Adunarea deputaților și Senatul și, de asemenea, are dreptul de
a le dizolva (art. 95). „Domnul nu are alte puteri de cât acele date lui prin
Constituțiune” (art. 96).

În ceea ce privește guvernul și miniștrii săi, nu putea avea calitatea de

ministru decât „cel care este Român din nascere, sau cel care a dobendit
împămentenire” (art. 97). Nici un membru al familiei domnitoare nu putea
beneficia de această funcție (art. 98). Miniștii puteau fi puși sub acuzație doar
de către Parlament, cu voturile unei majorități de două treimi. În cazul în care
un ministru era condamnat, sentința va fi dată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, domnul neputând interveni nici pentru micșorarea pedepsei, nici
pentru grațiere, acest fapt putând fi posibil doar dacă se face o cerere din
partea Adunării care l-a pus sub acuzare (art.100-103).

Puterea legislativă
Puterea legislativă este exercitată în mod colectiv de către domn şi
reprezentanţa naţională – Parlamentul.
Acesta era bicameral, împărțit în două „adunări”: Adunarea/Camera
Deputaților și Senatul. „Nici o lege nu poate fi supusă sancțiunei
Domnului decât după ce va fi discutat și votat liber de majoritatea ambelor
Adunări” (art.32). Inițiativa legislativă putea aparține oricăreia dintre cele trei
ramuri ale puterii legislative (art. 33). Aleși prin vot cenzitar, senatorii și
deputații erau grupați în colegii, Adunarea Deputaţilor având iniţial 4 colegii,
ulterior doar 3, în timp ce Senatul avea 2 colegii. Parlamentul votează legile şi
are drept de interpelare parlamentară. Adunarea Deputaţilor discută şi
votează bugetul de stat. Sesiunile parlamentare începeau în 15 noiembrie și
durau 3 luni, dar puteau fi convocate prin sesiune extraordinară (art. 95).

Puterea judecătorească
Puterea judecătorească se exercita prin intermediul instanțelor de judecată:
curți de judecată și tribunale, instanța supremă fiind Înalta Curte de Casație și
Justiție.

Hotărârile și sentințele date de acestea se pronunță respectând legea și se

exercită în numele domnului. În afară de curţile şi tribunalele obișnuite mai
erau înfiinţate şi curţile cu juri, care judecau crimele precum şi delictele
politice şi de presă (art. 105). Se interzicea prin constituţie înfiinţarea de
tribunale excepţionale (art. 104).

Drepturile și libertățile cetățenești

Drepturile și libertățile cetățenești sunt prezentate în constituția de la 1866
în titlul II intitulat Despre drepturile Românilor. Prin actul fundamental
românii se bucurau de libertatea conștiinței, a învățământului, a
presei și a întrunirilor (art. 5). Toți românii sunt egali în fața legii și
datori să contribuie fără deosebire la dările și sarcinile publice. Nu
există nici o deosebire de clasă în statul român (art. 10). Constituția garanta
libertatea individuală (art.13) și inviolabilitatea domiciliului (art. 15).
Pedeapsa cu moartea nu se putea reînființa, excepție făcând pe timpul
războiului cazurile prevăzute de Codul penal militar (art. 18). Proprietatea
este sacră și inviolabilă, nimeni nu putea fi expropriat decât în caz extrem
de interes general: „pentru causa de utilitate publică legalmentate,
constatată, și după o dreaptă și prealabilă despăgubire” (art. 19). Libertatea
tuturor cultelor este garantată prin constituție atât timp însă cât
„celebrațiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor
moravuri” (art. 21). Religia ortodoxă este declarată „religiunea dominantă a
Statului român”. Libertatea învățământului este garantată, gratuită și
obligatorie pentru învățământul primar, urmând a se înființa treptat
școli primare în toate comunele României (art. 23).

Concluzionând, putem afirma că actul fundamental emis la 1866 este, prin

prevederile şi principiile care stau la baza lui, unul dintre cele mai liberale din
acea vreme. Adoptată fără acordul Marilor Puteri și ignorând suzeranitatea
Imperiului Otoman, Constituția de la 1866 va constitui principiul
fundamental al evoluției statului român, punând bazele
modernismului și democrației.

Tema 3: Statul și politica

În capitolul „Statul și politica” vei avea parte de următoarele lecții:

 Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc,

unde îți vom explica felul în care s-au format statele medievale
românești și care au fost cele mai importante instituții medievale
românești;
 Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari (secolele XVIII-XX), unde vei afla totul despre cele
mai importante proiecte politice românești și cum au influențat ele
politica și statutul Principatelor Române. De asemenea, vom da detalii
semnificative despre Unirea din 1859;
 Studiu de caz - De la „partida națională” la sistemul politic
pluripartidist în România secolelor XIX-XX, unde te vei putea informa
despre cele mai importante partide de pe scena politică românească din
secolele XIX-XX;
 Redefinirea rolurilor statului de la Primul Război Mondial la
Planul Schuman; Unde vei afla care a fost concluzia celui de-al doilea
război mondial, cum și de către cine s-au pus bazele Uniunii Europene.
 România postbelică. Stalinism și național-comunism.
Desidență anticomunistă, în care te vei familiariza cu evenimentele
din istoria postbelică a României; vei afla modul în care au ajuns
comuniștii la putere înlăturându-i pe mareșalul Ion Antonescu și pe
regele Mihai.
 Construcția democrației postdecembriste, unde îți vom explica
situația României imediat după revoluția din 1989. Tot aici vei afla care
 au fost partidele, politicienii, premierii sau președinții care au influențat
evoluția societății românești postdecembriste.

Autonomii locale și instituții

centrale în spațiul românesc
(secolele IX-XVIII)
În această primă parte a subcapitolului despre „Autonomii locale și
instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-XVIII)” vei putea
citi despre organizarea politică a spațiului românesc între secolele al IX-lea - al
X-lea precum și cele mai importante formațiuni politice prestatale - amintim
aici voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut. Cronica lui
Anonymus furnizează informații
prețioase despre Gelu, Glad și Menumorut pe care le poți citi în continuare
în subcapitolul nostru.

Tot aici vei invăța și despre consolidarea acestor formațiuni și relațiile

voievozilor cu coroana maghiară.

Cuprins

 Formațiuni politice în Transilvania și Banat

 Consolidarea formațiunilor politice

Așadar, citește subcapitolul „Autonomii locale și instituții centrale în spațiul

românesc (secolele IX-XVIII)” pentru a afla mai mult despre voievodatele
lui Gelu, Glad, Menumorut, Cronica lui Anonymus și consolidarea
formațiunilor politice din spațiul românesc.

Retragerea aureliană din anul 271 (după alte izvoare, 275) nu a însemnat, așa
cum susțin adepții teoriei imigraționiste, părăsirea totală a Daciei. Marea
majoritate a populației își continuă viața pe teritoriul carpato-danubiano-
pontic, procesul romanizării continuând și prin dacii liberi (carpii, costobocii)
care nu au făcut parte din provincia romană Dacia. Pe de altă parte, populația
autohtonă va trebui să facă față valului de popoare migratoare – goții, hunii,
avarii, slavii, bulgarii, turcii, tătarii - ce aveau să pătrundă în zonă.

În perioada în care se formează și se consolidează limba și poporul român, în

spaţiul de la Nordul Dunării, structurile teritoriale întâlnite erau obştile
săteşti, mai apoi grupate în uniuni săteşti.

Obștea sătească reprezintă forma de organizare socială caracteristică

societății feudale; membrii săi, uniți prin legături de rudenie, viețuiau pe un
teritoriu vast ce permitea desfășurarea mai multor tipuri de activități specifice
acelor timpuri, precum agricultura, păstoritul, pescuitul sau vânătoarea.
Specific obștii sătești este așadar munca în comun și îmbinarea proprietății
private cu proprietatea comună: conducerea obștii stabilea vremea începerii
muncilor agricole în același timp pe toate delnițele (fâșie de teren aflată în
stăpânirea ereditară a unei familii de țărani în Evul Mediu), ea hotăra – prin
tragere la sorți – care era lotul de pământ ce îl va folosi fiecare familie și cât
timp etc. Conducerea obștilor era colectivă, remarcându-se însă sfatul
celor bătrâni și înțelepți.

Din punct de vedere al organizării politice, în secolul al IX-lea - al X-lea se

formează primele formațiuni politice medievale românești: țări, cnezate,
voievodate.

Țările erau acele formațiuni politice constituite din mai multe sate; cnezatele
erau formaţiunile politice constituite din două sau mai multe sate şi aflate sub
conducerea unui cneaz; voievodatele erau formațiunile constituite din două
sau mai multe cnezate şi aflate sub conducerea unui voievod.

Statele medievale românești au urmat o evoluție internă și s-au format pe baza

existenței formațiunilor prestatale românești, fiind influențate de o serie de
factori decisivi externi:
 1. tendințele expansioniste ale regalității maghiare sau ale Imperiului
Bizantin;
2. constituirea Hoardei de Aur;
3. invaziile popoarelor migratoare ce au continuat până în sec. al XIII-
lea.

Formațiuni politice în Transilvania și

Banat
 

Primele formațiuni politice atestate

 Primele formațiuni prestatale (autonomii) menționate în izvoarele scrise sunt

cele din spațiul intracarpatic – Transilvania. Documentul care atestă prezența
acestor formațiuni este Gesta hungarorum (Despre faptele
ungurilor), cunoscută și sub denumirea de Cronica lui
Anonymus sau Cronica notarului anonim. Autorul, notar al regelui
maghiar Bela al III-lea, scrie această lucrare cel mai probabil în secolul XII,
însă relatând evenimente din secolul al IX-lea, mai precis din anul 896, anul
venirii maghiarilor în Ungaria și expansiunea acestora spre răsărit,
amintind astfel formațiunile politice locale care s-au opus acestei
expansiuni. Cronicarul amintește pentru acea vreme – sfârșitul secolul al
IX-lea – în Transilvania voievodatele lui Menumorut, Gelu și Glad,
aceștia aflându-se în conflict cu șefii de trib maghiari care au pătruns pe
teritoriul Transilvaniei. Voievodatul lui Gelu se afla în centrul
Transilvaniei, probabil cu sediul în cetatea Dăbâca; voievodatul lui
Menumorut era între Tisa, Mureș și Munții Apuseni, cu sediul în
Biharea (Bihor); voievodatul lui Glad în Banat, cu sediul probabil la
Cuvin. Anonymus îl numește pe Gelu blach, adică vlah, român; întrucât
despre ceilalți doi conducători amintiți nu specifică acest lucru, deducem că
doar Gelu era de origine română, ceilalți doi fiind posibil să fie de origine
slavă. Gelu și Menumorut sunt învinși în luptele lor cu căpeteniile maghiare,
astfel că, la sfârşitul secolului al IX-lea, cele două voievodate locuite de
români ajung sub stăpânirea maghiară.

<<< Harta cu
formațiunile politice
prestatale
În contextul în care, odată cu emanciparea românilor din Transilvania - care își cereau drepturile politice
și naționale -, unii istorici maghiari și austrieci din secolul al XVIII-lea - al XIX-lea încep să conteste
realitatea celor relatate de Anonymus în Cronica sa, putem aminti o altă lucrare, din secolul al XII-lea,
care întărește cele spuse de notarul anonim. Lucrarea se intitulează Cronica lui Nestor și menționează că
maghiarii i-au găsit aici pe români și pe slavi în trecerea spre Panonia prin Carpații Păduroși.

Consolidarea formațiunilor politice
În anul 1000 are loc creştinarea maghiarilor şi aceștia îşi formează un stat, sub conducerea
regelui Ştefan I. După anul 1000, statul maghiar va începe cucerirea Transilvaniei. Pentru
această perioadă a secolului al XI-lea mărturii ne aduce Viața Sfântului Gerard, călugăr
benedictin originar din Veneția și venit în misiune la curtea regelui Ștefan I. Scrierea confirmă
cucerirea de către maghiari a voievodatului lui Gy(u)la (succesor al lui Gelu în Transilvania)
între 1002-1003, precum și cea a voievodatului lui Ahtum, situat între Criș și porțile
Transilvaniei, adică în Banat. Centrul voievodatului lui Ahtum se afla la Morisena (Cenad), unde
acesta înființase o mănăstire ortodoxă; călugărul Gerard va fi numit episcop de Morisena și va
transforma mănăstirea într-una benedictină.

Secolele al XI-lea - al XIII-lea marchează perioada în care regalitatea maghiară se preocupă

de organizarea Transilvaniei și de întărirea autorității asupra ei. Astfel, regii maghiari vor
coloniza aici alte națiuni, precum:

1.   secuii (în S-E Transilvaniei);

2.   sașii  (în zona viitoarelor orașe Sibiu, Sighișoara, Brașov);
3.  cavalerii teutoni (aceștia primesc Țara Bârsei în 1211).
Politica aceasta a colonizării face parte de fapt dintr-un proces mai amplu de colonizare germană
în Europa, urmărind obținerea unor beneficii, precum creșterea numărului contribuabililor și un
sistem de apărare al granițelor mai eficient. Transilvania apare menționată în documentele
ungare ca și țara de dincolo de pădure - „terra ultra silvam” (într-un act emis de regele Geza al
Ungariei în 1075) sau „in ultrasilvanis partibus” (într-un act emis în 1138 de regele ungar Bela
al II-lea).

Încercarea din anul 1111 de a organiza Transilvania ca și principat nu va reuși. În 1111 apare
astfel menționat un anume Mercurius ca „princeps Ultrasilvanus” și Simion Ultrasilvanus, ca
episcop catolic al Transilvaniei, cu sediul episcopal la Bălgrad (Alba Iulia). Din punct de vedere
politic Transilvania va fi organizată ca voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei. În anul
1176 documentele vremii îl menţionează pe voievodul Leustachius ca vasal al regelui ungar.

Ca și organizare administrativ-teritorială maghiarii erau organizați în comitate (Bihor,

Crasna), secuii în scaune (Bistrița), sașii în scaune (Brașov) și districte (Sibiu, Sighișoara), în
timp ce românii în districte autonome în zonele de margine ale Transilvaniei (Țara
Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Almașului). Voievodul Transilvaniei, vasal regelui
Ungariei, are atribuții administrative, judiciare și militare, beneficiază de o cancelarie proprie și
este ajutat de un vicevoievod. Adunarea generală a nobililor era o instituție cu caracter
reprezentativ, alcătuită din „stările” sau „națiunile” privilegiate (maghiarii, sașii, secuii) și care
avea atribuții judecătorești, fiscale și administrative.

Formarea statelor medievale

românești
Formarea statelor medievale românești este una din temele care pot
apărea atât la examenul de Bac, testările școlare cât și solicitată pentru un
referat.

În această a doua parte a subcapitolului „Autonomii locale și instituții centrale

în spațiul românesc (secolele IX-XVIII)” vei avea ocazia să înveți
despre formarea statelor medievale românești, adică despre formarea
Moldovei (descălecatul lui Dragoș și voievodatul lui Bogdan), formarea Țării
Românești (descălecatul lui Negru Vodă, descălecatul lui Basarab I și a sa
luptă de la Posada pentru cucerirea independenței Țării Românești ilustrată în
Cronica pictată de la Viena) precum și situația Transilvaniei (voievodul vasal
Ungariei).
Despre toate acestea poți să citești pe larg în pagina manualului pentru a 12-a:
„Formarea statelor medievale românești”
a subcapitolului „Autonomii locale și instituții centrale în spațiul
românesc (secolele IX-XVIII)”.

Citește acum formarea statelor medievale românești pentru a cunoaște toate

evenimentele care au determinat aceste schimbări care au avut loc în perioada
medievală.

În secolul al XIII-lea marea invazie tătară/mongolă din anul 1241 ia pe

nepregătite Europa, dezorganizează regatul maghiar și distruge cnezatele și
voievodatele românești. Invazia tătară se petrece pe mai multe direcții
concomitent, astfel în timp ce o coloană mongolă înainta prin Polonia, o alta ia
drumul Ungariei spre Buda, iar alta străbate nordul Moldovei îndreptându-se
spre Transilvania și apoi spre centrul Ungariei.

Prețioase relatări despre invazia tătară ne oferă scrierea călugărului

Rogerius din Oradea – Carmen miserabile. La întoarcere, în 1242,
mongolii trec din nou prin Transilvania, supunându-o acelorași tratamente
devastatoare. Deși au părăsit această zonă a Europei, vor rămâne în
continuare vreme de câțiva ani o serioasă amenințare, ei invadând în repetate
rânduri Transilvania, singuri sau împreună cu turcii, însă invaziile nu vor mai
avea impactul celei din 1241-1242.

Dezorganizarea Ungariei în urma invaziei tătare se va reflecta și în scăderea

autorității asupra Transilvaniei și a presiunilor pe care aceasta începuse să le
exercite asupra teritoriilor românești din spațiul extracarpatic, ceea ce creează
condiții favorabile dezvoltării din punct de vedere politic a spațiului românesc
și va duce la formarea statelor feudale românești.

Diploma cavalerilor ioaniților din 1247 este cea care ne furnizează

prețioase informații în acest sens. Diploma a fost acordată de regele Bela al IV-
lea cavalerilor ioaniți (un ordin militar și religios), care fuseseră chemaţi de
regele Ungariei să apere teritoriul regatului ungar de invaziile ale tătarilor; în
schimbul serviciului lor, regele le-a dat drept răsplată acestor cavaleri un
teritoriu situat între Carpaţi, Dunăre şi Olt, în care se afla Ţara Severinului
(Banatul) împreună cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la Olt.
Despre Ţara voievodului Litovoi (în Țara Hațegului și nordul Olteniei) se
spune că a fost lăsată românilor să o stăpânească în aceleaşi condiţii ca
până atunci. Tot diploma menționează că le-a dat cavalerilor ioaniți şi ţara
Cumaniei (la răsărit de Olt), însă cu excepţia Ţării lui Seneslau, „voievodul
românilor” (în nord-vestul Munteniei). Așadar, această diplomă menționează
cinci formaţiuni statale româneşti - Ţara Severinului, Cnezatele lui Ioan
şi a lui Farcaş, Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau – și atestă faptul că
statele române aveau o viață politică și militară proprie, în diplomă
specificându-se că aceste formațiuni statale trebuiau să acorde ajutor
cavalerilor ioaniți în caz de nevoie, și viceversa.

Documentul ne oferă totodată și alte informații prețioase despre situația

socio-economică a acestor formațiuni statale, ai căror locuitori se ocupau cu
agricultura, creșterea vitelor sau pescuitul; menționează astfel țăranii
denumindu-i „rustici”, dar și o categorie privilegiată a stăpânilor pământurilor
- „majores terrae”, ceea ce înseamnă că exista deja o stratificare socială.

Formarea Țării Românești

În „Formarea Țării Românești” ai ocazia să te informezi cu privire la cele mai
importante etape din procesul de întemeiere a Țării Românești. Termeni
istorici precum „bătălia de la Posada”, „Cronica pictată de la Viena”, „formarea
Țării Românești”, „descălecatul lui Basarab I”, îți vor fi mult mai clari de acum
încolo. În manualul nostru îți prezentăm pe larg fiecare temă importantă,
pentru ca tu să ai șansa de a înțelege mai bine lecțiile și în felul acesta să iei o
notă mai bună atât la clasă cât și la examenul de Bacalaureat la disciplina
Istorie.

Așadar, vei avea ocazia de a învăța felul în care Basarab I a câștigat

independența Țării Românești la bătălia de la Posada, bătălie atestată prin
Cronica pictată de la Viena. Contextul este însă mult mai complex, premisele
luptei și urmările acesteia având o influență extrem de mare asupra Țării
Românești.

Te sfătuim să citești în continuare „Formarea Țării Românești” pentru a afla

mai multe detalii despre Litovoi, Basarab I, bătălia de la Posada și Cronica
pictată de la Viena.

După cum am afirmat anterior, formarea statelor medievale românești s-a

desfășurat pe parcursul mai multor secole și în mai multe etape.

Legat de formarea statului medieval Țara Românească trebuie să amintim

într-o primă etapă confruntarea din 1277 dintre voievodul
Litovoi (istoria nu poate preciza sigur dacă este același Litovoi menționat
în Diploma ioaniților din 1247 sau un urmaș al acestuia purtând același
nume) și regele maghiar Ladislau al IV-lea. În această confruntare care
avea drept scop înlăturarea suzeranității maghiare, Litovoi este ucis iar fratele
acestuia pe nume Bărbat este luat prizonier. Răscumpărat cu o sumă
considerabilă de bani, Bărbat va recunoaște suzeranitatea maghiară, iar
teritoriile vor rămâne sub regim de vasalitate în stăpânirea voievodului
român.

Pentru o mai bună documentare îți recomandăm să citești și referatul nostru

despre întemeierea Țării Românești.

Într-o etapă următoare putem aminti „descălecatul” lui Negru Vodă.

Descălecatul, coborârea de pe cal, este termenul utilizat de cronicari pentru
desemnarea întemeierii țărilor românești.

Astfel, se spune în Letopisețul cantacuzinesc că Negru Vodă ar fi trecut pe la

anul 1290 Munții Carpați din „Țara Ungurească” și s-ar fi stabilit la
Câmpulung, întemeind Țara Românească: „Iar când au fost la cursul anilor
de la Adam 6798, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat
Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au
de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de
tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face
țară noao.” Aceeași informație o regăsim și în Cronica/Letopisețul
Bălenilor, scrisă de Radu Popescu (1655-l729).

Dacă legat de „descălecatul” lui Negru Vodă istoria păstrează anumite rezerve

și o pune sub semnul legendei, întemeierea Țării Românești
prin „descălecatul” lui Basarab I (1310-1352) este mult mai serios
documentată.

Supranumit și Întemeietorul, Basarab I întemeiază Țara Românească prin

unificarea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau în jurul anului 1300.

Un act diplomatic din 1324 atestă recunoașterea de către Basarab I

a suzeranității maghiare pe timpul regelui Carol Robert de Anjou și
face precizări asupra întinderii teritoriale a statului, care
cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia și unele teritorii
de la nordul gurilor Dunării – Basarabia. În 1330 Basarab I îi acordă
ajutor militar țarului bulgar Mihail Șișman în lupta de la Velbuzd, împotriva
regelui sârb Ștefan Decanski, care era aliat al lui Carol Robert de Anjou, fapt
care îl provoacă pe regele maghiar să declanșeze o campanie împotriva Țării
Românești. Acțiunea aceasta repeta o alta din 1323, când Bogdan l-a ajutat pe
același Șișman împotriva Imperiului Bizantin și, cel mai probabil, regele Carol
Robert de Anjou, văzând nesocotirea repetată a suzeranității sale, a hotărât că
e vremea să îi dea o lecție. Basarab I încearcă să aplaneze pe cale diplomatică
acest conflict, oferindu-i regelui maghiar sume mari de bani (7000 de mărci
de argint - dovadă a puterii economico-financiare de care dispunea Țara
Românească) și chiar restituirea Banatului de Severin.

<<<< Bătălia de la Posada (1330) - Cronica pictată de la

Viena

Întrucât Carol Robert de Anjou refuză oferta domnitorului

muntean, celebra bătălie de la Posada va deveni inevitabilă și va avea un final
favorabil pentru români.

Legenda spune că regele maghiar, înaintând prin Țara Românească, găsește

locurile pustii și, în lipsa adversarului, își pregătește întoarcerea spre regat,
când este surprins într-o trecătoare și atacat din toate părțile. Victoria
românească de la Posada (numele acelei trecători nu ni s-a păstrat, Posada
este numele pe care i l-a atribuit Nicolae Iorga transformând substantivul
comun posadă care tocmai aceasta înseamnă – trecătoare îngustă – în
substantiv propriu și care a rămas astfel consacrat) a reprezentat astfel nu
numai victoria împotriva regelui maghiar și demonstrarea puterii militare și
economice a statului muntean, ci obținerea independenței Țării Românești.
Basarab va cuceri sudul Moldovei de astăzi, care îi va lua numele – Basarabia,
ce va defini mai apoi întregul teritoriu cuprins între Prut și Nistru. Potrivit
jurământului de vasalitate, regele maghiar considera ca feudă întreaga țară
stăpânită de Basarab, inclusiv noile cuceriri.

Consolidarea instituțională întreprinsă de Basarab I va fi continuată de

urmașii acestuia la tronul Țării Românești. Urmașul și fiul lui Basarab
I, Nicolae Alexandru (1352-1364) își va lua în 1359 titlul de „singur
stăpânitor” și va înființa Mitropolia Ungrovlahiei (dependentă de
Constantinopol), ceea ce reprezintă aderarea oficială la credința ortodoxă.
Atitudinea sa era astfel un act vădit de respingere a pretențiilor politice ale
regalității maghiare și a încercărilor de catolicizare ale acesteia. Fiul lui
Nicolae Alexandru, Vladislav I - sau Vlaicu-Vodă, cum a mai fost numit
(1364-1377) - se va încorona fără acordul regelui maghiar Ludovic I de Anjou
(1342-1382). Considerându-se ofensat de atitudinea domnilor munteni,
Ludovic I organizează în 1366 și 1368 două expediții militare împotriva Țării
Românești. Vlaicu-Vodă, domn priceput și bun diplomat, trece peste
conflictele militare, politice și religioase avute cu regele Ludovic I,
recunoscându-i acestuia suzeranitatea; în schimbul recunoașterii suzeranității
maghiare, el va obține titlul de ban de Severin și duce de Făgăraș. El va
întreprinde numeroase acțiuni de reformare a statului: va bate primele
monede de argint ale Țării Românești în 1365, va acorda privilegii
comerciale brașovenilor (1368), va organiza instituțiile civile și bisericești
ale statului, întemeind în 1370 cea de-a doua mitropolie din Țara
Românească cu sediul la Severin. Vladislav Vlaicu se va intitula „Io
Vladislav, mare voievod, domn și singur stăpânitor a toată
Ungrovlahia”.

Formarea Moldovei
În lecția „Formarea Moldovei” îți prezentăm etapele întemeierii Moldovei,
proces strâns legat de descălecatul lui Dragoș. De la formațiunile prestatale, la
descălecatul lui Dragoș, descălecatul lui Bogdan I și domniile lui Petru
Mușat, Roman I și Alexandru cel Bun, profesorii noștri au încercat să acopere
pe cât posibil cele mai importante detalii pentru lecția „Formarea Moldovei”,
pentru ca tu să fii cât mai pregătit pentru clasă și pentru examenul de
Bacalaureat la disciplina Istorie.

Parcurge întreaga lecție „Formarea Moldovei” și află contextul în care s-a

realizat descălecatul lui Dragoș și cel al lui Bogdan, precum și care au fost cele
mai importante acțiuni înfăptuite de urmașii acestora.

De asemenea, îți recomandăm să citești referatul nostru despre Întemeierea

Moldovei.

Asemeni Țării Românești, și formarea statului medieval moldovean a fost

realizată în mai multe etape și pe parcursul a mai multor secole.

În secolul al XII-lea cronicile vremii menționează în centrul

Moldovei Țara Berladnicilor, în sudul Moldovei Țara Brodnicilor, iar în
nord-vestul Moldovei Țara Volohilor (sau a Românilor). O cronică din
secolul al XIII-lea amintește în nord-estul Moldovei o Țară a Bolohovenilor
(etimologia făcând trimitere la termenul voloh).
Din secolul al XIII-lea Moldova se regăsește sub dominația tătarilor, care,
după marea invazie din 1241-1242, își stabilesc centrul politic la gurile
Dunării. Alegerea acestui loc ca și centru politic este ușor de înțeles dacă ne
gândim la importanța economică pe care o avea, pe aici trecând drumul
comercial ce lega Europa Centrală de Marea Neagră. În anul 1332 Moldova
este amintită într-un document emis de cancelaria papală de la Avignon prin
exprimarea „puternicii acelor locuri”.

În anul 1347, Ludovic I îi învinge pe tătari la răsărit de Carpaţi, lăsându-l aici

pe unul dintre participanţii la campanie, Dragoş, cneaz în Maramureş, ca
voievod a unei mărci de apărare împotriva tătarilor – eveniment păstrat în
istorie ca „descălecatul” lui Dragoș. Cronicile ne spun că voievodul român
Dragoş a plecat într-o zi la vânătoare și, în timp ce urmărea un zimbru, a
trecut din Maramureş până la apa numită Moldova (de unde se trage și
numele țării); fiindcă i-a plăcut foarte mult locul, s-a aşezat acolo şi a populat
ţara cu români aduși din Maramureş. În 1359 un alt cneaz din Maramureş pe
nume Bogdan trece - „descalecă” - în Moldova și îl alungă pe nepotul lui
Dragoş, Balc.
<<<< Dragoș I al
Moldovei - pictură
din secolul al XIX-lea

Această acțiune poate

fi privită ca o
încercare de
înlăturare a
dominației maghiare.
Deşi Dragoş este
primul descălecător
în Moldova,
totuşi Bogdan I este
numit cel dintâi
domn al ţării,
probabil pentru că
descălecatul lui
Dragoș a fost făcut
sub tutela
Ungariei. Dragoş
este considerat astfel
începătorul, în timp ce Bogdan I adevăratul întemeietor al Moldovei, ca stat de
sine stătător.

Bogdan desființează suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în luptele din

1364-1365 cu Ludovic de Anjou și Moldova devine independentă; capitala sa
era la Baia. Consolidarea statului va avea loc în timpul urmașilor lui Bogdan:
Lațcu, Petru Mușat, Roman I, Ștefan I. Petru I (1376-1391) va întemeia o
mitropolie ortodoxă la Suceava în 1386, unde va muta și capitala Moldovei.

În încercarea sa de a contracara tendințele expansioniste maghiare, Petru I

Mușat va inaugura în 1387 tradiția depunerii jurământului de vasalitate față
de regele Poloniei Vladislav I Iagello. Roman I (1392-1394) se va autointitula
în 1393 „mare singur stăpânitor” și domn „al Țării Moldovei, de la Munte
până la Mare” - titulatură care vorbește despre desăvârșirea teritorială a
Moldovei și extinderea sa înspre sud, prin înglobarea gurilor Dunării.
Alexandru cel Bun (1400-1432) – fiul lui Roman I, va întreprinde o serie de
măsuri menite să consolideze din punct de vedere instituțional, economic și
cultural Moldova: datorită lui în 1401 patriarhul Constantinopolului va
recunoaște mitropolia Moldovei; va încuraja comerțul, acordând privilegii în
1408 negustorilor polonezi. A fost un domnitor blând și pașnic (de unde i se
trage și apelativul „cel Bun” ), domnia sa corespunzând unei politicii externe
de echilibru între Ungaria şi Polonia.

Pentru o mai bună cunoaștere a temei îți recomandăm să citești

următorul referat.

Referat-despre-înte
meierea-Moldovei-3113.pdf
Formarea Dobrogei. Situația
Transilvaniei
Menționarea unor formațiuni politice în regiunea Dunării de Jos este
documentată începând cu secolul al X-lea. O serie de inscripții descoperite în
zona Constanței, precum cea din anul 943, care a fost descoperită lângă
comuna Mircea Vodă, menționează un anume jupan/jupân (conducător)
Dimitrie; iar o alta din 992, descoperită la Basarabi-Murfatlar, îl pomenește
pe jupânul Gheorghe. În secolul al XI-lea avem mărturiile Anei Comnena,
prințesă bizantină cu pasiuni pentru istorie, care scrie lucrarea Alexiada, în
care menționează existența unor formațiuni politice dobrogene amintind
numele conducătorilor lor: Tatos sau Chalis în regiunea Silistrei, Sacea/Sața în
Delta Dunării și Sestlav în regiunea Vicinei. Originea acestora este amplu
dezbătută, cel mai probabil conducătorii fiind de origine pecenegă; istoricul
Nicolae Iorga consideră ca trei conducători ar putea să fi fost români „dicieni”
(dobrogeni), sau, dacă totuși ar fi fost pecenegi, ei stăpâneau cnezate de
români „dicieni”.

„Un neam scitic, prădat zilnic de sauromați, părăsindu-și sălașele, a coborât

la Dunăre, și, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în tratative cu
conducătorii lor, cu Tatos, numit și Chalis, cu Sestlav și Sața, căci trebuie să
amintesc și numele celor mai de seamă dintre ei, deși trupul istoriei se
murdărește cu aceștia, unul, ținând în stăpânirea sa Dristra, ceilalți Vicina
și celelalte.” (Anna Comnena, Alexiada)

În secolul XII Cronica lui Nestor relatează momentul în care cneazul Kievului,

fiind chemat de bizantini să lupte împotriva bulgarilor, a găsit în zona
Dobrogei în jur de 80 de cetăți. În jurul acestora au apărut astfel primele
formațiuni prestatale dobrogene.
În secolul al XIV-lea se constituie astfel statul dobrogean incipient în jurul
Țării Cavarnei (situată între Mangalia și Varna, în Bulgaria de astăzi) cu
reședința la Caliacra sub conducerea lui Balica/Balică (1346-1354), gurile
Dunării fiind încă în stăpânirea Țării Românești (condusă la acea vreme de
Nicolae Alexandru Basarab). Se remarcă însă „despotul” Dobrotici (1354-
1386) care primește acest titlu în calitate de aliat al Imperiului Bizantin (a
participat la un război civil din cuprinsul Imperiului) și care va uni teritoriile
dintre Dunăre și Marea Neagră și va pune bazele noului stat medieval
Dobrogea - care îi și poartă astfel numele (turcii numesc astfel țara după
numele lui Dobrotici). Lui Dobrotici îi urmează la conducerea Dobrogei fiul
acestuia, Ivanco (1386-1391), care are meritul desprinderii țării din sfera
dominației bizantine. El va semna un tratat cu negustorii genovezi și va bate
monedă proprie.

Pericolul otoman însă se apropie, turcii cuceresc teritoriile de la sudul Dunării,

acesta fiind momentul în care Mircea cel Bătrân (1386-1418) alipește în
1388/1389 jumătatea nord-dunăreană a Dobrogei la Țara Românească. Odată
cu moartea lui Mircea, fiul acestuia, Mihail I reia bătăliile cu Imperiul
Otoman, pierzându-și viața într-o asemenea confruntare în 1420, iar
Dobrogea trece sub stăpânirea otomanilor până în 1878 când în urma
Congresului de pace de la Berlin este redată României.

Situața Transilvaniei
Transilvania a avut un drum aparte în cadrul regatului maghiar,
fiind organizată ca voievodat autonom, după eșuarea amintită a
constituirii ei ca principat în 1111. Voievodul Transilvaniei era vasal
Ungariei, însă în semn al autonomiei provincia va avea organizare politico-
administrativă și teritorială proprie. Astfel, voievodul va beneficia de
cancelarie proprie, fiind ajutat de un vicevoievod. Instituția cu caracter
reprezentativ era adunarea generală a nobililor, alcătuită din „stările”
privilegiate: maghiarii, sașii și secuii. Din categoria stărilor privilegiate
au făcut inițial parte și fruntașii românilor, însă din anul 1366 regele Ludovic I
va condiționa calitatea de nobil de apartenența la religia catolică. Urmarea
acestei hotărâri va împărți nobilimea în două: cei care pun mai presus de toate
statutul de nobil și îmbrățișează catolicismul și cei care, rămânând fideli
confesiunii lor religioase, își pierd acest statut, decăzând în rândul țărănimii.
 Treptat, autonomia se restrânge tot mai mult, regăsindu-se cu predilecție în
țările de la graniță: Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara
Maramureşului, a Zarandului, slăbind însă încet-încet și aici, pe măsura
centralizării politice a coroanei maghiare.În 1541 Transilvania va deveni
principat autonom sub suzeranitatea otomană, condusă de un principe ales de
Dietă și confirmat de sultan. După asediul Vienei (1683), prin Pacea de la
Karlowitz (1699) Imperiul Habsburgic va primi pe lângă Ungaria,
Slovenia, parte din Serbia și Croația și întreaga Transilvanie.

Observăm astfel că, dacă Țara Românească și Moldova se dezvoltă și evoluează

spre independență, drumul Transilvaniei este presărat cu obstacole și încă
departe de aceasta, fiind integrată în componența marilor puteri rivale ale
vremii. Totuși, adevăratele simțăminte românești nu vor pieri, ci, dimpotrivă,
am putea spune, vor fi flacăra mocnită a luptei pentru împlinirea idealului
național.

Instituții medievale românești

În ultima parte a subcapitolului „Autonomii centrale și instituții
centrale în spațiul românesc (secolele IX-XVIII)”, vei putea citi despre
cele mai importante instituții medievale românești: biserica, domnia,
marea adunare a țării și sfatul domnesc.

Îți vom prezenta toate cele patru instituții medievale românești și importanța
lor în organizarea politică, administrativă și socială a celor trei țări românești,
punând accentul pe domnie și biserică datorită relației strânse dintre aceste
două.

Cuprins

 Transilvania
 Țara Românească și Moldova

Așadar, dacă vrei să afli mai multe informații despre instituțiile medievale

românești: biserica, domnia, marea adunare a țării și sfatul
domnesc, nu ezita să citești în continuare manualul nostru.

Principalele instituții medievale în spațiul românesc sunt domnia și biserica,

lor adăugându-li-se sfatul domnesc, adunarea țării și oastea cea mare, cu
precizarea existenței unor particularități ce țin de evoluția diferită a Țărilor
Române, în special deosebirea dintre voievodatul din interiorul arcului
carpatic – Transilvania - și celelalte din exteriorul acestuia – Țara
Românească și Moldova.

Transilvania
Transilvania, organizată ca și voievodat autonom vasal coroanei maghiare, va
moșteni o serie de caracteristici organizatorice după modelul occidental. La
nivel local, din punct de vedere administrativ-teritorial, am menționat
deja organizarea maghiarilor în comitate, a secuilor și sașilor în
scaune, precum și a românilor din zonele de graniță în districte autonome. În
cazul saşilor putem aminti conturarea, pe baza celor 7 scaune, a adunării
autonome teritoriale, dar și politice, numită "Universitatea saşilor"
(1486). Universitatea săsească îngloba astfel cele şapte scaune ale Sibiului
(Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sighişoara, Nocrich, Cincu şi Rupea), Scaunul
Şeica şi cel al Mediaşului, Districtul Braşov şi Districtul Bistriţei. Universitatea
ţinea adunări generale cel puţin o dată pe an, comitele saşilor fiind cel mai
înalt demnitar al Universităţii săseşti (termenul de „universitate” are sensul de
„totalitatea sașilor”, „adunarea generală a sașilor”).

Instituția domniei era reprezentată de voievod, care era vasal regalității

maghiare; nu putea fi numit domn întrucât nu el deținea puterea supremă, ci
regele, voievodul fiind de fapt un fel de înalt dregător. Instituția domniei în
Transilvania va deveni asemenea celei din celelalte țări române în momentul
(1541) când Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitatea
otomană și când puterea politică deplină va reveni principelui.

Și instituția bisericii evoluează diferit în Transilvania. După cucerirea

maghiară, episcopiile ortodoxe au fost înlocuite treptat cu cele
catolice, românii rămași ortodocși depinzând adeseori de mitropolia Țării
Românești. Cele mai vechi episcopii catolice au fost create în secolele XI-XII la
Cenad, Oradea și Alba-Iulia, fiind subordonate arhiepiscopiei ungare.

Prin decretul dat în 1366 de regele Ludovic de Anjou calitatea de nobil va fi

condiționată de apartenența la catolicism și astfel nobilimea română în marea
ei majoritate, de teamă să nu-și piardă privilegiile, va trece la catolicism și se
va maghiariza treptat.

În secolul al XVI-lea are loc Reforma lui Martin Luther și în

Transilvania se constituie cele patru religii
recepte: catolică, luterană, calvină și unitariană, biserica ortodoxă
fiind scoasă în afara legii, considerată schismatică și primind denumirea de
tolerată. Protestantismul ia amploare în timpul suzeranității otomane,
însă, o dată cu trecerea Transilvaniei la Imperiul Habsburgic, religia catolică
va fi promovată din ce în ce mai mult. Diploma leopoldină emisă de Împăratul
Leopold I în 1691, recunoaşte drepturile celor patru religii recepte şi
privilegiile celor trei naţiuni favorizate. În 1692 împăratul promite preoţilor
ortodocşi care acceptă unirea cu Roma, aceleaşi drepturi de care beneficiau
preoții romano-catolici; prin diploma din anul 1698 va acorda românilor
posibilitatea de a trece la oricare dintre cele patru religii recepte.

<<<< Împăratul Leopold I

În acest context al
promisiunilor leopoldine din
1701 pe de o parte, dar și al
situației dificile a românilor
fără drepturi politice sau
religioase pe de alta, în
secolul al XVIII-lea se
produce Unirea cu Roma. În
fapt însă aceste promisiuni
au fost prea puțin
respectate. Deși au
continuat să existe și
neînțelegeri între uniți sau
greco-catolici – cum au fost
numiți cei care au acceptat
unirea cu Roma și
recunoașterea primatului
papal – și ortodocși, unirea
a avut numeroase efecte
pozitive. Numeroşi tineri
greco-catolici au avut astfel
posibilitatea să studieze la
Roma, dar şi în alte universităţi occidentale, astfel încât aceștia au avut o
importantă contribuţie la dezvoltarea culturii româneşti și în formarea
conştiinţei naţionale a românilor. Se remarcă astfel în cadrul
mișcării Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae și a Școlii
Ardelene personalităţi de seamă precum episcopul Ioan Inochenție Micu-
Klein, Petru Maior, Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Simion Bărnuţiu, Timotei
Cipariu ș.a.

Și în anii ce au urmat biserica unită și cea ortodoxă aveau să își unească forțele
în momentele Revoluţiei de 1848, a luptei memorandiştilor. La 1
Decembrie 1918 actul unirii Transilvaniei cu România a fost citit de
episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, avându-l alături pe Miron
Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci
episcop ortodox de Caransebeş. După Marea Unire, Constituţia din anul
1923 declara, Biserica greco-catolică alături de Biserica ortodoxă, ca fiind
ambele biserici naţionale.

Legat de celelalte instituții medievale, particularitatea Transilvaniei se

remarcă din nou, mai ales după anul 1366, când Ludovic cel Mare leagă
calitatea de nobil de confesiunea catolică. În plus, după 1437, prin
încheierea Unio Trium Nationum, românii au fost excluși din viața
politică și religioasă, fiind acceptați doar cei câțiva care au trecut la
religia unită, odată cu catolicizarea cunoscând și fenomenul maghiarizării.
Reprezentanții stărilor privilegiate - ungurii, sașii și secuii – și cei ai celor
patru religii recepte alcătuiesc în secolul al XVI-lea adunarea privilegiaților
– Dieta, în fond organul politic preparlamentar al Transilvaniei. Dieta,
întrunită în anul 1542, pune bazele organizării Transilvaniei, atât din punct de
vedere politic, cât și administrativ. Între atribuțiile sale se număra și cea a
alegerii principelui. După 1867, o dată cu alipirea Transilvaniei la Ungaria,
Dieta se va autodizolva. Rolul ei, restrâns însă, va fi preluat de
un guberniu înființat printr-o diplomă din 1690. Acesta era compus din 12
membri: trei catolici și restul aparținând celorlalte religii recepte. Rolul său
era de a ajuta guvernatorul Transilvaniei în exercitarea atribuției de
administrare a provinciei, fiind un fel de consilieri ai acestuia. Guberniul se
întrunea periodic în probleme de ordin politic, administrativ, religios,
economic sau judecătoresc; la întruniri participa de obicei și guvernatorul, iar
hotărârile se luau prin vot majoritar. Guberniul era subordonat împăratului și
Cancelariei aulice de la Viena.

Țara Românească și Moldova

Constituirea celor două state medievale românești în secolul al XIV-lea
înseamnă continuarea și evoluția unui proces în ceea ce privește organizarea
lor instituțională. Procesul de instituționalizare a societății medievale
românești îl putem lega de domnia lui Mircea cel Bătrân pentru Țara
Românească și de cea a lui Petru Mușat pentru Moldova, însă acest
proces va continua și mai departe, în timpul urmașilor acestora.

Instituția principală, domnia, era exercitată de un mare voievod și domn.

Domnul era stăpânul țării; de altfel, însăși etimologia cuvântului ne spune
acest lucru, termenul „domn” venind de la latinescul dominus = stăpân,
suveran, împărat. Succesiunea la domnie era bazată pe principiul ereditar-
electiv și viager: domnul era ales pe viață dintr-o familie domnitoare, cea a
Basarabilor - în Țara Românească, respectiv cea a Mușatinilor - în Moldova.
Domnul era alesul lui Dumnezeu („Io”), iar ca și voievod era conducătorul
suprem al armatei. El era judecătorul suprem, toți locuitorii țării îi datorau
ascultare și supunere. Domnul numea dregătorii, stabilea impozitele, încheia
tratate, declara război, bătea monedă. El era ajutat în exercitarea atribuțiilor
de un sfat domnesc. Uneori, pentru a asigura succesiunea și pentru a
împiedica luptele pentru tron după moartea domnului, s-a practicat asocierea
la domnie, încă din timpul vieții domnitorului, a unuia dintre fii săi. Putem
astfel aduce exemplul lui Ștefan cel Mare care își asociază la tron pe fiul său
Bogdan, făcându-i pe boieri să îl recunoască drept urmaș; un alt exemplu este
cel al lui Mircea cel Bătrân care și-l asociază la domnie pe fiul său Mihail.

În procesul consolidării instituționale, Biserica a sprijinit instituția

domniei. Domnul era alesul lui Dumnezeu, era „uns”, intitulându-se în acte
domn „din mila lui Dumnezeu”.

Religia ortodoxă a fost religia românilor din statele românești, ea

dezvoltându-se și organizându-se după modelul Bizanțului. După
întemeierea statului medieval domnia va organiza mitropoliile. Astfel,
amintim întemeierea primelor mitropolii ale Țării Românești la Argeș (1359)
– în timpul domnitorului Nicolae Alexandru și la Severin (1370 – 1402) - în
timpul domnitorului Vladislav Vlaicu. În 1401 - în timpul domnitorului
Alexandru cel Bun - Patriarhia de la Constantinopol recunoaște Mitropolia
Moldovei. Rând pe rând se vor înființa alte episcopii, precum cea a Romanului
(1408), Episcopia Rădăuților (1471) sau Episcopia Hușilor (1597). La sfârșitul
secolului al XIV-lea, Patriarhia de la Constantinopol investește mitropolitul
Țării Românești cu titlul și funcția de "exarh al întregii Ungarii", prin care
acesta își exercita autoritatea spirituală și asupra românilor ortodocși din
Regatul Ungar.
 <<<< Mircea și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia

Tot în această perioadă se pun bazele vieții monahale,

întemeindu-se numeroase mănăstiri: Vodița (1372), Tismana (1378), Cozia,
Cotmeana (sub Mircea cel Bătrân), Moldovița (1402), Prislop (jud.
Hunedoara, sec. al XVI-lea) ș.a. Aceste mănăstiri se bucurau de sprijinul
financiar al domnilor și al marilor boieri; aceștia le făceau danii constând în
terenuri, bani, sate etc.

Domnitorii, în calitate de primi ctitori ai țării, au construit numeroase biserici

și mănăstiri, cele mai multe în semn de mulțumire după victoriile obținute în
bătălii. Printre marii cititori, cel mai renumit este Ștefan cel Mare, care a
întemeiat sau reconstruit numeroase mănăstiri între care Putna, Voroneț,
Neamț, Bistrița; biserici la: Vaslui, Borzești, Războieni etc. Pe lângă mănăstiri
se vor întemeia primele școli, unde se vor pregăti inițial călugării, preoții și
diecii pentru cancelaria domnească.

