Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor presupune următoarea abordare: ideea descendenţei romane a românilor, a staruinţei
elementului daco-roman, a unităţii de neam şi de limbă, dar şi conştiinţa românilor despre originea lor romanică.

Etnogeneza românească se referă la procesul de formare a poporului român şi a limbii române, proces încheiat
în linii mari la sfârşitul secolului al VIII-lea.

Românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele provincii
romane Dacia şi Moesia. Cuceritorii romani s-au suprapus peste populaţiile tracice, înrudite între ele: daco-geţii
şi moesii.

Poporul român este rezultatul unei duble sinteze, la fel ca toate popoarele romanice. Prima sinteză este cea
dintre elementul autohton daco-moesic şi coloniştii romani şi stă la baza formării poporului român. Prin asimilarea
culturii romane autohtonii se romanizează deplin. Este vorba despre procesul de romanizare. Romanizarea s-a
desfăşurat în trei etape: prima etapă a avut un caracter preliminar, precedă cucerirea şi are loc prin intermediul
împrumuturilor din cultura materială romană; a doua etapă este cea propriu-zisă, în timpul ocupaţiei romane,
între 106 şi 271 şi la ea contribuie o serie de factori precum: administraţia, armata, veteranii, coloniştii,
urbanizarea, religia, cultura, dreptul roman, elementul esenţial fiind cel lingvistic, adică limba latină; a treia etapă
este cea după retragerea aureliană din 271-274, un factor esenţia fiind în acest caz creştinismul.

A doua sinteză se referă la asimilarea migratorilor de către populaţia daco-romană. În perioada marilor migraţii
populaţiei daco-romane i se alătură populaţii germanice (secolul al IIIlea) şi slave (secolul al VI-lea). În anul 602
slavii trec masiv în Imperiul Roman de Răsărit, unde se stabilesc. Astfel are loc separarea latinităţii din Peninsula
Balcanică de cea nord-dunăreană. La nordul Dunării slavii, mai puţin numeroşi, sunt asimilaţi de populaţia
romanică,pe când la sud de Dunăre se întâmplă invers.

Limba română este o limbă neolatină, la formarea căreia au concurat trei elemente: substratul daco-moesic,
stratul latin, adstratul slav.

Originea latină şi vechimea românilor este subliniată în istoriografia Evului Mediu. Primii care au tratat această
problemă au fost autorii bizantini, care cunoşteau identitatea etnică a românilor. Tratatul militar Strategikon îi
numeşte romani, termen folosit şi în lucrarea împăratului Constantin VII Porfirogenetul, Despre administrarea
imperiului: „ aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit de la Roma şi poartă acest nume până în ziua
de azi.”

Notarul anonim al regelui Bela al Ungariei afirma în Gesta Hungarorum că la sosirea ungurilor în Pannonia au
găsit aici slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”. Intrarea spaţiului românesc în sfera de interes al
Romei şi declanşarea luptei antiotomane au determinat creşterea interesului umaniltilor italieni pentru identitatea
românilor. Poggio Bracciolini a afirmat originea romană a poporului român, descendent al unei colonii fondată de
Traian.

Umanistul transilvănean Nicolaus Olahus afirmă unitatea de neam, limbă a românilor în lucrarea sa Hungaria, la
1536.

Problema romanităţii românilor a preocupat şi cronicarii secolului al XVII-lea, precum Grigore Ureche , Miron
Costin sau Dimitrie Cantemir.

Grigore Ureche, în lucrarea „Letopiseţul Ţării Moldovei” susţine latinitatea limbii române şi demonstrează
romanitarea. Miron Costin continuă opera lui Ureche şi scrie „Letopiseţul Ţării Moldovei”, dar şi primul tratat
savant despre originea românilor, „De neamul moldovenilor”. Susţine ideea că istoria românilor începe cu
afirmarea elementului dacic modelat prin cucerire romană, afirmă continuitatea daco-romanilor după retragerea
romanilor din Dacia şi rezistenţa în faţa migratorilor. Originea romanică este atestată de numele de „rumâni” dat
acestei populaţii, latinitatea limbii române şi urmele lăsate în Dacia: „de la Râm ne tragem”.

Dimitrie Cantemir, în „Hronicul româno-moldo-vlahilor” vorbeşte depre continuitatea şi unitatea româno-moldo-

vlahilor în spaţiul carpato-dunărean, susţinând şi dăinuirea elementului roman după retragerea aureliană. El
susţine totodată descendenţa pură din Traian.

În secolul al XVIII-lea se afirmă lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania. Prin argumente
legate de romanitate şi întâietate românii au cerut recunoaşterea naţiunii române alături de celelalte naţiuni
privilegiate şi înlăturarea denumirii jignitoare de „tolerat”, recunoaşterea limbii române şi a religiei ortodoxe. Până
în momentul în care românii au folosit aceste argumente pentru a-şi justifica cauza, nimeni nu a tăgăduit originea
latină sau vechimea poporului român în acest spaţiu. Inochentie Micu Klein susţine obţinerea de drepturi prin
apel la romanitate, întâietate şi majoritate, în „Supplex Libellus”. Şcoala Ardeleană, în „Supplex Libellus
Valachorum” reia ideile lui Inochentie Micu. Această abordare determină reacţia adversă a unor istoriografi, care
vor vehicula ideile imigraţioniste, precum: românii nu se trag din coloniştii romani, părăsirea completă a Daciei
după retragerea aureliană, românii s-au format la sudul Dunării de unde au venit în secolul al XII-lea la nord de
Dunăre. Aceste idei au fost combătute de reprezentanţii Şcolii Ardelene, dar şi de istorici străini precum Edward
Gibbon sau Michael Lebrecft.

În secolul al XIX-lea, teoria imigraţionistă este sistematizată de Robert Roesler, în „Studii româneşti. Cercetări
asupra istoriei vechi a românilor”, unde face următoarele afirmaţii eronate: dacii au fost exterminaţi în timpul celor
două războaie, dovadă lipsa cuvintelor dacice din limba română, imposibilitatea romanizării în cei 165 de ani de
stăpânire romană, Dacia a fost complet distrusă după retragerea aureliană, românii s-au format ca popor la sud
de Dunăre, inexistenţa izvoarelor istorice anterioare secolului al XIII-lea, care să ateste pe români la nord de
Dunăre.

Istoricul român A.D.Xenopol i-a răspuns lui Roesler în „Toeria lui Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor în
Dacia Traiană”, contestă teoria imigraţionistă, dezvoltând teoria continuităţii. Susţine următoarele idei: elementul
tracic reprezintă baza etnică, peste care s-a suprapus cel roman, daco-romanii s-au retras în munţi din calea
migratorilor, continuarea procesului de romanizare după retragerea aureliană, dovadă avem creştinismul
răspândit în limba latină şi menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman de Răsărit, dovezile arheologice
descoperite care atestă continuitatea dacilor şi daco-romanilor, toponimia, hidronimia, contribuţia elementului
slav la formarea poporului român şi caracterul fundamental romanic al poporului român.

În sprijinul teoriei continuităţii au venit şi descoperirile din secolului al XX-lea, realizate prin contribuţia unor
istorici deosebiţi, precum: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, C-tin C. Giurescu, C-tin Daicoviciu şi alţii. În perioada
comunistă istoriografia a preluat ideile staliniste, diminuându-se contribuţia factorului roman şi exacerbându-se
elementul dacic şi cel slav. Un reprezentant al acestei istoriografii este Mihai Roller, autor al lucrării „Istoria
românilor”.

Romanitatea românilor a fost abordată de către istorici din diferite considerente: pentru a se cunoaşte originea
poporului român, pentru emanciparea naţiunii române sau pentru a combate unele teorii eronate. O dată cu
revenirea la democraţie au apărut noi lucrări valoroase, care abordează în mod obiectiv problema romanităţii
românilor. Un exemplu este lucrarea „Romanitatea românilor. Istoria unei idei”, de Adolf Armbruster, o lucrare
caracterizată prin obiectivitate. Printre ideile sale de bază menţionăm: descendenţa românilor din coloniştii
romani aduşi în Dacia Traiană, continuitatea elementului roman după 271, unitatea de neam şi de limbă,
latinitatea limbii române şi faptul că esenţa romană reiese din tradiţii şi datini populare.

Secolul XX între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi Europa

În secolul al XX-lea are loc o confruntare intre regimurile democratice si cele totalitare. In timpul primului razboi
mondial principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita interventiei puternice a statului pentru obtinerea
victoriei. Mai mult, dupa incheierea acestuia statul cauta să mentina controlul pentru solutionarea maarilor
probleme cu caracter economic sau social.

În cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franta, S.U.A. - pentru rezolvarea gravelor
probleme cu care se confruntau după razboi, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul
Conservator in Anglia, Blocul National in Franta, Partidul Republican in S.U.A. Acestea au promovat o politica
economica de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmultirea actiunilor revendicative. Mai mult,
in S.U.A. republicanii promoveaza o politica izolaţionistă in plan extern, protectionistă (pe plan economic) si
puritană cu accente xenofobe pe plan intern). Aceste partide au dominat scena politică până la marea criză
economică din 1929-1933.
În Europa centrală si rasariteana prăbuşirea marilor imperii: german, austro-ungar si rus a fost urmata de
aparitia unor state cu regimuri politice liberal – democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea in
aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrara si cea constitutională. Noile state introduc, intre
1919-1921, legi care, cu mici diferente, prevăd desfiintarea marii proprietăţi in schimbul despagubirilor si
redistribuirea pămantului catre tărani. In acelasi timp guvernele elaborează constitutii democratice. Gravitatea
problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile conducătorilor si lipsa de experienta a
electoratului, au dus la deterioarea mecanismelor constitutionale şi la concentrarea puterii in mainile executivului.
In aceste conditii viitorul democratiei este tot mai mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta
respectă regulile constitutionale, regimul respectiv evoluează in sens democratic, cum a fost in Cehoslovacia. In
schimb in alte state, ca de exemplu Polonia, solutia a fost spre autoritarism.
Marea criză din 1929-1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confruntă cu grave probleme
economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia, Elvetia, Danemarca,
Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravietuiesc, în altele- Germania, Italia,
Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri autoritare.
Idei si regimuri totalitare

Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de modul cum s-au
pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste ţi la instaurarea, în multe state euopene a unor
regimuri dictatoriale. In context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.
Fascismul a aparut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în
grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o
Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea
tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism si pe promisiunile de restaurare a
"onoarei naţionale". Ei considerau ca statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-1
compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Deceptionată în privinţa ambiţiilor sale
teritoriale, zguduită de ample mişcări sociale, provocate si susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu
instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării.
In faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.
Fasciştii organizează „marşul asupra Romei”, determinându-1 pe regele Victor Emanuel al III-lea, care se
temea de tulburări sociale, să demita guvernul si sa accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29
octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924
Camera Deputatilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii.
Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusa la tăcere,
libertarea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă. Adversarii politici ai regimului au
avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste "Ovra" si rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea
ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici.
Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere "statul corporatist" care asigura prosperitatea tuturor
categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a impus adoptarea unor masuri si programe care s-au
bucurat de sustinere populară: a încercat sa controleze marele capital, sa stavilească abuzurile si corupţia, a luat
masuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abila fascistii au urmarit sa redeştepte în sufletul italienilor mândria
de a fi demni urmaşi ai Romei.
Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al doilea razboi mondial a determinat scaderea popularităţii lui
Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost înlaturat de la putere in iulie 1943.

Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea “Mein Kampf”. La baza acestei ideologii
au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.
Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese învinsă in primul
razboi mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau ca
li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei
naţionale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice si sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei
parlamentare. Singura soluţie pe care o sustinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider
providential care să supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui imperiu (reich) care sa-i
cuprinda pe toţi germanii. Justifica expansiunea germana prin nevoia de "spaţiu vital" pentru rasa ariană,
considerată superioară. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism si in special din antisemitism, o
componentă esenţială a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane si de aceea
naziştii susţineau eliminarea lor prin exterminare.
Preluarea puterii de catre nazişti are loc in ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932,
presedintele Hindenburg 1-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Partidului National
Socialist al Muncitorilor din Germania. Având majoritatea in Parlament, Hitler a obţinut puteri dictatoriale, in
martie 1933. Acest fapt semnifica sfârşitul republicii de la Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania.
Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase in afara legii cu
exceptia Partidului National Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi advesrarii din propriul
partid. In anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat si atribuţiile acestuia proclamându-se
"Fuhrer ".
De la inceput evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârsitul anului 1934 cei mai multi
avocati, medici, profesori si functionari evrei si-au pierdut slujbele sau dreptul de a-si practica meseriile. Prin
Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile in cadrul statului german.
Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui devotament fanatic faţă
de regim si înregimentat în organizaţii precum "tineretul hitlerist".
Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor
promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tau - care constituiau contrariul valorilor promovate
de naţional-socialişti.
Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamental teoria "luptei de clasă". El susţinea că
societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale
revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să
iasă victorioasă şi îtr-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.
In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia comunista promitea
oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei societati fara clase, in care sa fie instaurate
egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca in prima etapa, cea a construirii socialismului, era necesara
mentinerea statului, ca instrument al “dictaturi proletariatului”, necesar reprimarii oricarei forme de rezistenta a
dusmanilor clasei muncitoare.
Primul regim comunist s-a instalat in Rusia, in octombrie 1917, sub conducerea lui Lenin. Reformele
adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor si bancilor, naţionalizarea pământului, proclamarea
dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Intre anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii
vechiului regim (albii) si susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit militar impotriva
Rusiei Sovietice. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (CEKA) cu misiunea de a-i lichida pe
toti cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a
fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna
si a fost respinsa interventia straina. In 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).
Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Stalin. Economia URSS a inregistrat unele
progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor de masini. S-a lichidat analfabetismul, au fost
adoptate unele masuri de protectie sociala. Activitatea culturala a fost insa treptat subordonata slăvirii lui Stalin,
intr-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite.
Dupa al doilea razboi mondial, comunismul s-a aflat in ascensiune devenind mondial, dar in ultimul deceniu
al secolului al XX-lea el s-a prabusit, iar statele respective au optat pentru democratie.

După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică fundamentată pe
introducerea votului universal în 1918 si pe adoptarea în 1923 a noii Constituţii. In articolul 5 erau prevazute
drepturile si libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat democratic.
Constitutia din 1923 la articolul 33 prevedea: "Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate
exercita decât numai prin delegaţiune si după principiile si regulile aşezate de Constituţiunea de faţă". Ea avea la
baza principiul separării puterilor in stat: puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca.
Prevederile Constitutiei din 1923 au constituit baza democratiei româneşti interbelice, dar funcţionarea
mecanismului democratic stabilit prin aceasta s-a dovedit a fi dificilă. Lipsa de experienta a electoratului,
rivalitatea dintre partide, ambitia conducatorilor, gravitatea problemelor ce urmau a fi rezolvate au dus la o
deteriorare a mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterilor in mainile executivului si ale sefului
statului.
In sistemul politic din Romania interbelica partidele politice aveau un rol esential, dar Constitutia din 1923 nu
continea nici un cuvant despre acestea. Totusi legea fundamentală prevedea anumite drepturi si libertati care
pentru a putea fi exercitate, presupunea existenta partidelor politice.
Se inregistreaza, intre anii 1918-1921, o maxima proliferare a partidelor politice "unele intitulându-se
agrariene" sau "ţărăniste " cu scopul de a atrage electoratul din mediul rural, majoritar, altele nationaliste care
urmarea atragerea celor sensibili la ideea de patriotism.
Scena politica interbelica a fost dominata de doua partide: Partidul National Liberal si Partidul National
Taranesc care au guvernat tara in cea mai mare parte a perioadei interbelice.

Liberalismul punea in centru societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul razboi mondial. Dupa
razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul care pune accentul pe interventia statului,
apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta conceptie a fost dezvoltata de personalitati
de marca, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante
contributii la teoria si practica industrializarii, punctul esential al doctrinei neoliberale. Viitorul era, in conceptia lui
St. Zeletin - cel mai de seama teoretician al neoliberalismului - in industrializare si urbanizare. Ei au accentual
rolul industriei si au întrevăzut o strânsă legatura intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei
politice.
Reprezentantii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind ,,protecţionismul”, concretizată in formula "prin noi
înşine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor naţionale, in primul rând prin forţe proprii.
Deviza "prin noi înşine" nu trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o
colaborare cu acesta in condiţii mai avantajoase ca până atunci.
Pentru Stefan Zeletin, Constitutia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de nastere a neoliberalismului
românesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se întemeia pe separaţia puterilor in stat. El aprecia:
„Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de vedere, care alcătuiesc esenţa noului
liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor individuale ca "funcţii sociale”.
Democratia, idee de baza a gandirii liberate de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan teoretic, de atentia
ideologilor liberali, cu deosebire in perioada interbelica, in care aceasta era virulent combatuta de gruparile
extremiste de dreapta.

Ţărănismul a fost cea de-a doua conceptie cu un impact deosebit in societatea românească. Aceasta conceptie
a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei susţin că România - ca
si celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Spre
deosebire de poziţia proindustrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera
problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul razboi mondial - Partidul
Ţărănesc si, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodariei ţărăneşti şi agriculturii.
Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogena si independentă, cu un rol deosebit in evolutia
ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei taraniste si apoi a "statului ţărănesc” - ca
cea mai autentica expresie a democratiei - se putea realiza gospodaria taraneasca trainica, bazata pe
"proprietatea de munca". Taranistii sustineau cresterea rolului statului in economie, considerand-o chiar o
necesitate. Pornind de la conceptia ca Romania trebuie sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii
taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale, in mod special a celor care valorificau
produsele agricole si bogatiile subsolului. In schimb ei se impotriveau protectionismului vamal ridicat, sustinut de
liberali.
Reprezentantii taranismului apreciau ca Romania nu dispunea de suficient capital pentru sustinerea dezvoltarii
economiei si se pronuntau pentru politica "portilor deschise" faţă de capitalul strain.
Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul român nu poate fi decât un stat ţărănesc, pentru
ca poporul român este un popor de ţărani si pentru ca munca ţărănească condiţiona toată viaţa economică şi
socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut "lupta de clasă" a ţărănimii si muncitorimii împotriva
"burgheziei oligarhice", apoi (după 1924), au preconizat "apărarea de clasă" împotriva agresiunii la care
ţărănimea era supusă din partea burgheziei. In moţiunea adoptată in 1935 la Congresul Partidului Naţional
Tărănesc se insista pe o colaborare a tuturor forţelor sociale in cadrul statului naţional-ţărănesc pe baza unei
reale democraţii.
Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus in aplicare.
Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut vechea practica, instituita de Carol I,
ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma dizolvarea corpurilor leguitoare si organizarea de alegeri. Astfel
ca nu legislativul desemna executivul ci invers. In perioada interbelica s-a inregistrat o mare instabilitate
guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma ţării 30 de guverne si au avut loc
10 alegeri generale.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând in aplicare politica "prin noi
înşine" au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării si emanciparea economiei ţării de sub
dependenţa capitalului strain. A fost adoptată noua Constitutie în 1923; au fost adoptate legi privind
comercializarea si controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru
organizarea si exploatarea căilor ferate (1925) etc.
Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărănistilor si liberalilor.
Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punând in practică politica economica a "portilor
deschise". Reveniti la guveraare, in 1933, liberalii au promovat măsuri de incurajare a industriei nationale si de
creştere a rolului statului in economie. Datorită unui complex de factori interni, dar şi pe un fond internaţional
caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923 a
început sa funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.

Extremismul. Alături de cele două concepţii - liberalismul si ţărănismul - in perioada interbelica au aparut si
curente extremiste de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui
Corneliu Zelea Codreanu care, in 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale Creştine şi întemeiază Legiunea
Arhanghelul Mihail, iar in 1930 îşi constituie o secţie politică numită Garda de Fier.

Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât orientarea
antisemită, cât si condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de materialism, de
lipsă de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul,
promovând ura, intoleranţa si apologia morţii. In viziunea lor democraţia parlamentara era condamnata la pieire,
fiind socotita vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea
populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea acapararii avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea
Romaniei marii finanţe internationale evreieşti. In locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării,
legionarii sustineau teoria elitelor. In planul politicii externe mişcarea legionara a acţionat pentru alianţa României
cu Germania si Italia afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca
soarele de pe cer". Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial, au
promovat o politica profund antidemocratica, de teroare.

Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat in 1921 care a aderat la
Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunista (marxist-leninistă) aprecia că orânduirea capitalistă e
perimată din punct de vedere istoric si trebuia lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se afla in
documentele Partidului Comunist, care apreciau ca România era o "veriga slabă a lanţului imperialist" şi că de
aceea trebuia pregătită revoluţia in vederea înlăturării de la putere a burgheziei si moşierimii, instaurării puterii
proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de producţie in scopul edificării societăţii socialiste.
In anul 1923 comuniştii români au adoptat si susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la
autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată "stat multinaţional",
creaţie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrată. Orientarea antinaţională a P.C.R. a dus la scoaterea
lui în afara legii, in anul 1924. In august 1944, în condiţiile înlăturării regimului antonescian, PCR participa la
guvernare şi treptat reuşeşete să preia întreaga putere.

Constitutiile din Romania

Constituţia din 1866

A avut ca model Constituţia belgiană din 1831 - considerată atunci cea mai liberală din Europa, adaptată
condiţiilor româneşti. Adunarea Constituantă (aleasa în aprilie 1866) - adoptă noua Constituţie (8 titluri şi 133
articole), care este promulgate de domn la 1 iulie 1866.

Caracteristicile Constitutiei:
- prima constitutie internă românească;
- promulgată fără aprobarea Marilor Puteri;
- este un act de factură liberală.
Principii:
- suveranitatea naţională;
- guvernarea reprezentativă şi responsabilă;
- separarea puterilor în stat;
- responsabilitate ministerială;
- monarhia ereditară;
- libertăţi şi drepturi cetăţeneşti (libertatea conştiinţei, libertatea învăţământului, libertatea presei, libertatea
întrunirilor şi asocierilor).
Principiul separării puterilor în stat:

a. Puterea executivă: exercitată de domn şi guvern.

- Domn – atribuţii: - numeşte şi revocă miniştri;
- drept de amnistie politică;
- numeşte si confirmă în toate funcţiile politice;
- drept de a bate moneda;
- conduce armata;
- drept de a dizolva Parlamentul;
- iniţiativă legislativă;
- acordă distincţii şi decoraţii;
- drept de veto absolut.

- Guvernul : - exercită alături de domn puterea executivă;

- prezintă proiecte de legi.

b. Puterea legislativă: exercitată de domn şi Parlament.

Parlamentul (bicameral): - atribuţii: - drept de iniţiativă şi sancţiune a legilor;
- drept de interpelare;
- acordă sau retrage încrederea sa guvernului;
- Adunarea Deputaţilor discută şi votează bugetul.
Domnul: avea drept de iniţiativă legislativă, sancţiona şi promulga legile şi avea drept de veto.

c. Puterea judecatorească: - exercitată prin: - Curţi de judecată

- Tribunale
- instanţa supremă: Inalta Curte de Justiţie şi Casaţie

- Sistemul electoral - bazat pe vot cenzitar, alegătorii fiind împărţiţi în colegii eletorale (4 colegii).

Importanţa Constituţiei din 1866:

• a creat cadrul necesar functionării instituţilor moderne;
• a reglementat statutul monarhiei în România;
• a fost perceputa pe plan extern ca o manifestare a independenţei;
• prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie, recunoscut prin
tratatele internaţionale;
• nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene.

Constituţia din 1923

Infăptuirea statului naţional unitar român în 1918 reclama unificarea organizării de stat si a legislaţiei menite
să favorizeze progresul întregii naţiuni. Proiectul acestei constituţii a aparţinut Partidului Naţional Liberal şi a fost
promulgată la 28 martie 1923.

Principii:
1. principiul suveranităţii naţionale (Regatul României era declarat stat naţional unitar şi indivizibil, teritoriul sau
fiind inalienabil (art. 1 şi 2); puterea în statul român aparţine naţiunii).
2. proprietatea are funcţie socială (funcţia socială a proprietăţii este exprimată prin faptul că se admite pentru
cauze de utilitate publică. Deci, interesele generale ale comunităţi sunt prioritare în faţa celor individuale, dar
dreptul de proprietate este garantat (art. 17).
3. conform Constituţiei din 1923 - regimul politic consacrat era un regim democratic.
4. separaţia puterilor în stat: legislativă, executivă, judecătorească

- Regele şi Parlamentul
- drept de legiferare

- Parlamentul:
- ales prin vot universal;
- minorităţile sunt reprezentate de drept în Parlament;
- pentru intrarea in vigoare a legilor este nevoie de acordul ambelor instituţii.

- Regele si Guvernul
-conduc activităţile curente ale statului.

