Capitolul I.

POPOARE ȘI SPAȚII ISTORICE

Lectia 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

        Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor? In primul rând descendenţa romană
a românilor din coloniştii aduşi de romani în Dacia Traiană şi latinitatea limbii române, ceea
ce presupune continuitatea geto-dacilor după războaiele daco-romane şi după retragerea
aureliană, în perioada migraţiilor, unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de
ei, păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri.
        Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se identifică cu
poporul român. Acesta apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu
al erei creştine sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), termen care desemnează un
neslav, un popor de origine romanică. Numele de vlahi, valahi, dat de către străini românilor
marchează sfârşitul etnogenezei poporului român şi exprima caracterul său romanic. Românii
nu s-au numit niciodată pe ei altfel decât români, după numele cetăţii mame, care a fost
Roma, fapt confirmat şi de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul.
        Primii care s-au referit la originea romană a românilor au fost cronicarii (bizantini, slavi,
maghiari etc.) Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, între secolele X-XIII,
populaţii sub numele de „ daci” şi „ geţi
        In veacurile XV-XVI, umanişti ca Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco
della Valle, Johannes Leunclavius, Antonio Bonfinius sunt preocupaţi să explice existenţa
insulelor de romanitate din Europa răsăriteană şi să cunoască poporul român care dăduse mari
luptători antiotomani şi pentru cauza creştinismului, ca Mircea cel Bătrân, Iancu de
Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. La toţi, ideea descendenţei
românilor din ,,coloniile romanilor”, aduse de Traian la nord de Dunăre, stă la baza teoriei
umaniste asupra autohtoniei românilor, asociată cu latinitatea limbii lor.   In secolele XVII-
XVIII, ideea descendenţei românilor din „coloniile romane” ale lui Traian a prins şi mai mult
contur, iar mărturiile asupra originii românilor sunt tot mai numeroase şi atestate pe tot
continentul european. In afirmarea autohtoniei românilor în ţinuturile carpato-dunărene un rol
important 1-au jucat cărturarii saşi din Transilvania, aflaţi în contact direct cu românii, care
arată că „atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag originea şi numele,
ba chiar şi limba română, din coloniştii aduşi de Traian” (David Hermann).
        In ceea ce priveşte cărturarii români, ei exprimă susţinut autohtonia şi romanitatea
românilor. Primul este Nicolaus Olahus (1493-1568), personalitate de anvergură europeană,
umanist, care considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt
descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină. Cronicarii Grigore Ureche,
Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir
exprimă cu toţii în scrierile lor, bazate pe tradiţiile locale şi scrierile umaniştilor străini,
autohtonia şi romanitatea românilor. Învăţatul domn, Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa cu titlu
sugestiv, ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spune că “Aceştia dară (...) vestiţi
romani (...) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor (...)”.
        In secolul al XVIII-lea, în condiţiile luptei românilor din Transilvania pentru afirmare
naţională, este lansată şi dezvoltată teoria imigraţionistă, ce contestă autohtonia şi romanitatea
românilor. Replica românească a venit din partea reprezentanţilor Şcolii Ardelene: Samuel
Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai-Deleanu. Pe plan european, teoria

1
imigraţionistă nu a găsit ecou în lumea ştiinţifică, ea urmărind clare scopuri politice.
        După ce, în anul 1867, s-a realizat dualismul austro-ungar, care îngloba Transilvania,
        Principalele idei ale imigraţioniştilor
• dacii au fost exterminaţi ca popor;
• dispariţia vechii toponimii dace;
• romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană;
• toţi locuitorii Daciei au părăsit provincia prin retragerea aureliană;
• poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre deoarece: lipsesc din limba lor
elementele germanice; există elemente lexicale comune în limba română şi albaneză;
dialectele daco-român şi macedo-român se aseamănă; influenţa slavă a fost posibilă numai la
sud de Dunare unde românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă în cult;
• românii sunt un popor de păstori nomazi;
• lipsa izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de
secolul al XIII-lea;
• maghiarii au găsit la venirea lor în Transilvania o „terra deserta”.

        Primul istoric român care ia atitudine faţă de noua versiune a teoriei imigraţioniste, dar şi
faţă de exagerările latiniste este Bogdan Petriceicu Haşdeu. Acesta susţine în lucrările sale
supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei, continuitatea daco-
romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunare. Este urmat de A.
D. Xenopol, care a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor bazându-se pe
argumete solide. Acelaşi lucru 1-a făcut şi filologul Philippide, care demonstrează caracterul
latin al limbii române. Romanitatea românilor a fost susţinută şi de D. Onciul, D. Photino,
Mihail Kogălniceanu, care admit ca vatră de formare a poporului român şi teritoriul de la sud
de Dunare.
        Mai târziu, o nouă pleiadă de istorici români de mare anvergură au susţinut autohtonia
românilor şi romanitatea lor. Printre ei se numără Nicolae Iorga. Evidenţiază aceste adevăruri
în baza unei documentaţii impresionante de izvoare scrise în contextul larg al istoriei
europene. Lui i se alătură Vasile Pârvan, cu numeroase argumente arheologice ce pun în
evidenţă ideea latinităţii poporului român. Un răspuns bine argumentat cu privire la
continuitatea şi romanitatea românilor 1-a dat istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea ,,O
enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937) în care demonstrează fără drept de apel,
în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu
miracole. Aurelian Sacerdoţeanu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Constantin
Daicoviciu, Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici. Ei demonstrează, în baza unui imens
material arheologic şi istoric, romanitatea românilor şi continuitatea lor într-un spaţiu ce
corespunde vechiului spaţiu traco-geto-dac. Realitatea istorică este existenţa poporului român,
continuator al romanităţii orientale şi făuritorul unei civilizaţii de factură romană, parte
componentă a civilizaţiei europene. Românii au avut conştiinţa originii comune, a unităţii de
neam, a vechimii, continuităţii şi originii latine în tot cursul secolelor trecute, ceea ce a stat la
baza formării conştiinţei naţionale şi făuririi statului român modern.

2
 Capitolul II. OAMENII, SOCIETATEA ȘI LUMEA IDEILOR

Lectia 1. Secolul XX –între democrație și totalitarism. Ideologii şi practici

politice în România şi în Europal al XX-lea are loc o confruntare intre
regimurile democratice si cele totalitare. In timpul primului razboi mondial
prientina controlul pentru solutionarea maarilor probleme cu caracter economic sau
socialtÎnfruntarea dintre democrație și totalitarism este una din caracteristicile secolului al
XX-lea. Practicile politce sunt: 1. DEMOCRATIA
2. TOTALITARISMUL

 Trăsăturile Democratiei

 Separarea puterilor în stat

 Respectarea drepturilor și a libertăților cetățenești
 Egalitatea în fața legii
 Suveranitatea poporului
 Pluralism politic
 Economie de piață
 Promovează statul de drept (în care nimeni nu e mai presus de lege)

Trăsăturile comune ale totalitarismului (comunism, fascism, nazism):

 Conducătorul unic
 Ideologia unică
 Partid unic
 Nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești
 Promovarea cultului personalității
 Aplicarea cenzurii
 Demagogie și propaganda
 Interesele individului sunt subordonate intereselor statului
 Regimul este menținut prin teroare și violență cu ajutorul poliției politice
 Statul se implică în toate domeniile de activitate (inclusiv în viața privată a cetățenilor
săi)

Regimurile totalitare au cunoscut și trăsături distincte.

Comunismul promova:

 Colectivizarea și industrializarea
 Naționalizarea bunurilor
 Ateismul
 Desființarea proprietății private și înlăturarea burgheziei
 Dictatura proletariatului

Nazismul promova:

 Rasismul
 Antisemitismul

3
  Ideea creării unui “spațiu vital” în care să trăiască “rasa ariană”; “spațiul vital” trebuia
epurat de “rasele inferioare” (evreii, țiganii, slavii) și putea fi realizat prin expansiune
teritorială

IDEOLOGIILE TOTALITARE IN EUROPA: cariideoloe se confruntau după razboi,

electoratul a adus la puterIdeoe partidele de d        
1.Fascismul a aparut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate
organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii.. Fasciştii au pus mare accent pe
naţionalism si pe promisiunile de restaurare a "onoarei naţionale". Ei considerau ca statul
naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-1 compuneau. Regimul
fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini.
        Fasciştii organizează „marşul asupra Romei”, determinându-1 pe regele Victor Emanuel
al III-lea, care se temea de tulburări sociale, să demita guvernul si sa accepte numirea lui
Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă
puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputatilor devine majoritar
fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii.
        Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a
fost redusa la tăcere, libertarea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost
interzisă. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste
"Ovra" si rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare
împotriva adversarilor politici.
        Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere "statul corporatist" care asigura
prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a impus
adoptarea unor masuri si programe care s-au bucurat de sustinere populară: a încercat sa
controleze marele capital, sa stavilească abuzurile si corupţia, a luat masuri împotriva Mafiei.
Printr-o propagandă abila fascistii au urmarit sa redeştepte în sufletul italienilor mândria de a
fi demni urmaşi ai Romei.
        Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al doilea razboi mondial a determinat
scaderea popularităţii lui Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost înlaturat de la
putere in iulie 1943.
        
