VII. 1. Caracterizare generala.

Procesul complex de formare a poporului romn si a limbii sale este ncadrat n etnogeneza europeana generala, desfasurata n mai multe etape, n sinteze particulare, cu trasaturi, intensitati si ritmuri diferite, la sfrsitul antichitatii si nceputul evului de mijloc, pe ntinsul teritoriu al Imperiului Roman si Romano-Bizantin, n conditiile istorice ale acestora, care a avut drept urmare geneza etnosurilor neolatine, n principal. Pe restul teritoriului continentului nostru, s-au produs alte procese de etnogeneza, neogermanice si neoslave, ntre acestea existnd firesti interferente. Aceasta etnogeneza europeana a prezentat aseman 939e43j ;ri si deosebiri firesti ntre diferitele parti ale sale, asa cum a fost si cazul popoarelor neolatine, apusene sau rasaritene. n acelasi timp, etnogeneza romneasca s-a desfasurat n cadrul larg al romanitatii europene, orientala si occidentala, mult mai extinsa dect cea care a supravietuit la nceputurile evului mediu, constituind cea mai importanta reprezentanta a ramurii rasaritene, balcanica, n special. n general, etnogeneza neolatina a avut urmatoarele elemente constitutive, care sunt reprezentate de fondurile etno-lingvistice si culturale principale care au intrat n sinteza: componenta autohtona sausubstratul etno-lingvistic, diversa, formata, n toate cazurile, din popoarele antice cucerite de romani (celtiberii, n Hispania, gallii, n Gallia, illirii, n vestul Peninsulei Balcanice, tracii, n centrul acestei provincii, moesii, getii si dacii, n spatiul nord-balcanic, etc); componenta romana sau stratul propriu-zis etno-lingvistic, impusa prin cucerire, colonizare si aculturatie, purtatoare a elementelor superioare ale civilizatiei si culturii latine, relativ uniformizatoare, cu contributii decisive la definirea etnosurilor neolatine; componenta migratorie sau suprastratul (adstratul), germanica, n vest, si slava, n est, uneori chiar combinata, care, desi importanta, nu a modificat substantial profilul romanic al noilor entitati etnice. n cadrul etnogenezei neolatine, cel mai important rol l-a jucat procesul de romanizare, care desemneaza impunerea si receptarea, pe diferite cai, a civilizatiei si culturii latine, rezultnd, din mpletirea diverselor fonduri etno-lingvistive autohtone cu cel cuceritor, noi si originale sinteze etnice si culturale romanice, care ulterior, n marea majoritate a cazurilor, nu au mai putut fi modificate esential. Acest proces s-a desfasurat cu mijloace, cai si ritmuri diferite de la un spatiu istoric la altul, conducnd, n cele din urma la formarea unor populatii romanice unitare: celtibero-romanii, gallo-romanii, traco-daco-romanii etc. Romanitatea europeana, destul de extinsa la sfrsitul antichitatii, s-a restrns si diversificat prin migratiile germanice trzii si cele slave, din primele secole ale celei de-a doua jumatati a mileniului I al erei crestine, rezultnd popoarele neolatine occidentale (portughez, spaniol, francez, italian, retoroman) si cele orientale (romn cu ramurile sale, dalmat). VII. 2. Periodizare. Etnogeneza neolatina europeana s-a desfasurat, n linii generale, ntre secolul al III . Chr si sec. VII-VIII p. Chr, parcurgnd mai multe etape, periodizate diferit de la populatie la populatie: etapa preliminara, a primelor

contacte, mai ales comerciale, ale populatiilor europene cu civilizatia superioara romana; etapa cuceririi si romanizarii propriu-zise, n care, prin impunerea dominatiei romane, a structurilor economice, sociale, politico-militare si spirituale ale cuceritorilor, s-au format populatii romanice; etapa desavrsirii romanizarii si cristalizarii etnosurilor neolatine, caracterizata prin continuarea romanizarii si consolidarea noilor romanitati si adaugarea fondului migrator, germanic sau slav, rezultnd popoarele neolatine individualizate, de la nceputul evului mediu.

Etnogeneza romneasca s-a desfasurat ntre secolele I . Chr si sec. VII-VIII p. Chr, parcurgnd n mod specific, etapele prezentate mai sus. Astfel, n etapa preliminara (sec I . Chr - I p. Chr), moesii si geto-dacii au realizat primele contacte economico-comerciale si politico-militare cu lumea romana, fiind preluate o serie de elemente superioare de civilizatie. n cea de-a doua etapa, a stapnirii romane efective n Moesia si Dacia si a romanizarii propriu-zise (sec. I -VI p. Chr), spatiul carpato-danubiano-pontic a intrat n diferite forme de dominatie romana, inclusiv teritoriile dacilor "zisi liberi", petrecndu-se o romanizare intensiva, directa si indirecta, cu nimic deosebita de cea desfasurata n alte parti ale imperiului, configurndu-se un etnos neolatin, extins, puternic si distinct n cadrul romanitatii orientale, care a rezistat n timpul migratiilor germanice si asiatice. Cea de-a treia etapa, a consolidarii si cristalizarii etnogenezei romnesti (sec. VI - VIII p. Chr), cea a migratiei slave si a convietuirii slavo-romanice, avnd drept urmare asimilarea noilor veniti, nemodificndu-se esential caracterul neolatin al poporului romn.