- Regele:
- numeşte şeful guvernului;
- are dreptul de a elabora regulamente pentru aplicarea legilor;
- este seful armatei;
- are drept de a bate moneda;
- conferă decoraţii si grade militare;
- are drept de amnistie si graţiere;
- orice act al regelui trebuie contrasemnat de un ministru care-şi asumă astfel răspunderea.

- Curtea de Casaţie si Justiţie

- instituţia supremă de judecată;
- se pronunţa cu privire la constituţionalitatea legilor;
- judecătorii sunt inamovibili
- asigură independenţa judecătorilor.

5. Constitutia din 1923 - înscria şi o serie de drepturi si libertăţi democratice:

• introducea votul universal, egal şi direct (pt bărbaţii de peste 21 de ani);
• egalitatea tuturor în faţa legii;
• desfiinţarea privilegiilor de clasă;
• libertatea muncii;
• libertatea conştiinţei şi a învăţământului;
• libertatea presei;
• garanta libertăţi individuale.

Importanţa:
• cea mai înaintată constitutie din istoria de până atunci a României;
• una dintre cele mai avansate constiţutii din Europa;
• a asigurat funcţionarea regimului democratic din România.
Constitutia din 1991

Prabuşirea regimului comunist în România şi revenirea la un regim democratic după 1989 a impus
necesitatea elaborării unei noi Constituţii Constitutia din 1991 - adoptată de Adunarea Constituantă la 21
noiembrie 1991 şi revizuită în 2003.

Noua Constituţie a ţării - îmbina tradiţia democratică a României cu noile principii constituţionale europene:

- Referitor la drepturile românilor:

• dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică sunt garantate, pedeapsa cu moartea, tortura sunt
interzise;
• libertatea individuală si siguranţa persoanei sunt inviolabile;
• dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate;
• secretul corespondenţei;
• libertatea de exprimare;
• dreptul la informatie;
• dreptul la învăţătură; se garantează gratuitatea învăţământului de stat în condiţiile legii;
• dreptul la vot de la vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor, inclusiv;
• dreptul de a fi ales;
• libertatea întrunirilor, libertatea de opinie;
• dreptul de proprietate este inviolabil;
• dreptul de a fi ales în Parlamentul European.

- Referitor la teritoriul Romaniei:

• România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ este
republica;
• voinţa statului român de a întreţine şi dezvolta relaţii paşnice cu toate statele şi în acest cadru relaţii de bună
vecinatate;
• suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative si prin
referendum.

- Referitor la puterile statului;

• are la baza principiul separaţiei puterilor în stat;
• Parlamentul bicameral este organul reprezentativ al poporului român si unica autoritate legiuitoare a ţării;
• dreptul ce se acordă minorităţilor naţionale ale caror organizaţii nu întrunesc numărul de voturi pentru a avea
cel puţin un loc în forul legislativ al ţării de a fi reprezentaţi în Parlamentul României;
• iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor;
• legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României;
• Preşedintele României veghează la respectarea Constitutiei si la buna funcţionare a autorităţilor publice. In
acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum si între stat si societate;
• Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament asigură realizarea politicii interne si
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice;
• Puterea judecătorească este exercitată de către instanţele judecătoreşti. Acestea includ Curtea Supremă de
Justiţie, care are un statut constituţional, celelalte instanţe urmând a fi stabilite prin lege.

Constitutia din 1938

Elaborată în timpul domniei lui Carol al II-lea:

• consacra principiul supremaţiei regelui, majoritatea puterilor sunt concentrate în mâna regelui.
• suprima separaţia puterilor în stat:
- puterea legislativă o exercita regele prin intermediul Parlamentului bicameral, limitat numai la legiferare şi
având un caracter corporativ;
- puterea executivă o exercita tot regele, prin guvern, numit şi revocat tot de rege, fără răspundere politică faţă de
parlament.
• libertăţile şi drepturile democratice erau restrânse.
Constitutia din 1948

Instaurarea regimului comunist în România impune şi elaborarea unei noi Constituţii, care să consfiinţească
ideologia comunistă.
Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare:
• în R.P.R. organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională (M.A.N.), unicul organ legislativ al
ţării;

MAN:
- alegea Prezidiul MAN
- forma guvernul (Consiliul de Miniştri)
- modifica Constituţia
- vota legile şi bugetul

Prezidiul MAN:
- emitea decrete
- convoca Adunarea
- numea şi revoca miniştrii
- încheia tratate internaţionale
- este răspunzător de întreaga activitate faţă de M.A.N.

• Guvernul este organul executiv şi administrativ al R.P.R. Este responsabil de activitatea sa şi dă seama de ea
în faţa Marii Adunări Naţionale şi a Prezidiului M.A.N. În perioada dintre sesiuni guvernul are în sarcina sa
conducerea administrativă a statului.

• instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare.

Constitutia din 1952

Copiază constituţia stalinistă din 1936:

• sublinia rolul conducător al partidului unic în stat;
• principiul de bază al puterii de stat: dictatura proletariatului;
• regimul de stat al României este ,,regimul democratiei populare” care reprezintă puterea oamenilor muncii, iar
statul democrat popular este o forma a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.

In fapt, toate instituţiile de stat erau subordonate faţă de partid.

Constitutia din 1965

• Partidul Muncitoresc Român redevine Partidul Comunist Român; numele ţării se schimbă din R.P.R. în R.S.R.
• PCR era considerat „forţa conducătoare” a întregii societăţi
• statul era socotit proprietarul întregii bogăţii a ţării
• organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste este Marea Adunare Naţională, unicul organ legiuitor.
• Consiliul de Stat (creat în 1961, înlocuia Prezidiul MAN) era organ al puterii de stat subordonat M.A.N.
• Prin legea nr. 1 din 1974, care modifica Constituţia, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R. atribuţiile
exercitate pană atunci de Consiliul de Stat au revenit şefului statului.

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX - XVIII)

FORMAREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIA

În jurul secolelor IX-X lucrarea lui Anonimus „Gesta Hungarorum” ("Faptele ungurilor") aminteşte despre
existenţa a trei formaţiuni politice prestatale:

- voievodatul lui Menumorut (în Crişana), cu centrul la Biharea;

- voievodatul lui Glad (în Banat), cu centrul la Cuvin;

- voievodatul lui Gelu (interiorul arcului carpatic), cu centrul la Dăbâca.

Anonimus ne informează despre faptul că Gelu era român şi avea ca supuşi români şi slavi; într-o confruntare
cu ungurii Gelu este ucis iar locul său este luat de Tuhutum.

În secolul al XI-lea din "Legenda Sfântului Gerard" aflăm despre existenţa lui Ahtum, un urmaş al lui Glad, care
se află în conflict cu regele maghiar Ştefan cel Sfânt. Un urmaş al lui Tuhutum, Geula, sau Gyula este închis pe
viaţă de către regele Ştefan cel Sfânt, deoarece „refuză să fie creştin” iar „ţara” îi este ocupată de către rege,
fiind desfiinţată episcopia ortodoxă.

Deşi regii maghiari au reuşit să anihileze formaţiunile politice prestatale din Transilvania, totuşi datorită luptelor
pentru tron, a anarhiei interne şi a presiunilor venite din exterior nu au reuşit să-şi instaleze imediat stăpânirea
asupra acesteia.

După anul 1100 maghiarii încercă să organizeze Transilvania după sistemul feudaismului apusean, astfel:

- acordă pământuri, înzestrează cu privilegii, colonizează populaţii străine pentru asigurarea frontierelor;

- se instaurează noi forme de organizare administrativă: comitatul (în care locuiesc maghiarii), scaunele (unde se
regăsesc secuii şi saşii) şi districtele (în zonele locuite de români).

Interesul acordat de maghiari pentru organizarea politică administrativă este reliefat prin schimbarea formei de
conducere. Astfel, se încearcă impunerea în Transilvania a unei forme de organizare de tip occidental:
principatul, în anul 1111 fiind atestat primul conducător cu titlul de principe, Mercurius, „Principele Ţării
Ultransilvane”. În condiţiile în care instituţia principatului nu se dovedeşte viabilă se revine la Voievodat. În anul
1176 izvoarele atestă primul conducător cu titlul de voievod, Leustachius. Voievodul Transilvaniei, este vasal
regelui Ungariei dar se bucură de autonomie. Astfel, voievodul Ladislau Kan (1294-1315) are propria curte la
Deva.

Voievodatul rămâne forma de organizare politică până la cucerirea Ungariei de către otomani, în 1541.
Începând cu anul 1541 Transilvania devine mare principat, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. În regiunile de
graniţă continuă să vieţuiască ţările locuite de români: Făgăraşul, Haţegul, Maramureşul care păstrează
importante autonomii. Dinastia Angevinilor suită pe tronul maghiar în sec. XIV tinde să lichideze aceste
autonomii.

Pătrunderea maghiarilor este însoţita de colonizarea saşilor, secuilor şi cavalerilor teutoni, care vor primi
privilegii politice şi economice importante şi işi stabilesc forme proprii de organizare politică şi administrativă;
aceştia au misiunea de a respinge atacurile tătaro-mongolilor şi ale cumanilor. Secuii se aşează mai intâi în
Crişana, apoi pe Mureş şi Târnave, pentru ca în final să se instaleze în curbura Carpaţilor. Saşii sunt originari din
zonele Rinului şi Saxoniei şi se stabilesc în zona Orăştie, Sibiu, Bistriţa-Năsăud. În conformitate cu caracterul de
„regi apostolici”, conducatorii Ungariei medievale susţin pe toate căile biserica romano-catolică. În 1366 regele
Ludovic cel Mare emite diplomele regale care condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la biserica
romano-catolică, ceea ce consemnează începutul excluderii românilor, consideraţi „schismatici”, din viaţa politică
a Transilvaniei.

FORMAREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

 După instaurarea controului în Transilvania, regii maghiari îşi îndreaptă interesul asupra zonelor de la
sud de Carpaţi, dorind să controleze drumul comercial de la Dunărea de Jos. Prezenţa cumanilor şi invazia
tătaro-mongolă din 1241 îi determină să colonizeze populaţii străine în zonele de graniţă, cu scopul de apărare.
Astfel, fac apel, la cavalerii teutoni, care se vor aşeza în Ţara Bârsei (1211); datorită ambiţiilor politice pe care le
manifestă aceştia, regii maghiari decid să îi alunge (1225). Le urmează cavalerii ioaniţi, care se aşează în Banat.

Diploma Cavalerilor ioaniţi din 2 iulie 1247 este un document important care ilustrează realităţile politice şi
social-economice din zona dintre Carpaţi şi Dunăre, reprezintă un contract feudal, ce evidenţiază clauze de sfat
şi ajutor. Diploma aminteşte de existenţa unor formaţiuni politice: voievodatele lui Seneslau şi Litovoi, cnezatele
lui Ioan şi Farcaş, precum şi unele categorii sociale de tip maiores terrae („mai marii pământului”), ţăranii sau
rusticii; de asemenea prezintă anumite aspecte legate de terenuriile pentru agricultură, mori sau dezvoltarea
economică.

Cu excepţia lui Seneslau, ceilalţi conducători se află în raporturi de dependenţă faţă de coroana
maghiară. Litovoi încearcă să se rupă de sub suzeranitatea maghiară, dar este înfrânt şi cade în luptă (1273,
cca.-1277). Fratele său Bărbat, este luat prizonier, dar se răscumpără pe o mare sumă de bani.

Criza politică prin care trece statul maghiar la sfârşitul secolulu al XIII-lea îi determină pe conducătorii
săi să reducă autonomia voievodatului Transilvaniei, inclusiv a românilor din unele zone de graniţă. În aceste
condiţii, Radu Negru (considerat o legendă), pleacă din Făgăraş şi descalecă la Câmpulung, în Argeş.

Descălecatul din Argeş este considerat de unii istorici începutul procesului de constituire a Ţării
Româneşti. Treptat autoritatea conducătorului este recunoscită de către şefii politici şi militari din această zonă.
Noii conducători politici, voievozi şi domni, provin din Familia Basarabilor.

Basarab I (1310?-1352) este adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti. Iniţial se afla sub sub
suzeranitatea coroanei maghiare pentru Banatul de Severin. In 1324, într-un document al cancelariei maghiare,
Basarab este numit „voievodul nostru transalpin”. Basarb I unifică formaţiunile politice din bazinul Oltului şi îşi
extinde controlul şi asupra zonei de la nord de gurile Dunării, Basarabia.

