Bac Istorie 2022

BAC ISTORIE PROF.
FLAVIUS-ADRIAN MUNTEAN
SECOLUL XX ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM.

IDEOLOGII ȘI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA ȘI ÎN EUROPA
Secolul XX denumit și „secolul extremelor” s-a caracterizat prin confruntarea dintre democrație și
totalitarism.
Democrația este un regim politic care se exercită într-un stat de drept. Cea mai generală definiţie
care să elucideze sensul noţiunii de „stat de drept” este cea dată de Jacques Chevallier şi anume : „tipul de
regim politic în care puterea statului se află încadrată şi limitată de către drept”.
Democrația se bazează pe o serie de principii:
- suveranitatea poporului (Națiunea este sursa suveranității. Constituția prevede alegerea de către
cetățeni prin vot universal a reprezentanților acestora reuniți în adunări legislative (Parlament);
- „separarea puterilor în stat” – termen politic creat și folosit pentru prima dată în 1784 în lucrarea
„Spiritul legilor” de către gânditorul politic francez, reprezentant al Iluminismului, Montesquieu. Acest
principiu susține că puterea executivă (regele/președintele și guvernul), puterea legislativă
(Parlamentul) și puterea judecătorească (instanțele de judecată) dintr-un stat, pot și trebuie să
acționeze independent una de alta, având totuși o anumită interdependență și dreptul de control
reciproc);
- pluralism politic (pluripartidism) – existenţa mai multor partide politice dă posibilitatea cetăţenilor de
a-l alege pe acela care le reprezintă mai bine interesele. Se asigura, în felul acesta, alternanţa la
guvernare, care contribuie, de fapt, la funcţionarea sistemului democratic;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (civile, politice, sociale);
- constituționalismul;
- alegeri libere;
- votul universal;
- reprezentativitatea (reprezentare a unei instituții, a unui stat, în relațiile cu alte instituții, state);
Forme ale democraţiei (doctrine politice)
Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi
economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor ideilor
politice care pun interesele societăţii, statului sau naţiunii înaintea individului. Individul şi libertăţile sale
constituie elementul central al întregii doctrine liberale. Liberalismul numit „clasic” este un curent filosofic
născut în Europa sec. XVII-XVIII care pleacă de la ideea că fiecare fiinţă umană are prin naştere drepturi
naturale (dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate).
În sens larg, liberalismul pune accent pe construirea unei societăţi caracterizată prin libertatea de
gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piaţă pe baza iniţiativei
private şi un sistem transparent de guvernare în care drepturile minorităţilor sunt garantate.
Liberalism politic este doctrina care vizează reducerea puterilor Statului la protecţia drepturilor şi
libertăţilor individuale, opunându-se ideii de „Stat providenţial”. Indivizii sunt liberi să îşi urmărească propriile
interese atât timp cât nu afectează drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Liberalism economic este doctrina care proclamă libera concurenţă pe piaţă, neintervenţia statului în
economie şi are ca principiu fundamental proprietatea individuală.
1
BAC ISTORIE PROF. FLAVIUS-ADRIAN MUNTEAN
Conservatorismul este o doctrină politică apărută ca o reacţie la liberalism. Fondatorul doctrinei

conservatoare a fost englezul Edmund Burke care se pronunţă pentru apărarea ordinii sociale, a ideilor si
instituţiilor tradiţionale. El se împotrivea înnoirilor şi schimbărilor afirmate de revoluţionarii francezi și de
doctrinarii liberali, care au inspirat Revoluţia Franceză. Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un
ansamblu de idei, care vizează organizarea si conducerea societăţii prin păstrarea pe perioade îndelungate a
structurii politice tradiţionale.
Creştin-democrația este o doctrină politică ce a evoluat în mod preponderent după cel Al Doilea
Război Mondial. Apărută ca o reacţie la atacurile împotriva Bisericii şi a Catolicismului, creştin-democraţia
reprezintă expresia politică a creştinismului catolic. Creştin-democraţia a reprezentat o mediere între liberalism
(individualism) şi socialism (colectivism), aducând în politică şi elemente noi precum morala creştină.
Considerată în multe ţări europene drept o formă de neoconservatorism, creştin-democraţia se intersectează
cu conservatorismul în puncte fundamentale ale ideologiei, precum respectul faţă de valorile tradiţionale,
credinţa şi familia.
 Etapele democrației în sec. XX:

- după Primul Război Mondial – democrația victorioasă;
- în perioada interbelică – criza democrației a dus la instaurarea în unele țări a regimurilor totalitare;
- perioada postbelică – reconstrucția democrației.
Democraţia a fost reconstruită pe baza pluralismului şi a liberalismului, pe baza principiului separării

puterilor în stat, a existenţei votului universal şi a organizării de alegeri libere. Ca şi doctrine politice se dezvoltă
creştin-democraţia şi social-democraţia. O expresie a democraţiei postbelice a fost şi integrarea europeană
începută din dorinţa de a asigura pacea şi securitatea în Europa, proces care a continuat şi după căderea
„cortinei de fier” prin cooptarea fostelor state comuniste.
Trăsături specifice ale regimurilor democratice (practici politice democratice)
Regimul politic englez a fost pentru multe state europene un model de regim democratic. Marea
Britanie a devenit monarhie constituționala încă din anul 1697, când regele a acceptat „Declaratia drepturilor” ,
document care ii limita atribuțiile.
În Marea Britanie, monarhie-parlamentară, unde se aplică principiul „regele conduce, dar nu
guvernează”, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat (îşi alege miniştrii şi are puteri
executive extinse).
În 1918 a fost introdus votul universal (pentru bărbați de peste 21 de ani și pentru femeile de peste
30 de ani).
Slăbirea progresivă a Partidului Liberal, ca urmare a unor conflicte interne, face ca cele mai puternice
formaţiuni politice după 1918 să fie Partidul Conservator şi Partidul Laburist. Alegerile din 1920 au fost
câştigate de Lloyd George, care conduce un guvern de coaliţie format din conservatori şi liberali. În prima
jumătate a sec.XX , s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului
Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în 1951-1955).
În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de
consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat
creşterea prestigiului extern al ţării.
2
Franţa, a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin
instabilitate guvernamentală (42 de guverne). După Al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă
Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic (președintele era ales de Parlament).
Existența unui număr mare de partide a determinat formarea unor coaliții (Blocul Național sau
Uniunea Naționala) care aveau ca scop politic principal blocarea accesului la putere a partidelor extremiste.
Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului.
Reforma constituţională din 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal.
Totalitarismul este tipul de regim politic în care puterea executivă își subordonează toate celelalte
sfere de activitate, îngrădește libertățile democratice ale individului, înlătură partidele politice de opoziție,
practică o politică de forță și violență. Se bazează pe propaganda și teroarea promovate de un puternic
aparat represiv. Acesta își asumă controlul tuturor aspectelor vieții omului. Puterea aparține în întregime
partidului unic și liderului acestuia.
Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă
stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste).
Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv.
Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi
terenurilor agricole în proprietatea statului.
Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist care promova dragostea
faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.
Din ce cauză au apărut regimurile totalitare?
- nemulțumirile și frustrările provocate de tratatele de pace semnate în cadrul Conferinței de Pace de la

Paris de după Primul Război Mondial (pierderi teritoriale și coloniale, de populație, de resurse, plata
despăgubirilor de război, desființarea armatei);
- problemele economice cu care s-au confruntat statele după Primul Război Mondial, au permis
ascensiunea unor astfel de grupări politice (1929-1933 – Marea criză economică).
Caracteristicile totalitarismului:
- existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului;
- lichidarea oricărei forme de opoziţie (epurare politică);
- încălcarea gravă a drepturilor omului;
- supravegherea populaţiei de către poliţia politică (CEKA, NKVD , apoi KGB – în URSS.; Gestapo – în
Germania, OVRA – în Italia, Securitatea – în România), instituție cu rol represiv, care avea drept
scop eliminarea adversarilor regimului (activitatea poliției politice consta în arestări, percheziții,
înscenări și chiar asasinate);
a reprima = a înăbuși, a împiedica prin mijloace drastice, violente desfășurarea unei acțiuni de revoltă, de opoziție;
- controlul absolut al statului asupra societăţii; la baza acestea trebuind să se afle un „om nou”;
- interesele individului sunt subordonate intereselor statului;
- cultul personalităţii liderului (venerarea excesivă a unui dictator;
- cenzura presei;
- demagogie și propagandă (realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului
unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său).
3
Originile ideologiei comuniste (denumită marxism) se regăsesc în operele lui Karl Marx (în special
„Manifestul Partidului Comunist”) și Friederich Engels.
Principalele idei preluate din ideologia marxistă au fost:
- lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii;

Marx considera că în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse):
deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi
asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă.
În sec.XIX cele două clase sociale erau burghezia şi muncitorimea (proletariatul). În Rusia,
unde industria era mai puţin dezvoltată, comuniştii au considerat că din rândul asupritorilor fac parte
şi nobilii şi ţăranii înstăriţi (numiţi culaci);
- o societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea proprietate
privată;
Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus trecerea proprietăţii private la stat, astfel încât
să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate fără clase.
- realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin preluarea puterii de către
clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie (astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va
trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statulu)i.
- ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi;

Marx considera că în toate timpurile religia a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i
asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia „opiul popoarelor”.
Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de toate
regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa
asupritorilor şi că sunt „duşmani ai poporului” (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).
Simbolurile folosite pentru reprezentarea comunismului și a partidelor comuniste este secera și
ciocanul. Imaginea celor două scule suprapuse simbolizează alianța politică dintre țărănime și proletariatul
industrial.
Comunismul promova așadar: „ura de clasă”, desființarea proprietății private prin naționalizare și
colectivizare, economia planificată și divizată, înlăturarea burgheziei, dictatura proletariatului și ateismul.
Primul stat comunist din lume a fost Rusia (comuniștii au preluat puterea în urma revoluției bolșevice
din 1917 condusă de Lenin).
În 1922 s-a format URSS-ul (Rusia, Ucraina, Bielorusia și Transcaucazia). La data dezmembrării, URSS
(1991) număra 15 republici componente: Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Bielousia, Estonia, Georgia, Kazahstan,
Kârghâstan, Letonia, lituania, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan.
Practici politice in timpul lui Lenin:
- orice formă de opoziție politică a fost desființată, Partidul Comunist, devenind partid unic;
- a fost creată poliția politică a regimului, CEKA, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi „duşmanii
poporului”;
- ţarul a fost executat alături de familia sa (în total 11 persoane);
4
- controlul statului în economie prin naționalizare (băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea
statului);
- ţăranii trebuiau să dea la stat surplusul lor de cereale (cei care refuzau erau executaţi);
- toate instituţiile țării erau controlate de membrii PCUS;
- cenzura presei;
- s-a constituit armata de tip comunist (Armata Roșie).
Stalin (1924-1953) a intensificat toate aceste practici:
- cu ajutorul poliţiei politice NKVD (apoi KGB), condusă de Beria, Stalin a reușit să-și elimine toţi
adversarii politici;
- a instituit Marea Teroare(1936-1939) căreia i-au căzut victime milioane de oameni din toate
categoriile sociale, inclusiv din rândurile armatei; cei care se opuneau regimului comunist erau
arestați, închiși sau trimiși în lagărele de muncă forțată (Gulag-ul reprezenta sistemul de lagărele de
muncă forțată din Siberia; această practică politică a fost descrisă de militantul pentru drepturile
omului, laureat al Premiului Nobel pentru literatură Alexander Soljenițîn în cartea „Arhipelagul
Gulag”);
- continuarea procesului de naționalizare;
- colectivizarea forțată a agriculturii;
- economia a fost centralizată și planificată rigid (planuri cincinale), industrializarea devenind o politică
de stat;
- cultul personalității capătă proporții fără precedent;
- cenzura a funcționat dur iar cultura a fost subordonată ideologic;
- birocrația a devenit o forță dominantă.
După Al Doilea Război Mondial, modelul stalinist din URSS a fost impus și în alte state din estul și
sud-estul Europei. Factorii care au favorizat ascensiunea comuniștilor spre preluarea puterii în aceste țări
au fost:
- prezența Armatei Roșii pe teritoriul acestora (deși era considerată o armată „eliberatoare”, Armata
Roșie a jucat un rol esențial în instaurarea regimurilor comuniste în aceste state iar odată ajunsă pe
teritoriul lor, va recurge la abuzuri și violențe împotriva populației precum și la îndepărtarea liderilor
anticomuniști);
- împărțirea Europei în zone de influență :
- la 9 octombrie 1944, a avut loc Acordul de procentaj de la Moscova, unde premierul britanic
Winston Churcill și liderul URSS, Stalin și-au împărțit pe un șervețel zonele de influență
(România: Uniunea Sovietică , 90% influență, iar ceilalți 10%; Grecia: Uniunea Sovietică, 10%
influență, iar Marea Britanie 90%; Ungaria și Iugoslavia: 50% - 50% ; Bulgaria: Uniunea
Sovietică cu 75% influență, iar ceilalți 25%);
- poziția Marii Britanii și a SUA de a nu se implica în problemele interne ale statelor ocupate de
Armata Roșie a fost reconfirmată de și de deciziile Conferinței de la Yalta (1945) și ale
Conferinței de la Potsdam (1945).
Astfel, Europa a fost divizată în plan politic, economic și cultural. Simbolul acestei divizări a fost
ridicarea în 1961 a „Zidului Berlinului”.
5
După al Doilea Război Mondial, deşi fuseseră aliate cu URSS împotriva regimurilor fasciste,
democraţiile occidentale au înţeles pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi
reconstrucţia democratică a Europei. SUA au iniţiat în 1947 politica de containment (stăvilire) a expansiunii
comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii. Această politică, concepută de diplomatul american George F.
Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima reacţie a „lumii libere” în faţa
totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a
Planului Marshall de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de război. Numai ţările din vestul Europei
au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis ţărilor din estul și sud-estul Europei să accepte
ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de containment l-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949,
a unei alianţe militare defensive Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) menit să riposteze unui
atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, războaiele purtate de SUA şi aliaţii lor în Coreea
(1950-1953) şi în Vietnam (1961-1975) au reprezentat acţiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste,
chiar dacă numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.
După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvăluit în 1956, unele
crime comise din ordinul dictatorului şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să
fie modificată.
Erodarea regimului comunist:
- revolte antisovietice și anticomuniste izbucnite în: RDG (1953), Ungaria și Polonia (1956),
Cehoslovacia (1968); toate au fost invinse prin intervenția armatei sovietice;
- anii 1970-1989 au scos în evidență falimentul economic al sistemului comunist;
- au apărut mișcari de disidență în cadrul cărora opozanții regimurilor comuniste militau pentru
drepturile omului (sindicatul „Solidaritatea” în Polonia, condus de Lech Walensa).
În 1985 în fruntea URSS a venit Mihail Gorbaciov. El a inițiat politicile „Glasnost și perestroika ”
(glasnost = deschidere, transparență în relațiile internaționale; perestroika = restructurarea sistemului
economic comunist) prin care a dorit reformarea URSS și a partidului comunist dar nu a făcut decât să
grăbească sfâșitul acestui regim în Europa (1989-1991).
Regimurile totalitare de dreapta au apărut în perioada interbelică.
Denumirea de „fascism” are la bază termenul latin „fasces” (simboliza un snop de nuiele în care este
înfiptă o secure, simbol al autorității care era purtat de lictorii ce-i însoțeau pe înalții magistrați romani).
Partidul Fascist (fondat în 1919) era susținut atât de populația debusolată de război și de sărăcie, cât și
de bancherii și industriașii care sperau ca această formațiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la
ideile comuniste.
Fascismul s-a manifestat în planul politic în următoarele ţări: Italia – Benito Mussolini (1922-1943),
Republica Salo – Benito Mussolini (1943-1945); Spania – Miguel Primo de Rivera (1923-1930), Francisco Franco
(1939-1975); Portugalia – Antonio de Oliveira Salazar (1932-1968); Grecia – „dictatura coloneilor” – Pángalos şi
Metaxas (1967-1974); Ungaria – Horthy (1920-1944); Austria – Dolfuss şi Schuschnigg; Slovacia – Hlinka şi Tiso.
6
Fascismul promova:
- naționalismul (fundamentat pe ideea trecutului glorios al statului; în discursurile sale, Mussolini

invoca mereu trecutul glorios al Italiei, redeșteptând în sufletul italienilor mândria de a fi urmași ai
Imperiului Roman);
- corporatismul (sistem economic, social și politic care încearcă înlocuirea sistemului pieței libere cu
organizațiile profesionale din care fac parte atât sindicatele muncitorești cât și asociațiile patronale,
precum și înlocuirea sistemului democratic parlamentar cu o uniune naţională a corporațiilor);
- elitismul;
- militarismul;
- antiliberalismul și antisocialismul;
- negarea democrației (Mussolini afirmând că „pluralismul politic divizează națiunea”);
- crearea „omului nou”.
Partidul Fascist a ajuns la putere în Italia prin presiune („Marşul asupra Romei” - 1922). Regele Victor
Emanuel III, a fost nevoit să demită guverul și să îl numească prim-ministru pe Benito Mussolini. Printr-o lege
specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite. Monarhia, a fost redusă la un rol simbolic iar Partidul
Naţional Fascist a devenit formaţiune politică unică, tribunalul politic înființat în 1925, stabilind ani grei de
închisoare pentru toți advesarii politici.
Regimul fascist era susţinut de poliţia politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare (Cămăşile negre şi
Ballila). Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se „Il Duce”.
Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesele
individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Astfel se preconiza o societate organizată în grupuri
profesionale numite corporații. Parlamentul a fost înlocuit cu o adunare a delegațiilor corporaților.
Pentru atragerea maselor, Mussolini a luat măsuri care care s-au bucurat de susținerea populației (a
stăvilit abuzurile și corupția, dar și acțiunile Mafiei). Îndoctrinarea cetățenilor se făcea prin intermediul unor
organizații (Dopolavoro, Avanguardisti).
Mussolini a încercat să împace Biserica Catolică (foarte înfluentă în societatea italiană) semnând
Acordul de la Lateran (1929) care recunoștea independența Vaticanului.
Antrenarea Italiei în acțiuni externe (în 1935 a cucerit Etiopia) și în Al Doilea Război Mondial, a
determinat scăderea popularității lui Mussolini. În 1943 a fost înlăturat de la putere.
Ideologia nazistă a fost ultranaţionalistă (viza cel de-al treilea Reich), anticomunistă, rasistă şi
antisemită, fiind expusă de Adolf Hitler în lucrarea sa, „Mein Kampf”.
Naționalismul german era fundamentat pe ideea superiorității rasei germane a arienilor. Hitler
afirma că arienii trebuie să conducă lumea . Unele rase precum evreii și țiganii, considerate inferioare trebuia
să fie exterminate. Pentru că rasa germană avea nevoie de „spaţiul vital”, nazismul susţinea necesitatea
cuceririi acestuia prin război. Sloganul nazismului era „Un Popor, un Stat, un Conducător”. Simbolul nazismului
a fost „svastica” .
„Puciul de la berărie” (8 noiembrie1923) a reprezentat prima incercare a naziștilor de a prelua puterea
în Germania. Puciul a fost organizat de către Adolf Hitler și de către generalul Erich Friedrich Wilhelm
Ludendorff, cei doi planificând cucerirea puterii in Bavaria și mai apoi în toată Germania. Inspirat de „Marșul
asupra Romei” al lui Mussolini, acest puci a fost înabușit de către armata germană o zi mai târziu iar principalii
conspiratori, în frunte cu Hitler au fost arestați și condamnați la închisoare.
SS – organizație paramilitară nazistă
7
Hitler a devenit cancelar al Germaniei, după ce partidul său a câștigat alegerile parlamentare din 30
ianuarie 1933.
După preluarea puterii pe cale democratică, naziștii au luat imediat o serie de măsuri care au
transformat Germania într-un stat totalitar:
- au incendiat clădirea Parlamentului (faptă pusă pe seama comuniștilor);
- Partidul Nazist (NSDAP) a devenit pardid unic;
- sindicatele au fost înlocuite cu Frontul Muncii;
- copii și tineretul au fost încadrați în „Tineretul hitlerist”;
- înființarea Ministerului Propagandei condus de Goebbels;
- în 1934, după moartea președintelui Hindemburg, Hitler a contopit funcțiile de președinte cu cea de
cancelar , devenind astfel conducator suprem (Führer);
- în 30 iunie 1934 a fost organizată „Noaptea cuțitelor lungi” (sau „Operațiunea Colibri”); regimul
nazist a executat cel puțin 85 de oameni din motive politice (majoritatea celor uciși erau membri ai
„Batalioanelor de asalt” - SA, o organizație paramilitară nazistă; Adolf Hitler a acționat împotriva SA și
împotriva liderului său, Ernst Röhm, deoarece vedea în independența SA și în apetitul membrilor
acesteia pentru violențe de stradă o amenințare directă asupra puterii sale;
- în 1935 Hitler a reintrodus serviciul militar obligatoriu și a creat forțele aeriene; un an mai târziu a
remilitarizat Renania;
- Olimpiada de vară din 1936, organizată la Berlin a fost transformată de Hitler într-un mijloc al
propagandei naționaliste;
- au declanșat o amplă politică antisemită, evreilor li s-au retras drepturile civile și politice prin „Legile
de la Nürnberg” sau „Legile rasiale de la Nürnberg”, adoptate la 15 septembrie 1935 (cuprindeau :
„Legea pentru protecția sângelui" „Legea cetățeniei Reichului” și „Legea stindardului Reichului" ); la 9
noiembrie 1938 a fost organizată „Noaptea de cristal” – acțiuni împotriva evreilor constând în
violențe, crime, devastări și distrugeri ale magazinelor acestora, incendierea sinagogilor).
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală
împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului (operațiune organizată și condusă de Adolf Eichmann),
până în 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, dar şi țigani - proveniţi atât din Germania, cât şi din
ţările ocupate de armatele hitleriste - în lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau
Maidanek.
Deosebirea esențială dintre comunism și fascism / nazism are la la bază regimul proprietății. În
timp ce comuniștii – odată ajunși la putere – au lichidat proprietatea privată, introducând proprietatea
comună asupra asupra mijloacelor de producție (prin naționalizare) și asupra pământului (prin colectivizare),
liderii și pardidele de dreapta au ajuns la putere sprijinindu-se pe marile firme private (ex. Trustul Krupp, din
Germania).
Înţelegerea dintre Germania Nazistă și Rusia Sovietică a devenit posibilă, deşi pe tot parcursul
perioadei interbelice, părea o contradicţie în termeni. Realismul politic afişat de ambii liderii a determinat
ignorarea diferențelor ideologice dintre cele două regimuri.
Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Hitler-Stalin, a fost un tratat de neagresiune încheiat
între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de ministrul de externe
sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.
8
Pactul, conform înţelegerii comune preliminare, avea drept parte integrantă un Protocol adiţional
secret, care, de fapt, exprima exact scopurile anexioniste ale celor doi dictatori. Prin acest Protocol adiţional
secret Stalin şi Hitler recroiau harta Europei şi delimitau cele două zone de influenţă (sovietică şi germană) de la
Marea Baltică la Marea Neagră, convenind asupra „unor transformări teritoriale şi politice” în Finlanda,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România.
Confruntarea dintre totalitarism şi democraţie s-a încheiat cu victoria celei din urmă, însă perioada
comunistă a lăsat sechele în estul și sud-estul Europei, fiind necesar mult timp pentru a atinge gradul de
democratizare din Occident.
9
Democrație și totalitarism în România
- 1918-1938 – regim politic democratic; România era o monarhie constituțională;