n judecarea etnogenezei romnesti, trebuie sa vedem ca acesta a fost rezultatul unui complex proces de antropologie culturala, sa renuntam la unele sabloane si ntelegeri unilaterale a devenirii istorice, realitatea istorica de altadata fiind mult mai diversificata si nuantata dect ne-o nchipuim. Astfel, pe lnga numeroasele fenomene de continuitate, cteodata greu de sustinut arheologic, au existat si firesti fenomene de discontinuitate spatiala, completate cu asa-numita continuitate mobila. De asemenea, este corect sa nu mai sustinem purismul etnic cu orice pret, n toate spatiile si toate timpurile, deoarece au existat normale ntrepatrunderi si interferente etno-culturale, mai ales la marginile teritoriului locuit de romni.

VII. 3. Teorii referitoare la etnogeneza romneasca.

VII. 3. 1. Teoria imigrationista sau roesleriana s-a conturat, ncepnd cu sfrsitul secolului al XVIII-lea, de-a lungul mai multor etape. Pna atunci nu au existat dect ncercari nesistematice, chiar afirmatii bizare referitoare la originea romnilor (Roger Bacon, romnii ar fi venit din Asia), sau atitudini politico-sociale de a nega drepturile romnilor transilvaneni, care erau considerati "tolerati" sau "admisi" n evul de mijloc, n vremea dominatiei maghiare si austriece, deoarece nu ar fi fost cei mai vechi locuitori ai pamntului (stefan Szamoskzy).

La sfrsitul secolului al XVIIII-lea, n conditiile manifestarii Luminismului romnesc, reprezentat de scoala Ardeleana (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe sincai, Ion Budai-Deleanu) si a luptei de redesteptare nationala a romnilor (Supplex Libellus Valachorum, 1791), care militau pentru drepturile economice, social-politice si culturale ale populatiei majoritare din Transilvania, aducnd drept argumente vechimea acesteia si originea romana, au determinat aparitia unor "lucrari stiintifice" polemice, care au contribuit la configurarea treptata a teoriei imigrationiste (Franz Joseph Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, Viena, 3 vol., 1781-1782; Johann Carl Eder, Supplex Libellus Valachorum iura tribus receptis nationibus communa postlimino sibi adseri postulantium. Cum notis historico-criticis, Cluj, 1791; Johann Christian Engel, Commentatio de expeditionibus Trajani ad Danubium et origine valachorum, Vindobonae, 1794; Idem, Geschichte der Moldau und Walachei, Halle, 1804). n esenta, acesti adepti ai teoriei imigrationiste se sprijineau pe teza discontinuitatii dacice, daco-romane si romnesti, pna la nceputul evului de mijloc. Astfel, potrivit lor, mparatul Aurelian ar fi retras din provincia romana Dacia ntreaga populatie, armata si autoritatile, la nord de fluviu ramnnd o "terra deserta", pe unde s-ar fi perindat, fara sa se stabileasca, diferitele populatii migratoare ale primului mileniu al erei crestine, pna n secolul al IX-lea, cnd a fost ocupat statornic de catre maghiari, care, bazndu-se pe dreptul primului ocupant, mpreuna cu colonistii sasi, au dobndit o pozitie economica, social-politica si culturala superioara celorlalte populatii, n special asupra romnilor. Romnii s-ar fi format ca etnos neolatin undeva n Peninsula Balcanica, de unde ar fi revenit la nord de Dunare, n functie de fiecare autor, cndva n secolele IX-XIII, n sprijinul acestor ipoteze fiind aduse o serie de argumente care nu rezista unei serioase critici stiintifice.