În 1330 regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, întreprinde o expediţie la sud de Carpaţi şi înaintează
către Curtea de Argeş, capitala lui Basarab. Pe drumul de întoarcere, regele este surprins şi înfrânt la Posada
(9-12 noiembrie 1330) în Munţii Carpaţi, fapt ce va consfinţi independenţa statului Ţara Românească.

Fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) se intitulează domn autocrat. Va pune bazele primei
Mitropolii Ortodoxe a Ţării Româneşti, cu sediul la Argeş, semn al independenţei ţării (1359).

Vladislav Vlaicu (1364 – 1376) se dedică operei de organizare a principalelor instituţii. Domnia sa stă
sub semnul oscilării, în relaţiile cu Ungaria, între conflict şi cooperare. Emite primele monede muntene. În 1370
întemeiază a doua Mitropolie Ortodoxă a Ţării Româneşti, cu sediul la Severin.

Formarea statului medieval Ţara Românească determină constituirea unui factor politic important la
Dunărea de Jos.

FORMAREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

La începuturile Evului Mediu izvoarele istorice – Cronica lui Nestor, Poveste vremurile de demult –
menţionează în zonele dintre răsăritul Carpaţilor, Nistru şi Marea Neagră următoarele formaţiuni politice: ţări,
codri, câmpuri, cobâle.

În jurul anului 1000:

· Codrii Orheiului

· Codrii Lăpuşnei

· Codrii Herţei

· Codrii Cosminului

· Ţara Sipenitului
 La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat. Iniţiativa vine de la fruntaşii politici ai românilor din
Maramureş.

Cu prilejul unei expediţii împotriva tătarilor, iniţiata de regele maghiar, Ludovic I de Anjou, le est de
Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşază în teritoriul determinat de râul Moldova, organizând acolo o
marcă de apărare (1353-1354).

Urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc, menţin raporturile de dependenţă cu Ungaria, ceea ce duce în 1359 la
izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un alt voiebod din Maramureş, Bogdan din Cuhea, trece
muntii la răsărit şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş.

Astfel, se naşte un nou stat românesc independent, Moldova. Noul său statut politico-juridic este
recunoscut în 1364-1365 de către Ungaria.

Cel mai de seamă urmaş a lui Bogdan este Petru I Muşat, voievod (cca 1374-1391). Pune bazele
principalelor instituţii din Moldova. Mută capitala statului de la Baia la Suceava şi construieşte un sistem de
fortificaţii. Totodată, fondează Mitropolia ortodoxă a Moldovei, cu sediul la Suceava (recunoscută de Patriarhia
din Constantinopol în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun). Este primul domn moldovean care bate
monedă. Acordă un împrumut de 4 000 de ruble de argint regelui Poloniei, Wladislav Jagello, primind in schimb
drept zălog Haliciul şi ţinutul Pocuţiei, devenit apoi pretext de conflict între Moldova şi Polonia. În 1387
inaugurează tradiţia jrământului de vasalitate faţă de regele Poloniei, Vladislav Jagello).

Roman I, voievod (1391-1394) desăvîrşeşte unificarea Moldovei, în anul 1392 reuşind să extindă
teritoriul noului stat până la Marea Neagră şi Dunăre.

FORMAREA STATULUI MEDIEVAL DOBROGEA

În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, rolul cel mai important îl are Imperiul Bizantin. Primele
formaţiuni politice din această zonă la începutul Evului Mediu sunt menţionate in jurul secolului al X-lea, când
sunt amintiţi unii conducători locali precum jupan Dimitrie, jupan Gheorghe şi strategul Theodor. Între anii 971-
1204 în această zonă fiinţează Thema Paristrion (Paradunavon), unitate militară şi administrativă bizantină.

În perioada secolelor al X-lea şi al XIII-lea spaţiul dobrogean este afectat de invaziile repetate ale
migratorilor turanici. Pentru apărare se construiesc cetăţi: Păcuiul lui Soare şi se întăreşte vechiul sistem de
fortificaţii de la marginile provinciei. Cu acest prilej, poemul „Alexiada”, redactat de impărăteasa bizantină Ana
Comnena menţionează şefi locali, unii de origine slavă, implicaţi în luptele de apărare şi anume: Sacea, Sestlav
şi Tatos.

După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii apuseni, în 1204, şi fondarea Imperiului Latin de
Răsărit, Dobrogea intră pentru o perioadă sub controlul statului Asăneştilor.

Este cunoscut şi sub numele de al doilea ţarat vlaho-bulgar. Populaţia sa cuprinde pe vlahii sud-
dunăreni şi pe bulgari. La originea sa stă revolta izbucnită în 1185, sub conducerea fraţilor Petru şi Asan şi
îndreptată împotriva Imperiul Bizantin. Cu sprijinul cumanilor, bizantinii sunt înfrânţi. Statul constituit se întinde în
nordul Peninsulei Balcanice şi este recunoscut de împaratul de la Constantinopol. Unul dintre conducătorii săi,
Ioniţă cel Frumos (Caloian) (1197-1207) este încoronat în capitala sa de la Târnovo de către un legat papal şi
recunoaşte religia catolică. Apogeul statului este înregistrat sub domnia lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), care
se reîntoarce la ortodoxie. Totodată, el reintră în conflict cu regele Ungariei şi cu Imperiul Bizantin. Pe fondul
rămăşiţelor politice statul este cucerit de către turci în secolul al XVI-lea.

În jurul lui 1230 este amintită "Ţara Cărvunei", probabil plasată între Varna şi Mangalia, şi care va
constitui nucleul viitorului stat medieval.

După reîntoarcerea bzantinilor la Constantinopol, aceştia reiau stăpânirea Dobrogei. Populaţia

provinciei recunoaşte în plan spiritual autoritatea Mitropoliei de la Vicina, care joacă un rol important în apărarea
religiei ortodoxe.
 În secolul al XIV-lea se impune Balica, voievod (cca 1346-1354). Acesta se amestecă în luptele civile
din Imperiul Bizantin, dintre familiile Paleologilor şi Cantacuzinilor.

Urmaşul său, Dobrotici, voievod (1354-1386) este întemeietorul statului dobrogean, unificând
formaţiunile dintre Dunăre şi Marea Neagră. Işi stabileşte reşedinţa la Caliacra. Primeşte din partea Imeriului
Bizantin titlul de despot şi de strateg.

Este urmat de fiii săi, Ivanco (sau Ioancu) şi Terter. Ivanco conduce Dobrogea până în 1388, când
moare în luptea cu turcii marelui vizir Ali-paşa. În acelaşi an, 1388, controlul Dobrogei este preluat de Mircea cel
Bătrân, care o va uni cu Ţara Românească.

De la mijlocul secolului al XIV-lea până la 1878 Dobrogea se va afla sub stăpânirea otomană.

Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi
separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea tuturor categoriilor
sociale la viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură.
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea
dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi independenţa de sub
suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută
teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme.

Modernizarea socială presupune:

 desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele mai importante privilegii amintim: boierii
nu plăteau taxe la stat, puteau să încaseze taxe la trecerea pe pământul lor, erau judecaţi după alte legi
decât oamenii de rând, doar ei aveau posibilitatea să aibă funcţii în stat şi să participe la viaţa politică.
 desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul XVIII, în număr foarte mic.
Majoritatea ţăranilor erau dependenţi (numiţi şerbi, iobagi, vecini sau rumâni). Ţăranii dependenţi nu
aveau pământ; ei munceau o bucată de pământ primită de la boier, în schimbul căreia erau obligaţi să
dea o parte din recoltă (dijmă) sau să plătească o sumă de bani (cens) şi să facă muncă gratuită pe
pământul boierului (clacă). Ţăranii dependenţi nu aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta sau să
se ocupe cu altceva.
 acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.

Modernizarea politică presupune:

 adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii,
separaţia puterilor în stat;
 participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
 realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în secolul XVIII, în mai multe state. Ei
doreau să alcătuiască un stat care să-i cuprindă pe toţi românii (stat naţional) şi care să nu depindă de
nicio putere străină (stat independent). Ţările Române erau state vasale Imperiului otoman (sau sub
suzeranitate otomană), adică plăteau tribut turcilor şi nu aveau politică externă proprie (în relaţiile
internaţionale erau reprezentate de turci, adică nu aveau ambasadori proprii şi nici nu primeau, pe
teritoriul românesc ambasade ale altor ţări). Românii locuiau în mai multe state, unele teritorii româneşti
aflându-se sub stăpânire străină. În Imperiul habsburgic trăiau românii din Transilvania, Banat şi
Bucovina, iar, din 1812, Basarabia a fost ocupată de Rusia. Dobrogea a făcut parte din Imperiul otoman
încă din secolul XV.

În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii de tradiţii, istorie, limbă şi
cultură a tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor în Ţara Românească şi Moldova.
Un rol important în formarea conştiinţei naţionale la români l-au avut reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu,
Gheorghe Şincai şi Petru Maior, ale căror scrieri istorice, literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi
cultură a românilor. Conştiinţa naţională a apărut mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la
1918, la toate categoriile sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora dintre oamenii politici şi de
cultură, care mai întâi au propus realizarea unor reforme sociale, politice şi naţionale şi apoi au încercat să le
pună în practică. În statele occidentale modernizarea a fost susţinută în special de burghezie, categoria socială
reprezentată de comercianţi, bancheri, industriaşi, diverşi întreprinzători mari şi mici. În Ţările Române burghezia
era destul de slab reprezentată, prin câţiva proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel
mai important în modernizare l-au avut intelectualii cu studii în străinătate, în special la Paris; mulţi dintre ei erau
fii de boieri. Intelectualii români au avut ca model în special revoluţiile politice şi reformele realizate în Franţa.
Unii dintre domnitori, până la 1859, au fost favorabili modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale, dar mai
rar politice. Cele mai multe reforme modernizatoare au fost adoptate în timpul lui Al. I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a fost Imperiul otoman, care
accepta cu greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-au opus reformelor sociale, iar domnitorii,
reformelor care le reduceau puterea politică. Un caz special îl reprezintă Rusia, care până în 1830 a susţinut
modernizarea Ţărilor Române, iar după aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme.

Romania Postbelica. Stalinism, National Comunism si Disidenta Anticomunistă. Constructia