Sfatul domnesc era instituția medievală ce avea rolul de a-l ajuta și consilia

pe domn în conducerea țării. Inițial era constituit din marii boieri (ca și
mari proprietari de pământuri), apoi adăugându-li-se treptat și boierii cu
dregătorii și funcții precizate. În acest sens nu putem să nu remarcăm o
asemănare și evoluție cu ceea ce se întâmpla în Occident, unde din consiliul
regal au făcut parte inițial doar persoanele importante din anturajul regelui,
urmând ca în timp atribuțiile acestora să fie precizate. Sfatul cuprindea
îndeobște un număr de doisprezece membrii, între care Mitropolitul, Marele
Ban al Olteniei (în Țara Românească)/Portarul Sucevei (în Moldova). Dintre
principalii dregători menționăm: logofătul (șeful
cancelariei), vornicul (șeful administrației), vistiernicul (șeful vistieriei/al
finanțelor), spătarul (șeful oștirii, purtătorul spadei
domnitorului), paharnicul (șeful peste pivnițele domnești) etc. Atribuțiile
sfatului domnesc erau administrative, politice și judecătorești – pe plan
intern; în ceea ce privește politica externă, sfatul era consultat în încheierea
alianțelor sau la declararea vreunui război. Dacă în secolele al XV- lea -
al XVI-lea se remarcă o tendință de întărire a autorității domnului în raport
cu marea boierime, pe de altă parte întărirea sfatului domnesc a fost o
încercare de limitare a puterii domnului.

Marea adunare a țării participa și ea activ la viața politică a statului.

Constituită din reprezentanţii stărilor privilegiate – țărănimea era exclusă
-, adunarea țării avea atribuţii politice precum alegerea
domnitorilor, aprobarea măsurilor fiscale, ratificarea tratatelor de
pace şi de vasalitate etc. Adunările stărilor privilegiate din Moldova şi Ţara
Românească sunt documentate în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Acestea nu
aveau caracterul unei instituţii permanente, ele întrunindu-se numai în cazuri
excepţionale. Se remarcă așadar, o evoluție diferită față de Occident a
Adunărilor stărilor privilegiate, unde acestea au devenit din secolul al XIV-lea
asociate ale puterii centrale în luarea diferitelor decizii și măsuri.

Apărarea țării era inițial asigurată de oastea cea mică a domnului și era
formată din curteni și micii boieri. Din secolele XIV-XVI, odată cu amploarea
luptelor antiotomane, ia naștere oastea cea mare, care se întrunea în caz de
mare pericol pentru țară; ea era alcătuită din toți bărbații țării capabili să
poarte arme. Domnitorul – voievodul - era comandantul suprem al oștirii.
Statele medievale își pun în acest sens bazele unui sistem puternic de cetăți
precum Giurgiu, Turnu, Brăila.

Din punctul de vedere al organizării administrativ-teritoriale țările române au

cunoscut în perioada medievală de prin secolul al XIV-lea ca organe
administrative pe teritoriul Moldovei ţinuturile, iar pe cel al Ţării
Româneşti judeţele. Judeţele şi ţinuturile aveau în fruntea lor un dregător
numit de domnitor, care avea atribuţii administrative, judiciare şi
financiare.

Odată cu expansiunea rapidă în Peninsula Balcanică, turcii ajung la sfârșitul

secolului al XIV-lea la Dunăre și intră în contact direct cu Țările Române,
deschizându-se astfel lungul șir de confruntări cu Imperiul Otoman. Țările
Române au reprezentat o forță militară importantă în cruciadele târzii,
ajutorul lor fiind luat în calcul de nenumărate ori de celelalte țări europene.
Țara Românească a fost prima amenințată de înaintarea turcilor, remarcându-
se în lupta antiotomană prin domnitori precum Mircea cel Bătrân (1386-
1418). Conflictul dintre Mircea cel Bătrân și Poartă se conturează încă din anul
1388 când acesta ia Dobrogea sub autoritatea sa pentru a evita ocuparea ei de
către turci.
În secolul al XVI-lea Imperiul Otoman reușește să-și impună
dominația asupra Țărilor Române, care devin vasale. După înfrângerea
regatului maghiar la Mohacs (1526) se instituie pașalâcul de Buda (1541), iar
Transilvania devine principat autonom sub suzeranitatea Porții. Țările
Române pierd astfel ajutorul extern al regatului ungar, dependența lor față de
Poartă agravându-se.

Țările Române aveau să își piardă libertatea politică și vor fi supuse unui
sistem de exploatare economică prin creșterea continuă a tributului,
monopolul comercial impus de turci sau cumpărarea domniei. Această
exploatare economică se va reflecta în încetinirea dezvoltării social-economice
a statelor române. Dacă inițial domnul era ales de boieri și confirmat de către
Poartă, din secolele XVI-XVII va fi numit de sultan. Secolul al XVIII-lea
marchează, prin renunțarea la domniile pământești, instaurarea domniilor 
fanariote (1711 în Moldova/1716 în Țara Românească); domnii vor fi numiți
direct de sultan, din rândul dregătorilor de origine greacă din cartierul Fanar
al Constantinopolului.

Continua luptă pentru ocuparea tronului cu sumele mari de bani ce se

foloseau pentru cumpărarea acesteia, precum și creșterea continuă a
obligațiilor față de Poartă, vor determina creșterea excesivă a fiscalității. O
evaluare statistică ne-ar putea spune că, din veniturile țării,
aproximativ 35% mergeau spre Poartă, 25% spre domnitor și în jur
de 40% în vistieria țării. Principala sursă a adunării banilor pentru
vistieria țării era birul. Veniturile obținute în urma înrăutățirii fiscalizării
mergeau așadar preponderent spre Imperiul Otoman și nu au putut fi utilizate
în constituirea unui aparat de stat modern, cum se întâmpla în Occident deja.
În secolul al XVIII-lea fanarioții vor întreprinde o serie de reforme,
remarcându-se în acest sens domnul Constantin Mavrocordat, a cărui domnii
(a domnit de șase ori în Țara Românească și de patru ori în Moldova în
perioada 1730-1769) vor reprezenta o epocă de  modernizare fiscală şi
administrativă a Ţărilor Române.

Domnii fanarioți vor încerca să reglementeze cuantumul birurilor și

impozitelor, modalitățile de plată, să stopeze exodul populației care pleca din
cauza instabilității fiscale și care astfel se reflecta într-un număr mai mic de
contribuabili; unele măsuri vor încerca să limiteze abuzurile fiscale, să
reglementeze raporturile dintre țărani și boieri; alte măsuri vor avea un
caracter protecționist, favorizând producția locală și dezvoltarea
meșteșugurilor; nu în ultimul rând, vor fi luate măsuri care să sprijine acea
categorie a populației care nu putea să muncească – orfanii, invalizii.
Nevoia permanentă de bani a domnilor fanarioți a dus la
generalizarea sistemului venalității dregătoriilor. Deținerea unei
dregătorii în aparatul administrativ domnesc echivala cu
înnobilarea, astfel încât acest proces a favorizat ascensiunea
socială a celor care ajunseseră să aibă un anumit capital, dar care
nu aparțineau acestei clase.

Domnii fanarioți vor avea o contribuție importantă și în ce privește

dezvoltarea altor instituții ale statului, cum ar fi cea a învățământului. Putem
vorbi de un fenomen al orientalizării culturii și civilizației românești prin
folosirea limbii grecești în administrație și biserică. În ce privește societatea,
se remarcă (îndeosebi după 1774) adoptarea stilului de viață cu
îmbrăcămintea și obiceiurile de la Constantinopol.

Cu toate că, prin măsurile reformatoare pe care domnii fanarioți le-au luat, se
vor asemăna cu despoții luminați din Occident, impactul emoțional asupra
contemporanilor va fi unul negativ, Țările Române cunoscând în perioada
domniilor fanariote (1711/1716-1821) un secol de instabilitate politică și
un regres din punct de vedere politic, militar (oastea va fi desființată) și
economico-administrativ. Totuși, nu putem uita domnitori
precum Constantin Mavrocordat, care, prin faptul că a domnit alternativ
în cele două state, a contribuit la apropierea instituțională a celor două țări
române, făcând să mijescă viitoarea unificare a principatelor române, atât de
mult dorită de românii de pretutindeni.
Statul român modern: de la proiect
politic la realizarea României Mari
(secolele XVIII-XX)
De ce este important să studiem tema
statului român modern?
Modernizarea statului român a reprezentat un proces amplu și
complex și a fost iniţial concepută la nivel teoretic, în diverse
proiecte, şi abia apoi pusă în practică prin intermediul diferitelor
reforme.

Acest proces a presupus desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea

dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii
moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea
tuturor românilor într-un singur stat. Proclamarea independenței în 1877
este recunoscută la Congresul de Pace de la Berlin din 1878.

Modificarea statutului internațional al țării va determina apoi proclamarea

regatului în anul 1881. În timpul regelui Ferdinand I vom asista
la realizarea statului naţional unitar român prin alipirea Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei la România, moment în
care programul revendicărilor revoluționare pașoptise din secolul XIX
- unirea, independența, împroprietărirea ţăranilor, adoptarea
unei legislații moderne - este un obiectiv realizat.

Liceunet ți-a pregătit lecția „Statul român modern: de la proiect politic la

realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)”, aceasta reprezentând una
dintre cele mai complexe teme care trebuie studiată pentru clasă, dar și
pentru examenul de Bacalaureat la disciplina Istorie. În manualul nostru vei
putea citi toate amănuntele legate de cele mai importante evenimente care au
dus la emanciparea statul român.

Așadar, citește „Statul român modern: de la proiect politic la realizarea

României Mari (secolele XVIII-XX) și află totul despre revoluția lui Tudor
Vladimirescu, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, Războiul de
Independență și Marea Unire din 1918.

Proiectele politice din secolul al

XVIII-lea
Statul român modern, înainte de a se definitiva ca entitate politico-juridică și
geografico-istorică, a fost în prealabil gândit la nivel teoretic prin numeroasele
proiecte politice ce au început să prindă contur din secolul al XVIII-
lea. Proiectul statului român modern s-a raportat atât la realităţile
autohtone, cât și la evoluția raportului de forțe dintre marile puteri
europene ale timpului. Conceput inițial ca o soluție alternativă la regimul
fanariot după anul 1711, pe măsură ce proiectele treceau din stadiul de idee în
cel de obiectiv realizat, aceste proiecte politice au dobândit tot mai mult o
conotație națională.

Criteriile unui stat modern sunt guvernarea după o constituţie ce prevede

drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, separaţia puterilor în stat, garantarea
dreptului la proprietate privată şi asigurarea participării tuturor categoriilor
sociale la viaţa politică. Astfel, pentru ca modernizarea să aibă loc, trebuiau
parcurse anumite etape premergătoare pe plan intern, precum desfiinţarea
privilegiilor feudale și a dependenţei ţăranilor, împroprietărirea țăranilor,
adoptarea unei constituţii moderne. Prevederile reformatoare aveau astfel ca
obiective principale reorganizarea administrativă a țării și redresarea
potențialului acesteia care fusese distrus; reformele cereau:
  instituirea unui sistem modern de retribuție a dregătorilor și
desființarea venalității slujbelor;
 responsabilizarea dregătorilor, liberalizarea comerțului; 
 dezvoltarea meșteșugurilor și manufacturilor;
 eficientizarea sistemului fiscal, dezvoltarea învățământului;
 drepturi și libertăți cetățenești etc.

Nu în ultimul rând, majoritatea oamenilor politici ai vremii se

orientează spre o nouă formă de guvernământ, optând pentru regimul
monarhic, memoriile și programele politice ale vremii propunând fie varianta
absolutismului luminat, fie cea a domniei mărginite (constituționale). Teoria
domniei constituționale se va bucura însă de o mare popularitate în
Principatele Române. Pe plan extern trebuia:

 ieșirea de sub suzeranitatea otomană,

 câștigată independenţa 
 unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Sentimentul conștiinței naționale (adică al identităţii de tradiţii, istorie, limbă

şi cultură a tuturor românilor) a luat amploare la mijlocul secolului al XVIII-
lea, prin redeșteptarea națională și culturală a românilor, ajungând la apogeu
în 1769-1774, o dată cu internaționalizarea problemei orientale, prin preluarea
de către Rusia a rolului de protectoare a creștinilor din Imperiul Otoman. Un
alt moment de vârf al mișcării naționale a fost înregistrat la începutul
secolului al XIX-lea, în perioada 1821-1831, când putem vorbi de o schimbare
în raportul de forțe.

Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor în Ţara Românească şi

Moldova. Un rol important în formarea conştiinţei naţionale la români l-au
avut reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru
Maior, ale căror scrieri istorice, literare şi lingvistice au evidențiat unitatea de
limbă şi cultură a românilor. Conştiinţa naţională a apărut mai întâi în rândul
elitelor societăţii şi apoi a pătruns, până la 1918, și în rândul celorlalte
categorii sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.

<<<<< Constantin Mavrocordat

Numeroase măsuri reformatoare au fost

întreprinse încă de pe vremea domnilor fanarioți,
remarcându-se personalitatea lui Constantin
Mavrocordat, el fiind cel care a demarat
programul reformator al instituțiilor administrative, juridice și fiscale
românești. Programele reformatoare au fost însă frânate de instabilitatea
domniei în această perioadă. O altă opreliște importantă în dezvoltarea Ţărilor
Române a fost Imperiul Otoman, care accepta cu greu orice schimbare
politică sau socială.

Marii boieri, pe de altă parte, s-au opus reformelor sociale, în timp

ce domnitorii se opuneau reformelor care le reduceau puterea
politică. Rusia până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar
după aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme. Putem astfel concluziona
că procesul modernizării statului român a fost unul laborios și sinuos.

Secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea marchează astfel

intrarea societății românești într-o nouă etapă de evoluție, putând identifica
apariția unor semne concrete ale modernizării.

Tudor Vladimirescu și Revoluția de

la 1821
Elita politică românească se va constitui în „partida națională” care, fiind
receptivă la modelul politic occidental, a căutat permanent să găsească
modalitățile cele mai potrivite pentru emanciparea românilor din teritoriile
aflate sub dominație străină. Năzuința românilor de a avea propriul stat
național se raliază idealurilor altor popoare europene. Apar societăți secrete
precum Eteria, care avea drept scop eliberarea grecilor, pe fondul unor
răscoale generale ale popoarelor creștine din Balcani, sprijinite de Rusia (care
își asumase rolul de protectoare a popoarelor creștine din zonă).

Eteria a stabilit legături cu boierii români, în contextul în care în

1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun
la cale înlăturarea domniilor fanariote printr-o revoltă
populară. Momentul prielnic pentru începerea revoltei este ales la începutul
anului 1821, când moare domnitorul Alexandru Şuţu, iar conducerea ţării este
preluată temporar de un organism alcătuit din boieri pământeni, numit
Comitetul de Oblăduire. Comandant militar al acestei mișcări este ales
Tudor Vladimirescu, un negustor oltean care luptase ca ofiţer în
armata rusă în timpul războiului ruso-turc din
1806-1812.
<<<< Alexandru Șuțu
Mișcarea românească s-a desfășurat în strânsă legătură cu Eteria, Tudor
Vladimirescu colaborând cu căpeteniile eteriste. Eteriştii plănuiau o
răscoală generală a popoarelor din Balcani împotriva Imperiului
Otoman, iar o revoltă concomitentă a Ţării Româneşti ar fi fost de
un real ajutor, determinându-i pe turci să îşi împartă armata și
astfel să îi slăbească eficacitatea. Tudor a semnat cu doi dintre membrii
Eteriei o înţelegere prin care se angaja să colaboreze la revolta
antiotomană. Deși eteriștii afirmau că beneficiază de sprijinul Rusiei, ţarul
Rusiei a refuzat să susţină oficial această mişcare.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu nu era deloc una ușoară, căci, pe lângă
obiectivul comun al luptei antiotomane, fiecare categorie participantă la
mișcare urmărea anumite interese proprii, adeseori contradictorii cu ale
celorlalte categorii. Astfel, boierii români doreau înlăturarea domnilor
fanarioţi şi a boierilor greci, care erau majoritari în Divan; țăranii își
manifestau nemulțumirea împotriva tuturor boierilor, nefăcând deosebire
între boierii care erau de partea lui Tudor şi cei care erau împotriva lui.

Mișcarea lui Tudor a avut câteva documente programatice, între care Cererile

norodului românesc, un proiect de organizare a ţării prin care să se
limiteze abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:
limitarea boierilor greci din Divan; plata impozitelor de către categoriile
scutite; desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului; înfiinţarea unei
armate naţionale; numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea
obiceiului cumpărării funcţiilor. Pe 23 ianuarie/4 februarie Tudor dă
„Proclamația de la Padeș” cerând mobilizarea poporului la luptă: „Nu vă
leneviți, ci siliți de veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar
care nu aveți arme, cu furci de fier și cu lănci; să vă faceți degrabă și să
veniți unde veți auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată
țara” (Fragment din Declarația de la Padeș). Datorită prevalenței problemei
naționale, necesitățile sociale au fost amânate, întrucât Tudor avea nevoie de
sprijinul boierilor, iar o reformă agrară radicală i-ar fi nemulțumit și ar fi
periclitat bunul mers al mișcării.

Tudor a început așadar recrutarea pandurilor, încercând în repetate rânduri să

împiedice intervenția otomană în Muntenia și asigurându-l pe sultan că
mișcarea nu este îndreptată împotriva otomanilor. Tudor Vladimirescu
trebuia să-l ajute pe Alexandru Ipsilanti să treacă prin Moldova și Țara
Românească, apoi Dunărea pentru a ajunge în Grecia. La intrarea în
București pe 21martie/2 aprilie 1821 Tudor Vladimirescu este
întâmpinat cu entuziasm de popor și numit „Domnul Tudor”. Odată
ajunși pe teritoriul românesc, eteriștii au „uitat” planul lor de trecere în
sudul Dunării, ocupând nordul Munteniei, dedându-se la diverse jafuri și
abuzuri și punând țara în fața iminentei intervenții otomane, cu toate
eforturile lui Tudor de a evita acest lucru.

Poarta cerea reprimarea mișcării eteriste și depunerea armelor de către

pandurii lui Tudor. În consecință, Tudor se va retrage în zona fortificată a
Olteniei. Otomanii traversează Dunărea pe la Calafat, Giurgiu și Oltenița în
Muntenia încercând să restabilească ordinea. Trădat, „Domnul Tudor” va
fi capturat de oamenii lui Ipsilanti și ucis în 27/28 mai/9-10 iunie,
ceea ce va duce încet la destrămarea armatei sale de panduri. În
cele din urmă eteriștii vor fi înfrânți de otomani la Drăgășani pe
7/19 iunie.
 - Uciderea de către otomani a comandantului Bimbașa Sava și a
altor membri ai Eteriei (București) 

Deşi înfrântă, mișcarea lui Tudor Vladimirescu a adus în fața marilor puteri
europene situația Principatelor Române, atingându-și până la urmă scopul:

 înlăturarea domniilor fanariote,

 restaurarea domniilor pamântene.

În primăvara anului 1822 au fost trimise delegații române la Poartă pentru a

cere domnii pământene, fiind astfel numiți în Moldova Ioniță Sandu Sturdza
(1822-1828) și în Muntenia Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) - domniile lor
fiind încheiate de ocupația rusă consecutivă războiului ruso-turc din 1828-
1829.

Cu toate acestea, revenirea la domniile pământene a însemnat doar o

schimbare a regimului politic, modul de organizare al statului rămânând
nemodificat. Această modificare a instituțiilor va avea loc abia odată
cu adoptarea Regulamentelor Organice (1831;1832). În acest scop, în
anii de după adoptarea Regulamentelor, boierimea reformatoare va redacta
numeroase proiecte care vizau redactarea unor legi fundamentale și
modernizarea organizării interne a țării.

Regulamentele Organice și domniile

regulamentare
„Regulamentele Organice și domniile regulamentare” sunt urmările
prevederilor Tratatului de la Adrianopol, Imperiul Otoman fiind nevoit să
adopte Regulamentele Organice. Tot prin Tratatul de la Adrianopol, Rusia era
investită ca putere protectoare, intervenind în interesul Țărilor
Române. Aceste Regulamante Organice au avut caracterul unor legi
cu valoare constituțională, adoptând principiul separării puterilor în stat.

Îți recomandăm să citești în continuare această lecție pentru a afla mai multe
de prevederile Tratatului de la Adrianopol și Regulamentele Organice. De
asemenea, citește referatul realizat de un elev despre Regulamentele
Organice pentru mai multe informații.
În 1829 războiul ruso-turc dintre anii 1828-1829 s-a încheiat cu victoria
Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, Principatele Române erau
puse sub puterea protectoare a Rusiei, ceea ce îi conferea acesteia un anumit
drept de control asupra politicii românești. Rusia, în calitate de putere
protectoare, a intervenit în interesul Țărilor Române și a determinat Imperiul
Otoman să aprobe adoptarea Regulamentele organice, regulamente
care vor avea caracterul unor legi cu valoare de constituție în Principate.

Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în

1831, iar cel pentru Moldova în 1832. Fiind întocmite de reprezentanţii Rusiei
în colaborare cu boierii români, regulamentele au ţinut cont într-o oarecare
măsură de moștenirea legislativă românească anterioară, de memoriile
numeroase întocmite de boierii români şi de alte proiecte cu caracter de
constituţie. Regulamentele organice adoptate
specificau principiul separării puterilor în stat, după cum vom
detalia. Puterea legislativă era astfel deţinută de Adunarea
Obştească, fiind alcătuită preponderent din boieri. Membrii de
drept ai Adunării Obștești erau considerați doar marii boieri, în timp ce
pentru categoria boierilor mici şi a orăşenilor se practica
alegerea deputaţilor prin vot cenzitar. Atribuțiile Adunării Obştești erau
votarea bugetului, votarea legilor şi alegerea domnului. În ce
privește puterea executivă, aceasta era deţinută de domn şi de un
Sfat administrativ ce era compus dintr-un număr de 6 miniştri.

Domnitorul, ales pe viaţă de către Adunarea Obștească, avea ca atribuţii

principale:

 dreptul de inițiativă legislativă,

 numirea şi revocarea miniştrilor,
 dizolvarea Adunării (cu acordul puterilor protectoare şi suzerană)
  drept de graţiere și conducea miliţia naţională.

Adunarea Obștească dezbătea și adopta proiectele de lege care erau trimise

apoi domnului, iar legile intrau în vigoare numai după sancționarea lor de
către acesta. Sfatul domnesc a fost înlocuit cu Sfatul administrativ,
alcătuit din miniștri. Legat de puterea judecătorească, aceasta era apanajul
tribunalelor centrale şi locale. Instituţia supremă judecătorească era Înaltul
Divan Domnesc. Erau astfel instituiţi în mod oficial avocaţii, procurorii şi
judecătorii. Alte prevederi importante au fost cele prin care se stabilea
desfiinţarea vămilor interne, se luau o serie de măsuri importante în domeniul
edilitar, penitenciar, al sistemului pensiilor și ajutoarelor sociale ș.a.

<<<< Alexandru Ghica

Deși a adus toate aceste

noțiuni de modernitate
enumerate,
Regulamentul Organic nu
prevedea drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti și
perpetua privilegiile
boiereşti. În plus, el era o
emblemă a
protectoratului rusesc şi a
suzeranităţii otomane,
toate acestea fiind
suficiente motive pentru
a dori îmbunătățirea lor.

Domnitorii care au
condus în perioada 1834-
1848 Principatele
Române au primit
titulatura de domni
regulamentari. O
precizare foarte
importantă ce trebuie
făcută este aceea că ei au
fost numiți, nu aleși,
după cum prevedeau
Regulamentele Organice.
Astfel, domnii
regulamentari au fost: în
Ţara Românească
Alexandru Ghica, iar în Moldova: Mihail Sturdza.
Alexandru Ghica a fost acuzat de proastă gestiune și lipsă de autoritate și
înlocuit cu Gheorghe Bibescu; acesta a fost singurul domn ales conform cu
prevederile Regulamentului Organic. Cu toate că Țările Române au
înregistrat un progres economic prin aplicarea reformelor la nivel
instituțional, asistăm totodată la agravarea contradicțiilor sociale, politice
și naționale. Domnii regulamentari au devenit astfel repede contestați de
clasa politică a vremii, iar proiectele de reformă au devenit mai complexe și
uneori chiar mai radicale.

Revoluția română de la 1848

Revoluția română de la 1848 este unul dintre cele mai importante
evenimente din istoria modernă a României. Programele prezentate în fiecare
țară românească au demonstrat caracterul unitar al românilor, dorința de
unire într-un singur stat manifestându-se puternic în Revoluția română de la
1848. Aceasta a cuprins Țara Românească, Moldova, Transilvania și Bucovina,
fiecare revoluție fiind caracterizată de un program propriu.

Dacă dorești să afli mai multe despre acest subiect care intră la examenul de
Bacalaureat, care au fost cauzele și urmările revoluției, te invităm să citești în
continuare pagina „Revoluția română de la 1848”.

În anii 1837-1838, Partida Națională, condusă de boierul Ion Campineanu, s-a

remarcat în cadrul Adunării Obștești a Țării Românești, respingând încălcarea
autonomiei țării și redactând Actul de unire și independență și Osăbitul act de
numire a suveranului românilor. Primul milita pentru înlăturarea
protectoratului rusesc și a suzeranității otomane și, de
semenea, pentru unirea Principatelor Române într-un regat al Daciei.

Cel de-al doilea prevedea o domnie de tip ereditar, drepturi și

libertăți cetățenești etc. Ambele reprezentau un proiect de constituție
construit pe principiile liberalismului politic și economic. Noul stat ce se dorea
constituit trebuia să fie o monarhie constituțională sub garanția colectivă a
Marilor Puteri.

Un rol deosebit de important l-au avut și în aceasta perioadă societățile

politice secrete, pregătind revoluția pașoptistă. În 1843 a luat fiinţă la
București societatea secretă de tip masonic „Frăţia”, fondată de Nicolae
Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell, C. A. Rosetti. Membrii ei şi-au propus
înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie, unirea românilor din
Moldova și Țara Românească şi instaurarea unei republici democratice. Ideile
liberale promovate de societatea „Frăția” se vor regăsi în publicațile
vremii: Propășirea, Arhiva istorică, Dacia literară, Magazin istoric
pentru Dacia. În anul 1845, din inițiativa lui C.A. Rosetti, se
înființa la Paris Societatea Studenților Români, ca filială a
societății „Frăția”. Scopul acesteia era întreținerea unor legături
strânse cu personalitățile vieții culturale franceze.

În anul 1848 izbucnesc revoluţii în majoritatea statelor europene; scopul

acestora era înlocuirea regimurilor politice absolutiste cu regimuri liberale și
adoptarea unor constituţii moderne care să prevadă respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, separarea puterilor în stat, extinderea dreptului de vot,
împroprietărirea ţăranilor etc

Constantin
<<<<
Alexandru Rosetti

În Principatele
Române revoluţia de la 1848 a
fost organizată de intelectualii
cu vederi liberale proveniţi din
rândul micii boierimi, care
efectuaseră în majoritatea lor
studii la Paris, luând astfel
contact cu ideile liberale
promovate în occident de
Masonerie. Revoluţia a fost
astfel pregătită de Societatea
Studenţilor Români din Paris,
de societatea „Frăţia”, dar şi de
mişcarea contestatară a
Partidei Naționale din anii 1830-1840 iniţiată de Ion Câmpineanu. Nicolae
Bălcescu avea să afirme în Mersul revoluţiei în istoria
românilor faptul că „revoluţia europeană a fost ocazia, iar nu cauza
revoluţiei române”.
În momentul izbucnirii revoluției de la 1848 toate categoriile sociale aveau
nemulţumiri, fie cu privire la organizarea politică, fie la cea socială. Putem
enumera astfel o serie de cauze care au determinat declanșarea revoluției, și
anume: politice, naționale, sociale sau economice. Între cauzele de natură
politică notăm nemulțumirea boierimii liberale vis-à-vis de
încălcarea autonomiei de către Rusia sau de conducerea autoritară
a domnitorilor; desființarea armatei țării în timpul fanarioților.

Din punct de vedere al identității naționale, amestecul tot mai

frecvent al Rusiei în viața politică a Principatelor Române a făcut
necesară mișcarea de înlăturare a protectoratului rusesc și, de
asemenea, a suzeranității otomane; nu trebuie să uităm românii
din interiorul arcului carpatic, care erau lipsiți de drepturi politice.
Una din principalele cauze sociale era nemulțumirea țărănimii
datorită privilegiilor feudale și a lipsei împroprietăririi; de
asemenea, zilele de clacă s-au înmulțit deoarece boierii doreau să
producă pentru export. Din punct de vedere economic, notăm
împiedicarea dezvoltării economice și a pieței interne prin lipsa
căilor de comunicare și a unor facilități bancare.

Odată cunoscute cauzele, putem deduce obiectivele revoluției, pe care le găsim

înscrise în documentele programatice ale mișcării. Obiectivele de natură
politică erau înlăturarea regimului regulamentar care acorda puteri prea
mari domnitorului şi încuraja corupţia și adoptarea unei constituţii moderne
care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Obiectivele naționale vizau obţinerea independenţei Principatelor

(desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlăturarea suzeranităţii otomane) și
unirea românilor într-un stat naţional. Obiectivele sociale se reunesc în
desfiinţarea privilegiilor sociale; pentru țărani se dorea desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea acestora.

Revoluţionarii români au alcătuit mai multe programe revoluţionare, unele

mai moderate, altele mai radicale. Programele nu conţin însă în textul
lor toate obiectivele revoluţionarilor, datorită situației politice fiind uneori
restrânse; de exemplu, programul revoluționarilor moldoveni este mai
moderat, întrucât ei sperau în aprobarea unor revendicări de către domnitor;
pe de altă parte, revoluţionarii munteni nu au cerut prin documentele
programatice unirea românilor şi independenţa de teama unor complicaţii pe
plan extern.
Programele au adunat însă în cuprinsul lor numeroase idei din
proiectele politice anterioare momentului pașoptist, majoritatea
acestora regăsindu-se în reformele ce vor fi înfăptuite la sfârșitul
secolului al XIX-lea.

Revoluția de la 1848 în Moldova

Revoluția a izbucnit în Moldova la 27 martie 1848, prin adunarea
revoluționarilor la Iași (la hotelul Petersburg), adunare de protest
împotriva regimului autoritar al domnitorului Mihail
Sturdza. Revoluționarii moldoveni - în majoritatea lor aparținând boierimii
mici și mijlocii, la care se adăuga o parte a marii boierimi de orientare liberală
și elita intelectuală a vremii - au ales un comitet (în frunte cu Vasile
Alecsandri), care trebuia să redacteze un program ce să includă revendicările
lor și pe care să-l înainteze domnitorului. Programul redactat în 35 de
puncte a primit numele de „Petițiunea-proclamațiune”. Printre
principalele revendicări se numără: drepturi și libertăți cetățenești,
îmbunătățirea vieții țăranilor, eliberarea deținuților politici, desființarea
cenzurii etc.

            „1) Sfânta păzire a Regulamentului în tot cuprinsul său şi fără nici o

răstălmăcire.

2) Secarea corupţiei prin pravile înadins făcute şi a abusurilor ce

izvorăsc din acea corupţie.

3) Siguranţa personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe

temeiul legilor şi în urmarea unei hotărâri judecătoreşti. Fieştecare
arestat să fie înfăţişat în vreme de 24 ceasuri dinaintea tribunalului
competinte.

4) Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni, atât în relaţia lor

cu proprietarii moşiilor, cât şi în acelea cu cârmuirea, precum
contenirea tuturor beilicurilor sub numirea de plată şi celelalte.
5) Alcătuirea unei noi catagrafii spre a scăpa de împilare pe toţi
nenorociţii locuitori care sunt astăzi asupriţi prin măsurile catagrafiei
trecute.

6) Mazilii, ruptaşii, ruptele visteriei şi celelalte clasuri privilegiate să

fie ocrotiţi potrivit Regulamentului şi să nu mai fie întrebuinţaţi în
trebile particulare.

7) Privighetorii să se aleagă, după glăsuirea Regulamentului, fără nici

o înrâurire a cârmuirii.

8) Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională spre răspândirea

luminărilor în tot poporul.

9) Dezarmarea grabnică a arnăuţilor şi a altora ce s-au înarmat de

Ocârmuire şi închezăşluirea lor pentru viitor că nu vor mai fi pricină
de turburare publică.

10) Ridicarea pedepselor trupeşti înjositoare caracterului de miliţie

naţională, îmbunătăţirea hranei sale şi mai ales dreapta înaintire în
ranguri după merituri personale.

11) Militarii care au slujit patriei şi cari au câştigat recunoştinţa

obştească să fie scutiţi de orice dăjdii când vor ieşi din slujbă.

12) Miniştri să aibă deplină libertate pravilicească în lucrările lor,

pentru ca să poarte toată răspunderea acestor lucrări.

13) Desfiinţarea poşlinei ca una ce este vătămătoare agriculturii şi

comerţului ţării.

14) Îmbunătăţirea portului Galaţii, ca cel mai mare canal al înfloririi

comerţului şi agriculturii ţării.

15) Ridicarea morală şi soţială a clerului.

16) Păzirea cu sfinţenie a legilor pe care se reazemă creditul public şi

aceasta în privirea tuturor fără osebire, pentru siguranţa relaţiilor
comerciale.

17) Informarea unui tribunal de comerţ la Iaşi; codul de comerţ al

Franţei, consfinţit de Regulament, să fie tălmăcit în limba ţării.
18) Banii de rezervă să fie întrebuinţaţi în formarea unei bănci de
scont pentru înlesnirea neguţătorilor în înflorirea comerţului.

19) Hrana obştei de prin târguri să fie subt cea mai de aproape
îngrijire a stăpânirii spre a nu se face un mijlor de îmbogăţire
particulară.

20) Aşezarea poliţiei târgurilor pe principii de omenire în privirea

nenorociţilor arestuiţi.

21) Liberarea tuturor arestuiţilor în pricini politice atât civile, cât şi

militare; reîntoarcerea driturilor politice acelor cărora li s-au ridicat
nedrept pentru asemenea pricini.

22) Nestrămutarea din posturi a amploiaţilor vrednici şi cinstiţi şi

înaintarea lor în posturi potrivit Regulamentului, precum şi sporirea
lefilor lor, spre a le înlesni mijloace de o vieţuire cinstită şi neatârnată.

23) Toţi amploiaţii să fie răspunzători pentru faptele lor în lucrărilre

slujbelor.

24) Înfiinţarea unui banc naţional pe cel mai sigur temei.

25) Grabnicele forme de îmbunătăţire ale condicei criminale, ale

procedurei şi ale sistemului pedepsitor.

26) Împărţirea dreaptă şi potrivit Regulamentului banilor pensiilor şi

îndreptarea abuzurilor ce s-au introdus în împărţirea acestor bani.

27) Ofisurile slobozite până acum de Ocârmuire în ramul judecătoresc

şi administrativ să se supune voturilor Obşteştii Adunări şi de acum să
se contenească de a se slobozi asemenea ofisuri fără a fi cercetate de
adunare.

28) Seanţele tribunalelor să fie publice.

29) Seanţele Obşteştii Adunări să fie publice. Ţinerea rânduielii în

sânul ei să atârne de însăşi adunarea, iar nu de vornicia de aprozi,
potrovit Regulamentului.

30) Tot pământeanul să aibă dreptul de a adresa o jalbă Obşteştii

Adunări.
 31) Deputaţii să nu poată fi în slujbă, să nu poată primi nici ranguri,
nici mulţămire bănească în vremea deputăţiei lor.

32) Chipul ce s-a întrebuinţat la alegerile deputaţilor fiind împotriva

legilor şi, în urmare, şi Obşteasca Adunare de astăzi fiind rodul acestui
chip, nu insuflă nici o încredere obştei, deci această adunare să se
desfiinţeze şi îndată să se înjghebe o nouă Cameră, fără nici o
înrâurire asupra alegătorilor din partea Cârmuirii, pentru ca acea
Cameră să fie adevărată reprezentaţie a naţiei şi adevărată
închezăşluire fericirii patriei.

33) Pe temeiul art. 57 din Regulament, Camera să aibă dreptul de a

face domnului punere înainte a tot felul de lucruri privitoare la folosul
obştesc.

34) Ridicarea censurei în privirea tuturor trebilor şi a intereselor

dinlăuntrul ţării.

35) Informare grabnică a unei garde cetăţeneşti prin toate târgurile

ţării alcătuită atât de români, cât şi de străini proprietari.”
(Punctele „Petițiunii-proclamațiune”)

<<<<< Mihail Sturdza

Domnitorul Mihail
Sturdza a luat
cunoștință de doleanțele
revoluționarilor, însă a
dispus arestarea celor
care au participat la
întocmirea petiţiei,
ordonând expulzarea
lor în Turcia. Unii dintre
ei au reușit însă să scape și
să se refugieze în celelalte
provincii românești, de
unde au contribuit mai
departe la acțiunile
revoluționare. Unii dintre
revoluționari vor ajunge în
Transilvania, participând la Adunarea de la Blaj (mai 1848) și vor redacta
sub impresia acestui eveniment Prințipiile noastre pentru reformarea
patriei (la Brașov, la 12 mai 1848). Aflat în exil, la Cernăuți, Mihail
Kogălniceanu alcătuiește textul intitulat Dorințele partidei naționale în
Moldova (august 1848), program ce va fi ulterior dezvoltat într-un Proiect de
constituție.

Revoluția de la 1848 în Țara

Românească
Revoluția de la 1848 în Țara Românească are ca program „Proclamația de
la Islaz”, care cuprinde 22 de articole.

Printre cele mai importante puncte pe care le întâlnim în Proclamația de la

Islaz sunt: alegerea unui domn pe 5 ani, renunțarea la Regulamentul Organic,
drepturi și libertăți cetățenești și egalitatea cetățenilor în fața legilor. În
rândurile manualului nostru ai ocazia să citești despre cele mai importante
personalități care au participat la Revoluția de la 1848 din Țara Românească,
decursul acesteia, precum și care au fost toate punctele programului
„Proclamația de la Islaz”.

În Țara Românească revoluția a izbucnit pe 9 iunie 1848, la Islaz.

La Islaz, pe Câmpia Libertății revoluționarii adoptă documentul
programatic intitulat „Proclamația de la Islaz”, cuprinzând 22 de
articole, exprimate într-un mod mult mai radical decât cererile
revoluționarilor moldoveni.

Revoluționarii munteni cereau astfel respectarea autonomiei

depline a Țării Românești, alegerea unui domn pe 5 ani,
renunțarea la Regulamentul organic, drepturi și libertăți
cetățenești, desființarea privilegiilor și egalitatea cetățenilor în fața
legii etc.

„Pe scurt, poporul român, recapitulând, decretă:

1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor
lui Mircea şi Vlad V, neamestec al nici unei puteri din afară în cele din
întru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuţie generală.

4. Adunantă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor

soţietăţii.

5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, şi căutat în toate stările

soţietăţii.

6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.

7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce

ocupă.

8. Libertatea absolută a tiparului.

9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanţii săi, iar nu

de la domn.

10. Dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care
purcede din dreptul popolului întreg de a-şi alege domnul.

11. Gvardie naţională.

12. Emancipaţia mânăstirilor închinate.

13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.

15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.

16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă

sexele.

17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.

18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.

19. Desfiinţarea atât în faptă, cât şi în vorbă a pedepsei cu moartea.

20. Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele

lor şi să iasă îmbunătăţiţi.

21. Emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice

compatrioţi de altă credinţă.

22. Convocarea îndată a unei Adunanţe generale extraordinare

constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile
naţiei, care va fi datoare a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21
articole, decretate de popolul român.” (Punctele „Proclamației de la
Islaz”)

<<<< Gheorghe
Bibescu - portret
realizat de Paulus
Petrovitz
Pe 11 iunie 1848 la Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu
(pierzând sprijinul armatei) semnează „Proclamaţia de la Islaz”
care va deveni astfel noua constituţie. Cum Rusia a protestat față de
acest act prin consulul rus şi a ameninţat că va invada Țara Românească,
domnul Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluţionar ce se
constituise pe Câmpia de la Islaz va adopta ca steag național, tricolorul
revoluționarilor, pe 14 iunie 1848 la Craiova. Ziua următoare, pe 15 iunie,
guvernul provizoriu revoluționar însoțit de o oaste de dorobanți, pleacă spre
București.

Tot pe 15 iunie 1848 are loc și întâlnirea de la Istanbul, dintre ruși și otomani.
Dacă Turcia privea cu oarecare detașare evenimentele din Țările Române,
Rusia nu era dispusă să accepte revolta românilor.

Cum interesul rusesc viza extinderea imperiului țarist în Balcani și cucerirea

strâmtorilor Bosfor și Dardanele, Rusia va găsi în mișcările
revoluționare românești o ocazie de reîncepere a ostilităților. Pe 16
iunie 1848 revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii
guvernului provizoriu, fiind întâmpinați cu entuziasm de bucureșteni.
Guvernul provizoriu va fi modificat de teama represiunilor celor două imperii
(țarist și otoman) și va cuprinde pe lângă aripa radicală a revoluționarilor și o
aripă moderată.

Revoluția de la 1848 în Transilvania

și Bucovina
În Transilvania revoluția pașoptistă va avea o tentă predominant
națională și va fi influențată de revoluția din Ungaria. Românii
transilvăneni au susținut inițial revoluția maghiară întrucât aceasta
cerea desființarea iobăgiei și drepturi și libertăți cetățenești. Cum
însă intenția Ungariei era de a alipi Transilvania și de a reface Regatul
Ungariei Medievale, în care să fie recunoscută doar națiunea și limba
maghiară, românii au reacționat. La 3-5 mai 1848 are loc Marea Adunare
Națională de la Blaj.

Documentul programatic al mișcării se va numi „Petițiunea națională” și va

cuprinde între cererile sale: respingerea alipirii Transilvaniei la
Ungaria, recunoașterea națiunii române ca națiune egală în
drepturi cu celelalte națiuni din Transilvania, învățământ în limba
română, desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor etc.
Revoluționarii aleg un Comitet Național Român, din care fac parte Andrei
Șaguna și Simion Bărnuțiu. „Petițiunea națională” este trimisă spre aprobare
împăratului și Dietei de la Cluj.

Dieta a respins documentul și a votat la 18/30 mai 1848 pentru

anexarea Transilvaniei la Ungaria. În septembrie 1848 are loc o altă
Adunare Națională la Blaj care protestează împotriva unirii Transilvaniei cu
Ungaria şi se decide înarmarea românilor; aceștia vor reuși să preia
conducerea Transilvaniei și trimit un alt memoriu împăratului în 1849. Prin
acest memoriu revoluționarii cereau unirea tuturor românilor din Imperiul
Habsburgic într-un stat național românesc, al cărui conducător să fie
împăratul.

Împăratul respinge acest memoriu și guvernul maghiar va apela la generalul

polonez losif Bem să conducă armata maghiară pentru o opri revolta. Armata
maghiară va ocupa cea mai mare parte din Transilvania, însă fără
Munţii Apuseni unde se remarcă rezistența moților condusă de
Avram Iancu.

<<<< Avram Iancu

Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta

pentru a încerca aplanarea conflictului
româno-maghiar dar membrii nobilimii
maghiare au refuzat să acorde drepturi egale
românilor. Imperiul Habsburgic cere sprijinul
Rusiei pentru înfrângerea revoluţiei maghiare. În
lupta de la Şiria (lângă Arad), armatele maghiare au
fost zdrobite de ruşi iar Ungaria şi Ardealul vor fi
predate de ruşi austriecilor potrivit prevederilor
Sfintei Alianţe. Astfel se încheie revoluția din
Transilvania. Totuși, deși memoriile românilor
sunt respinse, prin adoptarea în martie 1849
a noii constituții a Imperiului Habsburgic, se
va recunoaşte autonomia Transilvaniei.

În Bucovina revoluționarii s-au întrunit la Cernăuți pe 20 mai 1848, sub

conducerea lui Eudoxiu Hurmuzaki. Documentul programator s-a numit
„Petiția țării” și solicita autonomia Bucovinei în cadrul Imperiului
Habsburgic, drepturi și libertăți cetățenești, oficializarea limbii române etc.
În Banat românii s-au adunat în cadrul Adunării Naționale de la Lugoj, la 15
iunie 1848. Documentul programator adoptat a fost „Petiția neamului
românesc din Banat și Ungaria”, cu cereri similare celor ale românilor din
Bucovina.

Înfrângerea revoluției în Țara

Românească și Moldova
Urmare a înțelegerii ruso-turce, revoluția va fi înfrântă prin intervenția străină: otomanii vor
pătrunde în Țara Românească, în timp ce rușii în Moldova. Guvernul revoluționar va trimite o
delegație la comandantul trupelor otomane, Soliman Pașa, încercând să-l asigure de intențiile
binevoitoare ale guvernului revoluționar față de Poartă.

Cum Soliman Pașa era un om politic moderat, va accepta să poarte discuții atât cu marii boieri,
cât şi cu revoluţionarii. Soliman Pașa a impus înlocuirea guvernului revoluţionar cu o
locotenenţă domnească, revenind oarecum la o situaţie politică în spiritul Regulamentului
Organic. Locotenenţa formată a fost alcătuită din trei revoluţionari moderaţi, astfel încât putem
afirma că mişcarea protestatară a obţinut o legitimare. Atitudinea lui Soliman Pașa a nemulțumit
însă pe sultan, și cu atât mai mult, Rusia.

La insistenţele ruşilor, sultanul va trimite o nouă armată cu misiunea de a reprima

mișcarea revoluționară. Revoluţionarii și-au organizat o rezistenţă armată, însă în urma
luptelor din Dealul Spirii au fost înfrânţi, turcii ocupând Bucureştiul. Trupele ruseşti de
ocupaţie au venit și ele, iar administraţia militară rusească a restaurat Regulamentul Organic.

Situația Țărilor Române după anul

1848
După intervenția militară otomană ce a pus capăt revoluției din
Țara Românească, în anul 1849 Turcia şi Rusia au semnat o
convenție, numită „Convenţia de la Balta-Liman” ale cărei
prevederi erau: numirea domnitorilor români de către Turcia şi Rusia
pentru o durată de 7 ani şi înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite
din boieri care erau numiţi de domn, precum și reintroducerea
Regulamentelor organice. Domnitorii nu mai erau aleși, ci erau
numiți de către țar și sultan.
Au venit astfel la conducerea țării domnii regulamentari Grigore
Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească, până în
1856; în timpul domniei lor s-au continuat reformele pentru modernizarea
instituțiilor țării, ei fiind adepții unui reformism al statului de tip iluminist.

Cum numeroși revoluţionari au plecat în străinătate, domnitorul Moldovei -

Grigore Alexandru Ghica - va permite revenirea acestora în ţară; ei vor
organiza o mişcare unionistă, creând asociaţii şi înfiinţând reviste care
militau pentru unire. De asemenea, revoluționarii au militat în timpul
exilului pentru unirea românilor, mediatizând în presa şi în rândul
oamenilor politici din Europa doleanțele românilor.

