Portofoliu

Istorie
Bacalaureat 2021

Realizat de Moroșanu Denis Gabriel

Material predat de profesor Păiuș Cătălin

1
 AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE
ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC (SECOLELE XIV-XVIII)

Formarea statelor medievale românești (pe baza

autonomiilor locale)

(Introducere)
La începutul Evului Mediu s-a desfășurat procesul de formare al statelor medievale
românești, care au avut la bază autonomiile locale denumite de marele istoric Nicolae Iorga
și cu termenul de “romanii populare”.

Transilvania (spațiul intracarpatic)

Primele autonomii locale din Transilvania sunt atestate în secolul IX în documentul
numit „Gesta Hungarorum” (faptele ungurilor).

Aceste autonomii erau conduse de voievozi:

➢ Gelu, în podișul Transilvaniei cu centrul la Dăbâca
➢ Glad, în Banat cu centrul la Cuvin
➢ Menumorut, în Crișana cu centrul la Bihrea
În acest document, Gelu este singurul căruia i se amintește originea de român (blach).
La sfârșitul secolului IX, începutul secolului X, acești voievozi vor intra în conflict cu
triburile maghiare venite din Panonia (Ungaria), conduse de Arpad. Un exemplu în acest sens
îl reprezintă conflictul dintre Gelu și căpetenia maghiară Tuhutum.

În secolul XI, în documentul “Legea Sfântului Gerard” sunt amintiți alți doi
conducători de autonomii locale din Transilvania:

➢ Ahtum, în Banat cu centrul la Morisena

➢ Gyla, în podișul Transilvaniei cu centrul la Bălgrad
(AlbaIulia)
La începutul secolului XI, acești conducători vor intra în conflict și vor fi învinși de regele
maghiar Ștefan I care începuse politica de cucerire a Transilvaniei.

În perioada secolelor XI-XIII, regalitatea maghiară a dus o politică de cucerire a

Transilvaniei printr-o serie de acțiuni:

2
 ➢ Impunerea religiei catolice la o populație românească,
majoritar ortodoxă (primul episcop catolic a fost Simion cu
centrul la Bălgrad)
➢ Înlocuirea autonomiilor românești cu comitatele (primul
comitat a fost cel din Bihor în anul 1111)

➢ Colonizarea cu populații străine:

- Maghiarii (de origine finougrică)
- Sașii (de origine germanică și au avut un rol
economic)
- Secuii (de origine turcică și au avut un rol militar)
- Cavalerii Teutoni și cavalerii Ioaniți (care aveau
rolul de a contribui la răspândirea catolicismului
în spațiul extracarpatic)
Astfel, se poate afirma că la sfârșitul secolului XIII, Transilvania devenise voievodat
autonom sub suzeranitate maghiară.

3
 Țara Românească (spațiul de la S de Carpați)
Primele autonomii locale de la S de Carpați sunt amintite în secolul XIII în documentul
“Diploma cavalerilor Ioaniți” din 1247. Aceste autonomii erau reprezentate de:

➢ Voievodatul lui Litovoi, în dreapta Oltului, având în

stăpânire și Țara Hațegului.
➢ Voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului, având în
stăpânire și Țara Făgărașului.
➢ Cnezatele lui Ioan și Farcaș, în Oltenia.
Cu excepția voievodatului lui Seneslau, celelalte 3 erau autonomii, se aflau sub
dominație maghiară. De aceea în perioada anilor 1277-1279, Litovoi încearcă să înlăture acea
dominație, dar este ucis în luptă. Tot atunci este luat prizonier și fratele său Bărbat care se va
răscumpăra în schimbul unei mari sume de bani.

Cel care a reușit unificarea tuturor autonomiilor locale de la S de Carpați și să pună

bazele statului medieval Țara Românească în secolul XIV, a fost voievodul Basarab I
(13101352). În 1330, Basarab I intră în conflict cu regele maghiar Carol Robert de Anjou, care
invadase Țara Românească. Acesta refuză propunerile de pace ale lui Basarab și astfel bătălia
decisivă are loc la Possada (9-12 noiembrie 1330). Aici Basarab obține o mare victorie și
câștigă independența Țării Românești. Principalul document care relatează această bătălie
este “Cronica pictată de la Viena”.
Țara Românească se va consolida în timpul urmașilor lui Basarab:

➢ Nicolae Alexandru (care a întemeiat prima mitropolie ortodoxă a Ț.R.)

➢ Vladislav Vlaicu (care a bătut primele monede de argint)

În cazull formării Țării Românești, tradiția istorică amintește de legenda voievodului

Negru Vodă din Țara Făgărașului.
În perioada anilor 1290-1291 (secolul XIII) regele maghiar Andrei al III-lea a desființat
autonomia românească din Țara Făgărașului. În acest context s-a înregistrat legenda
“descălecatului” voievodului Negru Vodă care ar fi trecut munții la S de Carpați împreună cu
oamenii lui. El s-a stabilit în zona Câmpulung (S!) și potrivit legendelor, ar fi întemeiat statul
medieval Țara Românească.

4
 Moldova (spațiul de la E de Carpați)
Formarea statului medieval Moldova, are la bază un dublu “descălecat” în secolul XIV,
al voievozilor Dragoș și Bogdan, originari din Țara Maramureșului.
În jurul anului 1352 s-a înregistrat “descălecatul” lui Dragoș, în N Moldovei. Aici el a
condus o “marcă de apărare” cu centrul la Baia, înființată de regalitatea maghiară împotriva
atacurilor tătarilor.
În jurul anului 1359 se înregistrează cel de-al doilea “descălecat”, cel al voievodului
Bogdan. Având ajutorul boierilor moldoveni, Bogdan îi înlătură pe urmașii lui Dragoș, îl
învinge pe regele maghiar Ludovic I și câștigă independența Moldovei (1364-1365).
Principalul document care relatează aceste evenimente este „Cronica lui Ioan de la
Târnave”.
În a II-a jumătate a secolului XIV, Moldova se consolidează în timpul voievozilor:

➢ Petru I Mușat (a întemeiat prima mitropolie

ortodoxă a Moldovei)
➢ Roman I Mușat ( a extins teritorial Moldova de la
Carpați până la Marea Neagră și Nistru)

5
 Dobrogea (spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră)
Primele autonomii locale din Dobrogea sunt atestate în secolul X, ele fiind conduse
de:

➢ Jupan Dimitrie (943 – conform inscripției

descoperite în localitatea Mircea Vodă)
➢ Jupan Gheorghe (992 – potrivit inscripției
descoperite în complexul arheologic Basarabi-
Murfatlar)
Tot în secolul X, Dobrogea a revenit în sfera de influență bizantină, atunci când în anul
971 bizantinii au organizat aici o unitate teritorial-administrativă ”Thema Paristrion”.

În secolul XIV, cel care a reușit să unifice toate autonomiile dintre Dunăre și mare, și
să pună bazele statului medieval Dobrogea, a fost conducătorul Dobrotici. Fiul său, Ivanco,
se desprinde din sfera dominației bizantine, dar în 1388 este ucis într-o luptă contra turcilor.
În această situație, în același an, Mircea cel Bătrân va alătura Dobrogea la Țara Românească.

6
 Intituțiile centrale românești în spațiul extracarpatic în
Evul Mediu (sec. XIV-XVI)

Domnia
A reprezentat instituția centrală cea mai importantă din țările române extracarpatice în
Evul Mediu. În fruntea acesteia se afla un domnitor care avea titlul de „domn, mare voievod
și singur stăpânitor”. Tot în titulatura domnească se întâlnește și termenul „Io”, care
semnifică originea divină a puterii domnești.
Domnitorii își obțineau tronul în baza principiului ereditar-electiv. În Moldova, familia
domnitoare a fost cea a Mușatinilor, iar în Țara Românească cea a Basarabilor.
Între Domnie și Biserică există o strânsă colaborare, iar mitropolitul era considerat al
doilea om în stat și principalul colaborator al domnitorului.
Principalele atribuții ale domnitorului în Evul Mediu erau:

➢ Era considerat stăpânul întregului pământ.

➢ Era comandantul armatei.
➢ Judecător suprem.
➢ Avea dreptul de a bate monedă.
➢ Avea dreptul de a declara război și de a încheia pacea.

Sfatul domnesc
A fost o instituție centrală care avea rolul de a-l ajuta pe domnitor în conducerea țării.
Sfatul a fost înființat în secolul XIV și a fost format la început doar din marii boieri. Din
secolul XV, Sfatul este format doar din boierii cu dregătorii (funcții):

➢ Logofătul
➢ Stolnicul
➢ Vornicul
➢ Postelnicul
Principalul personaj al sfatului era mitropolitul, considerat al doilea om în stat și
principalul colaborator al domnitorului. Cele mai importante dregătorii din Evul Mediu din
țările române au fost:

➢ În Moldova: portarul Sucevei

➢ În Ț.R.: banul Craiovei (banul Olteniei)

7
 Armata
Având și titlul de „mare voievod”, domnitorul era și comandantul armatei. În Evul
Mediu, armata țărilor române era de două tipuri:

➢ „Oastea cea mică”, armata permanentă, formată din

dregătorii domnești, garda domnitorului și steagurile
marilor boieri.
➢ „Oastea cea mare”, era formată din toți bărbații țării
capabili să lupte și se aduna doar în caz de război. Un
exemplu în acest sens are loc în 1475, atunci când
Moldova a fost atacată de o armată otomană de
aproape 120.000 de soldați. În această situație, Ștefan
cel Mare reușește să strângă oastea cea mare de
aproape 40.000 de oșteni și să obțină marea victorie
de la Vaslui.
Sistemul militar al țărilor române era completat și de cetățile de apărare: Suceava,
Neamț, Chlilia, Cetatea Albă etc.

Biserica
A fost o instituție atât cu rol religios cât și politic. În fruntea Bisericii Ortodoxe Române
se afla mitropolitul, considerat al doilea om în stat și principalul colaborator al domnitorului.
La cererea domnitorului, mitropolitul avea dreptul de a conduce delegațiile diplomatice
(solii) și de a ține locul domnitorului în caz de „vacanță a tronului”.
În Țara Românească, în 1359 la Argeș, domnitorul Nicolae Alexandru a înființat prima
mitropolie ortodoxă, care a fost recunoscută de Patriarhia de la Constantinopole, în schimb,
în Moldova, atunci când în 1386 la Suceava, Petru I Mușat, a înființat prima mitropolie
ortodoxă, aceasta nu a fost recunoscută de către Patriarhia de la Constantinopole. Abia în
timpul lui Alexandru cel Bun, între anii 1401-1402, Patriarhia va recunoaște mitropolia
Moldovei.