2.Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea “Mein Kampf”. La baza
acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.
        Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese
învinsă in primul razboi mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de
la Versailles. Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent
pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler urmărea crearea
unui imperiu (reich) care sa-i cuprinda pe toţi germanii. Justifica expansiunea germana prin
nevoia de "spaţiu vital" pentru rasa ariană, considerată superioară. Spre deosebire de
Mussolini, Hitler a făcut din rasism si in special din antisemitism, o componentă esenţială a
programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane si de aceea
naziştii susţineau eliminarea lor prin exterminare.
        Preluarea puterii de catre nazişti are loc in ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor
alegerilor din 1932, a fost numit cancelar al Germaniei Adolf Hitler, conducătorul Partidului
National Socialist al Muncitorilor din Germania. Având majoritatea in Parlament, Hitler a
obţinut puteri dictatoriale, in martie 1933. Acest fapt semnifica sfârşitul republicii de la
Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat
pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase in afara legii cu exceptia Partidului
National Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi advesrarii din propriul

4
partid. In anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat si atribuţiile acestuia
proclamându-se "Fuhrer ".
        De la inceput evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârsitul anului
1934 cei mai multi avocati, medici, profesori si functionari evrei si-au pierdut slujbele sau
dreptul de a-si practica meseriile. Prin Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost
retrase toate drepturile civile in cadrul statului german.
        Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui
devotament fanatic faţă de regim si înregimentat în organizaţii precum "tineretul hitlerist".
        Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor
din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tau - care
constituiau contrariul valorilor promovate de naţional-socialişti.

3.Comunismul Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să

iasă victorioasă şi îtr-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.
        In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia
comunista promitea oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei
societati fara clase, in care sa fie instaurate egalitatea si dreptatea.
          Primul regim comunist s-a instalat in Rusia, in octombrie 1917, sub conducerea lui
Lenin. Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor si bancilor,
naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Intre anii
1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim (albii) si susţinătorii
bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit militar impotriva Rusiei Sovietice.
Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (CEKA) cu misiunea de a-i lichida
pe toti cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata libertatea presei, ţăranilor le-a fost
rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu
ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost respinsa interventia straina. In 1922 s-a
format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).
         Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Stalin. Economia
URSS a inregistrat unele progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor
de masini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele masuri de protectie sociala.
Activitatea culturala a fost insa treptat subordonata slăvirii lui Stalin, intr-un cult al
personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite.
         Dupa al doilea razboi mondial, comunismul s-a aflat in ascensiune devenind mondial,
dar in ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prabusit, iar statele respective au optat
pentru democratie.olitica economica de redresare dar cu efecte antisociale, cepartide au dominat
scena politică până la mPracarea criză economică din 1929-1933.
      idee în România

Pe parcursul sec. XX, România cunoaște atât regimuri democratice, cât și dictatoriale
(autoritare și totalitare):

 1919-1938 – regim democratic

 1938-1940 – regim autoritar
 1940-1944 – regim dictatorial
 1944-1947 – regim pseudo-democratic
 1947-1989 – regim totalitar comunist
 1990 – revenirea la regimul democratic

5
 I. Democratia in Romania

 La construcția democrației românești au contribuit:

 Monarhia
 Partidele politice tradiționale (Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc)
 Oamenii politici de vază

Construcția democrației:

 A început în timpul lui Carol I (1866-1914)

 A continuat în timpul regelui Ferdinand (1914-1927)
 Carol I și Ferdinand au contribuit la modernizarea și consolidarea statului român
 Principiile democratice au fost prevăzute în Constituția din 1923

Limite ale democrației

Până la izbucnirea Primului Război Mondial, democrația românească a fost limitată de:

 Lipsa votului universal (cel exercitat fiind, pe atunci, votul cenzitar), acordat în 1918
 Nerezolvarea problemei agrare (prin împroprietărirea țăranilor), realizată în 1918-1921

II. Totalitarismul  in Romania 

A fost prezentă în România interbelică prin:

 Extrema stângă – reprezentată de Partidul Comunist

                                                                – creat în 1921

                                                                – scos în afara legii în 1924

 Extrema dreaptă – reprezentată de – Liga Apărării Național Creștine (LANC)

                                                                        – apărută în 1923

                                                                        – condusă de A.C. Cuza

                                                                – Legiunea Arhanghelului Mihail

                                                                        – înființată în 1927

 condusă de Corneliu Zelea Codreanu

 Partidul Comunist Român

 Aflat sub influența U.R.S.S.

 Urmărea dezmembrarea teritoriului României și transformarea acesteia într-o
republică socialistă
 A fost scos în afara legii în 1924

6
  A revenit pe scena politică la 23 august 1944 și a preluat treptat puterea

 Regimul totalitar comunist

 A fost instaurat în 1947 cu ajutorul U.R.S.S.

 30 decembrie 1947 – a fost înlăturată monarhia și proclamată republica populară
condusă de:

                                                       – Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

                                                       – Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

 Regimul comunist a fost înlăturat prin revoluția din decembrie 1989 (revenirea la
democrație)

 Mișcarea legionară

 A fost condusă de Corneliu Zelea Codreanu (“Căpitanul”) și, ulterior, de Horia Sima
 A practicat violența față de evrei, adversari politici și autorități, mergând până la
asasinatul politic (printre victimele legionarilor se numără I.G. Duca – prim-ministru
în 1933, istoricul Nicolae Iorga)
 În septembrie 1940 – ianuarie 1941 a condus statul român împreună cu generalul Ion
Antonescu
 În ianuarie 1941 Antonescu i-a înlăturat pe legionari de la putere

LECTIA 2. CONSTITUTIILE DIN ROMANIA

I Constitutiile democratice:

1. Constituţia din 1866

 Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:

 separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),
 guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezintă
întreaga naţiune),
 suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),
 responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor),
 monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din casa de
Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.

Puterile statului:
Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.

 Parlamentul era alcătuit din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două
camere erau aleşi prin vot cenzitar;. Atribuţiile Parlamentului erau următoarele:
elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului ţării (bugetul este
reprezentat de banii ce revin într-un an fiecărui minister din produsul intern brut);

7
  Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai regelui Carol I
(femeile şi descendenţii lor se excludeau de la acest drept). Dacă nu existau
descendenţi direcţi pe linie masculină ai regelui, atunci succesiunea revenea fratelui
cel mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor lui. Atribuţiile legislative ale regelui
erau: sancţionarea şi promulgarea legilor (regele îşi dădea acordul, prin semnătură,
pentru punerea în aplicare a legilor votate de Parlament); dreptul de veto absolut
asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o trimitea Parlamentului spre
reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul Parlamentului.

Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

 Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de

legi. Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.
 Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi
confirmă în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea
monedă (emitea monedă cu chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de
obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuţie a regelui era cea de a
dizolva Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea nu au exercitat-o.

Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă
instanţă era Curtea de Justiţie şi Casaţie

2. Constituţia din 1923

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:

 Unirea din 1918 a adus în interiorul graniţelor României teritorii noi cu numeroase
minorităţi naţionale şi religioase. Constituţia statului trebuia să se adapteze la noile
realităţi.
 În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi în constituţie.
 În 1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea marilor moşii.
Constituţia trebuia să prevadă exproprierea în caz de utilitate publică prin legi speciale.

Constituţia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei din 1866. Apar însă câteva
schimbări importante faţă de constituţia din 1866:

 În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi indivizibil:

conceptul de stat naţional şi unitar, adică alcătuit dintr-o naţiune majoritară pe un
singur teritoriu politic, a fost nou introdus.
 Proprietatea nu este un drept absolut, ca în 1866; în caz de utilitate publică  se pot
realiza exproprieri. În 1866, cazurile de utilitate publică erau stabilite doar prin
constituţie, şi anume: lucrări de comunicare, de salubritate publică şi de apărare a ţării.
În 1923 se prevede că utilitatea publică se stabileşte prin legi speciale (aşa cum a fost
cazul legii agrare din 1921). De asemenea bogăţiile subsolului, căile de comunicaţie,
apele şi atmosfera sunt proprietatea statului.
 Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.