<<<< Grigore Alexandru Ghica

Între 1853-1856 se desfășoară Războiul

Crimeei dintre Rusia şi Imperiul Otoman,
război care se finalizează cu înfrângerea
Rusiei. La încheierea războiului, în 1856,
Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia
și Sardinia s-au adunat la Paris în cadrul
Congresului de Pace de aici pentru a discuta
pacea dintre Rusia și Turcia. Franța, care
sprijinea unirea românilor, a ridicat în
Congres și problema Principatelor Române.

Documentul adoptat la finalul acestui congres

se va numi Tratatul de Pace de la Paris
(1856) și va cuprinde o secţiune referitoare
la Principate, prevăzând: punerea
Principatelor sub garanţia colectivă a celor
şapte Mari Puteri, desfiinţarea protectoratului
rusesc, însă păstrarea pe mai departe a
suzeranității otomane;

Rusia renunța la cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi
Bolgrad) în favoarea Principatelor. De asemenea, se hotărăște atât
pentru Ţara Românească cât și pentru Moldova, convocarea unor Adunări
ad-hoc prin care românii să fie întrebați cu privire la organizarea ţării şi
consultați legat de problema unirii Principatelor.

Alegerile pentru Adunările ad-hoc au avut loc în 1857 și au fost câştigate în

cele două ţări române de partida naţională (partida unionistă). Doleanțele
Adunărilor ad-hoc, care erau alcătuite din reprezentanți ai tuturor claselor
sociale, au fost: unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de
România; la conducerea țării să fie adus un prinţ dintr-o familie domnitoare
europeană, însă el şi moştenitorii săi să fie crescuţi în religia ţării; respectarea
autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte puteri
europene.

În anul 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile
românilor și adoptă un act numit Convenţia de la Paris care va îndeplini
rol de constituţie pentru Principate până în 1864. Convenţia de la
Paris prevedea: unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite
ale Moldovei şi Valahiei (însă în fiecare principat trebuia să se aleagă câte un
domn şi câte o Adunare); domnul era ales pe viaţă de către Adunare;
Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar; puterile în stat erau puterea
legislativă (domn, Adunare, Comisia Centrală), puterea executivă (domn
şi guvern) şi puterea judecătorească.

Singurele instituţii comune pentru cele două Principate erau Comisia centrală

de la Focşani (care elabora proiectele de legi) şi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie. Convenția prevedea, de asemenea, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
şi desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân însă sub suzeranitatea
otomană şi garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. Convenţia de la Paris a
înlocuit astfel Regulamentele Organice.

Unirea Principatelor Române.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, prin dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859, în Moldova și la 24
ianuarie 1859, în Ţara Românească), folosindu-se ingenios de faptul că în
Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie
să ocupe funcţia de domnitor în ambele Principate Române.

Domnia lui Al. I. Cuza poate fi împărțită în trei mari perioade, și anume:

 anii 1859-1861 (perioada de consolidare a unirii principatelor);

 anii 1862-1864 (perioada reformelor);
 anii 1864-1866 (perioada guvernării autoritare).

Citește referatul nostru despre Alexandru Ioan Cuza:

Referat-despre-Alex
andru-Ioan-Cuza-2975.pdf
<<<<<

Pe plan extern urmează o perioadă de intensificare a eforturilor diplomatice

menite să aducă recunoașterea internațională a unirii. Astfel, în martie
1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri
recunosc dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră
iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic. Drept urmare, în 1860
domnul Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, și
realizează unirea deplină a Moldovei cu Țara Românească.

<<<<< Alexandru Ioan Cuza

În timpul domniei lui Al. I. Cuza, care deși nu era pregătit să fie domn acesta
s-a dovedit un domnitor remarcabil, punctele esențiale revendicate de
mișcarea paşoptistă în programele revoluționare se concretizează prin
reformele înfăptuite de acesta. Principalele reforme înfăptuite în timpul
domniei sale, sunt:

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în

proprietatea statului a averilor mănăstirilor;
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de
pământ în funcţie de numărul de vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau
despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-
l vândă (se puteau expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii);
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea
gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă
a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor didactice;
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864);
adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

În viaţa politică constatăm formarea a două grupări politice, provenite

din partida naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari
funciari şi liberalii (foştii revoluţionari de la 1848).

În anul 1864 Cuza a dat o lovitură de stat prin care a dizolvat Adunarea
(aceasta refuzase adoptarea legii rurale) și a supus votului cetățenilor o nouă
constituţie - Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris - şi o nouă
lege electorală. Legea electorală a redus censul (cuantumul averii pe care
trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot).

Noua constituţie prevedea prerogative mult extinse ale domnitorului, atât

din punct de vedere executiv, cât şi legislativ: doar domnul avea iniţiativă
legislativă; Adunarea era împărţită în două camere:

 Adunarea Deputaţilor (alcătuită din membrii aleşi prin vot cenzitar)

 Senatul (alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de
domn - care erau majoritari).

Conducerea sa autoritară i-a îndepărtat încet-încet pe toţi oamenii politici din

preajmă. Opoziția s-a constituit în ceea ce a rămas în istorie sub numele
de monstruoasa coaliţie (pentru că cele două grupări - conservatorii şi
liberalii - erau total opuse ca ideologie; singura idee comună care le-a unit
fiind practic dorința de a-l înlătura pe Cuza). Astfel, Cuza a fost silit să
abdice în februarie 1866, după înlăturarea sa puterea fiind preluată de
către o Locotenenţă domnească.

Domnia lui Carol I (1866-1914).

Regatul României și războiul de
independență (1877-1878)
După abdicarea lui Al. I. Cuza, oamenii politici români optează pentru
aducerea la conducerea ţării a unui prinţ străin, conform prevederilor din
programele pașoptiste şi a cererilor Adunărilor ad-hoc (1857). Prima alegere a
lui Ion Ghica a fost Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, care a
refuzat însă.

În final, este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, aducerea

lui fiind aprobată printr-un plebiscit. De asemenea, spre sfârșitul lui 1866 -
începutul lui 1867 asistăm și la recunoașterea domniei lui Carol pe plan
extern.

<<<< Regele Carol I împreună cu

nepotul său, Ferdinand (stânga), și
strănepotul  Carol al II-lea (dreapta)

<< Referat Carol I

Referat-despre-Caro
l-I-3773.pdf

În timpul domniei lui Carol I, România

devine un stat modern, guvernat după
principiile liberalismului
prin adoptarea în anul 1866 a
Constituţiei liberale, una dintre
cele mai moderne din Europa
vremii și care va rămâne în vigoare până în anul 1923. Grupările
politice ale liberalilor şi conservatorilor devin partide politice moderne:
Partidul Liberal în 1875 și Partidul Conservator în 1880.

Acestea au alternat la guvernare şi au avut fiecare propriul proiect de

modernizare a țării, contribuind la stabilizarea regimului. Dintre principalele
legi adoptate menționăm: responsabilitatea ministerială, organizarea
învățământului și a armatei, înființarea Băncii Naţionale a României (1880);
sunt construite căile ferate, se dau legi care pun bazele industriei naţionale,
este creată Academia Română etc.

În timpul domniei lui Carol I, România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan

internaţional. După numeroase încercări de a obține independenţa
pe cale diplomatică, în 1876 asistăm la o ultimă încercare de acest
fel, iniţiată de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu. Tot atunci a
devenit evident că numai calea armelor a rămas singura soluţie de rezolvare a
acestei probleme.

Cum în 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei orientale” prin izbucnirea în

Peninsula Balcanică a răscoalelor bulgarilor, bosniacilor şi sârbilor pentru
eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman, Rusia va dori să își asume
rolul de eliberatoare a țărilor creștine și să trimită în 1877 trupe în ajutorul
acestor popoare. România consideră aceste evenimente un prilej favorabil
pentru a obţine independenţa naţională. Între Rusia şi România se încheie
o Convenţie militară prin care i se permite Rusiei să treacă cu armata prin
România spre Balcani (cu condiția respectării integrității teritoriale a ţării
noastre şi a unui traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul Otoman).

Ruşii refuză iniţial ajutorul militar al românilor. La trecerea armatei ruse pe

teritoriu României (aprilie 1877), turcii bombardează localităţile româneşti de
la Dunăre: Calafat, Corabia, Giurgiu. Drept răspuns, românii vor bombarda şi
ei localităţile turceşti de la sudul Dunării. La 9 mai 1877, Parlamentul
României proclamă independenţa naţională a României. Ruşii,
ajungând la Plevna (cea mai importantă fortificaţie a otomanilor), sunt pe
punctul de a fi înfrânţi și solicită ajutorul militar al României. Armata română,
condusă de domnitorul Carol I, va trece la sudul Dunării și după 2 luni de
asediu, Plevna este cucerită de armata româno-rusă. După alte victorii ale
armatei române la Rahova, Smârdan şi Vidin, războiul se încheie
în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-române. La
încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe româneşti din sudul
Basarabiei, de aceea izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi România. 

Atacul de la Smârdan, tablou pictat de Nicolae Grigorescu

La finalul războiului, se încheie mai întâi un tratat de pace între Rusia și

Imperiul Otoman la San Stefano. În urma acestui tratat Rusia obţine o
influenţă prea mare în Balcani, de aceea restul marilor puteri nu îl acceptă și
solicită reluarea discuţiilor la Berlin. La Congresul de Pace de la Berlin (1878)
România a trimis o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu.

Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau identice cu cele din
tratatul de la San Stefano. Prin aceste tratate este recunoscută
internaţional independenţa României, dar Rusia obţine cele trei judeţe
din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste pierderi, România
primeşte Dobrogea (pierdută în favoarea turcilor în timpul lui Mircea
cel Bătrân).

Proclamarea independenței în 1877 este recunoscută la Congresul

de Pace de la Berlin din 1878. Modificarea statutului internațional
al țării va determina proclamarea regatului, în 1881. România
devine așadar unul dintre cele mai importante state din zona
Europei răsăritene şi balcanice.
 Unul din materialele care cu siguranța te vor ajuta să înțelegi mai bine tema
este Referatul despre războiul de independență pe care îl găsești aici:

Referat-despre-răzb
oiul-de-independență-3019.pdf

Marea Unire din 1918

După moartea lui Carol I, acesta neavând urmași direcți, îi
urmează la tron nepotul de frate – Ferdinand I. Personalitatea regelui
Ferdiand este legată de participarea României la Primul Război
Mondial (1916-1918) și de realizarea statul naţional unitar român prin alipirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.

Cuprins

 Unirea Basarabiei
 Unirea Bucovinei
 Unirea Transilvaniei

Pentru o vizulizare cronologică și sistematică a evenimentelor poți

consulta schema pe care o avem pe acestă temă.

Haosul războiului a determinat și dezmembrarea imperiilor multinaționale,

ceea ce a determinat proclamarea unirii celor trei provincii românești cu
România.

Unirea Basarabiei
În anul 1917 are loc prăbușirea Rusiei țariste prin lovitura de stat bolșevică și
preluarea puterii de către V. Lenin. Sfatul Țării din Basarabia proclamă
independența Basarabiei față de Rusia în 24 ianuarie/6 februarie
1918 și la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea Basarabiei cu România. În
aprilie 1918 regele Ferdinand I promulgă documentul de unire.
Unirea Bucovinei
 

În toamna lui 1918 are loc destrămarea Austro-Ungariei și Bucovina se

desprinde. La 15/28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei
proclamă unirea Bucovinei cu Regatul României. În decembrie 1918
Ferdinand promulgă Actul Unirii Bucovinei cu România.

Unirea Transilvaniei
 

Forța politică a luptei pentru unire în Transilvania a reprezentat-o Partidul

Național Român din Transilvania. După prăbușirea Austro-Ungariei Partidul
Național Român își reia activitatea. În contextul în care Ungaria nu
dorea să accepte decât autonomia României, la 18 noiembrie/1
decembrie 1918 se convoacă la Alba Iulia Marea Adunare Națională
care adoptă rezoluția de unire a Transilvaniei cu România.

Își recomandăm să citești eBook-ul nostru tematic despre Marea Unire din

1918.

Prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la România s-a

încheiat procesul formării statului unitar român, suveran și
independent. Aceste acte istorice vor fi recunoscute la nivel
internațional în cadrul Congresului de Pace de la Paris 1919.

Din programul reformator al domniei lui Ferdiand nu trebuie să uităm a

menționa votul universal (1918) și reforma agrară (1921).

Pe 15 octombrie 1922 Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi, la

Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. În anul 1923 a fost adoptată o
nouă constituţie, democratică.

Putem afirma că programul revendicărilor revoluționare pașoptise din secolul

XIX, și anume: unirea, independența, împroprietărirea ţăranilor,
adoptarea unei legislații moderne este la acest moment un obiectiv
realizat.
 Schemă
Cuprins

 Cauze și urmări
 Marea Unire 1918
 Personalități importante
o Basarabia
o Bucovina
o Transilvania

„Schemă Marea Unire 1 decembrie 1918” este pagina noastră realizată

de profesori competenți, care te va ajuta să înveți mai bine cele mai
importante date legate de acest eveniment. 

Bazează-te pe schema realizată de profesorii Liceunet având ca tema Marea

Unire din 1 Decembrie 1918 pentru a te pregăti pentru școală și examenul de
Bacalaureat la Istorie.
Cauze și urmări
Marea Unire 1918
1. Unirea Basarabiei

 1917: prăbușirea Rusiei țariste prin lovitura de stat bolșevică și preluarea

puterii de către V. Lenin.
 24 ianuarie/6 februarie 1918: Sfatul Țării din Basarabia proclamă
independența Basarabiei față de Rusia
 27 martie/9aprilie 1918: unirea Basarabiei cu România.

În aprilie 1918 regele Ferdinand I promulgă documentul de unire.

2. Unirea Bucovinei

 toamna lui 1918 are loc destrămarea Austro-Ungariei și astfel Bucovina

se desprinde din cadrul fostului imperiu dualist
 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei proclamă unirea
Bucovinei cu Regatul României.

În decembrie 1918 Ferdinand promulgă Actul Unirii Bucovinei cu România.

3. Unirea Transilvaniei

 forța politică a luptei pentru unire în Transilvania a reprezentat-o

Partidul Național Român din Transilvania
 după prăbușirea Austro-Ungariei Partidul Național Român își reia
activitatea
 18 noiembrie /1 decembrie 1918 se convoacă la Alba Iulia Marea
Adunare Națională care adoptă rezoluția de unire a Transilvaniei cu
România.

Prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la România s-a

încheiat procesul formării statului unitar român, suveran și
independent. Aceste acte istorice vor fi recunoscute la nivel
internațional în cadrul Congresului de Pace de la Paris 1919.

Personalități importante
1. Basarabia
  Vasile Stroescu, președinte al Partidului Național Moldovean
 Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării
 Pantelimon Halippa

2.Bucovina
 Sextil Pușcariu, inițiatorul Adunării reprezentanților populației
românești din Bucovina
 Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei

3.Transilvania
 Vasile Goldiș, membru al Partidului Național Român
 Ștefan Cicio-Pop, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba
Iulia
 Alexandru Vaida-Voevod, membru al Consiliului Dirigent
 Iuliu Maniu, organizator al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia,
reprezentant al românilor în Parlamentul de la Budapesta, viitor lider
țărănist.

Textul rezoluțiunii de la Alba Iulia

„Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1

Decembrie 1918.

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara

Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua
de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a
tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională
proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul
cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie

până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat

Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare

popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din
sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile
legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l
alcătuiesc.

Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate

confesiunile din Stat.

Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile

vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod
proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în
comune, județe ori parlament.

Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a

tuturor gândurilor omenești.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în

special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-
comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se
va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel
puțin atât cât să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei
politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte,
potențarea producțiunii.

Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt

legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să

înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și
libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în
viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor
internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din

Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă
România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor

subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă,
austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său
să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor

bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.
 VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale
tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie
împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat
civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din

Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște
instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să
reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile
lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul
națiunii.”

Întrebări de verificare

 Care sunt cauzele Marii Uniri?

 De ce românii din Bucovina au solicitat înaintarea trupelor românești pe
teritoriul lor?
 Din ce cauză s-a dublat populația României?

Studiu de caz - De la „partida

națională” la sistemul politic
pluripartidist în România secolelor
XIX-XX
Cuprins

 Sistemul politic în prima jumătate a secolului al XIX-lea

 Apariția pe scena politică a Partidului Național Liberal
 Apariția pe scena politică a Partidului Conservator
Sistemul politic în prima jumătate a
secolului al XIX-lea
Putem vorbi în Țările Române de o conturare a unei vieți politice încă de la
începutul secolului al XIX-lea, când, după Revoluția de la 1821, asistăm la
divergențele dintre gruparea carbonară și cea conservatoare a marilor boieri.
Divergențele dintre grupările liberale și cele conservatoare au continuat și
după Revoluția pașoptistă – legat de reformele interne sau de problema
agrară. Odată cu unirea politico-administrativă realizată de Cuza la 1862 au
apărut și primele probleme în rândul liberalilor. Evident, nu putem vorbi de
partide politice în adevărata accepțiune, ci de existența unor grupări mai mult
sau mai puțin organizate.

Nemulțumirea față de politica lui Alexandru Ioan Cuza a dus la nașterea a ceea

ce s-a numit în istorie „monstruoasa coaliție” dintre conservatori și liberalii
radicali, avându-i ca lideri pe radicalul C.A. Rosetti, moderatul Ion Ghica și
conservatorul Lascăr Catargiu. Abdicarea lui Cuza, venirea domnului străin și
Constituția de la 1866 au reprezentat contextul dezvoltării politico-doctrinare
necesare sistemului politic românesc. Prioritatea oamenilor politici a devenit
constituirea unui guvern care să aducă stabilitate și să obțină recunoașterea
diplomatică a lui Carol de Hohenzollern.

Guvernele de până la 1871 au fost mai ales coaliții ale curentelor liberale
moderate sau radicale, în perioada 1866-1871 succedându-se un număr
de nu mai puțin nouă guverne cu mai multe remanieri – de unde este
ușor să tragem concluzia că o coabitare atât de diferită politic și o astfel de
succedare furtunoasă nu putea aduce cu sine prin diferențele de viziune
politică decât o gravă instabilitate guvernamentală. Această situaţie de fond a
împiedicat astfel formarea unor partide centralizate, organizate şi cu un
program bine pus la punct.

Pe lângă această continuă luptă pentru a ajunge la guvernare, trebuie notate

divergențele dintre moșierime și burghezie, și, mai mult, însăși frământările
din sânul moșierimii sau ale burgheziei. Au condus, spre exemplificare, în
această perioadă (1867-1868) guverne de orientare liberală având ca lideri
politici personalități precum Ion Ghica, Ştefan şi Nicolae Golescu, C.A.
Creţulescu; în anii următori (1868-1871) s-au format guverne sub conducerea
lui D. Ghica, Al. G. Golescu, Manolache Costache Epureanu, I. Ghica.

<<< Lascăr
Cartagiu

În tot acest
context intern
- la care nu
trebuie să
uităm să
adăugăm și
situația
externă destul
de sinuoasă –
vine la
guvernare
pentru o
perioadă de
cinci ani
(1871-
1876) guvern
ul
conservator
condus de
Lascăr
Catargiu;
acestuia îi va
urma un
guvern liberal
condus de I.C.
Brătianu.
Venirea
lui Lascăr
Catargiu la
guvernare a împiedicat un posibil dezastru politic, întrucât principele Carol
voia să abdice. Carol a acceptat să rămână la conducerea României cu condiția
unui nou guvern și a unui program viabil de soluționare a problemelor sociale
și economice în care se afla România.
După discuția din noaptea de 11 spre 12 martie 1871, când Lascăr Catargiu i-a
spus principelui că poate forma guvernul, acesta i-a și prezentat peste
doisprezece ore lista noului cabinet. Lascăr Catargiu s-a născut la Iași în 1823,
într-o familie de boieri moldoveni și a studiat Dreptul și Filosofia la Berlin și
Viena; a fost un susținător al vechiului principiu unionist al domnului străin
și lider al „coaliției” pentru înlăturarea lui Cuza, asigurând și locotenența
domnească din februarie 1866 până la venirea pe tron a Principelui Carol I de
Hohenzollern. Pe timpul guvernării lui Lascăr Catargiu de la 1871-
1876 (va mai fi însărcinat să formeze guvernul în 1891) s-a pus
fundamentul stabilizării politice și organizatorice a României. S-au
luat astfel în timpul guvernării sale măsuri prin care s-a organizat sistemul
financiar și cel de credit și care, prin construirea de căi ferate, au determinat
progresul economic; alte măsuri s-au luat în domeniul administrației locale și
centrale, în cel agrar și militar.

Apariția pe scena politică a Partidului

Național Liberal
Apariția pe scena politică a Partidului Național Liberal s-a petrecut în
contextul în care grupările liberale existente erau în opoziție, puterea politică
aflându-se în mâinile conservatorilor și sub impulsul viitoarelor alegeri ce se
apropiau. Astfel, liberalii au încercat să lase deoparte rivalitățile dintre ei și au
demarat o acțiune de colaborare, unindu-și forțele în combaterea
conservatorilor – adversarul politic comun. Momentul decisiv al acestei
acțiuni l-a reprezentat campania pentru alegerile parlamentare, astfel încât
liderii diferitelor grupări liberale au făcut un legământ prin care se angajau să
acţioneze în scopul victoriei principiilor liberale în viaţa politică românească.

Un grup de 61 de liberali din tabăra radicală a lui C.A. Rossetti și I.C. Brătianu,
precum și moderați din tabăra lui I. Ghica și M. Kogălniceanu aveau să se
reunească în luna iunie 1875 în casa englezului S.B. Lakeman (Mazar Pașa),
semnând, pe baza programului din 1848, „Programa deputaților opoziției” și
punând bazele Partidului Naţional Liberal.

La 4 iunie 1875, ziarul „Alegătorul liber” publica programul PNL, iar pe 5

iunie ziarul „Românul” publica lista nominală a celor 25 de membri ai
Comitetului coordonator: Ion Câmpineanu, Mihail Kogălniceanu, V.
Arvanezu, Dumitru Brătianu, Dimitrie Berindei, Constantin Alexandru
Rosetti, Pană Buescu, Ion Constantin Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie
Cariadgi, Nicolae Fleva, Mihail Ferechide, Ion Ghica, Dimitrie Giani,
Alexandru G. Golescu, Constantin Grădişteanu, Dimitrie Alexandru Sturdza,
Alexandru Lupescu, Constantin Nacu, Remus Opran, Pache-
Protopopescu, Eugeniu Stănescu, George Văcărescu. 

Misiunea Partidului Naţional Liberal era, așadar, cea de aducere la conducerea

ţării a unui guvern de orientare liberală, care sa poată transforma în proiecte
de legi o serie de idei aflate doar în stadiul de doctrină.

Primul președinte al PNL a fost Ion C. Brătianu (1875-1891), urmat de

Dumitru Brătianu (1891-1892), Dimitrie Sturdza (1892-1908), Ion
I. C. Brătianu (1909-1927), Vintilă Brătianu (1927-1930), Ion G.
Duca (1930-1933), Constantin I. C. Brătianu (1933-1950).

Partidul Național Liberal a fost la cârma țării în perioada 1876-1888, după

care la guvernare au revenit conservatorii, cu ceea ce s-a numit „lunga
guvernare conservatoare” din perioada 1888-1895. Dintre dezideratele
înscrise în programul din 1875 putem spicui principiul respectării legii, al
regimului constituțional, ideea organizării învățământului și a armatei; din
punct de vedere economic se doreau lua mai multe măsuri precum reducerea
fiscalității, împroprietărirea tinerilor căsătoriți ș.a.

Apariția pe scena politică a Partidului

Conservator
Putem spune că apariția pe scena politică a Partidului Conservator
a avut loc ca răspuns la gruparea liberalilor și înființarea PNL.
Astfel, în anul 1880 acesta ia naștere, pe când conservatorii erau în
opoziție, în jurul unor personalități precum Lascăr Catargiu, P.P.
Carp, frații Lahovary (Alexandru, Ion și Iacob), Titu Maiorescu. În
marea lor majoritate, membri ai marilor familii boierești (excepție
fac personalități precum Titu Maiorescu, Take Ionescu),
conservatorii vor susține o politică a „pașilor mărunți”, ce trebuie
să se sprijine pe „clasele avute”, pe „muncă și adevăr”, pe o
continuă consolidare a instituțiilor deja existente. Ei nu erau
neapărat împotriva progresului, însă acesta trebuia să se facă
treptat.

Primul președinte al partidului a fost Manolache Costache Epureanu în 1880,

el punând bazele primului „Club conservator”. Lui i-au urmat Lascăr Catargiu
(1880-1899), G.G. Cantacuzino (1899-1907), P.P. Carp (1907-1913), Titu
Maiorescu (1913-1914).

Astfel, cele două mari forțe politice ale României moderne – Partidul Național
Liberal și Partidul Conservator – au fost alternativ la conducerea țării,
încercând prin programele lor și proiectele de legi să ducă țara pe drumul
modernizării, prin respectarea legii, a libertăților și drepturilor cetățenești.
Deosebirea majoră a constituit-o însă felul în care unii sau alții vedeau această
modernizare, mai rapidă în accepțiunea liberalilor, treptată în viziunea
conservatorilor.

Între pluripartidism și regimurile

partidului unic în România
secolului al XX-lea
După Primul Război Mondial au loc schimbări importante în viața politică a
României, cea mai notabilă fiind reforma electorală, prin care se
introduce votul „universal, egal, direct, secret și obligatoriu” pentru
cetățenii de sex masculin cu vârsta de peste 21 de ani. România va
acorda drept de vot femeilor abia după al Doilea Război Mondial. Semnarea de
către regele Ferdinand a Decretului-lege cu privire la reforma electorală (14
noiembrie 1918) va pune capăt astfel sistemului de vot cenzitar ce data din
timpul lui Cuza.

Două consecințe majore va aduce această schimbare, și anume:

1. creșterea numărului electorilor (în 1911 erau cca 100 000 alegători
direcți și 1 000 000 indirecți iar în 1920 erau 3 000 000 alegători, toți
cu vot direct) și
2. dispariția de pe scena politică a Partidului Conservator, care nu va mai
reuși să își atragă sprijinul poporului. Se va consolida Partidul Național
Liberal și vor apărea partide noi precum Partidul Național Țărănesc
(care devine al doilea partid ca importanță politică, prin fuzionarea
 Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc),
Partidul Poporului, Liga Apărării Național-Creștine (LANC), Partidul
Comunist (1921) ș.a.

Pluripartidismul de pe scena politica românească era șubrezit de

certa dominanță a celor două partide mari ale vremii: Partidul
Național Liberal și Partidul Național Țărănesc și de tendințele tot
mai autoritare ale lui Carol al II-lea în perioada 1930-
1938. Concluzionând, putem evidenția un sistem politic pluripartidist în
România și o democrație parlamentară în plin proces de maturizare,
amenințată de regimurile totalitare ce își făcuseră apariția în Europa și găseau
adepți în rândurile românilor.

<<<< Iuliu Maniu, președinte al Partidului

Național Țărănesc 

O serie de partide extremiste sau totalitare vor fi

interzise: Partidul Comunist (1924), Legiunea
Arhanghelului Mihail (1933), însă de facto ele au
continuat să acționeze pe ascuns, în ilegalitate, sau
reînființându-se sub alte denumiri (Legiunea
Arhanghelului Mihail se va reînființa, de exemplu
sub numele de Partidul Totul Pentru Țară în
1935). 

De la regimul partidului unic la

democrație (1938-1990)
Data de 10 februarie 1938 reprezintă ziua care va duce la
interzicerea partidelor politice în România. Lovitura de stat dată de
Carol al II-lea și instaurarea regimului autoritar va înlocui partidele existente
cu partidul unic - Frontul Renașterii Naționale (FRN), preschimbat în 1940 în
Partidul Națiunii (PN). Însă nu se va limita doar la simpla interzicere a
partidelor politice, ci va trece la acțiuni dure, mergând până la trimiterea
opozanților în lagăre și închisori sau chiar lichidarea lor, așa cum s-a
întâmplat cu membrii mișcării legionare (în jur de 300 000 de legionari, în
frunte cu liderul lor, „căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu au fost executați).

Abdicarea lui Carol al II-lea nu va schimba situația aceasta a partidului unic, ci

doar numele partidului ce se afla la guvernare. Între septembrie 1940 și
ianuarie 1941, cu sprijinul Germaniei naziste, vine la putere Legiunea
Arhanghelului Mihail, care se reconstituise. Statul român se va intitula oficial
„stat național-legionar”. Împărțind inițial puterea cu generalul Ion Antonescu,
membri mișcării legionare au organizat o „rebeliune” împotriva lui, care însă
nu va avea sorți de izbândă, la conducerea țării venind astfel guvernul de
dictatură militară a lui Antonescu (ianuarie 1941-23 august 1944), pe timpul
căreia activitatea partidelor a fost în continuare interzisă. După lovitura de
stat de la 23 august 1944 asistăm la o revenire de scurtă durată a sistemului
multipartidist în perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945: reapar partidele
politice istorice – Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc;
Partidul Comunist reintră în legalitate după două decenii.

Instalarea comunismului în România prin venirea la putere a

guvernului prosovietic condus de Petru Groza va duce în perioada
următoare (6 martie 1945 – 30 decembrie 1947) la lichidarea
partidelor existente: PNȚ, PNL, precum și la absorbția în 1948 a
PSD de către PCR. Cu sprijinul Rusiei sovietice va fi introdus
sistemul politic al partidului unic - Partidul Comunist Român -
până la Revoluția din decembrie 1989, acest interval (1948-1989)
marcând cea mai lungă perioadă în care România a fost guvernată
de un singur partid.

Reinstaurarea regimului politic pluripartidist a avut loc imediat după

prăbușirea dictaturii comuniste, când, odată cu dispariția din viața politică a
lui Nicolae Ceaușescu – președintele țării și conducătorul PCR -, vom asista la
dispariția Partidului Comunist și la instaurarea democrației. Una din primele
măsuri luate după Revoluția din decembrie 1989 a fost reînființarea
pluripartidismului prin decretul-lege nr.8/31 decembrie 1989, fapt care va
conduce la reapariția partidelor din perioada interbelică: PNL, PNȚ, PSD, dar
și la apariția unor noi partide.

Redefinirea rolurilor statului de la

Primul Război Mondial la Planul
Schuman. Situația României
Evenimentele majore care au zguduit lumea în secolul al XX-lea, și
anume Primul și al Doilea Război Mondial, au avut consecințe pe toate
planurile, de la cel demografic la cel economic sau agricol și, nu în
ultimul rând, la cel politic. Cele două războaie s-au finalizat cu pierderi
umane imense, cu epuizarea resurselor economice, ceea ce a făcut necesar ca
statul să se implice în refacerea economiei prin luarea de măsuri potrivite:
refacerea producţiei, încheierea unor contracte, stabilirea preţurilor şi a
salariilor etc. Societatea se confruntă cu fenomenul industrializării și
urbanizării și, consecutiv acestora, cu migrarea populației în mediul urban; va
avea loc o schimbare a raportului numeric al populației urbane în defavoarea
celei rurale, o populație urbană constituită în principal din muncitori. Pe de
altă parte, asistăm după Primul Război Mondial la apariția
regimurilor totalitare în state precum Rusia, Germania și Italia.

Ca formă superioară de organizare a societății, statul își va

organiza instituțiile și va înființa altele noi, în funcție de nevoile
perioadelor parcurse, astfel încât rolul statului va crește direct
proporțional cu dezvoltarea societății. Impunerea învățământului
primar obligatoriu și gratuit, generalizarea serviciului militar obligatoriu,
modernizarea armamentului, apariția unor elemente sporadice de protecție
socială sunt doar câteva exemple ale evoluției societății și implicit a creșterii
rolului statului în secolele XIX-XX.

Un alt aspect în care rolul statului este esențial este cel al redistribuirii
resurselor prin intermediul bugetului. Se observă astfel o creștere a
fondurilor alocate pentru diverse cheltuieli ale guvernului și ale persoanelor
din sectorul public în cazul majorității țărilor europene până prin 1950, și, de
asemenea, o creștere a fondurilor destinate serviciilor sociale, în special în țări
precum Marea Britanie, Franța, Suedia, Germania. Primul stat care va
acorda și garanta prin Constituție după 1918 drepturi sociale
cetățenilor săi va fi Germania. Astfel, cancelarul Bismark va iniția un
veritabil sistem social în premieră în lumea europeană prin
introducerea asigurărilor de sănătate (1883), a asigurărilor în caz de
accidente (1884) sau a asigurărilor de invaliditate și de pensie
(1889), sisteme de protecție socială care continuă să existe și astăzi.

Anii 1929-1933 marchează marea criză economică a lumii capitaliste, datorită

fenomenului supraproducției și a scăderii consecutive a activității economice
mondiale. Marea criză a făcut evidentă necesitatea existenței protecției sociale
și a sporit rolul statului în ce privește economia și politica de protecție socială.
State precum Franța și Suedia introduc în anii 1930 sistemul de alocații de stat
pentru familii și pun bazele legislației cu caracter social. În perioada aceasta
apar și se dezvoltă primele școli pentru profesia de asistent social în Franța,
Suedia, Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii.

Acest model de stat ce se preocupa de asigurările sociale va fi numit stat al

bunăstării, cunoscând perioada de consolidare în anii 1920-1945, însă în
Europa abia după cel de-al Doilea Război Mondial. Se remarcă un ritm
precoce în țări precum Franța, Scandinavia, Olanda, pe de o parte și un ritm
încetinit pe de altă parte în Marea Britanie – din cauza tradiției liberale care
limita politica de intervenție a statului în economie și în ceea ce privește
aspectele vieții sociale. Cu toate acestea, Marea Britanie se remarcă în
anii 1930 prin politica sa de centralizare a sistemului asigurărilor
de șomaj și sănătate și prin politica de construire a locuințelor
destinate cetățenilor cu venituri modeste.

Frământările manifestate în plan european în ce privește necesitatea

sistemului de asigurări sociale nu putea să nu cuprindă și România. Se
remarcă astfel, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea o preocupare în cazul
asigurărilor sociale pentru muncitori. După Primul Război Mondial, în
1920, se înființează Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii
Sociale. Încheierea Primului Război Mondial și Marea Unire va pune statul
român, prin noul statut teritorial, în fața necesității unificării pe mai multe
planuri, de la piața națională unică până la unificarea sistemului de asigurări
sociale. Se înființează și în România școli de asistență socială,
precum Școala de Asistență Socială „Principesa Ileana” în 1929 la
București. Începând cu 1930, prin Legea sanitară și de ocrotire socială, se
vor înființa „oficii de ocrotire” la nivel județean și „case de ocrotire” la nivel
local, însă numărul lor nu va fi foarte mare, sectorul acesta păstrându-și încă
preponderent un caracter privat până după al Doilea Război Mondial.

Odată cu instaurarea regimurilor totalitare în țări precum Germania, Italia și

Uniunea Sovietică, s-a produs o schimbare în raporturile dintre statul
respectiv și societate. Vom asista astfel la o activitate politică care va fi
monopolizată de partidul unic, statul folosindu-se de orice mijloace – inclusiv
violență și teroare – pentru a-și atinge scopurile și a-și promova ideologia. Va
fi politizată orice activitate, fie ea economică sau culturală, de aici și
consecințele de tipul „trădător al neamului”, „trădător al statului”, întrucât
orice greșeală în orice domeniu de activitate va fi percepută ca o eroare
politică. Regimurile politice de tip totalitar – prin controlul strict aplicat prin
violență și teroare – vor prelua astfel controlul statului și al societății.
Drepturile și libertățile cetățenești vor exista doar pe hârtie, însă în realitate
nu vor fi respectate; mai mult, se va încerca colectivizarea societății - în cazul
modelului sovietic - sau idealizarea comunității naționale - în cazul nazismului
lui Hitler sau al fascismului lui Mussolini.

Statele totalitare vor adopta în același timp o politică demografică de creștere

a natalității. Uniunea Sovietică va încerca să combată analfabetismul
printr-o puternică politică de rusificare în școală și
administrație. În ce privește economia, toate statele de tip totalitar și-au
manifestat impunerea controlului în acest domeniu, însă în mod diferit,
potrivit propriilor concepții privitoare la economie și tot ce este legat de ea.
Astfel, Uniunea Sovietică, adepta proprietății de tip socialist, și-a impus
controlul destul de puternic asupra economiei, baza economică a statului
fundamentându-se pe proprietatea comună, de unde derivă și termenul de
comunism. Resursele statului, mijloacele de producție și bunurile populației
erau confiscate și considerate proprietatea întregului popor, însă de fapt erau
sub controlul statului care administra totul „în numele” poporului.
Proprietatea particulară, acolo unde mai exista, era de fapt proprietatea
conducătorilor, singurii care aveau acest drept. Acest mod de a proceda a făcut
posibilă industrializarea forțată prin care a trecut Uniunea Sovietică
în perioada anilor 1930. Pe de altă parte, statele totalitare de extremă
dreaptă au pus accentul pe exacerbarea sentimentului național, culminând cu
sentimentele xenofobice.
În Germania, economia se va dezvolta destul de uniform, Germania dorind să-
și impună dominația economică, dar și cea politico-militară asupra întregii
Europe. Germania urma să domine lumea prin rasa pură, ariană; nu
se opunea capitalului dacă acesta întrunea două condiții majore: să
fie subordonat statului și să nu aparțină evreilor. În Italia în ce
privește economia, s-a conturat corporatismul; acesta era bazat pe asociații
profesionale (asemănătoare breslelor din Evul Mediu) dominate de marele
capital. Sistemul fascist italian se va baza pe unitate națională și
autarhie economică, aspect care-l va deosebi de sistemul economic
nazist german.

Ce au avut însă în comun regimurile totalitare, fie ele de dreapta sau de

stânga, a fost modul în care au înțeles să-și manifeste autoritatea și controlul
asupra societății, și anume prin poliția politică, poliție care a practicat teroarea
în moduri cum astăzi poate ne e greu să ne închipuim: arestări, bătăi, muncă
silnică, deportare, exterminare în masă etc. Oamenii au trăit cu nesiguranța
zilei de mâine, nu mai puteau avea încredere în cei de lângă ei, întrucât poliția
secretă recruta mereu „informatori” și „turnători” din rândul populației.

<<<< Poster care

promovează Securitatea
Socială
Statul s-a implicat în viața socială și economică și în cazul altor țări, precum
Marea Britanie sau S.U.A., atunci când a fost nevoie – marea criză economică
din 1929-1933-, însă într-o cu totul altă viziune decât cea totalitaristă. Marea
Britanie a desfășurat de exemplu o amplă campanie de promovare
a produselor autohtone. Statele Unite au adoptat „New Deal” ca răspuns
la problemele marii crize. Programul de reformă al lui F. D. Roosvelt se baza
pe cei 3R: „relief, recovery, reform” - asistență, recuperare, reformă
-, adică acordarea ajutorului pentru șomeri și populația săracă prin
crearea unor noi locuri de muncă, redresarea economiei și
implimentarea unor reforme în special în sistemul bancar și
financiar pentru a preveni o altă depresiune.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial asistăm la transformarea

statelor din Estul Europei aflate sub ocupația militară a U.R.S.S. în state
totalitare: România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria vor deveni state
comuniste. Regimurile politice vor fi numite „democrații populare”, iar statul
va prelua frâiele puterii într-un mod abuziv, va determina în numele ideologiei
o serie de sacrificii materiale și mai ales umane. Cei care se opuneau
colectivizării sau naționalizării se opuneau regimului, erau
dușmanii poporului, ai națiunii.

Asistăm la accentuarea rupturii între Estul și Vestul Europei, Estul ce se

adâncea în comunism și Vestul care cunoștea reinstaurarea democrației.
Statele vest-europene își construiesc un „stat al bunăstării”, prin implicarea în
protecția și serviciile sociale, prin dezvoltarea economiei și încercarea de a
corecta decalajele sociale sau economice produse de economia de piață.

Al Doilea Război Mondial a fost o lecție dură pentru țările beligerante,

pierderile umane și materiale imense au redimensionat viziunea despre pace
și război, au dus la conștientizarea nevoii de a încheia tratate și alianțe menite
să asigure pe de o parte liniștea, pe de altă parte redresarea
economică. S.U.A. s-au implicat activ în acest proces, susținând
moral și financiar statele europene. În acest context a fost elaborat de
către S.U.A. Planul Marshall, destinat aliaților europeni din timpul celui
de-al Doilea Război Mondial; planul Marshall poate fi considerat în acest sens
punctul de plecare al refacerii lor din punct de vedere economic. Pe 19 iunie
1947, ministrul de externe francez (Georges Bidault) şi cel englez (Ernest
Bevin), au invitat 22 de state europene să își trimită reprezentanţii la
Conferința de la Paris pentru a întocmi un plan de reconstrucţie europeană.
Moscova a considerat Planul Marshall periculos și l-a catalogat ca fiind
„imperialism economic american”, și ca atare a interzis ţărilor de sub
dominația sa să participe la Conferinţa de la Paris. U.R.S.S. se temea că
participarea țărilor est-europene la conferință și acceptarea Planului Marshall
ar fi dus la ieșirea acestor țări din sfera sa de influență.

Planul Schuman
În Planul Schuman vei putea citi despre una dintre cele mai eficiente
metode de reconstrucție economică aplicată după Al Doilea Război Mondial, și
anume Planul Schuman. În urma planului Schuman, s-au propus crearea mai
multor comunități europene de ajutorare, care vor duce într-un final la ceea ce
cunoaștem astăzi ca fiind Uniunea Europeană.

Planul Schuman este o lecție importantă, care poate fi dată și la Bacalaureat,

așadar te sfătuim să citești în continuare pentru a afla mai multe informații
interesante despre acest subiect deosebit de interesant - „Planul Schuman”.

Urmând aceeași linie de redresare economică, au fost întocmite și alte

încercări de reconstrucție, rămânând celebru Planul Schuman, numit
astfel după cel care l-a elaborat – Robert Schuman, ministru
francez al afacerilor externe între 1948-1952. Textul declarației lui
Robert Schuman, citit în 9 mai 1950, prevedea crearea unei Comunităţi a
cărbunelui şi oţelului pentru Franța și Germania de Vest, ai cărei membri
urmau să-şi gestioneze împreună aceste două resurse; lor li se puteau adăuga
și alte state. Cel care poate fi considerat pe bună dreptate părintele fondator al
Uniunii Europene – Robert Schuman – afirma în declarația sa că:

„Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci

prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto.”
Sau: „Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel...va schimba
destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de
război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale
conflictelor.”

<<<  Robert Schuman

Astfel va lua naștere în 1951 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), înfiinţată de Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxembourg iar în 1957 aceleași șase state semnează
Tratatul de la Roma în urma căruia se înființează Comunitatea
Economică Europeană (CEE). CEE va sta la baza Uniunii
Europene de astăzi, luându-și acest nume din anul 1993 când însuma 12
state. La sfârșitul anilor 1980 Uniunea Europeană și-a crescut capacitatea de
integrare datorită fostelor țări comuniste, odată cu prăbușirea regimurilor
dictatoriale din Europa de Est. Cu excepția Germaniei de Est, care a fost
acceptată imediat în UE, întrucât Germania de Vest era deja membră, restul
țărilor eliberate de sub comunism aveau să fie acceptate treptat, prin
întrunirea anumitor condiții.

Astăzi Uniunea Europeană cuprinde 28 de țări: Germania (1958),

Franța (1958), Italia (1958), Belgia (1958), Olanda (1958), Luxemburg (1958),
Marea Britanie (1973), Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania (1986),
Portugalia (1986), Suedia (1995), Austria (1995), Finlanda (1995), Cehia
(2004), Ungaria (2004), Slovacia (2004), Irlanda (1973), Lituania (2004),
Letonia (2004), Slovenia (2004), Estonia (2004), Cipru (2004), Polonia
(2004), Malta (2004), Bulgaria (2007), România (2007), Croația (2013).

Integrarea statelor din zona comunistă, și în special a României, a avut efecte

benefice asupra evoluției acestor state, atât din punct de vedere
economic, cât și social și politic. Nu trebuie să uităm a menționa că astfel
statele ex-comuniste au ieșit din izolarea diplomatică și economică în care se
aflau, că s-a putut desfășura de acum o liberă circulație a persoanelor și
bunurilor, că au fost restabilite valorile democratice. Cu toate acestea,
procesul integrării europene nu s-a încheiat, el este în continuă desfășurare și
se confruntă cu noi provocări și probleme. A fost întocmit și un Tratat de
Constituție Europeană, finalizat în 2003 și semnat de către statele membre
ale Uniunii Europene, cu excepția a două dintre ele – Franța și Olanda, care l-
au respins prin referendum.

Prin Tratatul de Constituție s-ar acorda personalitate juridică Uniunii

Europene în ceea ce privește dreptul internațional, dreptul comunitar și, de
asemenea, în dreptul intern al statelor membre UE. Instituțiile Uniunii
Europene vor trebui să fie conform Constituției Europene:
Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
 România postbelică. Stalinism și
național-comunism
În această lecție, „România postbelică. Stalinism și național-
comunism”, vei putea citi despre România în perioada ce a urmat imediat
după Al Doilea Război, perioadă în care s-a manifestat puternic regimul
comunist în România.

Cuprins

 Începuturile comunismului
 Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965).
Colectivizarea. Industrializarea.
 Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

Astfel, pentru România postbelică specifice sunt numele lui Gheorghe

Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu. Primul a urmat la început cu strictețe
linia moscovită de impunere a regimului comunist în România, dar a încercat
să se îndepărteze în ultimii ani de viață. Nicolae Ceaușescu a preluat
conducerea după moartea lui Dej, urmând exemplul acestuia și creând un
”național-comunism”, cu mare deschidere spre statele din Vest. 

Acest lucru va avea o durata scurtă, întrucât începând cu anul 1974, național-
comunismul alunecă din nou pe panta totalitarismului.

Regimul comunist în România va lua în cele din urmă sfârșit

în anul 1989, țara noastră revenind la democrație după acest eveniment.

Începuturile comunismului
Lovitura de stat de la 23 august 1944, în urma căreia mareșalul Ion
Antonescu este arestat, întoarcerea armelor împotriva Germaniei și
încheierea armistițiului cu Națiunile Unite vor face să mijească zorii
democrației, fapt care însă va fi repede umbrit de ocuparea teritoriului
românesc de către trupele sovietice și de procesul „sovietizării” ce avea să ia
amploare. 
Pentru a afla mai multe despre Comunismul în România îți recomandăm să
citești și următorul text:

DEspre comunism.txt

Partidul Comunist, care în 1944 nu însuma mai mult de 1000 de membri, va

ascensiona prin toate mijloacele posibile, culminând cu fraudarea
alegerilor în 1946. Strategia comuniștilor a vizat pătrunderea treptată a
reprezentanților Partidului Comunist în guvernele ce aveau să se formeze
după înlăturarea lui Antonescu. Guvernul format și condus de
generalul Constantin Sănătescu la 23 august 1944 avea în
componența sa un singur membru comunist în persoana lui
Lucrețiu Pătrășcanu; al doilea guvern condus de generalul Constantin
Sănătescu va înmâna mai multe portofolii comuniștilor prin intermediul
Frontului Național Democrat (o alianță a partidelor de stânga aflată sub
dominanța comuniștilor), iar vicepreședintele consiliului de miniștri era
nimeni altul decât Petru Groza; în al treilea guvern și ultimul creat în scopul
opririi sovietizării, comuniștii vor acapara ministerele cele mai importante,
precum ministerul justiției, ministerul muncii, ministerul educației ș.a. La 6
martie 1945, consecință a agitațiilor și grevelor din țară (în spatele cărora se
aflau comuniștii) și a presiunilor ministrului adjunct de externe sovietic,
Andrei Vîșinski, lumea politică românească va asista la instaurarea
guvernului procomunist condus de Petru Groza. Din guvernul lui
Petru Groza nu făcea parte nici un membru al PNL sau PNȚ, ceea ce le-a
permis comuniștilor să-și îndeplinească fără obstacole planurile.