democratiei postdecembriste

Stalinizarea ţării. După actul de la 23 august 1944, România iese din războiul contra Naţiunilor
Unite, dar este ocupată imediat de Armata Roşie. Era primul pas spre instaurarea comunismului.
Profitând de protecţia trupelor sovietice, P.C.R. îşi măreşte numărul de membri, dezvoltă un discurs
politic demagogic şi populist în care termeni ca „dreptatea socială“ şi „egalitatea“ se întâlneau
frecvent. Comuniştii deveneau campionii luptei pentru eliberarea imediată a ţării alături de Armata
Roşie şi pentru realizarea reformei agrare.
Drumul lor spre cucerirea puterii politice a parcurs mai multe etape. Cererea imperativă a lui Stalin ca
regele Mihai să îi aducă la putere pe comunişti a avut drept rezultat instalarea, la 6 martie 1945, a unui
guvern procomunist condus de Petru Groza. Noile autorităţi au preluat Transilvania de Nord-Vest
(eliberată de armata română în octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă. Speranţa
opoziţiei că acest guvern nu va fi recunoscut de SUA şi Anglia, la fel ca şi actul de disidenţă al regelui
(greva regală) au rămas fără consecinţe.
Fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 a dus la victoria Blocului Partidelor Democrate, alianţa
condusă de comunişti, asigurându-le acestora o majoritate confortabilă în noul Parlament. Guvernul a
elaborat o nouă lege electorală, prin care sporea numărul alegătorilor, adăugându-le şi pe femei, şi
desfiinţa Senatul.
A urmat apoi înscenarea de la Tămădau (iulie 1947), prin care era anihilată opoziţia democratică:
P.N.Ţ. a fost scos în afara legii, iar P.N.L. a ales autodizolvarea. Prin urmare, pluralismul politic era
desfiinţat, iar drumul spre instituirea partidului unic şi a dictaturii proletariatului – larg deschis.
Stăpâni pe guvern (puterea executivă) şi parlament (puterea legislativă), comuniştii vor trece la
lichidarea ultimului bastion al legalităţii interbelice: monarhia. Lipsit practic de orice putere,
suveranul, aproape exilat la Sinaia, este chemat la Bucureşti şi silit să abdice (30 decembrie 1947). În
aceeaşi zi, România a fost proclamată republică populară.
Odată încheiată preluarea puterii şi distrugerea vechiului regim politic, comuniştii au continuat
sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi al controlului complet asupra societăţii. S-a
realizat în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1963), favorizată şi de prezenţa
Armatei Roşii.
În plan intern, s-a înfiinţat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român (februarie 1948), prin fuziunea
P.C.R. cu acea parte din P.S.D. dispusă să-i recunoască întâietatea. Noile constituţii alcătuite după
modelul sovietic (1948 şi 1952) au dat putere de lege noului regim politic. Preocuparea principală a
noilor autorităţi a fost să reprime orice formă de rezistenţă, motiv pentru care, cu sprijin direct şi cadre
aduse din U.R.S.S., a fost creată Securitatea (1948) şi Miliţia (1949).
Obiectivele economice ale noii puteri erau deosebit de ambiţioase. Se avea în vedere transformarea
vechii economii de piaţă într-o economie centralizată. Prin urmare, se trece la naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie şi trecerea lor în proprietatea statului (1948). Un proces
asemănător este aplicat agriculturii prin colectivizare (1949-1962), care a făcut ca 96% din suprafaţa
agricolă a ţării să fie cuprinsă în structuri colectiviste. Industrializarea şi cooperativizarea nu erau
decât modalităţi de control asupra resurselor materiale şi umane, subordonate autorităţii unice.
Dezvoltarea economică este supusă planurilor anuale şi, ulterior, celor cincinale.
Stalinizarea s-a extins şi în domeniul culturii. Învăţământul a fost reorganizat după modelul sovietic,
din biblioteci au fost scoşi autorii acuzaţi de „naţionalism” sau ,,cosmopolitism”, din expoziţii au fost
eliminate tablourile sau sculpturile socotite decadente, iar în domeniul muzical, compozitorii care nu
înfăţişau viaţa nouă a ţării erau interzişi. Oamenii de ştiinţă unanim recunoscuţi au fost îndepartaţi de
la catedră, unii dintre ei pierzându-şi viaţa în ani grei de detenţie. În domeniul religios, Biserica
Ortodoxă a fost subordonată faţă de stat, iar cea greco-catolică – desfiinţată (1948).
Naţional-comunismul (1965-1989) a fost caracteristica regimului lui Nicolae Ceauşescu, regim care
la început a cunoscut o relativă destindere şi liberalizare. A fost adoptată o nouă constituţie (1965),
prin care România devenea republică socialistă, au fost eliberaţi deţinuţii politici, iar învăţământul a
fost pus pe baze naţionale şi a fost permis studiul şi altor limbi străine (franceză, engleză, germană)
alături de rusă.
În anii care au urmat, gesturile de insubordonare faţă de Moscova au fost însoţite de o largă
deschidere spre Occident. Ceauşescu s-a întâlnit la Bucureşti cu mari lideri ai lumii, precum: Charles
de Gaulle, preşedintele Franţei, Richard Nixon şi Gerald Ford, preşedinţi ai S.U.A. La toate acestea s-
a adăugat o importantă relaxare în viaţa culturală, condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit şi s-a putut
călători în străinătate. Considerându-se suficient de popular, Ceauşescu înfiinţează funcţia de
preşedinte al României, pe care şi-o însuşeşte (1974).
Dar, la jumătatea anilor ’70, regimul său intrase deja pe o pantă descendentă, industrializarea forţată,
care înghiţea o bună parte a venitului naţional, a continuat să dea naştere unor coloşi industriali ce
produceau, cu consumuri uriaşe de energie, mărfuri de slabă calitate şi necompetitive. Într-o situaţie
asemănătoare se afla şi agricultura, lipsită de forţa de muncă (ani de zile dirijată spre oraşele
industriale), insuficient mecanizată şi cu o producţie scăzută. Rodul pământului era cules cu ajutorul
soldaţilor, elevilor şi funcţionarilor publici. La acestea se adăugau realizarea unor obiective
grandioase, extrem de costisitoare (Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, combinatele de
utilaj greu etc.) care, alături de mai multe calamităţi naturale (inundaţiile din anii 1970 şi 1975,
cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit la triplarea datoriei externe (10,2 miliarde de dolari, în
1981 ).
Această situaţie a fost resimţită puternic în rândul populaţiei, care a trebuit să suporte efectele
raţionalizării alimentare şi energetice. Foamea şi frigul au continuat să se asocieze cu lipsa celor mai
elementare libertăţi cetăţeneşti: societatea era continuu supravegheată şi controlată. Desigur că nu mai
era aceeaşi teroare a anilor ’50, dar Securitatea veghea neclintită. O armată de informatori îşi
supravegheau zilnic „obiectivele“ încredinţate, oferind rapoarte amănunţite ,,stăpânilor”. Era în plină
desfăşurare „Epoca Ceauşescu“ sau „Epoca de Aur”, cum o denumeau ideologii de partid, perioada în
care se dezvoltă, până la proporţii aberante, cultul conducătorului.
Această degradare a condiţiilor de trai avea să grăbească prăbuşirea regimului naţional-comunist al lui
Ceauşescu prin declanşarea evenimentelor din decembrie 1989.
Rezistenţa anticomunistă a reprezentat modalitatea prin care ‘populaţia s-a manifestat faţă de
instaurarea comunismului în România, dar şi atitudinea, dezvoltată mai târziu, faţă de dezvoltarea
regimului comunist. Sosirea trupelor sovietice (1944) a contribuit la constituirea primelor grupe de
rezistenţă armată din munţi (Făgăraş, Vrancea, Muscel, Apuseni) formate din luptători ce proveneau
din toate segmentele sociale: militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani ce se opuneau
oolectivizării, femei şi muncitori. Oficialii regimului comunist îi numeau bandiţi, terorişti, legionari,
fascişti. Ei se autointitulau „Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu“, „Haiducii Muscelului”
etc. Dotarea lor cu armament era precară, iar durata şi eficienţa acestor grupări depindea de atitudinea
populaţiei locale. Numeroşi săteni le ofereau adăpost, alimente şi informaţii, alţii trădau. Deosebit de
puternică a fost rezistenţa din Munţii Făgăraşului, unde acţionau grupurile conduse de Ion Gavrilă
Ogoranu, fraţii Arnăuţoiu şi colonelul Gh. Arsenescu.
O altă formă de rezistenţă anticomunistă o constituiau revoltele şi răscoalele ţăranilor care se opuneau
colectivizării. Regiuni întregi au fost asediate cu ajutorul miliţiei şi armatei în Bihor, Suceava,
Vrancea şi Gorj.
După lichidarea grupurilor armate din munţi şi transformarea socialistă a agriculturii, regimul nu a
mai fost confruntat cu fenomene de rezistenţă până în 1975, an în care apare disidenţa intelectuală,
precum Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Ana Blandiana şi Andrei Pleşu au criticat cultul
personalităţii conducătorului şi au cerut respectarea drepturilor omului. Împotriva lor, regimul va
dezlănţui un val de persecuţii, izolându-i, instituind domiciliul forţat în zone depărtare ale ţării. Ei s-
au alăturat protestelor minerilor din Valea Jiului (1977), precum şi puternicii demonstraţii a
muncitorilor din Braşov (15 noiembrie 1987). Un rol important în susţinerea disidenţei şi a moralului
celor ce luptau împotriva regimului comunist a revenit postului de radio Europa Liberă, deservit de
intelectuali care reuşiseră să emigreze, precum Vlad Georgescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca
etc.
Construcţia democraţiei postdecembriste. După căderea regimului comunist (22 decembrie 1989),
conducerea ţării a fost preluată de o nouă structură politică, Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.),
format din foşti disidenţi, intelectuali şi militari. S-a revenit la democraţie şi pluralism politic, fapt ce
a dus la revenirea vechilor partide politice din perioada interbelică (P.N.L., P.N.Ţ. şi P.S.D.), dar şi la
formarea altora noi. Primele alegeri libere organizate la 20 mai 1990 au fost câştigate de Ion lliescu şi
F.S.N. La scurt timp, noua putere aleasă s-a confruntat cu manifestaţii la Timişoara şi Bucureşti,
precum şi cu venirea minerilor din Valea Jiului la Bucureşti, care, prin comportamentul agresiv, au
oripilat opinia publică internă şi internaţională.
În 1991 a fost adoptată noua Constituţie, revizuită în 2003, care constituie baza juridică a regimului
democratic din România. În perioada l990-2009, preşedinţii ţări au fost Ion Iliescu, Emil
Constantinescu şi Traian Băsescu. Reforma instituţională (justiţie, administraţie etc.) a progresat,
impulsionată şi de cerinţele imperative ale Uniunii Europene. S-au înregistrat progrese în domeniul
economic, în reforma sistemului de învăţământ şi de sănătate. Corolarul acestor împliniri l-a constituit
integrarea României în N.A.T.O. (2004) şi în Uniunea Europeană (2007).

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

Constituirea statelor medievale româneşti Ţara Românească (sub conducerea voievodului Basarab I)
şi Moldova (sub conducerea a lui Dragoş şi Bogdan) a fost, în primul rând, rezultatul acţiunii
factorilor interni, pe fondul unor împrejurări externe favorabile. Conducătorii formaţiunilor politice
prestatale au acţionat pentru înlăturarea influenţei acelor factori externi care împiedicau ori limitau
afirmarea de sine stătătoare a noilor state. Sub urmaşii lui Basarab şi ai lui Bogdan a avut loc
organizarea instituţiilor interne în Ţara Românească şi Moldova şi angajarea statelor medievale
româneşti în ansamblul relaţiilor interstatale din sud-estul Europei.
Situaţia internaţională între sec. XIV – XVII

În ultimul deceniu al sec. al XIV-lea, în timpul sultanului Baiazid I, turcii au ajuns la Dunăre şi
intenţionau să înainteze spre nord şi vest, ameninţând Ţările Române, Ungaria şi Polonia. La
rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extra-carpatice se adaugă, de acum
înainte, şi pericolul otoman.
Secolul al XVI-lea, a fost epoca de culminaţie a puterii otomane. În anul 1526, Ungaria a fost
zdrobită în bătălia de la Mohach, fiind transformată în paşalâc (1541). În acest context, Transilvania
se devine principat autonom sub suzeranitate otomană (1541).
În a doua parte a sec. al XVI-lea, situaţia internaţională a Ţărilor Române a fost influenţată în
mod direct de lupta dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa centrală, dar
şi de atitudinea aparte a Poloniei care era, în general, ostilă imperialilor, prudentă faţă de turci şi, în
acelaşi timp, interesată de asigurarea propriei influenţe în Ţările Române, îndeosebi în Moldova.
Intervenţia austriecilor în Transilvania a provocat nemulţumiri în Polonia şi mai ales, la Poartă.
Aceasta din urmă a intensificat operaţiunile militare împotriva imperialilor, a ocupat şi transformat
Banatul în paşalâc (1552). La iniţiativa papei Clement al VIII-lea s-a format Liga sfântă, care alătura
habsburgilor, Spania, papalitatea, ducatele italiene Mantua, Ferrara şi Toscana, la care vor adera şi
Ţările Române.
În acest context internaţional, Moldova şi Ţara Românească au reuşit, cu mijloacele diplomaţiei
şi ale rezistenţei armate, să-şi salveze existenţa statală şi să se asigure continuitatea unei vieţi politice
româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două
state româneşti de Regatul Ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. În cadrul efortului
antiotoman al Ungariei, un rol important a revenit factorului militar românesc din Transilvania şi
Banat.
Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva mari
personalităţi ale evului mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Ştefan
cel Mare şi Mihai Viteazul.

Diplomaţie şi conflict în secolele XIV - XV

Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova au reuşit să-şi
salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autohtone.
Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două state româneşti de
Regatul ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. In cadrul efortului antiotoman al Ungariei un
rol însemnat a revenit factorului militar românesc din Transilvania şi Banat.
Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva mari
personalităţi ale Evului Mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan
cel Mare, Mihai Viteazul.