n cea de-a doua jumatatea a secolului al XIX-lea, cnd s-a instaurat regimul dualist austro-ungar si populatia romneasca din Imperiu continua sa fie lipsita de drepturi nationale, romnii protestnd prin "Pronunciamentul de la Blaj" (1868), teoria imigrationista a capatat o forma mai nchegata gratie geografului austriac Robert Roesler (Dacien und Romnen. Eine geschichtliche Studie, Viena, 1866; Die Anfnge des Walachischen Frstenthums, Viena, 1867; Romnische Studien. Untersuchungen zur lteren Geschichte Rumniens, Viena, 1871), n care dezvolta teoria lui Sulzer, fapt care a determinat numirea acesteia drept teoria roesleriana. Robert Roesler a dezvoltat teza discontinuitatii, ncercnd sa justifice exterminarea dacilor n urma cuceririi romane, popularea provinciei cu colonisti, golirea cvasitotala a fostei Dacii romane prin retragerea aureliana, absorbirea populatiei romanice rarefiate de masele de migratori, n special germanici, formarea poporului romn si a limbii sale la sud de fluviu, de unde ar fi imigrat n teritoriul transilvan pe la sfrsitul secolului al XII-lea si nceputul secolului al XIIIlea, n timpul luptelor pentru independenta a vlaho-bulgarilor. Ca argumente, pentru sustinerea ideii formarii poporului romn la sud de Dunare invoca: existenta cuvintelor slave din limba romna, mprumutata de la "slavii de vita ruteana" de acolo, existenta unor cuvinte de origine albaneza, care puteau fi receptate doar n acest spatiu, utilizarea limbii bulgare n Biserica si Cancelarie pna n secolul al XVII-lea, si asa-numita tacere a izvoarelor scrise demne de crezare referitoare la mentionarea romnilor sau vlahilor (argumentul ex silentio). Aceasta lucrare, ca si prece-dentele, a dat nastere unei puternice polemici politice si stiintifice, contribuind la conturarea teoriei continuitatii, despre care vom aminti mai jos. O noua etapa n cristalizarea acestei teorii a cea cuprinsa ntre Marea Unire (1918) si culminnd cu anii 1940-1944 cnd argumentele acesteia au fost utilizate pentru operarea unor importante revizuiri teritoriale, ca reprezentanti avnd, printre altii, pe arheologul A. Alfldi (Daci e Romani in Transilvania, Budapesta, 1940) si pe E. Lukinich, L. Gldi, A. Fekete-Nagy, L. Makkai (Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, 1941), conturndu-se o varianta neoroesleriana a teoriei imigrationiste. Astfel de tendinte s-au manifestat si la sfrsitul secolului la XX-lea, cunoscute fiind mai multe lucrari precum Dictionarul etnografic maghiar (red. Ortutay Gyula) si Istoria Ungariei (sub redactia lui Kpeczi Bla, Budapesta, 1986). Tuturor acestor idei imigrationiste istoriografia romneasca si straina le poate oferi raspunsuri stiintifice pertinente, dovedind, dimpotriva, vechime si continuitatea populatiei dacice, daco-romane si romnesti n spatiul de formare etnica si lingvistica romneasca.

VII. 3. 2. Teoria celor doua popoare romanice s-a conturat tot din motive politice, ca si teoria imigrationista, ncercndu-se sa se justifice ca locuitorii Basarabiei, moldovenii, reprezinta, dupa romni, cel de-al doilea popor romanic de la nordul Dunarii, rezultnd din getii (care nu ar fi fost nruditi cu dacii), slavizati si apoi "romnizati". S-ar fi format astfel, poporul voloh din care ar fi evoluat poporul moldovenesc cu limba romanica, dar cu multe obiceiuri diferite de poporul romn. Se ncerca astfel, justificarea etno-lingvistica a drepturilor "istorice" ale Rusiei si, mai apoi, ale URSS asupra teritoriului dintre Prut si Nistru, avnd, din nefericire, prelungiri pna astazi, n cadrul ideologiei si actiunii unor cercuri politice si chiar stiintifice din Republica Moldova. Ca reprezentanti ai acestei teorii pot fi mentionati: Iacob Bromberg, care sustinea ca Basarabia a fost leaganul istoric al lumii slave, Ivan Nartsov, A. M. Lazarev, autorul lucrarii Moldavskaja Sovetskaja Gosudarstvenost i Bessarabskji vopros (Organizarea statului sovietic moldovenesc si problema basarabeana), Ed. Cartea Moldoveneasca, Chisinau, 1974, 910 p, n care justifica "istoric" existenta celor doua popoare si state romanice, fiind dur criticati istoricii romni care "falsificau istoria". Desi elogiata de factorii politici din RSSMoldoveneaca (Piotr Lucinski), aceasta lucrare a fost combatura de P. Moldovan, A. M. Lazarev - un falsificator al istoriei, Milano, 1976 (n limbile franceza si engleza), si Alexandru Grega, stiinta si polemica. Istorici rusi falsificatori ai istoriei, n Buletinul Bibliotecii Romne, Freiburg, 1976. Oarecum legata de aceasta teorie este si teoria Bucovina vechi pamnt slav, sustinatorii acesteia A. Jukovski, B. A. Timosciuk, I. P. Rusanova, L. P. Mihailina s. a. considernd, tot din ratiuni politice, ca partea de nord a Bucovinei constituie patria primitiva a lumii slave.

VII. 3. 3. Teoria continuitatii s-a constituit de-a lungul mai multor etape, ca raspuns stiintific dat de diferite categorii de specialisti (arheologi, istorici, lingvisti etc) adeptilor teoriei imigrationiste, cu diferitele sale variante, si teoriei celor doua popoare romanice. Sustinatorii teoriei continuitatii justifica, pe baza de argumente stiintifice, continuitatea dacica, n urma razboaielor daco-romane ale lui Traian, continuitatea daco-romana, n urma abandonarii privinciei Dacia de catre romani, si continuitatea romneasca, n cea de-a doua jumatate a mileniului I al erei crestine. n istoriografia romneasca a existat, nca de timpuriu, constiinta unitatii de neam a tuturor romnilor si originea romana a acestora, n acest sens pronuntndu-se cronicarii: Grigore Ureche, Miron Costin (De neamul moldovenilor), stolnicul Constantin Cantacuzino. Un pas nainte n analizarea si sustinerea acestei probleme l-a facut Dimitrie Cante-mir, care a argumentat cu o deosebita eruditie, stiintific si logic vechime, originea, unitatea si continuitatea