Baza democrației românești interbelce a reprezentat-o Constituția din 1923 (drepturi pentru
minorități și vot universal).
- 1938-1940 – monarhia autoritară a lui Carol II;

În anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în timpul căruia singura formaţiune care a
funcţionat a fost cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii Naţionale, denumită, din 1940, Partidul
Naţiunii.
În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea
(septembrie 1940) şi după ce Mihai I a revenit pe tron, puterea reală în stat a fost deţinută de
generalul Ion Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri.
- 1940-1944 – dictatura militară impusă de generalul Ion Antonescu;

Acesta a guvernat până în ianuarie 1941 alături de legionari. Neînţelegerile cu legionarii care
doreau să obţină întreaga putere în stat, au determinat înlăturarea lor, după rebeliunea din 21-23
ianuarie 1941. Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în fruntea unui regim militar până la 23 august 1944, în
condiţiile participării României la războiul antisovietic.
- 1944-1947 – regim pseudo-democratic;
- 1947-1989 – regim totalitar comunist;
- 1989 – revenirea la democrație.
Pe parcursul sec. XX, România, asemenea altor state europene, cunoaște atât regimuri
democratice cât și regimuri dictatoriale (autoritare și totalitare).
După Marea Unire din 1918, Romania a făcut pași importanți spre consolidarea democrației:
- în 1918 a fost adoptat votul universal (pentru bărbații de peste 21 de ani cu excepţia magistraţilor şi
cadrelor militare); consecinţele noului tip de scrutin au fost dispariția partidelelor de orientare
conservatoare (conservatorii erau reprezentanții marilor proprietari funciari);
- au apărut partide politice noi, chiar și partide ale minorităților naționale;
- eliminarea rotativei guvernamentale;
- în 1923, a fost adoptată o nouă lege fundamentală; denumită și „Constituția Unirii” aceasta a
constituit baza democrației românești din perioada interbelică.
După 1918, ideologiile politice care s-au afirmat au fost liberalismul, țărănismul și extremismul.
10
Liberalismul
- după 1918, ideologia promovată de PNL a fost neoliberalismul; această concepţie a fost dezvoltată de
personalităţi de marcă, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu ș.a;
- în plan social, liberalii preconizau întărirea poziției burgheziei;
- în plan economic, se afirma necesitatea intervenției statului în anumite sectoare (economice), a fost
accentuat rolul industriei şi au dezvoltat teoria privind protecţionismul, concretizată prin formula „prin
noi înşine” prin care se putea asigura o valorificare superioară a resurselor naţionale, în primul rând
prin forţe proprii;
- PNL a avut o importantă activitate guvernamentală , dominând viața politică interbelică (a guvernat
țara între 1922-1928 și 1933-1937);
- de numele PNL-ului se leagă Constituția din 1923, Legea minelor-1924, Legile de unificare ale statului -
1925, Legea primei electorale -1926 ;
- președinți ai PNL în perioada interbelică: Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, C-tin I.C.
Brătianu;
- organ de presă „Viitorul”.
Țărănismul
- această concepţie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ș.a.
reprezentanți de seamă ai PNȚ (partid creat în 1926 prin fuziunea dintre Partidului Țărănesc din
Vechiul Regat cu Partidul Național Român din Transilvania; președinții PNȚ au fost Iuliu Maniu și Ion
Mihalache);
- în plan social era susținut primatul țărănimii,ca și clasă omogenă și independentă;
- în plan economic, agricultura ocupa locul principal în dezvoltarea statului dar era susținută și
dezvoltarea unor ramuri industriale, în mod special a celor care valorificau produsele agricole şi
bogăţiile subsolului; doctrina economică a fost cea a „porților deschise” către capitalul străin;
- în plan politic țărăniștii au propus constituirea statului național-țărănesc; țărăniștii au guvernat țara
între 1928-1931 și 1932-1933 (perioadă care a coincis cu criza economică);
- organ de presă „Dreptatea”;
Extremismul
Extremismul de stânga:
- a fost reprezentat de PCR (creat în 1921 și scos în afara legii în 1924 prin Legea Mârzescu);
- PCR susținea dictatura proletariatului, desfiițarea proprietății private , dezmembrarea României Mari,
care ar fi dus la înghiţirea Basarabiei de către Rusia Sovietică etc.
Extremismul de dreapta:
- a fost reprezentat de: Liga Apărării Național Creștine (1923, A.C. Cuza) din care în 1927 se desprinde
Legiunea Arhanghelului Mihail condusă de Corneliu Zelea Codreanu (în 1930 devine „Totul pentru
Țară” iar în 1934 reapare sub numele de Garda de Fier) și Partidul Național Creștin (1935, Octavian
Goga);
11
- legionarii, promovau: antisemitismul, anticomunismul, misticismul, violența, ura și intoleranța și

proclamau teoria purificării prin moarte; susțineau teoria elitelor
- adeseori legionarii au recurs la asasinatul politic, căruia i-au căzut victime și I.G. Duca, Armand
Călinescu Virgil Madgearu sau Nicolae Iorga;
Evoluția statului român pe parcursul sec.XX, a cunoscut suișuri și coborâșuri care au determinat
trecerea de la regimul democratic la cel autoritar impus de regele Carol II, apoi la dictatura antonesciană și
ulterior la regimul comunist pentru ca în 1989 România să revină la statul de drept.
12
ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR
Romanitatea este elementul esențial al unității lingvistice și culturale a poporului român.

Despre romanitatea românilor s-au formulat, de-a lungul timpului, mai multe teorii (teoria
continuității / autohtonistă, teoria puristă, teoria imigraționistă), istoricii, cronicarii și cărturarii, geografii,
oamenii politici fiind preocupați de studierea acestei teme , atât din motive științifice cât și din motive politice.
Prin romanitatea românilor se înțelege:
- descendența romană a acestora;

- latinitatea limbii române;
- continuitatea populației romanice la nord de Dunăre după retragerea aureliană;
- conștiința românilor despre originea lor romană.
Românii sunt un popor romanic (latin) a cărui etnogeneză (proces de formare) a cunoscut trei etape:
civilizaţia geto-dacă supusă cuceririi romane, sinteza daco-romană realizată în urma procesului de
romanizare (a autohtonilor geto-daci) şi adaosul slav din sec.VI-VII.
Etnogeneza românească = formarea poporului român și a limbii române (sec. II – VII/ VIII).
Etnogeneza românească are are la bază procesul romanizării geto-dacilor. Românii sunt un popor romanic sau
neolatin, la fel ca italienii, portughezii, spaniolii și francezii.
Despre etnogeneza românilor...
1. Din cine?
- daci și romani (coloniști și veterani);

- migratori;
2. Cum?
 prin romanizarea geto-dacilor;

 romanizarea = adoptarea de către o populație cucerită și integrată Imperiului Roman
sau aflată sub influența acestuia, a limbii latine și a modului roman de viață;
 factorii romanizării: administrația romană, armata romană, veteranii, coloniștii,
urbanizarea, viața economică, dreptul roman, viața culturală, viața religioasă (sincretism,
interpretatio romana, creștinism).
 Romanizarea a cuprins trei faze:
- faza preliminară (sec.I î.Hr. – sec.I d.Hr.) – când au loc primele contacte dintre daci și romani
(geto-dacii au asimilat cu precădere elemente de cultură materială);
- romanizarea propriu-zisă (106-275 – perioada stăpânirii romane în Dacia);
- romanizarea post-aureliană (275-602; în 602, romanii se retrag din Dobrogea – integrată în
provincia romană Moesia) –această fază a avut loc în condițiile desfășurării procesului
migraționist (goții, hunii, gepizii, avarii, slavii), populația din Dacia , menținând legăturile
economice, politice și militare cu Imperiul Roman; creștinismul afost răspândit aici de către
misionari.
3. Unde?
 la nord și la sud de Dunăre (spațiul carpato-danubiano-pontic și Peninsula Balcanică);
13
4. Când?
 proces îndelungat care începe în sec.II și se încheie în linii mari în sec. VII-VIII.
Limba română s-a format paralel cu poporul român. Este o limbă romanică (neolatină) la fel ca
italiana, portugheza, spaniola și franceza. Componentele de bază ale acesteia sunt: substratul traco-getic
(160 de cuvinte – 10%), stratul roman (60%), adstratul slav (20%) și alte împrumuturi (10%).
(! Aceleași componente le găsim și la poporul român + împrumuturile )^
Dialectele limbii române sunt: daco-roman (la nord de Dunăre), aromân, meglenoromân și istroromân
(toate trei la sud de Dunăre).
Românii de la sudul Dunării sunt o populaţie romanizată care nu a fost asimilată de locuitorii
majoritari de aici, slavii, albanezii şi grecii. După dialectul vorbit sunt: aromânii (răspândiţi în Serbia,
Macedonia, Bulgaria, Albania, Grecia); meglenoromânii, (în regiunea Meglen din Grecia și în Macedonia);
istroromânii (în Peninsula Istria din Croaţia și în Slovenia).
Teoria autohtonistă subliniază originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri şi a fost
susţinută atât de istoriografia românească, cât şi de cea străină.
Subiectul romanității românilor a stârnit interes încă din Evul Mediu.
Cronicile și documentele bizantine (izvoare medievale timpurii) îi amintesc pe români drept urmaşi ai
coloniştilor romani. În aceste izvoare, românii sunt numiți „romani” sau „vlahi” (plus derivatele acestuia
valahi, volohi, olahi, blahi, blachi, olohi) - termen de origine germană („volcae” – numele unui trib celt, amintit
de Caesar în „De bello galico”) care va fi preluat și de slavi pentru a desemna popoarele romanice.
Românii sunt menţionaţi, între altele în :
- tratatul militar „Strategikon” al împăratului Mauricius din sec.VII (prima atestare documentară a
populatiei de la nordul Dunarii, denumită cu termenul de „romani”);
- „Însemnarea de la Mânăstirea Costamonitu” de pe Muntle Athos (sec.VIII);
- „Chronographia”, lucrarea călugărului bizantin Theophanes Confesorul din sec.IX (prima mențiune
privitoare la limba română);
- lucrarea „Despre administrarea Imperiului” a împăratului Constantin VII Porfinogenetul (sec.X), care
afirmă originea romană a poporului și a limbii române, folosind termenul de „romani” pentru
populația străveche românească, în timp ce pentru bizantini folosește termenul de „romei”; el preciza
că „aceștia se mai numesc și romani pentru că au venit din Roma și poartă acest nume până astăzi”;
- corespondenţa împăratului Vasile II Macedoneanul (sec.XI), cel care îî numește pe români sub numele
de „vlahi”.
14
Alte izvoare medievale timpurii care îi menționează pe români sunt:
- „Geografia armeană” a lui Moise Choraneti din sec.IX , unde autorul amintește „țara necunoscută
ce-i zic Balak-Valahia;
- „Oguzname” (sec.X), cea mai veche cronică turcă (în cuprinsul căreia se vorbește depre „Ulak ili” – „o
țară a valahilor”);
- „Podoaba istoriilor” (sec.XI),tratatul geografului persan Gardizi , cel care îi așează pe români între
slavi (bulgari), ruși și unguri, într-un spațiu cuprins între Dunăre și un „munte mare” (Carpați).
Cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei („Cronica lui Annonymus” sau Gesta
Hungarorum”, sec. XII), furnizează cea mai bogată și cea mai completă relatare medievală despre ceea ce au
găsit ungurii odată cu pătrunderea lor în teritoriile intracarpatice (oferă informații despre români – pe care îi
desemnează cu numele de „blachi” – și despre formațiunile politice existente în sec. IX în spațiul intracarpatic).
Un alt izvor maghiar care vorbește despre români este „Gesta Hunnorum et Hungarorum” al
cronicarului Simon de Keza care îi numește pe români urmași ai „păstorilor și colonilor” romanilor.
Începând cu sec.XIV, informațiile și izvoarele istorice despre români se înmulțesc pe măsură ce crește
înteresul față de aceștia.
Istoricii, cărturarii și cronicarii umaniști italieni (istoricii occidentali) au abordat pe parcursul sec.XV
subiectul romanității românilor, fiind preocupați în primul rând de antichitatea romană și de tot ceea ce a lăsat
aceasta în urmă (vestigii, populații și limbi de origine latină), de insulele de romanitate din Europa Răsăriteană
dar și de dorința de a stăvili ofensiva otomană din Europa (dorind să cunoască poporul român, care dăduse
importanți luptători antiotomani și apărători ai cauzei creștine).
Primul umanist italian care care afirmă originea romană a românilor a fost Poggio Bracciolini. El a
argumentat pentru prima dată latinitatea limbii române cu probe culese din spaţiul românesc de cunoscători
ai limbii latine, vorbind într-o cronică despre existența unor elemente comune între limba latină și limba
română.
Flavio Biondo susține în scrierile sale că „românii invocă cu mândrie originea lor romană”.
Umanistul care a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre originea romană a românilor,
influențând opiniile științifice ale vremii a fost Enea Silvio Piccolomini (devenit papă sub numele Pius II). El şi-a
cules informaţiile de la misionarii dominicani şi franciscani.
Antonio Bonfini (umanist italian care a trăit în ultimii ani de viață la curtea regelui Matia Corvin și care
la cererea acestuia a scris „Decadele”) a vorbit în scrierile sale despre asemănarea dintre limba latină și limba
română și spunea deasemenea că românii sunt urmașii coloniștilor și legiunilor aduse de Traian în Dacia.
Francesco della Valle a fost primul cărturar care a reprodus o propoziție în limba română („Ști
rominesti?”).
Primul român care a scris despre romanitatea românilor a fost Nicolaus Olahus în lucrarea „Hungaria”
(1536). El afirmă că românii sunt descendenții coloniștilor romani, ceea ce explică limba lor latină.
În 1542, Johannes Honterus (umanist sas din Brașov), a alcătuit o hartă, scriind „Dacia”pe teritoriul
locuit de români.
Tot în sec.XVI, românii au renunțat la alfabetul chirilic în favoarea celui latin.
15
În sec. XVII-XVIII, unitatea, continuitatea și romanitatea românilor constituie baza preocupărilor

cronicarilor umaniști moldoveni precum:
- Grigore Ureche (în „Letopisețul Țării Moldovei”, scrie despre asemănarea dintre cuvintele românești
și cele latinești, de aici reieșind concluzia originii comune a românilor din Moldova, Valahia și
Transilvania care „se trag toți de la Râm”);
- Miron Costin (lucrarea sa „De neamul moldovenilor”, este considerată ca fiind primul tratat savant
consacrat exclusiv analizei originii neamului, afirmând în paginile sale că „De la la Râm ne tragem și
cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”) ;
- Ion Neculce („Letopisețul Țării Moldovei”).
Dimitrie Cantemir, afirma în „Hronicul romano-moldo-vlahilor” originea pur romană a românilor

(este cel care lansează teoria puristă), considerând că împăratul roman Traian este „săditorul și răsăditorul
nostru”. Deasemenea Cantemir susținea că dacii au fost exterminați iar Dacia a fost colonizată cu romani;
totodată el a mai afirmat că elementul roman a dăinuit în Dacia după retragerea aureliană, și unitatea româno-
moldo- vlahilor în spațiul carpato-dunărean (sec.XVIII).
Figura dominantă a istoriografiei muntene din sec. XVIII a fost stolnicul Constantin Cantacuzino. În
„Istoria Țării Românești”, Cantacuzino susține că românii se mândresc cu descendența lor romană .
Afirmarea romanității românilor se întâlnește și în lucrările cronicarilor sași din Transilvania, din sec.
XVII. Valentin Frank von Frankenstein a desființat cu argumente teoria originii dacice a sașilor. Istoricul sas
care a contribuit cel mai mult la răspândirea în afara spațiului românesc a teoriei despre originea romană a
românilor a fost brașoveanul Martin Schmeitzel (el a predat la Universitatea de la Halle un curs despre istoria
Transilvaniei).
Politizarea ideii romanității românilor
Începând cu sec. XVI, romanitatea românilor devine o problemă politică

Unirea celor trei Țări Române (1600) în timpul lui Mihai Viteazul a dus la politizarea romanității
românilor. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania, a atras ostilitatea nobilimii maghiare.
Astfel umanistul maghiar Istvan Szamoskozy a publicat în 1593 o lucrare, în care într-un capitol dedicat
Daciei romane, afirma că „românii sunt urmașii romanilor, descendența lor fiind atestată de limba acestora,
care s-a desprins din limba latină”. Din cauza stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania, el își schimbă părerea,
afirmând că românii sunt doar urmașii a dacilor romanizați în timpul stăpânirii romane în Dacia și nu ai
romanilor. Considera că românii nu pot fi urmașii coloniștilor romani deoarece aceștia ar fi fost mutați la sudul
Dunării în timpul împăratului Gallienus. Szamoskozy a fost combătut de cărturarii sași Toppeltius și Troster,
ultimul afirmând că românii sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei țări”.
Spre sfârșitul sec.XVII și în sec. XVIII, problema istorică a originii românilor capătă conotații politice, mai
ales în Transilvania, unde interesele stăpânirii austriece și revendicările ungurilor veneau în contradicție cu
dorința de emencipare a românilor. Deși românii reprezentau peste 60 % din populația Transilvaniei, ei erau
considerați „națiune tolerată”.
Însuși împăratul Austriei, Iosif II (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil, cei mai vechi și mai
16
numeroși locuitori ai Transilvaniei". De asemenea, contele Teleki, președinte al Cancelariei Aulice Transilvane,
recunoștea în 1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei", iar istoricul Huszti Andras afirma în
același an că „Nicio națiune nu are limba atât de apropiată de acea veche romană ca națiunea valahilor (...) ei
sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane".
În sec. XVIII se afirmă lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania în condițiile în care
această provincie făcea parte din Imperiul Habzburgic.
Făcând apel la idei legate de vechimea, latinitatea, continuitatea și majoritatea românilor, Ioan
Inochentie Micu Klein susţinea obţinerea de drepturi pentru aceștia. În acest sens a redactat „Supplex
Libellus” (1744).
Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Ioan Budai-Deleanu şi Petru Maior, au
demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român, combătând astfel ideile lui Franz Sulzer privind
originea sud-dunăreană a românilor și migrarea lor la nord de Dunăre în sec. XIII (*vezi teoria imigraționistă).
Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative,
afirmând originea pur romană a poporului român (teoria puristă).
Folosindu-se de argumente lingvistice şi istorice (preluate de la cărturarii români și din lucrările
erudiților europeni studiate de ei în bibliotecile din Viene și Roma) , ei au redactat în 1791, Supplex Libellus
Valachorum (considerat primul program politic modern al românilor din Transilvania) pe care l-au trimis
Curţii Imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi a drepturilor lor cerând recunoaşterea naţiunii române
alături de celelalte naţiuni privilegiate, înlăturarea denumirilor jignitoare de „tolerați” sau „admiși”,
recunoaşterea limbii române şi a religiei ortodoxe.
Teoria Imigraționistă
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi

condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte
naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, urmaşi a popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în Evul Mediu de către
regalitatea și nobilimea maghiară (între secolele XI-XIII s-a desfășurat procesul de cucerire a Transilvaniei de
către maghiari; această provincie a făcut parte din Ungaria până în 1541).
Franz Sulzer (publicist, istoric și muzician elvețian care a deținut și funcția de ofițer în armata
austriacă), susținea în lucrarea sa „Istoria Daciei Transalpine” (1781), că românii nu au origine romanică, și s-au
născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă,
precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul sec. XIII în Transilvania, unde îi vor găsi
stabiliţi pe unguri, pe secui şi pe saşi (Teoria imigraționistă).
Precursori ai lui Sulzer...