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Primul voievod român care a organizat apărarea Ţării Româneşti faţă de pericolul otoman a fost
Mircea cel Bătrân. Timp de câţiva ani, după înscăunarea sa, el a continuat confruntarea cu Regatul
Ungar. Urmând direcţia dominantă a politicii externe a predecesorilor săi, în 1389 el a încheiat o
alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, act cu un caracter explicit anti-ungar. Creşterea
pericolului otoman l-a determinat însă pe Mircea să-şi orienteze politica externă spre alianţa cu
Ungaria.
Începutul conflictului cu puterea otomană a fost urmarea intervenţiei lui Mircea la sud de
Dunăre, în teritorii pe care le revendica Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei în anii 1388-1389 şi
intervenind în favoarea lui Straţimir, ţarul Vidinului, Mircea a declanşat inevitabil conflictul cu
puterea otomană.
În aşteptarea unei ofensive turceşti, Mircea a încheiat un tratat de alianţă cu regele Sigismund de
Luxemburg al Ungariei (Braşov, 7 martie 1395), prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului
european. Acest tratat era încheiat de pe poziţii de egalitate, rod al înţelepciunii diplomatice de care a
dat dovadă domnul muntean, din moment ce regele maghiar îi recunoaşte lui Mircea titlurile de duce
de Făgăraş şi ban de Severin, anterior contestate.
Episodul principal al confruntării dintre domnul Ţării Româneşti şi sultanul Baiazid I a fost
bătălia de la Rovine (17 mai 1395), loc neidentificat, situat probabil în zona muntoasă a Ţării
Româneşti, unde turcii au suferit o grea înfrângere. Victoria obţinută de Mircea a avut drept
consecinţe consolidarea neatârnării Ţării Româneşti şi organizarea primei coaliţii continentale
antiotomane iniţiate de regele Ungariei, cu participarea cavalerilor occidentali şi a lui Mircea cel
Bătrân.
Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la cruciada europeană antiotomană. În ciuda înfrângerii
oştilor creştine la Nicopole, în sept. 1396, el reuşeşte în cursul anului următor să-şi restaureze puterea
în Ţara Românească, fiind înlăturat Vlad Uzurpatorul, un pretendent la domnie sprijinit de turci.
Înfrângerea catastrofală a lui Baiazid la Ankara (1402) de către Timur Lenk a deschis epoca
marilor iniţiative ale lui Mircea în raport cu Imperiul Otoman, aflat în plină criză ca urmare a luptelor
politice dintre pretendenţii la tron. Ţelul principal al iniţiativelor politice şi militare ale domnului
român a fost să împiedice creşterea puterii otomane.
Mircea cel Bătrân a încercat să îndepărteze primejdia otomană de Ţara Românească sprijinind, în
cooperare cu alte puteri, diverşii pretendenţi la succesiunea lui Baiazid. In anul 1409, perspectiva
consolidării imperiului de către Soliman îl determină pe Mircea să-1 sprijine pe Musa, un alt fiu al lui
Baiazid. Cu ajutor de la Mircea şi de la Ştefan Lazarevici, despotul Serbiei, Musa reuşeşte să preia
conducerea părţii europene a Imperiului Otoman în 1411.
Domnia lui Musa (1411-1413) marca apogeul politic şi diplomatic al lui Mircea cel Bătrân.
Raporturile speciale cu sultanul Musa pot explica stăpânirea de către Mircea a unui teritoriu destul de
mare la sud de Dunăre, după cum reiese din titlul său: „... domn a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor
de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg (duce) al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al
Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia (Dobrogea), încă până la Marea
cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor (Silistra)”. Spre marea neşansă a voievodului român,
Musa a fost înlăturat de fratele său mai mic, sultanul Mahomed I (1413-1421), care a readus sub o
singură stăpânire partea asiatică şi cea europeană a Imperiului Otoman.
În anul 1416 Mircea cel Bătrân intervine pentru a doua oară în sprijinul unui pretendent la
succesiunea lui Baiazid, anume Mustafa, dar şi acesta este înfrânt de Mahomed I. Reacţia sultanului
nu întârzie şi, la începutul anului 1417, o armată otomană, condusă chiar de sultan invadează Ţara
Românească, anexează Dobrogea şi impune domnului român plata unui tribut. Tot acum turcii ocupă
cetăţile Giurgiu şi Turnu, de unde puteau să lanseze mai uşor atacuri în interiorul ţării. După aceste
evenimente sultanul Mahomed I a încheiat pace cu Mircea cel Bătrân, prin care se garanta menţinerea
autonomiei Ţării şi a credinţei locuitorilor săi. Diplomaţia domnului român a făcut din Ţara
Românească un factor politic important în sud-estul Europei, vecinii căutându-i alianţa împotriva
Imperiului Otoman.
În următoarele decenii rezistenţa antiotomană la Dunărea de Jos a fost asumată de Iancu de
Hunedoara (1441-1456) voievodul Transilvaniei şi de Vlad Ţepeş (1456-1462), domnul Ţării
Româneşti.

Alexandru cel Bun (1400-1432)

A domnit în Moldova, domina sa a fost o perioada de linişte şi pace, de consolidare internă a

statului. În plan extern, a manevrat abil între Polonia şi Ungaria. La 12 martie 1402, depune omagiu
de vasalitate regelui Poloniei, astfel a evitat pretenţiile de suzeranitate ale Ungariei. În 1412, Ungaria
şi Polonia semnau Tratatul de la Lublau, potrivit căruia împărţeau Moldova în cazul în care aceasta nu
ar fi participat la campania antiotomană. Alexandru cel Bun a avut abilitatea să-şi respecte
angajamentele participând alături de Polonia şi la luptele înpotriva Cavalerilor Teutoni din 1410 de la
Grumwald şi 1422 Marienburg. În 1420 a avut loc prima confruntare între Moldova şi Imperiul
Otoman, atunci când Cetatea Albă a fost apărată de forţele moldovene.

Iancu de Hunedoara (1441 – 1456)

Situaţia internaţională:
- Ungaria şi Polonia profită de declinul puterii domneşti pentru a transforma suzeranitatea lor într-o
hegemonie al Dunărea de Jos.
- continuă expansiunea otomană în Balcani în timpul lui Murad al II-lea şi Mahomed al II-lea

Situaţia Transilvaniei:
- 1438 - Iancu de Hunedoara (descendent al unei familii de mici nobili români din Transilvania)
devine ban de Severin
- 1441 - Vladislav al III-lea îl numeşte voievod al Transilvaniei

Politica externă:
- 1442 - Transilvania este atacată de turci iar Iancu de Hunedoara este înfrânt la Sântimbru;
- Iancu îşi regrupează forţele şi provoacă înfrângerea turcilor la Sibiu si pe Ialomiţa.
- 1443 – 1444: Iancu organizează „Campania cea lungă”, forţele creştine obţin victorii importante la
sud de Dunăre;
- Iulie 1444 – tratatul de pace de la Seghedin, favorabil forţelor creştine;
- În acest context statele creştine din apus declanşează o nouă cruciadă antiotomană încheiat însă prin
înfrângerea de la Varna (noiembrie 1444).
- 1448 – bătălia de al Câmpia Mierlei încheiată cu o înfrângerea cruciaţilor;
- 1451 – armistiţiu pe trei ani între Ungaria şi Imperiul Otoman;
- 1453 – începe o nouă etapă a expansiunii otomane după cucerirea Constantinopolului (denunţă
armistiţiul cu statele creştine, asediază Belgradul)
– Forţele creştine se regrupează la chemarea papei.
– Iancu de Hunedoara obţine o victorie categorică la Belgrad în iulie 1456;
– august 1456 – în plină glorie, moare de ciumă la Zemun.

Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476)

- Într-un context internaţional favorabil (se plănuia organizarea unei noi cruciade susţinută de
papalitate):
- 1459 – Vlad Ţepeş refuză plata tributului;
- 1460 – încheie o alianţă cu Matei Corvin;
- 1461-1462: - organizează o campanie în sudul Dunării; devastează o întreagă regiune.

Consecinţe:
- mai-iunie: - Imperiul Otoman întreprinde o campanie de pedepsire;
- cu forţe net inferioare Vlad Ţepeş aplică tactica „pământului pârjolit”.
- 16/17 iunie 1462 - „atacul de noapte” în apropiere de Târgovişte;
- victoria obţinută nu poate fi fructificată.

Cauze:
- marea boierime trădează;
- Matei Corvin nu-şi respectă promisiunile.
- Vlad Ţepeş îşi pierdea tronul este arestat şi întemniţat la Buda.

Ştefan cel Mare (1457-1504)

Etapa următoare a rezistenţei româneşti antiotomane a fost ilustrată de Ştefan cel Mare, domnul
Moldovei. La începutul domniei pe primul plan al preocupărilor domnului s-au aflat raporturile cu
Ungaria şi Polonia. Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de
dominaţie ale Regatului Ungar, a rămas direcţia principală a politicii externe a ţării. Din 1448 Ungaria
şi-a asigurat controlul direct asupra Chiliei, unde a staţionat timp de aproape două decenii o
garnizoană ungară. În aprilie 1459 Ştefan a încheiat o convenţie cu regele Cazimir al IV-lea al
Poloniei prin care l-a recunoscut ca suzeran unic, anulând astfel angajamentele anterioare faţă de
Ungaria.
In anul 1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul
Constantinopolului, împotriva lui Vlad Ţepeş, Ştefan a încercat fără succes să cucerească Chilia. Trei
ani mai târziu, în 1465, în urma unui atac prin surprindere, domnul Moldovei reuşeşte să aducă sub
stăpânire Chilia, subminând grav interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti. Pentru a
restabili situaţia, Matei Corvin, regele Ungariei a organizat o expediţie în Moldova la sfârşitul anului
1467, dar ofensiva regală a fost înfrântă la Baia.
In anul 1473 Ştefan cel Mare a declanşat lupta antiotomană. Acţiunea domnului Moldovei s-a
încadrat într-un efort mai larg de îngrădire a expansiunii otomane la care mai participau, din 1463,
Veneţia, hanul turkmen, Ungaria şi alte puteri. Pentru a scoate Moldova din luptă, Mahomed al Il-lea
a organizat o mare expediţie la începutul anului 1475 sub comanda lui Soliman, beglerbegul
Rumeliei. Armata otomană, mult mai numeroasă a fost atrasă într-o cursă pe valea Bârladului, la sud
de Vaslui şi înfrântă de moldoveni. Ştefan a trimis o scrisoare capetelor încoronate creştine din
Europa pentru a cere sprijin împotriva duşmanilor creştinătăţii, însă a primit doar scrisori de
încurajare nu şi sprijin concret.
In vara anului 1475 turcii au cucerit cetăţile genoveze de pe litoralul nordic al Mării Negre
(Caffa şi Mangop), iar Hanatul tătar al Crimeii a devenit vasalul sultanului, Moldova fiind prinsă
astfel în cleştele coaliţiei turco-tătare. In aceste împrejurări grele, Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă
cu regele Ungariei, Matei Corvin, în iulie 1475.
Mahomed al II-lea, cu o armată de peste 100.000 de oameni a trecut Dunărea în iunie 1476 şi a
înaintat spre Suceava, pe valea Siretului. La 25 iulie 1476 armata otomană a obţinut victoria de la
Războieni (Valea Albă) unde a căzut în luptă o parte însemnată a elitei ostăşeşti a ţării, dar rezistenţa
îndârjită a cetăţilor moldovene 1-a împiedicat pe sultan să tragă beneficii politice din victoria sa. In
august 1476 sultanul a dat semnalul retragerii şi a doua campanie împotriva Moldovei s-a încheiat
astfel printr-un eşec.
Baiazid al II-lea (1481-1512), succesorul lui Mahomed al Il-lea, profitând de conjunctura
favorabilă creată de pacea încheiată cu Ungaria în 1483, a organizat o mare expediţie împotriva lui
Ştefan, în 1484 şi a cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Prin cucerirea acestora turcii controlau
comerţul pe Marea Neagră, care devenea lac turcesc. Ştefan a încercat să-şi recupereze cetăţile cu
sprijinul Poloniei acceptând suzeranitatea lui Cazimir al IV-lea (1485). Polonia a încheiat însă pacea
cu turcii, iar în 1489, Ştefan a restabilit pacea cu Poarta, reluând plata tributului.
Marea expediţie polonă, al cărei ţel proclamat era recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe dar, de fapt,
urmărea instalarea unui prinţ polonez pe tronul Moldovei, s-a soldat cu un eşec. Armata polonă a fost
surprinsă şi nimicită la Codrii Cosminului (octombrie 1497).
La moartea sa, în 1504, domnul a lăsat urmaşilor o ţară puternică şi respectată, care şi-a păstrat
propria organizare şi a fost stavilă în calea expansiunii otomane.
In secolul al XV-lea Moldova şi Ţara Românească au fost silite să accepte plata tributului şi să se
resemneze cu pierderea cetăţilor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia şi Cetatea Alba). In
schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două ţări, statut înscris în
convenţii numite capitulaţii.