8
 Instituții centrale în spațiul extracarpatic în secolul XVIII
(în timpul regimului fanariot)

La începutul secolului XVIII, Imperiul Otoman va impune în țările române

extracarpatice un regim fanariot, în Moldova în 1711, iar în Țara Românească în 1716.
Această denumire provine de la cartierul „Fanar” din Istanbul, de unde turcii alegeau
domnitorii fanarioți. Majoritatea acestora erau de origine grecească și cele mai cunoscute
familii fanariote au fost: Mavrocordat, Ipsilanti, Calimachi, Moruzzi etc.
Fanarioții plăteau mari sume de bani sultanului atât pentru cumpărarea cât și pentru
păstrarea domniilor.
Domniile fanariote erau scurte ca durată de timp (2-3 ani) iar domnitorii erau în
permanență mutați dintr-o țară în alta. Spre exemplu, Constantin Mavrocordat a avut 10
domnii (6 în ȚR și 4 în Moldova).
Se observă astfel, în secolul XVIII o modificare în sistemul instituțional al țărilor române
în timpul regimului fanariot. Această modificare se reflectă în primul rând în decăderea
(declinul) instituțiilor centrale (Domnia, Armata etc).
În 1822, după revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, Imperiul Otoman renunță la
domniile fanariote și se revine la domniile pământene (românești). Primii domnitori după
regimul fanariot au fost: Ioniță Sandu Sturdza (în Moldova) și Grigore Dimitrie Ghica al IV-lea
(în Țara Românească).

9
 Instituții centrale în spațiul intracarpatic

Secolele XII-XVI
În perioada secolelor XI-XIII, regalitatea maghiară a dus o politică de cucerire a
Transilvaniei printr-o serie de acțiuni. Astfel, la sfârșitul secolului XIII se poate afirma că
Transilvania intrase sub stăpânire maghiară și avea statutul de voievodat autonom sub
suzeranitate maghiară. În fruntea acestuia, se afla un voievod care era vasal (supus) regelui
Ungariei și de aceea avea puteri (atribuții) limitate (fiscale, administrative, militare).
O altă instituție centrală din această perioadă din Transilvania au fost
„Adunările/Congregațiile generale ale nobilimii”. Acestea au fost convocate pentru prima
oară în 1228 la Deva, de către voievodul Roland Borșa și la care au participat și românii
(ultima participare a românilor la aceste adunări a fost în 1355).
Instituția voievodatului a rezistat până în secolul XVI (1541), când Transilvania a intrat
sub stăpânire otomană.

Secolele XVI-XVII
În 1541 Ungaria este cucerită de otomani și transformată în Pașalâc (Pașalâcul de la
Buda). Și Transilvania intră sub stăpânire otomană și capătă statutul de „Principat autonom
sub suzeranitate otomană”. În fruntea acestuia se afla un principe care era vasal sultanului.
De aceea atribuțiile acestuia erau limitate (fiscale, administrative, militare). Principele era
ales de Dietă și confirmat de către sultan.
Și în timpul stăpânirii otomane, situația românilor din Transilvania era deosebit de
grea, ei fiind total lipsiți de drepturi, fiind considerați „tolerați”.
Stăpânirea otomană a durat până la sfârșitul secolului XVII (1699), când prin „Tratatul de
la Karlowitz”, Transilvania intră sub stăpânire austriacă (habsburgică).

10
 SPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI
CONFLICT ÎN EVUL MEDIU ȘI LA ÎNCEPUTURILE
MODERNITĂȚII

Acțiuni cu caracter militar (bătălii, confruntări, conflicte) în secolul

XIV
Secolul XIV a fost marcat de personalitățile unor mari domnitori români precum
Basarab I (1310-1352) și Mircea cel Bătrân (1386-1418), care s-au implicat activ în acțiunile
cu caracter militar de la acea vreme pentru apărarea Țării Românești.
În prima jumătate a secolului XIV are loc procesul de formare al statului medieval
Țara Românească, în timpul voievodului Basarab I, care a reușit să unifice toate autonomiile
locale de la S de Carpați. În 1330, el intră în conflict cu regele maghiar Carol Robert de Anjou,
care invadase Țara Românească. Acesta refuză cererile de pace ale voievodului român care
se oferea să-i dea 7.000 de mărci de argint, echivalentul a 74 kg de aur. Astfel, bătălia
decisivă are loc la Possada (9-12 noiembrie 1330) și care se încheie cu victoria lui Basarab
care câștigă și independența Țării Românești. Principalul document care relatează această
bătălie este „Cronica pictată de la Viena”.
Încă de la începutul domniei, Mircea cel Bătrân a înțeles pericolul pe care îl
reprezintă Imperiul Otoman și de aceea în 1389 el acordă ajutor sârbilor contra turcilor în
bătălia de la „Kossovopolje”(Câmpia mierlei).
În 1395 puternicul sultan Baiazid Fulgerul, invadează Țara Românească aducând cu el și
un pretendent la tron, pe Vlad Uzurpatorul. În această situație, Mircea aplică „tactica
pământului pârjolit” și îi atrage pe turci într-o zonă strâmtă și mlăștinoasă. În data de 17 mai
1395, Mircea obține marea victorie de la Rovine, împotriva sultanului Baiazid.
Unii istorici susțin pe bază de documente că la Rovine s-au purtat două bătălii, prima
având loc în toamna anului 1394.
La sfârșitul secolului XIV a crescut amenințarea otomană asupra țărilor din SE Europei.
În această situație, regele maghiar Sigismund de Luxemburg, organizează o mare cruciadă
anti-otomană, la care vor participa cavaleri creștini din toată Europa. La această cruciadă se
va alătura și domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân (care îi învinsese pe turci la
Rovine în 1395). Cunoscând tactica de luptă a turcilor, Mircea a cerut să dea el primul atac,
dar a fost refuzat de ducele Burgundiei.
Astfel, cruciada de la Nicopole din toamna anului 1396, se va încheia cu victoria turcilor
și dezastrul armatelor creștine.

11
 Acțiunile cu caracter diplomatic (relațiile internaționale) din secolul
XIV

Secolul XIV a fost marcat de personalitățile unor mari domnitori români precum Petru
I Mușat (1375/1377-1392) și Mircea cel Bătrân (1386-1418), care s-au implicat activ în
acțiunile diplomatice de la acea vreme pentru apărarea țărilor române.

În a II-a jumătate a secolului XIV, Moldova se consolidează în timpul domnitorului

Petru I Mușat. În planul relațiilor internaționale, Petru I s-a orientat spre o apropiere de
Polonia, o mare putere creștină de la acea vreme. Astfel, în 1387 el încheie un tratat la Lvov,
prin care recunoaște suzeranitatea regelui polonez Vladislav Iagiello. Pentru a-și demonstra
fidelitatea față de regele polonez, Petru I îi acordă acestuia și un împrumut de 3.000 de
ruble.
Acest tratat a avut un caracter anti-maghiar prin care Petru I urmărea să protejeze
Moldova în fața politicii expansioniste a Ungariei.

La începutul domniei sale, relațiile lui Mircea cel Bătrân cu Ungaria erau tensionate.
De aceea el se va orienta spre o apropiere de Polonia, o mare putere creștină de la acea
vreme. În 1389 la Radom, prin intermediul domnitorului Moldovei Petru I, Mircea va încheia
un tratat de alianță cu regele polonez, Vladislav Iagiello.
Acest tratat a avut și un caracter anti-maghiar prin care Mircea dorea să protejeze Țara
Românească în fața politicii expansioniste a Ungariei. Tratatul de la Radom a fost reînnoit un
an mai târziu (1390) prin tratatul de la Lublin.

La sfârșitul secolului XIV s-a accentuat amenințarea otomană asupra țărilor din SE
Europei (inclusiv ȚR și Ungaria). Astfel, Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești, și
regele maghiar Sigismund de Luxemburg, vor lăsa deoparte vechile rivalități și se vor alia
împotriva turcilor. În data de 7 martie 1395, la Brașov, cei doi conducători vor semna primul
tratat de alianță anti-otoman din SE Europei. Prin acest tratat cei doi conducători își
promiteau ajutor reciproc în viitoarele bătălii contra turcilor.

12
 Acțiuni cu caracter militar din secolul XV

Secolul XV a reprezentat perioada de apogeu din Evul Mediu Românesc în care s-au
remarcat mari domnitori precum Alexandru cel Bun (1400-1432), Iancu de Hunedoara
(14411456), Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) și Ștefan cel Mare (1457-1504), care s-au
implicat activ în acțiunile militare de la acea vreme pentru apărarea țărilor române.

Încă de la începutul domniei, Alexandru cel Bun a continuat politica tradițională de

orientare a Moldovei spre o apropiere de Polonia, o mare putere creștină de la acea vreme.
Alexandru va încheia un tratat suzerano-vasalic cu Polonia prin care recunoștea
suzeranitatea regelui polonez Vladislav Iagiello.
În baza acestui tratat, Alexandru va acorda ajutor militar polonezilor contra cavalerilor
Teutoni în bătăliile de la Grunwald 1410 și Marienburg 1422.
În 1420, Moldova este atacată pentru prima oară de către turci, atunci când sultanul
Mehmed I încearcă să cucerească cetățile Chilia și Cetatea Albă. Deși nu primește ajutor din
partea Poloniei, Alexandru reușește însă să respingă atacul otoman.

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai importanți domnitori români din
secolul XV. El provenea dintr-o familie de nobili români din Transilvania de religie catolică. În
decursul vieții, el a deținut mai multe funcții politico-militare, precum, ban de Severin,
voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei.
În 1453 sultanul Mahomed al II-lea cucerește Constantinopolul, un simbol al
creștinătății ortodoxe (răsăritene). Din acest moment s-a deschis calea ofensivei otomane
spre Europa Occidentală.
Această ofensivă va fi însă oprită de Iancu în vara anului 1456. Atunci în fruntea unei
armate creștine (români, maghiari, sârbi), Iancu obține marea victorie de la Belgrad contra
sultanului. Din păcate, la câteva zile după victorie, Iancu moare răpus de ciumă și a fost
înmormântat în catedrala Soarelui din Alba Iulia. La aflarea veștii morții lui Iancu, papa Calixt
al III-lea declara „s-a stins lumina lumii”.