Cronica lui Ioan Lucius (Lucic) apărută în 1666 la Amsterdam despre istoria Croației și a Dalmației
cuprindea și unele considerații asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost rezervat exclusiv discutării originii
romane a poporului român. Cronicarul și-a exprimat anumite dubii și rezerve cu privire la românii nord-
dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia Traiană dar a susținut că el a fost sporit
printr-o imigrare de la sud la nord de Dunăre provocată de formarea statului bulgar.
Istoricul austriac J.C . von Engel a turnat teoria lui Lucius în tipare noi, eliminând afirmării stăruinței
elementului roman în Dacia post-aureliană, printr-o deplasare cronologică a amintitei implantări romane din
inițiativă bulgară, la care a adăugat nuanța peiorativă din „teoria exilaților și răufăcătorilor” lansată de
istoriografia umanistă polonă.
17
În a doua jumătate a sec. XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867) și încorporarea Transilvaniei
la Ungaria când românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei acestei provincii, istoricii austrieci şi
maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria
imigraţionistă în lucrarea „Studii româneşti” din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria
roesleriană.
Roesler, amintea în lucrarea sa faptul că dacii ar fi fost exterminaţi în urma războaielor cu romanii,
dispărând astfel şi vechea toponimie dacică. După părerea sa, Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani. Toţi
locuitorii au părăsit Dacia în 271 iar poporul român şi limba română s-ar fi format la sudul Dunării. El spunea că
românii ar fi un popor de păstori nomazi şi amintea de existenţa unor elemente lexicale comune în limba
română şi în limba albaneză. De asemenea, n-ar fi existat izvoare care să ateste existenţa românilor la nord de
Dunăre în „mileniul întunecat” (sec.III- XIII), deci ei ar fi venit în Transilvania după maghiari .
Alți susținători ai teoriei imigraționiste au fost J.C. von Engel, J.C. Eder și Bolla Marton.
Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P.Hașdeu, A. D. Xenopol
(a scris între anii 1888 - 1893, „Istoria românilor din Dacia Traiană”, lucrare în șase volume de aproape 4000 de
pagini, în care va contesta teoria imigraționistă și va explica mecanismul de romanizare al dacilor) și Dimitrie
Onciul (Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană - 1885) care susțineau
continuitatea romană bazându-se pe argumente logice, și de investigaţiile ştiinţifice ale istoricilor și lingviștilor
N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Ghe.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu.
Istoricii străini care au combătut teoria imigraționistă: E. Gibbon, Th. Momsen, M. Lebrecht ș.a.
Contraargumente privind teoria roesleriană:
- în nici un teritoriu ocupat, romanii nu au exterminat populația autohtonă;

- toponimia și hidronimia dacică s-a menținut și în timpul stăpânirii romane (toponime - Napoca,
Apulum, Tibiscum ș.a; hidronime- Maris-Mureș, Samus-Someș ș.a.);
- în cei 165 de ani de stăpânire romană, romanizarea a fost mai intensă, primele contacte între daci și
romani existând mult mai devreme;
- Aurelian a retras doar administrația și armata începând cu anul 271;
- o îndeletnicire veche a românilor este păstoritul însă românii nu sunt păstori migratori;
- dintre migratori, slavii au exercitat o influență mai mare;
- sunt cuvinte cu înţeles comun dar nu numai în cele două limbi ci şi în altele;
- structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de bază al său este de origine latină;
- dovezi – tratatul militar bizantin „Strategikon” (sec.VII) ș.a.
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor moderni și contemporani
În epoca modernă ideea romanității a fost folosită ca armă politică în revendicările naționale.
Pâna la mijlocul sec. XIX, cea mai mare parte a istoriografiei românești s-a bazat pe ideile Școlii
Ardelene (originea pur romană a românilor, exterminarea și alungarea dacilor din noua provincie , inexistența
căsătoriilor dintre daci și romani ș.a).
A.T. Laurian, corifeul curentului latinist, considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei;
totodată el urmărea să „purifice” limba română de elementele nelatine, în acest sens publicând „Dicționarul
limbii române”.
18
Reprezentanții romantismului, nu au insistat aupra ideii că dacii ar constitui elementul fondator al

poporului român însă au evidențiat curajul și spiritul de sacrificiu al acestora. În celebrul său discurs din 1843,
Mihail Kogălniceanu a afirmat că Decebal a fost „cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.
După formarea României moderne și cucerirea independenței, teoria puristă a început să fie
considerată o eroare. Începutul l-a constituit lucrarea lui B.P.Hașdeu, „Pierit-au dacii?” (1860) care demonta
teoria puristă a Școlii Ardelene. El a fost promotorul teoriei romanizării.Hașdeu a demonstrat, că substratul
dacic al poporului român nu poate fi contestat (susține formarea poporului român pe substratul dacic dar cu
infuzii de elemente romane și ale popoarelor migratoare). Deasemenea istoricul a formulat teoria circulației
cuvintelor (structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor ci de circulația acestora).
Viziunea dominantă a istoricilor, începând cu a doua jum. a sec. XIX, a fost că dacii au avut o pondere
limitată în procesul de etnogeneză (A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul ș.a.).
În concepția lui A.D.Xenopol, ideile referitoare la etnogeneza românească au la bază dovezi istorice,
lingvistice și logice. Istoricul afirma că elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român, peste care s-a
suprapus elementul roman. Dintre migratori, slavii au cea mai mare influență în procesul de etnogeneză
românească. Arheologia, toponimia și hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuității dacilor în timpul
stăpânirii romane și ale continuității daco-romane după retragerea aureliană. Poporul român este o îmbinare a
elementului tracic, roman și slav dintre care cel roman este predominant.
În perioada interbelică , istorici precum Nicolae Iorga (în „Istoria Românilor”; a folosit surse variate
pentru a susține continuitatea în spațiul de le nord de Dunăre) , C.C. Giurescu (în „Istoria Românilor”, a
susținut că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii și că romanismul a biruit în Dacia fiindcă
el i-a câștigat pe autohtoni), Vasile Pârvan (în lucrarea „Începuturile vieții romane la gurile Dunării” a
demonstrat etnogeneza românească folosindu-se de descoperiri arheologice, susținând totodată că românii
sunt în cel mai înalt grad și daci și romani), Ghe.I. Brătianu („Poporul român o enigmă și un miracol”, în
această lucrare a analizat etnogeneza ca pe un fenomen real și nu ca un miracol) au susținut latinitatea și
continuitatea poporului român.
Tot în perioada interbelică, câțiva istorici amatori naționaliști au susținut teza lui Nicolae Densușianu,
evidențiind exagerat rolul dacilor (expusă în lucrarea de 1200 de pagini „Dacia Preistorică”, apărută postum în
1913), potrivit căreia, în Dacia a existat un „imperiu pelasgic” care pornind de aici s-ar fi extins în cea mai mare
parte a Globului.De aici ar fi pornit spre Italia și stămoșii romanilor iar limba dacă și limba latină nu sunt decât
dialecte ale aceleiași limbi.
În perioada comunistă istoriografia despre romanitatea românilor a cunoscut denaturări și exagerări

cauzate inițial de sovietizarea culturii respectiv naționalismului agresiv promovat de Ceaușescu.
În etapa prosovietică a regimului comunist din România, manualul de istorie (apărut în 1947;
coordonat de Mihail Roller, istoricul perioadei staliniste) supraevalua influența slavă în etnogeneza
românească. Deasemenea era evidențiat rolul Rusiei Kievene în formarea statelor medievale românești.
În perioada ceaușistă, istoria era folosită în scopuri propagandistice. S-a trecut de la slavism la
dacism.Erau teorii care minimalizau rolul romanilor în etnogeneza românească (erau văzuți drept „asupritori”).
Se susținea că dacii sunt primul popor din lume (protocronism) sau că Ceaușescu era urmașul lui Burebista.
Filme precum „Columna”, „Burebisata” sau „Dacii” aveau menirea să contribuie la propaganda ceaușistă.
După 1989 această idee a fost eliminată și s-a impus opinia istoricului Lucian Boia că „singura
raportare la origini este oferită de limbă”.
19
Rolul romanității românilor în scrierile istoricilor și susținerea acestuia printr-un fapt istoric relevant
/ Concluzie eseu
Subiectul romanității românilor a stârnit interes încă din Evul Mediu, fiind abordat atât de cronicarii,
cărturarii și istoricii străini cât și de cei din spațiul românesc, majoritatea dintre aceștia marșând spre ideea
descendenței romane a românilor, a latinității limbii române și a continuității acestora în spațiul vechii Dacii și a
conștiinței românilor despre originea lor romană.
În sec.XVI, romanitatea românilor a devenit o problemă politică. În Epoca Modernă a fost subiectul
unor controverse care au la bază tot motive politice legate de drepturile românilor din Transilvania (provincie
care făcea parte din Imperiul Habzburgic). A fost perioada când romanitatea românilor a fost negată (Teoria
imigraționistă).
În perioada comunistă din România, subiectul romanității românilor a cunoscut denaturări și
exagerări prin care se supraevalua influența slavă în etnogeneza românească (manualul de istorie din 1948,
coordonat de Mihail Roller, istoricul perioadei staliniste) sau istoria era folosită în scopuri propagandistice
existând teorii care minimalizau rolul romanilor în etnogeneza românească (erau văzuți drept „asupritori”). Se
susținea deasemenea că dacii sunt primul popor din lume (protocronism) sau că Ceaușescu este urmașul lui
Burebista.
Astăzi însă romanitatea românilor este evidentă pentru oricine aşa cum este evidentă şi pentru italieni,
spanioli, portughezi sau francezi.
20
AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

(SEC.IX-XIII)
 Satul era principala formă de habitat a românilor în Evul Mediu (sat – latinescul „fossatum”-
loc întărit cu șanț).
 Obștea sătească a fost prima formă de organizare a românilor în Evul Mediu.
Pe parcursul sec.IX-XIII, în spațiul românesc s-au constituit autonomiile locale (formațiuni politice
prestatale) amintite în documente străine sub diverse denumiri: „țări”, „codrii”, „câmpuri”, „ocoale”,
„jupanate”, „cnezate” și „voievodate”. Aceste autonomii, s-au constituit prin unirea mai multor obști sătești
sub conducerea unui „jupan”, „cneaz” sau „voievod” cu atribuțiuni administrative, judecătorești, fiscale și
militare.
Formațiuni prestatale românești (sec.IX-XIII)
- în interiorul arcului carpatic (Transilvania și Banat) – formațiuni menționate în „Gesta Hungarorum”

(„Cronica lui Annonymus”) ,cronica notarului anonim al regelui Bela III (primele 3 – în sec. IX) şi în
„Legenda Sf. Gerard” (celelalte în sec.XI):
- voievodatul lui Menumorut – Crişana, cu centrul la Biharea;
- voievodatul lui Gelu – centrul Transilvaniei, cu reşedinţa în cetatea Dăbâca;
- voievodatul lui Glad – Banat, cu centrul la Cuvin;
- voievodatul lui Gyla – centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Bălgrad (Alba-Iulia);
- voievodatul lui Ahtum – Banat, cu centrul la Morisena (Cenad).
- la sud de Carpați (între Carpați și Dunăre – Țara Românească) – formațiuni menționate de Diploma
Cavalerilor Ioaniți (1247):
- Ţara Severinului – vestul Olteniei;
- cnezatul lui Ioan – sudul Olteniei;
- cnezatul lui Farcaş – nordul Olteniei;
- voievodatul lui Litovoi – Oltenia, Valea Jiului.
- voievodatul lui Seneslau – Muntenia;
- la est de Carpați (între Carpați și Marea Neagră – Moldova) – formațuni: „ţara berladnicilor”, „ţara
brodnicilor”, „ţara volohilor”, „ţara bolohovenilor”; Țara Sipenițiului, Codrii Cosminului, Codrii Herței,
Câmpul lui Dragoș, „ocoale”, „cobâle”, amintite de Cronica lui Nestor („Povestea vremurilor de
demult” sau „Cronica vremurilor trecute” ) – sec.XII.
- între Dunăre și Marea Neagră (Dobrogea):

- două inscripţii atestă în sec. X existenţa jupanilor Dimitrie şi Gheorghe;
- între 971-1204 Dobrogea s-a aflat sub stăpânire bizantină sub numele de Thema Paristrion;
- cronica prinţesei bizantine Ana Comnena, „Alexiada”, atestă în sec. XI-XIII patru conducători:
Tatos (în sud cu reședința la Dristor), Sestlav (în nord-vest cu reședința la Vicina), Satza (în
nord-est cu reședința la Preslav) şi Pudilă;
- Ţara Cavarnei este atestată în sec. XIII între Mangalia şi Varna.
21
Întemeierea statelor medievale românești
Formarea statelor medievale românești a fost un proces la care au contribuit mai multe elemente,
dintre acestea, un rol important avându-l autonomiile locale. Acest proces a avut loc în mai multe etape (pe
parcursul câtorva secole).
Într-o primă etapă s-au pus bazele autonomiilor locale („țări”, cnezate şi voievodate), în a doua
etapă acestea s-au unit într-un singur stat, iar în cea de-a treia s-au format principalele instituţii politice.
Cauze:
- invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe actualul teritoriul al României;

- tendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului Bizantin;
- presiunea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic;
- existența formațiunilor prestatale românești.
Transilvania
Primul stat medieval creat a fost Transilvania, a cărei închegare statală a cunoscut aportul maghiar.
Formarea Transilvaniei a avut loc în două etape: etapa voievodatelor care s-au opus înaintării ungurilor în
zonă (sec.IX-XI) și etapa cuceririi maghiare (sec.XI-XIII).
Între sec. IX-XI, formaţiunile politice din înteriorul arcului carpatic au manifestat tendinţe spre
centralizare politică şi unificare teritorială. Această evoluţie a fost întreruptă de cucerirea Transilvaniei de
către regatul Ungariei, proces care s-a încheiat la începutul sec. XIII.
Expansiunea maghiarilor s-a desfăşurat progresiv, de la vest spre est. Mijloacele folosite de către
maghiari au fost:
- pe plan militar, cucerirea şi anexarea cetăţilor de apărare;
- pe plan administrativ, organizarea comitatelor (erau unităţi administrative specifice regatului
maghiar; 1111 apare primul comitat – Bihor) apoi a districtelor (români) și scaunelor (sași și secui);
- pe plan politic, s-a încercat înlocuirea voievodatului cu principatul, însă acest lucru a eşuat (în 1176
este atestat Leustachius Voievod);
- pe plan etnic, a avut loc procesul de colonizare (sec. XII) a unor populaţii de către regalitatea
maghiară: saşii şi secuii, care au beneficiat de privilegii şi de autonomie şi s-au organizat juridic şi
administrativ separat; sașii au pus bazele mai multor orașe medievale: Sibiu (Hermannstadt), Brașov
(Kronstadt), Cluj (Klausenburg), Sighișoara (Schässburg), Bistrița (Bistritz), Mediaș (Mediasch), Sebeș
(Mühlbach), Orăștie (Broos) ș.a.,Transilvania fiind numită „Siebenbürgen” („Pământ Crăiesc” -
Pământul sașilor sau Scaunele sașilor – „Königsboden”);
- pe plan religios, s-a încercat impunerea catolicismului, teritoriile românilor fiind confiscate uneori în
beneficiul Bisericii Catolice; au fost aduse în Transilvania ordine călugăreşti-predicatoare (dominicanii,
franciscanii) şi militaro-călugărești (teutonii – Țara Bârsei – 1211, alungați în 1225 şi ioaniţii – în
Banat); prin Diplomele regale din 1365 și 1366, regele Ludovic I a introdus sistemul „religiei recepte”
(oficiale) prin care excludea de la viaţa politică pe oricine nu era catolic; deasemenea, calitatea de
„nobil” aparținea doar catolicilor.
Deşi a făcut parte din Regatul Ungariei până în 1541, Transilvania şi-a păstrat individualitatea
(autonomia).Transilvania a avut o economie ce a individualizat-o de regatul maghiar, regim vamal propriu şi
monedă proprie și a dispus de o organizare militară proprie.
22
În 1526, Ungaria a fost înfrântă la Mohács de către oștile otomane. În 1541, partea centrală a
Ungariei a fost transformată în pașalâc. Tot atunci, Transilvania, Banatul şi Partium (comitatele vestice-Satu
Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul Exterior, Zarandul, Aradul) vor forma un Principat autonom sub
suzeranitate otomană.
Doi dintre cei mai importanți principi ai Transilvaniei au fost: Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I.
Gabriel Bethlen (1613-1629) bun diplomat, participă la Războiul de 30 de ani împotriva Imperiului
Habsburgic şi obţine recunoaşterea împăratului romano-german.
Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) se implică în ultima fază a Războiului de 30 de ani, Transilvania
participând ca stat cu drepturi depline în cadrul păcii de la Westfalia.
Țara Românească
După cucerirea teritoriilor intracarpatice, ungurii și-au îndreptat atenția și asupra zonelor de la sud de
Carpați dorind să controleze drumul comercial de la Dunărea de Jos.
În contextul marii invazii tătare din Europa (1241-1242), regalitatea maghiară i-a așezat în 1247 în
vestul Olteniei pe cavalerii ioaniți (Diploma Cavalerilor Ioaniți).
Cu excepția lui Seneslau, toți ceilalți conducători de la sud de Carpați, se aflau sub dependența
ungurilor. Litovoi a încercat să se rupă de suzeranitatea maghiară (1272-1275) dar este înfrînt și moare în
luptă iar fratele său, Bărbat căzut prizonier, se răscumpără printr-o sumă de bani și va recunoaște suzeranitatea
Ungariei(1277-1279?) .
Întemeierea Țării Românești este atribuită lui Negru-Vodă, un personaj semi-legendar care ar fi venit
din Țara Făgărașului (după ce regele maghiar Andrei III ar fi anulat autonomia „țării” sale) și ar fi „descălecat” la
sud de Carpați, în orașul Câmpulung (1290?). Această acțiune ar fi fost urmată de unirea cnezatelor și
voievodatelor din zonă.
Istoria sigură a Ţării Româneşti începe odată cu Basarab I „întemeietorul” (1310?-1352).
În 1324 Basarab I a acceptat suzeranitatea regelui maghiar Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu,
domnitorul român a cucerit Banatul Severinului, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai mult
decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe
regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a
teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său. Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca
despăgubire, îi ceda cetatea Severinului şi îi trimitea un fiu la curtea ungară ca garanţie, însă ofertă a fost
refuzată de Carol Robert. Bătălia dintre cei doi s-a dat la Posada (9-12 noiembrie 1330). Victoria lui Basarab I
asupra lui Carol Robert de Anjou consfințea înlăturarea suzeranității maghiare și independența Țării Românești.
Informații despre această bătălie le oferă Cronica pictată de la Viena.
Consolidarea statului a avut loc în timpul urmașilor lui Basarab I.
Nicolae Alexandru (1352-1364) și-a luat titlul de „autocrator” (conducător al unui stat, cu puteri
absolute) în 1359 iar în același an a întemeiat prima Mitropolie Ortodoxă a Ţării Româneşti (Curtea de Argeş);
Vladislav Vlaicu (1364-1377) a bătut primele monede ale Ţării Româneşti , a pus bazele Cancelariei
domnești și a creat în 1370 a doua Mitropolie a Țării Românești la Severin. De numele lui se leagă primul
conflict al românilor cu turcii, Vladislav Vlaicu trimiţând în 1369 trupe în ajutorul regelui maghiar Ludovic I la o
luptă cu sultanul Murad şi ţarul de Târnovo.
23
Moldova
Constituirea statului românesc de la est de Carpați s-a petrecut în două etape distincte.
Într-o primă etapă, regalitatea maghiară a creat în 1353 - în contextul luptelor cu tătarii - o marcă de
apărare, cu centrul la Baia, pusă sub conducerea voievodului maramureşean Dragoş („descălecatul” lui
Dragoș). Marcă era considerată Moldova Mică şi era vasală regelui Ungariei.
Urmașii lui Dragoș, Sas și Balc, au menținut dependența față de unguri iar acest lucru i-a nemulțumit
pe localnici. Aceștia s-au răsculat, în fruntea lor fiind Bogdan, un alt voievod maramureșean (ce stăpânea un
cnezat format din 22 de sate, aflat pe valea Izei, cu reședinta la Cuhea) care a trecut Carpații în condițiile în care
ungurii au trecut la desființarea autonomiilor locale intracarpatice.
Răscoala a fost urmată de „descălecatul” acestuia în Moldova (1359).Urmașii lui Dragoș au fost
alungați. Bogdan obţine independenţa Moldovei în 1364 în urma confruntărilor acestuia cu regele maghiar
Ludovic de Anjou.
Urmaşii lui Bogdan au consolidat statul format la est de Carpați.
Laţcu (1365-1374), continuă politica de independență în raport cu ungurii și stabilește legături cu
papalitatea care îi recunoaște titlul de „duce”.
Petru Muşat (1374-1391):
- a pus bazele principalelor instituții din Moldova;
- a mutat capitala de la Baia la Suceava (oraș în care pune bazele Mitropoliei Moldovei – 1387);
- crează un important sistem de fortificații și bate prima monedă a Moldovei;
- i-a acordat un împrumut consistent regelui polonez Vladislav Jagello, de la care a primit ținutul Pocuția
(teritoriu oferit gaj) ;
Roman I (1391-1394) a extins teritoriul Moldovei până la Marea Neagră și Dunăre.
Dobrogea
Nucleul statului dobrogean a fost „Ţara Cavarnei”. În 1346, în fruntea acestei „țării” se afla Balica. În
1347, Dobrotici, fiul lui Balica, a urmat la conducere. La început acesta era vasalul Imperiului Bizantin, fiind
numit „despot”. Treptat a devenit autonom faţă de imperiu şi a unificat „ţările” dintre Dunăre şi Marea Neagră
întemeind Dobrogea.
Începând cu anul 1386, următorul conducător al Dobrogei a fost Ivanco, fiul lui Dobrotici.
Întemeierea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova s-a realizat şi cu aportul unor voievozi
din Transilvania, care, presaţi de politica regală maghiară, se orientează spre zone cu aceeaşi limbă şi
aceeași credinţă.
Factorii interni care au favorizat formarea statelor medievale extracarpatice:
- viata economică prosperă;