Diplomaţie şi conflict în secolele XVI - XVII

Secolul al XVI-lea prezintă în cele trei principate române o complexitate de structuri de

civilizaţie care lasă să se întrevadă zorii lumii moderne pe un fond social încă puternic feudal. In acest
timp istoria europeană a înregistrat efectele marilor descoperiri geografice şi ale expansiunii pe alte
continente. A fost un secol al Renaşterii şi Umanismului, al apariţiei tiparului, al Reformei,
Contrareformei şi Reformei catolice, cu efecte pozitive asupra societăţii. Noua dinamica continentală
a cuprins în sfera ei şi Ţările Române, care înregistrează influenţe determinate de civilizaţia modernă.
Ele sunt antrenate în vârtejul confruntărilor politice dintre puterile competitoare: Imperiul Habsburgic,
Imperiul Otoman şi Polonia, în care se reflectă şi rivalităţi general europene. Izolarea faţă de Europa
Occidentală se accentuează odată cu mutarea căilor comerciale din Mediterana în Atlantic, ca urmare
a marilor descoperiri geografice.
Imperiul Otoman a atins în această perioadă maxima expansiune, în timpul sultanului Soliman
Magnificul (1520- 1566). In 1541 partea centrală şi sudică a Ungariei au devenit paşalâc otoman,
nordul şi vestul Ungariei au intrat sub administrate habsburgică, iar Transilvania a fost organizată ca
principat autonom sub suzeranitatea otomană.
Imperiul habsburgic, după ce încercase fără succes să-i alunge pe otomani din Ungaria cu forţe
proprii, caută noi aliaţi. De aceea, în anii 1590 - 1592 iniţiază o alianţă antiotomană numită Liga
Sfântă, la care au participat Statul Papal, Spania, Austria şi ducatele italiene Toscana, Mantova şi
Ferrara.
Polonia se afla într-o perioada de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagiellonilor (1572).
Ea se apropie de Imperiul Otoman şi revine la politica pontică, redeschizând rivalitatea medievală din
această zonă, numai că locul Ungariei este asumat, în noile împrejurări, de Habsburgi.

Mihai Viteazul (1593-1601)

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-lea a Ligii
Sfinte, alianţă la care au aderat principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, domnul Moldovei, Aron
Vodă şi domnul muntean. Adeziunea Ţării Româneşti s-a datorat iniţiativei domnului care avea
acordul Sfatului domnesc, în care boierii Buzeşti au deţinut un loc central.
Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană, care a
izbucnit la 13 noiembrie 1594 la Bucureşti prin suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei
otomane. Atacarea cetăţilor de pe linia Dunării a declanşat ostilităţile cu Imperiul Otoman. In aceste
condiţii Mihai Viteazul încheie la Alba Iulia, prin delegaţia marilor boieri, la 20 mai 1595, un tratat cu
Sigismund Bathory, prin care aceştia subordonează Ţara Românească principelui Ardealului, iar pe
domn boierilor. Potrivit tratatului domnul este degradat la calitatea de locţiitor al principelui
Ardealului iar Ţara Românească urma să fie guvernată de un sfat restrâns alcătuit din 12 boieri. Un
tratat asemănător a fost încheiat de către Aron Voda al Moldovei (1591-1595), astfel că Sigismund
devine suzeranul ţărilor române extra-carpatice. In sprijinul unei tradiţii medievale se înfăptuieşte
astfel unificarea în forma raporturilor suzerano-vasalice, în vederea confruntării cu Imperiul Otoman.
După răscoala antiotomană se deschide în istoria sfârşitului de secol o epocă de confruntări militare
între Ţările Române şi Imperiul Otoman. Ele sunt iniţiate de Mihai Viteazul pe linia Dunării, prin
atacarea cetăţilor turceşti, în timp ce Aron Vodă asediază Tighina. Replica otomană în Ţara
Românească a fost prefaţată de victoriile lui Mihai Viteazul, care ocupă Brăila şi trece la acţiuni
dincolo de Dunăre. Confruntarea decisivă pregătită de turci a avut loc la Călugăreni, la 13/ 23 august
1595 încheindu-se cu o victorie românească de prestigiu, prin pierderile provocate armatei otomane
condusă de marele vizir Sinan-Paşa. Campania otomană urmărea transformarea principatelor în
paşalâcuri. După Călugăreni turci încep organizarea paşalâcului de la Bucureşti şi Târgovişte,
introducând garnizoane şi transformând bisericile în moschei. Atunci s-a produs contraofensiva
forţelor unite la Rucăr ale celor trei principate. La începutul lunii octombrie a fost cucerită
Târgoviştea şi apoi turcii au fost atacaţi la Giurgiu şi alungaţi peste Dunăre.
Otomanii au reluat ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost învinşi. In aceste condiţii, Mihai
Viteazul a încheiat pace cu sultanul (1597) iar pentru consolidarea poziţiei ţării a încheiat un tratat de
alianţă cu Imperiul Habsburgic (1598). Prin această dublă suzeranitate, otomană şi habsburgică, Mihai
Viteazul se emancipează de consecinţele tratatului cu Sigismund Bathory.

Unificarea politică

Transformarile politice din zona Ţărilor Române au complicat situaţia: Ieremia Movilă, ataşat
politicii poloneze, a scos Moldova din coaliţia antiotomană; în acelaşi timp, alegerea lui Andrei
Bathory, partizan al politicii filo-polone şi filo-otomane, ca principe al Transilvaniei, a agravat poziţia
Ţării Româneşti. Faptul că Ieremia Movilă şi cancelarul polonez Zamoisky intenţionau să aşeze pe
tronul Ţării Româneşti pe fratele domnului Moldovei, Simion Movilă, ameninţa existenţa coaliţiei. În
aceste circumstanţe Mihai Viteazul pătrunde în Transilvania şi învinge oastea ardeleană la Şelimbăr
(18/ 28 octombrie 1599), iar la 1 noiembrie acelaşi an, intră triumfător în Alba Iulia.
Hotărârea invadării Moldovei s-a precipitat datorită planului lui Sigismund Bathory de a
pătrunde în Transilvania. În mai 1600, Mihai cucereşte Moldova, invocând ca motiv alianţa lui
Ieremia Movilă cu turcii şi tătarii. La 17/27 mai 1600 el s-a putut intitula „domn al Ţării Româneşti,
Ardealului şi Moldovei.”
Creaţia politică a lui Mihai Viteazul nu a durat decât patru luni, prăbuşindu-se ca efect al
puternicilor competitori externi (Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman, Polonia) şi al ostilităţii
nobilimii ardelene. În consecinţă, nobilimea maghiară din Transilvania, ostilă unei supremaţii
româneşti, s-a alăturat generalului Gheorghe Basta şi 1-a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (18
septembrie 1600). În acelaşi timp polonezii pătrund în Moldova restaurând dinastia Movileştilor, cu
intenţia de a numi în Ţara Românească domn pe Simion Movilă. Revenirea în Transilvania cu ajutor
militar imperial şi victoria obţinută la Guruslău (3/13 august 1601) împotriva principelui Sigismund
Bathory nu a mai permis refacerea unităţii politice româneşti. La 9/19 august 1601 voievodul a fost
ucis în tabăra de la Câmpia Turzii de mercenarii valoni plătiţi de generalul Basta.
Din punct de vedere românesc, unirea Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei a însemnat punctul
culminant al rezistenţei în lupta pentru independenţă şi un imbold important pentru posteritate.
La data înfăptuirii unirii, în spaţiul românesc ca şi în cel central european, are loc o afirmare a
conştiinţei etnice, care nu devenise însă conştiinţă naţională. Fapta fără precedent a lui Mihai Viteazul
era prima unire politica realizată de un domn român, cu forţe româneşti şi în sprijinul intereselor
româneşti, dobândind peste timp valoarea de simbol.

Secolul al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea

A reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca urmare a afirmării
Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic,
Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a rămas cea mai importantă
activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie
Cantemir, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de
ani (1618-1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul
domniilor lui Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653). După un secol de politică
defensivă, care urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat ofensiva spre Europa Centrală,
în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei (1683). Înfrângerea turcilor
la Viena a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a consacrat pierderea de către
Imperiul Otoman a Ungariei şi Transilvaniei, care au trecut în stăpânirea habsburgică.
Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea de
recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o delegaţie
solemnă la Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea domnului schimbă însă din nou termenii
problemei, lăsând noii domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), alte posibilităţi de tratative
în avantajul ţării.
În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de
interese ale marilor puteri, şi-au conturat programul de eliberare de sub dominaţie otomană, având ca
principii directoare: independenţa politică, integritatea teritorială, domnia autoritară şi ereditară. În
preajma păcii dintre cele două imperii, habsburgic şi otoman, Constantin Brâncoveanu face propuneri
Rusiei în vederea unui război antiotoman (1698). După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor
presiunea austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi
Polonia.
Aparţinând marii boierimi, înrudit cu Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a desfăşurat
împreună cu ei şi în final împotriva lor, o politică de echilibru într-o vreme de transformări politice
internaţionale. El a încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la eliberarea ei. A înţeles competiţia
dintre marile puteri şi cu deosebire politica expansionistă austriacă în urma ocupării Transilvaniei de
către austrieci.
În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) încheie o alianţă cu ţarul Petru I şi participă la
războiul ruso-turc care se încheie cu victoria armatei otomane şi cu exilul domnului moldovean în
Rusia. Timp de peste un secol Ţările Române vor fi conduse de domnitori străini (fanarioţi).

România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri europene
au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor internaţionale numit principiul echilibrului
puterilor. Acesta presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu producă o
slăbire sau creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol important în
menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia (cel mai puternic
stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat în 1815, la Congresul de
la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost
numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în perioada
cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au fost
înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul al XVIII-lea
a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care încercau să profite marile puteri
din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea urmăreau să-şi extindă teritoriile şi
influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri s-au dus numeroase războaie
care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o scurtă perioadă de
timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din
Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare urmărind
în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest
context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române. Austria
(după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est. Celelalte mari
puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală a Imperiului
otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele internaţionale din secolul
XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au încercat să ţină cont de acest aspect.
Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se
elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia,
Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau
probleme pe care le puneau amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

Constituţia democratică din 1923

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri europene au stabilit
un principiu de rezolvare a conflictelor internaţionale numit principiul echilibrului puterilor. Acesta presupunea
că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu producă o slăbire sau creştere prea mare a puterii
unui stat. Statele care au avut un rol important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie,
Rusia, Austria şi Prusia (cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost
creat în 1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost numită,
a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă între secolul
al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de state
creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a
Imperiului otoman, de care încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia.
Acestea urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri s-
au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o
scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din Peninsula
Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi
extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a contribuit la
elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române. Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un
concurent al Rusiei în politica de expansiune în est. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului
echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de
aceea toate tratatele internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au
încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate popoarele din
Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o problemă a statelor
balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în dauna
vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

Politica Principatelor Române şi României în contextul „crizei orientale”.

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române nu aveau o politică externă proprie, iar domnii fanarioţi au reuşit
foarte rar să aibă vreo iniţiativă în acest domeniu. Ceea ce s-a reuşit a fost doar deschiderea unor consulate
străine ale unor mari puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Austria) la Iaşi şi Bucureşti. Consulatele sunt agenţii
diplomatice cu rang mai mic decât ambasadele.

Dar Ţările Române (aici includem şi Transilvania) au fost grav afectate de Criza orientală. Războaiele dintre
Rusia, Austria şi Turcia au fost frecvente şi s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriile româneşti dar, mai grav, s-
au sfârşit adesea cu împărţirea unor teritorii locuite de români. Principalele conflicte care au adus modificări
teritoriale au fost:

 Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Karlowitz (1699), prin care Imperiul otoman recunoaşte
trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului habsburgic (Austria).
 Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718), prin care Banatul şi Oltenia trec
sub stăpânirea Imperiului habsburgic. Oltenia va fi stăpânită până în 1739, iar Banatul până în 1918.
 Războiul ruso-austro-otoman încheiat cu Pacea de la Belgrad (1739), prin care Oltenia este restituită
Ţării Româneşti.
 Războiul ruso-otoman încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1812), prin care Basarabia este cedată Rusiei.

Schimbări în statutul internaţional al Principatelor. Războaiele între Marile Puteri au avut drept consecinţă şi
schimbarea statutului internaţional al Ţărilor Române. Astfel:

 în 1774, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma unui război ruso-turc, Rusia obţinea dreptul de a
interveni pe lângă otomani în favoarea Principatelor. Acest lucru echivala cu impunerea unui
protectorat.
 Protectoratul rusesc devine oficial în urma Tratatului de la Adrianopol din 1829, când Rusia se va
intitula putere protectoare, până în 1856. Prin acest tratat, raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila revin Ţării
Româneşti. În 1856 protectoratul rusesc va fi înlocuit cu garanţia celor 7 Mari Puteri europene.
Vasalitatea otomană va fi menţinută până în 1877. Protectoratul a fost o formă de amestec al Rusiei în
politica internă a Principatelor.

