Dinu Roxana, 12 A

Eseu despre Romanitatea românilor

Ideea romanității românilor este una fundamentală pentru istoria noastră, fiind elementul care
ne definește indentitatea lingvistică și culturală. La baza acestei idei stau câteva elemente
demonstrate de studiile istorice : că românii au o descendenţă romană, că pe teritoriul fostei
Dacii a existat o continuitate a daco-romanilor şi apoi a românilor, că indiferent unde au locuit a
existat o unitate de neam şi limbă a românilor. A vorbi despre romanitatea românilor înseamnă
deci a face referire la toate aceste elemente.

Romanitatea românilor a fost și este un topic amplu dezbătut, originile poporului român și ale
limbii române reprezentând un element vital în conștiința românească și identitatea națională.
Secole de-a rândul, cronicari, oameni istorici și geografi au întocmit lucrări și cercetări pe
această temă, dorind să demonstreze continuitatea romană pe teritoriul Daciei după retragerea
aureliană din anul 271.

O cauza a abordării romanității românilor de către istoricii străini a fost, trezirea conștiinței
populației pentru a opri expansiunea otomană, Țările Române jucând un rol important în
cruciadele antiotomane. Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut acea teorie (numită şi
teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la
sudul Dunării de unde au emigrat  apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută între
istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi
formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.

Ideea romanităţii românilor este menţionată apoi în secolul al XV-lea de către umaniştii italieni
(Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini ) care încercau
astfel să arate moştenirea civilizaţiei antice, dar şi în secolul al XVI-lea, odată cu răspândirea
ideilor umaniste în spaţiul românesc. Acestea determină apariţia tiparului şi a scrisului în limba
română, ceea ce arată conştiinţa romanităţii la români.

O alta cauză a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor ar fi că fiecare popor

este interesat să afle cât mai multe despre modul în care a luat naştere. Fiecare naţiune doreşte
să cunoască în mod cât mai precis cine au fost strămoşii săi şi cum a apărut pe scena istoriei..
Datorită acestui interes, discuţiile despre originea popoarelor au primit, în decursul vremii, şi o
importanţă de natură politică. În fiecare scriere despre originea unui popor există, pe lângă
argumente ştiinţifice, şi multă exagerare şi fantezie, datorate mai ales faptului că istoricii s-au
străduit să reconstituie evenimentele la multă vreme după ce s-au petrecut.

Primii autori români care și-au pus problema originii poporului din care făceau parte au
fost cronicarii din secolul al XVII-lea, Grigore Ureche, Miron Costin și Stolnicul Constantin
Cantacuzino. Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei și Miron Costin în De neamul
moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină. De la Râm ne tragem și cu a lor cuvinte ni-i
amestecat graiul. Stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Țării Românești a subliniat
continuitatea de viață a dacilor sub stăpânire romană, unitatea şi continuitatea lor.

De asemenea, Romanitatea romanilor a fost sustinuta de : Dimitrie Onciul, Dimitrie Fotino,

Mihail Kogalmiceanu, Alexandru Rosetti, Nicolaie Iorga,Vasile Pirvan,Gheorghe Bratianu
Dinu Roxana, 12 A

precum si de istorici si filologi romani alaturi de istorici straini printer care se numara si : David
Prodan, Emil Petrovici, Nicolae Dragan, Theodor Mommsen etc.

Teoriile istoriografice tendenţioniste referitoare la formarea poporului român au fost lansate în sc
opul menţinerii controlului asupra teritoriilor româneşti de către statele dominante, în condiţiile
luptei pentruemancipare naţională a românilor din provinciile româneşti aflate sub stăpânire
străină.

În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei
Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind
părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la
sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum
şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării
în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea
unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor
lui Traian. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene
(S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J.
Troster). Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este
readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler.
Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei
vechi a românilor şi va fi denumită “roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să
demonstreze exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la
dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de
stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la
retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării.

Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică
din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui.

Ideea romanității are și acum un rol foarte important în scrierile istorice. Înainte de anii 1989
însă, nu a fost tratat ca un lucru cert, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, când Ardealul
era sub conducere maghiară. În această perioadă Școala Ardeleană a fost cea care susținea
drepturile naționale ale românilor ardeleni, prin reprezentanți ca Inocențiu Micu-Klein, Gheorghe
Șincai sau Petru Maior. Secolul al XIX-lea este cel în care s-a consolidat conștiința românilor, iar
opere care ajutau la înțelegerea fenomenului au apărut după anii 1918. Pe perioada comunistă,
datorită sovietizării culturii și a naționalismului agresiv, problema romanității a cunoscut
denaturări și exagerări, însă după 1989 acesta s-a echilibrat, romanitatea românilor fiind
acceptată ca un lucru cert, care nu mai necesită alte demonstrații.