romnilor de la nord si sud de Dunare, n lucrarea sa, din pacate neterminata, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor (redactata pe la 1717). Prelund ideile lui Dimitrie Cantemir, reprezentantii scolii Ardelene au polemizat cu initiatorii teoriei imigrationiste (Sulzer, Eder, Engel), sustinnd, n lucrarile lor istorice si lingvistice, originea pur latina a romnilor, fapt care va folosi ulterior lui Roesler pentru argumentarea discontinuitatii dacice dupa cucerirea romana. Cu toate acestea, meritele acestor reprezentanti ai Luminismului romnesc ramn incontestabile n cercetarea si argumentarea originii romane si continuitatii pe teritoriul Daciei, cu att mai mult cu ct Petru Maior n Istoria pentru nceputul romnilor n Dacia, Buda, 1812, a pus n circulatie citatul din Eutropius n care acesta se referea la intentia lui Hadrian de a se retrage din Dacia, dar nu a facut-o pentru a nu abandona cetateni romani n mna barbarilor. n secolul al XIX-lea, pentru sustinerea continuitatii daco-romane la nord de fluviu s-au pronuntat: Dimitrie Philippide, M. Kogalniceanu, Florian Aaron, A. Treboniu-Laurian, francezii J. A. Vail-lant si Amede Thierry etc.

La sfrsitul secolului al XIX-lea, dupa aparitia lucrarilor lui Roesler, n istoriografia romneasca au aparut o serie de lucrari stiintifice care justificau vechimea, originea romana si continuitatea romnilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (Istoria critica a romnilor, 1873-1875), Alexandru D. Xenopol (Teoria lui Rsler. Studii asupra staruintei romnilor n Dacia Traiana, 1882-1884, sub forma de lucrare 1884; Istoria romnilor din Dacia Traiana, 1888), D. Onciul (Teoria lui Roesler. Studii asupra staruintei romnilor n Dacia Traiana de A. D. Xenopol. Dare de seama critica, 1885). Dimitrie Onciul a introdus conceptul de admigrare, ntelegnd prin aceasta ntarirea nucleului daco-roman de pe teritoriul fostei provincii romane, prin migratii de mica amploare, n anumite conditii istorice a unor grupe de populatie romanica sud-dunareana la nord de fluviu, mai ales n timpul navalirilor slave si bulgare. n acelasi sens s-au pronuntat si doi mari istorici asa cum au fost: Leopold von Ranke (Weltgeschichte, vol. III, Leipzig, 1883) si Theodor Mommsen (Rmische Geschichte, V, Berlin, 1885). La nceputul secolului al XX-lea au aparut o serie de lucrari foarte importante pentru dovedirea continuitatii daco-romane si romnesti. Nicolae Iorga (Geschichte des Rumnischen Volkes, Gotha, 1905; Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, Bucuresti, 1915-1916) a aratat ca populatia romanica de la nordul Dunarii s-a organizat, dupa retragerea aureliana, n asa-numitele Romanie orientala, asemanatoare cu formele identice de organizare din alte locuri ale Imperiului Roman (Romaniae). Sextil Puscariu (Locul limbii romne ntre limbile romanice, Bucuresti, 1920) arata importanta si puternicele legaturi dintre romanitatea nord-

dunareana si cea sud-dunareana, iar Vasile Prvan (Contributii epigrafice la istoria crestinismului daco-roman, Bucuresti, 1911; nceputurile vietii romane la gurile Dunarii, Bucuresti, 1923) a adus numeroase izvoare arheologice n sprijinul continuitatii. Alti sustinatori ai continuitatii daco-romane si romnesti au fost: C. Diculescu, Alexandru Philippide, Nicolae Draganu, Aurelian Sacerdotianu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Ioan Moga s.a. O mentiune aparte merita istoricul Gherghe Bratianu (Une nigme et un miracle historique: le peuple roumain, Bucuresti, 1937), care a mbinat stirile izvoarelor scrise cu cele arheologice, reusind sa demonteze argumentele teoriei imigrationiste, multe din concluziile emise fiind valabile si astazi. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, istoriografia romneasca si chiar cea straina a ultimei jumatati a secolului al XX-lea a adus, prin eforturile cvasigenerale ale specialistilor epocii (arheologi, lingvisti, epigrafisti, numismati etc) s-au adus noi si irefutabile argumente care sprijina continuitatea daca, daco-romana si romneasca, citarea acestora nsemnnd trecerea n revista a bibliografiei problemei. De aceea va lasam pe dumneavoastra sa o faceti. Din punctul de vedere al abordarii, teoria continuitatii trebuie sa fie, dupa parerea noastra, o abordare eminamente stiintifica, celelalte maniere nefiind demne de a fi luate n considerare si servind altor interese.