<<<< Constantin Sănătescu

Regele Mihai va protesta față de abuzurile comise de guvernul
Groza prin „greva regală” din august-decembrie 1945, perioadă în
care regele va refuza să mai semneze actele emise de guvernul
comunist. Statele Unite și Marea Britanie nu recunoșteau guvernul lui Petru
Groza, însă întrucât Moscova susținea cu toate forțele acest guvern, greva
regelui va avea ca rezultat doar includerea în guvern a doi miniștri din partea
opoziției, unul din partea PNL (Mihai Romniceanu) și celălalt din partea PNȚ
(Emil Hațieganu). Fraudarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 a demonstrat
o dată în plus că nu mai putem vorbi de democrație în România, ci că,
dimpotrivă, aceasta se adâncea tot mai tare în negura comunismului. Deși
PNL și PNȚ au fost adevăratele câștigătoare ale alegerilor, Blocul Partidelor
Democratice condus de PCR a întors prin falsificare rezultatul în favoarea
comuniștilor.

Monarhia și partidele politice erau cele două obstacole în calea sovietizării

României și spre înlăturarea acestora și-au canalizat comuniștii toate
eforturile în perioada ce a urmat. A început astfel înlăturarea adversarilor
politici pe toate căile și prin toate modurile avute la îndemână: interzicerea
presei liberale și țărăniste pe de o parte și denigrarea lor prin campaniile din
presa comunistă - „Scânteia”, „România liberă”, pe de altă parte; apoi
membrii opoziției au început să fie arestați. Nu trebuie uitată organizarea în
iulie 1947 a „diversiunii de la Tămădău”, cunoscută și ca „fuga peste
graniță”, în fapt o conspiraţie a ministerului de Interne, sub controlul
Partidului Comunist, care a reprezentat pretextul dizolvării și interzicerii PNŢ
inițial și ulterior al întregii opoziţii. Au fost arestați mai mulți lideri ai
țărăniștilor, între care Iuliu Maniu, condamnat la detenție pe viață, murind în
închisoarea comunistă de la Sighet în 3 februarie 1953; de asemenea, Ion
Mihalache a fost întemnițat pe viață și a murit în închisoarea de la Râmnicu
Sărat în 1963. Tot în 1947, în noiembrie, avea să fie dizolvat și PNL,
liderii săi fiind de asemenea închiși sau forțați să ia drumul exilului.
Președintele PNL Constantin I.C. Brătianu a fost închis la Sighet, găsindu-și și
el sfârșitul în închisoarea comunistă.

Odată rezolvată problema partidelor politice, a mai rămas cea a

monarhiei: la 30 decembrie 1947 regele Mihai I a fost silit să
abdice, monarhia a fost abolită și imediat proclamată - prin legea
nr. 363 – Republica Populară Română.
Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe
Gheorghiu Dej (1945-1965).
Colectivizarea. Industrializarea.
În februarie 1948 este creat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român
(PMR), al cărui conducător – secretar general al partidului - a fost Gheorghe
Gheorghiu Dej, cel care va prelua cârma țării între 1948-1965 și
care va instaura regimul comunist de factură stalinistă în România.
În perioada sa România va fi condusă pe baza constituțiilor de certă inspirație
stalinistă din 1948 și 1952. Potrivit acestora, PMR deținea întreaga putere
politică și statul controla toate sectoarele societății.

Drepturile și libertățile cetățenilor erau mult îngrădite și în general mai mult

figurau scrise decât erau respectate, iar începând cu 1948 se trece la procesul
naționalizării băncilor și al fabricilor, la aplicarea cenzurii, supravegherea
cultelor, interzicerea bisericii greco-catolice (1948), distrugerea elitelor
intelectuale și organizarea învățământului după modelul sovietic; între 1949-
1962 se petrece colectivizarea în agricultură: confiscarea proprietăților
agricole private și crearea unor ferme sub administrația statului numite
G.A.C. (gospodării agricole colective – create după modelul colhozurilor
sovietice) şi G.A.S. (gospodării agricole de stat – create după modelul
sovhozurilor sovietice) – mai târziu denumite C.A.P.-uri (cooperative
agricole de producţie) şi I.A.S.-uri (întreprinderi agricole de
stat). Procesul colectivizării s-a desfăşurat în două etape principale: 1949-1953
şi 1953-1962, colectivizarea afectând populația rurală a României și fiind una
dintre cele mai violente reforme din timpul comunismului; pentru realizarea
scopurilor lor, în special după 1953, comuniștii recurgând la organele de
represiune și apelând la tactici dure. În aprilie 1962 era anunțată oficial
finalizarea procesului de colectivizare, aproximativ 95% din suprafața agricolă
a țării fiind încorporată în structurile de tip colectivist.

Un alt domeniu important în care s-a procedat după modelul

sovietic a fost industria, urmărindu-se transformarea României într-un
stat industrial-agrar. Modelul marxist de modernizare avea în vedere un
proces de industrializare forţată, punând accent pe industria grea, industria
chimică, petrol şi gaze etc. Acest proces a dus la înlocuirea proprietății private
cu cea de stat prin procesul de naționalizare în industrie, astfel încât
naționalizarea mijloacelor de producție și colectivizarea din agricultură au pus
la dispoziția statului o serie de resurse ce puteau fi exploatate în atingerea
scopurilor comuniștilor. România a încheiat un acord cu U.R.S.S. (mai 1945)
prin care au fost înființate sovromurile - companii mixte româno-sovietice
care între anii 1945-1946 au funcționat exclusiv în profitul economic al
U.R.S.S. În 1964 Rusia a încercat să impună un proiect de
organizare economică a țărilor comuniste est-europene, cunoscut
sub numele de „Planul Valev”, după economistul care l-a întocmit,
Emil Borisovici Valev. Întrucât acest plan prevedea pentru România un
statut de țară preponderent agrară și furnizor de produse agrare pentru țările
CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc înființat în 1949 de U.R.S.S. ca
o organizație economică a statelor comuniste, ca alternativă la Comunitatea
Economica Europeană), a fost contestat și respins de România.

Statul și-a extins investițiile în industria grea, în petrochimie sau

infrastructură. Procesul industrializării a determinat totodată
migrarea populației din lumea rurală spre cea urbană, ceea ce a
dus în perioada 1950-1960 la construirea unui număr mare de
locuințe. Nevoia crescândă de fonduri pentru realizarea tuturor
construcțiilor și investițiilor a dus la contractarea de către statul român a unor
împrumuturi financiare în timpul lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989);
rambursarea acestor datorii s-a făcut pe seama populației, care a fost supusă
așa-numitului proces de „raționalizare” a consumului. Deși agricultura
era prosperă, cantități imense de produse erau trimise la export, în timp ce
populația ajungea să consume marfa refuzată la export, în rații din ce în ce
mai mici; în plus, apa caldă menajeră și căldura din locuințe au ajuns și ele să
fie restricționate. Industrializarea a ajuns să fie supradimensionată, datoria
externă achitată la începutul lui 1989 și, cu toate acestea, țara se afla într-o
criză generalizată și într-o dramatică izolare diplomatică.

Lupta pentru putere în interiorul grupării

comuniste

În cadrul mișcării comuniste existau două grupuri, cel „național” al lui Gh.
Gheorghiu Dej și cel „moscovit” al Anei Pauker. Venit la putere, una din
preocupările principale a lui Gheorghiu Dej a fost deținerea controlului
absolut și lichidarea foștilor lideri ai comuniștilor, care puteau deveni oricând
un adversar politic. Astfel, în 1946 a fost anihilat Ștefan Foriș (fostul
lider comunist din perioada 1940-1944), urmat de Lucrețiu
Pătrășcanu, arestat în 1948 și ucis în 1954. În 1952 reușește să
înlăture gruparea moscovită condusă de Ana Pauker, aceasta fiind
exclusă din PMR și ținută în arest la domiciliu. În 1957, sunt
îndepărtați din conducerea partidului Miron Constantinescu și Iosif
Chișinevschi, doi dintre apropiații lui Dej.

În plan extern perioada guvernării staliniste a lui Gheoghiu Dej a fost fidelă
Moscovei. Din 1949 România devine membră a CAER și din 1955 a Tratatului
de la Varșovia, participând la intervenția din 1956 de la Budapesta. 

Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu

(1965-1989)
După moartea lui Gheorghiu Dej în 1965, PMR revine la denumirea anterioară
de PCR și este ales secretar general al partidului Nicolae Ceaușescu.
Dacă guvernarea lui Gheorghiu Dej a primit apelativul de „stalinistă”, cea a lui
Ceaușescu va rămâne cunoscută în istorie ca perioada „național-
comunismului”, perioadă în care se încearcă desprinderea de Moscova și
realizarea „socialismului prin forțe proprii”, reluarea relațiilor cu țările
occidentale întrucât noul lider dorea ca România să obțină o poziție cât mai
vizibilă pe plan internațional etc. Se reiau astfel legăturile politice, economice,
culturale cu statele occidentale, Ceaușescu efectuând numeroase vizite în
S.U.A., R.F.G., Marea Britanie etc. De asemenea, președinți precum Charles de
Gaulle al Franței, Richard Nixon și Gerard Ford (S.U.A.) au vizitat România.

<< Comunismul în
România/Attribution/Pri
m-ministrul Franței
Jacques Chirac (stânga)
împreună cu  Nicolae
Ceaușescu (dreapta) în
Neptun
Perioada 1945-1990 a rămas cunoscută în istorie ca perioada „Războiului
rece”, în fapt o confruntare între lumea democratică susținută de Statele Unite
și lumea comunistă ce gravita în jurul U.R.S.S. Datorită îmbunătățirilor
relațiilor cu Statele Unite în timpul lui Nicolae Ceaușescu, România a fost
implicată ca mediator în timpul războiului din Vietnam (1964-1975) în
negocierile cu regimul comunist din Vietnamul de Nord (până în 1968 când
Vietnamul de Sud este cucerit de cel de Nord). În 1965 este adoptată o nouă
constituţie comunistă, prin care România devenea Republică Socialistă. Sunt
eliberaţi deţinuţii politici, iar în învăţământ este permis studiul şi altor limbi
străine în afară de limba rusă, precum limbile franceză, engleză, germană.

În 1968 Ceaușescu, cu ocazia unei ședințe plenare a PCR, va

condamna crimele și abuzurile săvârșite de Gheorghiu Dej pentru
lichidarea adversarilor săi politici; de asemenea, va condamna
intervenția Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. În timpul său România a
încercat să se implice în rezolvarea conflictelor dintre statele arabe, a devenit
membra a G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife și Comerț) în 1971 și a
F.M.I. (Fondului Monetar Internațional) în 1972.

În 1974 Nicolae Ceaușescu înființează funcția de președinte al

României și devine președintele Republicii Socialiste România. De
la această dată regimul național-comunist dobândește din nou valențe
totalitariste, numit chiar de unii istorici o adevărată afacere de familie a lui
Ceaușescu. Asistăm la exacerbarea „cultului personalității” lui Ceaușescu
și totodată la un „socialism dinastic”, membrii familiei Ceaușescu fiind
promovați în funcții importante. Procesul industrializării forțate continuă, se
inițiază construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășanul, Casa
Poporului – care au necesitat fonduri importante și care au dus la secătuirea
resurselor țării și la creșterea datoriilor externe. Din 1980 începe achitarea
acestor datorii externe prin restrângerea drastică a consumului populației
– alimentele au fost „raționalizate”, pe „cartele” - ceea ce se reflectă
în scăderea nivelului de trai al populației.

Asistăm la încălcarea drepturilor omului: guvernul ceaușist, de teama

revoltelor, a încălcat dreptul la intimitate interceptând convorbirile telefonice
și corespondența populației. Cei considerați suspecți erau supravegheați
îndeaproape și arestați la domiciliu. Toate aceste traume sociale, economice,
politice și de orice natură vor duce la izbucnirea Revoluției din 16-17
decembrie 1989 la Timișoara, de unde s-a extins apoi în toată țara și care în
21-22 decembrie va înlătura regimul comunist, va deschide porțile democrației
și va reintegra România în rândul țărilor europene. Nicolae și Elena Ceaușescu
au fost judecați și apoi executați în 25 decembrie 1989 la Târgoviște.
Conducerea țării a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale care
a luat naștere în 22 decembrie 1989 și de către guvernul înființat în 26
decembrie. Primele alegeri libere au avut loc anul următor, pe 20 mai.

Disidența anticomunistă
În acestă a doua parte a lecției „România postbelică. Stalinism și național-
comunism” te vei informa cu privire la disidența anticomunistă. Expresia
„disidență anticomunistă” se referă la lupta împotriva regimului comunist pe
care oameni din diferite clase sociale - țărani, studenți, intelectuali - au purtat-
o prin diferite mijloace - greve, revolte, proteste, rezistențe armate în munți - . 

Pentru mai multe detalii despre acest subiect important, care intră la
examenul de Bacalaureat, citește în continuare „Disidența anticomunistă.” 

Pentru a reuși să pună în practică măsurile

precum colectivizarea, industrializarea etc. comuniștii au înființat în
august 1948 Direcția Generală a Securității Poporului
(DGSP) – Securitatea – care era de fapt poliția politică comunistă. Scopul
principal al acestei instituții era identificarea și eliminarea „dușmanilor
poporului”: persoanele considerate suspecte erau supravegheate
îndeaproape, urmărite, li se interceptau convorbirile și corespondența, iar
dacă erau catalogate drept „dușmani” ai regimului erau supuse la muncă
silnică, bătăi, internați în spitale de psihiatrie, ani grei de temniță în
închisorile comuniste de la Sighet, Râmnicu-Sărat, Gherla, Aiud, Pitești etc..
Cu toate acestea, comunismul a avut dintotdeauna opozanții săi,
fenomen cunoscut ca „disidența anticomunistă”; înăsprirea condițiilor de
viață și a restricțiilor regimului a făcut ca rezistența anticomunistă să ia
amploare în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Au existat numeroase greve
ale muncitorilor, revolte țărănești, rezistența armată din munți, protestul
intelectualilor ș.a.

Printre primii „dușmani ai poporului” care au fost închiși și executați trebuie

să amintim membrii partidelor politice interbelice: Iuliu Maniu, Constantin
I.C. Brătianu ș.a. Alături de ei au avut de suferit numeroși intelectuali și
oameni de cultură sau slujitori ai bisericii precum monseniorul Vladimir
Ghika. De altfel, închisorile din perioada comunistă pot fi catalogate după
tipul de personalități pe care le-au adăpostit. Putem vorbi astfel de: 

1. închisori comuniste de anchetă: Rahova;

2. închisori comuniste de tranzit: Jilava, Văcărești;
 3. închisori comuniste folosite ca lăgare de muncă silnică la
Canalul Dunăre-Marea Neagră și cele din Balta Brăilei:
închisoarea Poarta Albă, Periprava, Constanța, Midia, Cernavodă;
4. închisorile de reeducare: Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna,
Târgșor, Brașov, Ocnele Mari și multe altele;
5. închisorile comuniste de exterminare a elitei politice și
intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Pitești etc.

De asemenea, comuniștii au recurs la strămutarea forțată a unor comunități

întregi – deportările.

<<< Bărăganul ca zonă de deportare

În noaptea de Rusalii din 1951 (17/18 iunie) în numeroase de localităţi din
Banat şi din sud-vestul Olteniei au pătruns trupe de Securitate, militari,
grăniceri, miliţie şi pompieri, care au bătut la porţile localnicilor și i-au forțat
să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească locuinţele. Au fost astfel urcați în
vagoane în care înainte fuseseră transportate animale numeroși tineri şi
bătrâni, femei şi bărbaţi și duși în zonele pustii din Bărăgan, abandonați pe
câmp, departe alte localități. Terenul fusese deja parcelat în loturi pentru
fiecare familie. Cu puţinele lucruri aduse de acasă, căci li s-a permis să ia cu ei
doar ce puteau căra cu propriile mâini, oamenii au fost nevoiţi să-şi ridice un
adăpost cu materialele puține ce le-au fost date de către autorităţi. Datorită
condițiilor de viață grele, a lipsurilor de tot felul, mulți dintre ei au
murit. După eliberarea deportaţilor în 1956, localitățile din Bărăgan au
devenit „domicilii forțate“ pentru deţinuţii politici care îşi executaseră anii de
condamnare. După graţierea generală din 1964, casele de aici au fost
demolate și pământul arat.

Un alt mod de manifestare a nemulțumirilor față de regimul

comunist a fost mișcarea de rezistență armată din munți.
„Partizanii” anticomuniști s-au grupat deja în primăvara lui 1944
pe când trupele sovietice intrau în Bucovina și în nordul
Moldovei. După 23 august 1944, mișcarea armată s-a extins în toată țara: în
Gorj, Mehedinți, în munții Transilvanei, în Banat. Grupurile de rezistență
armată - Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui,
Mișcarea de Rezistență Națională - erau alcătuite din legionari, foști ofițeri din
armată, foști membri ai Partidului Național Liberal și ai Partidului Național
Țărănesc, intelectuali, țărani și mulți alții care au uitat toate diferențele dintre
ei și și-au unit forțele împotriva comunismului. În Munții Făgăraș s-au
remarcat gruparea „Haiducii Muscelului”, condusă de doi foști
ofițeri: Gheorghe Arsenescu (arestat în 1960) și Toma
Arnăuțoiu (arestat în 1958), precum și gruparea condusă de Ion Gavrilă
Ogoreanu. Femeile nu sunt nici ele străine de această mișcare, fiind demne de
amintit Maria Pop și Maria Jumbleanu (membre ale grupului Arsenescu –
Arnăuțoiu) sau Elena Rizea (Muscel). Aceste grupuri au fost însă încet-încet
decimate de către comuniști.

Manifestarea rezistenței anticomuniste s-a manifestat și în

rândurile țărănimii, aceștia refuzând colectivizarea și fiind supuși
din această cauză la numeroase represalii.

Un aspect aparte în lupta anticomunistă îl are lupta intelectualilor, care își

unesc țelurile, fie că pleacă peste hotare: Paul Goma, preotul Gheorghe
Calciu Dumitreasa, fie rămânând în țară: Doina Cornea, Ana
Blandiana, Mircea Dinescu ș.a.

Momentul naşterii dizidenţei în România îl reprezintă o scrisoare a

lui Paul Goma din ianuarie 1977, către reprezentanţii a ceea ce avea
să rămână în istorie Primăvara de la Praga – Charta 77. Paul Goma
a fost deţinut politic în perioada 1956-1963 (doi ani de închisoare la Jilava şi
Gherla şi restul cu domiciliu forțat la Lăteşti); din 1970 este catalogat drept
scriitor interzis la publicare. La sfârșitul anului 1977 va pleca în exil la Paris,
de unde va continua să lupte împotriva comunismului. Minerii din Valea
Jiului s-au revoltat în data de 1 august 1977 și l-au luat ca model pe Paul
Goma; în 2 august 1977 la Lupeni organele de partid și conducerea minei au
încercat să aplaneze revolta și să discute cu minerii care erau pregătiți să plece
la București; un număr de peste 10000 de mineri vor întrerupe lucrul în mine,
cerând condiții mai bune de muncă și de viață și își vor relua activitatea doar
după vizita lui Nicolae Ceaușescu care le promite soluționarea revendicărilor.
Acestea au fost însă îndeplinite doar în parte: programul de 6 ore (cu 4
schimburi pe zi), masă gratuită la intrarea în schimb, construirea de cămine și
cantine pentru nefamiliști, înființarea unor întreprinderi care să asigure locuri
de muncă pentru femei (precum Țesătoria Lupeni, Tricotaje Petroșani,
Confecții Vulcan etc.).  Revolta s-a finalizat însă cu arestarea a în jur de 15
persoane, considerate instigatoare la dezordine publică.

Cea mai cunoscută mișcare de protest a muncitorilor a rămas însă

cea de la Uzina de autocamioane „Steagul Roșu” din Brașov din
luna noiembrie 1987. Ea a fost semnalul că oamenii nu mai puteau îndura
persecuțiile și lipsurile și că prăbușirea regimului era aproape. În noaptea de
14/15 noiembrie muncitorii au început o grevă pe care au
continuat-o cu marșul din 15 noiembrie, muncitorii îndreptându-se
spre Comitetul Judeţean al P.C.R. și scandând:

„Hoții”, „Vrem pâine fără cartelă”, „Vrem lumină și căldură”, „Vrem duminica
înapoi”, „Vrem mâncare la copii” etc. Pe drum muncitorilor li s-au alăturat și
alți cetățeni iar lozincile revendicative s-au transformat în lozinci
anticomuniste: „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatorul!” etc.
Manifestanții au cântat „Deșteaptă-te române” și au devastat sediile
Consiliului Județean și al Primăriei, însă au fost opriți de forțele securității și
de arestările ce au urmat (peste 50 de muncitori au fost arestați și li s-a
desfăcut contractul de muncă).

Împotriva regimului au protestat însă nu numai muncitorii, țăranii sau

intelectualii, ci și foștii demnitari comuniști. A rămas celebră „Scrisoarea
 celor șase” concepută de Gheorghe Apostol și semnată de Corneliu Mănescu,
Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu și Grigore
Răceanu. Scrisoarea a fost citită pe postul de radio „Europa Liberă”
în martie 1989, post de radio înființat de Congresul Națiunilor Unite care
emitea în Europa de Est, care a fost bruiat și interzis de comuniști deoarece
prin intermediul său disidenții își manifestau opoziția față de
regimul comunist – fenomenul a mai fost numit și „opoziția pe unde scurte”.
Semnatarii scrisorii au fost arestați, anchetați și puși apoi în arest la domiciliu.

Perioada 1945-1989 va rămâne în istoria românilor o pagină

neagră scrisă cu suferințele a numeroși oameni. Oricare a fost forma
de protest aleasă și oricare a fost categoria socială a protestatarilor, ceea ce i-a
unit a fost lupta împotriva comunismului și a represiunilor lui, reușind până la
urmă să răstoarne regimul cu prețul vieților pierdute în anii de închisori și în
Revoluția din decembrie 1989.

Construcția democrației
postdecembriste
Construcția democrației postdecembriste nu a fost un proces tocmai ușor și
rapid, societatea fiind zdruncinată în urma evenimentelor petrecute în anul
1989. Cu toate acestea, printre primele măsuri luate în vederea construcției
democrației postdecembriste au fost revenirea la
pluripartidism, organizarea alegerilor libere, alcătuirea unui nou
act fundamental care să reflecte transformările prin care trecuse societatea
românească.

În pagina ”Construcția democrației postdecembriste” vei afla mai

multe detalii despre președinții României de după 1989 și care au fost
contribuțiile lor la dezvoltarea țării.

Cuprins

 De ce studiem tema construcției democrației postdecembriste?

 Construcția democrației postdecembriste
De ce studiem tema construcției
democrației postdecembriste?
Ceea ce s-a întâmplat după Revoluția din decembrie 1989 a dus la schimbări
majore în viața politică și socială românească. Printre primele măsuri luate
după căderea comunismului se numără revenirea la pluripartidism,
organizarea alegerilor libere, alcătuirea unui nou act fundamental care să
reflecte transformările prin care trecuse societatea românească. Cu toate
acestea, trecerea la democrație a reprezentat un proces de tranziție, marcat
de numeroase frământări interne.

Construcția democrației
postdecembriste
Anul 1989 a reprezentat un an de o deosebită importanță pentru
Europa Centrală și de Est întrucât a fost anul prăbușirii
regimurilor comuniste, fapt favorizat și de politica reformatoare a
lui Mihail Gorbaciov după anul 1985. Țări precum Ungaria, Polonia,
Bulgaria sau Cehoslovacia au reușit să înlăture regimul comunist, realități care
au influențat evenimentele din România. Exemplul țărilor comuniste vecine,
la care se adaugă înrăutățirea situației economico-sociale a populației și a țării
în ultimii ani de guvernare a lui Nicolae Ceaușescu, lipsa tot mai acută a
lucrurilor de strictă necesitate și încălcările grave ale drepturilor și libertăților
cetățenești, în contrast cu luxul familiei Ceaușescu, toate acestea au
constituit o sumă de factori care au dus la declanșarea Revoluției din
decembrie 1989. Revoluția a izbucnit la Timișoara, în 16-17 decembrie,
extinzându-se apoi în tot cuprinsul țării. Astfel, la 22 decembrie 1989
asistăm la fuga și arestarea soților Ceaușescu, care vor fi judecați și
executați la Târgoviște, pe 25 decembrie.

Pe 22 decembrie se constituie Frontul Salvării Naționale (FSN) - condus

de Ion Iliescu, iar pe 26 decembrie FSN formează un guvern provizoriu în
care Petre Roman este numit prim-ministru. Menirea FSN și a
guvernului provizoriu a fost asigurarea tranziției spre noul regim democratic
ce va fi instaurat oficial pe 20 mai 1990, odată cu primele alegeri libere
câștigate de FSN și Ion Iliescu.

Printre primele măsuri luate după căderea comunismului se numără:

  revenirea la pluripartidism,
 organizarea alegerilor libere,
 alcătuirea unui nou act fundamental care să reflecte
transformările prin care trecuse societatea românească.

Astfel, legalizarea pluripartidismului este realizată prin decretul-lege din 31

decembrie 1989: reapar vechile grupări politice din perioada interbelică (PNL,
PSD, PNȚ – devenit PNȚ-CD) și se formează partide noi (FSN, PD, PRM,
PUNR ș.a.).

<<<<  Manifestanții în fața Palatului Victoria în februarie 1990

Trecerea la democrație nu s-a realizat însă brusc, fiind un proces de tranziție,

marcat de numeroase frământări. Menținerea influențelor structurilor din
perioada comunistă a dus la numeroase manifestații în aprilie 1990 în Piața
Universității. În 13-15 iunie 1990 a avut loc „mineriada” care a pus
punct într-o manieră brutală și cu numeroase victime
manifestațiilor din Piața Universității. De asemenea, în societatea civilă
apar o serie de organizații nonguvernamentale care militau pentru respectarea
drepturilor omului și modernizarea societății, precum: Liga pentru
Apărarea Drepturilor Omului, Societatea Timișoara, Grupul pentru
Dialog Social ș.a. Vor apărea, prin urmare, disensiuni între toate aceste
organizații și diverse instituții ale statului, care vor face trecerea spre
democrație mai lentă, comparativ cu celelalte foste țări comuniste.

„Proclamația de la Timișoara”, în 12 martie 1990, a fost unul din

evenimentele postdecembriste care a determinat de asemenea
reacții nedemocratice din partea persoanelor vizate. „Proclamația” a
fost un document programator redactat în urma manifestației populare din
Piața Operei din Timișoara din data de 11 martie, scopul său declarat fiind cel
al condamnării comunismului; în acest sens, celebrul punct 8 al acestei
„Proclamații” propunea eliminarea temporară din viața politică a foștilor
activiști și ofițeri de securitate.

„...propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi

consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști
comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a
țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi
societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea
națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de
asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să
interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al
țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii
noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții
în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea
profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe
grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au
abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de
privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o
asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere
un Președinte ..." (Fragment din punctul 8 al „Proclamației de la
Timișoara”).

Pe 8 decembrie 1991 noua Constituție este supusă referendumului

și, votată de majoritatea cetățenilor prezenți la vot, va intra în
vigoare. Noua constituție va fi actul fundamental pe baza căruia se va elabora
legislația necesară funcționării instituțiilor statului și vor fi prevăzute
drepturile și libertățile cetățenești. Constituția va fi revizuită în 2003, prin
prelungirea mandatului președintelui la 5 ani, de la 4 ani cât era înainte.

La 11 octombrie 1992 sunt organizate noi alegeri, câștigate tot de

Ion Iliescu, aflat în fruntea Partidului Democrației Sociale din
România (PDSR). În anul 1996 asistăm la o alternanță în guvernare, pe 17
noiembrie alegerile fiind câștigate de Emil Constantinescu și Convenția
Democratică din România (CDR). Venirea la guvernare a CDR va constitui
începutul unor modificări legislative, care însă nu vor putea fi finalizate
datorită succedării a trei premieri: Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur
Isărescu.

<<<  Klaus Iohannis, actualul președinte al României 

În noiembrie 2000 revine la președenție Ion Iliescu în fruntea
Partidului Social Democrat (PSD), acest an însemnând totodată și ieșirea
de pe scena politică a PNȚCD. În 2004 o nouă alternanță aduce la guvernare
Alianța Dreptate și Adevăr (D.A.) - alianță politică între PNLși PD - iar
ca președinte pe Traian Băsescu, în timp ce premier este Călin
Popescu Tăriceanu. Mandatul dintre 2009-2014 (cu prelungirea
mandatului la 5 ani) îi va reveni tot lui Traian Băsescu. Alegerile din 2014
vor fi câștigate de Alianța Creștin Liberală (ACL) formată din PDL
și PNL, președinte fiind ales Klaus Iohannis.

Politica externă a adus schimbări deosebite în evoluția democrației

postdecembriste prin admiterea în martie 2004 în NATO sau acceptarea în
Uniunea Europeană (ianuarie 2007), statul român fiind astfel integrat
valorilor politice și sociale europene. Cu toate acestea, evoluția democratică nu
este un proces încheiat, ci încă este în curs de desfășurare, societatea
românească trebuind să se confrunte mereu cu noi provocări în alinierea
continuă la standardele europene.

Tema 4: Relațiile internaționale

Relațiile internaționale susținute de Țările Române (și mai târziu de
România) au avut o influență majoră asupra situației politice, sociale și
economice interne. Fie că au luptat defensiv sau ofensiv sau au apelat la
diplomație, conducătorii români au făcut în mare parte tot ce au putut pentru
ca integritatea teritorială să rămână intactă.

De asemenea, Țările Române / România au avut, nu de puține ori, un rol cheie

în acțiunile politice, diplomatice și armate intreprinse de alte țări.

Citește mai multe despre acestea în manualul clasei a 12-a redactat de

profesori competenți. Iată care sunt temele abordate în capitolul ”Relațiile
internaționale”:

 Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și

la începuturile modernității unde vom discuta despre domniile lui
Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și
Mihai Viteazu. De asemenea, aici vei găsi informații despre Unirea de la
1600.
 România și concertul european;
  Studiu de caz: Vocile diplomației românești. De la Dimitrie Cantemir
șa Grigore Gafencu;
 România în Războiul Rece;
 Studiu de caz: Diplomația românească între Tratatul de la Varșovia și
Uniunea Europeană.

Spațiul românesc între diplomație și

conflict în Evul Mediu și la
începuturile modernității
Cuprins

 De ce studiem tema spațiului românesc între diplomație și conflict

în Evul Mediu și la începuturile modernității?
 Rezistența antiotomană a Țărilor Române în secolele XIV-XV

De ce studiem tema spațiului românesc

între diplomație și conflict în Evul
Mediu și la începuturile modernității?
Luptele purtate de români pe parcursul secolelor XIV-XVI au constituit o
perioadă de consolidare a statelor medievale românești, de apărare a
integrității lor teritoriale și a independenței lor politico-administrative. În
fața tendințelor expansioniste ale Imperiului Otoman și a dorinței acestuia
de a înainta până la Viena, în inima Europei, Țările Române au avut un rol
activ, reușind să oprească înaintarea turcilor la Dunăre. În acest context s-a
afirmat, pe bună dreptate, că Țările Române, au reprezentat un „bastion al
creștinătății” în calea înaintării otomane. Se remarcă în lupta antiotomană
mari personalități politice în persoana unor domnitori precum Mircea cel
Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel
Mare, care au știut să îmbine diplomația și confruntările militare în
realizarea acestor deziderate enumerate mai sus.
Sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII au fost marcate de domnia
lui Mihai Viteazul (1593-1601), cel care a reușit să unească pentru scurt timp
cele trei state româneşti: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.

De asemenea, îți recomandăm să citești și următorul referat:

Eseu-despre-rolul-sp
ațiului-românesc-în-relațiile-internaționale-din-secolele-al-XIV-lea-al-XVIII-lea-2229.pdf

Rezistența antiotomană a Țărilor

Române în secolele XIV-XV
Spre sfârșitul secolului al XIV-lea în S-E Europei se afirmă o nouă
putere, cea a Imperiului Otoman care, în expansiunea sa, ajunge
până la Dunăre, în apropierea Țărilor Române. Statele românești erau
așadar expuse atacurilor otomane, care - sub conducerea lui Baiazid I -
urmăreau să înainteze spre nord și vest și ținteau astfel să cucerească inima
Europei (Viena). Preocuparea principală a celor trei state românești medievale
a devenit, așadar, păstrarea integrității lor teritoriale în lupta cu Imperiul
Otoman care dorea să le cucerească și să le transforme în pașalâcuri.

Țările Române au purtat astfel, datorită inferiorității numerice, un război

defensiv cu Poarta, în încercarea de a-și păstra statutul politic. Nu vor reuși
să-și păstreze independența, însă nici nu vor fi transformate în pașalâcuri:
statutul lor politico-juridic va evolua spre autonomie, relațiile cu Imperiul
Otoman fiind reglementate din secolul al XV-lea prin Capitulații.

<<<< Baiazid I
Capitulațiile erau tratate bilaterale care stabileau statutul țărilor române
în cadrul Imperiului Otoman, potrivit cărora statele române își păstrau
autonomia internă și o libertate limitată în relațiile internaționale; erau
obligate să plătească în mod regulat tribut Porții; trebuiau să se conformeze
politicii externe a Imperiului Otoman. Dacă până spre jumătatea secolului al
XVI-lea tributul semnifica răscumpărarea păcii, de la sfârșitul aceluiași secol
dominația otomană se va accentua.

După cum am amintit deja, tehnica adoptată de domnitorii români în

confruntările lor cu Imperiul Otoman a fost cea defensivă. Domnii
români, conducători ai unor armate inferioare numeric celei otomane, au
trebuit să își folosească la capacitate maximă trupele și astfel au adoptat
deseori tactica “pământului pârjolit”, prin evacuarea satelor și retragerea
locuitorilor spre munți, distrugerea recoltelor pentru a priva otomanii de
hrană, otrăvirea fântânilor, continua hărțuire a adversarului prin atacuri
neașteptate și desfășurarea luptei într-o zonă favorabilă taberei
românești: atac în zile cețoase (lupta de la Vaslui), atac surpriză (atacul
de noapte de la Târgoviște), locuri înguste (bătălia de la Posada), ținuturi
mlăștinoase (confruntarea de la Rovine) ș.a.

Aceste tactici însă periclitau și bunăstarea românilor și presupuneau

sacrificii economice imense din partea locuitorilor care rămâneau fără resurse
de aprovizionare. În contextul unui pericol otoman iminent, boierimea a
asigurat domnului sprijinul militar și material necesar, însă au existat situații
când boierii au preferat calea diplomației. Putem observa că situația statelor
române depindea un numai de factorii militari, ci de o sumă de factori interni,
social și politici.

Pe plan extern putem observa cum încercarea de rezistenţă

antiotomană a apropiat uneori Țara Românească și Moldova de
Regatul Ungar, ameninţat şi el de expansiunea Porții. De asemenea,
Țările Române vor participa alături de statele creștine vecine la cruciadele
antiotomane, având o contribuție însemnată în acest sens. Obiectivul
constant al politicii purtate de domnii români, atât în relațiile cu puterile
creștine, cât și în cele cu Imperiul Otoman, a fost păstrarea ființei statale
românești, în contextul în care state vecine mai puternice precum cele ale
sârbilor, bulgarilor, ungurilor, au fost înglobate în Imperiul Otoman,
dispărând pentru o perioadă de pe harta politică europeană. În aceste
confruntări cu Imperiul Otoman s-au remarcat personalități politice ale Evului
Mediu românesc precum Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de
Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare etc.
Domnia lui Mircea cel Bătrân
(1386-1418)
În pagina ”Domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418)” te vei putea
informa cu privire la acțiunile diplomatice și militare ale domnitorului Țării
Românești. Domnia lui Mircea cel Mare (Bătrân) a fost marcată de luptele
împotriva Imperiului Otoman care era în plină ascensiune. Acesta a ținut piept
cu succes atacurilor otomane, făcându-și aliați din rândul domnitorilor
Moldovei, precum și aliați străini - Vladislav Iagello, Sigismund de
Luxemburg.

Primul mare domnitor român care a contribuit la mișcarea de

rezistență antiotomană și a purtat o politică de alianțe cu statele
vecine în acest sens a fost Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești
între anii 1386-1418. Conflictul deschis cu otomanii a fost declanşat de
intervenția lui Mircea cel Bătrân la sud de Dunăre, preluând stăpânirea
Dobrogei și încorporând-o la Țara Românească. Intervenind în favoarea
țarului Vidinului și încercând să ofere sprijin și cneazului sârb Lazăr în lupta
cu otomanii de la Kossovopolje (1389), Mircea va intra în conflict direct cu
Baiazid I zis “Fulgerul”, care revendica acele teritorii; turcii vor organiza
numeroase incursiuni la nordul Dunării.

Îmbinând acțiunile militare cu cele diplomatice, Micea cel Bătrân va încerca să

se asigure că beneficiază de ajutorul vecinilor săi sau, cel puțin, că nu va fi
atacat de aceștia cât timp își concentra forțele în lupta împotriva ortomanilor.
Astfel, domnitorul român a încercat să colaboreze cu domnitorii
Moldovei, mai ales cu Petru I Mușat și Alexandru cel Bun; în anul
1389, Mircea cel Bătrân și Petru I Mușat au semnat un tratat care
avea drept scop apărarea reciprocă în fața intențiilor regelui
maghiar Sigismund de Luxemburg (1387-1437) de a cuceri Țările
Române. Tot în 1389 Mircea se orientează spre Polonia (sfătuit de Petru I
Mușat) și va încheia un tratat cu regele Poloniei, Vladislav Iagello, la Radom.
 <<<<<<<<< Sigismund de Luxemburg, portret
atribuit lui Pisanello

Este semnificativ faptul că acest tratat era încheiat ca între doi suverani, de pe
poziții egale; el prevedea acordarea de sprijin reciproc împotriva regelui
Ungariei (considerat dușman comun), în timp ce ajutorul împotriva altor
inamici ai fiecăreia dintre părți era lăsat la latitudinea fiecărui suveran în
parte. Primejdia iminentă a Imperiului Otoman a umbrit oarecum tendințele
hegemonice ale Ungariei și a determinat o apropiere între cele două state
vecine, consecința fiind semnarea tratatului antiotoman dintre Mircea
cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg la 7 martie 1395, la Brașov,
prevăzând ajutor reciproc în cazul unui atac otoman. Însemnătatea
acestui tratat rezidă din faptul că este primul de acest fel – alianță
antiotomană – din SE Europei.

Atitudinea politică a lui Mircea nu putea rămâne fără urmări, astfel

încât asistăm la organizarea de către sultanul Baiazid I zis Fulgerul
(1389-1402) a unei expediții în nordul Dunării cu scopul de a-l înlătura
pe domnul român. Mircea cel Bătrân a convocat astfel “Oastea cea mare”
însumând aproximativ 40 000 de oșteni și a apelat la tactica pârjolirii
terenurilor. Confruntarea decisivă a avut loc la Rovine, undeva între Argeș și
Turnu, pe 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395, istoricii nepunându-se încă de
acord asupra acestei date, din lipsa unor mărturii istoriografice
suficiente. Bătălia de la Rovine a reprezentat o confruntare cu
pierderi umane serioase pentru ambele armate și s-a finalizat cu
victoria românilor conduși de Mircea cel Bătrân, care însă era un
voievod încă tânăr. Cu toate acestea, armata otomană era încă destul de
puternică și numeroasă și înaintarea ei nu a putut fi oprită, însă a fost
înlăturat pericolul transformării Țării Românești în pașalâc. În plus, Mircea
pierde sprijinul boierimii, care susține un pretendent pe nume Vlad, numit
domn de către otomani. 

Notă: Nu a existat o localitate sau alt loc purtând numele de Rovine, acesta
este preluat ca atare dintr-o traducere în sârbește a unei cronici bizantine.
(Neagu Djuvara - O scurta istorie ilustrată a Românilor)

<<<<<< Mircea cel Bătrân

Pericolul otoman și amenințarea de înaintare spre centrul Europei

a determinat creștinătatea, la inițiativa papei Bonifaciu al IX-lea, să
își unească forțele într-o nouă cruciadă antiotomană, sub
conducerea lui Sigismund de Luxemburg. Astfel, a avut loc în 1396
Cruciada de la Nicopole. Trupele cruciate au trecut Dunărea pe la Orşova,
au ocupat Vidinul şi Rahova şi au înconjurat cetatea Nicopole, începând
asediul cetăţii. Venit să despresoare cetatea, Baiazid I a înfrânt oștile creștine,
determinându-le să se retragă spre Dunăre. 

Dezastrul bătăliei de la Nicopole a descurajat pentru aproximativ jumătate de

secol alte încercări ale creştinilor de a-şi uni forțele pentru alungarea
otomanilor din Europa, rămânând ca greul bătăliilor să fie suportate doar de
statele vecine Porții: Ungaria şi Ţările Române.

În vara anului 1402 a avut loc confruntarea de la Ankara, între

trupele Otomane conduse de Baiazid I și cele mongole conduse de
Timur Lenk; în urma acestei bătălii sultanul Baiazid I va fi luat
prizonier și va muri câteva luni mai târziu. Fiii lui Baiazid vor declanșa
un adevărat război civil în vederea obținerii succesiunii la tronul tatălui lor, iar
Mircea cel Bătrân va interveni în această luptă susținându-l pe unui dintre fii
acestuia, Musa. Musa va ajunge la conducerea otomanilor și îi va oferi lui
Mircea o serie de posesiuni în dreapta Dunării. Astfel, pentru câțiva ani, Țara
Românească va beneficia de o perioadă de pace și stabilitate, refăcându-se
după confruntările armate prin care trecuse.

În anul 1413, Musa este însă înfrânt de fratele său Mehmed I care
va încerca să îl pedepsească pe Mircea pentru sprijinul acordat
fratelui său și va relua politica războinică împotriva
Munteniei. Otomanii vor trece așadar din nou Dunărea, vor recuceri cetățile
Giurgiu și Turnu și vor ocupa Dobrogea în 1417 (după unele mărturii, în 1420).

Mircea este obligat să recunoască superioritatea Porții și va accepta să plătescă

un tribut anual, în schimbul independenței Țării Românești; tributul
reprezenta la acel moment doar răscumpărarea păcii și garanta neamestecul
otomanilor în organizarea internă a țării. Mircea cel Bătrân s-a bucurat la
vremea respectivă de un mare prestigiu în răsăritul Europei, fiind
singurul care l-a învins de două ori pe sultanul Baiazid I, fiind
numit chiar de cronicarul turc Leunclavius „principe între creștini,
cel mai viteaz și cel mai ager”.

Domnia lui Iancu de Hunedoara

(1441-1456)
O altă personalitate reprezentativă a istoriei românești a secolului al XV-lea a
fost voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. El a fost voievod al
Transilvaniei în anul 1441, guvernator al Ungariei între 1446-
1453 și căpitan general al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-
1456. Iancu de Hunedoara a fost de origine etnică românească, deși sunt
mulți susținători ai originii sale maghiare, probabil și datorită integrării sale în
nobilimea maghiară prin educația și religia sa.

Schemă-Iancu-de-Hu
nedoara-3611.pdf
Iancu de Hunedoara (Ioan Hunyadi / Huniade) a fost personalitatea politică
ce s-a remarcat în luptele împotriva Imperiului Otoman din secolul al XV-lea
și a fost suficient de abil, folosindu-și talentele diplomatice și militare pentru
organizarea acestor confruntări prin realizarea unei noi coaliții creștine care să
oprească înaintarea turcilor spre centrul Europei. Imperiul Otoman se afla
la acea vreme în plină ascensiune, organizând atacul militar decisiv
asupra Constantinopolului, ultima relicvă a Imperiului Bizantin și
pregătind cucerirea Belgradului.

În anul 1441 Iancu de Hunedoara reuşeşte să înfrângă o oaste

otomană în Serbia. Un an mai târziu, în 1442, se va confrunta cu o altă
armată ce a pătruns în Transilvania și inițial, fiind luat prin surprindere, este
învins la Sântimbru, lângă Alba Iulia (18 martie 1442), apoi i-a
înfrânt pe turci între Alba Iulia şi Sibiu. În septembrie 1442 Iancu
obține o victorie deplină asupra oastei turceşti pe cursul superior al râului
Ialomiţa. Trecerea Carpaţilor în Țara Românească şi lupta de pe
Ialomiţa a marcat începutul acţiunii militare ofensive a
voievodului, nominalizându-l ca persoana cea mai potrivită care ar
putea să conducă o coaliţie europeană antiotomană. Tot acum îl va
impune ca domn aici pe Vlad Dracul, tatăl viitorului domnitor Vlad Țepeș.

<<<<< Iancu de Hunedoara

De aceea, când în anul 1443 papa Eugeniu al IV-lea a lansat apelul
pentru organizarea unei noi cruciade menite să alunge turcii din
Europa, Iancu de Hunedoara va începe pregătirile pentru expediţia la
sud de Balcani, numită „Campania cea lungă” (septembrie 1443 -
ianuarie 1444). Oastea lui Iancu s-a concentrat în Banat și a reușit să
cucerească orașul Nisa, apoi teritoriul până la est de Sofia. Datorită condiţiilor
vremii de iarnă, voievodul a dispus retragerea la Zlatniţa, dând mai multe
lovituri otomanilor, bazându-se însă mai mult pe forțe proprii, întrucât
ajutorul promis a fost sub aşteptări.

Succesele din „Campania cea lungă” au dus la reluarea tratativelor pe plan

european pentru organizarea unei noi cruciade antiotomane. Astfel, în 1444 se
va organiza Cruciada de la Varna, sub conducerea lui Vladislav I, regele
Ungariei și Poloniei. Oastea creștină va fi însă înfrântă iar regele Vladislav I va
muri în luptă. În anul 1445 Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracul au susţinut o
campanie de-a lungul Dunării, recuperând cetatea Giurgiu.

În anul 1452 Iancu încheie pacea de la Adrianopol cu Mehmed al II-

lea, prin care sultanul se angaja să nu atace timp de trei ani Ţara
Românească, Transilvania, Serbia şi Ungaria şi să nu construiască
alte fortificaţii pe linia Dunării.

Anul 1453 reprezintă un moment important în strategia plănuită de Imperiul

otoman de înaintare către inima Europei. Căderea Constantinopolului a
reprezentat totodată și sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit. În ce
privește Ţările Române și Ungaria, erau primele amenințate de planurile
Porții, care pregătea o campanie de cucerire a Belgradului, cetate aflată atunci
sub stăpânirea maghiară. Iancu de Hunedoara, la acel moment căpitan
general al Ungariei și Transilvaniei, prevăzuse atacul sultanului Mehmed al II-
lea și se pregătise adecvat.