Încă de la începutul domniei, Vlad Țepeș a înțeles pericolul pe care îl reprezintă

Imperiul Otoman și de aceea refuză să mai plătească tribut și începe lupta anti-otomană.
În vara anului 1462, puternicul sultan Mahomed al II-lea invadează Țara Românească
aducând cu el și un pretendent la tron, pe Radu cel Frumos (fratele lui Vlad Țepeș). În
această situație, aplică „tactica pământului pârjolit” și îi atrage pe turci în apropiere de

13
Târgoviște (capitala ȚR). În noaptea de 16-17 iunie 1462, Vlad își deghizează soldații în haine
turcești și atacă prin surprindere tabăra otomană. Deși obține victoria, având forțele slăbite,
Vlad Țepeș se retrage în munți așteptând ajutorul aliatului său, regele maghiar Matei Corvin
(fiul lui Iancu de Hunedoara). Acesta refuză să-l ajute pe Vlad, și mai mult, îl arestează pe Vlad,
ținându-l închis la Buda până în 1476. Atunci, la cererea lui Ștefan cel Mare, Vlad este eliberat,
își recâștigă tronul, dar domnește doar 2 luni, fiind ucis de către turci prin trădarea marilor
boieri.

Cel mai important domnitor român din secolul XV a fost Ștefan cel Mare, care a
purtat numeroase bătălii contra turcilor pentru apărarea Moldovei.
În 1473, Ștefan refuză să mai plătească tribut turcilor și declanșează lupta antiotomană.
În iarna anului 1475, puternicul sultan Mahomed al II-lea ordonă atacarea Moldovei de o
armată de circa 120.000 de oameni, care a fost condusă de Soliman Pașa. În această situație,
Ștefan reușește să strângă „oastea cea mare” de aproape 40.000 de oșteni și aplicând
„tactica pământului pârjolit”, îi atrage pe turci într-o zonă strâmtă și mlăștinoasă.
În data de 10 ianuarie 1475, profitând de o ceață deasă, și dând dovadă de exemplu
personal, Ștefan obține marea victorie de la Vaslui (Podul Înalt).
Această bătălie este considerată cea mai mare victorie a românilor contra turcilor și la
acea vreme a stârnit admirația în întreaga Europă.

Deși au obținut marea victorie de la Vaslui (1475), Ștefan cel Mare era conștient de
faptul că sultanul Mahomed al II-lea pregătește o nouă invazie contra Moldovei. Acest lucru
s-a realizat în vara anului 1476, când însuși sultanul Mahomed al II-lea, în fruntea unei mari
armate, invadează Moldova, poruncind și tătarilor să atace în același timp. În această
situație, Ștefan este nevoit să-și împartă armata în două, îi învinge pe tătari pe linia Prutului,
dar îi înfruntă pe turci cu forțe mult reduse.
Având forțele slăbite, Ștefan suferă o mare înfrângere în bătălia de la Războieni (Valea
Albă). După înfrângere, Ștefan se retrage în munți pentru a-și reface armata în timp ce turcii
atacă cetățile Suceava și Neamț, dar acestea rezistă atacului otoman. Mai mult, armata
otomană este puternic afectată și de o epidemie de ciumă. În această situație, sultanul
Mahomed al II-lea ordonă retragerea fără a fi reușit să cucerească Moldova și să îl înlăture
pe Ștefan de la tron.

14
 Acțiuni diplomatice din secolul XV

Secolul XV a reprezentat momentul de apogeu din Evul Mediu Românesc care a fost
marcat de personalitățile unor mari domnitori precum Alexandru cel Bun (1400-1432), Iancu
de Hunedoara (1441-1456), Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) și Ștefan cel Mare
(14571504), care s-au implicat activ în relațiile diplomatice de la acea vreme pentru apărarea
țărilor române.

Încă de la începutul domniei, Alexandru cel Bun a continuat politica tradițională de

apropiere a Moldovei de Polonia, o mare putere creștină de la acea vreme. În 1402
Alexandru încheie un tratat suzerano-vasalic cu Polonia, prin care recunoștea suzeranitatea
regelui polonez Vladislav Iagiello. Acest tratat a fost reînoit în 1411 la Roman.
În baza acestui tratat, Alexandru acordă ajutor polonezilor contra cavalerilor Teutoni în
bătăliile de la Grunwald (1410) și Marienburg (1422). În schimb în 1420 atunci când Moldova
a fost atacată de către turci, Alexandru nu a primit ajutor din partea Poloniei, dar a reușit să
respingă atacul otoman.

(Acțiune militară și diplomatică) Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai
importanți domnitori români din secolul XV. El provenea dintr-o familie de nobili români din
Transilvania de religie catolică.
În 1443 Iancu organizează o mare expediție contra turcilor numită „Campania cea
lungă”. La începutul campaniei, Iancu obține victorii importante, iar sultanul Murad al II-lea
este nevoit să ceară pacea.
Astfel, în vara anului 1444, la Seghedin, Iancu încheie un tratat de pace cu turcii în
condiții avantajoase, pe o perioadă de 10 ani. Din păcate, la insistențele papei Eugeniu al
IVlea, Iancu nu respectă tratatul și reia ofensiva contra turcilor. De această dată, campania
se încheie cu victoria turcilor și dezastrul amatelor creștine în bătălia de la Varna (10
noiembrie 1444).

Încă de la începutul domniei, Vlad Țepeș a înțeles pericolul pe care îl reprezintă

Imperiul Otoman și refuză să mai plătească tribut turcilor. În această situație, Vlad se
orientează spre o apropiere de Ungaria, o mare putere creștină (catolică) de la acea vreme.
În 1460, Vlad semnează un tratat de alianță anti-otoman cu regele maghiar Matei Corvin (fiul
lui Iancu de Hunedoara). Prin acest tratat cei doi conducători își promiteau ajutor reciproc în
viitoarele bătălii contra turcilor.

15
 Din păcate, în 1462, atunci când Țara Românească a fost atacată de către turci, Matei
Corvin a refuzat să îl ajute pe Vlad, și mai mult, l-a arestat și luat prizonier pe domnitorul
român. Vlad va fi închis la Buda până în 1476, când la cererea lui Ștefan cel Mare el este
eliberat. Își recâștigă tronul, dar domnește doar două luni, fiind ucis de turci prin trădarea
marilor boieri.

După marea victorie de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, Ștefan era conștient de faptul
că pericolul otoman nu a trecut. De aceea, în data de 25 ianuarie 1475, Ștefan trimite o
celebră scrisoare circulară țărilor creștine din Europa, în care solicită sprijin și ajutor militar.
În schimb primește doar laude și încurajări.

Totuși în vara anului 1475, la Iași, Ștefan reușește să încheie un tratat de alianță
antiotoman cu regele maghiar Matei Corvin (fiul lui Iancu de Hunedoara). Prin acest tratat
cei doi își promiteau ajutor reciproc în viitoarele bătălii contra turcilor.

Spre sfârșitul domniei, relațiile lui Ștefan cel Mare cu polonezii s-au înrăutățit,
deoarece regele polon Ioan Albert dorea să-l înlăture pe Ștefan de la tron. În 1497 polonezii
atacă Moldova, dar suferă o mare înfrângere în bătălia de la Codrii Cosminului (Dumbrava
Roșie).
Doi ani mai târziu (1499) Ștefan obține un adevărat succes diplomatic prin semnarea
tratatului de pace de la Hârlău, cu regele polon Ioan Albert. A fost un tratat încheiat de pe
poziții de deplină egalitate și prin care dispărea orice formă de vasalitate a Moldovei față de
Polonia.

16
 Acțiuni cu caracter militar din secolul XVI

Secolul XVI a fost marcat de personalitatea marelui domnitor Mihai Viteazul

(15931601), cel care în anul 1600 a realizat prima unire politică a celor 3 țări românești.

Încă de la începutul domniei, Mihai a înțeles pericolul pe care îl reprezintă Imperiul

Otoman și de aceea refuză să mai plătească tribut turcilor, declanșând lupta anti-otomană.

În vara anului 1595, o puternică armată otomană condusă de Sinan Pașa, atacă Țara
Românească, cu scopul de a o transforma în Pașalâc otoman. În această situație Mihai aplică
„tactica pământului pârjolit” și îi atrage pe turci în zona mlăștinoasă a râului Neajlov. În data
de 23 august 1595, dând dovadă și de exemplu personal, Mihai obține marea victorie de la
Călugăreni. După bătălie, având forțele slăbite, Mihai se retrage în munți așteptând ajutorul
aliatului său, Sigismund Bathory (principele Transilvaniei). În octombrie 1595, primind și
ajutorul lui Sigismund, Mihai reia ofensiva și obține o nouă victorie în bătălia de la Giugiu,
alungându-i pe turci din țară.

În toamna anului 1599, armatele lui Mihai intră în Transilvania și se aliază cu secuii
împotriva lui Andrei Bathory, principele Transilvaniei. În data de 28 octombrie 1599, Mihai
obține marea victorie de la Șelinbăr, contra lui Andrei Bathory care a fost și ucis în acea
bătălie de către secui. Câteva zile mai târziu, pe 1 noiembrie 1599, Mihai intră triumfător în
Alba Iulia, și în acel moment unește Transilvania cu Țara Românească.
În primăvara anului 1600, Mihai intră în Moldova, îl alungă pe Ieremia Movilă și
realizează prima unire politică a celor 3 țări românești. Din păcate, această unire nu a durat
multă vreme din cauza dușmanilor interni și externi.
În data de 3 august 1601, Mihai obține o nouă victorie la Gorăslău împotriva lui
Sigismund Bathory. În data de 9 august 1601, în tabăra de la Câmpia Turzii, Mihai este
asasinat de mercenarii generalului austriac Gheorghe Basta.

17
 Acțiuni diplomatice din secolul XVI

Secolul XVI a fost marcat de personalitatea marelui domnitor Mihai Viteazul

(15931601), cel care în anul 1600 a realizat prima unire politică a celor 3 țări românești.

Încă de la începutul domniei, Mihai Viteazul a înțeles pericolul pe care îl reprezintă

Imperiul Otoman și de aceea refuză să mai plătească tribut turcilor și se orientează spre o
apropiere de Liga Sfântă. Aceasta era o alianță anti-otomană la nivel european formată la
inițiativa papei Clement al VIII -lea, și era condusă de împăratul austriac (habsburgic) Rudolf
al II-lea. Din Liga Sfântă făceau parte Spania, Austria, Transilvania și ducatele italiene
(Mantua, Toscana, Ferrara). Prin aderarea la această alianță, Mihai își asigura sprijinul pentru
viitoarele bătălii anti-otomane.