Din pacate, si n interiorul acestei teorii s-au manifestat o serie de exagerari, din care unele au servit drept argumente adeptilor teoriei imigrationiste. Asa au fost teoria latinismului pur (originea pur romana a poporului si limbii romne), care a avut ca reprezentanti pe unii dintre corifeii scolii Ardelene (Gh. sincai, Petru Maior, Samuil Micu, I. Budai-Deleanu), I. C. Massim, Aron Pumnul, August Treboniu-Laurian etc, si teoria traco-dacismului (o prevalenta a fac-torului autohton traco-getic, foarte nrudit cu cel latin, n etnogeneza romneasca), printre cei mai nsemnati reprezentanti fiind Iosif Constantin Dragan si, mai nou, Napoleon Savescu, fiecare exagernd rolul fondului etno-lingvistic si cultural respectiv n procesul complex de etnogeneza romneasca.

VII. 4. Contextul international. Etnogeneza romanica s-a desfasurat 0n cadrul geografic si istoric al Republicii Romane, a Imperiului Roman si Imperiului Romano-Bizantin (sec. III . Chr - VIII p. Chr), n acest context nscriindu-se si procesul de formare a poporului romn si a limbii sale, care nu poate fi conceput n afara stapnirii romane si bizantine "universale".

Imperiul Roman a fost unul dintre cele mai ntinse si durabile imperii ale antichitatii, nglobnd partii nsemnate din continentul european, nordul Africii si din Orient. Acesta avea la baza o puternica armata care sustinea structurile administrative si politico-statale, ntemeiate pe autoritatea imperiala, verificate si perfectionate de-a lungul timpului. Provinciile romane, regiuni administrative ale imperiului, organizate n urma cuceririlor, erau strns legate de Roma. O nsemnata si durabila retea de drumuri, completate de viaducte si poduri uneau toate aceste provincii de Cetatea Eterna. Daca negustorii au deschis drumurile legionarilor si auxiliarilor romani, acestia din urma au garantat, ulterior, securitatea vietii socialeconomice, administratiei, spiritualitatii romane.

n toate provinciile, romanii au ntemeiat orase, care aveau aspectul unor mici Roma, locuite n mare majoritate de cetateni romani, fiind importante centre economice, comerciale si culturale, n care pulsa o puternica viata purtnd amprentele romanitatii, cu toate caracteristicile sale. Localitatile rurale din provincii erau populate cu colonisti si, ntr-o proportie covrsitoare, de autohtonii cuceriti, care contribuiau, cel mai adesea, anonim la prosperitatea imperiului. nca de la nceputul Principatului autoritatile romane si schimbasera atitudinea fata de populatiile "barbare" cucerite, ncercndu-se integrarea rapida a acestora n structurile statale romane, atragndu-le prin diferite mijloace si ndemnndu-le: "Drept aceea iubiti pacea si cinstiti cetatea de ale carei drepturi ne bucuram cu totii deopotriva, nvingatori si nvinsi.Toate le avem deopotriva cu voi. Voi nsiva comandati de multe ori legiunile noastre si guvernati aceste provincii sau altele; ntre noi nu mai este nici un hotar despartitor" (Tacitus, Istorii, IV, 24). De aceea Imperiul ncerca integrarea cuceritilor si printr-o abila diplomatie si o gama larga de mijloace controla, mai strict sau mai larg, populatiile si teritoriile din vecinatate, pentru asigurarea acelei caracteristice pax romana. Autoritatile administrative, soldatii si ofiterii, colonistii, civilizatia si cultura romana superioara, transmisa n limba latina, devenita lingua franca, au contribuit la romanizarea n diferite etape, cu ritmuri si intensitati particulare a populatiilor cucerite, rezultnd o romanitate mult mai extinsa dect cea care a supravietuit n evul de mijloc.

Odata cu mparatul Marcus Ulpius Traianus (98 - 117) s-a ncheiat perioada de ofensiva, de expansiune a imperiului. Cuceritorul ntregii Dacii si organizatorul unei parti a acesteia ca provincie imperiala (106) si nvingatorul partilor si ntemeietorul provinciei Assyria (114), mparatul Traian a conferit imperiului cea mai mare ntindere din istoria sa, cu o administrare foarte buna. 30 de legiuni si

numeroase unitati auxiliare aparau un limes de aproximativ 10000 km, din Peninsula Iberica pna la Eufrat si Tigru, din Scotia si Marea Nordului pna la granitele Saharei si prima cataracta a Nilului, imperiul nglobnd, astfel, circa 3, 3 milioane de km2 si o populatie de aproximativ 55 de milioane de locuitori.

La moartea mparatului Traian (117), la conducerea imperiului a ajuns Publius Aelius Hadrianus (117 - 138), care a avut de facut fata miscarilor unor populatii supuse: daci zisi liberi, sarmati roxolani, brittoni, parti (117-118) si evrei (132-135). n aceste conditii, Hadrian a luat o serie de masuri pentru restabilirea ordinei n imperiu si fortificarea acestuia. Astfel, a retras administratia si armata romana din provincia Assyria, de dincolo de Eufrat (117 - 118), a reorganizat Dacia romana si Britannia, n acesta din urma construind un nou limes, vallum Hadriani (122-123). Iubitor de arta si calatorii, bun administrator si militar, Hadrian s-a preocupat de pastrarea hotarelor imperiului, care a intrat ntr-o perioada de defensiva. Aceasta politica a fost continuata de T. Aelius Antoninus Pius (138 - 161), un mparat capabil, bun administrator al finantelor imperiului, asugurndu-I o prosperitate economica. Pentru a asigura linistea la hotare, a confirmat n tron regii clientelari ai cvazilor, lazilor, iberilor din Caucaz, partilor, si a rennoit tratatele cu hermundurii si marcomanii. Prin actiuni militare a nfrnt o serie de rascoale n Britannia si Dacia, a ntarit si amplificat sistemul defensiv al acestoara.