El reușește să înfrângă armata otomană și să oprească pentru un timp

avansarea turcilor spre Europa și transformarea Ungariei în
pașalâc. Unii istorici au afirmat că „bătălia de la Belgrad a decis soarta
lumii creştine” iar Iancu de Hunedoara a primit apelativul de „atlet
al lumii creștine”. Câteva săptămâni mai târziu Iancu de Hunedoara va
muri răpus de ciumă.
Domnia lui Vlad Țepeș (1448; 1456-
1462; 1476)
Domnia lui Vlad Țepeș a rămas în istorie, de numele său legându-
se o mulțime de legende precum și cărți îndrăgite astăzi de
milioane de oameni. În ceea ce privește spațiul românesc, domnia lui Vlad
Țepeș a însemnat, ca și în cazul celorlați domnitori o luptă împotriva
otomanilor. Toate detaliile, incluzând miturile despre numele său, le poți citi
în manualul pentru clasa a XII-a oferit de profesorii noștri.

Vlad Țepeș, fiul domnitorului Vlad Dracul și nepotul lui Mircea cel Mare
(Bătrân) va fi înscăunat de Iancu de Hunedoara în anul 1456 ca domn al Țării
Românești, fiind o mișcare strategică prin care acesta își asigura domnia în
timpul luptelor de la Belgrad.

După moartea lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș va continua

lupta antiotomană, cu atât mai mult cu cât se preconiza o nouă
cruciadă susținută financiar de papalitate, a cărei conducere
trebuia să îi fie înmânată fiului lui Iancu de Hunedoara,
Matei/Matia Corvin – rege al Ungariei.

Schemă-Vlad-Țepeș-
3619.pdf

În momentul venirii sale pe tron, Țara Românească era frământată de

numeroase lupte interne pentru putere, iar boierimea va fi supusă unor
măsuri destul de aspre pentru a fi adusă la ascultare. Prin măsurile luate
împotriva opozanților, Vlad Țepeș a întărit puterea centrală și s-a simțit
suficient de sigur pentru a înfrunta Imperiul Otoman, refuzând plata
tributului în 1459. Vlad Țepeș este chemat la Constantinopol, Hamza
Pașa din Vidin având misiunea de a-l captura, însă misiunea lui nu
reușește. Vlad Țepeș
Între 1461-1462 Vlad Țepeș organizează campania de la sudul
Dunării, având drept scop dezorganizarea armatei otomane,
extenuată după campania din Asia Mică (împotriva lui Uzun
Asan). Într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin, expediată din Giurgiu la 11
februarie 1462, domnul muntean menţiona că a încălcat pacea cu turcii şi îi
solicita acestuia ajutor împotriva otomanilor.

Matei Corvin i-a promis ajutorul, însă la momentul în care el a părăsit Buda
campania era deja încheiată. Mehmed al II-lea nu putea lăsa nepedepsită
cutezanța domnului român și, în fruntea unei armate numeroase (peste 100
000 soldați și nave de război) se va îndrepta spre Dunăre. Vlad Țepeș reușise
să strângă la arme în jur de 30 000 de oșteni, cu care a încercat să oprească
înaintarea otomanilor la Turnu; turcii reușesc noaptea să treacă Dunărea
îndreptându-se spre Târgoviște.

Atacul de noapte de la Târgoviște

Vlad Ţepeş va aplica tactica tradițională a hărţuirii, pustiind pământul,
otrăvind fântânile și atacând grupurile de ostași turci plecate după
hrană. Acestea au fost împrejurările celebrului atac de noapte de la
Târgoviște din 16-17 iunie 1462, care a demoralizat și mai mult
oastea otomană. Ţinta atacului a fost sultanul, care însă a scăpat, cortul său
fiind confundat cu al unui vizir; după această încercare de asasinat, sultanul se
va retrage pe ascuns, în retragerea sa trecând pe lângă o pădure în care
atârnau o mulţime de turci trași în țeapă, privelişte care l-a înspăimântat.
Sultanul s-a retras spre Brăila și a părăsit țara în care oastea pierea de foame.

Unii cronicari afirmă că sultanul l-ar fi lăsat la plecare domn la Târgovişte pe

fratele lui Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos, cu scopul de a atrage de partea sa pe
toţi cei care nu erau de acord cu măsurile și politica lui Ţepeş. Radu cel
Frumos nu dorea continuarea luptei antiotomane și boierii vor
trece de partea sa. În această situație, fiind părăsit majoritatea boierilor,
dar având totuși alături o oaste destul de numeroasă, Vlad Ţepeş va trece în
Transilvania în toamna lui 1462 pentru a se întâlni cu Matei Corvin, în al cărui
ajutor nădăjduia. Departe însă de a-l ajuta, îl va acuza de trădare a
cauzei creștinilor şi îl va închide la Vişegrad 12 ani și apoi 2 ani la
Buda cu domiciliul forţat.

Domnul muntean va fi eliberat în 1475 la cererea lui domnului Moldovei

Ștefan cel Mare, în contextul amenințării otomane tot mai mari asupra
teritoriilor nord dunărene și va fi repus în 1476 pentru foarte scurt timp (două
luni) ca domn al Munteniei. Va muri asasinat, fiind decapitat și capul
trimis sultanului, care l-a așezat într-o țeapă – ca dovadă a
triumfului asupra lui Vlad Țepeș.

Domnia lui Ștefan cel Mare (1457-

1504)
Domnia lui Ștefan cel Mare a avut o durată de 47 de ani, timp în
care a purtat mai multe bătălii și a avut un sistem de alianțe bine
pus la punct contra otomanilor. În urma domniei lui Ștefan cel
Mare, Moldova a rămas o țară prosperă, autonomă față de Imperiul Otoman
și cu drepturi egale cu cele ale țărilor vecine și, de asemenea, cu un remarcabil
prestigiu internațional. Trebuie menționat faptul că Ștefan s-a luptat cu toți
cei care doreau să știrbească independența Moldovei: Matei Corvin
Ungaria sau Ioan Albert al Poloniei. 

După moartea lui Alexandru cel Bun (1400-1432) Moldova va cunoaște o

perioadă de un sfert de secol de frământări și lupte interne pentru domnie,
până la venirea pe tron a marelui domn Ștefan cel Mare. Astfel, la vârsta de 24
de ani, Ştefan cel Mare a preluat tronul în urma bătăliei de la Doljeşti, pe Siret,
înlăturându-l pe Petru Aron. Adunarea ţării l-a proclamat pe Ştefan cel Mare
domnitor, acesta beneficiind și de sprijinul domnului muntean Vlad Țepeș.

Schemă-Ștefan-cel-M
are-3616.pdf

În ce privește politica externă, domnul moldovean va urmări întărirea

relațiilor diplomatice cu Ungaria și Polonia și continuarea luptei
antiotomane. Încă de la începutul domniei sale, Ștefan se orientează
către Polonia, care era direcţia tradiţională a politicii externe a
Moldovei de până atunci, încheind un tratat de vasalitate cu regele
Cazimir al IV-lea în 1459 și primind drept consecință înapoi
Hotinul.

<<<< Ștefan cel Mare

Conștient de importanța strategică și comercială a cetății Chilia, în 1462
Ștefan cel Mare va asedia Chilia, pierzând însă această bătălie; va reuși să
cucerească cetatea în 1465. Pentru îmbunătățirea sistemului de apărare,
Ștefan cel Mare va reconstrui Cetatea Chilia pe malul stîng al Dunării (Cetatea
Chilia Nouă) în vara lui 1479.  Relațiile cu Ungaria sunt încordate
datorită tratatului semnat de Ștefan cu Polonia și  datorită Chiliei,
stăpânită de Ungaria și recucerită de Ștefan în 1465. Drept
urmare, Matei Corvin organizează o campanie în Moldova soldată cu
lupta de la Baia în 1467, în care domnul Moldovei iese
învingător. În anul 1474 Ștefan va încheia un tratat antiotoman cu Matei
Corvin, în condiții de egalitate.

În 1473 Ștefan refuză plata tributului către Poartă redeclanșând

conflictul antiotoman. În același an, Ștefan pătrunde în Ţara Românească
în fruntea unei oştiri și îl înlătură de la domnie pe Radu cel Frumos, vasalul
Porţii Otomane; în locul lui îl instalează pe Laiotă Basarab, considerându-l
potrivit pentru planurile sale viitoare antiotomane. Pe linia aceasta a pregătirii
confruntării cu turcii, domnul Moldovei se va strădui să-și atragă aliați și a
încercat să stabilească legături directe cu Veneţia, cu papalitatea, dar și cu
statele asiatice şi din Caucaz. Spre sfârșitul anului 1474 Mehmed al II-
lea i-a ordonat lui Ştefan cel Mare să aducă personal tributul la
Istanbul şi să cedeze Imperiului Otoman Chilia şi Cetatea Albă,
amenințându-l că, dacă nu se va supune, îl va obliga să facă acest
lucru. Refuzul lui Ștefan a constituit pretextul în virtutea căruia sultanul
Mehmed al II-lea va iniția între 1474-1475 campania împotriva moldovenilor.
<< Mehmed al II-lea în 1479, portret realizat de Gentile Bellini

Astfel, în toamna anului 1474 oştile turceşti conduse de Soliman Pașa,

beglerbegul Rumeliei, trec Dunărea, îndreptându-se spre Moldova. Bătălia
decisivă s-a dat într-o dimineaţă foarte cețoasă de ianuarie, în anul
1475, la Podul Înalt, lângă Vaslui. Deși armata otomană era superioară
numeric, vremea cețoasă și tacticile militare folosite de Ștefan (acesta a trimis
în spatele frontului otoman un grup de buciumaşi și câteva grupuri de oșteni,
care au derutat adversarul în timpul bătăliei) au făcut ca sorții de izbândă să
fie ai românilor. Victoria de la Vaslui a reprezentat una dintre cele
mai însemnate victorii antiotomane românești din Evul Mediu și a
avut un mare răsunet internaţional. Era evident de acum că Moldova
devenise un factor demn de luat în seamă în Europa Centrală şi Răsăriteană,
iar Ștefan era considerat persoana cea mai potrivită să i se încredinţeze
conducerea unei noi cruciade antiotomane.

Deși înfrângerea de la Vaslui a nimicit speranţele sultanului de a

subjuga fără efort Moldova, turcii au continuat luptele de cucerire,
punând stăpânire pe Caffa (colonie genoveză la Marea Neagră) și
Mangop (principat bizantino-genovez pe litoralul de la nordul Mării Negre) și
supunându-i pe tătarii din Crimeea. Ștefan era conștient că o nouă campanie a
sultanului era inevitabilă și și-a intensificat în acest sens acțiunile diplomatice,
trimițând scrisori către toți monarhii europeni și cerându-le să se ridice la
luptă împotriva dușmanului comun – Imperiul Otoman.

Neprimind un răspuns concret din partea acestora, Ștefan va cere ajutor

militar Poloniei pentru a întări Chilia şi Cetatea Albă. Cazimir al IV-lea va
adopta însă o poziţie neutră, întrucât vedea în Mehmed al II-lea un aliat
împotriva Ungariei. Atitudinea Poloniei va apropia, în consecință,
Moldova de Ungaria și în iulie 1475 Ştefan cel Mare va încheia
tratatul de pace şi alianţă cu Ungaria, acceptând suzeranitatea
regelui maghiar. În primăvara anului 1476 Cazimir al IV-lea va încheia o
înţelegere de pace cu Imperiul Otoman. Ştefan cel Mare va lua numeroase
măsuri de întărire a sistemului de fortificaţii, consolidând și reparând Chilia,
Cetea Albă, Hotinul, Neamţul şi Suceava, aprovizionându-le totodată cu
provizii menite să asigure rezistența armatei moldovene în eventualitatea unui
asediu îndelungat.

Cazimir al IV-lea, portret realizat de Marcello Bacciarelli

În 1476 sultanul Mehmed al II-lea va întreprinde o expediție

militară în Moldova, preluând el însuși conducerea oștirii
otomane. Sultanul intră în Moldova în fruntea unei armate evaluate la 100
000 de oameni, sosirea sa fiind precedată de incursiuni ale tătarilor oprite cu
greutate de moldoveni. Lupta decisivă se dă la Valea Albă – Războieni
și se finalizează cu victoria otomanilor, pe care însă aceștia nu o
mai pot fructifica (epidemia de ciumă îi face să se retragă la sudul
Dunării).

În anul 1479 Veneția încheie pace cu Imperiul Otoman, consecința directă

fiind destrămarea coaliției europene antiotomane. Ștefan înțelege în acest
nou context că nu poate face față otomanilor și va încheia și el pace
spre sfârșitul lui 1479 sau la începutul lui 1480, după alte mărturii.
La conducerea Imperiului Otoman vine fiul lui Mehmed al II-lea, Baiazid al II-
lea, care va relua politica ofensivă împotriva Moldovei. Astfel, în 1484 turcii
vor încercui și ocupa cetățile Chilia și Cetatea Albă.

În 1485, domnul moldovean, sperând să recupereze cetățile proaspăt pierdute

cu ajutorul lui Cazimir al IV-lea, va încheia un tratat de vasalitate cu Polonia.
Acest tratat va însemna îndepărtarea de Ungaria și Țara Românească. Cu
toate acestea, în 1486/1487 Ștefan s-a confruntat din nou doar
bazându-se pe forțele proprii cu otomanii. Va accepta plata tributului
în schimbul păstrării autonomiei Moldovei. Spre sfârșitul domniei lui
Ștefan, relațiile cu Polonia se tensionează, întrucât noul rege Ioan
Albert întreprinde o expediție militară în Moldova, rezultând
bătălia de la Codrii Cosminului din 1497 încheiată cu victoria lui
Ștefan. Drept urmare, în 1499 se va încheia tratatul moldo-polon ce prevedea
„liniște și pace veșnică”, deci și emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea
Poloniei.

După o domnie îndelungată de 47 de ani, marele domnitor va muri la 2 iulie

1504, fiind înmormântat la mănăstirea Putna, ctitoria sa. Ștefan cel Mare a
lăsat urmașilor o Moldovă prosperă, o țară autonomă față de
Imperiul Otoman și cu drepturi aproape egale cu cele ale țărilor
vecine și, de asemenea, cu un remarcabil prestigiu internațional.

Luptele purtate de români pe parcursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea au

constituit, în concluzie, o perioadă de consolidare a statelor medievale
românești, de apărare a integrității lor teritoriale și a independenței lor
politico-administrative. În fața tendințelor expansioniste ale Imperiului
Otoman și a dorinței acestuia de a înainta până la Viena, în inima Europei,
Țările Române au avut un rol activ, reușind să oprească înaintarea turcilor la
Dunăre. În acest context s-a afirmat, pe bună dreptate, că Țările
Române, au reprezentat un „bastion al creștinătății” în calea
înaintării otomane.

Pentru mai multe informații îți recomandăm să citești și referatul nostru

despre Ștefan cel Mare:

Domnia lui Mihai Viteazul (1593-

1601)
Domnia lui Mihai Viteazul a fost una de scurtă durată, însă realizările sale
au rămas în istorie, cea mai remarcabilă fiind Unirea din 1600 a
celor trei Principate. În subcapitolul ”Domnia lui Mihai Viteazul (1593-
1601) vei avea ocazia să citești despre parcursul politic, diplomatic și armat
al domnitorului Țării Românești. Pentru a parcurge mai ușor această lecție,
am împărțit-o în trei părți: ”Domnia lui Mihai Viteazul (1593-
1601)”, ”Unirea din 1600” și ”Importanța domniei lui Mihai
Viteazul”.
Schemă-Mihai-Viteaz
ul-3635.pdf

Acceptarea plății tributului către Imperiul Otoman va agrava statutul Țărilor

Române pe parcursul secolului al XVI-lea, în contextul în care turcii cunosc
apogeul puterii lor sub conducerea sultanului Soliman (sau
Suleiman) Magnificul (1520-1566). Țările Române – Moldova și Țara
Românească – și-au păstrat autonomia și dreptul de a-și alege singure domnii,
însă în realitate amestecul Porții era destul de semnificativ, nu de puține ori
domnitorii fiind numiți sau chiar maziliți la ordinul sultanului. Situația
Transilvaniei se va schimba și ea. În 1521 sultanul Soliman Magnificul
cucereşte Belgradul, iar în 1526 are loc bătălia de la Mohacs când regele
Ludovic al II-lea pierde bătălia şi moare pe câmpul de luptă.

Ungaria e așadar înfrântă de Imperiul Otoman iar Transilvania va fi

organizată ca principat autonom sub suzeranitatea otomană. În 1541
Ungaria centrală va fi transformată în paşalâc cu centrul la
Buda. În anul 1566 moare Soliman Magnificul și începe decăderea Imperiului
Otoman.
<<<< Soliman I ”Magnificul”

Putem observa că toate cele trei Țări Române – Moldova, Țara

Românească și Transilvania – depindeau acum din punct de vedere
politic de Imperiul Otoman, trebuind să se conformeze politicii externe a
Porții și, nu în ultimul rând, să plătească numeroase obligații financiare
(tributul, mucarerul mare și mic, peșcheșurile ș.a.), tot mai greu de suportat
de statele românești.
În acest context apare pe scena politică românească Mihai
Viteazul. Acesta, boier muntean și mare ban al Craiovei (1592-1593), își
va cumpăra domnia Țării Românești în anul 1593. Cumpărarea domniei a
făcut-o luând bani împrumut de la creditorii turco-levantini, iar începutul
luptei sale antiotomane coincide cu uciderea acestora: în noiembrie 1594 își
cheamă toți creditorii la vistierie, promițându-le achitarea datoriilor, dar îi
închide înăuntru și incendiază clădirea.

După aceasta va trece la atacarea garnizoanei turcești de la Giurgiu și a altor

cetăți turcești de la Dunăre (Brăila, Nicopole), cucerindu-le pe toate,
exceptând Giurgiu. Pe plan european se constituise la apelul papei Clement al
VIII-lea Liga Sfântă, sub conducerea împăratului german Rudolf al II-lea de
Habsburg, la care aderaseră Spania, ducatele italiene Toscana, Mantova și
Ferrara, iar în final și principatul Transilvaniei. Aaron Vodă domnul Moldovei
și Mihai Viteazul vor accepta și ei colaborarea cu Liga Sfântă.

<<<< Mihai Viteazul

,,În țara mea ași fi putut să rămân liniștit și sigur, fără nici o teamă,
dacă nu m-ar fi chemat credința mea față de
creștinătate.” (Fragment dintr-o scrisoare adresată de Mihai Viteazul
împăratului Rudolf al II-lea referitor la aderarea sa la Liga Sfântă).

Poarta hotărâse deja mazilirea celor doi domni răzvrătiți – Aaron Vodă și
Mihai Viteazul – și trimisese în acest sens două armate, una dintre ele spre
Rusciuc, cealaltă spre Silistra. Mihai Viteazul a pornit cu oastea sa împotriva
armatei turceşti ce se îndrepta spre Rusciuc. Dar domnul se afla în dublă
primejdie, sultanul trimițând împotriva lui și o oaste de tătari ce luptaseră în
Banat. Pentru a împiedica cele două armate ostile (cea tătară și cea otomană)
să își unească forțele, Mihai şi-a retras tabăra mai spre nord şi a trimis
împotriva tătarilor pe fraţii Buzeşti. Frații Buzești îi înving pe tătari la
Putineiu și la Stăneşti (în ianuarie 1595), dar oastea tătară reușește
totuși să facă joncțiune cu trupele turcești. Trupele turco-tătare vor
fi înfrânte însă la Șerpăteşti, după care se retrag spre Rusciuc, iar
în urma bătăliilor ce urmează Rusciuc, Silistra şi Brăila sunt
eliberate.

Toate aceste înfrângeri succesive din anul 1594 și începutul lui 1595 l-au

determinat pe sultan să trimită în anul 1595 o nouă armată pentru pedepsirea
lui Mihai. În august 1595, marele vizir Sinan Pașa va trece, așadar, Dunărea în
fruntea unei armate de 100 000 de oameni. Oastea domnului muntean
însuma, potrivit mărturiilor, undeva între 10 000-20 000 de oameni, cu un
ajutor de 7000 de oșteni trimiși ajutor din partea Transilvaniei (sub
conducerea lui Albert Király). Confruntarea între cele două armate va
avea loc la 13/23 august, la Călugăreni, pe râul Neajlov, o zonă
mlăștinoasă. 

„Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acţiune eroică de ispravă măreaţă

care să cutremure inimile păgânilor şi să le înalţe pe ale creştinilor. Atunci
mărinimosul Ion Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a
smuls o secure sau suliţă ostăşească şi pătrunzând el însuşi în şirurile
sălbatice ale duşmanilor străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăţi cu
sabia o altă căpetenie şi luptând bărbăteşte se întoarce nevătămat.În acest
timp, comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi,
slobozeşte două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a duşmanului,
deschizând o mare spărtură pe care ienicerii se străduiesc în zadar să o
împlinească cu focurile lor de puşcă, pentru că de îndată două sute de unguri
şi tot atâţia pedestraşi cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie,
strică rândurile, aştern la pământ şi taie oştile turcilor, pe când din spate şi
din coastă îi loveşte cu bărbăţie domnul cu ai săi, făcându-se aşa mare
învălmăşeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri şi, în
fugă, erau mânaţi spre tabără ca vitele. În această învălmăşeală ce seamănă
a fugă, Sinan-Paşa în partea din faţă a taberei cade de pe podul râului
Neajlov, pierde doi dinţi şi se rostogoleşte fericit scăpând cu
viaţă.” (Fragment din descrierea luptei de la Călugăreni de către cronicarul
Baltazar Walter).

Bătălia de la Călugăreni va fi câștigată de Mihai Viteazul, însă nu

poate fi fructificată, trebuind să se retragă cu oastea spre București
și apoi spre Târgoviște. Urmând oastea munteană, Sinan ocupă
Bucureştiul, asediază orașul Târgovişte (vechea capitală) şi începe organizarea
ţării în paşalâc. Mihai Viteazul însă pregătea ofensiva și, cu ajutorul lui
Sigismund Bathory (principele Transilvaniei) și al lui Ştefan Răzvan (domnul
Moldovei), va elibera în octombrie 1595 Târgovişte şi Bucureşti, apoi îi va
urmări pe otomani până la Giurgiu. La Giurgiu se va desfășura între 15-20
octombrie ceea ce înșiși cronicarii turci apreciau ca fiind „cea mai
groaznică înfrângere din istoria turcilor”: Mihai zdrobeşte armata
otomană, determinând-o să părăsească teritoriul nord-dunărean.

Pe parcursul anului următor – 1596 - oastea lui Mihai va ataca Babadagul,

Vidinul, Plevna, ajungând până la Sofia. Această schimbare a raportului de
forțe pe plan internațional se va reflecta în încheierea păcii dintre Țara
Românească și Poartă în anul 1597, prin care Mihai primește steag de domnie
de la sultan și i se recunoaște domnia pe viață, iar tributul este diminuat.

Unirea din 1600

În lecția ”Unirea din 1600” îți vom prezenta toate detaliile legate de unul
dintre cele mai importante evenimente din istoria României: unirea din 1600,
prima mare unire politică a Țărilor Române. ”Vinovat” de această acțiune se
face domnitorul Țării Românești, Mihai Viteazul, care, după o serie de
victorii răsunătoare a reușit să săvârșească unirea.

Nu uita, această lecție intră la Bacalaureat, așa că pregătește-te din timp

alături de noi pentru a nu avea surprize.

La 20 mai 1595, la Alba-lulia, se încheiase un tratat între

Transilvania şi Ţara Românească (negociat de marii boieri în
propriul avantaj), care îl transformă pe domnul muntean într-un
simplu locţiitor al principelui Transilvaniei. Moldova semnează și ea
un tratat similar, aceste două tratate conferindu-i lui Sigismund Báthory
calitatea de suzeran al ambelor Țări Românești din afara arcului carpatic.

Acest tratat umilitor pentru Muntenia, va fi anulat în 1598, prin

tratatul încheiat de Mihai Viteazul cu Rudolf al II-lea la Mănăstirea Dealu.
Raporturile cu Sigismund Báthory erau acum de egalitate. Domnul muntean
viza prin acest tratat și reluarea luptei antiotomane sub semnul Ligii Sfinte,
ceea ce s-a și întâmplat, împăratul oferindu-i lui Mihai bani pentru
întreţinerea și pregătirea armatei şi îi recunoştea acestuia domnia ereditară.
 <<< Sigismund  Báthory

În același timp, au loc schimbări importante în țările vecine: venirea la tron

în Moldova a lui Ieremia Movilă şi în Transilvania a lui Andrei
Báthory (vărul lui Sigismund), ambii ostili lui Mihai Viteazul (Ieremia
Movilă dorea să îl pună domn în Muntenia pe fratele său Simion Movilă).
Ostilitatea transilvăneană și moldoveană, la care se adaugă cea poloneză și
otomană, îl vor determina pe domnul muntean – susținut de
împăratul Rudolf al II-lea – să treacă la ofensivă.

La 28 octombrie 1599 are loc confruntarea de la Șelimbăr (jud.

Sibiu) dintre trupele lui Mihai și cele transilvănene conduse de
Andrei Báthory, finalizată cu victoria lui Mihai Viteazul. Lupta de la
Şelimbăr îi conferă domnului muntean stăpânirea Transilvaniei, fiind aclamat
ca atare la intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1 septembrie 1599.

În vara anului 1600, Mihai Viteazul va intra în Moldova, unde, în

faţa cetății Sucevei, soldaţii moldoveni renunţă la luptă, deschid
porțile cetății şi îl aclamă pe Mihai. Mihai Viteazul se va intitula
într-un hrisov emis în cetatea Sucevei la data de 27 mai
1600 „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. Actul
consfințea astfel realizarea primei mari uniri politice a Țărilor
Române.

Pe lângă această unire însă, mai era nevoie de recunoașterea ei de către

Imperiul Habsburgic, iar Mihai Viteazul era conștient de acest lucru. După
numeroase tratative, în cele din urmă împăratul Rudolf al II-lea îi
va recunoaște lui Mihai domnia asupra celor trei Țări
Române. Măsurile luate de Mihai în vederea consolidării puterii centrale și
cele luate în Transilvania în favoarea românilor de aici, îi vor atrage opoziţia
nobilimii ardelene şi a boierilor moldoveni. În plus, generalul Basta,
reprezentantul lui Rudolf al II-lea, era un adversar declarat al domnului
român iar, pe de alta parte, Polonia dorea restaurarea Movileștilor pe tronul
Moldovei.
 <<<<< Rudolf al II-lea

În septembrie 1600 nobilimea maghiară se revoltă, fiind sprijinită

de trupele imperiale conduse de generalul Basta, trimis de fapt în
ajutorul lui Mihai Viteazul. Are loc pe 18 septembrie bătălia de la
Mirăslău, în care domnul român este învins, consecința fiind
pierderea Transilvaniei. În octombrie 1600, în Moldova asistăm
la pătrunderea armatei polone care îl va învinge pe Mihai la Bucov
şi Curtea de Argeş; va fi instalat domn al Moldovei Simion Movilă, care va
fi recunoscut și de către Poartă. Mihai pierde așadar și Moldova și Țara
Românească.

Perioada ce a urmat, Mihai pribegește la Praga și Viena, purtând numeroase

negocieri cu împăratul Rudolf al II-lea în încercarea de a-l convinge să îi ofere
sprijin pentru recăpătarea domniei. Situația îi era favorabilă lui Mihai
deoarece nobilimea maghiară se răsculase împotriva generalului
Basta și îl reînscăunase pe Sigismund Báthory. Ca atare, împăratul îl
sprijină financiar pe Mihai și contribuie la împăcarea acestuia cu generalul
Basta. La 13 august 1601, Mihai câștigă confruntarea de la Guruslău
(pe valea Someșului) împotriva lui Sigismund Báthory și redevine
astfel domn al Transilvaniei.

Posibilitatea redobândirii Munteniei și Moldovei nu era departe de a fi

realizată, însă o nouă unire a Țărilor Române nu era dorită de celelalte puteri,
nici chiar de Habsburgi. La 19 august 1601, Mihai Viteazul va fi ucis din
ordinul generalului Basta, la Câmpia Turzii.

Importanța domniei lui Mihai

Viteazul
Domnia lui Mihai Viteazul are meritul de a fi reunit cele trei Țări
Române, chiar dacă pentru un timp atât de scurt și ea deschide cu
certitudine o nouă etapă în istoria poporului român. Unirea Țării
Românești, a Moldovei și Transilvaniei va fi utilizată ca reper în procesul
anevoios al constituirii națiunii române și a statului unitar român modern.

Analiza domniei lui Mihai Viteazul trebuie să o facem din dublă perspectivă,
internă și externă. Pe plan extern, lupta antiotomană a lui Mihai
Viteazul s-a integrat în contextul luptei antiotomane a puterilor
creștine, Mihai aderând la Liga Sfântă și bucurându-se de
apreciere internațională, chiar dacă deseori prestigiul său a fost
umbrit de faptul că victoriile obținute erau atribuite lui Sigismund
Báthory sau lui Rudolf al II-lea, în calitatea lor de suzerani. Ecoul
victoriilor sale împotriva turcilor a ajuns până la regele Franței - Henric IV.

Din punct de vedere intern, Mihai a salvat Țara Românească de

primejdia transformării ei în pașalâc după bătălia de la Călugăreni
din 1595; de asemenea, prin diminuarea semnificativă a tributului în urma
păcii încheiate cu turcii în 1597, a salvat țara de falimentul economic care era
inevitabil în condițiile creșterii continue a pretențiilor financiare ale Porții;
autonomia țării era restabilită după ce în a doua jumătate a secolului al XVI-
lea fusese destul de serios afectată prin atitudinea Imperiului Otoman.

Izgonirea turcilor la Calugareni / Domeniul Public

Exemplul lui Mihai Viteazul va fi urmat pe parcursul secolului al XVII-lea de

unii domni din Țara Românească (Radu Șerban, Mihnea al III-lea) sau chiar
de principi ai Transilvaniei precum Gabriel Bethlen sau principii din dinastia
Rakoczi, care în vederea unor confruntări antiotomane au încercat o apropiere
între Țările Române.

De o deosebită importanță și demn de menționat este în acest context

proiectul politic al lui Gabriel Bethlen (1580-1629) referitor la refacerea
unui regat protestant al Daciei sub certa influență a acțiunilor lui
Mihai Viteazul căruia îi fusese contemporan. El va cere Porții
cedarea Moldovei și a Țării Românești și  recunoașterea sa ca
’”rege al Daciei’’.

România și concertul european

În lecția ”România și concertul european” îți vom explica în detaliu rolul țării
noastre pe scena europeană începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Vei putea citi de la cele mai importante alianțe și acțiuni diplomatice
- congresele de pace -, la cele mai importante acțiuni militare - Războaiele
Balcanice, Războaiele Mondiale -, doar în capitolul nostru ”România și
concertul european”.

Vom trata în manualul nostru teme precum: Războiul Crimeii (1853-1856),

Congresul de Pace de la Paris (1856), Congresul de la Berlin (1878),
Războaiele Balcanice, Primul și Al Doilea Război Mondial, toate din
perspectivă diplomatică.

Așadar, citește în continuare ”România și concertul european” și pregătește-te

intensiv pentru clasă și examenul de Bacalaureat.

De ce studiem tema concertului

european?
Obținerea independenței României în urma războiului ruso-turc din 1877-
1878 a schimbat statutul juridic internațional al țării și a avut consecințe
importante asupra politicii sale interne și externe. Implicarea României în
confruntările marilor puteri europene în Peninsula Balcanică va demonstra
faptul că România a fost un factor de stabilitate în zonă, mai ales în timpul
celor două războaie balcanice. În toată această perioadă și în anii ce au
urmat, România a dat dovadă de maturitate politică, depunând numeroase
eforturi diplomatice sau/și militare pentru recunoașterea statutului său
internațional.

De asemenea, îți recomandăm să citești eseul nostru despre ”concertul

european”:

După înfrângerea lui Napoleon a fost creat aşa-numitul concert european

(Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia) în 1815, la Congresul de la
Viena, care se baza pe principiul echilibrului puterilor în ceea ce privește
rezolvarea conflictelor internaţionale, astfel încât eventualele schimbări
teritoriale să nu se producă prin slăbirea sau creşterea prea mare a puterii
unui stat.

Harta Europei după Congresul de la Viena din 1815 / Domeniul Public

Cu toate acestea, lucrurile nu vor evolua în baza acestui principiu: înfrângerea

revoluțiilor din centrul și sud-estul Europei în 1848 de către Rusia, îi va
consolida acesteia poziția în Peninsula Balcanică. Rusia s-a considerat
apărătoarea ortodocşilor din Imperiul Otoman, cu predilecție a popoarelor din
Peninsula Balcanică, și a sprijinit în secolul al XIX-lea lupta de eliberare a
acestor popoare; rolul ei de „pacificatoare” însă urmărea
extinderea influenţei sale politice și cucerirea unor noi teritorii.

Războiul Crimeei (1853-1856).

Congresul de pace de la Paris (1856)
În ce privește Ţările Române, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor
organice (1831-1832). Înfrângerea revoluţiei de la 1848 şi ocupaţia ruso-turcă
a spaţiului românesc la sfârşitul revoluţiilor a făcut ca interesele Rusiei să fie
considerate mai periculoase pentru evoluția politică românească decât
Imperiul Otoman.

Marile Puteri au încercat să mențină echilibrul în zonă și să

împiedice prăbușirea totală a Imperiului Otoman, însă până la
începutul secolului al XX-lea, toate popoarele din Imperiul Otoman
au reușit să își câștige libertatea. Chestiunea orientală s-a menţinut însă
ca o problemă a statelor balcanice precum Grecia, Serbia, Muntenegru,
Bulgaria sau Albania, care încercau să-şi modifice graniţele teritoriale în
defavoarea vecinilor sau aveau probleme ridicate de populația formată dintr-
un amestec de etnii şi religii diferite.

După Revoluţia de la 1848 Turcia şi Rusia au semnat, în 1849,

Convenţia de la Balta-Liman care avea următoarele
pevederi pentru Principatele Române: reintroducerea
Regulamentelor organice, numirea în funcție a domnitorilor de
către puterile protectoare (Turcia şi Rusia) pe o durată de 7 ani şi
înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de
domn. În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia şi Turcia,
Principatele fiind ocupate militar de către Rusia care încalcă astfel Convenția
de la Balta-Liman. Războiul se încheie cu înfrângerea Rusiei și deschide calea
înlăturării protectoratului rusesc și modificarea statutului internațional al
Principatelor.

Dezbateri în timpul Congresului de pace de la Paris

În anul 1856 Marile Puteri: Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia,
Sardinia, s-au întrunit la Congresul de pace de la Paris pentru a discuta pacea
dintre ruşi şi otomani în urma Războiului Crimeei. La propunerea Franţei,
care susţinea unirea românilor, se analizează şi problema Principatelor. Turcia
şi Austria se opuneau unirii, Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state
erau favorabile. În Tratatul de pace de la Paris (1856) - actul adoptat la
acest congres - exista o secţiune separată pentru Principate, care prevedea:
desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor
şapte Mari Puteri.

Se păstra însă suzeranitatea otomană. În plus, Rusia ceda Principatelor trei

judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad). Urma să aibă loc
convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor
sociale), una în Ţara Românească şi alta în Moldova, prin care românii să fie
consultaţi cu privire la organizarea ţării şi Unirea Principatelor.

În 1858 Marile Puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile

românilor. Datorită neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire trunchiată a
românilor. Ele adoptă un act numit Convenţia de la Paris care are rol de
constituţie pentru Principate, înlocuind Regulamentele Organice. Cu toată
opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul
că în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are
voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele principate.

Astfel, Cuza este ales domn în Moldova (la 5 ianuarie 1859) şi în Ţara

Românească (la 24 ianuarie 1859). În martie 1859 are loc o nouă
Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla
alegere a lui Cuza; ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră iniţial,
vor recunoaşte şi ele acest act politic. În 1861, la Conferinţa de la
Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe
timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest sens.

Astfel, putem conchide că Unirea Principatelor și crearea statului român

modern au putut fi realizate prin adăugarea la eforturile și dorințele românilor
de pretutindeni a unui context extern favorabil acestor idealuri.

Acțiuni politice și diplomatice

(1866-1918)
După înlăturarea lui Cuza, în timpul regelui Carol I, România devine un stat
modern, guvernat după principiile liberalismului (stat liberal). În 1866 este
adoptată Constituţia liberală, una dintre cele mai moderne din Europa vremii.
Eforturile politice ale tânărului stat român s-au concentrat până la momentul
Primului Război Mondial spre obținerea independenței față de Imperiul
Otoman și, de asemenea, spre obținerea unor garanții de securitate în
eventualitatea unor atacuri externe.

Având statutul de vasală a Imperiului Otoman, România nu avea voie să aibă

ambasade sau să încheie tratate internaţionale. Cu toate acestea, ea a încercat
de nenumărate ori să obţină independenţa pe cale diplomatică, ultima
încercare în acest sens având loc în 1876, iniţiată de ministrul de externe
Mihail Kogălniceanu.
Devenise însă evident că obținerea independenței era posibilă
numai pe calea armelor. Contextul favorabil în realizarea acestui deziderat
a fost considerat redeschiderea problemei orientale în 1875, când în Peninsula
Balcanică izbucnesc o serie de răscoale ale bulgarilor, bosniacilor şi sârbilor
pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Rusia a sprijinit
aceste revolte antiotomane ale popoarelor ortodoxe din Peninsula Balcanică,
însă în spatele reacției sale se ascundea interesul pe care aceasta îl avea în
controlarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și de a elimina, în consecință
Imperiul Otoman din Europa.

În 1877 Rusia doreşte să trimită trupe în ajutorul popoarelor slave și se încheie

o Convenţie militară între Rusia şi România la 4 aprilie 1877, care
permitea trecerea armatelor rusești prin teritoriile românești spre
Balcani; totodată, Rusia se angaja să respecte integritatea
teritorială a ţării noastre, trupele rusești urmând să aibă un traseu
prestabilit în drumul lor spre Imperiul Otoman. La trecerea
armatei ruse pe teritoriu României, turcii bombardează localităţile
româneşti de la Dunăre (Calafat, Corabia, Giurgiu) iar românii
ripostează bombardând la rândul lor localităţile turceşti de la
sudul Dunării.

La 9 mai 1877 Parlamentul României proclamă independenţă României.

Războiul se încheie în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele
ruso-române, intervenția diplomației occidentale și a flotei britanice în
strâmtori împiedicând o prăbușire totală a Imperiului Otoman

Congresul de la Berlin (1878)

În urma războiului, se încheie mai întâi un tratat de pace la San Stefano,
între Rusia şi Imperiul Otoman. În urma acestui tratat de la San Stefano Rusia
obţine însă o influenţă prea mare în Balcani, de unde reacția marilor puteri de
respingere a acestei înțelegeri bilaterale ruso-otomane. Marile puteri europene
solicită, drept urmare, reluarea discuţiilor la Congresul de la Berlin în 1878.
La acest congres au participat Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria,
Italia, Rusia şi Imperiul Otoman.

România a trimis o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu.

Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau aceleași cu cele din
tratatul de la San Stefano: independenţa României era recunoscută
internaţional, dar Rusia obţinea cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Ca
recompensă pentru aceste pierderi, România primea Dobrogea, teritoriu
ce se afla în posesia Imperiului Otoman din timpul lui Mircea cel Bătrân.
Tratatul de la Berlin a recunoscut, de asemenea, independenţa Serbiei şi
autonomia Bulgariei.

Participanți la Congresul de la Berlin (1878)

Refacerea echilibrului de forțe după

anul 1878
În condițiile în care exista permanentul pericol rusesc al anexării teritoriului
românesc, România își intensifică eforturile diplomatice în vederea asigurării
unei garanții de securitate prin găsirea unei alianțe care să îi garanteze
proaspătul statut de stat independent și suveran, egal în drepturi cu celelalte
state independente.

Perioada imediat următoare Congresului de la Berlin este caracterizată de o

oarecare stabilitate și echilibru între marile puteri europene. Artizanul
acestei stări de fapt a fost cancelarul german, Otto von Bismark,
prin inaugurarea sistemului său de alianțe. Cancelarul urmărea
câteva obiective bine stabilite, precum prevenirea unei coaliții anti-
germane, izolarea Franței (considerată principal rival) după înfrângerea
din 1871 și deteriorarea relațiilor franco-britanice.

Otto von Bismark în anul 1873

În acest sens, în anul 1873, Bismark constituie un prim sistem de aliațe,

cunoscut sub denumirea de „Alianța celor Trei Împărați” (Germania,
Austro-Ungaria și Rusia), care însă se va destrăma datorită rivalității dintre
Rusia și Austro-Ungaria în Peninsula Balcanică în cursul revoltelor popoarelor
slave în 1877. În 1879 Bismark va încheia un tratat secret de alianță defensivă
cu Austro-Ungaria împotriva Rusiei, la care aderă în 1882 și Italia, luând astfel
naștere Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia). În 1883,
printr-un tratat secret, România aderă la Triplă Alianță, fapt ce o va scoate din
izolarea diplomatică în care se afla până la acel moment.

Pentru a asigura un echilibru de forțe în viața politică, la polul celălalt se

încheie o alianță anglo-franceză în anul 1904, cunoscută sub numele
de Antanta Cordială. În anul 1907, prin semnarea unui acord anglo-rus, se
formează cel de-al doilea bloc politico-militar cunoscut sub denumirea
de Antanta sau Tripla Înțelegere.

Războaiele balcanice. Primul

Război Mondial
În ”Războaiele balcanice. Primul Război Mondial” îți sintetizăm
situația din Peninsula Balcanică la începutul secolului al XX-lea. Acest subiect
este inclus în programa pentru Bac. Cu noi te vei putea informa cu privire la
cauzele care au dus la declanșarea celor două războaie balcanice precum și
repercusiunile acestora. De asemenea, îți prezentăm pe scurt și situația
României în Primul Război Mondial.

La sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, datorită

instabilității și a numeroaselor interese ale marilor puteri în această
regiune, Peninsula Balcanică era considerată un veritabil „butoi cu
pulbere” al Europei. Declinul Imperiului Otoman, aspirațiile de libertate
ale popoarelor și statele naționale nou apărute, interesele contradictorii în
zonă ale Rusiei, Austriei și Italiei, au întreținut și complicat situația din acest
perimetru geografic.

În toamna anului 1912 izbucnește astfel Primul Război Balcanic:

Serbia, Grecia, Bulgaria și Muntenegru își unesc forțele împotriva
Turciei, care va fi repede învinsă. Războiul se încheie prin semnarea
tratatului de pace de la Londra (mai 1913), prin care Turcia renunță la toate
posesiunile sale europene. Este important să remarcăm faptul că până la
obţinerea independenţei, toate statele balcanice au fost unite pentru aceeași
cauză, iar după obţinerea acesteia, au început disputele pentru împărţirea
teritoriului fostului Imperiu Otoman.
Artileria bulgară în Primul Război Balcanic

Al Doilea Război Balcanic a fost declanșat de disputele privind împărțirea

Macedoniei. Serbia, Grecia, Turcia și România se coalizează împotriva
expansionismului bulgar, care viza refacerea teritorială a ţaratului lui Simeon,
de dinaintea stăpânirii otomane, mult mai extins decât teritoriul bulgar în
1912. La finalul războiului, Serbia primește Macedonia, Grecia și România
ocupă o parte din teritoriul Bulgariei, iar Albania se proclamă stat
independent. Prin Pacea de la Bucureşti din 1913 România anexa regiunea din
sudul Dobrogei, cunoscută sub denumirea de Cadrilater.

Cele două războaie balcanice au reprezentat un eșec pentru Germania și

Austro-Ungaria: protejatele lor - Bulgaria și Turcia - sunt înfrânte, în timp ce
aliata Rusiei – Serbia - înregistrează câștiguri teritoriale. Războaiele
balcanice vor constitui astfel preliminariile Primului Război
Mondial, al cărui pretext a fost asasinarea arhiducelui Franz
Ferdinand (moștenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar) la 28
iunie 1914, la Sarajevo. Drept urmare, Serbia a fost atacată de Austro-
Ungaria la 15 iulie 1914, Marile Puteri europene intrând în război, potrivit
celor două alianţe politico-militare deja constituite: Puterile
Centrale (Tripla Alianţă) şi Antanta (Tripla Înţelegere).
La începutul războiului România s-a declarat neutră, până în 1916, când a
decis intrarea în război de partea Antantei, vizând recuperarea Transilvaniei și
a Bucovinei. Prin statutul dobândit de țară învingătoare, România va primi și
recunoașterea internațională a Marii Uniri de la 1918.

Marile alianțe
În cadrul Conferinței de pace de la Paris 1919-1920, se hotărăște
desființarea Imperiului multinațional Austro-Ungar, apărând următoarele
state: Polonia, Cehia, Ungaria, România (apar și republicile
baltice: Letonia, Lituania și Estonia). Europa se confruntă cu o nouă
reechilibrare a forțelor politice, în care statele învinse (Germania, Austria,
Ungaria, Bulgaria și Turcia) au cedat teritorii și au fost obligate să plătească
despăgubiri de război. Statele învingătoare au fost Marea Britanie, Italia,
Franța, SUA. Acest nou context internațional a determinat România să-și
intensifice activitatea diplomatică, urmărind încheierea unor alianțe politico-
militare regionale și reluarea relațiilor cu foștii adversari de război.

Astfel, România va încheia numeroase tratate bilaterale și multilaterale în

perioada următoare. În 1921, la inițiativa ministrului de externe de
atunci – Take Ionescu – va fi semnată o convenție politică și una
militară între România și Polonia, o alianță defensivă prin
intermediul căreia cele două țări doreau să își întărească sistemul
de securitate în cazul unei agresiuni dinspre răsărit. În 1926 cele
două convenții româno-polone au fost înlocuite de un Tratat de alianță cu
Polonia, care prevedea acordarea unor garanții generale împotriva oricărei
agresiuni, nu doar a celei răsăritene.

<<<< Take Ionescu

În 1919 România aderă la Societatea Națiunilor, iar în 1921 se creează prima
alianță regională europeană: Mica Înțelegere sau Mica
Antantă (Cehoslovacia, Iugoslavia, România).

În 1926 se semnează Tratatul de alianță și amiciție între România și

Franța. Documentul a avut însă mai mult caracterul unei asigurări de natură
diplomatică, negocierea unui acord militar nefiind dusă la bun sfârșit. Tratatul
româno-francez relua de fapt unele prevederi ale Pactului Societății Națiunilor
privind obligațiile părților de a-şi acorda sprijin politic şi diplomatic.

În paralel cu tratativele româno-franceze s-au derulat tratativele româno-

italiene, fiind încheiat tot în anul 1926, la Roma, un Tratat de amiciție și
colaborare cordială între cele două țări. Tratatul a fost prelungit succesiv, tot
la șase luni până în 1934, când Roma a denunțat tratatul, ca urmare a politicii
revizioniste promovate de guvernul lui Mussolini.