În dorința de a-și consolida alianțele anti-otomane, Mihai se va orienta și spre o

apropiere de Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. În data de 20 mai 1595, la Alba
Iulia, o delegație de boieri din Țara Românească condusă de mitropolitul Eftimie, semnează
în numele lui Mihai un tratat de alianță anti-otoman cu Sigismund.
Pentru a reduce puterea domnitorului (Mihai), boierii din delegație comit și un act de
trădare, recunoscându-l pe Sigismund drep suzeran al Țării Românești. Astfel Mihai devine
vasalul acestuia și este nevoit să accepte acest tratat în speranța obținerii de ajutor în
viitoarele bătălii contra turcilor.

În perioada anilor 1597-1598, Mihai realizează două succese diplomatice prin

semnarea unor tratate importante cu Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic (Austria).
În 1597, domnitorul român încheie un tratat de pace cu sultanul Mehmed al III-lea, în
condiții avantajoase. Prin acest tratat, lui Mihai i se recunoștea domnia ereditară în Țara
Românească și tributul îi era redus la jumătate.
În 1598, la mănăstirea Dealu (lângă Târgoviște) Mihai încheie un tratat de alianță
antiotoman cu împăratul austriac (habsburgic) Rudolf al II-lea. Și prin acest tratat lui Mihai i
se recunoștea domnia ereditară în Țara Românească și i se promitea ajutor în viitoarele
bătălii contra turcilor.

18
 Țările române în relațiile internaționale la începuturile modernității
(secolele XVII-XVIII)

Începutul modernității în Țara Românească a fost marcat de personalitatea

domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Brâncoveanu s-a implicat activ în relațiile internaționale de la acea vreme, reușind să
pună bazele unui adevărat cabinet diplomatic în marile capitale europene (Viena, Paris,
Istanbul).
Deși recunoaște suzeranitatea otomană, în secret, el se va orienta spre o apropiere de
Imperiul Habsburgic. Astfel în 1659, el va semna un tratat de alianță anti-otoman cu
austriecii, prin care primea și titlul de „Prinț al Imperiului Romano-German”.
Aceste acțiuni anti-otomane îi vor aduce însă sfârșitul marelui domnitor. În 1714, el
este înlăturat de la domnie de către turci (mazilit) și dus la Istanbul împreună cu întreaga
familie. În data de 15 august 1714, Brâncoveanu este executat împreună cu cei 4 fii ai săi și
principalul său colaborator, Ianache Văcărescu.
Doi ani mai târziu (1716) turcii vor impune în Țara Românească un regim fanariot.

Începutul modernității în Moldova a fost marcat de personalitatea domnitorului

Dimitrie Cantemir (1710-1711).
De la începutul domniei el se va orienta spre o alianță cu Rusia, o mare putere creștină
aflată în plină ascensiune. În aprilie 1711, la Luck, Cantemir va semna un tratat de alianță
anti-otoman cu țarul Rusiei, Petru I cel Mare. În vara anului 1711, armatele
ruso-moldovenești vor fi înfrânte de către turci în bătălia de la Stănilești, pe Prut. În urma
acestei bătălii, Dimitrie Cantemir este nevoit să renunțe la tron și se refugiază în Rusia, unde
va rămâne până la sfârșitul vieții sale (1723).
În urma domniei infidele a lui Cantemir, în toamna anului 1711, turcii vor impune în
Moldova un regim fanariot.

19
 Statul român modern, de la proiect politic la
realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)
Proiecte politice reformatoare din țările române în secolul XVIII, care au
contribuit la constituirea/formarea statului român modern

În secolul XVIII, pe fondul existenței regimului fanariot și a desfășurării crizei orientale,

boierii reformatori din Moldova și Țara Românească se vor grupa în Partida Națională. Ei vor
elabora primele proiecte politice românești, care vor fi adresate marilor puteri (Rusia,
Austria, Prusia) în cadrul congreselor de pace de la Focșani (1772) și Șistov (1791). O
caracteristică a acestor proiecte o reprezintă faptul că ele au fost sub formă de memorii și
erau înscrise principalele dorințe ale românilor de la acea vreme:
➢ Înlăturarea domnitorilor fanarioți și revenirea la domniile pământene.
➢ Unirea Moldovei cu Țara Românească într-un stat românesc, sub protecția
marilor puteri.
➢ Autonomia și neutralitatea.
În 1772, boierul Ienăchiță Văcărescu trimite un memoriu sultanului, în care cerea
respectarea vechilor tratate și arăta că preferă suzeranitatea otomană în locul
protectoratului rusesc.

Proiecte politice din țările române din prima jumătate a secolului XIX/ +1859,
care au contribuit la constituirea/formarea statului român modern.

În 1821, s-a desfășurat revoluția lui Tudor Vladimirescu din Țara Românească. În timpul
revoluției este elaborat documentul (proiectul) numit „Cererile norodului românesc” în care
sunt înscrise principalele dorințe ale românilor de la acea vreme:
➢ Suveranitatea poporului.
➢ Domnitorul să fie ales de către „țară” (popor).
➢ Limitarea abuzurilor domnitorilor fanarioți.
➢ Obținerea funcțiilor pe merit.
➢ Reînființarea armatei naționale (4.000 de panduri și 200 de arnăuți) care
să fie susținută pe cheltuiala mănăstirilor.

20
 Pentru a nu declanșa reacția/nemulțumirea Imperiului Otoman, nu se cerea în mod
explicit înlăturarea fanarioților. Totuși, în 1822, turcii vor renunța la domniile fanariote și se
revine la domniile pământene. Primii domnitori pământeni după perioada fanariotă au fost:
➢ Ioniță Sandu Sturdza (Moldova)
➢ Grigore Dimitrie Ghica al IV-lea
(Țara Românească)

În 1822, boierul Ionică Tăutu (reprezentantul micii boierimi din Moldova) elaborează
proiectul numit „Constituția Cărvunarilor”. Aici sunt înscrise principii noi, moderne precum:
➢ „Monarhie mărginită și moștenitoare”.
➢ Autonomia Moldovei.
➢ Drepturi și libertăți cetățenești.
➢ Desființarea vămilor interne.
În 1826, Dinicu Golescu, în lucrarea „Însemnare a călătoriei mele” cerea unirea tuturor
teritoriilor românești într-un regat al Daciei Mari.

În timpul ocupației militare rusești, sunt elaborate primele acte constituționale

românești, numite „Regulamentele organice”. Ele au fost introduse în 1831 în Țara
Românească și în 1832 în Moldova. Acestea conțineau principii noi care au contribuit la
modernizarea societății românești:
➢ Introducerea principiului separării puterilor în stat (executivă, legislativă,
judecătoreacă).
➢ Domnitorul să fie ales pe viață dintre boierii pământeni de către
„Adunarea obștească extraordinară”.
➢ Reforma fiscală (introducerea unui impozit unic pe cap de familie numit
„capitația”).
➢ Reforma justiției (înființarea tribunalelor județene și a corpului de
avocați).

În perioada anilor 1848-1849 în țările române s-a desfășurat revoluția pașoptistă.

Principalii lideri au fost:
➢ Vasile Alecsandri
➢ Mihail Kogălniceanu
➢ Nicolae Bălcescu
➢ Avram Iancu

21
 O caracteristică a revoluției a reprezentat-o convocarea de mari adunări naționale în
cadrul cărora au fost adaptate documente programatice:
➢ „Petițiunea proclamațiune”, de la Iași (27 martie 1848).
➢ „Petițiunea națională”, de la Blaj (3-5 mai 1848).
➢ „Petiția țării”, de la Cernăuți (20 mai 1848).
➢ „Proclamația de la Islaz” (9 iunie 1848).

Cele mai importante obiective înscrise în aceste documente au fost:

➢ Modernizarea instituțiilor și a societății.
➢ Rezolvarea problemei țărănești (împroprietărirea țăranilor cu pământ).
➢ Drepturi și libertăți cetățenești.
➢ Unirea Moldovei cu Țara Românească (Muntenia) într-un stat românesc.

În 1856, după războiul Crimeei, s-a desfășurat „Congresul de pace de la Paris” în care
marile puteri au pus în discuție și problema românească. Aici s-a hotărât convocarea în
principate a unor adunări ad-hoc, în care românii să fie consultați. Astfel în 1857, în
principate s-au desfășurat adunările ad-hoc, în cadrul cărora românii s-au pronunțat pentru:
➢ Unirea Moldovei cu Țara Românească într-un stat numit „România” sub
protecția marilor puteri.
➢ În fruntea noului stat să fie adus un principe străin, ai cărui urmași să fie
crescuți în religia țării (ortodoxă).
➢ Autonomia și neutralitatea.
În 1858, marile puteri semnează „Convenția de la Paris” în care nu acceptă dorințele
românilor. Totuși în 1859, Europa este pusă în fața „faptului împlinit” prin dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza, în cele două principate.
Pe 5 ianuarie 1859, în adunarea de la Iași, Cuza este ales domn al Moldovei. Pe 24
ianuarie 1859, în adunarea de la București, Cuza este ales și domn al Munteniei (ȚR).
Dubla alegere, a dus la unirea principatelor și constituirea statului român modern.

22
 Consolidarea, modernizarea și dezvoltarea statului român modern
în a II-a jumătate a secolului XIX

I. -Plan intern-
Alexandru Ioan Cuza
(Introducere) În 1859 Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) unește cele două principate
române și constituie statul român modern (România modernă). Din acest moment, el trece
la un amplu program de consolidare și modernizare al statului printr-o serie de acțiuni (legi,
reforme etc).

În data de 22 ianuarie 1862, la București s-a întrunit primul guvern unic al României
moderne, care era condus de Barbu Catargiu (în vara anului 1862, acesta va fi asasinat în
condiții neelucidate nici până astăzi).
Pe 24 ianuarie 1862 la București, s-a întrunit prima Adunare (Parlament) unică a
României. Tot atunci s-a stabilit ca Bucureștiul să devină capitala țării, iar ziua de 24 ianuarie
devine zi națională (sărbătoare națională). Stema României va fi formată din bour și vulturul
cruciat.