Dimpotriva, perioada mparatului filosof, Marcus Aurelius Antoninus (161180), care a condus o vreme mpreuna cu Lucius Aurelius Verus (161-169) a fost marcata de numeroase conflicte cu neamurile barbare aflate la hotarele imperiului. A purtat lupte cu partii (161-165) si din 166 omnes gentes, de la granitele Illyriei pna n Gallia: marcomanii, varistii, hermundurii, cvazii, suevii, lacringii, burii si sarmatii iazygi, si dimprejurul Daciei romane si Moesiei Inferior: victofalii, sosibii, sicobitii, roxolanii, alanii, bastarnii, peucinii si costobocii, au atacat imperiul, marcnd nceputul migratiei popoarelor din primul mileniu al erei crestine. n aceste conditii Marcus Aurelis a purtat lupte cu marcomanii si cvazii (166-175) si costobocii (170), lund masuri deosebite de organizare administrativa si militara si fortificare a Daciei romane. Marcus Aurelius Commodus Antoninus (180-192) a dus o politica de ncheiere a conflictelor, punnd capat razboiului cu marcomanii (180) si a interzis burilor germanici si, probabil, dacilor zisi mari din NV sa se apropie la mai mult de 40 de stadii (= 7, 5 km) de granita nordica a Daciei romane, si a stramutat pe teritoriul provinciei imperiale aproximativ 12000 de daci "liberi".

Considerat o personalitate slaba si usuratica, a fost supus, dupa moarte, la damnatio memoriae. A urmat o scurta perioada de criza imperiala, pentru tron luptnd: Publius Helvetius Pertinax, Marcus Didius Severus Iulianus, Lucius Septimius Severus, C. Pesculianus Niger, D. Clodius Albinus, unii sprijiniti de legiuni.

Victorios din aceasta disputa a iesit Lucius Septimius Severus (193-211), care a impus regimul militar, n acest sens adaptnd majoritatea structurilor statale, a restrns atributiile senatului si, bazndu-se pe armata, a sporit puterea mparatului. A obtinut noi victorii mpotriva partilor si brittonilor, construind, n nordul Britanniei, vallum Septimii Severi. A consolidat imperiul, de pacea relativa bucurndu-se si Dacia romana. Fiul acestuia, Marcus Aurelius Antoninus Caracalla (198-217) a purtat razboaie n Germania si Raetia (213), mpotriva carpilor si n Orient (215-217), conducerea administrativa a imperiului ncredintnd-o mamei sale Iulia Domna. n anul 212 el a dat un important edict, cunoscut sub numele de Constitutio Antoniniana, care a avut consecinte pozitive pentru nchegarea juridica a imperiului. Astfel, dacii, galii, iberii, brittonii, egiptenii, sirienii, tracii si illirii erau recunoscuti cetateni romani, avnd aceleasi drepturi si obligatii, mai ales fiscale si militare, ncadrndu-I n structurile statale romane. Dupa uciderea acestuia de catre Marcus Oppelius Severus Macrinus (217-218), imperiul va cunoaste o perioada de recul n timpul lui Marcus Aurelius Antoninus Elagabalus (218-222), un mparat tnar, n timpul caruia au patruns si au fost adoptate multe culte imperiale, si o oarecare ntarire n vremea lui Marcus Aurelius Severus Alexander (222-235), care a purtat, n acest sens, lupte cu persii si germaniialamani.

Din anul 235 a nceput perioada anarhiei militare, care a durat o jumatate de secol (284), marcata prin disputa dintre senat si armata pentru desemnarea si sustinerea mparatilor. n aceasta vreme, Imperiul Roman a fost afectat de profunde framntari interne si grave conflicte militare, chiar civile, care s-a transformat ntro criza economico-sociala si politico-militara a Principatului. Efectele acestei crize a imperiului au fost agravate de atacurile din ce n ce mai numeroase si mai frecvente ale populatiilor aflate n migratie, atrase permanent de civilizatia si bogatia imperiului. Perioada a debutat cu mparatul Caius Iulius Verus Maximinus Trax (235-238), bun militar, proclamat de trupele pe care le comanda pe Rin. Dejoaca unele comploturi si i nfrnge pe germani n 235-236, pe dacii "liberi" si pe sarmati (236-237). Pentru a-si apara tronul, n timpul revoltei din Africa de Nord si din Italia, Maximinus Trax se ndreapta spre Roma, pe drum fiind ucis la