Acţiuni ale românilor în cadrul „crizei orientale” (1821-1859)

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Tudor Vladimirescu a colaborat cu Eteria, societatea secretă
pentru eliberarea grecilor de sub stăpânirea otomană, care îşi avea sediul în Rusia. Eteriştii au fost iniţial
susţinuţi de ţarul Rusiei, dar interesele diplomatice ruseşti pe plan european l-au făcut pe ţar să condamne
activitatea eteriştilor în 1821. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1821 din capitolul despre modernizare.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. Înfrângerea revoluţiei, mai ales în Ţara Românească, şi ocupaţia ruso-
turcă a spaţiului românesc la sfârşitul revoluţiilor a demonstrat colaborarea Rusiei şi Turciei în cazul în care
interesele lor erau ameninţate de lupta de eliberare naţională a popoarelor. Dealtfel, românii au început să
considere Rusia un stat mai periculos decât Imperiul otoman pentru idealurile politice româneşti. Pentru detalii,
vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1848 din capitolul despre modernizare.

Unirea din 1859. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu Unirea Principatelor din capitolul despre modernizare.

Unirea s-a realizat în context internaţional favorabil creat de Războiul Crimeei (1853-1856) dintre Rusia şi Turcia,
pierdut de ruşi. Acest război a fost unul dintre principalele evenimente ale „crizei orientale” din secolul al XIX-lea.
La Congresul de Pace de la Paris (1856) Marile puteri au considerat că Rusia reprezintă cel mai mare pericol
pentru echilibrul de forţe din Europa. De aceea prevederile acestui document internaţional, inclusiv cele
referitoare la Principate, au urmărit să blocheze ascensiunea ruşilor: se desfiinţa protectoratul rusesc asupra
Principatelor, care treceau sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri şi rămâneau sub suzeranitatea
otomană; Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad).

Prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, documentul internaţional unde se accepta o unire parţială a
românilor, au fost realizate tot în spiritul menţinerii echilibrului puterilor în Orient. De această dată se urmărea ca
Imperiul otoman să nu slăbească prea mult prin pierderea influenţei în spaţiul românesc. Un stat român unitar ar
fi fost mult mai puternic şi mai greu de controlat. Realizarea unirii depline prin efortul diplomaţiei româneşti a
avut, în final, drept consecinţă modificarea echilibrului de forţe în est deoarece controlul Imperiului
otoman asupra spaţiului românesc a devenit unul simbolic.

Acţiuni ale României în cadrul „crizei orientale” (1877-1913)

1. Războiul de independenţă din 1877-1878
Deşi România devenise un stat modern după 1866, continua să depindă de Imperiul otoman printr-o vasalitate
formală. Consecinţa cea mai neplăcută era faptul că România nu avea voie să aibă ambasade şi să încheie
tratate internaţionale. Dar diplomaţia românească îşi arătase eficienţa din perioada domniei lui Alexandru Ioan
Cuza, când obţinuse recunoaşterea internaţională a dublei alegeri, apoi a unirii pe timpul vieţii lui Cuza şi a
constituţiei autoritare din 1864. Tot un succes diplomatic a fost şi instaurarea prinţului străin şi păstrarea statului
unificat după înlăturarea lui Cuza. Toate aceste realizări au fost obţinute atât prin susţinerea împăratului Franţei,
Napoleon al III-lea, cât şi prin abilitatea negocierilor diplomaţilor şi miniştrilor români. Trebuie remarcat şi faptul
că încă în primele guverne din 1859 a existat funcţia de ministru de externe, ceea ce arată cât de puţin
semnificativă devenise suzeranitatea otomană.

România a încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, dar autorităţile otomane erau neclintite pe
poziţia lor negativă. În 1876 a fost o ultimă încercare de acest fel, iniţiată de ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu. Atunci a devenit evident că numai calea armelor a rămas singura soluţie.

Context internaţional favorabil. În 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei orientale”: în Peninsula
Balcanică izbucnesc răscoale ale bulgarilor şi bosniacilor şi apoi un război al sârbilor pentru eliberarea de sub
stăpânirea Imperiului Otoman. În 1877 Rusia doreşte să trimită trupe în ajutorul acestor popoare. România
consideră aceste evenimente un prilej favorabil pentru a obţine independenţa naţională. Diplomaţii români doresc
o alianţă cu Rusia. Între Rusia şi România se încheie o Convenţie militară prin care Rusia poate să treacă
armata prin România spre Balcani, dar se angajează să respecte integritatea teritorială a ţării noastre şi ca
trupele sale să urmeze un traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul otoman. Ruşii refuză iniţial ajutorul militar
al românilor, de teamă să nu fie nevoiţi să împartă victoria cu alt stat.

Proclamarea independenţei şi desfăşurarea războiului:

 La trecerea armatei ruse pe teritoriu României (aprilie 1877), turcii bombardează localităţile româneşti
de la Dunăre: Calafat, Bechet, Corabia, Giurgiu. Românii bombardează şi ei localităţile turceşti de la
sudul Dunării.
 La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa naţională.
 Ruşii, care obţinuseră câteva succese militare în Bulgaria, ajung la Plevna, cea mai importantă
fortificaţie a turcilor, unde sunt pe punctul de a fi înfrânţi. Ei cer atunci ajutor militar României. Plevna
era o fortificaţie otomană alcătuită din 14 redute (forturi), apărată de 50000 de soldaţi.
 Armata română, condusă de domnitorul Carol I, trece la sudul Dunării. După 2 luni de asediu, Plevna
este cucerită (noiembrie) de către români şi ruşi. Urmează şi alte victorii ale armatei române (la Rahova,
Smârdan şi Vidin). Războiul se încheie în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-
române.
 La încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe româneşti din sudul Basarabiei, de aceea
izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi România

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878). În urma războiului, se încheie mai întâi un tratat de pace
la San Stefano, unde doar Rusia şi Imperiul otoman participă la discuţii. În urma acestui trata Rusia obţine o
influenţă prea mare în Balcani, de aceea restul marilor puteri nu îl acceptă. Marile puteri europene solicită
reluarea discuţiilor la Berlin. Aici au participat Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul
otoman, pentru ca marile puteri să arbitreze încheierea conflictului. Ţara noastră a trimis o delegaţie condusă de
I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu. Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau identice cu cele din
tratatul de la San Stefano. Prin aceste tratate este recunoscută internaţional independenţa României, dar
Rusia obţine cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste pierderi, România primeşte
Dobrogea, teritoriu cucerit de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân. Tratatul de la Berlin a recunoscut şi
independenţa Serbiei şi autonomia Bulgariei.

România în perioada războiului rece

Divizarea Europei. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, confruntarea dintre Marile
Puteri a continuat sub o altă formă – Războiul Rece – având ca principali protagonişti S.U.A. şi
U.R.S.S. Reprezentând sisteme politice opuse – democraţia occidentală, respectiv totalitarismul
stalinist – cele două superputeri au intrat în conflict deschis la scurt timp după încheierea păcii.
S.U.A. intenţiona să susţină o lume postbelică construită pe modelul democraţiei occidentale, crearea
O.N.U. fiind primul pas în acest sens. Profitând de o prezenţă militară masivă, U.R.S.S. a refuzat
statelor aflate în zona sa de influenţă dreptul la organizarea de alegeri libere, contribuind decisiv la
transfonnarea lor în „democraţii populare”. În felul acesta, ţările Europei de Est au fost transformate
în sateliti ai Moscovei, cărora li s-au impus regimuri politice asemănătoare celui sovietic.
Expansiunii sovietice americanii îi răspund prin lansarea doctrinei Truman (1947), numită şi „doctrina
îndiguirii“ (conteinment). În plan economic, statele europene urmau să primească un substanţial
sprijin financiar american. Primele ajutoare, de urgenţă, sunt dirijate către Grecia şi Turcia, urmând ca
pentru Europa Occidentală asistenţa financiară să devină sistematică şi masivă (Planul Marshall). În
plan militar, se pun bazele Pactului Atlantic (1948), semnat de 12 state occidentale şi transformat un
an mai târziu în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.).
Replica U.R.S.S. a fost rapidă: a constituit C.A.E.R.-ul (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), a
realizat prima explozie nucleară (1949) şi a organizat împreună cu statele comuniste nou create
Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955).
Acest nou tip de conflict dintre S.U.A şi U.R,S.S., cunoscut sub numele de „Războiul Rece“, n-a
degenerat într-un război propriu-zis între cele două ţări, dar a cunoscut 0 succesiune de crize politice:
blocarea Berlinului (1948), criza rachetelor din Cuba (1962), dar şi conflicte locale, deschise, precum
războaiele din Coreea şi apoi cel din Vietnam. Costurile exorbitante ale cursei înarmărilor, dar şi
„lecţiile“ războiului din Vietnam, au condus, spre anii ’70, la detensionarea treptată a relaţiilor dintre
cele două blocuri politico-militare, pentru ca după 1985 Mihail Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., să
reducă responsabilităţile Moscovei în lume, deoarece această poziţie „înghiţea” prea mult din
resursele ţării.

România şi Războiul Rece. Încheierea războiului (1945) situa România în tabăra statelor învinse,
cu toate consecinţele politice şi economice ce au urmat. Plasarea sa în zona de influenţă a U.R.S.S. s-a
dovedit a fi decisivă pentru evoluţia regimului politic după 1947. Impus prin forţă, regimul comunist a
scos pentru o jumătate de secol ţara din rândul naţiunilor democratice. România denunţă planul
Marshall (1947), devine membră C.A.E.R. (1949) şi aderă la Tratatul de la Varşovia (1955). În timpul
regimului de nuanţă stalinistă al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, România a susţinut poziţia Moscovei
în criza iugoslavă şi cea maghiară (1956). Sub conducerea comunistului reformator Imre Nagy,
maghiarii încercau să pună capăt sistemului partidului unic şi să obţină retragerea Ungariei din pactul
de la Varşovia, motiv pentru care Dej a susţinut fără echivoc invadarea Ungariei de către Hruşciov. În
condiţiile sporirii încrederii pe care Moscova o manifesta faţă de liderii Partidului Comunist din
România, se obţine retragerea trupelor sovietice din ţară (1958).
Criza rachetelor din Cuba şi conflictul chinezo-sovietic din anii ’60 i-au permis lui Dej să facă primii
paşi în „destalinizarea“ ţării şi să adopte o linie comunistă naţionalistă. Odată cu declaraţia din aprilie
(1964) prin care România respingea Planul Valev lansat de U.R.S.S., în cadrul căruia ţării noastre îi
revenea rolul de furnizor de produse agricole, distanţa faţă de puterea sovietică se va accentua.
Primii ani ai regimului Ceauşescu aduc o perioadă de relativă destindere şi o accentuare a distanţării
faţă de politica Moscovei. Este vremea unor decizii majore, precum recunoaşterea R.F.G., Romania
devenind astfel primul stat socialist cu care Germania stabileşte relaţii diplomatice (1967). Se
stabilesc relaţii diplomatice cu Israelul, ţara devine membră a Fondului Monetar Intemaţional şi a
Băncii Mondiale şi s-a declarat ferm împotriva cursei înarmărilor, în special a celor nucleare. Refuzul
României de a participa la intervenţia militară a trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia
(1968) a reprezentat un moment semnificativ în detaşarea ţării de politica Moscovei, fiind apreciată
admirativ de politicienii vremii.
Dar independenţa faţă de U.R.S.S. reprezenta, în acelaşi timp, consolidarea naţional-comunismului,
care va evolua treptat spre revenirea practicilor staliniste şi spre izolarea diplomatică a României. La
începutul anilor ’70, în urma vizitelor efectuate în China şi Coreea de Nord, practici ale „revoluţiei
culturale“ chineze, precum şi modelul nord-coreean de dezvoltare se vor regăsi tot mai pregnant în
politica economică, socială şi culturală promovată de regimul Ceauşescu.
Nemulţumirea socială tot mai accentuată datorată crizei economice interne, cultul exacerbat al
personalităţii conducătorului, politica demografică şi atitudinea faţă de lumea satelor a condus la
prăbuşirea regimului Ceauşescu şi, odată cu el, a comunismului în România. Evenimentele de la finele
anului 1989 vor readuce România între statele democratice ale lumii.
Odată cu revoluţiile anticomuniste desfăşurate în 1989 în Europa de Est, care au dus la prăbuşirea
comunismului, se încheie şi Războiul Rece.