8
  Se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială şi  fără deosebire
de origine etnică, limbă şi religie. Constituţia din 1866 prevedea doar egalitatea fără
deosebire de clasă socială.
 Biserica ortodoxă este biserica dominantă în stat iar cea Greco-catolică este privilegiată
în raport cu celelalte culte. În constituţia din 1866 se menţiona ca religie oficială cea
ortodoxă.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:

 România devine stat democratic.

 România se adaptează realităţilor politice, economice şi sociale de după Marea Unire.
Constituţia democratică din 1923

3.Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei

În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituţia comunistă trebuia înlocuită

pentru a menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi
pentru a permite dezvoltarea regimului politic democratic.

Principii de bază ale constituţiei din 1991

Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi cuprinde principiile
fundamentale, specifice unui regim democratic: separaţia puterilor în stat, suveranitate naţională,
egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, pluripartidismul. Forma de guvernare a statului este
republica, iar România este considerată stat de drept, democratic şi social. Sintagma stat de drept
democratic şi social subliniază ideea că în România sunt garantate, prin instituţiile statului, 
respectarea legii şi accesul liber la justiţie (statul de drept), se respectă principiile democratice (statul
democratic), statul respectă personalitatea umană şi intervine pentru realizarea binelui comun, prin
măsuri de protecţie a cetăţenilor săi în situaţii ordinare dar şi extraordinare, în caz de calamitate sau
criză, ori prin protecţia şi asigurarea de şanse pentru categoriile defavorizate (statul social). Între
principiile generale menţionate în acest prim capitol amintim şi garantarea dreptului minorităţilor
naţionale de a-şi păstra limba şi tradiţiile, întărirea legăturilor cu românii aflaţi în afara ţării,
dezvoltarea relaţiilor paşnice cu toate statele, respectarea tratatelor internaţionale.

Puterile statului:

Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul
este ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului.
Iniţiativa legislativă (adică propunerea unor proiecte de legi) aparţine membrilor parlamentului,
membrilor guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel puţin 250000 de cetăţeni
din cel puţin un sfert din judeţele ţării.

Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea
în aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau
partidele care deţin majoritatea parlamentară. El propune Parlamentului spre aprobare o listă de
miniştri. Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin
acordarea votului de neîncredere.

9
Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea constituţiei, în
2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul
fundamental al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului.
Preşedintele are următoarele atribuţii: desemnează primul-ministru, promulgă legile (le
contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare), poate dizolva Parlamentul, în cazul în care
acesta a respins de două ori învestitura unui guvern (dar poate dizolva Parlamentul o singură dată într-
un an), este comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere, încheie tratate
internaţionale pe care le propune aprobării Parlamentului, emite decrete.

Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi
transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie
judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică: libertatea persoanei,
libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea
proprietăţii, dreptul de vot. Spre deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică
şi protecţia din partea statului român de care se bucură cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii
străini şi apatrizi (cei care nu au niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor
tratatelor privind drepturile omului, semnate de România. Constituţia din 1991 prevede şi dreptul la
viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate  şi a pedepsei cu moartea, protecţia persoanelor cu
handicap, protecţia familiei, a copiilor şi a tinerilor.

 Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată instituţia Avocatul Poporului, la care
poate să facă apel orice cetăţean care se consideră nedreptăţit.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

 Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept (adică un stat ale cărui
legi se bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un stat în care funcţionarea
instituţiilor se face pe baza legilor, justiţia este independentă, iar cetăţenii sunt protejaţi de excesul de
autoritate al instituţiilor). Trecerea de la statul autoritar comunist la statul de drept a întâmpinat
anumite dificultăţi. Intrarea României în Uniunea Europeană în 2007 a fost o recunoaştere la nivel
european a faptului că în ţara noastră statul de drept funcţionează.

III. Constitutiile totalitare

1. Constituţia din 1948

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1948:

Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar, pentru că şeful statului era încă regele Mihai,
comuniştii nu au reuşit să instituie atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost silit
să abdice, România fiind proclamată republică. Noile condiţii politice, dar mai ales schimbarea formei
de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt realizat în 1948. Conform acesteia,
numele ţării era Republica Populară Română.

Principiile constituţiei:

Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca
de exemplu:

10
  egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă,
religie sau grad de cultură);
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a
presei, a întrunirilor etc.);
 responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei pentru faptele lor);
 suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană de la
popor.

Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:

 nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat (legislativul are puteri executive,

executivul se implică în  justiţie);
 deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării
economice a României se află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile
comune ale poporului);
 constituţia prevede că economia naţională este planificată de către guvern (nu este o
economie liberă).

Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi Guvern. Marea
Adunare Naţională.

2. Constituţia din 1965

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1965:

În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi noul şef al Partidului Comunist a fost ales Nicolae
Ceauşescu. El a afirmat deschis independenţa ţării faţă de U.R.S.S. De asemenea, considera că
România făcuse un drum important înspre crearea unei societăţi egalitare, adică socialiste (avusese loc
colectivizarea în 1962). Aceste două aspecte necesitau modificarea constituţiei. Articolul 1 al
constituţiei din 1965 menţionează că numele statului este Republica Socialistă România şi că este un
stat suveran, independent şi unitar, cu un teritoriu inalienabil (adică nu se poate înstrăina) şi
indivizibil. În 1974 se creează funcţia de preşedinte al republicii, fapt ce duce la modificarea
constituţiei pentru a include prerogativele preşedintelui.

Iată cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile fundamentale anterioare:

 Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică conducătoare a

întregii societăţi este Partidul Comunist Român, ceea ce arată fără nicio îndoială caracterul
totalitar al regimului;
 Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie bazată pe proprietatea de
stat şi cooperatistă asupra mijloacelor de producţie. Acest lucru este reafirmat prin
prevederea conform căreia bogăţiile de orice natură aparţin statului. Este menţionată şi
proprietatea personală, dar ea este limitată la casa de locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe,
terenul pe care se află, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt.
 Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul că libertatea
cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri
potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. De asemenea, se menţionează
explicit faptul că statul şi partidul sprijină şi ocrotesc organizaţiile existente, ceea ce înseamnă,
de fapt, că orice organizaţie este controlată de partid.  O noutate pozitivă este însă dată de
garantarea proprietăţii private (dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege),
prevedere care dispăruse din celelalte constituţii comuniste, sau de stabilirea duratei maxime a
zilei de muncă la 8 ore.

11
  În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante faţă de constituţiile
anterioare. Marea Adunare Naţională este condusă de un organism numit Consiliul de Stat,
care înlocuieşte Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Consiliul de Stat fusese creat în 1961,
printr-o lege care revizuia constituţia din 1952. Din acest organ poate face parte şi primul
ministru. Preşedintele este ales de Marea Adunare Naţională şi are şi funcţia de comandant
suprem al forţelor armate

Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:

 Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar comunist, deoarece
se afirmă rolul politic conducător al partidului comunist şi se specifică faptul că economia este
bazată pe proprietatea de stat.
 Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
 Se afirmă statutul internaţional al României de stat independent şi suveran, ceea ce lipsea
constituţiei din 1952.

CAPITOLUL III. STATUL SI POLITICA

Lectia 1. Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-

XVIII).

AUTONOMIILE CENTRALE ( sec IX-XVIII)

Autonomiile existente în secolele IX-XIII erau în pericol de a fi anihilate de către ungurii

instalaţi în Panonia şi de către Imperiul Bizantin.

Formele tradiţionale de organizare politică românească predominante în secolele IX-XIII erau

cnezatul (formaţiune politică care include două sau mai multe sate, de obicei pe valea unui
râu şi aflat sub autoritatea unui cneaz) şi voievodatul (formaţiune politică alcătuită din două
sau mai multe cnezate, condusă de un voievod, al cărui atribut special era cel militar).