Aquilea (238). n timpul revoltei din 238, au mai fost proclamati mparati: Marcus Antonius Gordianus Sempronianus (Gordian I), Marcus Antonius Gordianus Sempronianus (Gordian II, fiul), Marcus Clodius Pupienus, Decimus Coelius Calvinus Balbinus. Pe tronul imperiului a fost aclamat mparat Marcus Antonius Gordianus (Gordian III), (238-244), care s-a confruntat cu atacuri ale persilor, n est, ale alamanilor, pe Rin, si carpilor , la Dunarea de Jos, ultimele respinse de legiunile din Moesia Inferior. A fost ucis de Marcus Iulius Philippus (Filip Arabul), (244-249), care a trebuit sa faca fata atacurilor anuale ale carpilor si gotilor. Pe carpi i-a nfrnt n anul 247, dar n 248 acestia au renceput atacurile, nemultumiti de stipendii. Dupa moartea lui Filip Arabul, a fost proclamat mparat, de catre legiunile dunarene, Caius Messius Quintus Decius Traianus (249-251), probabil trac de origine, care a avut de nfruntat o mare invazie carpica si gotica, pe mare si pe uscat, n timpul careia si-a pierdut viata la Abrittus (Razgrad, Bulgaria). Invaziile gotilor vor continua n timpul mparatilor Caius Vibius Trebonianus Gallus (251-253), Marcus Aemilus Aemilianus (253), Publius Licinius Valerianus (253-259) si Publius Licinius Egnatius Gallienus, comparat pna n 259 si mparat pna n 268, cnd criza atinge o perioada de apogeu. Se pare ca n timpul ultimului mparat romanii au pierdut controlul asupra provinciei nord-dunarene Dacia. Deabia Marcus Aurelius Claudius Gothicus (Claudiu al II-lea Goticul), (268-270), a reusit sa opreasca aceste atacuri.

Dupa o scurta domnie a lui Marcus Aurelius Quintilinus (270), la conducerea imperiului a ajuns Lucius Domitius Aurelianus (270-275). Prin luptele purtate mpotriva vandalilor din Pannonia, iuthungilor n Italia, a gotilor si carpilor la Dunarea de Jos, prin nfrngerea reginei Zenobia a Palmyrei si a lui Tetricus, care se proclamase mparat n Gallia, a primit titlul de restitutor orbis. n fata dificultatilor mentinerii Daciei romane n limitele imperiului, a procedat la retragerea autoritatilor si armatei romane din aceasta provincie la sud de Dunare, unde a ntemeiat Dacia Ripensis. Pna la sfrsitul Principatului au mai fost mparati Marcus Claudius Tacitus si Marcus Annius Florianus (275-276), Marcus Aurelius Probus (276-282), Marcus Aurelius Carus (282-283), Marcus Aurelius Numerius Numerianus (283-284) si Marcus Aurelius Carinus (283-285).

Legate de dezvoltarea Imperiului Roman au fost si nceputurile crestinismului, care a evoluat n aceasta perioada de la stadiul de religie interzisa la cel de religie oficiala, n vremea lui Constantin cel Mare (313). Noua religie, nascuta n Orientul attor sinteze spirituale, s-a cladit pe bazele monoteismului iudeu la care s-au

adaugat elemente extrase din stoicismul greco-roman si din misteriile orientale. La nceput, crestinismul s-a manifestat ca o secta aparte a iudaismului, ridicndu-se mpotriva unor traditii iudaice si a ordinii sociale si politice romane, care a determinat, pe de o parte, asimilarea mai rapida a acestuia de catre paturile sarace si raspndirea n imperiu si, pe de alta parte, punerea n pericol a ordinii si legilor existente, minndu-se autoritatea statului roman. De aceea, noua religie, cu nsemnate precepte morale si sociale, putea duce la disolutia imperiului, de aici rezultnd si numeroasele prigoane ale unor mparati mpotriva crestinilor, asa cum au fost cele din timpul lui Nero, Traianus Decius, Diocletian, Galerius etc. de aceea, crestinismul s-a raspndit neoficial, pna n 313.

Doctrina (dogma) crestina s-a configurat treptat, ncepnd cu primul secol al erei crestine, la baza ei stnd Evangheliile, Faptele Apostolilor, la care se adauga Epistolele sobornicesti ale Sf. Apostol Ioan si Epistolele Sf. Apostol Petru, reunite n Noul Testament din Biblie, pentru a se defini, n liniile sale esentiale, la Conciliul al IV-lea de la Calcedon (451), prin formularea crezului (acceptarea misiunii de mntuitor a lui Isus Christos, a calitatii lui de fiu al lui Dumnezeu, nascut din Fecioara Maria, cu doua naturi-divina si umana, avnd n centru trinitatea-Sfnta Treime). n mod firesc, n cadrul crestinismului timpuriu s-au manifestat o serie de erezii cum au fost: ebionitismul (pastrarea legii mozaice), gnosticismul (amestec de doctrina crestina cu notiuni religioasedin mitologiile pagne), maniheismul (mixtura ntre teozofia chaldeana, dualismul zoroastrist si etica budista), monarhianismul (Isus Christos un simplu om, nzestrat cu ntelepciune si putere ca si profetii biblici), pastripasianismul (identifica logosul creator cu Dumnezeu Tatal), arianismul (subordonarea fiului fata de Dumnezeu Tatal), nestorianismul (dubla natura din unitatea persoanei lui Isus) etc. n secolele I-IV crestinismul s-a raspndit n cadrul unei parti nsemnate ale Imperiului Roman, devenind o religie acceptata oficial alaturi de celelalte culte din lumea romana.

