Originea latină a poporului român a fost, de-a lungul secolelor, un subiect de interes pentru foarte mulți

istorici, atât străini, cât și români. Etnogeneza capătă o importanţă aparte, datorită faptului că aşezarea într-
un spaţiu de interferenţă a civilizaţiilor, de întâlnire a căilor care vin dinspre Europa şi Asia, din nordul şi
sudul continentului, într-un teritoriu pe care s-au aşezat, mai mult sau mai puţin durabil, diferite neamuri
aflate în drum către Imperiul Roman sau către pusta pannonică, a făcut ca întrebările privind procesele care
stau la baza formării poporului român, momentul apariţiei lui în istorie şi spaţiul unde acesta s-a închegat
ca etnos aparte să se pună cu mare acuitate.
Există mai multe teorii care tratează problema etnogenezei poporului român. O primă teorie aparține unor
istorici și geografi din secolele XVIII – XIX (Franz Joseph Sulzer, Robert Roesler) și pune în discuție locul
etnogenezei românești. Aceasta a venit ca un răspuns la programul întocmit de Inochentie Micu-Klein, în
care, personajul amintit, cerea drepturi pentru românii din Transilvania, având la bază o serie de argumente
istorice. Această teorie poartă numele de „teoria originii sud-dunărene a românilor”.
Teoria imigrării a fost expusă din mai multe puncte de vedere: cel unguresc, cel rusesc şi cel bulgar.
Părerea ungurilor a fost sistematizată de Tamás în a cărui operă rezumă lucrările unei întregi serii de
istorici şi de filologi din ţara sa. Ideile esenţiale din lucrarea sa sunt următoarele: părăsirea Daciei a fost
integrală, poporul român s-a format la sud de Dunăre, în Balcani, numele de Romanus reprezintă înţelesul
Romaniei provinciale din secolul al IV-lea, înţeles pe care nu putea să-l aibă în timpul lui Aurelian.
În anii 1781 – 1782, apare la Viena, lucrarea Geschichte des transalpinischen Daciens, în trei volume,
semnată de Franz Joseph Sulzer, un ofiţer de origine elveţiană. Ideea centrală a lucrării lui Sulzer este
originea sud-dunăreană a românilor, de unde, la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul veacului al XIII-
lea au migrat în două etape la nord de Dunăre – sub domnia lui Isaac II Angelos (1185 – 1195) şi după
invazia mongolă care a depopulat teritoriul regatului maghiar.
Johann Christian Engel propune o nouă versiune a teoriei imigraţioniste, respingând-o pe aceea a lui Sulzer
în detaliile ei istorice şi în sensurile politice. Spre deosebire de teoria lui Sulzer, Engel afirmă că românii
au colonizat teritoriile nord-dunărene la începutul secolului al IX-lea în urma deportărilor forţate
întreprinse de hanul bulgar Krum.
Un alt teoretician, Robert Roesler, a susţinut ideea conform căreia poporul român s-a format la sud de
Dunăre. Acesta a luat în considerare existenţa unui fond lexical comun în limbile albaneză şi română. Timp
de un secol problema înrudirii limbilor albaneză şi română a fost discutată de numeroşi lingvişti şi istorici,
începând cu B.P. Haşdeu şi Fr. Miklosich, care au arătat că este vorba de un fond lexical comun, dacii fiind
traci, iar albanezii fiind iliri. Asemănarea dintre limbile română și albaneză se explică deci prin înrudirea
dintre traci şi iliri.
Formațiuni politice prestatale din spațiul românesc
Sursa imaginii: aici.
Replica românească a fost dată de corifeii Şcolii Ardelene care respingeau ambele versiuni ale teoriei
imigraţioniste. Românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia după cucerire, după ce
acesta exterminase întreaga populaţie băştinaşă.
Scriitorii și savanții Școlii Ardelene au demonstrat prin cărțile lor de istorie și filologie că românii sunt
urmași ai străluciților romani și vorbind o limbă ce conservă noblețea latinei, își au locul lor între
popoarele Europei.
Unii istorici ruşi, printre care şi Iacob Bromberg, un emigrat basarabean, afirmă că Basarabia e leagănul
istoric al slavonităţii. Imediat după cel de-al doilea război mondial, istoriografia sovietică lansează teoria
celor două popoare, conform căreia la nordul Dunării s-a format poporul voloh, din care s-a desprins la
răsărit de Carpaţi, sub influenţa mai puternică a slavilor, poporul moldovenesc.
Istoriografia bulgară susţine teoria conform căreia vechea populaţie romanizată a dispărut în mijlocul
barbarilor; acest proces de asimilare şi exterminare a fost încheiat de slavi. Istoricul P. Mutafciev susţine că
majoritatea valahilor locuiau la hotarul Macedoniei de sud-vest.
Numeroşi istorici străini şi români s-au îndoit de ideile imigraţioniste, susţinând formarea poporului român
pe teritoriul de la nord de Dunăre. Argumentele acestora au fost diverse, de la surse antice, la date
lingvistice, de la realităţi etnografice la descoperiri arheologice.
În unele izvoare istorice românii sunt desemnaţi prin termenii de valah, voloh, vlah, olah etc.. Aceste
cuvinte sunt echivalente, fiind folosite de populaţii neromanice pentru a arăta că este vorba de un popor
romanic care vorbeşte limba latină. Românii n-au folosit niciodată aceste denumiri, numele acestui popor
conservă pe cel de Romanus, care provine de la Roma; astăzi, românii sunt singurul popor de origine
romanică ce a conservat acest termen.
Teritoriul de formare al poporului român este mult mai mare decât cel pe care locuieşte astăzi. Poporul
român s-a format din romanitatea orientală; prezenţa acestui popor în spaţiul carpato-dunăreano-pontic este
atestată de numeroase izvoare, începând cu Gesta Hungarorum.
Pentru a preciza zona în care s-ar fi format poporul român, Alexandru Philippide apelează la Jičerek care,
pe lângă linia care îi poartă numele, a arătat în Geschichte der Serben  că în peninsula Balcanică au existat
două limbi la un moment dat: limba română și limba dalmată. Astfel, Philippide îl consideră pe Konstantin
Jireček drept singurul care a căutat să afle ceva adevărat în privința originii poporului român.
P.P. Panaitescu a arătat că populaţia romanică din care a rezultat poporul român se întindea din nordul
Dunării până în Pind şi Salonic ca o „pânză de populaţie”, aflată într-o simbioză cu o altă pânză de
populaţie, cea slavă. În timp ce populaţia romanică de la nordul fluviului a rezistat tendinţei slave de
asimilare, reuşind să-i asimileze pe slavii din acest spaţiu, cea din sudul Dunării nu a izbutit să se impună
în faţa celei slave în mijlocul căreia a dispărut în cea mai mare parte; nu este vorba deci de un transfer de
populaţie, ci de un proces de asimilare reciprocă, câştigat la nordul fluviului de populaţia romanizată care a
constituit poporul român.
Originea latină a poporului român este confirmată şi de rezultatele săpăturilor arheologice, în primul rând
de existenţa culturii Dridu, care acoperă aproape întreg teritoriul românesc cât şi unele regiuni din sudul
Dunării, fiind singura cultură materială locală atestată în spaţiul carpato-dunărean în secolele VIII – XI şi
care aparţine astfel pânzei de populaţie românească (valahă) ce se desfăşura la nordul şi sudul Dunării.
Ți-a plăcut acest articol?