Cea mai importantă reformă din timpul domniei lui Cuza (1859-1866) a fost legea
agrară adoptată în august 1864, atunci când șef al guvernului era Mihail Kogălniceanu,
principalul colaborator al domnitorului.
Potrivit acestei legi, țăranii erau împroprietăriți cu pământ în funcție de numărul de
animale de muncă pe care-l aveau. Pământul primit nu putea fi înstrăinat pe o perioadă de
30 de ani, dar putea fi lăsat moștenire. Pentru pământul primit, țăranii plăteau o
despăgubire pe o perioadă de 15 ani. Această lege a dus la desființarea categoriei de țărani
clăcași și desființarea relațiilor feudale dintre țărani și boieri.

Modernizarea României Moderne în timpul lui Alexandru Ioan Cuza a cuprins și

sistemul educațional. În toamna anului 1864, guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, va
impune o nouă lege a învățământului potrivit căreia, primele 4 clase deveneau obligatorii și
gratuite. Învățământul era laicizat, fiind scos de sub tutela Bisericii și trecut sub autoritatea
statului.
În același sens se înscriu și înființarea primelor universități românești la Iași (1860) și
București (1864).

23
 (Încheiere) Toate aceste legi și reforme din timpul domniei lui Cuza, au stârnit
nemulțumirea a două grupări politice (Liberal radicalii și conservatorii). Cele două grupări vor
pune bazele unei alianțe politice numite „Monstruasa cualiție” ce avea drept scop
înlăturarea lui Cuza de la tron. În data de 11 februarie 1866 Cuza este obligat să abdice și să
părăsească țara. El va muri în 1873 în Germania și în prezent este înmormântat la mănăstirea
Trei Ierarhi din Iași.

Consolidarea, modernizarea și dezvoltarea statului român modern

în a II-a jumătate a secolului XIX

II. -Pe plan intern-

În timpul lui Carol I

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, pe tronul țării a fost adus principele german
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care în data de 10 mai 1866 este proclamat ca domnitor
al României cu titlul de Carol I (1866-1914). Acesta continuă opera de consolidare și
modernizare a statului român începută de Alexandru Ioan Cuza. Un prim pas în acest sens l-a
reprezentat adoptarea primei Constituții românești pe 1 iulie 1866.
Constituția a fost elaborată după modelul constituției belgiene, considerată cea mai
modernă de la acea vreme. În această lege fundamentală erau înscrise principii noi,
moderne, de nuanță liberală precum:
➢ România este proclamată monarhie constituțională și ereditară.
➢ Principiul separării puterilor în stat (executivă, legislativă,
judecătorească)
➢ Drepturi și libertăți cetățenești (egalitatea în fața legii, libertatea de
exprimare, libertatea individuală etc.)
Această constituție va rămâne în vigoare până în 1923, atunci când regele Ferdinand I
va adopta cea de-a doua Constituție românească.

După Criza Orientală (1877-1878) prin care România și-a câștigat independența, în
1881 România este proclamată Regat. Astfel, Carol I și soția sa Elisabeta de Wied (Carmen
Sylva) sunt proclamați ca regi ai României. Tot atunci, prin „pactul de familie” s-a stabilit și
succesiunea la tronul României. Este declarat moștenitor al tronului, Ferdinand, nepotul lui
Carol I. Aceste evenimente au contribuit la consolidarea și modernizarea statului român dar
și la creșterea prestigiului internațional al României.

24
 Consolidarea și modernizarea statului român modern
în a II-a jumătate a secolului XIX

-Pe plan extern-

Implicarea României în relațiile internaționale / Criza Orientală din a II-a
jumătate a secolului XIX

(Introducere) După constituirea statului român modern de către Alexandru Ioan Cuza
în 1859, următorul obiectiv național l-a reprezentat câștigarea independenței și ieșirea
României de sub suzeranitatea otomană. Acest lucru a fost posibil odată cu implicarea
României în Criza Orientală din a II-a jumătate a secolului XIX.

În perioada anilor 1875-1876, are loc răscoala anti-otomană a popoarelor din Balcani
(bosniecii, sârbii, bulgarii) care a reprezentat o redeschidere a Crizei Orientale. La începutul
conflictului, România se menține neutră, dar în secret se orientează spre o alianță cu Rusia
împotriva Turciei. În data de 4 aprilie 1877, la București, s-a semnat o Convenție politică între
România și Rusia. Potrivit acestei Convenții, Rusia se obliga să respecte integritatea
teritorială a României, iar în schimb, guvernul român permitea ca trupele rusești să străbată
teritoriul românesc spre S Dunării pentru a lupta contra turcilor (rușii trebuiau să ocolească
capitala și marile orașe).
În data de 9 mai 1877 în Adunarea de la București, ministrul de externe român Mihail
Kogălniceanu, proclamă independența României.

În vara anului 1877, după ce au străbătut teritoriul românesc, armatele rusești trec în S
Dunării și încep luptele contra turcilor. Această ofensivă rusească este însă oprită de turci în
fața cetății Plevna condusă de generalul Osman Pașa. În această situație, marele duce
Nicolae (comandantul armatelor rusești) trimite o telegramă urgentă domnitorului român
Carol I, în care solicită ajutorul armatei române (19 iulie 1877).
Carol I este de acord și astfel armata română trece în S Dunării pentru a lupta alături de
ruși contra turcilor. Armata română s-a acoperit de glorie în bătăliile de la Grivița, Smârdan,
Rahova și Plevna (Osman Pașa s-a predat armatei române).
Această Criză Orientală se va încheia cu înfrângerea Turciei și în 1878 sunt semnate
două tratate de pace la Sanstefano și Berlin.

25
 În 1878, după înfrângerea Turciei în Criza Orientală, marile puteri europene vor semna
două tratate de pace la Sanstefano (19 februarie 1878) și Berlin (1 iunie – 1 iulie 1878). Prin
cele două tratate, marile puteri recunoșteau independența României, dar în mod
condiționat:
➢ România trebuia să modifice articolul 7 din Constituție, prin care să acorde
cetățenie română și locuitorilor necreștini (musulmani și evrei).
➢ Guvernul român era obligat să cumpere acțiunile Societății Germane de căi
ferate Strousberg.
➢ România era obligată să accepte schimbul de teritorii cu Rusia: România
primea Dobrogea, Delta Dunării și insula Șerpilor, iar în schimb Rusia anexa
cele trei județe din S Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad).

După Criza Orientală din a II-a jumătate a secolului XIX, prin care România și-a câștigat
independența, relațiile dintre România și Rusia s-au tensionat (iar rușii amenință chiar cu
ocuparea militară a României). În această situație, diplomația românească se orientează spre
o apropiere de o alianță occidentală. Astfel în 1883 România va adera la alianța numită
„Tripla Alianță” (Germania, Austro-Ungaria,Italia). Pentru România această alianță a avut un
caracter defensiv și secret deoarece a fost cunoscută doar de regele Carol I și principalii
oameni politici români.

26
 Implicarea României în relațiile internaționale
la începutul secolului XX

I. -În timpul războaielor balcanice (1912-1913)-

La începutul secolului XX s-au desfășurat două războaie balcanice (1912-1913) care au

reprezentat ultima etapă a Crizei Orientale.
În 1912 izbucnește primul război balcanic, în care Turcia are de înfruntat o alianță
formată din: Serbia, Grecia, Muntenegru și Bulgaria (România se menține neutră). Turcia
este înfrântă iar tratatul de pace este semnat la Londra. În scurtă vreme apar divergențe
între foștii aliați balcanici din cauza pretențiilor Bulgariei în zona Balcanilor.
Astfel, în 1913, izbucnește al II-lea război Balcanic în care Bulgaria are de înfruntat o
alianță formată din: Serbia, Grecia, Muntenegru, Turcia, dar și România. Guvernul român
condus de Titu Maiorescu a implicat România în acest război deoarece era nemulțumit de
pretențiile Bulgariei. Aceasta este înfrântă iar tratatul de pace este încheiat la București
(1913). Acest lucru demonstra că la acea vreme, România reprezenta un important factor
politic și de stabilitate în SE Europei (zona Balcanilor). Prin acest tratat România primea
S Dobrogei (Cadrilaterul).

Implicarea României în relațiile internaționale

la începutul secolului XX

II. -În timpul Primului Război Mondial-

Cauza principală a Primului Război Mondial a reprezentat-o rivalitatea dintre marile

puteri ale lumii pentru ocuparea de noi teritorii și sfere de influență în întreaga lume.
În data de 15 iunie 1914 la Sarajevo, un student sârb l-a asasinat pe prințul moștenitor
al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand. O lună mai târziu (15 iulie) Austro-Ungaria declară
război Serbiei și declanșează Primul Război Mondial. În acel moment România făcea încă
parte din 1883 din Tripla Alianță/Puterile Centrale. În data de 21 iulie 1914 s-a desfășurat

27
Consiliul de coroană de la Sinaia, la care au participat regele Carol I și principalii oameni
politici români. După lungi dezbateri s-a hotărât menținerea țării în stare de neutralitate.
În anii neutralității (1914-1916) asupra României au fost făcute presiuni pentru a fi
atrasă în război de partea uneia din cele 2 alințe implicate (Antanta și Puterile Centrale).

După doi ani de neutralitate (1914-1916), în data de 4 august 1916 la București,

România semnează tratatul de alianță cu Antanta (Rusia, Anglia, Franța). Prin acest tratat,
Antanta îi recunoștea României drepturile asupra Transilvaniei și Bucovinei, aflate sub
stăpânire Austro-Ungară.
În noaptea de 14-15 august 1916, România intră în război împotriva Puterilor Centrale
(Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria). Armata română a intrat total nepregătită în
război și în toamna anului 1916 suferă mari înfrângeri pe toate fronturile. Capitala și 2/3 din
teritoriul național intră sub ocupație străină. Singurul teritoriu românesc neocupat a fost
Moldova iar aici s-au retras: armata, Guvernul și familia regală (orașul Iași va deveni capitala
țării).
În timpul retragerii în Moldova, tezaurul românesc a fost trimis spre păstrare în Rusia.
După venirea la putere a comuniștilor ruși, aceștia vor confisca tezaurul românesc.