Tipuri de autonomii româneşti

1. Spaţiul intracarpatic. TRANSILVANIA

Izvorul istoric Anonymus, Gesta Hungarorum, face menţiunea, pentru

secolul al IX-lea, a următoarelor formaţiuni politice:

 voievodatul lui Menumorut (în Crişana); centrul situat la Biharea (Bihor);

 voievodatul lui Glad (în Banat); centre întărite la Cuvin şi Orşova;
 voievodatul lui Gelu (Transilvania propriu-zisă); centre întărite la Dăbâca şi
Moldoveneşti, „Gelu quidam Blacus” („Gelu zis Românul”), având ca supuşi pe
români şi slavi („Blahii et sclavii”), care trăiesc în „ţara de dincolo de păduri”, având
un pământ fertil, sare şi aur.
 Continuitatea în formaţiunea lui Gelu prin Gyla (refuza creştinarea în rit catolic) şi cea
a lui Glad prin Ahtum (care vămuieşte sarea regalităţii maghiare, care coboara pe

12
 Mureş; învins de maghiari, teritoriul său este ocupat) este afirmată de izvorul Viata
Sfântului Gerard, pentru secolul al XI-lea.

În spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre. TARA ROMANEASCA

Izvorul istoric Diploma cavalerilor ioaniţi (1247), acordată de regele Ungariei, Bela al IV-
lea, preceptorului ordinului ioanit Rembald, şi Actul papal din 1227 atestă existenţa
următoarelor formaţiuni politice:

 2 cnezate în dreapta Oltului:

       – al lui Farcaş, în nord, spre Vâlcea
       – al lui Ioan, în sud, fostul judeţ Romanaţi
 2 voievodate:
       -al lui Litovoi, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului (peste munţi, în Transilvania)
       -al lui Seneslau, în nordul Munteniei şi Ţara Severinului, până la Olt (în 1230
devine Banatul de Severin)
 Formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei
cavalerilor ioaniţi, alăturându-se şi Cumania

Din punct de vedere social Diploma Ioaniților vorbeste despre procesul de ierahizare sociala
in termenii: mai marii pamantului (majores terres = nobilii) si rusticii (taranii).

Din punct de vedere politic Diploma Ioaniților vorbeste de existenta a 5 formatiuni prestatele
românesti: voievodatele lui Seneslau si Litovoi

cnezatele lui Ioan si Farcaș

Banatul de Severin care va deveni marul discordiei dintre voievozii români si regalitatea
maghiara.

In schimbul colonizarii in Tara Banatului de Severin Ioanitii trebuia sa asigure apararea zonei
si sa raspandeasca crestinismul de rit catolic.

ETAPELE FORMARII TĂRII ROMÂNEȘTI

O prima incercare de anulare a raporturilor de vasalitate maghiara o realizeaza Litovoi intre

1271-1275 ( Banatul de Severin fusese organizat de regalitatea maghiara la 1230).

Intre 1277-1279 are loc un conflict armat in urma caruia Litovoi este ucis iar fratele sau
Bărbat este luat prizonier, rascumparat cu o mare suma de bani. Acest eveniment
demonstreaza:

1. transmiterea  ereditara a puterii de la Litovoi la Bărbat

2. existenta unei structuri politico-sociale conturate
3. o viata econimica prospera
4. existenta armatei condusa de voievod

Perioada urmatoare se leaga de descalecatul lui Negru-Voda sau Radu Negru din Fagaras la
1290 sau 1291,

13
Ca urmare a tulburarilor din Transilvania(invazia mongola din 1284-1285), a tendintelor de
independenta a voievodului transilvanean, la Fagaras are loc vizita regelui maghiar Andrei al
III-lea la 1290-1291, prilej cu care acesta va incerca sa consolideze privilegiile nobililor
maghiari si a slabi autonomia românilor din Fagaras. Din aceasta cauza Negru Voda descaleca
de la Fagaras la Campulung unind formatiunile politice din zona, capeteniile locale
inchinandu-se.

Desavarsirea intemeierii Tarii Românesti va avea loc in timpul lui Basarab Intemeietorul
(1310-1352)

Intre Basarab si regele maghiar Carol Robert d’Anjou (1308-1342) are loc batalia de la
Posada (9-12 nov. 1330), victorios Basab obtine:

1. castigarea independentei Tarii Romanesti

2. se incheie procesul de formare al statului Tara Romaneasca care va cuprinde: Banatul
de Severin, Oltenia, Muntenia pana la Dunare si teritoriul smuls tatarilor care ia
numele de Barabia.
3. formarea statului feudal Tara Romaneasca va crea conditii favorabile dezvoltarii
economice, cresterii capacitatii de aparare in fata dusmanilor (unguri, polni, turci).

Despre batalia de la Posada ne vorbeste un document intitulat „Cronica pictata de la Viena”

care relateaza despre faptele ungurilor pana la 1342, adica pana la sfarsitul domniei lui Carol
Robert d’Anjou, oprindu-se in mod deosebit asupra momentului de la Posada. Cronica a fost
scrisa la 1352 de Marcul Kalt.

Urmasii lui Basarab: Nicolae Alexandru (1352-1364), Vladislav Voda – Vlaicu (1364-1376)

Nicolae Alexandru – fiul lui Basarab, asociat la domnie inca din timpul vietii tatalui:

-isi ia titlul de domn autocrat de sine statator

– imbunatateste relatiile cu Ungaria actionand impreuna impotriva tatarilor

-a infiintat in 1359 Mitropolia de la Arges aducand aici pe Mitropolitul Iachint de la Vicina

Vladislav Vlaicu – continua politica de intarire a statului

-pastreaza controlul asupra drumului comercial de la Brasov oferindu-le un privilegiu

comercial  in 1368

-organizeaza institutiile civile si ecleziastice ale statului

-infiinteaza a doua Mitropolie la Severin 1370 pentru combaterea influentei catolicismului

-bate primele monezi – ducatii de argint cu numele sau si ccu insemnul vulturului 1365

-in plan extern are relatii tensionate cu Ungariarecunoscand suveranitatea regelui maghiar
primind in schimb Severinul, Amlasul si Fagarasul ca feude, fara a stirbi autonomia tarii.

-are loc primul atac turcesc la nordul Dunarii, atac respins de el.

14
FORMAREA MOLDOVEI

La rasarit de Carpati izvoarele narative externe vorbesc despre vlahi, valahi (Cronica lui
Nestor).

-despre existenta formatiunilor prestatale: campuri in depresiuni – Campul lui Dragos

codrii: Hețeg, Lăpușnei, Orheiului

cobâle: la Neamt, Bacau, Vaslui

ocoale: ocolul Campulungului si Vrancei

-de asemenea existau si numeroase tari libere: Brodnicilor, Bolohovenilor, Berlodnicilor,

Sipenițului

Dimitrie Cantemir in lucrarea Descrierea Moldovei vorbeste de existenta unor republici care
nu puteau fi altceva decat statulețe mici.

Descalecatul lui Dragos (1345-1352-1353)

In timpul lui Ludovic d Anjou(1342-1382) pentru a anihila prezenta tatarilor au fost

organizate cateva campanii. La aceste campanii a participat si voievodul maramuresean
Dragos. Drept recompensa pentru participarea la aceste campanii, Dragos va deveni
coonducatorul unui statuleț de granita cu numele de marca, cu centrul la Baia (principala
capitala a Moldovei).

Dragos si urmasii sai Sas si Balc urmau sa recunoasca regalitatea maghiaradrept suverana si
totodata sa raspandeasca catolicismul.

Dependenta fata de regalitatea maghiara

Raspandirea catolicismului in Moldova, la care se adauga situatia din Maramures (voievodul

Bogdan intra in conflict cu regele maghiar Ludovic d Anjou, in urma caruia lui Bogdan si alor
sai ii sunt luate mosiile)

La est de Carpati au loc misccari speculate de Bogdan care intrand in conflict cu regele
maghiar see hotaraste sa treaca in Moldova impreuna cu ai sai. Intre oștile maghiare si cele ale
moldovenilor au loc numeroase batalii dar istoricii nu au reusit sa le localizeze pana in
prezent. Se stie in mod sigur ca in 1365 regele maghiar il va recunoaste pe Bogdan si
independenta Moldovei. Regele maghiar urma sa participe la o cruciada antiotomana si nu isi
putea permite sa mentina armata in Moldova.

Moldova se va definitiva ca stat feudal de sine statator in vremea urmasilor lui Bogdan: Lațcu,
Petru I Mușat, Roman Mușat, Stefan Musat, numit cel Batran.