Un capitol aparte îl reprezintă relațiile cu Rusia, în contextul în

care aceasta nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, în
1918. Guvernul României a hotărât să își mențină poziția de neutralitate față
de Rusia și să reacționeze doar în eventualitatea în care România ar fi fost
atacată. La 27 august 1928 Rusia și România și-au luat la Paris
angajamentul reciproc de neagresiune prin semnarea pactului
Briand-Kellogg. La 9 februarie 1929, România semnează Protocolul de la
Moscova (cunoscut și ca Protocolul Litvinov) împreună cu ceilalți vecini de la
granița vestică a URSS – Polonia, Letonia, Estonia (ulterior Turcia și
Lituania). Prin Protocolul de la Moscova semnatarii se angajau să respecte
prevederile Pactului Briand-Kellogg, și anume evitarea războiului în
soluționarea problemelor dintre statele semnatare, fără însă a se menționa
explicit inviolabilitatea granițelor. Toate acestea nu au însemnat însă că Rusia
a renunțat definitiv la ideea reanexării Basarabiei.

România a semnat și alte convenții și tratate, precum Convenția internațională

privind statutul definitiv al Dunării (1921), Protocolul de la Geneva (1924),
care preciza legătura dintre securitate și dezarmare etc. sau a participat cu
diferite propuneri la pregătirea Conferinței asupra dezarmării (1926-
1932) și la lucrările acesteia, la Geneva, în 1932. În 1933 a fost semnată la
Londra Convenția de definire a agresiunii și a teritoriului. În anul 1936
România participă la Conferința internațională de la Montreux, care va stabili
un nou statut al strâmtorilor de la Marea Neagră.

<<< Nicolae Titulescu

Un efort deosebit în susținerea politicii de securitate colectivă va depune
cunoscutul diplomat român Nicolae Titulescu, care va fi ales de două ori
președintele Adunării Generale a Societății Națiunilor, în 1930 și 1931.
Misiunea sa a fost una dificilă, în contextul internațional nesigur amplificat de
criza economică mondială și de tensionarea crescândă a situației politice
interbelice.

Situația politică internațională se va tensiona ca urmare a acordului de la

Műnchen din septembrie 1938, dintre Anglia, Franța, Germania și Italia, prin
care Germania ocupă Cehoslovacia. Pentru România acest acord va reprezenta
sfârşitul sistemului său de alianțe în general și destrămarea Micii
Înțelegeri/Antante, în particular.

Taberele celui De-al Doilea Război

Mondial
Aceasta este pagina despre taberele celui De-al Doilea Război Mondial. Citind
această pagină vei putea vedea cronologia evenimentelor, părțile implicate și
deciziile acestora.

Apropierea graniței cu Germania și politica ofensivă militară a acesteia a

determinat la 23 martie 1939 România să semneze tratatul economic cu
Germania la Bucureşti. Acest acord era semnat pe o perioadă de cinci ani și
defavorabil României, forțând adaptarea economiei ţării la cerinţele
Germaniei, căreia îi asigura astfel mari cantităţi de petrol şi cereale. După
încheierea tratatului economic bilateral cu Germania, Franța și Anglia au
încheiat acorduri economice cu țara noastră, urmărind în fapt
contrabalansarea tratatului cu Germania.

La 23 august 1939 se încheie la Moscova un tratat de neagresiune

între Uniunea Sovietică și Germania: Tratatul Ribbentrop-Molotov
(cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler). Primul articol al tratatului
prevedea că cele două părți se angajau să se abțină „de la orice act de violență,
de la orice acțiune agresivă și de la orice atac, una împotriva celeilalte, în
chip separat sau în comun cu alte puteri”. Pactul de neagresiune sovieto-
german a împărțit, prin urmare, Europa între sferele de influență sovietice și
naziste și a grăbit izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Anexa secretă
a pactului Ribbentrop-Molotov prevedea dreptul U.R.S.S. de a ocupa
Basarabia.
German Federal Archive/ CC BY-SA 3.0 de/ Molotov (stanga) și Ribbentrop
(dreapta) în Berlin (1940)

Articolul 3 al aceste Anexe secrete prevedea: „În privinţa Europei sud-estice,

Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia.
Partea Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.
Astfel, în vara anului 1939, asistăm la eșecul politicii de securitate colectivă;
situația României era una dificilă, prinsă la mijloc între interesele celor două
mari puteri și complet izolată diplomatic de aliații săi tradiționali.

La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania,

începe al Doilea Război Mondial. România avea să înregistreze mari
pierderi teritoriale în vara anului 1940 și, în plus, datorită evoluției
operațiunilor militare din vestul Europei, va fi constrânsă să semneze cu
Germania „Pactul petrolului”; prin acest pact, Bucureștiul livra Berlinului
mari cantități de țiței, în timp ce Berlinul furniza acestuia armament.

Anul 1940 poate fi privit ca fiind unul dintre cei mai tragici din istoria
românilor. La 28 iunie 1940 România a cedat Uniunii Sovietice
Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa (însumând 50 762 km și
o populație de 3 776 309 locuitori); la 30 august 1940, în urma celui de-al
doilea Dictat de la Viena, România a fost nevoită să cedeze în favoarea
Ungariei nord-vestul Transilvaniei (42 243 km cu 2 628 238 locuitori);
la 7 septembrie România a semnat la Craiova un acord cu Bulgaria,
prin care era cedat către aceasta Cadrilaterul - cu județele Durostor și
Caliacra (6 921km cu aprox 425 000 locuitori). România a pierdut astfel peste
30% din suprafața sa teritorială. Pe lângă această dezlipire de țara mamă,
românii din teritoriile cedate au experimentat ocupația sovietică, comunizarea
și prigoana Kremlinului, culminând cu deportările masive în zone îndepărtate
din URSS precum Siberia sau Kazahstan.

Consecințele acestor pierderi teritoriale din anul 1940 au fost numeroase și pe

termen lung. România a înregistrat efecte imediate în toate domeniile de
activitate: politic, economic, social, cultural educațional etc. La nivel politic
asistăm la prăbușirea întregului sistem politico-diplomatic construit în 1918.
În urma mișcărilor de strada din capitală dar și din provincie împotriva
politicii de cedare teritorială, regele Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie
1940. Fiul său, Mihai, a depus jurământul de credință însă într-o formulă
schimbată, impusă de generalul lon Antonescu, noul președinte al Consiliului
de Miniștri.
German Federal Archive/ CC BY-SA 3.0 de/ Ion Antonescu și Adolf Hitler la
Munchen (10 iunie 1941)
La data de 23 noiembrie 1940 generalul Ion Antonescu, aflat în vizită
în Germania, a semnat la Berlin aderarea României la Pactul
Tripartit, încheiat la 27 septembrie 1940 între Germania, Italia şi
Japonia (Axa Berlin-Roma-Tokyo). Alianța româno-germană a durat 4
ani (până la 23 august 1944) și a reprezentat la momentul respectiv singura
alternativă de protejare a țării în fața agresiunilor URSS, în încercarea de a
recâștiga teritoriile pierdute în vara anului 1940.

La 22 iunie 1941, România va intra în război alături de Germania și

aliații acesteia, întorcând armele împotriva URSS, dorind
recuperarea teritoriilor pierdute în vara lui 1940. „Ostaşi, vă ordon,
treceţi Prutul! Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi
Bucovinei!” - așa suna Ordinul de zi către armată al generalului Antonescu din
acea zi. Armata română a început lupta împotriva forţelor sovietice pe un front
cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în
Cernăuţi primele trupe române, apoi pe 16 iulie este eliberat oraşul Chişinău.

Divizia 10 infanterie trece Dunărea şi eliberează localităţile Ismail, Chilia

Nouă şi continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a
Basarabiei. La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj
de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi îi cere să
treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi
Bug. Continuarea războiului după recuperarea teritoriilor româneşti
reprezintă încă și la momentul acesta un fapt controversat pentru istorici.

Cert este că până la recuperarea provinciilor Antonescu a beneficiat de

sprijinul total al societăţii româneşti, iar după acest moment unii, printre care
și Iuliu Maniu, au susținut că armata română ar trebui să se oprească la
Nistru. Criticile la adresa lui Antonescu s-au înmulțit odată cu
înfrângerile suferite de armata română la Cotul Donului și la
Stalingrad.

Dacă dorești să afli mai multe despre implicarea, rolul și acțiunile României
în Al Doilea Război Mondial citește următorul material:

În Pacific Japonia a încercat să cucerească S-E Asiei şi Oceanul Pacific sub

pretextul eliberării popoarelor asiatice și formării unei „sfere de
coprosperitate”. În 1941, armatele japoneze au cucerit Indochina,
Thainlanda, Singapore, Indonezia, Birmania, Filipine, Hong Kong
iar în 7 decembire 1941, japonezii au atacat baza navală americană
de la Pearl Harbour (insulele Hawaii). Atacul a reprezentat motivul
intrării SUA în război.
Aceste victorii purtate de Axă au determinat semnarea la 1 ianuarie 1942 a
Declaraţiei Naţiunilor Unite, de către 26 de state care se angajau să lupte până
la capăt cu puterile Axei. Anul 1943 este un an de cotitură în istoria războiului,
acesta devenind favorabil Naţiunilor Unite. Diplomația de la București a
demarat tratative în vederea scoaterii țării noastre din războiul împotriva
Națiunilor Unite.

Nava americană USS California scufundându-se în urma

bombardamentelor din 7 decembrie 
Un rol important în demararea tratativelor secrete cu tabăra adversă l-a avut
ministrul de externe Mihai Antonescu, care a acționat în această direcție prin
reprezentanții săi cu prilejul diverselor întâlniri avute cu diplomații anglo-
americani și sovietici la Istanbul, Ankara, Stockholm, Berna și Lisabona. Deși
aceste întâlniri au fost secrete și s-au desfășurat într-o discreție maximă, ele
au ajuns la cunoștința Berlinului, ale cărui presiuni însă nu au reușit să sisteze
negocierile.

Preocupările românilor în ceea ce privește scoaterea țării din război au crescut

în intensitate către sfârșitul anului 1943 datorită numeroaselor pierderi
umane, astfel încât regele Mihai, sprijinit de principalele forțe
politice, a decis arestarea mareșalului lon Antonescu la 23 august
1944 și alăturarea țării la coaliția Națiunilor Unite. Acest act a
reprezentat astfel un moment de cotitură în evoluția Frontului de Est,
participarea României la războiul antifascist contribuind la eliberarea
Transilvaniei și apoi la Ungariei, Cehoslovaciei și a unor zone din Austria. 

În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată

a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la
capitularea Japoniei - 15 august 1945. Europa postbelică a fost împărţită
între sferele de influenţe occidentală şi sovietică, România găsindu-se în sfera
de influență sovietică, ca urmare directă a ocupării țării de către Armata Roșie.
Dacă Occidentul a trecut la reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall,
statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice,
adoptând metodele economiei planificate şi ale politicii unui singur partid
totalitar.

După anul 1945, consecințele intrării României în sfera de influență a

Moscovei devin din ce în ce mai evidente. Semnarea Convenției de
armistițiu la Moscova, pe 12 septembrie 1944, declară România o
țară înfrântă în război și păstrează Rusiei teritoriile anexate în 28
iunie 1940, la care se adaugă plata unor mari despăgubiri de război
către URSS.

Prin Convenția de Armistițiu din septembrie 1944 de la Moscova și, mai târziu,
prin Tratatul de Pace de la Paris din anii 1946-1947, României,
nerecunoscându-i-se statutul de țară cobeligerantă, i s-au impus condiții grele
de natură politică, economică și militară din partea marilor puteri ale
Națiunilor Unite. În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, delegația română
condusă de ministrul de externe Gheorghe Tătărescu nu a ridicat deloc
problema Basarabiei, semn al interdicției Kremlinului.
După încetarea războiului, țările Europei Occidentale au devenit în
mare parte membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre
statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varşovia,
aceste două alianţe militaro-politice fiind cele care au alimentat
Războiul Rece.

Studiu de caz - Voci ale diplomației

românești
Pe parcursul istoriei lor, românii au luptat pentru apărarea independenţei şi
menţinerea fiinţei statale, folosind atât calea armelor, cât și arta
diplomaţiei. În relațiile internaționale din sud-estul Europei secolelor al
XVI-lea - al XVIII-lea se remarcă în mod repetat conflictul dintre Imperiul
Otoman și statele creștine. Țările Române s-au implicat în acest conflict și în
relațiile internaționale din această perioadă urmărind redobândirea
independenței.

După secolul al XVIII-lea , vocile diplomației românești susțin cu fervoare

cauza autonomiei, a Unirii Principatelor și a independenței politice în
interiorul diverselor organisme internaționale, la conferințe și întruniri, în fața
cancelariilor europene. De-a lungul timpului, diplomaţia românească a avut
parte de lideri politici deosebiţi, precum: Dimitrie Cantemir, Ion Ghica, Mihail
Kogălniceanu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Nicolae
Titulescu, Grigore Gafencu, lista putând continua.

<<<< Alexandru Marghiloman

semnând Tratatul de la București din 7 mai 1918
Dintre aceștia, ne vom opri atenția asupra lui Take Ionescu și Nicolae
Titulescu, în mod special, personalitățile lor marcând politica externă
românească la începutul secolului al XX-lea.

Take Ionescu (1858-1922)

Renumitul om politic, jurist și diplomat Take Ionescu, s-a făcut remarcat în
diplomația românească prin calităţile sale de orator, dar și de subtil analist al
vieții politice. Take Ionescu a fost reprezentantul cel mai de seamă al
diplomaţiei româneşti în perioada de după Primul Război Mondial, de numele
său legându-se crearea Micii Înţelegeri.

De origine modestă, fiind fiul unui negustor de cereale din Ploiești,

Take Ionescu (pe numele său real Dumitru Ion) urmează facultatea la Paris,
devenind doctor în drept. Profesează apoi ca avocat în țară, fiindu-i remarcate
calitățile deosebite de orator, discursurile sale atrăgându-i apelativul de
„Tăchiţă gură de aur”. Devine membru al Partidului Național Liberal
și, din 1884, deputat pe listele PNL.

Nemulțumit de dominaţia familiei Brătianu în politica românească, Take

Ionescu se înscrie în 1891 în Partidul Conservator. Se impune rapid
printre liderii marcanţi ai conservatorilor, fiind cooptat ca ministru al Cultelor
şi Instrucţiunii Publice și ministru al Finanţelor în guvernele
conservatoare. În 1908 părăsește această grupare, formând Partidul
Conservator Democrat.

<<<< Take Ionescu\

Scindarea nu va întrerupe însă cu totul relațiile și colaborarea dintre adepții
lui Take Ionescu (numiți și „takiști”), în perioada 14 octombrie 1912- 31
decembrie 1913, mai mulți membri ai Partidului Conservator Democrat fiind
cooptați în guvernul condus de Titu Maiorescu. Take Ionescu a primit
portofoliul Internelor, dar a avut o contribuție deosebită în politica
externă prin participarea la Conferinţa de Pace de la Bucureşti
(după al Doilea Război Balcanic), în urma căreia ţara noastră a
primit Cadrilaterul. În perioada neutralității (1914-1916) Take Ionescu s-a
pronunţat pentru intrarea României în Primul Răboi Mondial de partea
Antantei. Împreună cu Nicolae Filipescu a fost iniţiatorul „Acţiunii
Naţionale” şi al „Federaţiei Unioniste”. Una din preocupările majore este cea
pentru întregirea neamului, concentrându-și activitatea spre dezrobirea
Ardealului. Opozant al încheierii păcii cu Germania, după încheierea păcii este
nevoit să plece din țară.

Deși plecat la Paris în perioada 1918-1919, a fost ales la 3 octombrie 1918,

preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, a
cărui menire era de a apăra interesele românilor pe lângă guvernele aliate, în
special şi în faţa opiniei publice mondiale, în general. La Paris s-a întrunit cu
primul ministru Georges Clemenceau, cu Aristide Briand, precum și cu
președintele Camerei – Paul Deschanel, militând pentru ieșirea României din
izolarea diplomatică consecutivă păcii de la Buftea-București (1918).

În calitate de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea

Românilor, Take Ionescu întreprinde la sfârșitul anului 1918 împreună cu
Nicolae Titulescu o vizită la Londra, unde sunt primiți în audiență de primul
ministru englez David Lloyd George și de către ministrul de externe – lordul
Arthur James Balfour. Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor a avut
astfel menirea de a fi organismul politico-diplomatic purtător de cuvânt al
națiunii române, fiindu-i recunoscută misiunea de către guvernele Franței,
Angliei, Italiei și Statelor Unite ale Americii.

În anul 1919 Take Ionescu revine în țară și se implică activ în viața

politică, schimbând denumirea partidului ce l-a fondat din Partidul
Conservator Democrat în Partidul Democrat. În martie 1920 acceptă
să facă parte din guvernul Alexandru Averescu, alături de Nicolae Titulescu.
Primește portofoliul ministerului de externe, în această calitate definitivând
proiectul său de alianțe politico-militare regionale, bazat pe principiile
fondatoare ale Societății Națiunilor.
 <<<< Alexandru Averescu

Astfel, cu consimțământul Franței și Angliei, Take Ionescu constituie

Mica Înțelegere în 1920. Mica Înțelegere sau Mica Antantă, cum mai este
numită, a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a statelor membre
(Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven și România) în faţa Ungariei şi a
tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor. Primul pas a fost semnarea la 14
august 1920 a Convenţiei de alianţă cehoslovaco-iugoslavă. Pe 23 aprilie 1921
se semnează la Bucureşti Convenţia de alianţă defensivă româno-slovacă, iar
pe 7 iunie 1921 Convenţia de alianţă româno-iugoslavă, care consfinţeşte
înfiinţarea Micii Înţelegeri ca organizaţie politică.

Până în 1938, când a fost desființată, Mica Înțelegere a funcționat ca un

instrument de stabilitate în zonă, constituind un obstacol în calea
revizioniștilor

<<<< Semhur/ CC BY 3.0/ Țările

care făceau parte din Mica Înțelegere
La 11 decembrie 1921 Take Ionescu demisionează din funcția de ministru de
externe. Criza politică declanşată îl determină pe Alexandru Averescu să
depună mandatul guvernului peste două zile, şeful statului desemnându-l pe
Take Ionescu preşedinte al Consiliului de miniştri. Mandatul său a fost
însă unul extrem de scurt – o lună – la 17 ianuarie 1922 trebuind să
își dea demisia și încheindu-și cariera politică și viața în vara
aceluiași an.

Nicolae Titulescu (1882-1941)

Pentru o perioadă de aproape patru decenii, Nicolae Titulescu a fost
personalitatea politică reprezentativă în viaţa publică a României şi, de
asemenea, în perioada interbelică, una dintre personalităţile de seamă ale
vieţii politice internaţionale.

Absolvent al Facultății de Drept la Paris, după reîntoarcerea în țară, Nicolae

Titulescu devine profesor de drept civil la Universitatea din Iași, apoi la
Universitatea din Bucureşti. În 1907 devine membru al Partidului
Liberal Conservator fondat de Take Ionescu. În anul 1912 este ales
deputat, iar în 1917 primește mandatul de ministru al finanțelor.

În anul 1918 îl însoțește pe Take Ionescu la Londra și se raliază la Consiliul

Național pentru Unitatea Românilor. În 1919 este membru al delegației
române la Conferința de Pace de la Paris iar din 1921 a funcţionat
ca reprezentant permanent al României la Liga Naţiunilor, fiind
ales de două ori preşedinte al acesteia (1930-1931 și 1931-1932). În
perioada 1928-1936 a deținut de mai multe ori funcția de ministru de externe,
în guvernul Partidului Național Liberal (1927-1928) și în cel al Partidului
Național Țărănesc
Nicolae Titulescu

În calitatea sa de diplomat, a militat pentru pacea în Europa și pentru garanția securității

colective. În acest sens, Nicolae Titulescu a luptat pentru păstrarea graniţelor conform cu
hotărârile tratatelor de pace de la Paris, după încheierea Primului Război Mondial. S-a remarcat
îndeosebi în cadrul tratativelor diplomatice din cadrul Conferinței dezarmării de la
Geneva, deschisă la 2 februarie 1932, elaborând textul documentelor cu privire la definiția
agresiunii în relațiile internaționale.

După cum însuși declara, „întreaga politică externă pe care am urmat-o…n-a avut decât acest
țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină
imposibil”. Cu eforturile susținute ale diplomatului român s-a realizat și alianța cu
Iugoslavia, Grecia și Turcia, numită Înțelegerea Balcanică (1934). De asemenea, a susținut
pactul oriental și pactul mediteranean propuse de Franța în 1934. Militând pentru pace, nu a
putut să nu condamne agresiunea italiană din Etiopia/Abisinia (1935). S-a remarcat prin relaţiile
de bună vecinătate întreținute cu URSS, îndeosebi cu ministrul de externe sovietic, Maxim
Litvinov.
Datorită diplomației sale de excepție și a contribuțiilor sale pentru bună înțelegere și pace în
Europa, militând neobosit pentru egalitatea tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru
securitatea colectivă și prevenirea agresiunii, Nicolae Titulescu a fost numit „ministru al
Europei”. În întreaga sa activitate politică și diplomatică punctul central a fost deținut de
problemele fundamentale și de interesele politicii externe a României.

Edouard Herriot, prim ministru al Franței, declara despre Nicolae Titulescu: „Acest ministru al
unei țări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor! În politica externa e îmbarcat pe o
firavă luntrișoară pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica internă stă călare pe o
scândură putrezită, căreia până la urmă îi dă o stabilitate de stâncă.”

Anul 1936 este anul în care Nicolae Titulescu este obligat să părăsească guvernul, luând calea
exilului, întâi în Elveția, apoi în Franța. Cu toate acestea, a rămas un militant al păcii până la
moartea sa, în martie 1941.

România în perioada Războiului

Rece
De ce studiem tema României în
perioada Războiului Rece?
Europa postbelică a fost împărţită între sferele de
influenţe occidentală şi sovietică. Dacă Occidentul a trecut la
reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene
au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei
planificate şi ale politicii unui singur partid totalitar. Ţările Europei
Occidentale au devenit în mare parte membre ale NATO, în timp ce cele
mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul
de la Varşovia, aceste două alianţe militaro-politice fiind cele care au
alimentat Războiul Rece.

România a făcut și ea parte pentru aproape jumătate de secol din blocul

comunist. În funcție de conducătorii săi și interesele acestora, poziția țării
noastre nu a fost mereu stabilă, existând perioade când deschiderea spre
Occident a fost foarte mare și perioade când linia moscovită a fost
respectată întocmai.
 <<<< RIA Novasti/ CC BY-SA 3.0/ Mihail
Gorbaciov în anul 1987

În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele

Europei de Est. Acest proces a fost favorizat de politica de reforme
economice şi sociale (numită perestroika –restructurare) introdusă de
conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând cu 1985. Prin
politica sa reformatoare și colaborarea cu preşedinţii americani, Gorbaciov
a pus capăt Războiului Rece (1946-1991).

Politica externă în primii ani ai

regimului comunist
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, relaţiile internaţionale
au fost dominate de conflictul ideologic dintre cele două mari blocuri politice
constituite: pe de o parte S.U.A. şi statele democratice şi pe de altă parte
U.R.S.S. şi statele comuniste.

Acest conflict ideologic a rămas în istorie sub numele de „Războiul Rece”

(relaţiile dintre cele două tabere erau foarte încordate, fără a se
ajunge însă la o confruntare militară directă). Debutul acestuia a
fost considerat discursul ținut de Winston Churchill la 5 martie
1946, în fața studenților Universității din Fulton (Missouri, SUA),
discurs din care spicuim: „De la Stettin, în Baltica, la Triest, în
Adriatica, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele ei se
găsesc capitalele tuturor țărilor Europei Orientale: Varșovia,
Berlin, Praga, Viena, Budapesta, București, Sofia. Toate aceste
orașe celebre, toate aceste națiuni se găsesc în sfera sovietică și
toate sunt supuse, sub o formă sau alta, nu doar unei influențe
sovietice, dar și controlului foarte strâns și în continuă creștere al
Moscovei.” Perioada de desfăşurare a „Războiului Rece” începe
așadar după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi se
încheie odată cu desfiinţarea U.R.S.S. (1946-1991). Churchill dorea
de fapt să transmită „lumii libere”, în special Statelor Unite ale
Americii, un mesaj de alarmă, necesitatea realizării unui baraj în
Europa, care să pună la adăpost statele occidentale de acțiunile
politicii sovietice.
 <<<< De la stânga la
dreapta: Winston Churchill (Marea Britanie), Franklin D. Rooselvelt
(SUA) și Iosif V. Stalin (URSS) la Conferința de la Yalta.

Întâlnirea de la Yalta (4-11 februarie 1945) a celor mai importanţi trei

lideri ai lumii: preşedintele SUA (Franklin D. Roosevelt), prim-
ministrul al Regatului Unit al Marii Britanii (Winston
Churchill) şi conducătorul sovietic (Iosif Vissarionovici Stalin), care
doreau redesenarea hărții mondiale, a avut urmări directe și pentru țara
noastră, creând condiții favorabile întăririi poziției Moscovei în Romania. Un
prim pas în acest sens a fost aducerea la putere a unui guvern procomunist
condus de Petru Groza.

Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegației oficiale a României la

Conferința de pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie -
15 octombrie 1946) în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi
ministru al Afacerilor Străine în guvernul Petru Groza. Prezența lui Tătărescu
a fost un fapt folosit în sens propagandistic de către comuniști în afara
granițelor, în încercarea lor de a demonstra legalitatea guvernului comunist
condus de Groza.

Prin Tratatul de Pace semnat la 10 februarie 1947 România primea înapoi

partea de nord-vest a Transilvaniei ce fusese cedată Ungariei în 1940.
Problema Basarabiei însă nu a fost ridicată la Conferința de Pace de la Paris,
semn al interdicției Kremlinului, granița de est a României rămânând
așadar cea impusă prin Pactul Ribbentrop-Molotov din iunie 1940.

<<<< Gheorghe Tătărescu

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Europa era distrusă, țările
confruntându-se cu lipsa acută a rezervelor alimentare sau energetice. Se
simțea astfel necesitatea unui plan de reconstrucție și de ajutor economic.
Statele Unite ale Americii au conceput în acest context Planul Marshall,
destinat aliaților europeni din al doilea Război Mondial. URSS se temea însă
de expansiunea politică și comercială a Statelor Unite ale Americii în sfera ei
de influență și a reacționat prompt prin respingerea în iulie 1947 a Planului
Marshall.

Mai mult, a impus urmarea aceleiași linii politice și țărilor sale

satelit, neținând cont de interesele economice sau politice reale ale
acestor state. La 9 iulie 1947, România se alinia atitudinii Moscovei
și denunța în termeni fermi Planul Marshall.

La 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu este înlocuit din funcția de

ministru de externe cu Ana Pauker, schimbare ce marca preluarea de către
Partidul Comunist a controlului total asupra diplomației românești. Ca
răspuns direct la Planul Marshall în 1949 se constituie la inițiativa
URSS Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER). În cadrul
CAER se efectuau diverse schimburi de produse, de la cele de alimente până
chiar la maşini şi utilaje. Astfel, România a fost nevoită inițial să își limiteze
exportul de materii prime doar la țările din cadrul CAER; importurile
urmăreau și ele același traseu.

Pe plan politico-militar, fiecare dintre cele două mari blocuri şi-a creat şi
propria organizaţie militară: la 4 aprilie 1949, la Washington, are loc
ceremonia de semnare de către ţările democratice a Pactului NATO; în replică,
ţările comuniste europene se vor reuni 14 mai 1955 în alianța militară,
cunoscută sub numele de Pactul de la Varşovia.

Relațiile româno-sovietice în
perioada dintre moartea lui Stalin și
retragerea Armatei Roșii
La 5 martie 1953 lumea sovietică asistă la moartea lui Stalin,
eveniment care însă nu a adus modificări semnificative imediate nici lumii
sovietice și nici celei politice românești. Gheorghe Gheorghiu Dej a fost un
stalinist convins și, după moartea liderului de la Kremlin, de teama reapariției
în prim-planul vieții de partid a unora dintre rivalii săi, a trecut la unele
măsuri menite să-i țină departe pe aceștia de viața politică: astfel Lucrețiu
Pătrășcanu a fost condamnat la moarte; cel mai dur tratament a fost
aplicat fostului ministrul de finanţe, Vasile Luca: el a fost torturat şi
condamnat la închisoare pe viaţă.

Succesorul lui Stalin, Nikita Hrușciov, a denunțat politica dictatorială a

predecesorului său. Astfel, la Congresul XX al PCUS, desfășurat în februarie
1956, acesta a ținut un discurs intitulat „Despre cultul personalității și
consecințele sale”, referindu-se la cultul personalității lui Stalin, atacând de
asemenea și crimele comise de colaboratorii apropiați ai lui Stalin.
 <<<< ©German Federal Archive/ CC BY-
SA 3.0 de/ Nikita Hrușciov în Estul Berlinul (1963)

Pe fondul atitudinii lui Nikita Hrusciov asistăm la o serie de frământări și

schimbări în Europa precum revoluția anticomunistă izbucnită în
Ungaria (1956), venirea la conducerea Poloniei a reformistului Władysław
Gomułka, schimbările din Cehoslovacia, reluarea raporturilor cu
Iugoslavia. Toate acestea au determinat Kremlinul să își reconsidere
raporturile politice din cadrul Tratatului de la Varșovia.

Cu toate acestea, evenimentele desfășurate în toamna anului 1956 la

Budapesta au demonstrat faptul că Moscova nu accepta desprinderea din
sfera sa de influență nici a Ungariei, nici a oricărui alt stat satelit.
Înfrângerea revoluției anticomuniste maghiare a fost făcută prin intervenția
Armatei Roșii, ale cărei trupe staționau în așteptare pe teritoriul românesc.
Politica duplicitară a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care inițial a acordat azil
politic unor membri ai guvernului de la Budapesta pentru ca apoi să ordone
extrădarea lor cu scopul condamnării și executării, i-a permis lui Gheorghiu-
Dej o oarecare consolidare a prestigiului în cadrul blocului comunist.

Gheorghe Gheorghiu Dej a încercat anihilarea oricărei opoziții,

prin impunerea unui regim de teroare în România. Toţi opozanţii săi
au fost aruncaţi, rând pe rând, în închisori sau trimişi în lagăre de muncă.
Sporirea încrederii Moscovei în liderii Partidului Muncitoresc Român i-a
determinat să abordeze problema retragerii trupelor sovietice din țară.
Propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin ministrul de atunci al apărării
- Emil Bodnăraş - a fost inţial respinsă de Hruşciov. Cum însă URSS se
gândea la o refacere a imaginii sale afectată de intervenţia militară
contra Ungariei, situația era favorabilă României.

Astfel, la 24 mai 1958, Comitetul consultativ al statelor semnatare

ale Tratatului de la Varşovia aproba retragerea trupelor sovietice
de pe teritoriul României, după ce cu câteva săptămâni înainte
Moscova anunţase Bucureştiul în mod oficial despre luarea acestei
măsuri. Părăsirea teritoriului românesc de către Armata Roșie a determinat
însă pe plan intern un nou val de represiuni și arestări, concomitent cu
înăsprirea controlului ideologic în încercarea de a descuraja orice tentative de
opoziție. Pe plan extern această acțiune avea să faciliteze viitoarea distanţare a
României de Moscova.

Politica externă în ultimii ani ai

regimului lui Gheorghe Gheorghiu-
Dej
Dacă politica externă din prima fază a conducerii lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej (1948-1956) se caracterizează printr-o obedienţă
totală faţă de direcţiile impuse de Moscova, după 1962 asistăm la o
distanțare treptată de URSS. Izbucnirea conflictului sovieto-chinez în
1962 și dificultățile generate de declanșarea „crizei rachetelor” din Cuba, i-au
înlesnit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej distanțarea de Moscova. Deși inițial de
partea rușilor, pe măsură ce conflictul ruso-chinez se adâncea, Dej va milita
pentru împăcarea celor două tabere. Tactica sa nu a avut însă un răspuns clar
din partea Chinei, relaţiile rămânând mai departe destul de superficiale.

©Fototeca online a comunismului românesc photo #E345, 55/1960

(accessed 12.11.2015)/ În prim plan, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nikita
Hrușciov pe Aeroportul Băneasa în timpul celui de-al șaptelea Congres Al
Partidului Comunist( 1960). În spatele lui Dej poate fi observat Nicolae
Ceaușescu.

România s-a pronunțat de mai multe ori împotriva divizării

economice planificate în cadrul blocului comunist al CAER-ului
prin Planul Valev potrivit căruia sudul României trebuia să facă
parte dintr-un complex agricol împreună cu nordul Bulgariei şi
sudul U.R.S.S. În acest sens, la plenara CC al PMR din aprilie 1964 a fost
elaborată celebra Declarație din aprilie, numită și „declarația de
independență a PMR față de Moscova”.
 Declarația din aprilie releva faptul că industrializarea se putea face
doar prin ruperea de Kremlin. Cu toate acestea, ieșirea de sub influența
Moscovei s-a realizat în termenii acceptați de Kremlin și a fost o tactică a
URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide
comuniste. Programul de industrializare rapidă a României a fost susținut în
cadrul CAER prin delegatul permanent Alexandru Bârlădeanu, cu sprijinul
total al lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei relații tot mai tensionate cu
URSS. În același context, România a început o colaborare
economică importantă cu Iugoslavia (construcţia hidrocentralei
Porţile de Fier).

Dej era interesat în implementarea unui sistem politic care, prin desovietizare,
să se îndrepte spre o liberalizare internă, astfel încât va opta pentru calea
naţională către desăvârşirea comunismului. Devierea PMR de la linia
Kremlinului a reprezentat astfel debutul național-comunismului în
România; acesta asimila o serie de valori și principii naționaliste,
fără însă a renega cu totul internaționalismul proletar. Această
politică ambivalentă a lui Gheorghiu-Dej poate fi întrucâtva explicată și prin
sentimentele de teamă ale comuniștilor români ca nu cumva liberalizarea
proaspăt declanșată pe plan intern să le pericliteze privilegiile pe care le
dețineau în cadrul societății românești.

Politica externă în timpul regimului

Nicolae Ceaușescu
Cuprins

 Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu

 Politica externă în ultimii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu

Politica externă în primii ani ai

regimului Nicolae Ceaușescu
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia
funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român.

În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a

predecesorilor săi. Vizita întreprinsă de Nicolae Ceaușescu în
septembrie 1965 la Moscova, a nemulțumit oarecum conducerea
sovietică, prin accentele programului său de guvernare. 

Regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu poate fi împărțit în două etape

diferite. În primii ani, acesta şi-a consolidat puterea în sânul partidului şi a
continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova. Astfel, Ceaușescu
nu doar că a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de
la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o
explicit într-un discurs public.

România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relații
diplomatice cu RFG, în 1967. În aprilie 1968, președintele Franței, Charles
de Gaulle, a efectuat o vizită în țara noastră, felicitându-l pe Nicolae
Ceaușescu, conform uzanțelor diplomatice, pentru politica lui de
independență.

<<<< ©Fototeca online a comunismului

românesc photo #G514, 177/1968 (accessed 12.11.2015)/ Nicolae
Ceaușescu expunând poziția Partidului Comunist Român și a guvernului
român cu privire la evenimentele din Cehoslovacia (august 1968)

În 20/21 august 1968, a avut loc intervenția militară în Cehoslovacia a

trupelor Tratatului de la Varșovia. „Primăvara de la Praga”, curentul care
manifesta pentru liberalizarea regimului politic cehoslovac și pentru
apropierea de Occident, a fost reprimată. Reacția lui Nicolae Ceaușescu față de
intervenția armată în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varșovia s-a
înscris în linia generală a politicii sale de distanțare față de Moscova. La 21
august 1968 Ceaușescu ține la București un discurs în care
condamnă vehement această intervenție:
„Dragi tovarăşi, cetăţeni ai Ţării Româneşti! Pătrunderea trupelor celor 5
ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie
gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume! Este de
neconceput în lumea de astăzi, când popoarele se ridică la luptă pentru a-şi
apăra independenţa naţională, pentru egalitate în drepturi, ca un stat
socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi independenţa unui alt stat.
Nu există nici o justificare şi nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a
admite, pentru o clipă, numai ideea intervenţiei militare în treburile unui
stat socialist. (...) Noi suntem hotărâţi să acţionăm cu toată forţa, cu toată
răspunderea noastră, pentru a contribui la găsirea căilor pentru rezolvarea
cât mai iute a acestei situaţii create prin pătrunderea trupelor străine în
Cehoslovacia, pentru ca poporul cehoslovac să poată să-şi desfăşoare
activitatea în linişte. Sîntem ferm hotărâţi să acţionăm pentru ca împreună
cu celelalte ţări socialiste, cu celelalte partide comuniste şi muncitoreşti, să
contribuim la eliminarea divergenţelor, la întărirea unităţii ţărilor
socialiste, a partidelor comuniste, pentru că suntem convinşi că numai aşa
servim interesele poporului, interesele socialismului în întreaga lume!”

Cu acest prilej, Nicolae Ceaușescu a reușit să transmită „lumii libere”

suficiente semnale privind noua linie urmată în politica ceaușistă. În acest
context, în timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare
deschidere față de România, pe fondul răcirii relațiilor dintre România și
URSS după invazia Cehoslovaciei de către URSS din 1968, invazie intens
criticată de președintele român. Richard Nixon a vizitat România pe 2
august 1969.

Vizita președintelui Nixon în România a reprezentat prima vizită a

unui președinte american într-o țară comunistă. Pe parcursul vizitei,
Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de
mediator între România și China. Washingtonul a lansat o invitație lui Nicolae
Ceaușescu de a efectua o vizită oficială în SUA, invitație acceptată și
concretizată în octombrie 1970. Cinci ani mai târziu, în 1975, un alt
președinte al Statelor Unite, Gerald Ford, vizitează România, chiar
dacă această vizită nu a mai avut același impact ca precedenta
vizită a președintelui american.
©Fototeca online a comunismului românesc photo #E552, 4/1970 (accessed
12.11.2015)/ Nicolae Ceaușescu la sesiunea anuală O.N.U (octombrie 1970)

Vizite în Occident au mai fost întreprinse de Nicolae Ceaușescu la Paris, unde,

în cadrul întrevederilor avute cu omologul său francez - Georges Pompidou - a
fost evidențiat rolul jucat de România în evoluția securității europene. Cu
toate că era vorba de un limbaj mai mult diplomatic, exemplul nu este deloc
lipsit de valoare.

România este acceptată în 1971 în GATT (Acordul General pentru

Tarife și Comerț) iar în 1972 în FMI (Fondul Monetar Internațional),
încheind ulterior acordul cu Banca Internaționala pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (BIRD) – toate acestea fiind pe de o parte meritul politicii
promovate de Nicolae Ceaușescu, pe de altă parte al interesului promovat de
blocul democratic în lărgirea breșei din cadrul blocului comunist.
©Fototeca online a comunismului românesc photo #E551, 3/1970 (accessed
12.11.2015) / Nicolae Ceaușescu și Richard Nixon

În perioada 3 iulie 1973-1 august 1975 și-a desfășurat lucrările

Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, deschisă la
Helsinki, continuată apoi la Geneva și încheiată tot la Helsinki. La
lucrările conferinței au participat reprezentanții a 35 de țări, între care și
România. Obiectivul comun al lucrărilor era îmbunătăţirea relațiilor
internaționale și pacea în Europa, respectând însă sistemele politice,
economice, sociale și culturale ale fiecărui stat în parte. Moscova era
oarecum liniștită prin garanția că înglobarea țărilor din estul
Europei nu îi va mai fi contestată de Occident.

De cealaltă parte, Occidentul avea promisiunea din partea URSS a respectării

drepturilor omului în țările aparținătoare blocului comunist. Aflate la mijloc,
statele satelit s-au găsit mai mult în mijlocul unui discurs propagandistic, fără
însă a nega meritul acestei conferințe de a fi fost un prim pas spre ieșirea din
Războiul Rece.
Politica externă în ultimii ani ai
regimului Nicolae Ceaușescu
Aderarea în 1972 a României la FMI a facilitat țării noastre accesarea unor
împrumuturi consistente, pe care Ceaușescu le-a folosit în ce-a de-a doua
industrializare a țării. După ce a devenit președinte al României, în
1974, Ceaușescu a urmărit obținerea unei poziții cât mai vizibile pe
scena politică internațională și evitarea cât mai mult posibil a
intervenției Moscovei în politica PCR.

Dacă la începutul lui 1980 România cunoștea un avans al economiei,

dezvoltându-se industria petrolieră, metalurgică și siderurgică, câțiva ani mai
târziu returnarea împrumuturilor a început să fie resimțită tot mai dramatic
de populație.

În 25-27 mai 1987 Gorbaciov a vizitat România, aceasta fiind ultima

țară din blocul comunist pe care liderul sovietic o vizita. Cu prilejul
acestei vizite, Gorbaciov a criticat politica lui Ceaușescu, care ținea țara în
izolare; de asemenea, a criticat teroarea menținută asupra cetățenilor și
favoritismele acordate apropiaților clanului ceaușist. În discursul său,
Gorbaciov a prezentat noile sale concepte, însă fără ca acestea să aibă vreun
ecou în perioada imediat următoare. Dintre toţi conducătorii comunişti,
Ceauşescu a fost văzut ca singurul care se opune politicii reformatoare. Dacă
după 1968 el era considerat de către occidentali un reformator,
după 1980 imaginea sa s-a deteriorat drastic, fiind privit ca
un dictator care îşi priva poporul de cele mai elementare aspecte
ale unui trai decent.

Ceaușescu reușise să achite în 1989 datoriile externe ale țării, fapt

anunțat în martie 1989, însă prețul plătit de populație a fost imens;
economia țării era ruinată, cetățenii se aflau la limita sărăciei și a
răbdării datorită raționalizării hranei, apei, curentului, benzinei
etc.

În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice,

prin revenirea la pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere în țările
fostului bloc sovietic: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată,
Bulgaria.
Diplomația românească: de la
Tratatul de la Varșovia la Uniunea
Europeană
Relaţiile internaţionale în perioada de după al Doilea Război Mondial au
urmat un traseu presărat de numeroase schimbări, însă în toate proemina
dorinţa de a se evita pe viitor alte confruntări militare. Drept urmare,
eforturile oamenilor politici au fost direcţionate către fondarea
unor organisme politico-militare care să activeze într-un mod eficient în acest
sens.

Ţările din Europa Occidentală, precum şi aliații acestora, Statele

Unite ale Americii și Canada, s-au confruntat în perioada 1945-
1949 cu necesitatea restructurării economice, și nu numai. Pe de altă
parte, politica expansionistă promovată de U.R.S.S. era în măsură să provoace
acestor state suficiente motive de îngrijorare.

Drept urmare, pe 4 aprilie 1949 ia ființă la Washington Organizația

Tratatului Atlanticului de Nord, pe scurt NATO. Inițial alianța a
cuprins 12 state: Franța, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Islanda,
Olanda, Norvegia, Marea Britanie, Italia, Portugalia, Canada și
S.U.A., iar în 1955 reunea 15 state. În prezent, un număr de 28 de state sunt
membre ale acestei organizații. Obiectivul comun al statelor membre NATO
era astfel menținerea păcii, dar în cazul unei amenințări a unuia dintre statele
componente, se impunea mobilizarea statelor aliate.
Semnarea Tratatului Atlanticului de Nord la Washington (4 aprilie 1949)

La 31 martie 1954 U.R.S.S. va cere oficial să adere ca membru cu drepturi

depline în NATO, cererea fiind respinsă. La data de 4 mai 1955 este
primită în NATO Republica Federală Germania (RFG), act care va
constitui pretextul fondării unei alianțe politico-militare
socialiste. Astfel, pe 14 mai 1955, opt țări socialiste din Europa de Est –
U.R.S.S., Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Albania, Bulgaria, Republica
Democrată Germania (RDG) și România - semnau „Tratatul de prietenie,
cooperare şi asistenţă mutuală” de la Varșovia.

Tratatul de la Varșovia a reprezentat o organizație ce a fost folosită

de U.R.S.S. pe de o parte în confruntarea cu Statele Unite ale
Americii, iar pe de altă parte pentru a își spori controlul asupra
statelor satelit. Tratatul se dorea, potrivit preambulului la acest document,
„un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor
statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat”. Statele
semnatare se obligau să nu se angajeze în alte coaliții sau să încheie acorduri
ori tratate care să intre în contradicție cu tratatul semnat în capitala poloneză.
Deși documentul prevedea consultarea membrilor semnatari cu privire la
diverse probleme, în realitate Moscova a fost cea care lua deciziile și punea cel
mai adesea statele satelit în fața faptului împlinit. Tratatul s-a încheiat pe o
perioadă de 20 de ani. Țările semnatare s-au angajat să contribuie
militar la Forța Armată Unică, România, de exemplu, cu un efectiv
de 55 000 de soldați. Comandantul acestei Forțe Armate Unice a fost numit
I.S. Konev, mareșalul U.R.S.S. În anii imediat următori semnării tratatului de
la Varșovia România a adoptat o atitudine precaută, fără a se implica activ.

La data de 10 decembrie 1955 România este admisă în Organizația

Națiunilor Unite (ONU), aderarea sa semnificând începerea ieșirii de sub
cortina de fier a Moscovei și afirmarea sa ca stat independent în ce privește
diplomația internațională. Cu toate acestea, în primii ani de după aderarea la
ONU, România va rămâne fidelă liniei politice moscovite.

<<<< © Fototeca online a comunismului

românesc, photo #HA093, 93/1945 (accesed 26.11.2015)/Gheorghe
Gheorghiu-Dej

Anul 1956 va reprezenta un an de cotitură în evoluția statelor comuniste, asistând la o

mișcare reformatoare în Polonia și la evenimentele revoluționare anticomuniste
maghiare. Aceste evenimente nu vor rămâne fără ecou nici în România, unde asistăm la
mișcările anticomuniste organizate de studenți în centre universitare precum Timișoara, Iași,
Cluj, București. Acestea au fost însă reprimate violent de autoritățile comuniste, finalizându-se
cu numeroase arestări și condamnări. Liderul Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe
Gheorghiu-Dej, a urmărit fructificarea tuturor acestor evenimente, în special a revoluției
de la Budapesta, cerând retragerea trupelor Armatei Roșii de pe teritoriul românesc.
Fapt ce a devenit realitate doi ani mai târziu, în 1958, în condiții lipsite de violență. Acest
lucru a fost posibil datorită atitudinii lui Gheorghiu Dej, care a susținut necesitatea
intervenției militare în Budapesta (afirmând public acțiunile Rusiei ca fiind „necesare și
corecte”) și a facilitat trecerea trupelor sovietice spre Ungaria. După înfrângerea revoluției
maghiare, liderul comunist român a contribuit la aducerea forțată a grupului revoluționar în
România și la reținerea fostului prim-ministru maghiar și liderul revoluției – Imre Nagy – la
Snagov. Aici, a stat cu domiciliu forțat până în aprilie 1957, după care a fost extrădat la
Budapesta, fiind judecat, condamnat la moarte și executat în cele din urmă în iunie 1958.
Atitudinea lui Dej pe parcursul acestor evenimente a contribuit așadar la retragerea trupelor
rusești de pe teritoriul țării noastre, hotărâre adoptată în mai 1958, la reuniunea Tratatului de la
Varșovia, reuniune la care a participat și conducătorul român.