În primăvara anului 1917 armata română din Moldova este reorganizată și înzestrată cu
armament modern, având și ajutorul comisiei militare franceze condusă de generalul Henri
Berthelot.
În vara anului 1917 armatele române obțin marele victorii de la Mărăști, Mărășești și
Oituz împotriva Germanilor (armatele române au fost conduse de generalii: Alexandru
Averescu și Eremia Grigorescu). Din păcate aceste victorii nu au putut fi fructificate pe
deplin. În toamna anului 1917, în Rusia are loc revoluția bolșevică în urma căreia comuniștii
ruși conduși de Vladimir Ilici Lenin hotărăsc scoaterea Rusiei din război. Acest lucru a
însemnat faptul că România rămâne fără aliat pe front. Astfel în luna mai 1918 guvernul
român este nevoit să încheie o pace dezavantajoasă și umilitoare cu Germania la
București-Buftea.
Totuși, în 1918 Antanta obține victorii pe toate fronturile iar în data de 11 noiembrie
1918 Germania capitulează și se încheie Primul Război Mondial.
Pentru România, participarea în Primul Război Mondial a avut drept consecință
înfăptuirea Marii Uniri din 1918 și formarea României Mari.

28
 Marea Unire din 1918 și formarea României Mari
(Statul Național Unitar Român)

În urma participării României în Primul Război Mondial de partea Antantei victorioase,

în 1918 are loc Marea Unire cu provinciile românești aflate sub stăpânire străină (Basarabia,
Bucovina, Transilvania). Astfel s-a format România Mare, care pe plan internațional a fost
recunoscută, în cadrul procesului de pace de la Paris-Versailles (1919-1920).
Prima provincie care s-a unit a fost Basarabia, care se afla la vremea aceea sub
stăpânirea Rusiei țariste. În data de 27 martie 1918 în Adunarea de la Chișinău s-a proclamat
unirea Basarabiei cu România.
A doua provincie a fost Bucovina care se afla sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar.
În data de 19 noiembrie 1918 în data în Adunarea de la Cernăuți s-a proclamat unirea
Bucovinei cu România.
Momentul culminant al Marii Uniri din 1918 a fost Adunarea Națională de la Alba Iulia
din data de 1 decembrie 1918. Atunci, în prezența a 100.000 de oameni și 1.228 de delegați,
s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România.
Actul istoric de la 1918 a fost posibil și datorită activității politice a unor personalități
precum Iuliu Maniu, Octavian Goga, Pantelimon Halipa, Ion Inculeț etc.

29
 SECOLUL XX, ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI
TOTALITARISM. IDEOLOGII ȘI PRACTICI
POLITICE TOTALITARE.

Regimuri / Ideologii / Practici politice totalitare din Europa

în prima jumătate a secolului XX (din secolul XX)

• Comunismul sovietic

Comunismul a reprezentat prima ideologie totalitară care s-a impus în Europa după
Primul Război Mondial. Acesta s-a instaurat pentru prima oară în Rusia, în urma Revoluției
Bolșevice condusă de Vladimir Ilici Lenin (25 oct/ 7 noi 1917). În 1922 se constituie URSS iar
în 1924 Lenin moare iar puterea este preluată de noul dictator, Iosif V. Stalin. Din acest
moment în URSS se intaurează un regim totalitar, dictatorial, caracterizat printr-o serie de
practici politice totalitare:
➢ Nerespectarea drepturilor și libertăților omului.
➢ Desființarea pluralismului politic și supremația unui singur partid (partidul
comunist)
➢ Cultul personalității conducătorului (Stalin era supranumit „Tătucul”
popoarelor sovietice).
➢ Regimul comunist se baza pe un aparat de represiune și teroare politică
condus de poliția politică (KGB). Toți cei care se împotriveau regimului aveau
de suferit, ei fiind arestați, torturați sau deportați în lagărele de muncă din
Siberia (denumite GULAG).
➢ Din punct de vedere economic, economia sovietică era centralizată, dirijată și
planificată, iar proprietatea privată era desființată. În lumea satelor se
întâlnește fenomenul colectivizării agricole. Țăranii erau deposedați de
pământuri iar acestea intrau în proprietatea statului și se formau gospodării
agricole de stat numite: colhozuri și sovhozuri.
După al Doilea Război Mondial, prin presiune politică și militară, URSS-ul își va extinde
sfera de influență și asupra țărilor din E Europei (România, Ungaria, Polonia etc),
instaurându-se și aici regimuri comuniste după modelul sovietic.

30
 • Fascismul italian

Fascismul apare pentru prima oară în Italia după Primul Război Mondial, pe fondul
unei grave crize social-economice. În 1922 membrii partidului fascist („cămășile negre”)
organizează „Marșul asupra Romei” în urma căruia regele italian Victor Emmanuel al III-lea
este nevoit să-l numească în funcția de prim ministru, pe liderul fascist Benito Mussolini. Din
acest moment, în Italia se instaurează un regim totalitar și dictatorial caracterizat printr-o
serie de practici politice totalitare:
➢ Nerespectarea drepturilor și libertăților omului.
➢ Desființarea pluralismului politic și supremația unui singur partid (partidul
fascist)
➢ Cultul personalității conducătorului (Musolini își ia titlul de „Il Duce”).
➢ Regimul fascist se baza pe un aparat de represiune și teroare politică
condus de poliția secretă / politică (OVRA). Toți cei care se opuneau
regimului aveau de suferit, ei fiind arestați, torturați sau închiși în lagărele
de muncă și închisorile fasciste.
➢ O caracteristică a fascismului o reprezintă corporatismul. Vechile sindicate
muncitorești sunt înlocuite cu corporațiile care reprezentau asociații
profesionale din care făceau parte atât muncitorii cât și patronii. În plan
politic s-a ajuns la formarea unui parlament alcătuit din reprezentanții
tuturor corporațiilor din Italia.
Mussolini a dus o politică militaristă prin care a încercat să reînvie vechea glorie a
Imperiului Roman din perioada antică. Alături de Germania și Japonia, va forma o alianță
politico-militară numită „Axa Berlin-Roma-Tokyo”.

31
 • Nazismul german

Nazismul apare pentru prima oară în Germania după Primul Război Mondial, pe
fondul unei grave crize social-economice.
În 1933, în urma unor alegeri democratice, partidul nazist ajunge la putere iar liderul
acestuia, Adolf Hitler, devine cancelarul Germaniei. Din acest moment, în Germania se
instaurează un regim totalitar și dictatorial, caracterizat printr-o serie de practici politice
totalitare:
➢ Nerespectarea drepturilor și libertăților omului.
➢ Desființarea pluralismului politic și supremația unui singur partid (partidul
nazist)
➢ Cultul personalității conducătorului (Hitler își ia titlul de „Führer”).
➢ Regimul nazist se baza pe un aparat de represiune și teroare politică
condus de poliția secretă / politică (Gestapo). Toți cei care se împotriveau
regimului aveau de suferit, ei fiind arestați, torturați, sau deportați (închiși
în lagărele de exterminare naziste).
➢ Hitler a dus o politică rasistă și antisemită (ura împotriva evreilor). El
susținea că germanii reprezintă un popor superior, care trebuie să
conducă întreaga lume. Celelalte popoare erau considerate inferioare și în
special: evreii, țiganii, negrii și popoarele slave. În timpul războiului,
naziștii au pus în aplicare un plan criminal numit „Soluția finală” prin care
au exterminat 6 milioane de evrei din Europa. Aceștia au fost uciși în
lagărele de exterminare de la Auschwitz, Dachau, Treblinka, Bilkenau.
Această tragedie a poporului evreu este cunoscută în istorie sub
denumirea de HOLOCAUST.
Hitler a dus o politică militaristă și nu a respectat condițiile impuse Germaniei după
Primul Război Mondial, prin Congresul de pace de la Paris-Versailles. Alături de Italia și
Japonia, Hitler va pune bazele unei alianțe politico-militare numită „Axa Berlin-Roma-Tokyo”.

32
 COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA,
DISIDENȚA ANTICOMUNISTĂ,
PERIOADA POSTDECEMBRISTĂ

I. Practici politice totalitare (în plan intern)

1. Prima perioadă a comunismului românesc denumită și epoca stalinistă

(perioada stalinistă) 1947/1948-1965
2. A doua perioadă a comunismului românesc denumită și epoca național-
comunismului 1965-1989

1. Prima perioadă a comunismului românesc denumită și epoca stalinistă

(perioada stalinistă) 1947/1948-1965
După al II-lea Război Mondial, prin presiune politică și militară, URSS-ul își va impune
dominația și asupra țărilor din E Europei, printre care și România. În data de 30 decembrie
1947, comuniștii români susținuți de către sovietici, îl obligă pe regele Mihai I să abdice și să
părăsească țara. Acest lucru a permis instaurarea unui regim totalitar comunist după
modelul sovietic.
În 1948 este adoptată prima Constituție comunistă, care conținea prevederi
nedemocratice, totalitare, precum:
➢ Nu sunt garantate drepturile și libertățile omului.
➢ Desființarea pluralismului politic și supremația unui singur partid (PMR –
Partidul Muncitoresc Român).
➢ Desființarea principiului separării puterilor în stat, deoarece atât puterea
executivă cât și cea legislativă erau exercitate de o singură instituție (MAN –
Marea Adunare Națională).
➢ Desființarea proprietății private și a economiei de piață.
➢ Denumirea statului devine „RPR – Republica Populară Română”.

Regimul comunist se baza pe un aparat de represiune și teroare politică, condus de

două instituții represive: Securitate (înființată în 1948) și Miliția (înființată în 1949).
Toți cei care se opuneau regimului aveau de suferit, ei fiind arestați, torturați și uciși
sau închiși în închisorile și lagărele de muncă de la Sighet, Aiud, Râmnicu Sărat, Pitești,

33
Canalul Dunăre-Marea Neagră. Aici și-au găsit sfârșitul mari personalități culturale și politice
românești precum: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe I. Brătianu etc.
Abia în 1964 liderul comunist român, Gheorghe Gheorghiu Dej, anunță oficial
eliberarea din închisori a ultimilor deținuți politici (în număr de 10.410).

Din punct de vedere economic, se observă faptul că în perioada comunistă, economia

era centralizată, dirijată și planificată. Proprietatea privată este desființată și se renunță la
economia de piață. În lumea satelor, se trece la colectivizarea agriculturii (1949-1962).
Țăranii sunt deposedați de pământuri care vor intra în proprietatea statului și se formează
gospodării agricole de stat numite: CAP și IAS. În perioada colectivizării, datele oficiale au
înregistrat circa 80.000 de țărani care s-au împotrivit acestei practici totalitare, iar dintre
aceștia, circa 30.000 au fost judecați.
Colectivizarea a dat o puternică lovitură proprietății țărănești și lumii satelor.