Dintre urmasi merita sa vorbim mai mult de Petru Musat care se va apropia de Polonia careia
ii recunoaste suveranitate:

15
-imprumuta regele polon Vladislav Iogelo cu 3000 de ruble primind drept gaj Pocuția, care va
deveni subiect de discutie intre cele doua state

-muta capitala la Suceava

-infiinteaza o Mitropolie care nu va fi recunoscuta de Patriarhia de la Contantinopol (abia im

timpul lui Alexandru cel Bun va fi recunoscuta 1401 )

-organizeaza cancelaria domneasca

-bate primele monezi de argint

-din timpul sau ateaza titulatura prin care urmasul sau Roman I Musat se va intitula mare
singur stapanitor al Moldovei de la munti la mare.

In timpul lui Roman Musat se uneste Moldova de Sus cu Moldova de Jos.

FORMAREA DOBROGEI

Si in Dobrogea, mai precis in teritoriul dintre Dunare si mare, ca pe intreg teritoriul locuit de
romani s-au constituit statulete mici: cnezate, voievodate, jupanate, tari. Astfel in anul 943, o
inscriptie de la Mircea Voda aminteste de jupanatul lui Dimitrie, sec. 10. Tot pentru secolul
10 se vorbeste despre un sef local Gheorghe, asa cum rezulta dintr-o inscriptie romaneasca
descoprita in inventarul unei biserici din complexul de la Bsarabi Murfatlari.

Intre 971-1204 bizantii organizeaza intre Dunare si mare tema Paristion sau Paradunavon
condusa de un strateg, de exemplu Teodor, strateg de Distra.

Pentru secolul 11 Ana Comnena in lucrarea Alexiada, comsemneaza existenta unor sefi locali:
Tatos cu centru la Dârstor, Sestlav cu centrul in NV Vicina, Satza cu centrul la NE Prestlav

Tot Ana Comnena vorbeste de un sef local cu numele de Pudila in 1094

In secolul 13 intre Mangalia si Varna, la 1230, este consemanta Tara Cavarnei, pentru ca la
1320 sau 1325 existand o puternica populatie crestina sa fie numit un Mitropolit la Varna si
Carbona.

1346 – documentele vorbesc despre un sef local cu numele de Balica care se amesteca in
razboiul civil din Impreiul Bizantin, ajutand cu un corp de oaste de 1000 de soldati pe Ana de
Sovoia.

Dupa 1347 Dobrotici va strange si va uni teritoriile intr-un singur stat numit Dobrogea. Acest
lucru a fost posibil intrucat imparatul bizantin il va numi despot echivaland cu independenta
politica a statului.

Urmasul lui Dobrotic, Ivanca (Ivancul) bate moneda in 1386, incheie un tratat comercial cu
genovezii, dar in lupta impotriva turcilor cade, 1388, Dobrogea fiind unita cu Tara
Romaneasca in timpul lui Mircea cel Batran (1386-1418).

16
Din secolul al 9-lea pe intreg teritoriul locuit de români, inclusiv si in Transilvania s-au creat
numeroase formatiuni prestatale feudale românesti care se numeau voievodate sau ducate,
cnezate, tari libere.

Pentru secolul 10 exista o lucrare maghiara numita Faptele ungurilor sau Gesta Hungarorum,
mai exact Cronica lui Anonimus care ne vorbeste despre existenta romanilor si slavilor in
Transilvania la venirea ungurilor (Anonimus – secretarul regelui maghiar Bella al 3-lea ramas
necunoscut; este cronica de curte scrisa la cererea expresa a regelui sau a cercurilor
conducatoare maghiare; este scrisa in limba latina)

Vobeste despre:

-existenta romanilor si slavilor in Transilvania

-luptele duse de maghiari impotriva romanilor

-existenta celor 3 formatiuni prestatale romanesti: ducatul lui Gelu românul, Menumorut si
Glad

17
 INSTITUTIILE CENTRALE

1. DOMNIA

În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul al XIV-lea, domnul, care îşi
asuma şi titlul de mare-voievod:

– termenul „domn” provine din limba latină (” dominus” – titlu purtat de şefii statului roman
în timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor;

– sintagma mare voievod provine din slavonă şi înseamnă comandant militar;

– particula ,,I0” (prescurtare de la numele sacru „Ioannes”, înseamnă „cel ales de

Dumnezeu”) a fost introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe
tron;

– domnul era şi „singur stăpânitor”/”autocrator„, desemnand faptul că el era suveran, iar

statul său era independent;

– se considera că puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat în titlul oficial prin
formula „din mila lui Dumnezeu„;

– însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul;

Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv: domnul era ales dintre
membrii celor două familii domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Muşatinii – în
Moldova) de către Adunarea Ţării, formată din categoriile sociale privilegiate (stările din
Apus): boierii, clerul, curtenii.

2. SFATUL (CONSILlUL) DOMNESC

Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor,
fiii domnului (10-15 în Ţara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul Sfatului era acela de a
aproba sau de a respinge principalele acte ale suveranului; influenţa în alcătuirea şi
rolul Sfatului Domnesc era bizantină, prin filiera slavă, dar similară cu cele occidentale.

Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei şi Ţării Româneşti, şi nu aveau 0

specializare absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă a domnului.
Unii mari dregători (banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) aveau, mai ales,
atribuţii de ordin public, iar alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul), mai mult personale,
slujbe către domn şi suita sa.

3. ADUNĂRILE DE STĂRI  (ADUNĂRILE ŢĂRII)

Simbolizau „ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în special

în secolul al XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la sud şi est de Carpaţi).

18
În Ţara Românească şi Moldova erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni; se întruneau
când luau decizii importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor, declaraţii de război,
încheierea păcii, judecarea unor cauze de importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei
faţă de stat şi trimiterea de solii foarte importante.

4. ARMATA ŞI SISTEMUL DE APĂRARE

Organizarea militară confirmă progresele centralizării: „oastea cea mică” – armata

permanentă, formată din categoriile privilegiate, şi „oastea cea mare” – alcătuită din întreaga
populaţie aptă de serviciul militar, în scopul apărării ţării, şi care se convoacă în caz de
primejdie.

Un rol important în apărare îl aveau fortificaţiile, în special cetăţile cu  şanţ (Hotin, Soroca,
Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna – sistem de fortificaţii realizat de domnitorul
Ştefan cel Mare) şi întărirea şi reconstruirea cetăţilor Giurgiu, Turnu, Târgşor, Târgovişte, din
timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş.

lă si rasariteana prăbuşirea marilor 5. ADMINISTRAŢIA

Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în secolul
al XV-lea unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu; conducătorii
judeţelor şi ţinuturilor erau reprezentanţii domniei, cu atribuţii administrative, judecătoreşti,
executive şi fiscale (strângerea dărilor); în fruntea judeţelor se aflau judeţii (sudeţii), cu
atribuţii similare celor ale pârcălabilor, iar la conducerea ţinuturilor erau pârcălabii (ţinuturile
cu cetăţi) şi staroştii (ţinuturile de la marginea de nord – Cernăuţi, şi de sud – Putna).

În Transilvania erau mai multe tipuri de unităţi administrative, rezultat al suprapunerii

modelului ungaro-german celui tradiţional, precum şi al colonizării unor populaţii străine.

Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite, numit de
voievodul ţării, şi de un vicecomite numit de comite.

6. BISERICA

Cea mai importantă instituţie pe plan spiritual în Evul Mediu, Biserica a menţinut unitatea
spirituală a românilor. Biserica legitima toate instituţiile şi drepturile, inclusiv statele
medievale şi pe suveranii lor. Istoricul Constantin C. Giurescu afirma: „suntem în această
parte a Europei cei mai vechi creştini; creştinismul, ca şi graiul nostru, este de caracler
latin”.

Spre sfârşitul mileniului I d.Hr., creştinismul popular românesc era un fenomen de masă;
creştinarea nu a fost impusă de sus, ca în cazul tuturor vecinilor direcţi, ci s-a produs natural,
treptat, iniţial prin misionari.

În Ţara Românească, mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului Nicolae

Alexandru (1359), cu sediul la Curtea de Argeş.