Prezența lui Gheorghe Gheoghiu-Dej la Adunarea Generală a ONU din anul 1960 reprezintă un
moment important în istoriografia românească, Dej fiind primul conducător de stat român care a
susținut un discurs la ONU. Discursul său s-a încadrat în tendința generală a șefilor de state
comuniste de a susține și elogia Moscova și politica promovată de aceasta prin liderul ei, Nikita
Hrușciov.

Distanțarea față de Moscova

Anii ce au urmat se înscriu pe de o parte în plan intern în linia exacerbării
cultului personalității lui Gheoghiu-Dej, iar pe de altă parte, în plan extern,
sesizăm o reorientare a diplomației românești în relațiile cu Moscova. Se
remarcă în acest sens două evenimente principale în 1962, și
anume Conferința CAER de la Moscova și „Criza rachetelor” din
Cuba.

În cadrul Conferinței CAER,Nikita Hrușciov a propus un plan de dezvoltare

potrivit căruia statele comuniste mai dezvoltate să se axeze pe procesul
industrializării, în timp ce celelalte, inclusiv România, să se axeze pe
agricultură, fapt ce a nemulțumit conducerea Partidului Muncitoresc Român.
Pe fondul accentuării conflictului între China și URSS, România și-a
asumat rolul de arbitru între cele două puteri comuniste,
distanțându-se progresiv de Moscova; în paralel, se încearcă o apropiere
și colaborare în ce privește relațiile comerciale externe româno-chineze.

Însă momentul cel mai însemnat în evoluția procesului îndepărtării de

Kremlin l-a constituit „Declarația din aprilie 1964” a conducerii Partidului
Muncitoresc Român. Numită neoficial și „Declarația de independență față de
Moscova”, întrucât a subliniat distanțarea de Moscova și ruptura politică
produsă. Neacceptând Planul Valev care prevedea specializarea agricolă a
României în contextul integrării economice generale prevăzute de URSS
pentru statele satelit, prin această declarație România dorește să își aroge
singură prin PMR responsabilitatea politicii interne și, mai mult decât atât, nu
mai recunoaște supremația Moscovei în relațiile internaţionale.

Declarația a cunoscut o apreciere și pe scena politică

internațională, constituind astfel o nouă etapă în evoluția
diplomatică a României. După moartea lui Gheorghiu-Dej, în 1965, la
conducerea României vine Nicolae Ceaușescu, care continuă politica de
detașare față de Moscova. În octombrie 1966 Misiunea permanentă a
României la ONU anunță în mod oficial candidatura lui Corneliu Mănescu
(ministru de externe în perioada 1961-1972) la președenția sesiunii a XXII-a a
Adunării Generale a ONU. În 1967 ministrul român devine primul președinte
al Adunării Generale ONU provenind dintr-un stat comunist.

În această calitate de președinte al Adunării Generale ONU s-a

confruntat cu numeroase probleme, între care una dintre cele mai
complicate a reprezentat-o invazia sovietică din Cehoslovacia în
noaptea de 10-21 august 1968. Trupele tratatului de la Varșovia au
aterizat pe aeroportul de la Praga în încercarea de a stopa tendința reformistă
a guvernului cehoslovac, cunoscută sub numele de „Primăvara de la Praga”.
Nicolae Ceaușescu s-a opus acestei acțiuni a guvernului moscovit și a a rostit
la București un discurs în 21 august 1968 prin care a condamnat această
intervenție, declarând „că nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici
un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenției militare în
treburile interne ale unui stat socialist frățesc”.

Deși Occidentul nu a intervenit direct în acest conflict, la New Yok s-a

desfășurat o întâlnire între Corneliu Mănescu și Lindon B. Johnson,
președintele de atunci al SUA, având menirea să detensioneze atmosfera
dintre Moscova și Bucureşti.

În 1967 Corneliu Mănescu, în calitate de ministru de externe, a vizitat RFG,

România fiind astfel întâia țară din blocul sovietic care a reluat legăturile
diplomatice cu o țară din vestul Europei. Președintele american Richard
Nixon a vizitat România pe 2 august 1969. În 1970, Nicolae Ceaușescu
efectuează o vizită de 15 zile în Statele Unite, onorând invitația omologului
Richard Nixon lansată cu prilejul vizitei sale în țara noastră. Aceste
evenimente au constituit momente deosebit de importante în politica externă
a României.
Diplomația românească în perioada anilor 1970 s-a implicat activ în acțiunile
ONU, remarcându-se pe scena politică internațională cu prilejul semnării în
1975 a Actului final al Conferinței de la Helsinki.

Diplomația românească după anul

1989
Anul 1985, prin numirea lui Mihail Gorbaciov în fruntea Comitetului Central
al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), reprezintă debutul unei
noi etape evolutive a blocului sovietic. Politica sa reformatoare
- perestroika (reconstrucţie) şi glasnost (transparenţă) – va determina într-
un final disoluția blocului sovietic. În România situația pe plan intern va
urma însă un traiect diferit, supus cenzurii și numeroaselor
restricții, ceea ce l-a catalogat pe Nicolae Ceaușescu drept cel mai
conservator dintre conducătorii statelor est-europene.

© Fototeca online a comunismului românesc, photo #E590, 1/1985 (accesed

27 noiembrie 2015)/ Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov la Moscova
(1985)
Anul 1989 a reprezentat un an de cumpănă în istoria statelor comuniste,
fiind anul în care s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est,
fapt ce a atras după sine o modificare a echilibrului de forțe pe plan
internațional. Perioada post 1989 a adus:

 reunificarea Germaniei (1990);

 dizolvarea Tratatului de la Varșovia (iunie 1991);
 dezmembrarea URSS (26 decembrie 1991).

Consecutiv acestor evenimente Războiul Rece a încetat și el, iar Statele

Unite ale Americii au devenit astfel singura mare putere mondială.

Căderea regimului comunist a orientat România spre aderarea la structurile

euroatlantice. Astfel, în iulie 1990 prim-ministrul Petre Roman adresează o
scrisoare secretarului general al NATO - Manfred Wörner. Prin intermediul
acesteia diplomația românească propunea acreditarea unui ambasador român
pe lângă NATO. În anul 1993 preşedintele Ion Iliescu va transmite oficial
Secretarulului general al NATO dorinţa României de a adera la organizație,
fapt ce se va concretiza în 29 martie 2004 abia, după o primă nereușită în anul
1997, când a fost devansată de țările membre ale grupului de la Vișegrad:
Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria.

Un alt obiectiv urmărit de diplomația românească a fost integrarea în Uniunea

Europeană. La data de 7 februarie 1992 este semnat Tratatul de la
Maastricht sau Tratatul Uniunii Europene, hotărându-se
transformarea comunităților europene în Uniune Europeană, prevăzându-se
norme comune în ceea ce privește piaţa internă, uniunea economică şi
monetară, politica de securitate ș.a.m.d.

Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a debutat

prin semnarea Acordului de asociere la 1 februarie 1993, care a
instituit o asociere între România și statele membre ale Comunității Europene.
În 1995 România depune oficial cererea de aderare la Uniunea
Europeană. Din 7 octombrie 1993 România devine membră în
Consiliul Europei. Din februarie 2000 încep negocierile cu România în ce
privește aderarea țării noastre, recomandându-se diplomației românești
continuarea reformelor și a angajamentelor asumate prin negocierile
bilaterale privind politica internă, justiția, domeniul concurenței etc.

La data de 25 aprilie 2005 România și Bulgaria semnează la

Luxemburg tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Tratatul odată
semnat, a fost supus ratificării către toate statele membre ale organizației, iar
la 1 ianuarie 2007 România devine din observator activ membru cu drepturi
depline al Uniunii Europene. Din acel moment România a dobândit dreptul de
a desemna 35 de deputați în cadrul Parlamentului European, iar limba
română a intrat în rândul limbilor oficiale din cadrul Uniunii Europene.

Tema 5: Religia și viața religioasă

Biserica a avut un rol important în evoluția nu doar religioasă ci și socială și
culturală a oamenilor, de aceea îi dedicăm acest capitol intitulat ”Religia și
viața religioasă”. Argumentele ce vin în sprijinul afirmației noastre, pot fi
găsite în următoarele lecții:

 Biserica și școala în Evul Mediu și la începuturile

modernității. Construcția ecleziastică și implicarea laică unde
vei afla mai multe despre rolul bisericii în dezvoltarea culturii și a
învățământului.
 Protectorat religios și identitate culturală în Europa și spațiul
românesc. Statul biserica și diaspora. Această lecție explică modul
în care religia a influențat și a fost influențată de societate și de
conducătorii statelor europene de-a lungul secolelor.
 Studiu de caz - România și toleranța religioasă. Diversificarea
religioasă apărută cu ocazia Unirii din 1918 a influențat considerabil
fenomentul de toleranță religioasă. Tot aici poți afla mai multe despre
rolul pe care l-a avut statul român în raport cu Biserica înainte de al
doilea război mondial, în timpul comunismului și după anul 1989.

Biserica și școala în Evul Mediu și la

începuturile modernității.
Construcția ecleziastică și implicare
laică
În perioada Evului Mediu Biserica a reprezentat instituția care a avut rolul de
principal factor al culturii și învățământului, indiferent de regiunea geografică
a Europei. Această realitate poate fi ușor explicată prin faptul că în epoca
medievală şcoala a funcţionat inițial pe lângă biserici şi
mănăstiri. Instituțiile ecleziastice construiau și îngrijeau școlile la
început destinate doar pregătirii viitorului personal clerical: citeți,
preoți, călugări; preocuparea principală era accesibilitatea la textul
Sfintei Scripturi, la cărțile destinate ritului religios și la
reproducerile din scrierile patristice.

Odată cu urbanizarea se poate remarca și apariția școlilor orășenești, cu

elemente laice; acestea erau destinate copiilor familiilor de negustori și
meșteșugari, având un scop practic, cel de învățare a meseriilor. La sfârșitul
secolului al XII-lea se constituie universitățile, instituții de învățământ
reprezentative pentru Evul Mediu și baza universităților moderne de mai
târziu; fiind create de biserică, universitățile vor avea scopul de pregătire a
clericilor, aceștia studiind numeroasele opere religioase și filosofice grecești ce
au fost traduse în limba latină.

Pe lângă teologie, în cadrul Universității se mai studiau dreptul, medicina și

artele. Primele universități iau naștere la Bologna, Paris, Oxford,
Heidelberg.

O evoluție aparte întâlnim în istoria învățământului Imperiului

Bizantin. Aici asistăm la o separare a învățământului laic de cel religios. Este
atestată la Constantinopol (secolele IV-XV) o Universitate
imperială, în cadrul căreia se studiau filosofia, literele și
științele. De asemenea, întâlnim școli provinciale sau particulare.
Învățământul religios se efectua prin Școala patriarhală sau școlile
mănăstirești.

În ceea ce privește spațiul românesc, aici asistăm la începutul Evului Mediu la

o evoluție a învățământului legată în principal de organizarea ecleziastică (în
preajma mănăstirilor și bisericilor), apoi încet-încet și legată de evoluția
structurilor statale. Din păcate istoriografia nu dispune de suficiente date
pentru perioadele inițiale ale organizării ecleziastice românești. Poporul
român este creștinat din epoca romană, cu o accentuare a acestui fenomen în
secolul al IV-lea prin misionarii de la sudul Dunării, evoluând în vecinătatea
unor popoare păgâne.

De altfel, o trăsătură importantă este și faptul că este singurul dintre

popoarele de origine latină care este ortodox, nu catolic – acest fapt
datorându-se influenței tradiției bizantine și slavone. Unii istorici, între
care și P. P. Panaitescu, susțin încadrarea spațiului românesc în
secolele X-XI în aria ecleziastică a Țaratului bulgar, fapt ce ar
explica utilizarea limbii slavone în cultul liturgic românesc, dar și
în cadrul cancelariei din Țările Române.

În secolul al XIV-lea asistăm la întemeierea mitropoliilor ortodoxe a Ţării

Româneşti (Ungrovlahiei) şi a Moldovei. În 1359 Mitropolia Ungrovlahiei
ia ființă având sediul la Curtea de Argeș și este recunoscută de
către Patriarhia Ecumenică, primul mitropolit fiind Iachint al
Vicinei. Mitropolitul Țării Românești primește și titulatura de „exharh al
plaiurilor”, ceea ce îi aducea sub protecție și pe ortodocșii din Transilvania.

În 1401 în Moldova se înființează mitropolia cu sediul la Suceava,

fiind și ea recunoscută de Patriarhia Constantinopolului.

Tot legat de evoluția vieții ecleziastice, trebuie să menționăm mănăstirile,

existența lor fiind atestată încă din secolul al X-lea: ansamblul bisericesc
rupestru de la Basarabi-Murfatlar. Un secol mai târziu este amintită existența
mănăstirii ortodoxe de la Morisena (în cuprinsul formațiunii lui Ahtum). În
interiorul arcului carpatic sunt întemeiate mănăstiri catolice, tot mai des
începând cu secolul al XII-lea. După constituirea statelor medievale românești
asistăm la o înflorire a așezămintelor de tip monastic pe tot cuprinsul acestora.

Până la inventarea tiparului de către Johann Gutenberg în secolul

al XV-lea cărțile erau multiplicate prin copierea lor de către acele
persoane care îndeobște îndeplineau funcția de copiști; mai apoi s-au
inventat presele, însă și acest proces era laborios; din acest motiv ele nu
puteau fi multiplicate într-un număr foarte mare și erau mai
scumpe. Pătrunderea și la noi a tiparului, odată cu Umanismul și
Reforma, a facilitat multiplicarea cărților, ceea ce a dus și la
scăderea costului lor, făcându-le accesibile unei pături mai largi a
populației. Putem spune așadar că tiparul a contribuit în mare măsură la
dezvoltarea învățământului, întrucât cărțile multiplicate erau folosite în școli
pe post de manuale. În marea lor majoritate cărțile aveau conținut religios.
 Johann Gutenberg, inventatorul tiparului

Tot tributar Umanismului și Renașterii este accentul care începe să

se pună pe discipline precum limbile clasice (greacă și latină),
istoria greco-romnă etc. Se remarcă de asemenea direcția de
întrebuințare a limbilor materne în învățământ, dar și în
biserică. Astfel, sub influența Reformei, limba vorbită se impune în rândul
sașilor transilvăneni (luteranismul), al secuilor și maghiarilor (unitarianismul
și calvinismul). Sub impulsul de a avea acces la Sfânta Scriptură și la celelalte
cărți de interes liturgic și nu numai, asistăm la traducerea acestor lucrări în
limbile materne.

Românii nu fac nici ei excepție de la aceste tendințe ale vremii, asistând astfel
la o intensă activitate de traducere a cărților religioase în limba română.
Primele cărți în limba română sunt tipărite la Sibiu, în tipografia lui Filip
Moldoveanul/Phillipus Maler: în 1544 Catehismul românesc (prima carte
tipărită în limba română), în 1546 Tetraevangheliarul (aceasta fiind prima
tipăritură xilografată şi ornamentată) iar în 1553 „Biblia slavo-română de
la Sibiu”. Între tipografii secolului al XVI-lea se remarcă însă de departe
Diaconul Coresi.

Acesta și-a început activitatea de tipograf la Târgoviște, continuându-și

ocupația mai târziu, din 1559-1560, la Brașov. În epilogul „Psaltirii” românești
din 1570 de la Brașov, Coresi afirmă: ”văzui că mai toate limbile au cuvântul
lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avem...”; tot în 1570, în
epilogul la „Octoihul românesc” el spune că lucrarea va fi utilă „ucenicilor în
dăscălie”; toate acestea sunt dovezi ale faptului că Diaconul Coresi era
conștient de necesitatea cărților de cult și școlare în limba
maternă. Lucrările tipărite de el au avut în același timp o mare
importanță în unificarea limbii române și în formarea limbii
române literare.
Prima școală cu predare în limba română a fost școala din Scheii Brașovului
atestată în secolul al XV-lea, în 1495, însă cel mai probabil datând dinainte de
această dată. O bulă papală din 15 decembrie 1399 a papei Bonifaciu al IX-
lea menționează biserica și școala de aici în contextul în care le cerea
românilor ortodocși trecerea la catolicism.

Pe parcursul secolului al XVI-lea școala de aici pregătește preoți, dascăli,

funcționari cu rol în administrație, fiind o școală de băieți, aici venind tineri
atât din Transilvania, cât și din celelalte țări române. Între anii 1557-1583
Diaconul Coresi tipărește la Scheii Brașovului un număr de 17
titluri în română și slavonă, tiparniţa diaconului Coresi fiind
păstrată și astăzi în muzeul şcolii din Scheii Braşovului.

În secolul al XVI-lea asistăm și la extinderea învățământului în limba

maghiară și germană. O contribuție deosebită în acest sens a avut umanistul
sas Ioan Honterus. Acesta a redactat un regulament şcolar intitulat
„Constitutiones Scholae Coronensis” (1543), după modelul școlilor din
Nurnberg. Tot el întemeiază în 1544 la Brașov prima școală de fete din spațiul
românesc.

Necesitatea continuării studiilor tinerilor elevi și în țară, nu numai peste

hotare, a dus la intensificarea eforturilor unor domnitori în acest sens. Astfel,
este cunoscut exemplul domnitorului Moldovei Despot Vodă care a
întemeiat la Cotnari în anul 1562 un colegiu de factură
umanistă. Limba folosită era latina, iar învățăceii veniți din toată țara se
pregăteau temeinic studiind materiile care să-i ajute să devină funcționari ai
statului. Colegiul a fost condus de umanistul Iohann Sommer, profesorii erau
plătiți pentru munca prestată, iar elevii beneficiau de burse – caracteristici ale
unui învățământ modern. La moartea lui Despot Vodă colegiul s-a
închis, redeschizându-se puțin mai târziu însă doar ca școală de
gramatică pentru copiii din zonă.

În 1525-1526 la Sibiu, asistăm la o încercare a călugărilor dominicani de

organizare a unei școli de rang superior – Studium
generale Cibiniensis; după introducerea Reformei această instituție nu va
mai funcționa. Anul 1581 este reprezentativ prin deschiderea de către iezuiți
a unei universități la Cluj, în cadrul căreia se studiau teologia, filosofia și
dreptul, materii predate de profesori iezuiți din Germania, Polonia sau
Italia; absolvenții acestui Colegiu Academic primeau la încheierea studiilor
titlurile de bacalaureat, magistru sau doctor. În 1603 principele Mózes
Székely alungă iezuiții și desființează Colegiul Academic de la Cluj.
În anul 1640 domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) întemeiază la
Iași Colegiul de la Trei Ierarhi, instituție de factură umanistă, în
care se preda în limbile latină, greacă, slavonă și română. În 1646
postelnicul Constantin Cantacuzino înființează la Târgoviște,
beneficiind de ajutorul domnitorului Matei Basarab,
colegiul Schola graeca et latina.

Secolul al XVII-lea se remarcă prin implicarea tot mai activă a statului în

construirea școlilor, în achiziționarea cărților necesare, precum și în
pregătirea corespunzătoare a cadrelor didactice, asistând la laicizarea
sistemului de învățământ românesc. Între anii 1678-1688 în Țara
Românească la București și în 1707 în Moldova la Iași sunt
întemeiate academiile domnești, reprezentând însemnate focare de
cultură ale vremii, mijlocind pătrunderea iluminismului european
în spațiul românesc.

Tiparul își continuă ascensiunea îndeosebi în favoarea cărților laice, numărul

titlurilor tipărite crescând, românii tipărind între 1700-1800 aproximativ 800
de cărți, majoritatea în limba română (799 cărți tipărite, 617 în limba
română).

Tot secolul al XVII-lea se remarcă prin preocupările la nivel european legate

de asigurarea învățământului elementar gratuit pentru copii, care să
asigure o educație școlară de bază prin însușirea scrisului, cititului și a
socotitului. Tendința secolului următor se va îndrepta spre învățământul de
tip profesional, menit să pregătească învățăceii prin însușirea unei meserii și
asigurarea câștigării existenței prin practicarea acesteia mai apoi.

Învățământul românesc urmărește să se alinieze la tendințele educaționale

europene. Astfel, domnitorii fanarioți sunt preocupați în mod deosebit de
organizarea învățământului prin răspândirea educației în rândul unor
pături cât mai largi ale populației și asigurarea accesibilității copiilor din
familiile sărace la educație. Se remarcă în acest sens acțiunile domnului
Moldovei Grigore al II-lea Ghica care emite un hrisov de organizare a
învățământului în 1747 și ale domnului Alexandru Ipsilanti în Țara
Românească care emite un hrisov similar în 1776.

Acesta din urmă instituie un sistem de burse pentru copiii de boieri fără
posibilități materiale, aceștia urmând să studieze la școala domnească de la
Sfântul Sava; elevii trebuiau astfel să fie „fii de boieri, dar căzuți în sărăcie ...
în niciun caz mojici și țărani, cărora li este dată agricultura și păstoria...Iar
băieții negustorilor și lucrătorilor, cei care ar dori, după ce capătă câteva
cunoștințe de carte elementară, să fie scutiți de școală și să îmbrățișeze o
meserie”. Școala domnească de la Sfântul Sava fusese întemeiată în
1694 de Constantin Brâncoveanu și reorganizată de Alexandru
Ipsilanti.

Aceeași linie a dezvoltării sistemului de învățământ o urmează după

înlăturarea regimului fanariot mai apoi și domnii pământeni și cei
regulamentari. Spre exemplu, în 1814 domnul Ioan Gheorghe Caragea dă un
hrisov de reorganizare a învățământului în care „conservarea instrucțiunii”
este considerată „cea dintâi și după urmă datorie a unui guvern bine
întemeiat”.

În toate eforturile lor de organizare și dezvoltare a învățământului românesc,

modelul urmat este cel al sistemului educațional european. Revoluția de la
1821 și cea de la 1848 aduc problema Principatelor Române în
atenția marilor puteri europene, eforturile de modernizare ale
învățământului și ale societății românești încercând să se alinieze
la progresul societății occidentale în acest sens.

La începutul secolului al XIX-lea asistăm la primele inițiative ale domnilor

români de a trimite tineri bursieri la studii în străinătate, singura condiție
pusă fiind aceea ca la întoarcerea în țară aceștia să se integreze în
învățământul românesc. Primii bursieri români sunt Simion
Marcovici, Eufrosin Poteca, Constantin Moroiu și Ion Pandelie,
care au urmat cursurile la Universitatea din Pisa.

Această practică a trimiterii tinerilor la studiu în străinătate se generalizează

pe parcursul secolului al XIX-lea, fiind accesibilă nu doar copiilor din familiile
boierești, ci și celor din familiile mai înstărite ale clasei de mijloc. Tinerii
intelectuali iau astfel contact cu ideile reformatoare europene responsabile de
mișcarea pașoptistă și de modernizarea Țărilor Române, ai căror zori deja
mijeau.

Protectorat religios și identitate

culturală în Europa și spațiul
românesc. Statul, biserica și
diaspora
Prăbușirea Imperiului Roman de Apus în anul 476 a lăsat
posterității o populație predominant creștină, care asimilase
populațiile barbare. Imperiul Roman de Răsărit, Bizanțul (cum e
numit după anul 640) își continuă existența până în
1453. Încoronarea imperială de la Roma a lui Carol cel Mare în anul 800 în
ziua de Crăciun nu trebuie privită doar ca și un act formal, ziua aleasă pentru
acest eveniment și titulatura acordată (de împărat roman) fiind semnificative.

Încoronarea lui Carol cel Mare ca Împărat al Occidentului de către Papa

Leon al III-lea. 

Regelui Carol cel Mare i se recunosc astfel grația divină și

superioritatea asupra lumii creștine. Otto I cel Mare va fi încoronat în
962 ca și succesor al lui Carol cel Mare și va continua astfel tradiția investiturii
divine, aceasta regăsindu-se mai apoi în caracterul sacru al monarhiei –
monarhul își exercita atribuțiile de șef al statului prin grația divinității.
Unitatea creștină a Europei va fi ruptă în 1054 de Marea Schismă, ce va
împărți creștinătatea în latura apuseană catolică și cea răsăriteană ortodoxă.
Ca manifestări ale apartenenței la creștinătate putem aminti aici Cruciadele
din Orient. Acestea au fost inițiate în 1095 de către papa Urban al II-lea pentru
eliberarea Locurilor Sfinte de sub ocupația păgânilor, „necredincioșilor”
musulmani.

Apelul făcut sub stindardul crucii a mobilizat cavalerii europeni și a dus în

final la cucerirea și înființarea Regatului Ierusalimului. Un alt exemplu în care
putem sesiza colaborarea dintre autoritățile bisericești și laică este cel al
„cruciadelor interne” din secolele al XIII-lea și al XV-lea, cum au fost numite
cruciadele contra ereziilor catară, albigensă și husită. Însă, departe de a fi o
comunicare lipsită de neînțelegeri, colaborarea dintre cele două autorități
menționate a cunoscut numeroase conflicte, în principal legate de sistemul
ierarhic. Un exemplu în acest sens îl constituie conflictul pentru
investitură între împăratului german Henric al IV-lea (1056-1106)
și papa Grigore al VII-lea (1073-1085).

Papa a urmărit să înlăture amestecul laic în numirea episcopilor, în timp ce

Henric al IV-lea continua să numească în teritoriile sale episcopii, ceea ce a
dus la excomunicarea de către papă a împăratului; cum excomunicarea ar fi
atras după sine și pierderea prerogativelor monarhice, împăratul a trebuit să
meargă să își ceară iertare în fața papei, la Canossa; întrucât împăratul a
trebuit să facă penitență desculț, în zăpadă, evenimentul a rămas păstrat în
istorie sub numele de „pelerinajul de la Canossa”. Este evident că în urma
acestei întâmplări autoritatea imperială a fost întrucâtva compromisă.

Însă această supremație ecleziastică asupra celei laice nu va fi de lungă durată.

Biserica va primi o gravă lovitură de la regele Franței, Filip al IV-lea cel
Frumos (1268 -1314), care va reafirma supremația autorității laice
asupra celei bisericești obligând papalitatea să își mute sediul de la
Roma la Avinon, așa-numita captivitate papală de la
Avignon sau captivitatea babiloniană.

Începând cu acest moment identitatea europeană va trebui privită din triplă

perspectivă: a identității etnice a spațiului locuit de creștini, a identității
creștine și, nu în ultimul rând, a identității sociale. În acest context Războiul
de 100 de ani, conflictele domnitorului Ștefan cel Mare cu Țara Românească,
conflictele creștino-arabe sau cele creștino-musulmane sunt doar câteva
exemple. Un alt eveniment demn de menționat pentru începutul
separării puterii politice de republica creștină medievală îl
reprezintă alianța antihabsburgică (împotriva lui Carol Quintul)
dintre Francisc I și sultanul Soliman Magnificul.

Reforma, prin răspândirea confesiunilor luterane, calvine și anglicane,

întărește și ea acest proces deja demarat al separării dintre stat și biserică.
Încercarea lui Carol Quintul de a reface monahia universală, unitatea creștină
și legătura dintre cele două autorități nu va fi o reușită. Carol a încercat să
stabilească prin pacea religioasă de la Augsburg (1555) un raport de egalitate
între catolici și protestanți, lansând principiul „Cuius regio, eius religio” și
anume, „religia stăpânului, religia supusului”/„religia este a celui care
domină”.

Reforma religioasă a regelui englez Henric al VIII-lea (1491-1547) constituie

un alt exemplu al independenței față de autoritatea papală. Conflictul între
Henric al VIII-lea și papa Clement al VII-lea a debutat în 1527, când cel din
urmă a refuzat să anuleze căsătoria dintre regele englez și prima sa soție,
Catherina de Aragon. Atitudinea sa ulterioară și celelalte căsătorii vor sfida
autoritatea papală și vor sta la baza rupturii bisericii anglicane de
catolicism; în 1533 papa îl va excomunica. În 1534, prin Actul de
Supremație Henric este proclamat de parlamentul englez șef suprem al
Bisericii Angliei. Cancelarul Thomas Morus s-a opus acestei hotărâri și a fost
executat în 1535. Astfel, Reforma a facilitat consolidarea monarhiei absolute
în Anglia.
 Henric al XVIII-lea

Un alt aspect al Reformei viza încurajarea folosirii limbilor materne în cadrul

slujbelor religioase și a cărților de cult, în special a textelor Sfintei
Scripturi. Adoptarea practicii folosirii limbilor naționale și
generalizarea acesteia va contribui în mare măsură la constituirea
sentimentului identității etnice și culturale. În același context
merită să amintim gruparea literară franceză numită Pleiada, cea a
dramaturgilor din timpul reginei Elisabeta I ori literatura
renascentistă europeană – toate contribuind la dezvoltarea
identității naționale.

Spațiul român nu este străin nici el de toate aceste schimbări, atât doar că
evoluția în spațiul carpato-danubiano-pontic a fost mai lentă și s-a manifestat
potrivit contextului local în Transilvania, Moldova sau Muntenia. Din punct de
vedere religios asistăm în Moldova și Țara Românească la afirmarea limbii
slavone în cadrul cultului religios și a textelor utilizate în cult. Din punct de
vedere politic, deși idealul românilor era unificarea celor trei state românești,
asistăm deseori la atitudini contradictorii ale domnitorilor români, vizând
anumite interese de moment în detrimentul idealului național pe care astfel îl
amână.

Putem exemplifica în acest sens acțiunile lui Ștefan cel Mare de atacare a
Chiliei și Cetății Albe; de asemenea, atitudinea boierimii din Țara Românească
de a susține Imperiul Otoman în luptele împotriva Moldovei etc. Bazându-se
pe sentimentul conștiinței naționale românești, Mihai Viteazul va reuși la
1600 pentru scurt timp unificarea celor trei Țări Române. Tinerii
boieri care studiază în număr tot mai mare în Occident dau un accent
particular culturii românești. Mișcarea intelectualilor din Transilvania
sfârșitului de secol XVIII și început de secol XIX, cunoscută sub numele de
Școala Ardeleană, va aduce o contribuție definitorie în acest sens prin
afirmarea originilor latine ale limbii și poporului român și, de asemenea, prin
înmulțirea literaturii în limba română. 

Secolele XVIII-XIX sunt definitorii pentru definitivarea acestei rupturi dintre

identitatea bazată pe religie și cea bazată pe cultură și tradițiile comune. În
acest sens, câteva evenimente majore își pun amprenta asupra evoluției
acestui proces:

 Războiul de 30 de ani (1618-1648), în urma cărui în spațiul german se

stabilește libertatea confesională prin pacea de la Westfalia (1648); 
 Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului și războaiele
napoleoniene.

Libertatea religioasă este urmată de separarea bisericii de stat și de

laicizarea societății sub influența curentului iluminist. Revoluția
franceză, raționalismul promovat de enciclopediști, ideea bunei guvernări a lui
John Locke, principiul suveranității constituționale (potrivit căruia monarhul
e ales și prin voința poporului, nu numai prin „grația divină”), separarea
învățământului religios de cel laic, toate acestea vor contribui la amintitul
proces al separării bisericii de stat și implicit la laicizarea societății moderne.

Spațiul românesc înregistrează și de această dată o evoluție mai lentă, un

balans între elementele tradiționale și cele novatoare. Utilizarea limbii române
în cadrul bisericii, adoptarea caligrafiei latine, misiunea pașoptistă e creării
culturii naționale, toate acestea vor contribui la afirmarea identității naționale
românești ca identitate culturală în primul rând.
Preeminența identității culturale în fața celei religioase trebuie pusă în strânsă
legătură și cu dorința de eliberare de sub protectoratul rusesc sau cel al
clerului grec fanariot. Reforma secularizării averilor mănăstirești
înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza în 1863 se înscrie și ea în aceeași
direcție. Un alt conflict ideologic înregistrează în acest proces
susținerea mănăstirilor ortodoxe de la Muntele Athos, aflate în
Imperiul Otoman.

Evoluția acestui proces va continua pe parcursul secolului XX, atingând însă

cote dramatice în timpul comunismului. Susținerea culturală a românilor din
afara țării va înregistra un regres în perioada comunistă. Subjugarea față de
Uniunea Sovietică și propaganda comunistă va situa internaționalismul
proletar deasupra identității naționale românești și va determina definirea
diasporei românești în opoziție cu tot ceea ce era legat de comunism. Lupta
anticomunistă a exilului românesc va îmbrăca astfel forma unei lupte culturale
și politice până în momentul Revoluției din decembrie 1989, când democrația
și-a început timid evoluția.

Studiu de caz - România și toleranța

religioasă în secolul al XX-lea
Toleranța religioasă este încă unul din subiectele aprinse ale societății în care
trăim.

Dacă vrei să afli elemente importante despre toleranța religioasă în România

în secolul XX atunci citește această pagină și vei găsi numeroase informații
interesante.

Termenul toleranță provine de la verbul latin tolerare=a tolera, a

suporta, fiind utilizat în domeniul social și religios cu precădere,
definind în cadrul unei colectivități respectul față de modul de
gândire și comportament al celorlalți, în esență noțiunea de
respectare a libertății acestora. Ca atare, problema toleranței religioase
se încadrează în contextul afirmării drepturilor omului și cetățeanului în epoca
modernă. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789
elaborată de Adunarea națională franceză prevedea la articolul 4: „Libertatea
este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are
limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății
exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin
lege.” Discuția se purta acum în jurul poporului francez, a cetățenilor, și lăsa
deoparte împărțirea socială de până atunci în cele trei stări.

Războiul de 30 ani (1618-1648) a debutat ca un conflict religios,

însă după acesta disputele religioase nu vor mai constitui o
problemă de natură politică în Europa Occidentală modernă. Cu
totul altfel evoluează situația în Europa Orientală, unde continuă
disputa între puterile creștine și Imperiul Otoman și cea între
Imperiul Otoman și popoarele aflate sub stăpânirea sa.

Secolul al XIX-lea a mai fost numit „secolul naționalităților”, asistând acum,

sub influența curentului iluminist, la susținerea ideii de afirmare a identității
naționale. Astfel, ideea de apartenență religioasă migrează dinspre
argumentul politic spre cel cultural. În ce privește România, articolul 7 din
textul Constituției de la 1866 este revelator în acest sens, el condiționând
cetățenia română de apartenența la religia creștină. Scopul era delimitarea
între cei care erau creștini și cei care nu erau, în fapt excluderea
evreilor. Acest celebru articol 7 a fost revizuit ulterior în anul 1879,
când s-a permis și naturalizarea celor care nu erau creștini.

Situația religioasă românească în

secolul al XX-lea
În România până la începutul secolului al XX-lea universul religios era relativ
uniform, prin dominanța ortodoxiei, urmată de existența mozaicilor și a
catolicilor. Primul război Mondial și Unirea de la 1918 au adus odată cu
extinderea teritorială și a numărului de locuitori, o diversificare religioasă. O
situație aparte o reprezintă astfel fostele teritorii austro-ungare, unde există
români aparținând cultului greco-catolic; pe de altă parte, minoritățile
maghiară și germană erau legate de confesiunile catolică, luterană sau calvină.

Singura religie problematică rămânea cea mozaică, evreii

continuând să fie marginalizați în ceea ce privește dobândirea
cetățeniei și drepturile politice. Toate aceste aspecte necesitau un
nou cadru constituțional care să reglementeze această nouă stare
de fapt, iar acest cadru nu va întârzia să apară prin
textul Constituției din 1923.
 Noua constituție asigura libertatea cultelor și egalitatea lor: „Românii, fără
deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea
conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea
întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile
stabilite prin legi” (articolul 5); „Deosebirea de credințe religioase și
confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică
spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita” (articolul
7). Articolul 22 specifica: „Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă
libertate și protecțiune întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinei
publice, bunelor moravuri și legilor de organizare ale Statului. Biserica
creștină ortodoxă și cea greco-catolică sunt biserici românești. Biserica
ortodoxă română fiind religia marei majorități a românilor este biserica
dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietate față de
celelalte culte”. Situația catolicilor va fi reglementată prin concordatul cu
Vaticanul din 1927-1929. Astfel, la recensământul din 1930, procentual vom
avea 72,8% ortodocși, 13,1% greco-catolici și 6,9% catolici.

Atitudinea statului față de Biserică

în secolul al XX-lea
Din punct de vedere teologic împărțirea religiei se face generic
în creștine (confesiunile ortodoxă, catolică, greco-catolică, protestantă și
neoprotestantă) și necreștine (religie mozaică, mahomedană, budistă etc.).
Din punct de vedere sociologic denumirea entităților religioase se face
utilizând termenul generic de cult.

Cuprins

 Biserica în perioada comunistă

 Toleranța religioasă după 1989
 Biserica în societatea contemporană

Am făcut această scurtă precizare pentru o mai bună înțelegere a acestei

expuneri. De-a lungul timpului situația cultelor nu va fi una ideală, așa cum o
întâlnim descrisă în textul constituției. Constituția considera egale toate
cultele recunoscute și acorda un rol dominant Bisericii Ortodoxe
Române, în calitate de biserică națională. Un rol privilegiat deținea
Biserica greco-catolică. Culte istorice erau considerate biserica catolică,
reformată, mozaică și mahomedană. Cultele neoprotestante erau împărțite în
îngăduite și interzise. Fiind reprezentate în Senat, principalele culte
dobândeau astfel o reprezentare politică.

Statul român a susținut până la un moment dat bisericile și a

sprijinit cultele naționale și istorice, îndeosebi prin susținerea din
buget a învățământului confesional.

Spre mijlocul perioadei interbelice toleranța religioasă îmbracă

aspecte care nu vor mai fi fidele democrației. Astfel, sub egida
curentului politic extremist de dreapta, se remarcă partidele Legiunea
Arhanghelului Mihail și Liga Apărării Național-Creștine (LANC), care vor
declanșa o amplă mișcare antisemită. Concomitent cu prigonirea poporului
evreu, asistăm la o exacerbare a valorilor național-ortodoxe. Aceasta a dus la
negarea drepturilor celorlalte biserici; cei ce nu aparțineau religiei ortodoxe se
doreau excluși din rândul cetățenilor. Totuși, acest curent politic a rămas unul
minoritar și nu a influențat semnificativ viața religioasă românească, nici chiar
în timpul guvernării antonesciene (septembrie 1940-ianuarie 1941).

Biserica în perioada comunistă

Venirea la putere a comuniștilor în 1944 a schimbat însă climatul religios
românesc. Religia a început să fie oprimată prin confiscarea
proprietăților funciare și imobiliare ale bisericii, iar construirea
unor noi biserici a fost interzisă. Biserica greco-catolică a fost desființată
în anul 1948, concordatul din 1927 cu Vaticanul a fost anulat. Prigoana asupra
bisericii catolice poate fi explicată și prin subordonarea sa față de Vatican –
autoritate politică și religioasă asupra căreia comunismul nu putea să își
impună dominația.

Numeroși preoți, ortodocși și greco-catolici, au fost persecutați și

închiși la Gherla, Aiud, Jilava sau în alte închisori comuniste, fiind
acuzați că desfășoară activități dușmănoase statului. Biserica
ortodoxă a trebuit să se adapteze oarecum situației și să conviețuiască cu
regimul comunist. Spre deosebire de alte state, în România nu au existat
forme extreme de intoleranță, dacă e să luăm exemplul ortodocșilor din
Albania unde preoții au fost supuși umilințelor publice și chiar li s-a interzis
purtarea hainelor preoțeșți, iar oamenii își schimbau numele pentru a nu mai
avea legătură cu calendarul creștin și a fi oprimați din acest motiv.
Constituțiile comuniste prevedeau textual libertatea religioasă, însă aceasta, ca
și multe alte drepturi și libertăți, au existat în perioada comunistă doar pe
hârtie. Ultimii ani ai comunismului au încercat scoaterea bisericilor
din arhitectura urbană, numeroase biserici, majoritatea
monumente istorice, fiind demolate, precum biserica Văcărești,
biserica Albă Postăvari, exemplele fiind multiple.

Toleranța religioasă după 1989

După Revoluția din decembrie 1989 situația reintră pe făgașul dinainte de al
Doilea Război Mondial, cultele religioase redobândindu-și poziția anterioară.
În 1990 Biserica greco-catolică este reînființată. Constituția din 1991 va
confirma și garanta libertatea religioasă. Un moment deosebit de important l-
a reprezentat în 1999 vizita papei Ioan Paul al-II-lea în România, prima vizită
într-o țară ortodoxă a unui suveran pontif.

Un alt aspect delicat după căderea comunismului l-a reprezentat retrocedarea

bunurilor Bisericii greco-catolice.

Biserica în societatea contemporană

La începutul secolului al XXI-lea asistăm la o dezbatere privind
direcția în care evoluează biserica în societatea contemporană. Pe
de o parte se înregistrează curentul fundamentalist, care dorește
revenirea la un mod de viață premergător epocii moderne, în care
femeia nu are aceleași drepturi cu bărbatul, și care, în acest sens,
reprezintă o periclitare a valorilor democratice.

Pe de altă parte, în interiorul bisericii asistăm la o mișcare de modernizare,

putând exemplifica în acest sens Conciliul Vatican II (1962-1965). Acest
Conciliu a favorizat o reapropiere între biserica catolică și cea ortodoxă, fiind
anulate excomunicările din anul 1054.  În ceea ce privește problema
reunificării bisericilor, trebuie să amintim mișcarea ecumenică ce s-a
concretizat în 1950 prin înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cu
sediul la Geneva.
De pus accent pe:

1: Popoare și spații istorice

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor.

2: Oamenii, societatea și lumea ideilor

Secolul XX – între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România

şi în Europa

Constituţiile din România

3: Statul și politica

 Autonomii locale şi instituţii centrale şi în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII).

 Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari. (secolele
XVIII-XX)
 România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. 
 Construcţia democraţiei postdecembriste

4: Relațiile internaționale

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile

modernităţii

România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale

secolului XX

„Războiului rece :::::::

Războiul Rece
Războiul Rece (1947–1991) a fost o perioadă de tensiuni cuprinsă între
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până la revoluțiile din
1989 și a fost marcată de confruntări politice și ideologice între blocul
occidental - reprezentanții NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord) - și blocul răsăritean - Pactul de la Varșovia (Tratatul de prietenie,
cooperare și asistență mutuală). Pactul de la Varșovia a fost desființat în 1991. 
 Citind acest eBook vei găsi informații legate de cronologia, cauzele,
principalele evenimente și personajele care au influențat evenimentele, dar și
urmările acestei perioade. Cu ajutorul acestui material vei afla de unde a
pornit războiul și care au fost urmările „crizei rachetelor din Cuba” sau
invadarea Cehoslovaciei. Această perioadă a fost marcată și de conflicte
militare locale având importanță strategică pentru S.U.A sau U.R.S.S. cum ar
fi: Războiul din Vietnam, Războiul din Coreea sau cel din Afganistan.

De asemenea, vei putea afla totul despre implicarea și politica externă

a României în perioada Războiului Rece fie că vorbim despre perioada
„stalinistă” în care România a fost condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej sau
perioada național comunistă a lui Nicolae Ceaușescu.

Cronologie
Aceasta este pagina unde vei găsi cronologia celor mai importante evenimente
care au avut loc în timpul Războiului Rece.

Cuprins

 Situația internă și externă în timpul Războiului Rece

o Contextul intern
o Contextul extern

Situația internă și externă în timpul

Războiului Rece
1. Contextul intern
o instaurarea comunismului în România (1947);
o perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1952-1965);
o intervenția României în Revoluția din Ungaria (1956);
o perioada liberală a lui Nicolae Ceaușescu (1965-1974);
o criticarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la
Varșovia (1968);
o perioada naționalismului exacerbat a lui Nicolae Ceaușescu (1974-
1989);
o Revoluția din 1989 (1989).
 2.Contextul extern
o crearea NATO și a Tratatului de la Varșovia (1949, 1955);
o planul Marshall și înființarea CAER (1948-1951, 1949-1991);
o decolonizarea (1945-1970);
o instaurarea comunismului în Europa Centrală și de Est
(1946/1947);
o Războiul din Coreea (1950-1953);
o Războiul din Vietnam (1961-1975);
o Criza rachetelor din Cuba (1962);
o programe de înarmare (anii 1980);
o Revoluția din 1989 (1989).

Cauze
Războiul Rece este perioada cuprinsă între 1947-1989 (1991), care s-a
caracterizat prin niște relații încordate între mai multe state.

Dacă Europa Occidentală a purces la reconstrucţie prin intermediul Planului

Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit, așa cum am menționat deja,
state-satelit ale Uniunii Sovietice. Scindarea aceasta între lumea occidentală și
cea sovietică nu a fost nicicând una oficială, sferele de influență nefiind
reglementate prin vreo înțelegere. Cu timpul însă, relaţiile dintre ţările
victorioase în urma Celui De-al Doilea Război Mondial au devenit din ce în ce
mai încordate, conflictele ideologice și culturale dintre lumea capitalistă și cea
comunistă acutizându-se.

Statele se vor grupa, astfel, în cele două mari blocuri politico-

militare, NATO și Pactul de la Varșovia, care vor constitui sursa
relațiilor încordate pe parcursul anilor 1947-1985, denumită
Războiul rece.

În 1949, din inițiativa Statelor Unite ale Americii, este

constituită Organizația Tratatului Atlanticului de Nord –
NATO. Această organizație politico-militară a fost alcătuită cu scopul apărării
comune a securității și a independenței statelor membre. La început, NATO
era formată doar din Statele Unite ale Americii, Canada, Franța, Marea
Britanie, Italia, Portugalia, Belgia, Danemarca, Islanda, Norvegia și Olanda,
urmând ca ulterior să se extindă din ce în ce mai mult. Astfel, în anul 1952
aderă la NATO Turcia și Grecia, în 1955 Republica Federală Germană, iar
actualmente organizația cuprinde 28 de state membre. 

Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord specifică: „Părțile convin că un

atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în
America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și în
consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele,
exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de
articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților
atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a
acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate,
pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.”

În anul 1955, se încheie Pactul de la Bagdad, în care intrau Anglia,

Turcia, Irak, Iran și Pakistan, iar prin intermediul său, SUA își va constitui un
sistem mondial de apărare. În anul 1959 însă, Irakul se retrage datorită
neînțelegerilor avute cu Iranul.

La finele anului 1949, Uniunea Sovietică experimentează prima armă atomică,

stârnind ample discuții internaționale pe marginea acestui subiect și anulând,
astfel, monopolul deținut până atunci de americani. 

Ca o contrapondere la planul Marshall, statele comuniste şi-au creat în

1949 propria organizaţie economică, numită Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER). În cadrul acesteia, statele membre făceau
schimburi de produse, precum sunt alimentele, maşinile sau utilajele. 

Din anul 1919, comuniștii pun bazele organizației Cominternului,

care se dorea a fi un instrument de coordonare a activităților comuniste din
întreaga lume „prin toate mijloacele, inclusiv forța armată, pentru
răsturnarea burgheziei internaționale și pentru crearea unei republici
sovietice internaționale, ca etapă de tranziție către completa abolire a
Statului”.

După moartea lui Stalin în 1953, noul lider sovietic, Nikita Hruşciov, participă
la mai multe întâlniri  cu președintele american J.F. Kennedy la Geneva în
1955 și în SUA în 1961.
Sub aparenta destindere a situației, ca reacție la înfiinţarea în 1949 a
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), noul lider
sovietic Nikita Hruşciov a creat, însă, o alianță politico-militară a
statelor comuniste: Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă
mutuală. Acesta a fost semnat la 14 mai 1955 la Varşovia, motiv pentru care
a rămas cunoscut în istorie sub denumirea de Pactul de la
Varşovia sau Tratatul de la Varşovia.