2. A doua perioadă a comunismului românesc denumită și epoca național-

comunismului 1965-1989
În 1965, moare liderul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, iar puterea este preluată
de noul lider, Nicolae Ceaușescu. În același an, acesta impune și o nouă Constituție
comunistă (a III-a, după cele din 1948 și 1952). În linii mari, Constituția din 1965 menținea
prevederile nedemocratice ale celorlalte două constituții comuniste, precum:
➢ Nu sunt garantate drepturile și libertățile omului.
➢ Desființarea pluralismului politic și supremația unui singur partid (PCR –
Partidul Comunist Român).
➢ Desființarea principiului separării puterilor în stat, deoarece atât puterea
executivă cât și cea legislativă erau exercitate de o singură instituție (MAN –
Marea Adunare Națională).
➢ Desființarea proprietății private și a economiei de piață.
Această Constituție prezintă și diferențe, precum:
➢ Se preciza în mod clar caracterul național și unitar al statului român.
➢ Denumirea statului se schimbă din „RPR” (Republica Populară Română) în
„RSR” (Republica Socialistă România).
➢ Denumirea partidului conducător se schimbă din „PMR” (Partidul Muncitoresc
Român) în „PCR” (Partidul Comunist Român).

34
 În 1971, liderul comunist român Nicolae Ceaușescu realizează o vizită oficială în două
state comuniste din Asia (China și Coreea de Nord). Aici el a fost impresionat de modelul
comunist asiatic pe care a vrut să-l implementeze și în România. Astfel izbucnește așa numită
„Revoluție Culturală” care a însemnat:
➢ Accentuarea represiunii politice împotriva celor care se opuneau regimului.
➢ Înăsprirea cenzurii și limitarea drepturilor și libertăților cetățenești.
➢ Preluarea întregii puteri politice de către Nicolae Ceaușescu și familia sa.
În 1974, Ceaușescu devine primul președinte al RSR-ului, deținând o mare putere în
stat.
La începutul anilor 1980, liderul comunist român Nicolae Ceaușescu, hotărăște să
plătească imensa datorie externă a României într-un timp foarte scurt. Acest lucru s-a
realizat cu mari sacrificii din partea poporului român:
➢ Scăderea nivelului de trai al populației.
➢ Alimentele de bază sunt raționalizate.
➢ Economia se prăbușește.
➢ România devine tot mai izolată pe plan internațional.
Deși în luna martie 1989, Ceaușescu anunță în mod oficial achitarea datoriei externe,
situația era tot mai dramatică în România. Astfel în decembrie 1989, în România izbucnește o
sângeroasă revoluție anticomunistă, în urma căreia a fost înlăturat regimul dictatorial al lui
Ceaușescu, iar România revine pe calea democrației.

II. Disidența anticomunistă (rezistența, opoziția etc)

Prima perioadă a comunismului românesc denumită și „Epoca stalinistă” (1947/1948-

1965) este considerată cea mai dură, cea mai grea perioadă a comunismului românesc.
Cele mai reprezentative mișcări de rezistență anticomuniste din această perioadă au
fost grupările de luptători anticomuniști din munții României. Cele mai cunoscute grupări au
fost:
➢ „Gruparea Avram Iancu”
➢ „Gruparea Vlad Țepeș”
➢ „Gruparea Sumanele Negre”
➢ „Gruparea Haiducii Muscelului” (Condusă de frații Arnăuțoiu)
Împotriva acestor grupări, autoritățile comuniste (Securitatea și Miliția) au luat
măsuri deosebit de dure. Mulți luptători au fost arestați, torturați, uciși sau închiși în
închisorile și lagărele de muncă de la Sighet, Aiud, Râmnicu Sărat, Pitești, Canalul Dunăre-
Marea Neagră.

35
 În 1962, regimul comunist anunță în mod oficial lichidarea ultimelor grupări de
rezistență din munții României.

În a II-a perioadă a comunismului românesc, denumită și „Epoca național-comunistă”

(1965-1989), mișcările de disidență au fost mai numeroase. Se remarcă aici, grevele
minerilor din Valea Jiului (1977) și ale muncitorilor din Brașov (1987). Un rol important l-au
avut și emisiunile în limba română a unor posturi de radio străine care prezentau realitățile
românești (Europa Liberă, Vocea Americii, BBC-ul).
Cea mai puternică acțiune de desidență anticomunistă a fost revoluția anticomunistă
din decembrie 1989. Primul semnal al revoluției s-a dat la Timișoara după care s-a răspândit
în toată țara. Momentul culminant al revoluției s-a înregistrat în zilele de 21-22 decembrie, la
București, atunci când cuplul dictatorial Ceaușescu a fugit din fața valului de manifestanți.
Aceștia sunt prinși, iar în data de 25 decembrie 1989 ei sunt judecați, condamnați la moarte
și executați într-o unitate militară din Târgoviște. Înlăturarea regimului Ceaușescu a permis
revenirea României pe calea democrației.

Perioada postdecembristă (după decembrie 1989, revenirea la

democrație)
(sfârșitul secolului XX, ultimul deceniu al secolului XX, ultimii 10
ani din secolul XX)

În decembrie 1989, România s-a desfășurat o sângeroasă revoluția anticomunistă, în

urma căreia a fost înlăturată dictatorului Ceaușescu iar România a revenit pe calea
democrației.
În zilele revoluției, s-a înființat un organism revoluționar numit „FSN” (Frontul Salvării
Naționale) care avea rolul de a readuce România pe calea democrației. Un prim pas în acest
sens, l-a reprezentat decretul lege prin care se revenea la pluralismul politic care a însemnat
reînființarea vechilor partide istorice (PNL, PNȚ-CD etc). Revenirea la pluralismul politic a
permis organizarea primelor alegeri libere după perioada comunistă. Astfel, în data de 20
mai 1990 au loc primele alegeri libere în care cetățenii României au participat în baza votului
universal, direct, liber, egal și secret. Alegerile au fost câștigate de „FSN” iar președinte a fost
ales Ion Iliescu care i-a învins pe Radu Câmpeanu (PNL) și Ion Rațiu (PNȚ-CD).

După Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, care a dus la înlăturarea

comunismului, a apărut necesitatea adoptării unei noi constituții democratice a României. În

36
1991 este adoptată Constituția Postdecembristă, care a marcat revenirea țării noastre pe
calea democratică. În această Constituție se regăsesc principii democratice care nu au fost
respectate în perioada comunistă:
➢ Sunt garantate drepturile și libertățile omului (egalitatea în fața legii, dreptul
la libera exprimare, libertatea individuală etc).
➢ Revenirea la pluralismul politic (pluripartidism).
➢ Respectarea principiului separării puterilor în stat (executivă, legislativă,
judecătorească).
➢ Revenirea la economia de piață.
➢ Garantarea proprietății private.
➢ Votul este universal, egal, secret, direct și liber pentru toți cetățenii care au
împlinit 18 ani.
Această Constituție prevede și înființarea a două noi instituții: Curtea Constituțională
și Avocatul Poporului.
Constituția din 1991 este valabilă și astăzi, dar în anul 2003 a cunoscut o serie de
modificări pe fondul viitoarelor aderări ale României la structurile Euro-Atlantice:
NATO (2004) și UE (2007).

37
 CONSTITUȚIILE ROMÂNIEI
1) - 1866
- Carol I
- Constituție democratică (caracter)
- Constituția României Moderne
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, pe tronul țării a fost adus principele german
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care în data de 10 mai 1866 este proclamat ca domnitor
al României cu titlul de Carol I (1866-1914). Acesta continuă opera de consolidare și
modernizare a statului român începută de Alexandru Ioan Cuza. Un prim pas în acest sens l-a
reprezentat adoptarea primei Constituții românești pe 1 iulie 1866.
Constituția a fost elaborată după modelul constituției belgiene, considerată cea mai
modernă de la acea vreme. În această lege fundamentală erau înscrise principii noi,
moderne, de nuanță liberală precum:
➢ România este proclamată monarhie constituțională și ereditară.
➢ Principiul separării puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească)
➢ Drepturi și libertăți cetățenești (egalitatea în fața legii, libertatea de exprimare,
libertatea individuală etc.)
➢ Dreptul la cetățenie română îl aveau doar locuitorii de religie creștină.
➢ Legea electorală se baza pe votul censitar (în funcție de avere).

2) - 1923
- Ferdinand I
- Constituție democratică
- Constituția României Mari
După Marea Unire din 1918 și formarea României Mari, a apărut necesitatea
adoptării unei noi constituții democratice. În 1923, regele Ferdinand I (1914-1927) adoptă
Constituția României Mari, care în general, menținea prevederile democratice ale
Constituției din 1866:
➢ România este monarhie constituțională și ereditară.
➢ Separarea puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească).
➢ Drepturi și libertăți cetățenești (egalitatea în fața legii, dreptul la libera
exprimare, libertatea individuală etc).

Spre deosebire de Constituția din 1866, această Constituție avea și o serie de

diferențe (deosebiri) precum:

38
 ➢ Se precizează caracterul național și unitar al statului român.
➢ Dreptul la cetățenia română îl aveau toți locuitorii, indiferent de religie, sex și
etnie.
➢ Se introduce votul universal pentru bărbații care au împlinit 21 de ani (nu aveau
drept de vot femeile, magistrații și ofițerii).

3) - 1938
- Carol al II-lea
- Constituție nedemocratică (regimul de autoritate monarhică)
- Constituția Carlistă
În 1938, regele Carol al II-lea (1930-1940) impune o nouă Constituție pe baza căreia
își va instaura un regim de autoritate monarhică. Deși în aparență menținea principiile
democratice, acestea nu sunt respectate, dovedindu-se nedemocratică, după cum reiese din
următoarele prevederi:
➢ Regele este proclamat „capul statului” și controlează o mare parte a puterii
politice.
➢ Nu este respectat principiul separării puterilor în stat iar parlamentul, deși este
menținut, are doar rol simbolic.
➢ Este introdusă cenzura, starea de asediu și pedeapsa cu moartea.
Totuși, această Constituție prezintă și o serie de asemănări în raport cu Constituția
din 1923, precum:
➢ România este monarhie constituțională și ereditară.
➢ Caracterul național și unitar al statului român.
➢ Dreptul la cetățenie îl au toți locuitorii, indiferent de religie, sex, etnie.
➢ Este menținut principiul separării puterilor în stat (dar nu este respectat).
Este acordat drept de vot și femeilor (peste 30 de ani și să fie „știutoare de carte”).