19
LECTIA 2. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari.
(secolele XVIII-XX)

ausÎn secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii de
tradiţii, istorie, limbă şi cultură a tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile
boierilor în Ţara Românească şi Moldova. Un rol important în formarea conştiinţei naţionale
la români l-au avut reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru
Maior, ale căror scrieri istorice, literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi cultură a
românilor. Conştiinţa naţională a apărut mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns,
până la 1918, la toate categoriile sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora dintre oamenii
politici şi de cultură, care mai întâi au propus realizarea unor reforme sociale, politice şi
naţionale şi apoi au încercat să le pună în practică. În statele occidentale modernizarea a fost
susţinută în special de burghezie, categoria socială reprezentată de comercianţi, bancheri,
industriaşi, diverşi întreprinzători mari şi mici. În Ţările Române burghezia era destul de slab
reprezentată, prin câţiva proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel
mai important în modernizare l-au avut intelectualii cu studii în străinătate, în special la Paris;
mulţi dintre ei erau fii de boieri. Intelectualii români au avut ca model în special revoluţiile
politice şi reformele realizate în Franţa. Unii dintre domnitori, până la 1859, au fost
favorabili modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale, dar mai rar politice. Cele mai
multe reforme modernizatoare au fost adoptate în timpul lui Al. I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a fost

Imperiul otoman, care accepta cu greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-
au opus reformelor sociale, iar domnitorii, reformelor care le reduceau puterea politică. Un
caz special îl reprezintă Rusia, care până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar
după aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme.

Proiecte politice din Principatele Române până la jumătatea secolului al XIX-lea:

a. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)

Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi direct de
către Sultanul turcilor, din rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. turcii
au sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor împotriva suzeranităţii otomane. Epoca
fanariotă a început în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.
În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie financiară foarte
dificilă, iar majoritatea locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii
permanente a tributului către Imperiul otoman, creşterii birurilor şi taxelor către stat şi datorită
corupţiei care era atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată.

Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea mică nici cea mare nu au mai
fost convocate. Domnitorul era apărat de o gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi numiţi
arnăuţi, care erau albanezi.
 
Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi au avut şi o
contribuţie importantă la începerea procesului de modernizare în Ţările Române. Cei mai
20
mulţi dintre ei erau adevăraţi oamenii de cultură, cu studii şi cunoscători ai mai multor limbi
străine.
Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1731-1749). El a
domnit alternativ în Ţara Românească şi Moldova şi a făcut în ambele ţări importante reforme
sociale şi administrative:

 a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor libertate personală. Pentru

că ţăranii nu au primit pământ, majoritatea au rămas să muncească în continuare
pământul boierilor, prestând munci agricole în schimbul loturilor primite. Aceştia s-au
numit ţărani clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită);
 a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate. Până atunci
existau tot felul de impozite şi taxe pe diverse produse: văcărit, porcărit, vinărit etc.
Cea mai importantă era fumăritul, care era un impozit pe coşul casei (de fapt pe
familie; acolo unde erau mai multe fumuri, era o familie mai mare);

Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor români

şi-a dat seama că societatea românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua
existenţa. Boierii au început să redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat
domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine: Turciei, Austriei, Rusiei şi la începutul
secolului al XIX-lea şi Franţei. Boierii reformişti au alcătuit gruparea numită partida
naţională deoarece se opunea domniilor străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în
Ţările Române în număr mare în timpul domniilor fanariote. Majoritatea acestor proiecte
cereau:

 înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor Române în

raporturile cu Imperiul otoman, ca în vremea marilor voievozi. 
 reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii care să
limiteze puterea domnitorilor. Au fost chiar şi proiecte care au propus transformarea
ţării în republică.
 unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia de a evita o
intervenţie armată otomană în Ţara Românească, spunând că revolta este împotriva
fanarioţilor şi nu a turcilor. De asemenea, ca să ridice ţara la luptă, a inclus şi revendicări
sociale, dar având grijă să amintească ţăranilor să nu facă pagube boierilor români patrioţi.
Cel mai important document  elaborat de Tudor a fost Cererile norodului românesc, un proiect
de organizare a ţării prin care să se limiteze abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale
acestuia erau:

 limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru);

 plata impozitelor de către categoriile scutite;
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului;
 înfiinţarea unei armate naţionale;
 numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului cumpărării
funcţiilor.

Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate şi au arătat

pragmatismul programului revoluţionar susţinut de Tudor Vladimirescu. În anul 1822 sultanul

21
a consimţit la înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea la domnii pământeni, atingându-se
astfel principalul scop al revoluţiei. Prin Tratatul de la Adrianopol (1829), dintre Rusia şi
Imperiul otoman, s-a revenit la libertatea comerţului în Ţările Române. În 1831, 1832, prin
adoptarea primelor constituţii, Regulamentele Organice, s-au pus în aplicare alte două dintre
prevederile Cererilor norodului românesc şi anume desfiinţarea vămilor interne şi înfiinţarea
armatei naţionale. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare
înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea la domniile pământene. În 1822 turcii au numit ca
domnitori pe Grigorie Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în
Moldova. Deşi cei doi domni au încercat unele reforme, ei s-au confruntat cu o grava criză
financiară. 
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la
Adrianopol, Rusia devenea putere protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea
că acest stat avea dreptul să intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor Române în faţa
Imperiului otoman dar şi că avea un anumit drept de control asupra politicii acestora. Tot
acest tratat a prevăzut şi libertatea comerţului în Ţările Române, fără obligaţia de a
aproviziona Imperiul otoman. Protectoratul rusesc a avut în primă instanţă un rol
modernizator pentru ca apoi să devină o piedică în calea schimbării.
 
Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins Imperiul otoman să accepte
adoptarea unor legi cu valoare constituţională în Principatele Române. Aceste prime
constituţii s-au numit Regulamente organice.
Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în 1831, iar cel pentru
Moldova în 1832. Regulamentele organice prevedeau separaţia puterilor în stat. 

 Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din

boieri. Marii boieri erau membrii de drept ai Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni
se alegeau deputaţi prin vot cenzitar (votau doar cei cu avere). Adunarea Obştească
avea ca atribuţii alegerea domnitorului, votarea legilor şi votarea bugetului. 
 Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6
miniştrii. Domnitorul era ales pe viaţă de către Adunare. El avea următoarele atribuţii:
numea şi revoca miniştrii, putea dizolva Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi
protectoare, conducea miliţia naţională, avea drept de graţiere.

Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul politic paşoptist

Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor europene, având
ca scop înlocuirea regimurilor politice absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale,
adoptarea unor constituţii moderne (care să prevadă respectarea drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), extinderea dreptului de vot, împroprietărirea ţăranilor,
reforme pentru muncitori.
Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist). Obiectivele
revoluţiei de la 1848 pot fi deduse din proiectele politice elaborate, din articolele din presa
vremii, din memoriile revoluţionarilor. Proiectul politic paşoptist românesc a cuprins, în mare,
următoarele revendicări:

 Politice:       - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile sociale,

acorda puteri prea mari domnitorului şi încuraja corupţia; adoptarea unor constituţii
moderne care să acorde drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
 Sociale:       - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.

22
Naţionale:  
- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică desfiinţarea
protectoratului rusesc şi a suzeranităţii otomane); 
- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia faţă de Rusia şi Turcia) ;
Desfăşurarea  revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara Românească şi Moldova:
Moldova (27 martie 1848)
Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza. Revolutionarii au alcătuit
un document, numit Petiţia-Proclamaţie

Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul revoluţionar spre aprobare.

Mihail Sturdza a discutat propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora;
nu a fost de acord doar cu două dintre revendicări, dealtfel cele mai importante: dizolvarea
Adunării obşteşti şi  înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În aceeaşi seară însă a organizat reprimarea
revoluţiei prin arestarea a 300 de persoane. Unii revoluţionari au reuşit să evadeze şi au plecat
în străinătate, continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina.

Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)

Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe Bibescu.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde a fost

prezentat  programul numit Proclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei
a fost unul radical, cerând: desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate
stările sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate
religioasă, responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, gardă naţională.  In final, revolutia a
fost infranta de interventia armatei otomane.

Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist. Programele revoluţiilor de la

1848 au cuprins cele mai importante revendicări politice ale românilor, preluând multe dintre
ideile proiectelor politice anterioare, cărora le-au dat însă o formă unitară şi aplicabilă.
Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de proiect, principalele reforme care vor fi înfăptuite
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor

Congresul de Pace de la Paris (1856). În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia
şi Turcia care se încheie cu înfrângerea Rusiei. În 1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia,
Turcia, Austria, Prusia (un stat german), Sardinia (sau Piemont, un stat italian) s-au întrunit  la
Congresul de Pace de la Paris pentru a discuta pacea dintre ruşi şi turci. La propunerea
Franţei, care susţinea unirea românilor, se analizează şi problema Principatelor. Turcia şi
Austria se opuneau unirii, Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state erau favorabile.
În Tratatul de Pace de la Paris (1856), actul adoptat la acest congres, exista o secţiune
separată pentru Principate, care prevedea:

23
  desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari
Puteri. Se păstra însă suzeranitatea otomană;
 Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
 Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale),
una în Ţara Românească şi alta în Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu
privire la organizarea ţării şi unire.

Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta
propunerile românilor. Datorită neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire trunchiată a
românilor. Ele adoptă un act numit Convenţia de la Paris care are rol de constituţie pentru
Principate. Aceasta prevedea: 

  unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei,
dar în fiecare principat să se aleagă câte un domn şi câte o Adunare (textual se spunea
Puterile publice vor fi încredinţate, în fiecare principat, unui domnitor şi unei adunări
elective) .
 singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani (care elabora
proiectele de legi) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (cea mai înaltă instituţie
judecătorească)
 Puterile  în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă – domn, Adunare,
Comisia Centrală, puterea executivă - domn şi guvern, şi puterea judecătorească.
 Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot
cenzitar.
 Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.
 Realizarea unirii
 Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul
că în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie să
ocupe funcţia de domnitor în ambele principate. Iată cum au evoluat principalele
evenimente care au dus la realizarea unirii: 
 - La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare.
 - La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de
voturi).
 - În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri
recunosc dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră iniţial,
vor recunoaşte şi ele acest act politic.
 - În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci realizarea unei uniri
depline.
 - În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea
deplină doar pe timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest sens.
 - În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu
Catargiu. Adunările se reunesc la Bucureşti, care devine capitala ţării.

Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern

 În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului paşoptist, prin
reformele înfăptuite de acesta. În viaţa politică s-au format două grupări politice, provenite
din partida naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi liberalii
(foştii revoluţionari de la 1848), care aveau două facţiuni, moderată şi radicală. Liberalii şi
conservatorii nu erau încă partide politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau
o organizare statutară: sediu, lider, filiale etc. Grupările erau reprezentate de personalităţi care

24
aveau în comun aceleaşi vederi privind organizarea statului. Proiectul de modernizare gândit
de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a două probleme fundamentale ale
societăţii româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului de vot. Cuza a colaborat
în realizarea acestui program cu liberalii moderaţi, întrucât conservatorii erau ostili
reformelor, iar liberalii radicali doreau un regim constituţional în care puterile domnitorului să
fie foarte reduse. După 1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns în conflict cu
toată clasa politică.
Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră majoritatea locurilor în
Adunare. Prim ministru era liderul grupării conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta
refuza realizarea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece
considera că se încălcă astfel dreptul de proprietate. El a rostit în Adunare un discurs în care a
spus voi prefera moartea, înainte de a se încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el
a fost asasinat; nici astăzi nu s-a emis vreo ipoteza plauzibilă cu privire la autorii asasinatului.
Cel mai important guvern a fost cel liberal moderat condus de Mihail Kogălniceanu (1863-
1865), în timpul căruia s-au realizat marile reforme. 
 
Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a

averilor mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte
mănăstiri. Mănăstirile închinate erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către
boieri, cu pământuri şi date în proprietatea călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de
cult deţineau o parte foarte mare din pământurile ţării de pe care toate veniturile
mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici români au dorit trecerea averilor lor
în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului otoman faţă de
această lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a
tuturor averilor mănăstireşti, care totalizau cam un sfert din terenul agricol al ţării.
Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe care cele greceşti au refuzat-o în
semn de protest faţă de actul statului român, sperând să câştige până la urmă bunurile
naţionalizate.
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de
numărul de vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15
ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă. Se puteau expropria maxim 2/3 din
suprafaţa unei moşii.
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi
obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea
pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
 adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Modernizarea României în timpul domniei regelui Carol I (1866-1914)

După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă la conducerea ţării
un prinţ străin, aşa cum prevedeau programele politice de la 1848 şi cererile Adunărilor ad-
hoc din 1857. Cu sprijinul Franţei este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
rudă cu regele Prusiei (Prusia este statul în jurul căruia s-a format Germania modernă, capitala
sa fiind chiar Berlin). Aducerea lui Carol I este aprobată prin votul poporului (un plebiscit
cerea să se răspundă prin da sau nu la întrebarea privind guvernarea României de către prinţul

25
Carol). Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881 cea
de rege). 

În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, guvernat după principiile
liberalismului (stat liberal). În 1866 este adoptată Constituţia liberală, una dintre cele mai
moderne din Europa vremii. Grupările politice liberalii şi conservatorii devin partide politice
moderne. Din punct de vedere economic şi cultural  este creată Banca Naţională a României
(1880), sunt construite căile ferate, se dau legi care pun bazele industriei naţionale, este
reorganizat învăţământul, este creată Academia Română.
România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan internaţional. În 1877 are loc războiului de
independenţă în urma căruia ţara noastră nu mai este vasală Imperiului otoman. Acest fapt
este recunoscut la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. După proclamarea regatului, în
1881, România este considerată una dintre cele mai importante state din zona Europei
răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare încât bulgarii i-au propus să
devină şi regele ţării lor (oferta este refuzată). 
Viaţa politică românească a fost dominată de partidele liberal şi conservator care au alternat la
guvernare şi au avut fiecare propriul proiect de modernizare.

Proiectele de modernizare liberal şi conservator*

Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875 (sub numele de Partidul Liberal), prin unirea
liberalilor moderaţi (gruparea Mihail Kogălniceanu) şi a liberalilor radicali (gruparea Ion C.
Brătianu şi C. A. Rosetti). Membrii săi erau în general marii burghezi (industriaşii, bancherii,
comercianţii) dar şi mici boieri. 
În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României aproape 30 de ani, în
alternanţă cu Partidul Conservator. Preşedinţii partidului au fost Ion C. Brătianu (1875-1891),
Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ionel Brătianu (1909-1927). Cea mai lungă guvernare a fost
în 1876-1888, prim-ministru  fiind Brătianu. 
Ideologia liberală şi proiectul de modernizare liberal. Liberalii doreau modernizarea
României prin realizarea unor reforme accelerate, având ca model statele dezvoltate din
occidentul Europei. De aceea ei au fost acuzaţi de conservatori că au importat modelul
occidental fără să-l adapteze la realităţile româneşti (acuzaţia este în parte exagerată). În
acelaşi timp ei au încurajat industria naţională şi comerţul românesc. Politica lor economică
era sintetizată în deviza prin noi înşine care presupunea sprijinul direct al statului pentru
industrializarea ţării şi folosirea capitalului românesc şi nu a celui străin. Această politică de
intervenţie a statului în economie era total opusă ideologiei liberale occidentale care mergea
pe principiul libertăţii economice totale şi neintervenţiei statului. Cele mai importante legi şi
reforme liberale au fost:

 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României(1880) şi a diverse instituţii de credit. 

 Legea de încurajare a industriei (1887) care acorda scutiri de taxe vamale şi terenuri
de construcţii (pe timp de 90 de ani) pentru cetăţenii români şi străini care înfiinţau
întreprinderi industriale cu un capital de 5000 de lei şi minim 25 de muncitori. 
 Pentru a apăra industria românească de concurenţa străină, au impus tarife vamale
protecţioniste (taxele vamale erau mai mari la acele articole care le concurau pe cele
româneşti). 

26
  Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza învăţământul
secundar în trei secţiuni: clasică, modernă şi reală; instituia bacalaureatul; reorganiza
şcolile de arte şi meşteşuguri, şcolile teologice şi pedagogice şi liceele militare. În
1896 ministrul Petru Poni înfiinţa grădiniţele de copii.

 
Ferdinand I (1914-1927) şi realizarea României Mari

Modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848, s-a înfăptuit în toate
punctele sale în timpul domniei regelui Ferdinand I. În 1918, după participarea României la
Primul război mondial, este realizat statul naţional unitar român (Marea Unire) prin alipirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. În 1922 Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi, la Alba-
Iulia, ca regi ai României Mari. În 1918 s-a dat şi legea care introducea votul universal, iar în
1919 au fost organizate primele alegeri pe baza sa. În 1921 s-a realizat o nouă reformă agrară,
mai amplă decât cea a lui Cuza, prin care România devine un stat în care predomină
proprietatea mică şi mijlocie. În 1923 a fost adoptată o constituţia democratică.
În acest moment programul secolului al XIX-lea unire, independenţă, împroprietărirea
ţăranilor, legislaţie modernă putem spune că era pe deplin realizat.

Unirea Basarabiei cu România

(27 martie /9 aprilie 1918)

             Desfăşurarea revoluţiei ruse a creat cadrul prielnic pentru unirea Basarabiei cu
România. După ce ţarul a fost detronat, populaţia provinciei începe să se organizeze.