Din Pactul de la Varșovia făceau parte Albania, Bulgaria, Republica Democrată

Germană, Polonia, Cehoslovacia,  Ungaria, România şi Uniunea Sovietică.
Hrușciov va ordona, astfel, în anul 1961, construirea Zidului Berlinului,
considerat simbol al acestui Război Rece.

Noir / CC BY-SA 3.0 / Zidul Berlinului în anul 1986 / În partea

dreaptă a acestei poze se întinde Berlinul de Vest, iar în partea stângă,
Berlinul de Est. Zidul era menit să oprească exodul masiv de populație
dinspre Est spre Vest și să prevină, astfel, colapsul economic al Estului.
Pentru a îngreuna escaladarea și trecerea dintr-o parte în cealaltă,
zidul era traversat de o conductă în extremitatea superioară, iar
dincolo de acesta se întindea o zonă deschisă, care oferea un câmp de
tragere liber.
 De asemenea, Hrușciov va încerca dotarea Cubei cu rachete
nucleare, determinând „criza rachetelor” în anul 1962, una
dintre cele mai grave crize postbelice.

Raza de bătaie a rachetelor sovietice amplasate în Cuba în anul 1962

Perioada cuprinsă între anii 1963 și 1985 va aduce accentuarea competiției dintre SUA și URSS
în ce privește înarmarea, dar și o intensificare a intențiilor de cooperare și comunicare: este
celebru, în acest sens, „telefonul roșu” – linia telefonică directă, înființată între liderii celor două
puteri. În 1972 și 1979, SUA și URSS semnează tratatele SALT, acorduri de limitare a
armamentului strategic nuclear. 

La nivel mondial, se înregistrează conflicte locale precum cel din Vietnam (1964-1973) sau
Afghanistan (1979-1989). 
 În 1975, are loc Conferința de la Helsinki, Finlanda, în încercarea de a îmbunătăți relațiile dintre
statele europene occidentale și cele aparținând blocului comunist. Se hotărăște acum
înființarea Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). Acordurile de la
Helsinki sunt semnate atât de către statele democratice, cât și de către cele comuniste, vizând
respectarea frontierelor, precum și nerecurgerea la forța militară. Statele comuniste își iau
angajamentul să respecte drepturile omului, în timp ce cele democratice recunosc statele
comuniste. 

Președintele Ronald Reagan inițiază o nouă politică a Statelor Unite care urmărește crearea în
spațiul cosmic a unui sistem defensiv antirachetă prin programul numit „Războiul Stelelor”. S-a
pus la punct, astfel, un sistem complex de sateliți și lasere menit să doboare orice rachetă
nucleară, care a scos Uniunea Sovietică din cursa înarmărilor. Drept consecință, liderul URSS,
Mihail Gorbaciov, va opta pentru o politică de destindere. 

Odată cu prăbușirea regimului comunist, se deschide o nouă etapă în ceea ce privește evoluția
Războiului Rece.

Pactul de la Varșovia devine un non-sens și se va dizolva, Tratatul Atlanticului de

Nord rămânând, astfel, singurul organ menit să asigure securitatea internațională.

Un pas decisiv în evoluția relațiilor internaționale este anunțarea, în anul 1994, a primirii în
NATO a fostelor state comuniste. Această aderare la NATO va fi realizată în mai multe etape,
primul val având loc în 1997 și concretizându-se prin includerea Poloniei, Cehiei și a Ungariei.
Din 29 martie 2004, România devine și ea membră NATO alături de Bulgaria, Slovacia,
Slovenia, Estonia, Letonia și Lituania. Ultimele țări care au devenit membre NATO sunt Croația
și Albania în 2009.

România
Cuprins

 De ce studiem tema României în perioada Războiului Rece?

 Politica externă în primii ani ai regimului comunist
 Relațiile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin și
retragerea Armatei Roșii
 Politica externă în ultimii ani ai regimului lui Gheorghe Gheorghiu-
Dej
 Politica externă în timpul regimului Nicolae Ceaușescu
o Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu
o Politica externă în ultimii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu
De ce studiem tema României în
perioada Războiului Rece?
Europa postbelică a fost împărţită între sferele de
influenţe occidentală şi sovietică. Dacă Occidentul a trecut la
reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene
au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei
planificate şi ale politicii unui singur partid totalitar. Ţările Europei
Occidentale au devenit în mare parte membre ale NATO, în timp ce cele
mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul
de la Varşovia, aceste două alianţe militaro-politice fiind cele care au
alimentat Războiul Rece.

România a făcut și ea parte pentru aproape jumătate de secol din blocul

comunist. În funcție de conducătorii săi și interesele acestora, poziția țării
noastre nu a fost mereu stabilă, existând perioade când deschiderea spre
Occident a fost foarte mare și perioade când linia moscovită a fost
respectată întocmai.

RIA Novasti/ CC BY-SA 3.0/ Mihail Gorbaciov în

anul 1987
În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele
Europei de Est. Acest proces a fost favorizat de politica de reforme
economice şi sociale (numită perestroika –restructurare) introdusă de
conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând cu 1985. Prin
politica sa reformatoare și colaborarea cu preşedinţii americani, Gorbaciov
a pus capăt Războiului Rece (1946-1991).

Politica externă în primii ani ai

regimului comunist
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, relaţiile internaţionale
au fost dominate de conflictul ideologic dintre cele două mari blocuri politice
constituite: pe de o parte S.U.A. şi statele democratice şi pe de altă parte
U.R.S.S. şi statele comuniste.

Acest conflict ideologic a rămas în istorie sub numele de „Războiul Rece”

(relaţiile dintre cele două tabere erau foarte încordate, fără a se
ajunge însă la o confruntare militară directă). Debutul acestuia a
fost considerat discursul ținut de Winston Churchill la 5 martie
1946, în fața studenților Universității din Fulton (Missouri, SUA),
discurs din care spicuim: „De la Stettin, în Baltica, la Triest, în
Adriatica, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele ei se
găsesc capitalele tuturor țărilor Europei Orientale: Varșovia,
Berlin, Praga, Viena, Budapesta, București, Sofia. Toate aceste
orașe celebre, toate aceste națiuni se găsesc în sfera sovietică și
toate sunt supuse, sub o formă sau alta, nu doar unei influențe
sovietice, dar și controlului foarte strâns și în continuă creștere al
Moscovei.” Perioada de desfăşurare a „Războiului Rece” începe
așadar după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi se
încheie odată cu desfiinţarea U.R.S.S. (1946-1991). Churchill dorea
de fapt să transmită „lumii libere”, în special Statelor Unite ale
Americii, un mesaj de alarmă, necesitatea realizării unui baraj în
Europa, care să pună la adăpost statele occidentale de acțiunile
politicii sovietice.
De la stânga la dreapta: Winston Churchill (Marea Britanie), Franklin D.
Rooselvelt (SUA) și Iosif V. Stalin (URSS) la Conferința de la Yalta.

Întâlnirea de la Yalta (4-11 februarie 1945) a celor mai importanţi trei

lideri ai lumii: preşedintele SUA (Franklin D. Roosevelt), prim-
ministrul al Regatului Unit al Marii Britanii (Winston
Churchill) şi conducătorul sovietic (Iosif Vissarionovici Stalin), care
doreau redesenarea hărții mondiale, a avut urmări directe și pentru țara
noastră, creând condiții favorabile întăririi poziției Moscovei în Romania. Un
prim pas în acest sens a fost aducerea la putere a unui guvern procomunist
condus de Petru Groza.

Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegației oficiale a României la

Conferința de pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie -
15 octombrie 1946) în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi
ministru al Afacerilor Străine în guvernul Petru Groza. Prezența lui Tătărescu
a fost un fapt folosit în sens propagandistic de către comuniști în afara
granițelor, în încercarea lor de a demonstra legalitatea guvernului comunist
condus de Groza.

Prin Tratatul de Pace semnat la 10 februarie 1947 România primea înapoi

partea de nord-vest a Transilvaniei ce fusese cedată Ungariei în 1940.
Problema Basarabiei însă nu a fost ridicată la Conferința de Pace de la Paris,
semn al interdicției Kremlinului, granița de est a României rămânând
așadar cea impusă prin Pactul Ribbentrop-Molotov din iunie 1940.

Gheorghe Tătărescu
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Europa era distrusă, țările
confruntându-se cu lipsa acută a rezervelor alimentare sau energetice. Se
simțea astfel necesitatea unui plan de reconstrucție și de ajutor economic.
Statele Unite ale Americii au conceput în acest context Planul Marshall,
destinat aliaților europeni din al doilea Război Mondial. URSS se temea însă
de expansiunea politică și comercială a Statelor Unite ale Americii în sfera ei
de influență și a reacționat prompt prin respingerea în iulie 1947 a Planului
Marshall.

Mai mult, a impus urmarea aceleiași linii politice și țărilor sale

satelit, neținând cont de interesele economice sau politice reale ale
acestor state. La 9 iulie 1947, România se alinia atitudinii Moscovei
și denunța în termeni fermi Planul Marshall.

La 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu este înlocuit din funcția de

ministru de externe cu Ana Pauker, schimbare ce marca preluarea de către
Partidul Comunist a controlului total asupra diplomației românești. Ca
răspuns direct la Planul Marshall în 1949 se constituie la inițiativa
URSS Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER). În cadrul
CAER se efectuau diverse schimburi de produse, de la cele de alimente până
chiar la maşini şi utilaje. Astfel, România a fost nevoită inițial să își limiteze
exportul de materii prime doar la țările din cadrul CAER; importurile
urmăreau și ele același traseu.

Pe plan politico-militar, fiecare dintre cele două mari blocuri şi-a creat şi
propria organizaţie militară: la 4 aprilie 1949, la Washington, are loc
ceremonia de semnare de către ţările democratice a Pactului NATO; în replică,
ţările comuniste europene se vor reuni 14 mai 1955 în alianța militară,
cunoscută sub numele de Pactul de la Varşovia.

Relațiile româno-sovietice în perioada

dintre moartea lui Stalin și retragerea
Armatei Roșii
La 5 martie 1953 lumea sovietică asistă la moartea lui Stalin,
eveniment care însă nu a adus modificări semnificative imediate nici lumii
sovietice și nici celei politice românești. Gheorghe Gheorghiu Dej a fost un
stalinist convins și, după moartea liderului de la Kremlin, de teama reapariției
în prim-planul vieții de partid a unora dintre rivalii săi, a trecut la unele
măsuri menite să-i țină departe pe aceștia de viața politică: astfel Lucrețiu
Pătrășcanu a fost condamnat la moarte; cel mai dur tratament a fost
aplicat fostului ministrul de finanţe, Vasile Luca: el a fost torturat şi
condamnat la închisoare pe viaţă.

Succesorul lui Stalin, Nikita Hrușciov, a denunțat politica dictatorială a

predecesorului său. Astfel, la Congresul XX al PCUS, desfășurat în februarie
1956, acesta a ținut un discurs intitulat „Despre cultul personalității și
consecințele sale”, referindu-se la cultul personalității lui Stalin, atacând de
asemenea și crimele comise de colaboratorii apropiați ai lui Stalin.

©German Federal Archive/ CC BY-SA 3.0 de/ Nikita Hrușciov în Estul

Berlinul (1963)
Pe fondul atitudinii lui Nikita Hrusciov asistăm la o serie de frământări și
schimbări în Europa precum revoluția anticomunistă izbucnită în
Ungaria (1956), venirea la conducerea Poloniei a reformistului Władysław
Gomułka, schimbările din Cehoslovacia, reluarea raporturilor cu
Iugoslavia. Toate acestea au determinat Kremlinul să își reconsidere
raporturile politice din cadrul Tratatului de la Varșovia.

Cu toate acestea, evenimentele desfășurate în toamna anului 1956 la

Budapesta au demonstrat faptul că Moscova nu accepta desprinderea din
sfera sa de influență nici a Ungariei, nici a oricărui alt stat satelit.
Înfrângerea revoluției anticomuniste maghiare a fost făcută prin intervenția
Armatei Roșii, ale cărei trupe staționau în așteptare pe teritoriul românesc.
Politica duplicitară a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care inițial a acordat azil
politic unor membri ai guvernului de la Budapesta pentru ca apoi să ordone
extrădarea lor cu scopul condamnării și executării, i-a permis lui Gheorghiu-
Dej o oarecare consolidare a prestigiului în cadrul blocului comunist.

Gheorghe Gheorghiu Dej a încercat anihilarea oricărei opoziții,

prin impunerea unui regim de teroare în România. Toţi opozanţii săi
au fost aruncaţi, rând pe rând, în închisori sau trimişi în lagăre de muncă.
Sporirea încrederii Moscovei în liderii Partidului Muncitoresc Român i-a
determinat să abordeze problema retragerii trupelor sovietice din țară.
Propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin ministrul de atunci al apărării
- Emil Bodnăraş - a fost inţial respinsă de Hruşciov. Cum însă URSS se
gândea la o refacere a imaginii sale afectată de intervenţia militară
contra Ungariei, situația era favorabilă României.

Astfel, la 24 mai 1958, Comitetul consultativ al statelor semnatare

ale Tratatului de la Varşovia aproba retragerea trupelor sovietice
de pe teritoriul României, după ce cu câteva săptămâni înainte
Moscova anunţase Bucureştiul în mod oficial despre luarea acestei
măsuri. Părăsirea teritoriului românesc de către Armata Roșie a determinat
însă pe plan intern un nou val de represiuni și arestări, concomitent cu
înăsprirea controlului ideologic în încercarea de a descuraja orice tentative de
opoziție. Pe plan extern această acțiune avea să faciliteze viitoarea distanţare a
României de Moscova.
Politica externă în ultimii ani ai
regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Dacă politica externă din prima fază a conducerii lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej (1948-1956) se caracterizează printr-o obedienţă
totală faţă de direcţiile impuse de Moscova, după 1962 asistăm la o
distanțare treptată de URSS. Izbucnirea conflictului sovieto-chinez în
1962 și dificultățile generate de declanșarea „crizei rachetelor” din Cuba, i-au
înlesnit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej distanțarea de Moscova. Deși inițial de
partea rușilor, pe măsură ce conflictul ruso-chinez se adâncea, Dej va milita
pentru împăcarea celor două tabere. Tactica sa nu a avut însă un răspuns clar
din partea Chinei, relaţiile rămânând mai departe destul de superficiale.

©Fototeca online a comunismului românesc photo #E345, 55/1960

(accessed 12.11.2015)/ În prim plan, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nikita
Hrușciov pe Aeroportul Băneasa în timpul celui de-al șaptelea Congres Al
Partidului Comunist( 1960). În spatele lui Dej poate fi observat Nicolae
Ceaușescu.

România s-a pronunțat de mai multe ori împotriva divizării

economice planificate în cadrul blocului comunist al CAER-ului
prin Planul Valev potrivit căruia sudul României trebuia să facă
parte dintr-un complex agricol împreună cu nordul Bulgariei şi
sudul U.R.S.S. În acest sens, la plenara CC al PMR din aprilie 1964 a fost
elaborată celebra Declarație din aprilie, numită și „declarația de
independență a PMR față de Moscova”.

Declarația din aprilie releva faptul că industrializarea se putea face

doar prin ruperea de Kremlin. Cu toate acestea, ieșirea de sub influența
Moscovei s-a realizat în termenii acceptați de Kremlin și a fost o tactică a
URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide
comuniste. Programul de industrializare rapidă a României a fost susținut în
cadrul CAER prin delegatul permanent Alexandru Bârlădeanu, cu sprijinul
total al lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei relații tot mai tensionate cu
URSS. În același context, România a început o colaborare
economică importantă cu Iugoslavia (construcţia hidrocentralei
Porţile de Fier).

Dej era interesat în implementarea unui sistem politic care, prin desovietizare,
să se îndrepte spre o liberalizare internă, astfel încât va opta pentru calea
naţională către desăvârşirea comunismului. Devierea PMR de la linia
Kremlinului a reprezentat astfel debutul național-comunismului în
România; acesta asimila o serie de valori și principii naționaliste,
fără însă a renega cu totul internaționalismul proletar. Această
politică ambivalentă a lui Gheorghiu-Dej poate fi întrucâtva explicată și prin
sentimentele de teamă ale comuniștilor români ca nu cumva liberalizarea
proaspăt declanșată pe plan intern să le pericliteze privilegiile pe care le
dețineau în cadrul societății românești.
Politica externă în timpul regimului
Nicolae Ceaușescu
Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae
Ceaușescu

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia

funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român.

În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a

predecesorilor săi. Vizita întreprinsă de Nicolae Ceaușescu în
septembrie 1965 la Moscova, a nemulțumit oarecum conducerea
sovietică, prin accentele programului său de guvernare. 

Regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu poate fi împărțit în două etape

diferite. În primii ani, acesta şi-a consolidat puterea în sânul partidului şi a
continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova. Astfel, Ceaușescu
nu doar că a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de
la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o
explicit într-un discurs public.

România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relații
diplomatice cu RFG, în 1967. În aprilie 1968, președintele Franței, Charles
de Gaulle, a efectuat o vizită în țara noastră, felicitându-l pe Nicolae
Ceaușescu, conform uzanțelor diplomatice, pentru politica lui de
independență.

©Fototeca online a comunismului românesc photo

#G514, 177/1968 (accessed 12.11.2015)/ Nicolae Ceaușescu expunând
poziția Partidului Comunist Român și a guvernului român cu privire la
evenimentele din Cehoslovacia (august 1968)

În 20/21 august 1968, a avut loc intervenția militară în Cehoslovacia a

trupelor Tratatului de la Varșovia. „Primăvara de la Praga”, curentul care
manifesta pentru liberalizarea regimului politic cehoslovac și pentru
apropierea de Occident, a fost reprimată. Reacția lui Nicolae Ceaușescu față de
intervenția armată în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varșovia s-a
înscris în linia generală a politicii sale de distanțare față de Moscova. La 21
august 1968 Ceaușescu ține la București un discurs în care
condamnă vehement această intervenție:

„Dragi tovarăşi, cetăţeni ai Ţării Româneşti! Pătrunderea trupelor celor 5

ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie
gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume! Este de
neconceput în lumea de astăzi, când popoarele se ridică la luptă pentru a-şi
apăra independenţa naţională, pentru egalitate în drepturi, ca un stat
socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi independenţa unui alt stat.
Nu există nici o justificare şi nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a
admite, pentru o clipă, numai ideea intervenţiei militare în treburile unui
stat socialist. (...) Noi suntem hotărâţi să acţionăm cu toată forţa, cu toată
răspunderea noastră, pentru a contribui la găsirea căilor pentru rezolvarea
cât mai iute a acestei situaţii create prin pătrunderea trupelor străine în
Cehoslovacia, pentru ca poporul cehoslovac să poată să-şi desfăşoare
activitatea în linişte. Sîntem ferm hotărâţi să acţionăm pentru ca împreună
cu celelalte ţări socialiste, cu celelalte partide comuniste şi muncitoreşti, să
contribuim la eliminarea divergenţelor, la întărirea unităţii ţărilor
socialiste, a partidelor comuniste, pentru că suntem convinşi că numai aşa
servim interesele poporului, interesele socialismului în întreaga lume!”

Cu acest prilej, Nicolae Ceaușescu a reușit să transmită „lumii libere”

suficiente semnale privind noua linie urmată în politica ceaușistă. În acest
context, în timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare
deschidere față de România, pe fondul răcirii relațiilor dintre România și
URSS după invazia Cehoslovaciei de către URSS din 1968, invazie intens
criticată de președintele român. Richard Nixon a vizitat România pe 2
august 1969.

Vizita președintelui Nixon în România a reprezentat prima vizită a

unui președinte american într-o țară comunistă. Pe parcursul vizitei,
Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de
mediator între România și China. Washingtonul a lansat o invitație lui Nicolae
Ceaușescu de a efectua o vizită oficială în SUA, invitație acceptată și
concretizată în octombrie 1970. Cinci ani mai târziu, în 1975, un alt
președinte al Statelor Unite, Gerald Ford, vizitează România, chiar
dacă această vizită nu a mai avut același impact ca precedenta
vizită a președintelui american.

©Fototeca online a comunismului românesc photo #E552, 4/1970 (accessed

12.11.2015)/ Nicolae Ceaușescu la sesiunea anuală O.N.U (octombrie 1970)

Vizite în Occident au mai fost întreprinse de Nicolae Ceaușescu la Paris, unde,

în cadrul întrevederilor avute cu omologul său francez - Georges Pompidou - a
fost evidențiat rolul jucat de România în evoluția securității europene. Cu
toate că era vorba de un limbaj mai mult diplomatic, exemplul nu este deloc
lipsit de valoare.

România este acceptată în 1971 în GATT (Acordul General pentru

Tarife și Comerț) iar în 1972 în FMI (Fondul Monetar Internațional),
încheind ulterior acordul cu Banca Internaționala pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (BIRD) – toate acestea fiind pe de o parte meritul politicii
promovate de Nicolae Ceaușescu, pe de altă parte al interesului promovat de
blocul democratic în lărgirea breșei din cadrul blocului comunist.
 ©Fototeca online a comunismului românesc photo
#E551, 3/1970 (accessed 12.11.2015) / Nicolae Ceaușescu și Richard Nixon

În perioada 3 iulie 1973-1 august 1975 și-a desfășurat lucrările

Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, deschisă la
Helsinki, continuată apoi la Geneva și încheiată tot la Helsinki. La
lucrările conferinței au participat reprezentanții a 35 de țări, între care și
România. Obiectivul comun al lucrărilor era îmbunătăţirea relațiilor
internaționale și pacea în Europa, respectând însă sistemele politice,
economice, sociale și culturale ale fiecărui stat în parte. Moscova era
oarecum liniștită prin garanția că înglobarea țărilor din estul
Europei nu îi va mai fi contestată de Occident.

De cealaltă parte, Occidentul avea promisiunea din partea URSS a respectării

drepturilor omului în țările aparținătoare blocului comunist. Aflate la mijloc,
statele satelit s-au găsit mai mult în mijlocul unui discurs propagandistic, fără
însă a nega meritul acestei conferințe de a fi fost un prim pas spre ieșirea din
Războiul Rece.

Politica externă în ultimii ani ai regimului Nicolae

Ceaușescu

Aderarea în 1972 a României la FMI a facilitat țării noastre accesarea unor

împrumuturi consistente, pe care Ceaușescu le-a folosit în ce-a de-a doua
industrializare a țării. După ce a devenit președinte al României, în
1974, Ceaușescu a urmărit obținerea unei poziții cât mai vizibile pe
scena politică internațională și evitarea cât mai mult posibil a
intervenției Moscovei în politica PCR.

Dacă la începutul lui 1980 România cunoștea un avans al economiei,

dezvoltându-se industria petrolieră, metalurgică și siderurgică, câțiva ani mai
târziu returnarea împrumuturilor a început să fie resimțită tot mai dramatic
de populație.
 În 25-27 mai 1987 Gorbaciov a vizitat România, aceasta fiind ultima
țară din blocul comunist pe care liderul sovietic o vizita. Cu prilejul
acestei vizite, Gorbaciov a criticat politica lui Ceaușescu, care ținea țara în
izolare; de asemenea, a criticat teroarea menținută asupra cetățenilor și
favoritismele acordate apropiaților clanului ceaușist. În discursul său,
Gorbaciov a prezentat noile sale concepte, însă fără ca acestea să aibă vreun
ecou în perioada imediat următoare. Dintre toţi conducătorii comunişti,
Ceauşescu a fost văzut ca singurul care se opune politicii reformatoare. Dacă
după 1968 el era considerat de către occidentali un reformator,
după 1980 imaginea sa s-a deteriorat drastic, fiind privit ca
un dictator care îşi priva poporul de cele mai elementare aspecte
ale unui trai decent.

Ceaușescu reușise să achite în 1989 datoriile externe ale țării, fapt

anunțat în martie 1989, însă prețul plătit de populație a fost imens;
economia țării era ruinată, cetățenii se aflau la limita sărăciei și a
răbdării datorită raționalizării hranei, apei, curentului, benzinei
etc.

În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice,

prin revenirea la pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere în țările
fostului bloc sovietic: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată,
Bulgaria.

Sinteză
Cuprins

 Politica externă în primii ani ai regimului comunist

o URSS
 Raporturile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin
și retragerea Armatei Roșii.
 Politica externă în ultimii ani ai regimului lui Gheorghe Gheorghiu-
Dej
 Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu
 Relațiile diplomatice ale României în ultimul deceniu al regimului
Nicolae Ceaușescu
Politica externă în primii ani ai
regimului comunist
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, relaţiile
internaţionale au fost dominate de conflictul ideologic dintre cele două mari
blocuri politice constituite:

 S.U.A. şi statele democratice

 U.R.S.S. şi statele comuniste.

Acest conflict ideologic a rămas în istorie sub numele de „Războiul

rece”: relaţiile dintre cele două tabere erau foarte încordate, fără a
se ajunge însă la o confruntare militară directă.

Debutul „Războiului rece” a fost considerat discursul ținut de

Winston Churchill la 5 martie 1946, în fața studenților Universității
din Fulton (Missouri, SUA): „cortina de fier” 

© Sémhur / CC BY-SA

4.0 / Cortina de fier (albastru - NATO, linia neagră - ”Cortina de fier”, gri -
țări neutre,  verde - Mișcarea de Nealiniere
Perioada de desfăşurare a „războiului rece”: începe după
terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi se încheie odată cu
desfiinţarea U.R.S.S. (1946-1991). 

Întâlnirea de la Ialta/Yalta (februarie 1945) a celor mai importanţi trei

lideri ai lumii: preşedintele SUA (Franklin D. Roosevelt), prim-ministrul al
Regatului Unit al Marii Britanii (Winston Churchill) şi conducătorul sovietic
(Iosif Vissarionovici Stalin), care doreau redesenarea hărții mondiale a avut
urmări directe și pentru țara noastră, creând condiții favorabile întăririi
poziției Moscovei în Romania. Un prim pas în acest sens a fost aducerea
la putere a unui guvern procomunist condus de Petru Groza.

Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegației oficiale a României la

Conferința de pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie -
15 octombrie 1946) în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi
ministru al Afacerilor Străine în guvernul Petru Groza.

Prin Tratatul de pace semnat la 10 februarie 1947 România primea

înapoi partea de nord-vest a Transilvaniei ce fusese cedată
Ungariei în 1940.

Problema Basarabiei însă nu a fost ridicată la Conferința de pace

de la Paris, semn al interdicției Kremlinului, granița de est a României
rămânând așadar cea impusă prin Pactul Ribbentrop-Molotov din iunie 1940.

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, Europa era distrusă, țările
confruntându-se cu lipsa acută a rezervelor alimentare sau energetice. 

==> Statele Unite ale Americii au conceput un plan de reconstrucție și

de ajutor economic = Planul Marshall, destinat aliaților europeni din al
doilea Război Mondial.

URSS

 respinge în iulie 1947 Planul Marshal: se temea de expansiunea

politică și comercială a Statelor Unite ale Americii în sfera ei de
influență.
 impune urmarea aceleiași linii politice și țărilor sale satelit,
neținând cont de interesele economice sau politice reale ale acestor
state.
La 9 iulie 1947, România se alinia atitudinii Moscovei și denunța în
termeni fermi Planul Marshall.

La 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu este înlocuit din funcția de ministru

de externe cu Ana Pauker, schimbare ce marca preluarea de către Partidul
Comunist a controlului total asupra diplomației românești.

În 1949 se constituie la inițiativa URSS Consiliului Economic de

Ajutor Reciproc (CAER) - ca răspuns direct la Planul Marshall

În cadrul CAER se efectuau diverse schimburi de produse, de la cele de

alimente până chiar la maşini şi utilaje.

România a fost nevoită inițial să își limiteze exportul de materii

prime doar la țările din cadrul CAER; importurile urmăreau și ele
același traseu. 

Pe plan politico-militar, fiecare dintre cele două mari blocuri şi-a creat şi
propria organizaţie militară:

 la 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremonia de semnare de

către ţările democratice a Pactului NATO;
 în replică, ţările comuniste europene se vor reuni 14 mai 1955
în alianța militară, cunoscută sub numele de Pactul de la
Varşovia.

Raporturile româno-sovietice în
perioada dintre moartea lui Stalin și
retragerea Armatei Roșii.
 
La 5 martie 1953 moare lui Salin, eveniment care însă nu a adus
modificări semnificative imediate nici lumii sovietice și nici celei politice
românești.
Succesorul lui Stalin, Nikita Hrusciov, a denunțat politica
dictatorială a predecesorului său. 

Pe fondul atitudinii lui Nikita Hrusciov asistăm la o serie de frământări și

schimbări în Europa:

 revoluția anticomunistă izbucnită în Ungaria (1956),

 venirea la conducerea Poloniei a reformistului Władysław Gomułka,
 schimbările din Cehoslovacia,
 reluarea raporturilor cu Iugoslavia.

Toate acestea au determinat Kremlinul să își reconsidere

raporturile politice din cadrul Tratatului de la Varșovia.

Evenimentele desfășurate în toamna anului 1956 la Budapesta au

demonstrat faptul că Moscova nu accepta desprinderea din sfera sa
de influență nici a Ungariei, nici a oricărui alt stat satelit.

Înfrângerea revoluției anticomuniste maghiare a fost făcută prin

intervenția Armatei Roșii, ale cărei trupe staționau în așteptare pe
teritoriul românesc.

Politica duplicitară a lui Gheorghiu-Dej, care inițial a acordat azil politic

unor membri ai guvernului de la Budapesta pentru ca apoi să ordone
extrădarea lor cu scopul condamnării și executării, i-a permis lui Gheorghiu-
Dej o oarecare consolidare a prestigiului în cadrul blocului comunist.

Gheorghe Gheorghiu Dej a încercat anihilarea oricărei opoziții, prin

impunerea unui regim de teroare în România. Toţi opozanţii săi au fost
aruncaţi, rând pe rând, în închisori sau trimişi în lagăre de muncă.

Sporirea încrederii Moscovei în liderii Partidului Muncitoresc

Român i-a determinat să abordeze problema retragerii trupelor
sovietice din țară.

Propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin ministrul de atunci al apărării

- Emil Bodnăraş - a fost inţial respinsă de Hruşciov.

Cum însă URSS se gândea la o refacere a imaginii sale afectată de intervenţia

militară contra Ungariei, situația era favorabilă României.
==> la 24 mai 1958, Comitetul consultativ al statelor semnatare ale
Tratatului de la Varşovia aproba retragerea trupelor sovietice de pe
teritoriul României.

Părăsirea teritoriului românesc de către Armata Roșie a determinat însă pe

plan intern un nou val de represiuni și arestări și înăsprirea controlului
ideologic în încercarea de a descuraja orice tentative de opoziție.

Pe plan extern această acțiune avea să faciliteze viitoarea distanţare a

României de Moscova.

Politica externă în ultimii ani ai

regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
1948-1956: politica externă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se caracterizează
printr-o obedienţă totală faţă de direcţiile impuse de Moscova

După 1962: asistăm la o distanțare treptată de URSS.

Izbucnirea conflictului sovieto-chinez în 1962 și dificultățile generate de

declanșarea „crizei rachetelor” din Cuba, i-au înlesnit lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej distanțarea de Moscova.

Deși inițial de partea rușilor, pe măsură ce conflictul ruso-chinez se adâncea,

Dej va milita pentru împăcarea celor două tabere. Tactica sa nu a avut însă un
răspuns clar din partea Chinei, relaţiile rămânând mai departe destul de
superficiale.

România s-a pronunțat de mai multe ori împotriva divizării

economice planificate în cadrul blocului comunist al CAER-ului
prin Planul Valev potrivit căruia sudul României trebuia să facă parte dintr-
un complex agricol împreună cu nordul Bulgariei şi sudul U.R.S.S.

În acest sens, la plenara CC al PMR din aprilie 1964 a fost elaborată

celebra Declarație din aprilie, numită și „declarația de independență a PMR
față de Moscova”.

Declarația din aprilie releva faptul că industrializarea se putea face doar prin
ruperea de Kremlin.
Ieșirea de sub influența Moscovei s-a realizat în termenii acceptați de Kremlin
și a fost o tactică a URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele
celorlalte partide comuniste.

Programul de industrializare rapidă a României a fost susținut în cadrul CAER

prin delegatul permanent Alexandru Bârlădeanu, cu sprijinul total al lui
Gheorghiu-Dej, pe fondul unei relații tot mai tensionate cu URSS.

În același context, România a început o colaborare economică importantă cu

Iugoslavia (construcţia hidrocentralei Porţile de Fier).

Dej era interesat în implementarea unui sistem politic care, prin desovietizare,
să se îndrepte spre o liberalizare internă, astfel încât va opta pentru calea
naţională către desăvârşirea comunismului.

Devierea PMR de la linia Kremlinului a reprezentat astfel debutul

național-comunismului în România; acesta asimila o serie de valori și
principii naționaliste, fără însă a renega cu totul internaționalismul proletar.

Politica externă în primii ani ai

regimului Nicolae Ceaușescu
După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia
funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român.

În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a

predecesorilor săi.

Vizita întreprinsă de Nicolae Ceaușescu în septembrie 1965 la Moscova, a

nemulțumit oarecum conducerea sovietică, prin accentele programului său de
guvernare. 

În primii ani de conducere Ceaușescu şi-a consolidat puterea în sânul

partidului şi a continuat linia politică de independenţă faţă de
Moscova.

În 1967 România a fost primul stat din Estul comunist care a

stabilit relații diplomatice cu RFG.
În aprilie 1968, președintele Franței, Charles de Gaulle, a efectuat o
vizită în țara noastră, felicitându-l pe Nicolae Ceaușescu, conform
uzanțelor diplomatice, pentru politica lui de independență.

În 20/21 august 1968, a avut loc intervenția militară în

Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varșovia. „Primăvara de la
Praga”, curentul care manifesta pentru liberalizarea regimului politic
cehoslovac și pentru apropierea de Occident, a fost reprimată.

==> Ceaușescu a refuzat să participe la intervenția trupelor

Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, și a condamnat-o
explicit într-un discurs public.

În 1969 președintele SUA Richard Nixon a vizitat România = prima

vizită a unui președinte american într-o țară comunistă.

Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de

mediatorîntre România și China.

În 1970 Nicolae Ceaușescu efectuează o vizită oficială în SUA.

În 1975, un alt președinte al Statelor Unite, Gerald Ford, vizitează

România, chiar dacă această vizită nu a mai avut același impact ca
precedenta vizită a președintelui american.

Vizite în Occident au mai fost întreprinse de Nicolae Ceaușescu la

Paris, unde, în cadrul întrevederilor avute cu omologul său francez - Georges
Pompidou - a fost evidențiat rolul jucat de România în evoluția securității
europene. Cu toate că era vorba de un limbaj mai mult diplomatic, exemplul
nu este deloc lipsit de valoare.

În 1971 România este acceptată în GATT (Acordul General pentru Tarife

și Comerț).

În 1972 România este acceptată în FMI (Fondul Monetar

Internațional), încheind ulterior acordul cu Banca Internaționala pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) – toate acestea fiind pe de o parte meritul
politicii promovate de Nicolae Ceaușescu, pe de altă parte al interesului
promovat de blocul democratic în lărgirea breșei din cadrul blocului comunist.

În perioada 3 iulie 1973-1 august 1975 și-a desfășurat lucrările

Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, deschisă la
Helsinki, continuată apoi la Geneva și încheiată tot la Helsinki. La lucrările
conferinței au participat reprezentanții a 35 de țări, între care și România.
Obiectivul comun al lucrărilor era îmbunătăţirea relațiilor internaționale și
pacea în Europa, respectând însă sistemele politice, economice, sociale și
culturale ale fiecărui stat în parte.

 Moscova era oarecum liniștită prin garanția că înglobarea țărilor din

estul Europei nu îi va mai fi contestată de Occident.
 Occidentul avea promisiunea din partea URSS a respectării drepturilor
omului în țările aparținătoare blocului comunist.
 Aflate la mijloc, statele satelit s-au găsit mai mult în mijlocul unui
discurs propagandistic, fără însă a nega meritul acestei conferințe de a fi
fost un prim pas spre ieșirea din „războiul rece”.

Relațiile diplomatice ale României în

ultimul deceniu al regimului Nicolae
Ceaușescu
Aderarea în 1972 a României la FMI a facilitat țării noastre accesarea unor
împrumuturi consistente, pe care Ceaușescu le-a folosit în ce-a de-a doua
industrializare a țării.

În 1974 Ceaușescu devine președinte al României. După acest moment

urmărește obținerea unei poziții cât mai vizibile pe scena politică
internațională și evitarea cât mai mult posibil a intervenției Moscovei în
politica PCR.

Dacă la începutul lui 1980 România cunoștea un avans al economiei,

dezvoltându-se industria petrolieră, metalurgică și siderurgică, câțiva ani mai
târziu returnarea împrumuturilor a început să fie resimțită tot mai dramatic
de populație.

La începutul anilor '80 a devenit astfel evident că regimurile

comuniste au eşuat din punct de vedere economic din cauza
controlului excesiv al statului asupra economiei.

Gorbaciov a încercat prin perestroika să corecteze sistemul politic şi

economic comunist:
  a introdus proprietatea privată limitată asupra pământului
 a permis apariţia unor mici întreprinderi private.
 a permis revenirea la libertatea de expresie (glasnost – transparenţă)
prin încurajarea dezbaterilor publice.

Gorbaciov a pus capăt şi Războiului rece, prin politica sa de colaborarea

cu preşedinţii americani. Prin politica sa internă şi externă, Gorbaciov a
câştigat un prestigiu internaţional imens. Pe plan intern însă, Gorbaciov
a devenit prea reformator pentru comuniştii conservatori şi prea
conservator pentru cei care doreau un regim total democratic.

El nu a dorit prăbuşirea regimului comunist, ci corectarea lui, dar regimul

comunist nu putea exista decât în măsura în care partidul controla strâns
toată societatea.

Gorbaciov şi-a dat seama în final că politica sa duce la prăbuşirea

comunismului şi a acceptat resemnat acest lucru.

În 25-27 mai 1987 Gorbaciov a vizitat România, aceasta fiind ultima țară din
blocul comunist pe care liderul sovietic o vizita. Cu prilejul acestei vizite,
Gorbaciov a criticat politica lui Ceaușescu, care ținea țara în izolare; de
asemenea, a criticat teroarea menținută asupra cetățenilor și favoritismele
acordate apropiaților clanului ceaușist.

Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a fost cel mai refractar la

politica reformatoare. Dacă după 1968 el era considerat de către
occidentali un reformator, după 1980 imaginea sa era a unui dictator care îşi
priva poporul de cele mai elementare aspecte ale unui trai decent.

Ceaușescu reușise să achite în 1989 datoriile externe ale țării, fapt anunțat în
martie 1989, însă prețul plătit de populație a fost imens; economia țării era
ruinată, cetățenii se aflau la limita sărăciei și a răbdării datorită raționalizării
hranei, apei, curentului, benzinei etc.

În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri

democratice, prin revenirea la pluripartidism şi organizarea unor
alegeri libere în țările fostului bloc sovietic: Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia, Germania Democrată, Bulgaria.

Știați că? Statele Unite și URSS au investit masiv în propagandă (filme,

seriale de televiziune, literatură, arte și sport). Rolul propagandei a fost
să influențeze modul în care gândesc cetățenii promovând valorile și
avantajele unui sistem în timp ce sistemul opus era criticat.

Referat
„Războiul Rece” reprezintă evoluția relațiilor internaționale după al Doilea
Război Mondial, caracterizată de confruntarea ideologică între democrație și
comunism, susținută de cele două mari puteri ale lumii: SUA și URSS. Această
perioadă găsește România situată în spatele „cortinei de fier”, în sfera de
influență sovietică. În acest context, întreaga politică internă și externă a
României va fi supusă intereselor Moscovei.

Așadar, după al Doilea Război Mondial, în România este instaurat regimul

totalitarist de tip comunist, lider politic fiind Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aflat
la cârma țării din 1948 până în 1965, acesta acționează în vederea preluării
modelului sovietic stalinist în toate domeniile de activitate. Sub aspect politic
este instaurat monopartidismul, având loc fuziunea forțată a PSD cu PCR,
luând naștere PMR (februarie 1948). Sunt eliminați rivalii politici (Ana
Pauker, Vasile Luca, Ștefan Floriș, Lucrețiu Pătrășcanu) și sunt înființate
miliția și securitatea.

Regimul comunist a acționat în vederea eliminării intelectualilor care ar fi

putut manifesta rezistență față de regimul de opresiune. Sunt înființate astfel
lagăre, închisori, sunt deportați numeroși români în îndepărtata Siberie și
sunt luate merindele familiilor, rămase fără niciun sprijin. Acestea sunt doar
câteva dintre practicile comuniste, regim impus oamenilor prin teroare.

Sub aspect economic și social s-a acționat în vederea naționalizării și

industrializării forțate, dar și a colectivizării. Naționalizarea a fost decisă pe 11
februarie 1948, când întreprinderile au început să treacă în proprietatea
statului. Sunt introduse planurile anuale și cincinale, ia naștere Comisia de
Stat a Planificării și este introdus titlul de „Erou al muncii socialiste”. În lumea
satului are loc colectivizarea agriculturii; țăranii erau obligați să își cedeze
pământurile, animalele, uneltele GAC-urilor, devenite ulterior CAP-uri.
Consecințele colectivizării au fost distrugerea satului tradițional românesc,
exodul de la sat la oraș, producție foarte mare, dar de calitatea îndoielnică,
mecanizarea agriculturii.
În plan extern, perioada Războiului Rece este caracterizată pentru România de
apartenența la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc și Pactul de la Varșovia.

După anul 1958 are loc o răcire a relațiilor cu Moscova. Drept consecință, în
anul 1964 România refuză „planul Valev” prin care aceasta trebuia să fie doar
o furnizoare de produse agricole pentru Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc. CAER este un organism suprastatal creat de URSS în 1949 care
îngloba statele aflate în sfera de influență sovietică și URSS. Acesta a fost
constituit ca replică dată „planului Marshall” (1947), prin care SUA dorea să
ajute statele afectate de război. URSS interzice tuturor statelor aflate sub
influența sa să accepte ajutorul acordat de SUA și înființează CAER. Scopul
acestui organism era de colaborare economică, tehnico-științifică între statele
membre, precum și coordonarea politicii economice a țărilor membre,
legăturile comerciale cu alte state.

În cadrul CAER s-au discutat proiecte de amploare: construirea de

hidrocentrale, șosele, poduri, linii ferate, mari combinate și uzine. Un exemplu
elocvent este podul Giurgiu-Ruse construit în anii '50 între Bulgaria și
România, la care și-au adus contribuția toate statele membre ale CAER.

Pe fondul unei tot mai mari distanțări de Kremlin, în 1964 România și-a
manifestat autonomia prin „Declarația din aprilie”, prin care Gheorghe
Gheorghiu-Dej cere egalitate între partidele comuniste, criticând tutela URSS,
solicitând construirea socialismului pe linie națională. Aceasta a fost
percepută ca o declarație de independență, fiind considerată apogeul
distanțării de Moscova.

Pactul de la Varșovia reprezintă un bloc militar din care fac parte statele aflate
în sfera de influență sovietică și URSS. Acesta a fost constituit în anul 1955, ca
replică dată constituirii de către SUA a NATO în 1949. Ca membră a Pactului
de la Varșovia, în perioada în care era subordonată Moscovei, România
participă la intervențiile militare pentru a înăbuși mișcările revoluționare.
Astfel, în 1956, pe fondul subordonării față de URSS, România intervine
împotriva Ungariei revoluționare, participând astfel la înfrângerea revoluției.
Acest fapt a fost bine văzut la Moscova, astfel încât în 1958 Armata Roșie este
retrasă de pe teritoriul României, ceea ce a favorizat și ulterioara distanțare de
URSS. În realitate, liderul de la Moscova, considera că România nu reprezintă
un pericol pentru URSS sau pentru socialism, deoarece este înconjurată de
state aflate în sfera de influență sovietică, iar tratatul încheiat cu Austria
scăzuse valoarea strategică a României. Țara noastră a avut așadar o poziție
specială, de independență, în cadrul alianței.
Nicolae Ceaușescu continuă distanțarea de Moscova și acționează, spre
deosebire de predecesorul său, spre o apropiere simultană de Occident. Astfel,
în 1967 sunt reluate legăturile diplomatice cu RFG-ul și se refuză ruperea
legăturilor cu Israelul după războiul de șase zile. România a fost singurul stat
membru al alianței care nu a participat la intervenția din Cehoslovacia
revoluționară, intrată în istorie sub denumirea de „Primăvara de la Praga”.
Mai mult, în august 1968, lider la București este Nicolae Ceaușescu care, pe
lângă faptul că refuză să susțină statele membre al Pactului de la Varșovia,
critică public această intervenție în cadrul unui miting organizat la București,
unde s-a strigat pentru prima dată „Ceaușescu și poporul”. De altfel, România
este singurul stat care nu a mai avut pe teritoriul său trupe străine, nu a
participat la manevre militare desfășurate în alte state și nu a permis
desfășurarea unor astfel de manevre pe teritoriul său. Și-a construit o
industrie proprie de apărare fără a permite inspecții și reguli sovietice,
susținând chiar desființarea simultană a blocurilor militare.

Aceste acțiuni întreprinse de conducătorul român au avut drept rezultat

creșterea prestigiului în Occident și peste ocean, astfel încât au loc vizite a
numeroase personalități în România, precum președinții Franței, Charles de
Gaulle (1968) și Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon (1969), și respectiv
Gerald Ford (1975). Totodată, Ceaușescu a întreținut raporturi cordiale cu
Iosip Broz Tito.

În același timp, România a aderat la o serie de organisme internaționale,

precum Acordul General pentru Tarife și Comerț (1971), Fondul Monetar
Internațional și Banca Mondială (1972). În anul următor a fost încheiat un
acord de cooperare economică cu Comunitatea Economică Europeană.

În perioada neostalinismului are loc o distanțare de Occident, datorată

nerespectării drepturilor omului în România, fapt pe care Nicolae Ceaușescu
și-l asumase în fața occidentalilor. Acest fapt fusese concretizat prin semnare
în 1975 a actului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare economică
de la Helsinki. În același an România obținuse și clauza națiunii celei mai
favorizate din partea SUA, care presupunea scutirea de taxe vamale. După
1980, când are loc distanțarea față de Occident, România are legături cu Liga
Arabă și Lumea a III-a.

În planul politicii externe, în perioada regimului lui Ceaușescu, România, în

ciuda faptului că a afișat o politică de „independență” față de URSS, a evoluat
datorită politicii interne autoritare, către o pronunțată izolare diplomatică.
Criza economică și necesitățile de gaze ale României au readus însă țara
noastră tot mai aproape de politica Moscovei, în ciuda neînțelegerilor privind
criza din Afganistan și a respingerii de către Ceaușescu, în mod vehement, a
concepțiilor de democratizare și restructurare dezvoltate de către liderul
sovietic Mihai S. Gorbaciov, în politica de perestroika. Încălcarea flagrantă a
libertăților omului a generat răcirea relațiilor cu Germania, SUA, Franța,
Israel ceea ce l-a determinat pe Ceaușescu să se îndrepte către o cooperare
total ineficientă cu statele africane și latino-americane. Toate acestea vor duce
la prăbușirea regimului Ceaușescu, odată cu întreaga platformă comunistă din
Europa.