- creşterea demografică semnificativă;
- întărirea raporturilor feudale;
- dezvoltarea drumurilor comerciale (Moldova se afla pe ruta ce lega Marea Baltică de Marea
Mediterană prin Marea Neagră).
24
Factori externi cu rol în crearea statelor medievale extracarpatice:
- criza dinastică din Ungaria, prin stingerea Dinastiei Arpadienilor și desfășurarea unor lupte
interne pentru ocuparea tronului regal;
- incursiunile/invaziile cumanilor şi tătarilor (1241-1242) opresc expansiunea Ungariei la sud şi
est de Carpati;
- înlăturarea dominației teritoriale a Regatului Ungariei.
Teoria „descălecatului”
În cazul „descălecatului” lui Negru-Vodă, tradiția istorică nu se bazează pe documente ci numai pe
informațiile transmise pe cale orală dealungul timpului. În cazul Moldovei, „teoria descălecatului” poate fi
demonstrată (Dragoș și Bogdan sunt realități istorice).
Instituții centrale
După constituirea statelor medievale românești, se desăvârșește organizarea internă prin consolidarea
principalelor instituții extracarpatice: Domnia și Biserica.
Domnia era instituţia centrală a statului în Ţara Românească şi Moldova. Era ereditară și electivă.
Domnul (lat. „dominus”- singur stăpânitor) era ales din familia Basarabilor în Țara Românească și din cea a
Mușatinilor în Moldova.
Domnul avea atribuţii: interne (politice - executive şi legislative; militare - mare voievod, comanda
armata; administrative - conducea întreaga administraţie, numea dregătorii; fiscale - instituia sistemul de
impozite şi judecătoreşti - domnia era instituţia supremă de judecată) dar și externe (declara război și încheia
tratate de pace, semna tratate cu diferite țări)
Originea divină a puterii domnești se reflecta prin introducerea lângă numele domnului a particulei „Io” –
prescurtare de la Ioannes („cel ales de Dumnezeu”).
Modificări ale statutului Domniei:
- după ce Țările Române au intrat sub suzeranitatea otomană, domnul trebuia confirmat de sultan ;
- din a doua jum. a sec.XVI, domnitorii încep să depindă de voința sultanului (în concepția sultanului,
domnul era un înalt dregător al Porții);
- sec. XVIII – impunerea de către sultan în Țările Române a domniilor fanariote.
Domnul era ajutat de Sfatul domnesc (organ consultativ alcătuit din dregători – boierii cu funcții) și de
Adunarea țării (nu avea caracter permanent).
* Dregători: vornicul (şeful Curţii domneşti), logofătul (şeful Cancelariei domneşti), vistiernicul (şeful
finanţelor), spătarul (purtătorul de spadă), pârcălabul (avea atribuții administrative și judecătorești), armașul
(avea sarcina îndeplinirii pedepselor decise de domn și de sfat), postelnicul (era dregătorul cel mai apropiat de
persoana domnului putând intra în iatacul acestuia chiar și nechemat; treptat a dobândit sarcina de a introduce
la domnitor soliile și pe cei veniți în audiență), medelnicerul (îi turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile),
paharnicul (se ocupa de aprovizionare și de ospețele domnești, în special cu vin), stolnicul (răspundea de masa
domnului și de servirea acestuia la ospețe, de aprovizionarea cu alimente), clucerul (răspundea de magaziile și
depozitele domnești), pitarul (pregătea pâinea pentru domn și pentru slujitorii sau ostașii cu rație zilnică de
pâine), slugerul (se ocupa cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne), comisul (avea grija grajdurilor și a
cailor domnești), șetrarul (se ocupa de corturile armatei în timp de război), aga (era comandantul
pedestrașilor).
* Funcţii importante erau: banul Olteniei, în Ţara Românească şi portarul Sucevei, în Moldova.
25
Conducătorii Transilvaniei erau voievozii iar din 1541 principii (nu domnitori !);
Voievodatul în Transilvania (sub cucerirea maghiară până în 1541):

- se bucura de autonomie;
- voievodul Transilvaniei avea prerogative limitate;
- era numit de regele Ungariei (putea fi și revocat de acesta);
- avea atribuțiuni administrative, judecătorești și militare;
- Sfatul voievodal era format din vicevoievod, comiți și notari.
Principatul Transilvaniei (Principat autonom sub suzeranitate otomană 1541-1688; între 1688-1867 –
Principat sub stăpânire habsburgică – condus de împărat care avea și titlul de principe):
- Principele era numit de Dietă (150 de reprezentanții națiunilor privilegiate) și confirmat de sultan;
- Sfatul Principelui era format din 12 membrii aleși din rândul națiunilor privilegiate (nobilii maghiari,
patriciatul săsesc, fruntașii secuilor) și condiționat de apartenența la una dintre religiile recepte
(catolică, luterană, calvină, unitariană);
- Dieta se intrunea de două ori pe an și era compusă din 150 de membrii, care luau hotărâri de interes
general.
Biserica reprezenta puterea supremă pe plan spiritual. Întemeierea mitropoliilor în ambele ţări a
consolidat ortodoxismul. Nicolae Alexandru a întemeiat în 1359 prima Mitropolie Ortodoxă a Ţării Româneşti
(Curtea de Argeş). În 1387 Petru Muşat a înființat Mitropolia Moldovei (Suceava), recunoscută de Patriarhia de
la Constatinopol în 1402, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.
Mitropolitul avea importante atribuții: îl încorona pe Domn și îl ungea cu mir (astfel aceste devenea
domn „din mila lui Dumnezeu”); participa la alegerea domnului și la actele de justiție ale acestuia, era
principalul sfetnic al domnului și locțiitor al acestuia în cazuri speciale.
Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, confirmată de înălţarea de lăcaşuri înzestrate cu
moşii, cu cărţi şi obiecte de cult.
În sec.XIV, mitropoliții Țării Românești au fost investiți de către Patriarhia de la Constantinopol cu titlul
de „exarh al întregii Ungarii și al plaiurilor”, ceea ce le conferea autoritate spirituală asupra ortodocșilor din
Regatul Ungar.
Alte instituții:
Adunarea Țării (în Moldova și Țara Românească) se întrunea periodic, reunind reprezentanți ai stărilor
privilegiate (boierimea mare, boierimea mică și clerul; uneori participau și țărani liberi) și era consultată în
chestiuni legate de alegerea domnilor, stabilirea dărilor, declanșarea războaielor sau semnarea tratatelor.
Armata era formată din: oastea cea mică, care reprezenta armata permanentă şi oastea cea mare,
convocată numai în caz de primejdie (război).
Administraţia cuprindea dregătorii locali cu atribuţii administrative, fiscale şi judecătoreşti. Din punct
de vedere administrativ, Ţara Românească era împărţită în judeţe (conduse de județi) iar Moldova în ţinuturi
(pârcălabii conduceau ținuturile cu cetăți iar șoltuzii pe cele fără cetăți).
În Transilvania erau mai multe tipuri de unităţi administrative: comitate (conduse de comiți), scaune și
districte săsești (conduse de juzi scăunali și regali), scaune secuiești (conduse de juzi scăunali, regali, căpitani
scăunali) și districte românești (conduse de voievozi, cnezi sau juzi).
26
Răscoale țărănești în Transilvania: 1437 – Bobâlna, condusă de Budai Nagy Antal și cea condusă de
Dózsa György din 1514 (zona Timișoarei și a Cenadului).
În ceea ce privește Justiția, în lipsa legilor scrise, „pricinile” erau judecate după „obiceiul pământului”
(obiceiuri transmise de tradiţia orală). În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul, care
judeca adesea în Sfatul Domnesc, unde işi impunea propria voinţă.
În Transilvania, dupa formarea Principatului, forul suprem de judecată era principele, care avea un
dregător situat în fruntea justiţiei (palatinus). Dreptul scris a triumfat în sec. XVI când principele Istvan
Werboczy a elaborat codul de legi cunoscut sub numele de Tripartitum (1517).
 autonomie = dreptul recunoscut de autoconducere și autoadministrare a unui teritoriu prin organisme

proprii;
 suzeranitate = autoritate politico-juridică a unui stat suveran asupra unui stat vasal care are guvern
propriu dar care desfășoară politică externă limitată.
27
SPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI CONFLICT