Odata cu venirea pe tronul Imperiului Roman a lui Caius Aurelius Valerius Diocletianus (284-305), s-au pus bazele unui nou sistem politicio-administrativ Dominatul, bazat pe puterea absoluta a mparatului, care era considerat Dominus et Deus, si s-a instituit tetrarhia (doi mparati-Augusti si doi coregenti-Caesari), ca forma de conducere a statului. Prin reformele sale politice, administrative si militare, a ncercat sa ntareasca imperiul, slabit n urma anarhiei militare. mpreuna cu Caius Galerius Valerius Maximianus (Caesar, 293-305; Augustus,

305-311) a obtinut victorii mpotriva sarmatilor, gotilor, carpilor si persilor, si au declansat persecutii sngeroase contra crestinilor (303-304). Imperiul a cunoscut o perio-ada de nflorire n timpul mparatului Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), (306-337), fiu al lui Constantinus I Chlorus (293-306), care a condus imperiul mpreuna cu Valerius Licinianus Licinius (308-324). A desfasurat o vasta activitate de organizare a imperiului, caruia i-a oficializat o noua religie, crestinismul (313), i-a dat o noua capitala milenara, o Noua Roma, Constantinopolul (330), si a continuat reformele administrative, economice si militare initiate de Diocletian, n timpul sau Imperiul revenind la nord de Dunare si si-a refacut granitele la Dunarea de Jos, influentnd favorabil procesul de continuare a romanizarii si raspndirea crestinismului. A purtat lupte cu carpii (317-318), cu gotii (332) si sarmatii (334), Imperiul parcurgnd o noua perioada ofensiva, care se ncheie cu Iustinian (527-565).

Constantin cel Mare si urmasii sai au fost cei care au dezvoltat ideea romana de universalitate (orbis Romanus) pe care au reunit-o cu credinta crestina, sub forma monarhiei crestine (creata de Eusebiu din Caesareea), specifica pentru Imperiul Roman trziu si Imperiul Bizantin. Potrivit acestei conceptii, mparatul era regentul, pe Pamnt, al divinitatii crestine, fiind chemat sa asigure ordinea si armonia terestra ca o garantie a armoniei cosmice. De aceea, el conduce ntregul imperiu terestru, este "crmaciul navei universale", este "parintele si stapnul universului" (pater et dominus terrae). Astfel, n secolele IV-VI programul politic al mparatilor de la Constantinopol a vizat raspndirea crestinismului la popoarele din interiorul Imperiului Roman si la neamurile "barbare" din vecinatatea acestuia, n hotarele invizibile ale acestuia, granitele Imperiului fiind concepute ca granite ale crestinatatii. Orice extindere teritoriala a Imperiului era si o expansiune a credintei crestine si orice cucerire spirituala a bisericii crestine era, potential, si o noua achizitie a Imperiului Roman, propaganda facndu-se n limbile popoarelor respective si n limba latina, care a fost limba oficiala la Constantinopol pna la sfrsitul secolului al VI-lea, mparatul devenind primul misionar al credintei n Christos. Astfel, pax romana a fuzionat cu pax christiana rezultnd pax byzantina. Dupa caderea Imperiului Roman de Apus (476), una dintre cele mai nsemnate ncercari de restaurare a Imperiului Roman universal (orbis Romanus) si crestin a facut-o Iustinian, care reprezenta un beneficiu si pentru ortodoxie. Regatele barbare, formate pe teritoriul vechiului Imperiu de apus, se considerau membre a comunitatii romane atotcuprinzatoare, regii barbari legitimndu-si puterea invocnd apartenenta la civilizatia Noii Rome (Stelian Brezeanu). Acestia se considerau reprezentanti si mostenitori ai imperiului, demnitati si nsemne ale

puterii de origine romana, conferite de mparatii de la Constantinopol, se gaseau n ntreaga lume barbara, vorbind de hegemonia mondiala economica, culturala si ideologica a Noii Rome.

Din secolul al VII-lea si pna la mijlocul secolului al IX-lea, Imperiul Bizantin a trecut la defensiva, pierznd o parte din provincii si aparndu-si frontierele. Ideea hegemoniei universale crestine este nlocuita cu altele ca "patria" si "ortodoxia", Imperiul grecizat lingvistic a fost redus la nucleul de populatie greaca iar ortodoxia a devenit religie "nationala". Ocuparea unei mari parti a Peninsulei Balcanice de catre slavi si ruperea legaturilor cu Imperiul Bizantin au avut efecte mai putin benefice asupra romanitatii orientale balcanice. Fata de slavii din Pen. Balcanica, Imperiul a dus o politica ofensiva, transformndu-i n foederati si convertindu-i la crestinism, ncercnd sa-i integreze n sistemul politic si cultural bizantin.