4) - 1948
- Gheorghe Gheorghiu Dej
- Constituție nedemocratică / totalitară
- Prima Constituție Comunistă
După al II-lea Război Mondial, prin presiune politică și militară, URSS-ul își va impune
dominația și asupra țărilor din E Europei, printre care și România. În data de 30 decembrie
1947, comuniștii români susținuți de către sovietici, îl obligă pe regele Mihai I să abdice și să
părăsească țara. Acest lucru a permis instaurarea unui regim totalitar comunist după
modelul sovietic.
În 1948 este adoptată prima Constituție comunistă, care conținea prevederi
nedemocratice, totalitare, precum:

39
 ➢ Nu sunt garantate drepturile și libertățile omului.
➢ Desființarea pluralismului politic și supremația unui singur partid (PMR – Partidul
Muncitoresc Român).
➢ Desființarea principiului separării puterilor în stat, deoarece atât puterea
executivă cât și cea legislativă erau exercitate de o singură instituție (MAN –
Marea Adunare Națională).
➢ Desființarea proprietății private și a economiei de piață.
➢ Denumirea statului devine „RPR – Republica Populară Română”.

5) - 1952
- Gheorghe Gheorghiu Dej
- Constituție nedemocratică / totalitară
- A ll-a Constituție Comunistă.
În 1952, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, adoptă cea de-a doua Constituție
Comunistă, după modelul sovietic, care menținea în mare parte prevederile nedemocratice
ale Constituției din 1948:
➢ Nu sunt garantate drepturile și libertățile omului.
➢ Desființarea pluralismului politic și supremația unui singur partid (PMR – Partidul
Muncitoresc Român).
➢ Desființarea principiului separării puterilor în stat, deoarece atât puterea
executivă cât și cea legislativă erau exercitate de o singură instituție (MAN –
Marea Adunare Națională).
➢ Desființarea proprietății private și a economiei de piață.
➢ Denumirea statului rămâne „RPR – Republica Populară Română”.
Constituția din 1952 a marcat momentul culminant al sovietizării României și preciza
„Dictatura proletariatului”. (proletari=muncitori).

6) -1965
- Nicolae Ceaușescu
- Constituție nedemocratică / totalitară
- Cea de-a III-a Constituție comunistă

În 1965, moare liderul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, iar puterea este preluată
de noul lider, Nicolae Ceaușescu. În același an, acesta impune și o nouă Constituție
comunistă (a III-a, după cele din 1948 și 1952). În linii mari, Constituția din 1965 menținea
prevederile nedemocratice ale celorlalte două constituții comuniste, precum:
➢ Nu sunt garantate drepturile și libertățile omului.
➢ Desființarea pluralismului politic și supremația unui singur partid (PCR – Partidul
Comunist Român).

40
 ➢ Desființarea principiului separării puterilor în stat, deoarece atât puterea
executivă cât și cea legislativă erau exercitate de o singură instituție (MAN –
Marea Adunare Națională).
➢ Desființarea proprietății private și a economiei de piață.
Această Constituție prezintă și diferențe, precum:
➢ Se preciza în mod clar caracterul național și unitar al statului român.
➢ Denumirea statului se schimbă din „RPR” (Republica Populară Română) în „RSR”
(Republica Socialistă România).
➢ Denumirea partidului conducător se schimbă din „PMR” (Partidul Muncitoresc
Român) în „PCR” (Partidul Comunist Român).

7) -1991
- Ion Iliescu
- Constituție democratică (revenirea la democrație)
- Constituția Postdecembristă
După Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, care a dus la înlăturarea
comunismului, a apărut necesitatea adoptării unei noi constituții democratice a României. În
1991 este adoptată Constituția Postdecembristă, care a marcat revenirea țării noastre pe
calea democratică. În această Constituție se regăsesc principii democratice care nu au fost
respectate în perioada comunistă:
➢ Sunt garantate drepturile și libertățile omului (egalitatea în fața legii, dreptul la
libera exprimare, libertatea individuală etc).
➢ Revenirea la pluralismul politic (pluripartidism).
➢ Respectarea principiului separării puterilor în stat (executivă, legislativă,
judecătorească).
➢ Revenirea la economia de piață.
➢ Garantarea proprietății private.
➢ Votul este universal, egal, secret, direct și liber pentru toți cetățenii care au
împlinit 18 ani.
Această Constituție prevede și înființarea a două noi instituții: Curtea Constituțională
și Avocatul Poporului.
Constituția din 1991 este valabilă și astăzi, dar în anul 2003 a cunoscut o serie de
modificări pe fondul viitoarelor aderări ale României la structurile Euro-Atlantice:
NATO (2004) și UE (2007).

41
 RĂZBOIUL RECE
(Relațiile internaționale din a II-a jumătate a secolului XX / În
perioada postbelică / În perioada comunistă)

I. PRIMA PERIOADĂ A COMUNISMULUI ROMÂNESC

După al II-lea Război Mondial, România intră în sfera de influență
sovietică și va fi implicată printr-o serie de acțiuni în Războiul Rece, din a II-a
jumătate a secolului XX.
Războiul Rece a reprezentat un conflict ideologic la nivel mondial între
cele două super puteri (URSS și SUA). O caracteristică a implicării României în
Războiul Rece în acea perioadă a fost de subordonare față de politica dictată de
Moscova.
În 1949, statele comuniste din E Europei, vor forma o organizație
economică C.A.E.R. (Consiliul de ajutor economic reciproc). Formarea acestei
organizații a reprezentat un răspuns al Moscovei la planul american Marshall ce
avea în vedere ajutorarea țărilor europene afectate de război (La presiunile
sovieticilor, România va fi nevoită/obligată să refuze planul Marshall).
Din punct de vedere militar, în 1955 se constituie alianța militară a țărilor
comuniste numită „Tratatul de la Varșovia”, din care va face parte și România.
Formarea acestei alianțe a reprezentat răspunsul Moscovei la formarea alianței
occidentale numită NATO.

O acțiune reprezentativă a României în cadrul Războiului Rece de

subordonare față de Moscova s-a petrecut în 1956. Atunci, în Ungaria s-a
desfășurat o puternică revoluție anti-comunistă care a fost înfrântă prin
intervenția armatei sovietice. La acea vreme, liderul comunist român Gheorghe
Gheorghiu Dej, a sprijinit intervenția sovietică din Ungaria.
Drept mulțumire pentru sprijinul acordat în 1956, liderul sovietic Nichita
Hrușciov va hotărî în 1958 retragerea trupelor sovietice din România. Astfel, în
acel moment, România devine primul stat comunist din care sunt retrase
trupele Moscovei.

42
 La începutul anilor 1960 se observă o distanțare treptată a politicii
internaționale românești față de Moscova.
În 1964, comuniștii români refuză să pună în aplicare planul economic
sovietic „Valev”. Prin acest plan s-ar fi dat o puternică lovitură economiei
românești care ar fi trebuit să se axeze doar pe agricultură și să fie lipsită de
principalele ramuri industriale.
Mai mult, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, lansează celebra
„Declarație din aprilie 1964 a PMR-ului” prin care se preciza că fiecare partid
comunist trebuie să-și construiască propria cale de realizare a socialismului și
fără amestec extern.

II. A II-A PERIOADĂ A COMUNISMULUI ROMÂNESC

În 1965, moare liderul comunist român Gheorghe Gheorghiu Dej iar
puterea este preluată de noul lider Nicolae Ceaușescu. Încă de la început,
acesta promovează o politică de distanțare (depărtare) față de URSS în relațiile
internaționale.
În 1967, România devine primul stat comunist din sfera de influență
sovietică / din Europa de Est, care reia relațiile diplomatice cu RFG (Republica
Federală Germania).
Tot în 1967, între Israel și statele arabe din jur s-a desfășurat așa numitul
„Război de 6 zile”.
Având sprijinul americanilor, Israelul reușește să înfrângă armatele arabe
sprijinite de URSS. Deși Moscova ordonă ruperea relațiilor diplomatice cu
Israelul, Ceaușescu refuză acest lucru iar România devine singurul stat comunist
din Europa de Est care a menținut relațiile cu statul evreu (Israel).
Aceste evenimente din 1967 au dus la răcirea relațiilor dintre România și
URSS.

43
 Cel mai puternic exemplu de distanțare a României față de URSS, în
cadrul Războiului Rece, s-a petrecut în 1968. Atunci, în Cehoslovacia s-a
desfășurat o puternică revoluție anti-comunistă cunoscută sub denumirea de
„Primăvara de la Praga”. La ordinul Moscovei, armatele comuniste ale
Tratatului de la Varșovia vor interveni în Cehoslovacia înfrângând acea
revoluție.
România a fost însă singurul stat comunist care a refuzat să participe la
acea invazie. Mai mult, liderul român Nicolae Ceaușescu organizează în data de
22 august 1968, o mare Adunare Populară la București în care critică deschis
(public) invazia sovietică din Cehoslovacia.
Atitudinea curajoasă a României, a declanșat admirația întregii lumi, iar
România a fost vizitată de importanți lideri occidentali precum: președintele
francez Charles de Gaulle și președinții americani Richard Nixon și Gerald Ford.

În 1985, lider al URSS-ului ajunge Mihail Gorbaciov care promovează o

politică de reformare a comunismului pe baza celor două principii liberale:
„perestroika” și „glasnost” (transparență și reformare).
În 1987, Gorbaciov vizitează România și intră în conflict deschis cu
dictatorul român Nicolae Ceaușescu. Acesta instaurase o dictatură personală și
refuza orice reformă propusă de Gorbaciov. Situația în România devenise
dramatică iar țara noastră era tot mai izolată pe plan internațional. În aceste
condiții în decembrie 1989, în România are loc o sângeroasă revoluție anti-
comunistă, în urma căreia a fost înlăturată dictatura lui Ceaușescu și România
revine pe calea democrației.

44
 CUPRINS
1. AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ÎN
SPAȚIUL ROMÂNESC (SECOLELE XIV-XVIII)...............pag 2

2. SPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI CONFLICT ÎN

EVUL MEDIU ȘI LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĂȚII..pag 11

3. STATUL ROMÂN MODERN, DE LA PROIECT POLITIC LA

REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (SEC. XVIII-XX)........pag20

4. SECOLUL XX, ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM.

IDEOLOGII ȘI PRACTICI POLITICE TOTALITARE........pag 30

5. COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA, DISIDENȚA

ANTICOMUNISTĂ, PERIOADA POSTDECEMBRISTĂ.....pag 33
6. CONSTITUȚIILE ROMÂNIEI........................................pag 38
7. RĂZBOIUL RECE......................................................... pag 42

45