ÎN EVUL MEDIU ȘI LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĂȚII
Înconjurate de mari puteri europene precum Regatul Maghiar, Regatul Poloniei, Imperiul Hazburgic
dar îndeosebi Imperiul Otoman, Țările Române au fost nevoite să ducă o politică abilă (sistem de alianțe și
confruntări militare), pentru apărarea autonomiei și a integrității teritoriale.
Domnitorii Țării Românești și ai Moldovei au decis sau au fost siliţi, în anumite împrejurări, să depună
jurăminte de fidelitate faţă de suveranii vecini, regii Ungariei şi ai Poloniei (vasalitatea a fost percepută nu ca
supunere, ci drept protecţie). Mai dificilă a fost suzeranitatea Imperiului Otoman asupra Ţărilor Române care
avea alte principii şi era din afara lumii creştine.
Mircea cel Bătrân (1386-1418)
A fost domn al Țării Românești, remarcându-se prin abilităţi politice şi calităţi de militare deosebite. Pe
vremea lui, Țara Românească a avut cea mai mare întindere incluzând și Dobrogea (din 1388).
Prin politica sa internă şi externă deosebit de abilă a încercat contracararea celor două mari
ameninţări: expansiunea maghiară şi pericolul otoman.
În 1389 a participat alături de sârbi la bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) împotriva turcilor.
În 1389 Mircea a încheiat în condiții de deplină egalitate, cu regele Poloniei (Vladislav Jagello), Tratatul
de la Radom (ratificat în 1390 la Lublin). Acest tratat era îndreptat împotriva regelui maghiar Sigismund de
Luxemburg.
În 1393, a efectuat o campanie militară la sud de Dunăre urmărind distrugerea bazelor turcești. A
ajuns până la Karinovasi unde a obținut o importantă victorie.
În fața pericolului otoman, Mircea își va reorienta politica față de Ungaria și va încheia cu Sigismund de
Luxemburg, Tratatul de la Brașov (7 martie 1395) – primul tratat de alianță antiotomană din sud-stul
Europei.
Dorind să-și extindă stăpânirea, sultanul Baiazid Ildârâm („Fulgerul”) a organizat campaniile împotriva
Țării Românești din 1394 și 1395. Mircea a repurtat o victorie importantă împotriva turcilor conduși chiar de
sultanul Baiazid la 17 mai 1395, la Rovine .
În vara anului 1396 au sosit la Buda cavaleri burgunzi (francezi), englezi, italieni, germani, precum şi
oastea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg cu scopul organizării unei cruciade. La trecerea lor prin Ţara
Românească li s-a alăturat şi Mircea. La Nicopole, Mircea a cerut să atace cel dintâi, dar a fost refuzat de ducele
de Burgundia, care a pierdut luptele cu turcii. În final cruciada a fost un eşec.
Apogeul politicii externe a lui Mircea a fost implicarea sa în luptele interne pentru tronul Porții, după
moartea lui Baiazid (1402-în lupta de la Ankara cu mongolii conduși de Timur Lenk). Mircea i-a susținut pe rând
pe Musa apoi pe Mustafa, însă fără succes, tronul fiind ocupat de Mehmed care în 1420 va cuceri Dobrogea și
va împune Țării Românești plata unui tribut anual (răscumpararea păcii).
La 31 ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân moare. A fost înmormântat la Mânăstirea Cozia.
28
Iancu de Hunedoara (1441-1456)
Iancu (Ioan) de Hunedoara, voievodul Transilvaniei a fost una dintre cele mai mari personalități
politice, diplomatice și militare ale istoriei medievale europene. În opinia unor istorici el a fost „ultimul cruciat
adevărat”.
În 1441 Iancu a obţinut o victorie împotriva otomanilor în Serbia iar în 18 martie 1442 oastea
voievodului, surprinsă nepregătită, a fost învinsă la Sântimbru. Peste șase zile această înfrângere a fost
transformată în victorie.
La 2 septembrie 1442 a învins oastea otomană într-o luptă pe Ialomiţa, salvând Ţara Românească de la
transformarea în paşalâc de către otomani.
În 1443-1444, Iancu alături de regele Ungariei, Vladislav I, a inițiat împotriva otomanilor „campania
cea lungă” (au mai participat Vlad Dracul - domnul Țării Românești și despotul sârb Gheorghe Brancovici) pe
teritoriul Serbiei şi al Bulgariei. Eliberează Nişul şi Sofia şi ameninţă chiar centrul Imperiului Otoman. Această
acțiune militară a dus la declanșarea răscoalei antiotomane albanezilor conduși de Skandemberg. Turcii cer
pace, care se încheie, graţie lui Iancu, în 1444, pe o perioadă de 10 ani (Tratatul de la Adrianopol, ratificat la
Seghedin).
După obţinerea acestor succese, la insistenţele papalităţii, Iancu a iniţiat o cruciadă care s-a soldat cu
un eşec la Varna, pe 10 noiembrie 1444 (regele Ungariei moare în luptă). În aceste condiții a fost ales
guvernator al Ungariei în 1446.
În 1448 a pierdut lupta de la Kossovopolje din cauza trădării despotului sârb Brancovici.
În 1453, Mahomed (Mehmed) II cucereşte Constantinopolul şi vizează extinderea Imperiului Otoman
către zona centrală a Europei. În 1456, Iancu de Hunedoara reuşeşte să-l oprească pe cuceritorul
Constantinopolului în faţa Belgradului, „cheia Europei Centrale”. Vestea victoriei străbate Europa, iar papa
Calixt III l-a numit „cel mai puternic atlet al lui Hristos”.
La câteva zile după victorie, Iancu de Hunedoara murea răpus de ciumă (11 august 1456, Zemun). A
fost înmormântat în Catedrala din Alba-Iulia, iar pe piatra de mormânt au fost înscrise cuvintele: „s-a stins
lumina lumii” .
Fiul său Matia Corvin (1458-1490) a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.
Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476)
Domn autoritar, înscăunat cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara şi al unui grup de boieri pentru a doua
oară în 1456, a condus Ţara Românească punând capăt abuzurilor boiereşti. A avut relaţii bune atât cu
Transilvania cât și cu Moldova.
A refuzat plata tributului către turci, acest lucru atrăgând mânia sultanului. După dejucarea unui
complot ce îl viza (Giurgiu), Vlad a inițiat „campania de la Dunăre” (iarna 1461-1462), atacând orașele și
cetățile turcești fortificate.
În această situație sultanul Mehmed II, a început în primăvara – vara anului 1462 o expediție
împotriva lui Vlad. În apropiere de Târgovişte, în noaptea de 16/17 iunie, cu o mică oaste a făcut panică în
tabăra otomană, totul sfârşind printr-un dezastru pentru sultan („atacul nocturn”).
În urma uneltirii boierilor, Vlad a fost detronat , în locul său fiind înscăunat fratele său, Radu cel
Frumos. A fost închis apoi de Matia Corvin la Vișegrad timp de 12 ani. La sugestia lui Ştefan cel Mare a fost din
nou înscăunat în anul 1476 dar nu a mai domnit decât două luni deoarece a fost ucis în urma unui complot
boieresc.
29
Ștefan cel Mare (1457-1504)
Este considerat cel mai important voievod al sec. XV. În timpul domniei sale, Moldova a cunoscut
stabilitate politică, autoritate centrală, prosperitate economică și culturală, securitate a granițelor.
A urcat pe tron în urma victoriei de la Doljeşti (12 aprilie 1457) repurtată împotriva lui Petru Aron.
Politica externă a lui Ștefan a fost modelată în funcție de poziția Imperiului Otoman, a Ungariei și a
Poloniei.
În prima parte a domniei, Ștefan s-a apropiat de Polonia (prin Tratatul de la Overchelăuți – 1459,
recunoștea formal suzeranitatea regelui Cazimir IV, care la rându-i recunoștea domnia lui Ștefan).
În 1465, Ștefan a cucerit Cetatea Chilia fapt care a declanșat conflictul cu Matei Corvin. La 15
decembrie 1467 îl înfrânge pe acesta la Baia.
Atitudinea ostilă față de Poartă l-a determinat pe sultan să pregătească o expediție pentru înlăturarea
lui Ștefan. La 10 ianuarie 1475, turcii sunt înfrânți la Vaslui (Podul Înalt).
Vestea victoriei lui Ştefan cel Mare la Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în Europa. Papa şi monarhii
vremii s-au întrecut în laude la adresa domnitorului Moldovei. În acest context, conştient de posibilitatea unui
nou atac otoman, Ştefan trimite curţilor europene la 25 ianuarie 1475 o scrisoare prin care arată cât de
importantă era apărarea Moldovei, solicitând sprijin. Apelul voievodului Moldovei a rămas fără răspuns din
partea principilor Europei, singurul care reacţionează fiind Matei Corvin (cei doi au încheind la 12 iulie 1475 la
Iași, în condiții de egalitate un tratat de colaborare militară, cu caracter antiotoman.
La 26 iulie 1476, moldovenii sunt înfrânți de turci la Războieni (Valea Albă) iar în 1484, Baiazid II, noul
sultan al Porții, a cucerit Chilia și Cetatea Albă. În aceste condiții a depus personal jurământ de vasalitate în fața
regelui Poloniei (Tratatul de la Calomeea, 1485).
Ultimile confruntări cu turcii sunt la Șcheia (1485) și Cătlăbuga (1486), după care Ștefan încheie pace
cu aceștia și va plăti anual tribut dar păstrează autonomia Moldovei(Tratatul moldo-otoman din 1489) .
În ultima parte a domniei, relațiile cu Polonia s-au înrăutățit (după moartea lui Cazimir IV). La 26
octombrie 1497, îi învinge pe polonezi la Codrii Cosminului. În 1499 va încheia cu polonezii Tratatul de Hârlău
(pe picior de egalitate).
Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504. Este înmormântat la Mânăstirea Putna. A zidit 44 mănăstiri și
biserici (conform tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică). În 2002 a fost sanctificat.
Mihai Viteazul (1593-1601)
A fost domn al Țării Românești și pentru o scurtă perioadă, domn al celor trei Țări Române.
În 1594, Mihai, alături de principele Transilvaniei şi de domnul Moldovei a aderat la Liga Sfântă (din
care mai făceau parte: Imperiul Habzburgic, Spania, Veneţia, Statul Papal, ducatele italiene Modena, Toscana,
Ferrara).
Primele acțiuni antiotomane (1594-1595) au fost uciderea creditorilor levantini, lichidarea garnizoanei
otomane de la București și atacul asupra cetăților turcești de la Dunăre: Giurgiu, Silistra, Brăila și de
distrugerea orașului Rusciuk.
Pentru a beneficia de sprijinul Transilvaniei în lupta antiotomană, Mihai a încheiat la 20 mai 1595,
Tratatul de la Alba Iulia, prin care recunoștea suzeranitatea lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei
(tratatul, semnat de 12 boieri munteni, prevedea că Mihai devenea înlocuitorul lui Sigismund pe tronul Țării
Românești, era acceptată de către acesta tutela marii boierimi iar Biserica Ortodoxă din Transilvania era pusă
sub autoritatea Mitropoliei Țării Românești).
Politica lui Mihai Viteazul, ostilă Porții, atrage o campanie a otomanilor în Țara Românească.
30
Astfel, la 13 august 1595 Mihai îi învinge pe turcii conduși de Sinan-pașa la Călugăreni , victorie
nefructificată deoarece turcii au reușit să ocupe Bucureștiul și Târgoviște și încep transformarea țării în pașalâc.
În aceste condiții, Mihai s-a retras la Stoenești iar în octombrie eliberează orașele muntene, ajungând la
Giurgiu unde îl înfrânge pe Sinan-pașa care s-a retras peste Dunăre.
În 1597, Mihai a încheiat un tratat cu Imperiul Otoman prin care va recunoaște suzeranitatea
acestuia; în schimb, i-a fost recunoscută domnia pe viață de către sultan și mai mult acesta a redus la jumătate
tributul.
În 1598, la Mânăstirea Dealu (Târgoviște), Mihai a încheiat un tratat de alianță cu Rudolf II Habzburg
(împăratul Austriei), prin care îi era recunoscută domnia erditară în familia sa şi îi promitea un ajutor financiar
pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). În schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti. Prin
încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai Viteazul de principele Transilvaniei,
Sigismund Bathory prin tratatul din 1595.
Unirea de la 1600
Sigismund Bathory a renunţat la tron în favoarea lui Andrei Bathory iar noul principe al Transilvaniei
ducea o politică ostilă luptei antiotomane şi lui Mihai Viteazul. Polonia urmărea impunerea lui Simion Movilă ca
domn în Ţara Românească.
În aceste condiţii, în 1599 Mihai Viteazul a hotărât înlăturarea principelui Transilvaniei, Andrei Bathory,
intrând cu trupele sale în Transilvania. După victoria de la Şelimbăr (28 octombrie 1599), Mihai a intrat
triumfător în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599. Era recunoscut ca și principe în Dieta Transilvaniei.
În mai 1600, l-a alungat pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei, iar în aceste condiții unirea celor trei
Ţări Române era realizată.
Marile puteri nu priveau cu ochi buni această unire.
În septembrie 1600, nobilimea maghiară (ajutată de generalul imperial Basta) din Transilvania s-a
răsculat împotriva lui Mihai. El încearcă înfrângerea ei dar pierde bătălia de la Mirăslău (16 septembrie 1600).
În același timp polonezii au intrat în Moldova, pe tron fiind reinstalat Ieremia Movilă. Mihai va pierde și tronul
Țării Românești în favoarea lui Simion Movilă.
Mihai a cerut ajutorul împăratului Rudolf II pentru a învinge revolta nobilimii transilvănene îndreptată
împotriva sa. Armata generalului Basta (trimis al împăratului), împreună cu armata lui Mihai au învins armata
lui Sigismund Bathory la Guruslău (3 august 1601).
Evenimentele păreau favorabile lui Mihai deoarece Simion Movilă a fost alungat de pe tronul Țării
Românești. La 9 august 1601, Mihai a fost asasinat pe câmpia de lângă Turda de generalul Basta.
Capul său a fost luat de comisul Radu Florescu și înmormântat la Mânăstirea Dealu.
Dominaţia otomană asupra Ţărilor Române s-a manifestat sub aspect aspect politic și economic.
Dominaţia politică s-a exercitat prin amestecul sultanilor în numirea domnitorilor, rezultând o durată
mică a domniilor, controlul asupra politicii duse de domnitor prin intermediul boierilor români de la Curtea
domnească cât şi prin trimişii Porţii (în special greci). Acest lucru a permis instaurarea unui climat de
insecuritate politică. Domnii şi principii din cele trei ţări române erau expuşi intrigilor de la Curte şi erau
subordonaţi intereselor boierilor, respectiv nobililor.
Dominaţia economică a constat în obligaţiile băneşti care trebuiau plătite Porţii (haraciul sau tributul,
peşcheşurile, cumpărarea domniei, confirmarea domniei sau mucarerul), obligaţiile în natură (cereale, vite, cai
etc.), obligaţiile în muncă (transport, construcţii etc.), monopolul comercial (dreptul turcilor de a cumpăra
produse agricole la preţuri foarte mici).
Țara Romănească a platit tribut otomanilor din 1420, Moldova din 1456 iar Transilvania din 1541.
31
Statutul unui teritoriu faţă de Imperiul otoman putea să fie următorul:
- stat independent;
- stat plătitor de tribut (haraci) – stat care plăteşte o taxă pentru răscumpărarea păcii;
- stat vasal otomanilor sau sub suzeranitate otomană – stat obligat să plătească tribut, să ajute
otomanii cu armată de câte ori se solicită şi să nu încheie alianţe cu alte popoare împotriva Imperiul
Otoman sau fără acordul otomanilor (se folosea formula „să fie prietenul prietenilor şi duşmanul
duşmanilor”);
- paşalâc – provincie otomană. Locuitorii care se aflau pe teritoriul unui paşalâc erau desemnaţi cu
termenul de raiale, în sensul de supuşi, şi erau datori să plătească un impozit numit, pentru creştini,
djizie.
Tactica militară a domnilor români de dinaintea unei bătălii era cea a „pământului pârjolit” (otrăvirea
fântânilor, incendierea grânelor, evacuarea sau chiar incendierea satelor și retragerea înspre zonele muntoase,
hărțuirea permanentă a adversarului, atacuri surpriză).
Bătălii asimetrice – tactica unor astfel de bătălii, constă în atragerea dușmanului într-un loc greu
accesibil, unde acesta nu își poate valorifica avantajul numeric.; Rovine – loc mlăștinos, Vasului – loc îngust și
mlăștinos).
Victorie pirică – victorie obținută cu mari sacrificii care însă nu poate fi fructificată (ex. victoria
otomanilor de la Războieni împotriva lui Ștefan cel Mare)
De ce nu au cucerit otomanii Țările Române?
- marile puteri din regiune aveau interesul de a le păstra ca și state-tampon între ele și Poartă;
- erau tangențiale pe direcția de înaintare a otomanilor, înspre centrul Europei (direcția Belgrad-Viena);
- domnitorii români au opus o rezistență dârză în fața otomanilor.
Spațiul românesc între diplomație și conflict la începutul modernității
Situația Țărilor Române în a doua jum. a sec. XVII, a fost influențată de marile schimbări în raportul de
forțe din Europa centrală și răsăriteană:
- otomanii sunt înfrânți la porțile Vienei în 1683 iar de acum vor adopta o politică defensivă;
- în aceste condiții s-a declanșat „problema orientală” (criza prin care trecea Imperiul Otoman dublată
de tendințele Imperiului Habzburgic și ale Rusiei de a anexa unele teritorii ale acestuia, la care se mai
adauga lupta pentru eliberare de sub dominația otomană dusă de popoarele balcanice);
- afirmarea Rusiei în sud-estul Europei;
- în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, otomanii recunoșteau stăpânirea habzburgică asupra
Transilvaniei;
În aceste condiții, Țările Române au dus o politică de echilibru, alternând conflictele militare (atât cu
Poarta cât și cu puterile creștine), cu diplomația și cu semnarea tratatelor de pe poziții de egalitate sau
supunere (prin care era recunoscută suzeranitatea puterilor creștine sau a Porții). Obiectivul principal al
Țărilor Române afost menținerea autonomiei.
32
Șerban Cantacuzino (Țara Românească, 1678 -1688), deși a participat cu trupe alaturi de Imperiul
Otoman la asediul asupra Vienei, a ajutat trupele imperiale oferindu-le informații despre acțiunile otomanilor.
El își dorea menținerea autonomiei Țăii Românești dar și îmbunătățirea situației creștinilor din Imperiul
Otoman.
Dupa infrângerea otomanilor la Viena, Cantacuzino a intrat în tratative cu austriecii în vederea
încheierii unei alianțe antiotomane. Aceștia îi promiseseră recunoașterea domniei ereditare și titlul de baron al
Imperiului Habzburgic. Tratativele nu au fost finalizate din cauza decesului domnitorului.
A stabilit relații bune și cu Rusia.
Constantin Brâncoveanu, – „prințul aurului” – (Țara Românească, 1688-1714), succesorul lui Șerban
Cantacuzino (nepotul acestuia), a fost un exponent remarcabil al politicii de echilibru dintre Imperiul Otoman,
Imperiul Habzburgic și Imperiul Rus. Cu Moldova a avut relații încordate din cauza adversității cu familia
Cantemir.
El continuat în secret tratativele cu austriecii începute de predecesorul său însă a fost mai rezervat,
nedorind să schimbe dominația otomană cu cea habzburgică (în situația în care Transilvania intrase în
componența Imperiului Habzburgic). Fiindcă nu a acceptat tratatul impus de austrieci, aceștia au invadat Tara
Românească,respingându-i cu ajutorul turcilor. După ce ostilitățiile cu habzburgii s-au încheiat, Brâncoveanu
primește în 1695, titlul de „principe al Imperiului”.
A avut legături cu Polonia și cu Rusia. În 1698 i-a propus țarului Petru I un război antiotoman. În 1700
a fost decorat de țarul Petru cel Mare cu „crucea de cavaler al Ordinului Sf. Andrei”. În 1709, a încheiat cu
Rusia o convenţie secretă pentru acţiunea împotriva Porţii.
A urmărit permanent menţinerea unor relaţii bune cu Imperiul Otoman pentru a nu trezi suspiciuni
faţă de politica sa antiotomană. Din cauza intrigilor boierilor, a fost mazilit, apoi ucis împreună cu ginerele și cu
cei patru fii ai săi (15 august 1714).
Dimitrie Cantemir (Moldova, 1710-1711) a adoptat o poziție antiotomană, orintându-se spre Rusia
(care promitea eliberarea tuturor ortodocșilor de sub dominația otomană), cu care a încheiat la 13 aprilie 1711,
Tratatul de la Luțk (tratat secret de alianță antiotomană, încheiat cu Petru cel Mare; acest tratat îi oferea lui
Cantemir speranța eliberării de sub dominația otomană cu ajutorul Rusiei, asigurarea domniei ereditare în
familia Cantemir și garanta hotarele Moldovei: Nistrul, Dunărea, Transilvania și Tara Românească). În iulie 1711,
la Stănileşti, pe Prut, oştile ruseşti şi moldovene au fost înfrânte de turci, iar Dimitrie Cantemir s-a refugiat la
curtea țarului, unde rămâne până la moarte.
Politica dusă de domnitorii români în această perioadă a trezit suspiciunea sultanului Ahmed III, care
le-a impus Țărilor Române domniile fanariote (1711 - Moldova, 1716 - Țara Românească).
Domnii fanarioți proveneau din Fanar, cartierul grecesc al Constantinopolului. Erau numiți direct de
către sultan și erau considerați funcționari ai Porții, având un rang egal cu cel al unui paşă cu două tuiuri.
Durata medie a unei astfel de domnii era de 3 ani. Un domnitor putea avea mai multe domnii și chiar în ambele
Țări Române.
Teritoriul Principatelor era considerat parte integrantă a Imperiului Otoman, prin urmare teritorii ale
acestora puteau fi instrainate în funcție de interesele Porții.
Din punct de vedere politic, autonomia celor două țări era știrbită. Pe plan economic, obligațiile față
de Poartă au crescut, fiind impusă o fiscalitate excesivă șiun monopol comercial otoman. Armata a fost
desființată pentru a nu mai purta războaie cu Poarta iar pentru menținerea ordinii au fost înființate cetele de
arnăuți.
33
Acțiuni militare
Bătălia de la Rovine (1395)
Mircea a declanşat conflictul cu turcii preluând stăpânirea Dobrogei (1388) şi intervenind în favoarea
sârbilor în bătălia de la Câmpia Mierlei (Kossovopolje - 1389) dar și din cauza sistemului de alianțe antiotoman.
Lupta s-a încheiat cu victoria categorică a lui Mircea. Consecinţele victoriei au fost: îndepărtarea pericolului
otoman şi organizarea primei mari coaliţii continentale antiotomane, la care a participat şi domnitorul român.
Cruciada de la Nicopole (1396)
După bătălia de la Câmpia Mierlei, din 1389, otomanii au cucerit cea mai mare partea Balcanilor
ameninţând prin politica lor expansionistă statele europene. În acest context, în 1394, Papa Bonifaciu al IX-lea a
proclamat organizarea unor noi cruciade împotriva turcilor. La apelul Papei au răspuns atât state catolice, cât şi
ortodoxe. Se formează o alianţă ce cuprinde cavaleri burgunzi (francezi), englezi, italieni, germani, precum şi
oastea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. La cruciadă a participat şi domnul Ţării Româneşti, Mircea
cel Bătrân. Principala bătălie a fost asediul cetăţii Nicopole în 1396. Sursele istorice menţionează neînţelegerile
apărute între conducătorii cruciaţilor privind tactica de luptă cea mai potrivită. Mircea cel Bătrân a cerut regelui
maghiar să atace primul cunoscând tactica de luptă a turcilor, însă a fost refuzat de ducele Burgundiei. Astfel,
primul atac a fost efectuat de cavaleria grea a principilor francezi şi englezi, care nu a putut să aibă un impact
major din cauza fortificaţiilor otomane. Din cauza acestui fapt, victoria va fi în cele din urmă de partea
otomanilor.
Participarea la cruciada de la Nicopole a domnului Ţării Româneşti este o dovadă a politicii
antiotomane promovate de acesta, în condiţiile apartenenţei la creştinismul ortodox şi a participării alături de
state creştine catolice.
Campania cea lungă (1443-1444)
Formarea unei coaliţii creştine europene în spiritul cruciadei târzii părea să asigure condiţii favorabile
unei acţiuni europene comune pentru alungarea turcilor din Europa. În acest context, Iancu de Hunedoara,
voievod al Transilvaniei şi guvernator al Regatului Maghiar, adoptă o politică ofensivă, declanşând, în toamna
anului 1443, o amplă operaţiune militară în interiorul Peninsulei Balcanice, cunoscută sub numele de „campania
cea lungă”. Va reuşi să elibereze oraşele Niş şi sofia. În acest context, popoarele din Balcani încep să lupte
alături de Iancu de Hunedoara. Această acțiune militară a dus la declanșarea răscoalei antiotomane albanezilor
conduși de Skandemberg. Reuşeşte să ameninţe chiar centrul Imperiul Otoman, însă venirea iernii îi opreşte
înaintarea spre Adrianopol şi Constantinopol. La începutul anului 1444 reuşeşte să obţină o victorie decisivă.
Urmarea acestei campanii va fi încheierea unei păci semnată la Seghedin cu Imeriul Otoman pe o
perioadă de 10 ani.
Încurajate de victoria obţinută de voievodul transilvan, statele creştine din Europa au cerut ruperea
păcii şi organizarea unei noi ofensive antiotomane. Iancu nu a fost de acord cu ruperea păcii, dar a participat
alături de regele maghiar Vladislav Jagiello (care era şi rege al Poloniei) la cruciadă. Armata cruciată era
formată din trupe transilvănene, bosniace, croate şi maghiare. Principala bătălie s-a dat la Varna, în 1444. Prin
tactica superioară de luptă, Iancu a reuşit să câştige câteva poziţii strategice, dar, în toiul luptei, regele maghiar
va fi ucis, iar armata creştină înfrântă.
Înfrângerea de la Varna a avut ca rezultat reafirmarea puterii otomane în Balcani şi pregătirea unor
noi expediţii militarea otomane spre centrul Europei.
34
Bătălia de la Belgrad (1456)
În decursul evului mediu românesc, confruntările militare desfăşurate pe teritoriul Ţărilor Române au
fost numeroase. Acestea demonstrează lupta continuă a domnitorilor români pentru menţinerea independenţei
şi integrităţii teritoriale în faţa agresiunii marilor puteri vecine. În contextul cuceririi Constantinopolului de către
otomani în 1453, sultanul Mehmed II a pornit o nouă campanie în Europa, cu scopul de a cucerii Belgradul, una
dintre cele mai bine fortificate cetăţi din Balcani, considerată “cheia de intrare în Europa”.
Împotriva oştirii otomane s-a organizat în 1456 o contraofesivă creştină, condusă de voievodul
Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Acesta a organizat apărarea Belgradului, luptele finalizându-se cu
înfrângerea turcilor, însuşi sultanul fiind rănit în bătălie.
În epocă, s-a considerat că bătălia a decis soarta creştinătăţii europene, victoria obţinută la Belgrad în
1456 de Iancu de Hunedoara oprind pentru 70 de ani ofensiva turcilor spre centrul Europei.
Atacul de noapte de la Târgovişte (16/17 iunie 1462)
În anul 1462, sultanul Mahomed II declanşează o campanie militară împotriva Ţării Româneşti ca
reacţie la o acţiunile anterioare ale domnitorului Vlad Ţepeş, prin care acesta a refuzat plata tributului și mai
mult atacase cetăţile otomane de la sud de Dunăre.
Pentru a face faţă invaziei armatei otomane extrem de numeroasă, domnul român adoptă o strategie
militară defensivă, prin folosirea tacticii „terenului părjolit”. În acelaşi timp, prin atacuri rapide, hărţuieşte
oastea otomană. La 16/17 iunie 1462, Vlad Ţepeş, printr-un atac de noapte, va reuşi să provoace confuzie în
tabăra otomană. Sursele istorice menţionează faptul că domnitorul cu un grup restrâns, îmbrăcaţi în haine
turceşti au pătruns în tabăra otomană, încercând să atace cortul sultanului. În ciuda acestui atac, Mahomed II
îşi continuă avansul spre Târgovişte, pe care a găsit-o pustie.
Campania otomană s-a soldat cu un eşec, sultanul nu şi-a atins scopul: prinderea lui Vlad Ţepeş şi
transformarea Ţării Româneşti în paşalâc.
Bătălia de la Baia (1467)
În prima parte a domniei, Ştefan cel Mare a restabilit legăturile cu Polonia pentru a-şi asigura
protecţie împotriva Regatului Ungar. Acest lucru a determinat îndepărtarea sa de Ungaria. Ungaria stăpânea
însă Chilia, important centru comercial la gurile Dunării, care interesa însă şi Polonia şi Imperiul otoman. În
1465, Ştefan cel Mare a reuşit să aducă în stăpânirea sa Chilia, subminând interesele comerciale ale Ungariei.
Pentru a restabili situaţia, Matia Corvin, regele Ungariei a atacat Moldova în 1467. La Baia, Ştefan a
dezlănţuit contraatacul. Incapabil de a continua înaintarea, Matiai Corvin a părăsit Moldova. Această
confruntare a însemnat şi ieşirea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei.
Bătălia de la Vaslui (1475)
Amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile interne ale Țării Românești (unde îl instalează pe Laiotă
Basarab ca domn în locul lui Radu cel Frumos), refuzul plății tributului dar și dorința de a scoate din luptă
Moldova, în contextul creării unui front antiotoman la Dunăre, la determinat pe sultanul Mahomed II să
organizeze în 1475, o expediţie militară condusă de Soliman-paşa.
Fiind într-o mare inferioritate numerică, Ştefan cel Mare a adoptat tactica terenului pustiit. Bătălia
principală a avut loc lângă Vaslui, la 10 ianuarie 1475. Cunoscută şi sub numele de Bătălia de la Podul Înalt, a
reprezentat o importantă victorie a românilor împotriva Imperiului Otoman. În ziua bătăliei, Ştefan a atras
35
oastea tomană pe Valea Bârladului, într-o zonă îngustă și mlăştinoasă, unde aceasta nu se putea desfăşura,
superioritatea numerică nemaiconstituind un avantaj. Domnul român s-a folosit de ceaţa densă din ziua
respectivă pentru a ascunde numărul real al oştirii sale. Otomanii au fost înfrânţi, suferind pierderi grele.
Lupta de la Vaslui (Podul Înalt) a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în Europa şi a
integrat Moldova în relaţii internaţionale diplomatice de amploare.
Bătălia de la Războieni (1476)
În iunie 1476, însuşi sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, a condus o campanie
militară împotriva Moldovei, pentru spălarea umilinţei îndurate de otomani la Vaslui, în 1475.
Pentru a-şi asigura victoria, sultanul a ordonat şi un atac al tătarilor din Crimeea asupra Moldovei,
care va fi respins de români. Armata otomană, imensă pentru acea vreme (peste 100.000), a înaintat pe Valea
Siretului, spre Suceava. Bătălia decisivă dintre oastea otomană şi ce a Moldovei a avut loc lângă Războieni
(Valea Albă), în 1476. Domnitorul Ştefan cel Mare şi-a stabilit tabăra pe un platou înalt, fortificat cu şanţuri şi
palisade. Soarta bătăliei este decisă de atacul ienicerilor, elita armatei otomane, condus chiar de către sultan.
Ştefan este nevoit să abandoneze tabăra improvizată şi să se refugieze. Armata otomană va părăsi Moldova
abia în luna august fără a reuşi însă să cucerească vreo cetate. Campania otomană din 1476 s-a încheiat cu un
eşec pentru sultan, Ştefan cel Mare rămânând domn, iar Moldova nepierzând niciun teritoriu (victorie pirică).
Bătălia de la Codrii Cosminului (1497)
În această bătălie s-au confruntat armata Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare şi a cea a Poloniei, în
fruntea căreia se afla regele Ioan Albert. Acesta din urmă, în 1497, organizează o expediţie militară, a cărui
scop oficial era recuperarea Chiliei şi a Cetăţii Albe.
Ajunse însă pe teritoriul Moldovei, trupele poloneze s-au îndreptat spre Suceava, scaunul de domnie al
Moldovei. Întrucât asediul cetăţii dura prea mult şi exista riscul unei intervenţii a Ungariei, Ioan Albert decide să
se retragă. La întoarcere este atacat de oastea lui Ştefan cel Mare la Codrii Cosminului. Superioritatea armatei
poloneze a fost contracarată de dificultatea terenului deluros şi împădurit.
După acest conflict, relaţiile dintre Moldova şi Polonia se îmbunătăţesc, dovadă fiind încheierea unui
tratat, doi ani mai târziu, la Hârlău.
Bătălia de la Călugăreni (1595)
În contextul adoptării politicii antiotomane, prin uciderea creditorilor levantini, lichidarea garnizoanei
otomane şi aderarea la Liga Sfântă, Imeriul Otoman organizează o campanie de pedepsire a Ţării Româneşti.
În august 1595, o oaste otomană condusă de Sinan-paşa a trecut Dunărea şi a înaintat spre Bucureşti.
La Călugăreni, Mihai Viteazul a reuşit să obţină o victorie importantă asupra oştirii otomane, aplicând tactica
de luptă a atragerii inamicului în locuri neprielnice desfăşurării luptei, în condiţiile unei disproporţii militare.
Astfel se explică alegerea făcută de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit,
mlăştinos, străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu
un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. În acest spaţiu, superioritatea numerică a
turcilor nu a putut fi valorifcată.
Prin victoria obţinută la Călugăreni, Mihai Viteazul a reuşit să atingă principalele obiective: a provocat
pierderi importante duşmanului, l-a demoralizat, a întârziat avansarea turcilor şi a câştigat timpul necesar
pentru concentrarea forţelor antiotomane.
Având nevoie de întăriri, Mihai Viteazul s-a retras spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund
Bathory. În acest timp, oastea lui Sinan-paşa a intrat în Bucureşti şi Târgovişte şi a început organizarea Ţării
36
Româneşti în paşalâc. Situaţia se complicase şi în Moldova, unde polonii l-au înlăturat de pe tron pe Ştefan
Răzvan şi l-au înlocuit cu Ieremia Movilă. Dar, în octombrie 1595, soseau ajutorul militar al lui Sigismund
Bathory, de aproximativ 23.000 de ostaşi, şi o mică oaste comandată de fostul domnitor al Moldovei, Ştefan
Răzvan. Aceste forţe reunite aveau să înceapă marşul împotriva otomanilor, care au fost înfrânţi la Giurgiu şi
alungaţi peste Dunăre.
Bătălia de la Şelimbăr (1599)
În contextul ieşirii Transilvaniei şi Moldovei din Liga Sfâtă, prin venirea la conducerea Transilvaniei a
principelui Andrei Bathory, cu o politică favorabilă otomanilor, respectiv prin impunerea la tronul Moldovei a lui
Ieremia Movilă, Mihai Viteazul organizează acţiuni de forţă pentru a readuce cele două state româneşti în
frontul antiotoman.
În octombrie 1599 se desfăşoară lupta de la Şelimbăr, între oastea Ţării Româneşti condusă de Mihai
Viteazul şi oastea Transilvaniei condusă de Andrei Bathory. Bătălia a fost câştigată de Mihai Viteazul. Principele
Bathory a încercat să se refugieze în Moldova, dar a fost prins şi ucis de secui.
Ca urmare a acestei victorii, Mihai Viteazul intră în cetatea Alba Iulia, de unde îi este recunoscută
autoritatea asupra Transilvaniei. Ulterior, în 1600, şi Moldova se alătură frontului antiotoman.
Bătălia de la Mirăslău (1600)
În contextul ostilităţii nobilimii din Transilvania faţă de politica lui Mihai Viteazul, acesta este înfrânt la
Mirăslău de nobilimea din Transilvania, care s-a alăturat generalului imperial Gheorghe Basta. Ca urmare a
acestei bătălii, Mihai pierde Transilvania.
Bătălia de la Guruslău (1601)
Obiectivul luptei de la Guruslău a fost înlăturarea lui Sigismund Bathory de la conducerea Transilvaniei
şi reintegrarea principatului în frontul antiotoman iniţiat de împăratul Rudolf al II-lea.
Bătălia a avut loc la 3 august 1601, când oastea lui Mihai Viteazul şi a generalului Gheorghe Basta s-a
confruntat cu cea condusă de Sigismund Bathory. Acesta din urmă este înfrânt. În ciuda colaborării cu Gherghe
Basta, la scurt timp după bătălie Mihai Viteazul a fost ucis de oamenii acestuia.
Bătălia de la Stănileşti (1711)
Bătălia s-a desfăşurat între armatele ruse şi otomane. La conflict a participat şi domnul Moldovei,
Dimitrie Cantemir ca aliat al Rusiei. Bătălia s-a dat pe malul Prutului şi se încheie prin acceptarea păcii propuse
de către ţar cu toate că rușii erau într-o situație disperată. Prin Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se
permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece
în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând
să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice.
Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta
luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat
regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti,
Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în
expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu
ginerele Ianache Văcărescu.
37
Acțiuni diplomatice
Tratatul de la Radom (1389) / Lublin (1390)
Conştient de puterea crescândă a turcilor şi urmărind să înlăture influenţa politică a Ungariei asupra
Ţării Româneşti, domnitorul Mircea cel Bătrân încheie în ianuarie 1390, un tratat de alianţă cu regele Poloniei
Vladislav Jagiello (tratatul a fost semnat la Radom, în 1389 şi ratificat la Lublin, în 1390). Tratatul dintre regele
polon şi domnitorul român era încheiat de pe poziţii de egalitate, ca între doi suverani. Principala prevedere
consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva duşmanului comun - regele Ungariei - şi sprijinul împotriva altor
inamici. Mircea cel Bătrân va renunţa la acest tratat câtiva ani mai tărziu, prevederile lui nefiind puse în
practică.
Tratatul de la Braşov (1395)
În contextul pericolului otoman iminent, domnitorul Ţării Româneşti se apropie de Regatul Maghiar,
condus de Sigismund de Luxemburg.Tratatul este semnat între cei doi la 7 martie 1395 la Braşov prevedea
ajutor reciproc antiotoman. A fost primul tratat antiotoman din sud-estul Europei. În virtutea acestui tratat de
alianţă, Mircea cel Bătrân va susţine cruciada de la Nicopole, desfăşurată în 1396.
În 1, Sigismund de Luxemburg, devine şi împărat al Germaniei, astfel că puterea acestuia creşte, devenind o
ameninţare pentru Polonia.
Tratatul de la Overchelăuţi (1459)
Ştefan cel Mare s-a orientat la începutul domniei spre relaţiile cu Polonia, care asigura Moldovei protecţie
împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar.
Ca urmare, Ştefan încheie cu regele Poloniei, Cazimir IV în aprilie 1459, tratatul de la Overchelăuţi, prin care regele
polon recunoaşte domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova. Tratatul înscria şi obligaţia celor două părţi de a se sprijini militar în
caz de nevoie. Pentru a da mai multă autoritate actului, Ştefan recunoaşte formal, suzeranitatea regală. Era o măsură
preventivă, având în vedere faptul că nu-şi consolidase încă poziţia internă faţă de boieri. O consecinţă a acestei înţelegeri a
fost şi îndepărtarea de la hotarul Moldovei a rivalului său, Petru Aron. Acest tratat marchează orientarea politicii externe a
Moldovei şi în timpul lui Ştefan cel Mare, mai ales către Regatul Poloniei.
Scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare principilor europeni (25 ianuarie 1475)
Vestea victoriei lui Ştefan cel Mare la Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în Europa. Papa şi monarhii
vremii s-au întrecut în laude la adresa domnitorului Moldovei. În acest context, conştient de posibilitatea unui
nou atac otoman, Ştefan cel Mare trimite curţilor europene o scrisoare prin care arată cât de importantă era
apărarea Moldovei, solicitând sprijin. Scrisoarea ilustrează calitatea de diplomat a lui Ştefan, care este conştient
de importanţa Moldovei, „această poartă a creştinătăţii" în oprirea înaintării otomanilor spre Europa. Ajutorul
cerut de Ştefan se dovedea cu atât mai necesar, cu cât otomanii ocupă nordul Mării Negre până la Nistru. Însă
apelul voievodului Moldovei a rămas fără răspuns din partea principilor Europei, singurul care reacţionează
fiind Matei Corvin, regele Ungariei, cu care Ştefan încheie o alianţă în 1475.
38
Tratatul dintre Ştefan cel Mare şi Matia Corvin (1475)
În împrejurările grele ale anului 1475, odată cu victoria de la Vaslui a lui Ştefan cel Mare, acesta începe
negocierile pentru încheierea unui tratat de alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin. Tratatul a fost semnat în
vara anului 1475 la Iași şi prevedea sprijin militar reciproc antiotoman, îndepărtarea oricărui pretendent de la
tronul Moldovei sau Regatului Maghiar iar orice neînţelegere urma să fie rezolvată pe cale paşnică. Încheierea
acestui tratat pune capăt unei stări tensionate dintre cele două state generată de bătălia de la Baia ( 1467).
Tratatul de la Colomeea (1485)
Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, în favoarea Imperiului Otoman însemna o mare primejdie
pentru sistemul defensiv al Moldovei. Domnitorul Ştefan cel Mare nu putea aştepta ajutor de la regele Ungariei,
acesta semnând, în 1483, pace cu turcii, iar regele Poloniei, condiţionase sprijinul împotriva turcilor de
prestarea jurământului de vasalitate. În aceste condiţii, Ştefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, în prezenţa
nobilimii polone şi a boierilor săi, a depus jurământul de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir IV. Tratatul nu s-a
dovedit prea folositor, domnitorul Moldovei respingându-i pe turci în continuare cu forţe proprii. În aceste
condiţii, îşi reorientează politica externă, începând tratative cu sultanul Baiazid II, pentru încheierea păcii.
Acesta are loc în 1489 iar prin tratatul semnat, Ştefan cel Mare se obligă să plătească tribut în schimbul
răscumpărării păcii.
Tratatul de la Hârlău (1499)
Spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, relaţiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea
regelui Cazimir IV. Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza expediţiei întreprinse de regele
polon în Moldova, dar în bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea
înfrângere. Seria conflictelor continuă până în anul 1499, când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău
(iulie 1499). Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi "linişte
şi pace veşnică" între cele două state. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul
fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de seamă succes
diplomatic al lui Ştefan cel Mare, consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul
domniei sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme de dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus
Porţii recunoaşterea autonomiei Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului şi puterii sale.
Tratatul de la Alba Iulia (1595)
Pentru a beneficia de sprijinul Transilvaniei în lupta antiotomană, Mihai a încheiat la 20 mai 1595
Tratatul de la Alba Iulia, prin care recunoștea suzeranitatea lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei
(tratatul semnat de 12 boieri munteni, prevedea că Mihai devenea înlocuitorul lui Sigismund pe tronul Țării
Românești, era acceptată de către acesta tutela marii boierimi iar Biserica Ortodoxă din Transilvania era pusă
sub autoritatea Mitropoliei Țării Românești).
39
Tratatul de la Târgovişte (1598)
Intervenţia polonilor în Moldova, impunerea unui domn favorabil politicii otomane şi ostilitatea
principelui transilvănean Andrei Bathory îl determină pe Mihai Viteazul să intre în contact direct cu împăratul
habsburgic, Rudolf II.
În 1598, la Târgovişte, la Mânăstirea Dealu, se încheie tratatul de alianţă dintre Rudolf II Habzburg
(împăratul Austriei) și domnul Ţării Rmâneşti, prin care împăratul îi recunoaşte lui Mihai Viteazul domnia
ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). În schimb,
împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să îi ajute
pe ardeleni împotriva acestora. Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai
Viteazul de principele de atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory (prin tratatul din 1595).
Tratatul de la Luţk (1711)
Dimitrie Cantemir este ultimul domn pământean în Moldova. Tratatul de la Luţk a fost încheiat, în
aprilie 1711, între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei. Acest tratat a fost
încheiat în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman. Întreg textul tratatului a fost redactat de
Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trims de domnul
Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, Ţărilor Române urmau să li se retrocedeze
teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti de către Poarta Otomană.
Prevederi:
- ţarul ia „sub oblăduire" pe domn şi întreg poporul ţării;
- după scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii;
- se restabileau hotarele vechi ale Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane;
- Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului
şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne;
- domnia ereditară a familiei Cantemir;
- în caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia;
- graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este
asigurată
Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir
urmărea obţinerea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere
creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile
Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre
Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori. Consecinţa
imediată a tratatului a fost campania otomană din acelaşi an, în urma căreia Dimitrie Cantemir pierde tronul
Moldovei.
40
STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA

ROMÂNIEI MARI (SEC. XVIII-XX)
ROMÂNIA ȘI CONCERTUL EUROPEAN; DE LA „CRIZA ORIENTALĂ” LA
MARILE ALIANȚE ALE SECOLULUI XX
Situația politică a Țării Românești și a Moldovei în sec. XVIII – suzeranitate otomană (otomanii au inpus
regimul fanariot); Transilvania făcea parte din Imperiul Habzburgic.
Domnii fanarioți proveneau din Fanar, cartierul grecesc al Constantinopolului. Erau numiți direct de
către sultan și erau considerați funcționari ai Porții, având un rang egal cu cel al unui paşă cu două tuiuri.
Durata medie a unei astfel de domnii era de 3 ani. Un domnitor putea avea mai multe domnii și chiar în ambele
Țări Române.
Teritoriul Principatelor era considerat parte integrantă a Imperiului Otoman, prin urmare teritorii ale
acestora puteau fi instrainate în funcție de interesele Porții.
Din punct de vedere politic, autonomia celor două țări era știrbită. Pe plan economic, obligațiile față de
Poartă au crescut, fiind impusă o fiscalitate excesivă șiun monopol comercial otoman. Armata a fost desființată
pentru a nu mai purta războaie cu Poarta iar pentru menținerea ordinii au fost înființate cetele de arnăuți.
Opera reformatoare a domnilor fanarioti
Constantintin Mavrocordat (1730-1769), a avut 4 domnii în Țara Românească și 6 în Moldova. A avut

acordul Porții pentu politica sa de reforme. Aceasta cuprindea:
- reforma socială, (înfaptuită în 1746 în Țara Românească și în 1749 în Moldova), prin care a fost
desființată șerbia, țăranii devenind clăcași (claca era stabilită la 12 zile în Țara Românească și 24 în
Moldova);
- reforma fiscală prevedea desființarea dărilor multiple și inlocuirea lor cu un impozit anual fix, ce
putea fi plătit in 4 rate);
- reforma administrativă prevedea introducerea lefei pentru dregători iar la conducerea județelor au
fost instalați ispravnicii.
Alexandru Ipsilanti a elaborat primul cod de legi fanariot, „Pravilniceasca condică” (Țara Românească ,
1780).
Scarlat Calimachi – „Codul Calimachi” (Moldova, 1817).
Ioan Caragea – „Legiuirea lui Caragea” (Țara Românească, 1818).
41
Consecințele domniilor fanariote:
- negative: regim economic apăsător caracterizat prin monopolul comercial otoman și printr-o
fiscalitate excesivă; vânzarea pe bani a funcțiilor în stat; integrarea Principatelor în sistemul politic și
militar al Imp.Otoman; desființarea armatei; pierderi teritoriale (în 1775, nordul Moldovei-Bucovina
este anexat de Austria iar în 1812, Rusia a anexat estul Moldovei-Basarabia);
- pozitive: progresele din domeniul culturii; opera reformatoare a unor domni fanarioți.
Reformele împăraților habzburgi în Transilvania
În 1688 – Transilvania a fost încorporată de către Imperiul Habzburgic (prin Tratatul de la Karlowitz –
1699,otomanii recunoșteau stăpânirea habzburgică asupra Transilvaniei)
Reformele împărătesei Mariei Tereza (1740-1780) și ale fiului său, împăratul Iosif II (1780-1790):
- 1759 – a fost inființată Mitropolia Ortodoxa Română;

- 1777 – a fost emis actul „Ratio Educationis”prin care a fost reorganizat învățământul (sporirea rețelei
școlare rurale și dezvoltarea învățământului confesional);
- 1781 – Edictul de toleranță religioasă prin se acorda libertate tuturor religilor din Imperiul Habzbiurgic;
- 1785 – desființarea iobăgiei.
42
Conceptul de „stat modern”
Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea
tuturor categoriilor sociale la viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură.
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale,
desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi
independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost
iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme.
Modernizarea socială presupune:
- desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri; dintre cele mai importante privilegii amintim:
boierii nu plăteau taxe la stat, puteau să încaseze taxe la trecerea pe pământul lor, erau judecaţi după
alte legi decât oamenii de rând, doar ei aveau posibilitatea să aibă funcţii în stat şi să participe la viaţa
politică;
- desfiinţarea dependenţei ţăranilor; țăranii liberi erau în sec. XVIII în număr foarte mic, majoritatea
ţăranilor erau dependenţi (numiţi şerbi, iobagi, vecini sau rumâni); țăranii dependenţi nu aveau
pământ; ei munceau o bucată de pământ primită de la boier, în schimbul căreia erau obligaţi să dea o
parte din recoltă (dijmă) sau să plătească o sumă de bani (cens) şi să facă muncă gratuită pe
pământul boierului (clacă); țăranii dependenţi nu aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta sau să se
ocupe cu altceva.
- acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.
Modernizarea politică presupune:
- adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii,
separaţia puterilor în stat;
- participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
- realizarea statului naţional şi independent; românii trăiau, în sec.XVIII, în mai multe state (în Imperiul
Habsburgic trăiau românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, iar, din 1812, Basarabia a fost ocupată
de Rusia; Dobrogea a făcut parte din Imperiul Otoman încă din secolul XV); ei doreau să alcătuiască un
stat care să-i cuprindă pe toţi românii (stat naţional) şi care să nu depindă de nicio putere străină (stat
independent); Țările Române erau state vasale Imperiului Otoman (sub suzeranitate otomană), adică
plăteau tribut turcilor şi nu aveau politică externă proprie (în relaţiile internaţionale erau reprezentate
de turci, adică nu aveau ambasadori proprii şi nici nu primeau pe teritoriul românesc ambasade ale
altor ţări);
Boierii reformişti au alcătuit gruparea numită partida naţională deoarece se opunea domniilor
străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în Ţările Române în număr mare în timpul domniilor
fanariote. Majoritatea acestor proiecte cereau:
- înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor Române în raporturile cu

Imperiul Otoman, ca în vremea marilor voievozi;
- reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii care să limiteze puterea
domnitorilor; au fost chiar şi proiecte care au propus transformarea ţării în republică;
- unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat;
- independența;
- reformarea instituțiilor și reorganizarea administrației
43
Statul român modern, la început un ideal aşternut în proiecte politice, a devenit o realitate în a doua
jumătate a sec. XIX şi s-a desăvârşit în perioada interbelică, ca la finele celui de-al Doilea Război Mondial să
înregistreze un regres, luând calea totalitarismului.
Proiectul statului român modern a început încă din sec. XVIII și a devenit din ce în ce mai complex pe
parcursul primei jumătăți a sec.XIX. Elita românească constituită în „partida națională” viza, modificarea
statutului politico-juridic internațional al Principatelor și modernizarea societății românești (domnii
pământene, unire, independență, reformarea instituțiilor, reorganizarea administrației și refacerea
potențialului distrus al țării, noi forme de guvernământ).
Proiectele politice au anticipat făurirea statului român modern, ele conturându-se în raport cu
realitățile autohtone și cu dinamica raportului de forțe în politica europeană.
Contextul extern în care au fost elaborate aceste proiecte era legat de „criza orientală”, de faptul că
teritoriile româneşti deveniseră teatru de război (războaiele ruso-austro-turce, 1711-1812) iar părți ale
acestora au intrat în componența altor state (1718 – Banatul era anexat de Imperiul Habzburgic; 1774/1775 –
Bucovina a fost anexată de Imperiul Habzburgic; 1812 – Basarabia a fost anexată de Rusia).
Contextul intern a fost legat de instaurarea domniilor fanariote (grecizarea domniei și a instituțiilor),
agravarea dominației otomane (creșterea obligațiilor, fiscalitatea excesivă, conectarea Țării Românești și a
Moldovei tot mai mult la lumea Orientului) și de apariția și afirmarea conștiinței naționale (după 1750).
Reformismul boieresc / memorii și proiecte politice
Între 1768-1830 au fost eleborate 209 proiecte de reformă adresate Austriei, Franței și Rusiei.
Boierii pământeni din Țara Românească și Moldova și-au manifestat opoziția față de regimul fanariot
prin acțiuni care urmareau atragerea atenției marilor puteri asupra problemelor din Principate. În acest scop ei
au redactat o serie de memorii (proiecte) care conțineau revendicarile românilor . Între 1716-1821, boierii
români au cerut de 40 de ori marilor puteri, înlocuirea domniilor fanariote cu cele pământene iar în 10
memorii se aducea în discuție independența celor două țări.
- 1769 – Mitropolitul Gavril Calimachi al Moldovei, propunea instaurarea unei republici aristocratice,
condusă de 12 mari boieri;
- 1772 – la Congresul de la Focșani, o delegație de boieri din ambele Principate, cerea înlăturarea
domniilor fanariote, unirea Moldovei cu Țara Românească și lansează pentru prima dată ideea
formării unui stat-tampon, pus sub protecția Rusiei, Austriei și Prusiei;
- 1791 – la Congresul de la Şiştov, boierii munteni au inaintat un alt memoriu Austriei și Rusiei prin care
cereau: anularea obligațiilor față de Poartă, desființarea raialelor, domn pamântean, neutralitate și
independență, sub protecția acestor două țări;
44
- 1802 – Dumitrache Sturdza a elaborat proiectul „Plan de oblăduire aristo-democraticească”

(propunea ca forma de guvernământ a Principatelor Române să fie republica aristocratică);
- 1817-1818 – marele boier Iordache Rosetti-Rosnovanu, elaborează 8 proiecte prin care propune
instaurarea unui regim politic în care Adunarea Obștească și Divanul să dețină puterea iar domnia să
aibă un rol minor;
- 1821– în contextul Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu (Țara Românească, 1821), a fost
eleborat programul Cererile norodului românesc (o sinteză a memoriilor boierești precedente, un
program politic cu caracter constituțional îndreptat împotriva fanarioților și nu a turcilor).
Principalele revendicări:
- domn ales de țară;
- limitarea boierilor greci din Divan la patru;
- desființarea privilegiilor boierești;
- numirea în funcții după merit; reformarea justiției; a
- rmată națională;
- desființarea dregătoriilor inutile;
- revenirea la impozitul fix ce putea fi plătit în 4 rate;
- plata impozitelor și de către cei scutiți;
- desființarea vămilor interne;
- libertarea comerțului;
- învătâmânt obligatoriu.
Deși Revoluția lui Tudor Vladimirescu a fost înfrântă, Imperiul Otoman va renunța în 1822 la
domniile fanariote (se va reveni la cele pâmântene – Grigore Dimitrie Ghica IV în Țara
Românească și Ioniţă Sandu Sturza în Moldova).
- 1822 – Ionică Tăutu (reprezentant al micii boierimi din Moldova) a elaborat la Iași Constituția celor 77
de ponturi sau Constituția cărvunarilor (numele de „Cărvunari" face aluzie la carbonarii italieni).
Constituția cărvunarilor a fost primul proiect politic care aducea în discuție limitarea puterii
domnului, principiul domniei legilor și principiul separării puterilor în stat (prin distincția făcută între
puterea executivă și cea legislativă iar justiția să fie organizată);
Mai cuprindea și revendicări legate drepturi și libertăți cetățenești precum – respectul pentru
proprietate, egalitatea în faţa legilor, libertatea persoanei etc. – inspirate din ideologia Revoluţiei
Franceze.
În 1829, prin Tratatul de la Adrianopol se oficializa instaurarea protectoratului rusesc asupra

Principatelor (instituit în 1774); totodată acest tratat a diminuat considerabil controlul otoman asupra
Principatelor, acestora fiindu-le recunoscută autonomia administrativă. Le-au fost retrocedate cetățile turcești
de la Turnu, Giurgiu și Brăila. Principatele au fost scutite de obligația de a aproviziona Poarta cu produse
agricole și li s-a recunoscut libertatea comerțului cu toate țările. Totodată Poarta a fost deacord cu redactarea
unor regulamente administrative de către Rusia pentru Principate.
protectorat = formă de dependență politică aunui stat față de altul, conform căreia, statul protector
conduce politica externă a statului protejat, acesta păstrându-și autonomia internă
În1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova – întră în vigoare Regulamentele Organice (*vezi pag.
73);
45
- 1838 – Ion Câmpineanu a elaborat un proiect de reformă numit „Act de unire și independență”
(cerea unirea Principatelor într-un regat al Daciei, înlăturarea suzeranității otomane și a
protectoratului rusesc, alegerea unui domn ereditar ) și un proiect de constituție, „Osăbitul Act de
numire al suveranului românilor ”(cerea egalitatea în fața legii, libertatea individuală ș.a).
În 1843 a luat fiinţă societatea secretă „Frăţia”, condusă de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell.
Membrii ei şi-au propus înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie, unirea românilor şi instaurarea unei
republici democratice.
Totodată au apărut, în ambele Principate, o serie de reviste şi cărţi care au promovat, în spirit romantic,
idealul unităţii naţionale, mai ales prin scrieri istorice şi culturale ale tuturor românilor (de exemplu, revistele
Dacia literară – Iaşi, 1840; Magazin istoric pentru Dacia –Bucureşti, 1845).
Proiecte naționale
Ioan Inochentie Micu Klein, episcop unit (greco-catolic), a luptat pentru drepturile românilor din
Transilvania, care erau considerați națiune tolerată cu toate că reprezentau populația majoritară. Ca membru
al Dietei Transilvaniei a propus acordarea de drepturi românilor, participarea acestora la viața politică a țării,
desfiițarea iobăgiei, înființarea de școli etc. El a redactat mai multe memorii pe care le-a inaintat Curții de la
Viena.
În 1744, a intocmit programul Supplex Libellus (susţine obţinerea de drepturi prin apel la vechime,
romanitate, întâietate şi majoritate) pe care l-a trimis împărătesei Maria Tereza).
1785- răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan (viza aspecte sociale și naționale)
Supplex Libellus Valachorum – considerat primul program politic modern al românilor din Transilvania
– a fost elaborat în 1791 de către reprezentanții Școlii Ardelene (Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ion Budai-
Deleanu, Samuil Micu), este primul program politic modern al românilor din Transilvania. Cuprindea
revendicări ca: ștergerea denumirior jignitoare de „tolerați” și „admiși”; egalitate în drepturi cu celelalte
națiuni; reprezentarea proporțională în Dietă,r ecunoaşterea naţiunii române, a limbii şi religiei ortodoxe;
utilizarea toponimiei româneşti.
Programul a fost înaintat împăratului Imperiului Habsburgic, Leopold II apoi a fost trimis de acesta
Dietei de la Cluj, care îl respinge. Motivul: „recunoaşterea drepturilor ar fi răsturnat ordinea constituţională a
Transilvaniei”.
46
Proiectul politic pașoptist (Revoluția română de la 1848-1849)
 1848 – an revoluționar european; revoluția europreană a fost doar contextul favorabil izbucnirii
revoluției române , ea fiind generate de cauze proprii (Nicolae Bălcescu – „Revoluţia generală fu
ocazia, iar nu cauza revoluţiei române”).
 Căi de acțiune ale revoluționarilor români: calea petiționară (prezentarea în cadrul unor adunări
populare a unor documente ce cuprindeau revendicăride ordin național, politic, economicși social) și
calea armată (conflictuală).
Parte a revoluţiei europene de la 1848-1849, revoluţia română a ilustrat ideea modernă de naţiune,
liberalismul politic şi economic al intelectualilor români.
Cauze: suzeranitatea otomană, protectoratul rusesc și stăpânirea habzburgică deveniseră tot mai
apăsătoare iar nevoia de schimbare din viața oamenilor se simțea din ce în ce mai mult în condițiile gravelor
probleme sociale și economice.
Obiective:
– naţionale: eliberarea Ţărilor Române de sub dominaţia străină: unirea (în prima etapă Moldova şi
Ţara Românească, în a doua etapă unirea cu Transilvania);
– sociale: îmbunștățirea situației tăranilor (eliberarea ţăranilor din dependenţă şi împroprietărirea
acestora cu pământ);
– liberale: drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (libertatea persoanei, libertatea presei, egalitate în faţa
legii, desfiinţarea pedepselor corporale).
În Moldova, revoluţia a izbucnit la 27 martie 1848 la Iaşi. În cadrul întrunirii de la Hotelul Petersburg
s-a formulat „Petiţiunea-proclamaţiune” (35 de articole – document elaborat de un comitet condus de poetul
Vasile Alecsandri) adresată domnitorului Mihail Sturdza.De teama Rusiei, Petiţia, a avut un caracter moderat
(se cerea: „sfănta păzire a Regulamentului Organic”; îmbunătățirea situației locuitorilor săteni; reforma
sistemului de învățământ, desființarea cenzurii etc. ), cu toate acestea fiind respinsă de domnitor. Mulţi dintre
revoluționari au fost arestaţi iar alţii au reuşit să fugă din Moldova.
Revoluţionarii moldoveni aflaţi în exil au alcătuit încă două programe, unul la Braşov („Prinţipiile
noastre pentru reformarea patriei” – 6 articole) considerat a fi cel mai radical fiindcă dorea unirea Moldovei
cu Ţara Românească într-un stat independent şi altul la Cernăuţi („Dorinţele partidei naţionale din Moldova”
– 130 de articole ) care la rându-i aducea în discuție unirea Moldovei cu Țara Românească (caracter radical).
Revoluţia din Ţara Românească a izbucnit la 9 iunie 1848 la Izlaz, unde a fost prezentată de I.H.
Rădulescu „ Proclamaţia” (22 articole).. Acest program cuprindea revendicări ca: desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea cu despăgubire, domn responsabil, o constituţie democratică, egalitatea cetăţenilor,
învăţământ egal, independenţă administrativă şi legislativă. Domnitorul Gheorghe Bibescu a aprobat iniţial
programul, după ce la 11 iunie, la Bucureşti s-a format un guvern provizoriu în frunte cu Mitropolitul Neofit și
din care făceau parte: I.H. Rădulescu, Ştefan Golescu, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu ș.a.
Guvernul provizoriu a preluat puterea şi a luat măsuri în spiritul Proclamaţiei de la Izlaz: desfiinţarea
rangurilor boiereşti; instituirea drapelului naţional; înfiinţarea unei comisii a proprietăţii pentru rezolvarea
problemei agrare; înfiinţarea unei armate revoluţionare sub comanda lui Gheorghe Magheru şi trimiterea unor
emisari în străinătate pentru a obţine recunoaşterea regimului revoluţionar.
47
Rusia şi Turcia, îngrijorate de evoluţia evenimentelor, au trecut la acţiune. În urma intervenţiei