            În primăvara anului 1917 apare Partidul Naţional Moldovenesc, care va coordona
lupta de eliberare naţională. Tot în acelaşi timp apare şi ziarul „Cuvânt moldovenesc”, condus
de Pantelimon Halipa, unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai unirii cu România.

            În octombrie 1917 la Chişinău are loc Congresul soldaţilor moldoveni care a hotărât
formarea primului parlament al provinciei  – Sfatul Ţării, condus de Ion Inculeţ şi alcătuit
din 84 de deputaţi moldoveni. În noiembrie Sfatul Ţării anunţă autonomia Basarabiei şi îşi
alege ca organ executiv un Consiliu al Directorilor. Situaţia în interior începe să fie tulburată
de soldaţii ruşi, care se întorceau de pe frontul din Moldova după încheierea armistiţiului cu
Germania. De asemenea, Ucraina, care urmărea separarea de Rusia, avea pretenţii de anexare
a Basarabiei.

            Pe 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească ,

cu statut de autonomie dar în cadrul Rusiei.

Pe 27 martie/ 9 aprilie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România.

 Unirea Bucovinei cu România

(15/28 noiembrie 1918)

27
             Pe aproape toată perioada Marelui Război, Bucovina a fost teatru de operaţiuni, fiind
de trei ori cucerită de ruşi şi recucerită de autro-ungari. În toamna anului 1918, în lunile
octombrie-noiembrie, când Dubla Monarhie se dezintegra, lupta naţională a românilor se
intensifica. Dar aici situaţia demografică nu era aceeaşi ca în Basarabia, politica de
germanizare, dar mai ales de slavizare (cu ucraineni şi ruteni) schimbase raportul între români
şi alogeni. Partea de nord, dintre Nistru şi Prut era populate mai ales de ucraineni, în timp ce
populaţia românească era mai densă în sud.

Trupele române intră în Cernăuţi pe 11 noiembrie şi obligă soldaţii ucraineni să se retragă. Pe

15 /28 noiembrie 1918 are loc la Cernăuţi Congresul General al Bucovinei, la care participă şi
reprezentanţi ai populaţiei germane, polone şi ucrainiene, congress care a votat în unanimitate
Unirea Bucovinei cu România, în fruntea guvernului rămânând, până la deplina unire
administrativă, Iancu Flondor.

Unirea Transilvaniei cu România

(18 noiembrie/ 1 decembrie 1918)

            Făcând parte din Imperiul Austro-Ungar, Transilvania participă activ la război, mulţi
dintre locuitorii săi fiind înrolaţi în armată şi obligaţi să lupte împotriva românilor.

La începutul lunii octombrie 1918 se formează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii

Româneşti, condus de Take Ionescu, care publică ziarul La Roumanie. e 18 /31 octombrie
1918, la iniţiativa fruntaşului social-democrat, Ion Flueraş, se formează la Budapesta
Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.)   Pe 6 noiembrie C.N.R.C. înaintează un
manifest naţiunii române, în care arată că el reprezintă această naţiune care are dreptul la
autodeterminare şi îndeamnă populaţia românească să-şi organizeze gărzi înarmate pentru a se
apăra de atacurile gărzilor maghiare.    Pe 1 decembrie/ 18 noiembrie 1918 are loc Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia, la care participă 1228 de delegaţi. Alături de ei vin şi
aproximativ 100.000 de locuitori din majoritatea aşezărilor Transilvaniei. Vasile Goldiş a citit
Rezoluţia de unire

28
 Fapte istorice ale modernizării (proiecte şi reforme)
schema intregii lectii

 Regimul fanariot (secolul XVIII, înc. sec. XIX):

o reformele fanariote
 desfiinţarea şerbiei,
 introducerea funcţionarilor publici plătiţi (administraţia modernă),
 primele coduri de legi.
o proiectele boiereşti propun:
 revenirea la domniile pământene, reforme interne, 
 autonomia internă,
 unire românilor.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821)

 obiectivele revoluţiei: înlăturarea domniilor fanariote, reforme pentru toate categoriile

sociale.
 Proiectul Cererile norodului românesc: 

 limitarea boierilor greci din Divan, 

 plata impozitelor de către categoriile scutite,
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului,
 înfiinţarea unei armate naţionale.

 Regulamentele organice (1831, 1832)

o reforme
 separaţia puterilor în stat
 introducerea votului cenzitar
 crearea justiţiei moderne (cu funcţionari speciali: judecători, procurori
avocaţi)
 desfiinţarea vămilor interne
o păstrarea unor realităţi specifice evului mediu:
 sunt menţinute privilegiile boiereşti
 nu se prevăd drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
 
 Revoluţiile de la 1848
o obiectivele revoluţiilor: revoluţiilor: adoptarea unor constituţii moderne,
împroprietărirea ţăranilor, unirea românilor şi independenţa.
o proiecte de modernizare:

 Petiţia – Proclamaţie de la Iaşi – program moderat

o cere respectarea Regulamentului Organic.
 Proclamaţia de la Islaz – program radical, prevede:

 desfiinţarea privilegiilor, 
 împroprietărirea ţăranilor, 
 domn ales pe 5 ani din toate categoriile sociale,
 Adunare aleasă din toate categoriile sociale

29
  câteva reforme au fost realizate de către guvernul revoluţionar din Ţara
Românească (desfiinţarea privilegiilor, abolirea Regulamentului Organic) dar
acestea au fost anulate după înfrângerea revoluţiei.

 Unirea Principatelor Române (1859)

o Congresul de Pace de la Paris (1856) – hotărăşte întrunirea adunărilor ad-hoc.
o Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857) cere:
 unirea Principatelor într-un singur stat
 conducerea unui prinţ străin
o Convenţia de la Paris (1858), ţine loc de constituţie şi prevede:
 unirea Principatelor într-un stat, dar cu instituţii politice alese separat
(domn, Adunare, Guvern),
 drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
 desfiinţarea privilegiilor.
o Dubla alegere a lui Cuza (5 şi 24 ianuarie 1859);
o Marile puteri recunosc unirea deplină, acceptând unificarea Adunărilor şi
guvernelor, doar pe timpul vieţii lui Cuza (1861).
 
 Domnia lui Al. Ioan Cuza (1859-1866)
o principalele reforme (1863-1865):
 secularizarea averilor mănăstireşti,
 reforma agrară: împroprietărirea ţăranilor, în funcţie de numărul de vite
deţinute,
 învăţământul primar gratuit şi obligatoriu,
 înfiinţarea universităţilor (Iaşi, Bucureşti).
o regimul autoritar (1864-1866):
 dizolvarea Adunării;
 noua lege electorală prevede scăderea censului;
 noua constituţie, Statutul Dezvoltător…, prevede:
 două camere ale Parlamentului (Adunarea Deputaţilor şi
Senatul)
 puteri mari pentru domnitor
 domnul are singur iniţiativă legislativă,
 numeşte majoritatea membrilor Senatului.

 Domnia regelui Carol I (1866-1914)

o reforme:
 adoptarea Constituţiei liberale (1866),
 crearea partidelor politice moderne (Partidul Liberal, Partidul
Conservator),
 proclamarea României ca regat (1881),
 crearea Băncii Naţionale a României (1881),  
 legi de încurajare a industriei,
 reorganizarea învăţământului (1898) – se instituie bacalaureatul.
o politică externă:
 recunoaşterea independenţei (Tratatul de la Berlin, 1878),
 proclamarea independenţei (1877),
 aderarea României la Puterile Centrale (1883),
 participarea la al Doilea Război balcanic (1913).
 

30
  Domnia regelui Ferdinand I (1914 -1927)
o reforme:
 formarea statului naţional unitar (Marea Unire, 1918),
 votul universal (1918),
 reforma agrară (1921),
 constituţia democratică (1923).
o politică externă:
 participarea la Primul război mondial (1916-1918)
 recunoaşterea internaţională a Unirii (Saint-Germain - 1919, Trianon -
1920)

problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile conducătorilor si lipsa

de experienta a electoratului, au dus la deterioarea mecanismelor constitutionale şi la
concentrarea puterii in mainile executivului. In aceste conditii viitorul democratiei este tot mai
mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta respectă regulile constitutionale,
regimul respectiv evoluează in sens democratic, cum a fost in Cehoslovacia. In schimb in alte
state, ca de exemplu Polonia, solutia a fost spre autoritarism.
        Marea criză din 1929-1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confruntă cu
grave probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta,
Olanda, Belgia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile
democratice supravietuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se
instalează regimuri autoritare.

        

31