diplomatice a Turciei, guvernul provizoriu a fost înlocuit de o locotenenţă domnească. Apoi, Poarta a trecut la
intervenţia armată care s-a soldat cu luptele de pe Dealul Spirii din Bucureşti (13 septembrie 1848), unde turcii
conduși Fuad- efendi au înfrânt compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu.
În Transilvania, situaţia din Imperiul Habsburgic a complicat evoluţia evenimentelor revoluţionare.

Revoluţia maghiară a intrat în conflict cu cea română deoarece proclama anexarea Transilvaniei la Ungaria şi
refuza acordarea de drepturi egale românilor.
Revoluţionarii români şi-au precizat poziţia prin cele trei adunări de la Blaj, între care cea mai
importantă a fost adunarea din 3-5 mai 1848 la care au participat 40.000 de oameni şi unde a fost elaborat
programul revoluţionar numit „Petiţia Naţională” (16 articole). Acest program prevedea: desfiinţarea iobăgiei
fără nicio despăgubire; libertăţi cetăţeneşti; oficializarea limbii române în legislaţie şi în administraţie şi
egalitatea cu celelalte naţiuni; independenţa naţiunii române.
Revoluționarii români respingeau ideea anexării Trasilvaniei de către Ungaria, sloganul lor fiind „Noi
vrem să ne unim cu țara”. Dintre revoluţionarii români s-au remarcat personalităţi precum Simion Bărnuţiu şi
Avram Iancu.
Petiţia fiind respinsă, românii au trecut la organizarea unei armate revoluţionare condusă de Avram
Iancu. Au avut loc conflicte cu armata revoluţionară maghiară care nu a putut cuceri zona Munţilor Apuseni.
Prin intermediul lui Nicolae Bălcescu s-a ajuns la o mediere între Avram Iancu şi Lajos Kossuth, conducătorul
revoluţiei maghiare. Din păcate, înţelegerea româno-maghiară la care s-a ajuns a intervenit prea târziu,
revoluţionarii maghiari fiind învinşi în august 1849 la Şiria, lângă Arad.
Cu o mai mică intensitate, revoluţia a avut manifestări în Bucovina („Petiția țării” –Eudoxiu
Hurmuzaki) şi în Banat (Eftimie Murgu – „Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat”) .
După înfrângerea Revoluției s-a semnat Convenția de la Balta Liman care prevedea că domnii
români erau aleși de Rusia și de Poartă pe o perioadă de 7 ani iar Adunările Obștești devin Divane, cu
membrii numiți de domni și de Poartă.
48
Înfăptuirea statului român modern
Războiul Crimeii (1853-1856), între Rusia pe de o parte și Imperiul Otoman, Anglia și Franța, pe de
altă parte a deschis drumul către realizarea statului român modern (contextul extern al realizării statului
român modern). Rusia a fost înfrântă iar Congresul de pace de la Paris (1856), a adus în discuții și problema
Principatelor Române hotărându-se următoarele:
- menținerea suzeranității otomane asupra Principatelor;

- eliminarea protectoratul Rusiei și intrarea lor sub garanția colectivă a 7 mari puteri (Anglia, Franța,
Prusia, Regatul Sardiniei, Austria,Imperiu Otoman și Rusia);
- retrocedarea către Moldova a sudului Basarabiei;
- consultarea românilor - prin intermediul unor adunări ad-hoc - privind o eventuală unire a
Principatelor (ad-hoc = întrunit pentru un anume scop);
 Ideea unirii Principatelor a fost adusă în discuție de reprezentantul Franței la Congres,
contele Alexandre Walewski (ministru de externe al Franţei, vărul împăratului Napoleon III).
 Alte personalități care au fost atrase de partea cauzei românești au fost: împăratul Franței
Napoleon III, premierul Angliei lordul Palmerston, Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillant
(personalități culturale).
Adunările ad-hoc au fost convocate în toamna anului 1857 și erau formate din reprezentanti ai
tuturor categoriilor sociale. Au adoptat rezoluții asemănătoare în ambele țări ce cuprindeau :
- unirea Principatelor într-un stat numit România;
- prinț străin dintr-o dinastie europeană;
- autonomia statului român;
- guvern care să reprezinte interesele țării.
Dorințele românilor au fost studiate în cadrul Conferinței de la Paris (1858), care a elaborat actul
numit „Convenția de la Paris” (1858). Prin prevederile ei, Convenția, nu satisfăcea decât în parte dorinţa de
unire a românilor.
Aceasta stabilea statutul internațional al Principatelor și organizarea internă a acestora:
- urma să aibă loc o unire parţială a Principatelor, noul stat numindu-se „Principatele unite ale
Moldovei şi Valahiei";
- era impus principiul separării puterilor în stat, stabilindu-se alegerea a doi domnitori şi urmând să
funcţioneze două guverne şi două Parlamente (la Iaşi şi Bucureşti);
- statul urma să aibă două instituţii comune la Focşani (Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie).
- desființarea Regulamentelor Organice;
- desființarea rangurilor boierești;
- alcătuirea unor Adunari Elective pe baza votului cenzitar, care trebuiau să aleagă domnii
Principatelor.
Dubla alegere a lui Al.I.Cuza – 5 ianuarie 1859 în Moldova; la 24 ianuarie., la propunerea deputatului
Vasile Boerescu, Cuza va candida și în Țara Românească, unde va fi ales de Adunarea Electivă de aici.
49
Domnia lui Cuza (1859-1866)
În prima parte a domniei (1859-1862), Cuza a luat măsuri pentru desăvarșirea unirii în plan
administrativ și legislativ și a întreprins o serie de demersuri pentru recunoașterea unirii de către marile puteri
(dubla alegere însemnând încălcarea Convenției de la Paris). Măsuri:
- au fost unificate serviciile vamale, poștale și de telegraf;
- a fost unificat cursul monetar;
- a fost adoptată stema unită care înfățisa acvila și capul de bour;
- a avut loc uniformizarea armatei (stat major unic, ministru de război, comanda supremă,
revenindu-i lui Cuza; aceeași uniformă);
- a fost unificată legislația, Comisia Centrala de la Focșani elaborând aceleași legi pentru ambele
țări;
- 22 ianuarie 1862 – s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu
(alți prim-miniștrii din timpul domniei lui Cuza – Nicolae Kretzulescu și Mihail Kogălniceanu);
- 24 ianuarie 1862 – Bucureștiul (în detrimentul Iașiului care era mai aproape de Rusia) a devenit
capitala țării care se numea din acea zi România; Adunare Legiuitoare unică; 24 ianuarie – zi
națională;
- pe plan extern, Cuza a numit, pe lângă guvernele puterilor garante, agenți diplomatici cu scopul de
a interveni pentru recunoașterea unirii Principatelor.
 Austria și Imperiul Otoman nu au recunoscut de la început dubla alegere a lui Cuza.

 Recunoașterea oficială a unirii (doar pe perioada domniei lui Cuza) a venit după Conferința de la
Constantinopol (1861).
1862-1866 – perioada marilor reforme
Guvernul conservator condus de Barbu Catargiu era ostil înfaptuirii unor reforme care ar fi subminat
baza materială și puterea marilor propietari de pamânt. La 8 iunie 1862, Barbu Catargiu a fost asasinat în
imprejurari rămase neelucidate.
În 1863 a fost adoptată legea secularizării averilor mămăstărești. Această lege presupunea trecerea
în proprietatea statului a averilor mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte
mănăstiri. Mănăstirile închinate erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către boieri, cu pământuri şi
date în proprietatea călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte mare din
pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici români au dorit
trecerea averilor lor în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului Otoman faţă de această
lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor averilor mănăstireşti,
care totalizau cam un sfert din terenul agricol al ţării. Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe
care cele greceşti au refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului român, sperând să câştige până la urmă
bunurile naţionalizate.
În 1864 a izbucnit un conflict între puterea executivă (Cuza și guvern) și puterea legislativă din cauza
opoziției majorității conservatoare față de realizarea unei reforme agrare.
La 2 mai 1864 Cuza a dizolvat Adunarea Legiuitoare și a impus Statutul Dezvoltător al Convenţiei de
la Paris, un nou document cu valoare constituţională, aprobat prin plebiscit de populaţia cu drept de vot.
Statutul menținea principiul separării puterilor. Puterile în stat rămâneau aceleaşi, dar au intervenit
modificări substanţiale în ceea ce priveşte atribuţiile fiecărei puteri în parte:
- puterea legislativă era exercitată de domnitor şi Parlament (Reprezentanţa Naţională) devenit
bicameral (format din Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator sau Senat);
50
- puterea executivă era exercitată de domnitor şi Consiliul de Miniştri;

- puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată.
Cuza beneficia de largi prerogative executive și legislative, diminuând astfel rolul celorlalte instituţii.
Cuza avea drept de iniţiativă legislativă, proiectele fiind pregătite şi elaborate de o instituţie nouă, Consiliul de
stat (care avea în componenţă membrii numiţi de domnitor). Proiectele legislative trebuiau supuse Corpului
legislativ spre votare. Cu toate acestea, şeful statutului avea în final drept de veto, (putea promulga sau nu
actul legislativ). Totodată, el era cel care numea preşedintele Adunării Elective şi 64 de membrii în Corpul
Ponderator. Puterea de a dizolva Corpul legislativ, de a numi prim-ministrul şi de a gira Guvernul erau
menţinute.
Reforme
Legea rurală (1864) - țăranii erau împroprietăriți în funcție de numărul de vite (4 vite – fruntași, două
vite – mijlocași, fără – pălmași) ; 2/3 din pământ provenea din exproprierea moșierilor; țăranii trebuiau să
îl despăgubească în 15 ani iar timp de 30 de ani nu îl puteau vinde;
Legea instrucțiunii publice (1864) – primele 4 clase deveneau obligatorii și gratuite; în timpul lui Cuza
s-au înființat Universitățile de la Iași (1860) și de la București (1864);
Legea privind autocefalia Bisericii Ortodoxe Române(1864) prevedea independența Bisericii

românești față de Patriarhia din Constantinopol;
Legea introducerii sistemului de unități și măsuri metrice;
Legea organizării armatei;
Legea comunală (1864);
Codul de Procedură Penală (1865) care excludea pedeapsa cu moartea;
Codul Civil (1865) prevedea obligația căsătoriei și a divorțului civil.
Tot în timpul domniei lui Cuza, în 1863 s-a înființat la București Ministerul Afacerilor Străine al
României. În același an România a semnat cu Serbai o convenție de extrădare iar în 1865, cu Austro-Ungaria o
convenție privind sistemul poștal.
Politica autoritară a lui Cuza a determinat formarea „monstruasei coaliții’ care îi grupa pe liberali si
conservatori, cu scopul înlăturării domnitorului.
La 11 februarie 1866 a fost organizată o lovitură de stat, în urma căreia Cuza a fost silit să abdice și să
părăsească țara.
Conducerea țării a fost preluată de o locotenentă domnească, formată din Lascar Catargiu, Nicolae
Golescu și colonelul Nicolae Haralambie, și de un guvern condus de Ion Ghica.
În timpul domniei lui Cuza, au fost puse bazele instituționale ale României moderne și s-a înfăptuit
un program de reforme necesar dezvoltării societății.
51
După abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza din februarie 1866, politicienii români încep să caute
candidatul potrivit pentru preluarea domniei. Clasa politică românească s-a pus de acord că cea mai bună
soluţie ar fi aducerea unui prinţ străin, acesta putând asigura stabilitatea politică a ţării, garantând în acelaşi
timp Unirea din 1859.
După ce primul candidat abordat de Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, Filip de Flandra (fratele regelui
Leopod al Belgiei), refuză tronul Principatelor, tânărul prinț Carol de Hohenzollern-Sigmaringen acceptă, având
acordul Regelui Prusiei și al prim-ministrului Bismarck, să vină în România.
La 10 mai 1866, noul domnitor al României Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurâmântul

de credință.
Carol I (1866-1914; rege din 1881) :
- factor de echilibru, jucând rol de arbitru pe scena politică romanească;

- a incurajat formarea partidelor politice, Partidul Național Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880);
- în 1895 a introdus „rotativa guvernamentală” (alternanța la guvernare, odată la 4 ani a PNL și PC; prin
această măsură, Carol I dorea să asigure o stabilitate a vieții politice din România);
- a contribuit la modernizarea structurilor economice; a fost adoptată moneda naţională cu numele de
„leu” (1867), denumirea provine de la talerul olandez de argint care circula în secolul XVII pe teritoriul
Ţărilor Române, având gravat un leu pe avers.
- a susținut cucerirea independentei de stat (statut obținut în 1878);
- deteriorarea relațiilor cu Rusia l-au determinat să se orienteze spre Puterile Centrale cu care a semnat
în 1883 un tratat secret de alianța, cu caracter defensiv;
- s-a confruntat cu „Republica de la Ploiești” (8 august 1870) – mișcări anti-monarhice;
- în timpul războaielor balcanice (1912-1913), România s-a afirmat ca un factor de echilibru in Balcani, și
în urma păcii de la București a reușit să obțină Cadrilaterul (sudul Dobrogei) de la Bulgaria;
- a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominație străină.
Partidele politice (a doua jum. a sec.XIX)
PNL (1875) – s-a format în urma Coaliției de la Mazar-pașa;
- reprezentanți de seamă: Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Ionel Brătianu, C.A. Rosetti, D.A Sturdza
ș.a;
- partidul reprezenta interesele burghezilor dar și categoriilor sociale mijlocii;
- deviza „prin noi înșine”;
- promova constituționalismul și pluralismul politic, și spiritul de toleranță; puneau accent pe libertatea
presei și pe garantarea drepturilor și libertăților cetățenești; obiectivele majore ale liberalilor era
extinderea votului și dezvoltarea economică a societății (accent pe industrie și comerț);
- de numele acestui partid se leagă: adoptarea „leului” ca monedă națională, înființarea BNR (1880),
legislație favorabilă constucției de drumuri și poduri, de acordare de credite pentru țărani etc.
Partidul Conservator (1880):
- reprezentanți de seamă: Lascăr Catargiu, P.P Carp, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu ș.a.
- partidul reprezenta interesele marilor proprietari de pământ dar și a burghezilor și intelectualilor
nemulțumiți de PNL;
- conservatorii propuneau o dezvoltare progresivă a țării, adaptată specificului societății, în acest sens
elaborând teoria „formelor fără fond” („fondul” =realitatea românescă; „formele”= ideile și instituțiile
apărute din Occident pe care liberalii doreau să le impună în societatea românească).
52
Cucerirea independenței (România în relațiile internaționale – sfârșitul sec. XIX)
* România și „problema orientală” („criza orientală”)
În 1875-1876, s-a redeschis „problema orientală” prin revoltele și războaiele declanșate împotriva
Turciei de către populațiile balcanice din Imperiul Otoman. Rusia dorea să intervină în conflict în calitate de
protectoare a creștinilor din Balcani, cu scopul ascuns de a obține ieșirea la Mediterană prin ocuparea
strâmtorilor Bosfor și Dardanele în urma infrângerii Porții.
Față de această situație, Romînia s-a declarat neutră.
Acțiuni diplomatice:
- 1876 – întâlnirea de la Livadia, unde prim-ministrul I.C. Brătianu și țarul Alexandru II, au discutat
despre semnarea unei convenții, în eventualitatea izbucnirii unui conflict între Rusia și Turcia.
- 4 aprilie 1877 – la București s-a incheiat Convenția româno-rusă care reglementa trecerea armatelor
rusești pe teritoriul României,ocolind capitala, pe cheltuiala proprie și respectarea integrității
teritoriale a statului român. Rusia respingea cooperarea militară a României la acest război.
La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. La 21 aprilie 1877 turcii au bombardat orașele
românești de la Dunare (Calafat, Bechet, Corabia, Giurgiu, Oltenița, Călărași), în aceste condiții, instituidu-se
starea de război cu Turcia.
La 9 mai 1877, la o interpelare a deputatului Nicolae Fleva, ministrul de externe Mihail

Kogălniceanu, a răspuns prin proclamarea independeței țării.
La 19 iulie 1877, o primă telegramă a Marelui Duce Nicolae cerea domnitorului Carol I intervenția
armatei române la sudul Dunării în sprijinul armatei rusești (au urmat alte două telegrame 9 și 19 august 1877).
Participarea României la războiul ruso-turc
La 30 august 1877, armata română își începea epopeea la sudul Dunării, prin asediul Plevnei. A fost
cucerită reduta Grivița I. Peste două luni a urmat un nou atac, fiind cucerită Rahova. Armata română a schimbat
tactica asaltului cu cea a asediului prin încercuire iar la 28 noiembrie, Plevna a fost cucerită, comandantul
trupelor turcești, Osman-pașa predându-se generalului român Mihail Cerchez. Au urmat luptele de pe direcția
Vidin-Belogradcik (moment important – atacul de la Smârdan).
La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistiţiul care s-a încheiat la Kazanlîc.
Tratatele de pace
Tratatul de la San Stefano (19 feb.1878) prevedea:
*Reprezentantul României, generalul Eraclie Arion, nu afost acceptat la discuții.
- se forma Marele Principat al Bulgariei unde staționau trupe rusești ce mențineau prin România
legătura cu țara lor;
- se recunoștea autonomia Bosniei și Herțegovinei;
- se recunoștea independența României și a Serbiei;
- prin Bosfor și Dardanele treceau doar nave comerciale;
- Rusia lua de la turci, Dobrogea și o ceda României, în schimb anexa cele 3 județe din sudul Basarabiei
(Cahul, Bolgrad și Ismail) fapt ce îi aducea ieșirea la Marea Neagră.
53
Austro-Ungaria și Anglia au fost nemulțumite de creșterea puterii Rusiei în sud-estul Europei iar în
aceste condiții a fost organizat Congresul de la Berlin (1 iulie 1878) , prezidat de cancelarul german Bismarck.
Nici de data aceasta, România nu a fost acceptată ca parte beligerantă. Mihail Kogălniceanu și I.C.
Brătianu au fost „auziți” nu „ascultați”, ei pledând pentru recunoașterea independenței și a integrității
teritoriale.
Articolele 47-53 ale Tratatului semnat la Berlin recunoșteau independența României cu unele condiții:
- modificarea articolului 7 din Constituție (potrivit acestuia, cetățenia română era acordată doar
creștinlor);
- rezolvarea afacerii Strousberg;
- acceptarea schimbului teritorial propus de Rusia astfel că România primea Dobrogea, Delta Dunării și
Insula Șerpilor, în schimb pierdea în favoarea Rusiei sudul Basarabiei.
Consecințele obținerii independenței
- creșterea prestigiului țării, România devenind un stat egal în drepturi cu alte state;
- politică externă proprie și dezvoltare economică;
- în 1878 domnitorul Carol I a primit titlul de „alteță regală” iar la la 14 martie 1881, România va deveni
Regat iar Carol I a fost proclamat rege;
- a pregătit terenul pentru desăvârșirea statului național unitar român.
După război, deteriorarea relaţiilor cu Rusia a apropiat România, acum independentă, de gruparea
Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria), cu care a semnat în secret un tratat de alianţă defensiv
(1883). Tratatul a oferit garanții de securitate României, el fiind de mai multe ori prelungit.
În politica externă de la sfârşitul sec. XIX şi de la începutul sec.XX, România trebuia să ţină cont de
raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care răpise României sudul Basarabiei în 1878, a determinat
apropierea de Germania şi de Austro-Ungaria. La rândul lor, aceste mari puteri considerau România un
avanpost în politica lor de consolidare a poziţiilor în sud-estul Europei.
Criza Balcanică
În timpul Primului Război Balcanic (1912; Serbia, Bulgaria, Muntenegru, Grecia împotriva Turciei),
România a rămas neutră. Victoria rapidă a Bulgariei și a aliaților săi a stărnit îngrijorare la București pentru că
amenința să turbure echilibrul de putere din zonă.
România s-a implicat în Al Doilea Război Balcanic (1913), împotriva Bulgariei (țară care din cauza
pretențiilor exagerate a declanșat războiul împotriva foștilor aliați), numai în momentul în care situaţia de la
sud de Dunăre a devenit periculoasă pentru securitatea ţării și în ciuda apelurilor de reținere din partea
Germaniei și a Austro-Ungariei (care încercau să atragă Bulgaria în Tripla Alianță). Bulgaria a fost învinsă iar
prin Tratatul de pace de la Bucureşti (1913), România a obţinut partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul, teritoriu
ce aparținuse până atunci Bulgariei).
Criza balcanică a însemnat îndepărtarea Românieie de Austro-Ungaria și de Tripla Alianță
54
Participarea României la Primul Război Mondial
1914-1918 – Primul Război Mondial;
Principala cauză a izbucnirii Primului Război Mondial a fost lupta pentru reîmpărţirea lumii.
Pretextul conflagraţiei l-a constituit asasinarea moştenitorului coroanei austro-ungare, Franz
Ferdinand, la Sarajevo, la 28 iunie 1914, de un naționalist sârb (Gavrilo Princip); Forțe
combatante: Antanta (Anglia, Franța, Rusia) și Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria); pe parcursul
ostilităților celor două tabere combatante li s-au mai alăturat și alte state.
La 21 iulie 1914, Consiliul de Coroană, întrunit la Castelul Peleș din Sinaia a hotărât neutralitatea
României. Invocând Tratatul semnat cu Puterile Centrale în 1883, regele Carol I, s-a pronunțat pentru intrarea
României în Primul Război Mondial alături Germania și Austo-Ungaria. În schimb, grupul din jurul primului
ministru Ion I. C. (Ionel) Brătianu se pronunţa pentru Antanta. În cele din urmă, majoritatea (18 persoane) a
hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest conflict. Dintre cei prezenţi, numai bătrânul conservator
P.P. Carp l-a susţinut cu fermitate pe rege.
La 27 septembrie 1914 regele Carol I a murit.
Poziția partidelor politice și a opiniei publice
Carol I și conservatorii filo-germani (P.P. Carp, Titu Maiorescu) susțineau intrarea României în război
alături de Puterile Centrale.
Curentul antanofil îi avea în frunte oameni politici precum Nicolae Iorga, Octavian Goga sau Nicolae
Filipescu.
Guvernul liberal condus de Ionel Brătianu se pronunța pentru expectativă armată pentru pregătirea
războiului și realizarea unității naționale.
Opinia publică se pronunța pentru intrarea României în război alături de Antanta.
După izbucnirea Primului Război Mondial, asemeni Italiei și Bulgariei, România (declarată neutră) a
devenit obiectul presiunilor celor două tabere beligerante. Cum români se găseau și în Rusia, nu numai în
Austro-Ungaria, diplomațiile celor două părți au început tatonările. Purtătorii de cuvânt ai beligeranților erau
Rusia, și d e cealaltă parte Germania. Aceasta din urmă își punea speranța în regele Carol I.
Puterile Centrale promiteau României Basarabia, un statut special pentru transilvăneni și mai mult
promit și Bucovina.
Antanta promitea toate teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria.
Prim-ministrul Ion I. C. Brătianu a negociat, în secret, cu Antanta, participarea la Primul Război

Mondial alături de aceasta, obţinând recunoaşterea drepturilor Românei asupra Transilvaniei, Banatului şi
Bucovinei. Intrată în război alături de Antanta după doi ani de neutralitate (1916), România şi-a îndeplinit
obiectivul naţional, realizarea statului unitar român.
La 4 august 1916, România a semnat cu Antanta un tratat politic și o convenție militară.
55
Prin Tratatul politic, Antanta îi recunoștea României dreptul asupra Transilvaniei, Banatului şi
Bucovinei, îî garanta respectarea integrității teritoriale , o asigura de participarea la Conferința de pace; pe de
altă parte, România trebuia să declare război Austro-Ungariei.
Prin Convenția militară România trebuia să intre în război cel târziu la 15 august 1916 și trebuia să
execute operațiuni militare concomitente cu cele ale armatei ruse, deasemenea i se promitea ajutor militar din
partea Antantei.
Campania din 1916:
- planul de campanie al armatei române pentru anul 1916 – „Ipoteza Z”.

- la 14 august Românai a declarat război Austro-Ungariei;
- la 15 augugust armatele române au trecut Carpații și au eliberat câteva localități din Transilvania
(Brașov, Toplița, zona secuiască);
- după aceste succese, trupele române au fost înfrânte de trupele germano-bulgaro-turce conduse de
Mackensen la Turtucaia (zona Dobrogei) iar apoi în zona Neajlov-Argeș;
- la 23 noiembrie 1916, trupele lui Mackensen au intrat în București;
- 2/3 din România a fost ocupată iar Iașiul devine capitală, regele , guvernul și armata retrăgându-se
aici.
Campania din 1917:
- în iarna acestui an, armata română s-a refăcut cu ajutorul unei misiuni franceze condusă de generalul
Henri Berthlot;
- în primăvara acestui an, regele Ferdinand a vizitat frontul, promițând solemn înfăptuirea reformei
agrare și a celei electorale;
- victorii importante la Mărăști, Mărășești și Oituz (unde se remarca Armata II, condusă de generalul Al.
Averescu).
Venirea comuniștilor la putere (1917) a făcut ca Rusia să semneze cu Puterile Centrale Tratatul de la
Brest-Litovsk (1918) și să iasă din război. În aceste condiții, România rămânea singură pe frontul de est și semna
cu Puterile Centrale, Pacea de la Buftea-București (24 aprilie 1918) unde îi erau impuse condiții grele:
- Dobrogea a fost cedată Bulgariei;

- Austro-Ungaria a anexat crestele Carpaților;
- Germania a instituit monopol asupra țițeiului, comerțului cu cereale, exploatării și prelucrării
lemnului;
- armata română a fost demobilizată.
Succesele Antantei din vara anului 1918, au făcut ca România să reintre în război iar finalul acestuia a
găsit-o în tabăra învingătoare.
56
Marea Unire (1918)
Factori externi favorabili Marii Unirii:
- victoria Antantei în Primul Război Mondial;

- destrămarea Imperiului Austro-Ungar și a celui Țarist (Rus);
- afirmarea principiului autodeterminării popoarelor în cadrul „Celor 14 puncte” enunțate la Congresul
de pace de Paris de către președintele SUA Wodrow Wilson.
Etapele unirii: autonomia, independența și unirea.
Unirea Basrabiei cu România (27 martie 1918):
- prima provincie care s-a unit cu România ;

- în toamna anului 1917, Congresul ostașilor moldoveni (Chișinău) a ales Sfatul Țării ca organ politic
reprezentativ (președinte Ion Inculeț) și s-a creat un organ coordonator (Consiliul Directorilor);
- a fost proclamată autonomia provinciei iar apoi Republica Democratică Moldovenească;
- la solicitarea Sfatului Țării, armata română a intervenit în Basarabia pentru a restabili ordinea în
condițiile agitațiilor create de trupele rusești aflate în retragere dar și a pretențiilor teritoriale ale
Ucrainei;
- la 24 ianuarie 1918 Sfatului Țării a proclamat independența Basarabiei;
- la 27 martie 1918 Sfatului Țării a a votat unirea cu România.
Unirea Bucovinei cu România (15 noiembrie 1918):
- Consiliul Național Român (format din deputații români din Parlamentul de la Viena), a proclamat
autonomia Bucovinei;
- în condițiile în care Ucraina dorea să anexeze acest teritoriu, în Bucovina, au pătruns trupe ucrainiene
iar Consiliul Național Român a solicitat sprijinul armatei române pentru a restabili ordinea;
- la 15 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei (președinte Iancu Flondor) a hotărât unirea cu
România.
Unirea Transilvaniei cu România (1 decembrie 1918):
- la 29 septembrie 1918, reprezentanții Partidului Național Român au elaborat la Oradea „Declarația de

autodeterminare” prin care era proclamată autonomia provinciei;
- la 3 octombrie 1916, împăratul austriac Carol I, a lansat Manifestul „Către popoarele mele
credincioase” prin care încerca să salveze monarhia prin federalizarea ei;
- 5 octombrie 1918 a fost adoptată la Oradea Declarația de independență a Transilvaniei, citită în
Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida- Voievod;
- la Arad s-a format Consiliul Național Român Central (organul de conducere);
- CNRC apurtat tratative cu guvernul maghiar (ungurii acordau doar autonomia administrativă a
Transilvaniei în cadrul Ungariei însă nu recunoșteau independența Transilvaniei);
57
- la 1 decembrie 1918, în cadrul Marii Adunări de la Alba Iulia, în prezența a 1228 de delegați și a peste
100.000 de participanți, s-a hotărât unirea Transilvaniei cu România (Rezoluția unirii a fost citită de
Vasile Goldiș); tot aici s-au ales și organele provizorii de conducere (Marele Sfat Național-legislativ –
Ghe.Pop de Băsești și Consiliul Dirigent – Iuliu Maniu);
- pe parcursul anului 1919, sașii, evreii, șvabii și maghiarii din Transilvania au recunoscut unirea acestei
provincii cu România.
Consecințele unirii:
- lărgirea teritoriului (de la 137.000 kmp la 295. 049 kmp);

- din punct de vedere demografic, în România trăiau acum și alte naționalități (71,9 % - români dintr-o
populație de peste 18 mil.de locuitori).
La Conferinţa de pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie 1919, obiectivul principal urmărit de Ion I.C.
Brătianu a fost acela de a obţine recunoaşterea internaţională a noilor graniţe ale României.
- Tratatul cu Austria (semnat la Saint-Germain) şi cel al minorităţilor a fost semnat la 9 decembrie 1919.
- Tratatul de la Neuilly, din 27 noiembrie 1919, a lăsat intactă frontiera din Dobrogea între România şi
Bulgaria, stabilită prin Tratatul de la Bucureşti din 1913.
- Tratatul cu Ungaria a fost semnat la Trianon, la 4 iunie 1920, şi recunoştea unirea Transilvaniei cu
România.
- prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 s-a recunoscut actul unirii Basarabiei cu România.
La 15 octombrie 1922, în Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia, regele Ferdinand și soția sa Maria au fost
încoronați regi ai României Mari.
Statul democratic în România interbelică
Democrația românească interbelică a avut la bază Constituția din 1923 .
Cel mai important rege al României din acestă perioadă a fost Ferdinand (1914-1927). La 15
octombrie 1922, în Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia, regele Ferdinand și soția sa Maria au fost
încoronați regi ai României Mari.
În 1925, Monarhia s-a confruntat cu „criza dinastică”, provocată de renunțarea la tron a prințului
moștenitor Carol (Carol II) . Consiliul de Coroană a hotârât ca noul moștenitor al tronului să fie Mihai (fiul
lui Carol II, * nepotul lui Ferdinand), dar sub Regența formată din Principele Nicolae, patriarhul Miron
Cristea și președintele Curții de Casație Ghe. Buzdugan (din 1929, preș. al Curții a fost C-tin Sărățeanu).
În 1930, Carol a revenit în țară și va deveni rege sub numele de Carol II. S-a preocupat de
modernizarea societății românești, a armatei și de dezvoltarea culturii. În 1938 a instaurat un regim
autoritar (1938-1940). În 1940, pe fondul destrămării României Mari, Carol II a abdicat în favoarea fiului
său Mihai.
58
Partidele politice (vezi pag.9-10):
- dispar grupările conservatoare (afectate de votul universal);

- cele mai importante pardide din această perioadă au fost PNL și PNȚ ;
- partide de extremă stângă – PCR (1921, scos în afara legii în 1924);
- partide de extremă dreapta (Liga Apărării Național Creștine (1923) din care în 1927 se desprinde
Legiunea Arhanghelului Mihail, condusă de Corneliu Zelea Codreanu (în 1930 devine „Totul pentru
Țară” iar în 1934 reapare sub numele de Garda de Fier).
Obiectivul principal al poiticii externe românești în perioada interbelică a fost menținerea

frontierelor trasate la sfârșitul Primului Război Mondial.
România a susținut politica promovată de Societatea Națiunilor (1919; România s-a aflat printre țările
fondatoare; în 1930 și 1931, Nicolae Titulescu a îndeplinit funcția de președinte al Adunării Generale a SN).
România a încheiat alianțe regionale (1921 – grație eforturilor ministrului de externe Take Ionescu –
Mica Înțelegere sau Mica Antantă, cu Iugoslavia și Cehoslovacia; 1934 – ca urmare eforturilor ministrului de
externe Nicolae Titulescu – Înțelegerea Balcanică, cu Iugoslavia, Grecia, Turcia).
În 1921, la inițiativa ministrului de externe Take Ionescu România a semnat o convenție politică și una
militară cu Polonia. Această alianță avea caracter defensiv. Tot cu Polonia, România a semnat în 1926 oun
tratat de alianță, care acorda garanții împotiva oricărei agresiuni.
În 1926, Rămânia a încheiat tratate de amiciţie şi alianţă cu Franţa şi Italia .
A semnat Pactul Briand-Kellogg (1928), care excludea războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor
dintre state.
Ministrul de externe Nicolae Titulescu încercat normalizarea relaţiilor cu URSS prin tratative purtate cu
omologl său rus Maksim Litvinov. Obiectul de dispută dintre România şi Uniunea Sovietică era Basarabia
(încorporarată de România în 1918). La 9 iunie 1934 Litvinov şi Titulescu au făcut la Geneva schimb de scrisori
şi au stabilit relaţii diplomatice normale. Însă încercarea lui Nicolae Titulescu de a semna un tratat cu URSS-ul a
fost urmată de demiterea sa din funcţia de ministru de externe. Demiterea lui Titulescu a simbolizat o
schimbare subtilă în politica externă a României în favoarea Germaniei.
Al Doilea Război Mondial (1939-1945)
Cauzele izbucnirii celui de-al Doilea Razboi Mondial au fost multiple:
- politica expansionistă a Germaniei și a Italiei;

- revizionismul unor state ca Germania, URSS, Ungaria;
- sistemul de securitate colectiva promovat de către Liga Națiunilor a reprezentat un element fragil în
Europa, deoarece statele membre nu s-au putut intelege și nu au putut rezolva unele anexări
teritoriale;
- constituirea în 1936 a Pactului Tripartit (Axa), care avea ca scop reconfigurarea hărții globale și lupta
impotriva comunismului;
- declinul sistemelor democratice;
- împărtirea Europei de Est în doua sfere de influență prin semnarea tratatului de neagresiune dintre
Germania și URSS, numit Pactul Ribbentrop - Molotov (23 august 1939), conform căruia se urmarea
împartirea Poloniei, iar o anexa secretă menționa că URSS-ul putea să anexeze Basarabia și Bucovina
de Nord fără amestecul Germaniei;
59
Pierderile teritoriale din 1940 – cauza intrării României în acest conflict:
- 28 iunie 1940 – URSS a răpit Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța;

- 30 august 1940 – prin Dictatul de la Viena, România era obligată să cedeze nord-vestul Transilvaniei
către Ungaria;
- 7 septembrie 1940 – s-a semnat Tratatul de la Craiova care prevedea cedarea Cadrilaterului în
favoarea Bulgariei.
România în Al Doilea Război Mondial:
- la 22 iunie 1941, la câteva ore după ce armata germană a invadat URSS, regele Mihai și prim-ministrul
Ion Antonescu, au hotărât ca România să se implice în conflict, obiectivul fiind eliberarea teritoriilor
răpite de ruși;
- un alt motiv al intrării României în război alături de Germania a fost presiunea pe care Hitler o exercita
asupra lui Antonescu, prim-ministrul român crezând că o participare alături de Germania i-ar fi permis
să pună după încheierea conflictului, problema recuperării de la Ungaria a nord-vestului Transilvaniei;
- până la 26 iulie aceste teritoriile ocupate de ruși au fost eliberate;
- Hitler a făcut presiuni asupra lui Antonescu pentru continuarea războiului dincolo de Nistru (pe
teritoriul URSS);
- armata română a participat la luptele de la Odessa, din Crimeea, de la Cotul Donului și din Caucaz;
- dezastrul trupelor germano-române Stalingrad, a avut o influență hotărâtoare asupra politicii
românești ; totodată la convins pe Antonescu de cauza pierdută a lui Hitler;
- Antonescu a încercat scoaterea României din război (în condițiile în care pe teritoriul României au
pătruns trupele Armatei Roșii);
- cu aprobarea lui Antonescu s-au purtat tratative secrete pentru încheierea păcii cu Națiunile Unite;
Iuliu Maniu a purtat și el tratative pentru o pace separată;
- Puterile Aliate (Anglia, SUA, URSS) au solicitat capitularea necondiționată a Romaniei însă Antonescu
nu a acceptat condițiile impuse de sovietici;
- la 23 august 1944, Ion Antonescu, chemat la palat de regele Mihai, a fost arestat (împreună cu Mihai
Antonescu, ministrul de externe); ! despre 23 august 1944 vezi pag.41.
- la 12 septembrie 1944 România a încheiat un armistițiu cu Puterile Aliate; acest tratat prevedea
faptul că România va continua războiul împotriva Germaniei; va plăti despăgubiri de război URSS-ului;
singurul lucru bun era anularea Dictatului de la Viena;
- armata română a participat la eliberarea Transilvaniei, Ungariei și Cehoslovaciei;
- la Tratatul de pace de la Paris (1947), României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerantă, fiind
considerată ca un stat înfrânt în război; delegația României nu aridicat problema Basarabiei ;
- România trebuia să plătească 300 de milioane de dolari despăgubiri de război.
După lovitura de stat de la 23 august 1944, prin care guvernarea antonesciană a luat sfârşit, teoretic
România revenea la democraţie, însă în realitate începea procesul de preluare a puterii de către comunişti.
60
ROMÂNIA POSTBELICĂ.
STALINISM, NAȚIONAL-COMUNISM ȘI DISIDENȚĂ ANTICOMUNISTĂ
În vara anului 1944, devenise limpede că Germania va pierde războiul (Al Doilea Război Mondial).
Forțele politice românești încercau să găsească o soluție de ieșire din război. Opoziția și Regele Mihai I negociau
cu aliații occidentali, la Cairo, prin intermediul prințului Barbu Știrbei, iar Guvernul purta tratative prin
intermediul ambasadoarei sovietice la Stockholm, Aleksandra Kollontai. Pentru că situația pe front amenința să
se transforme într-o catastrofă, iar sovieticii se aflau deja pe linia Chișinău – Iași, Regele Mihai I i-a cerut lui Ion
Antonescu să scoată imediat România din războiul contra Națiunilor Unite. Ion Antonescu a refuzat și a invocat
„cuvântul său de ofițer” pe care i-l dăduse lui Adolf Hitler. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-
a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor. 923 august 1944).
Actul de la 23 august 1944 a fost realizat de către o coaliţie formată din regele Mihai I, partidele
democratice interbelice (PNL, PNȚ, PSD) , dar şi de comunişti (aliate în Blocul Naţional Democrat). Coaliția a
avut și sprijinul şi mai multor ofiţeri superiori ai armatei, precum generalul Constantin Sănătescu.
Semnificaţia istorică a momentului este dublată, potrivit mai multor istorici, de faptul că decizia de a
întoarce armele împotriva Germaniei naziste și de a se alătura Națiunilor Unite, ar fi scurtat războiul cu cel puţin
şase luni şi ar fi salvat vieţile a sute de mii de persoane. Totodată exista speranța reinstaurării vechiului regim
democratic interbelic. Din păcate însă urmarea imediată a evenimentelor a constituit-o ocuparea României de
către trupele Armatei Roșii.
Treptat semnificaţia iniţială a zilei s-a pierdut, momentul fiind acaparat de comunişti pentru a marca
cu fast „propăşirea comunismului" şi „idealurile muncitoreşti" ale poporului român dar şi pentru a omagia
„conducătorii iubiţi". Lovitura de stat de lea 23 august 1944 a transformat PCR dintr-o mică grupare politică
într-un factor influent pe scena politică românească. Din 1948 şi până în 1989, „23 august” a fost sărbătorită
ca Ziua Naţională a României.
Factorii (externi) care au favorizat ascensiunea comuniștilor spre preluarea puterii:
 prezența Armatei Roșii pe teritoriul României (deși era considerată o armată „eliberatoare”, Armata
Roșie a jucat un rol esențial în instaurarea regimului comunist în România; aceasta a recurs la abuzuri
și violențe împotriva populației precum și la îndepărtarea liderilor anticomuniști);
 Tratatul de pace dintre România şi Naţiunile Unite (1947) nu a recunoscut cobeligeranţa (participarea
la război) României alături de Naţiunile Unite şi a obligat România să plătească o imensă datorie de
război faţă de URSS (acest fapt a accentuat dependenţa României faţă de URSS);
 împărțirea Europei în zone de influență :
- la 9 octombrie 1944, a avut loc Acordul de procentaj de la Moscova, unde premierul britanic
Winston Churcill și liderul URSS, Stalin și-au împărțit pe un șervețel zonele de influență
(România: Uniunea Sovietică, 90% influență, iar ceilalți 10%; Grecia: Uniunea Sovietică, 10%
influență, iar Marea Britanie 90%; Ungaria și Iugoslavia: 50% - 50% ; Bulgaria: Uniunea
Sovietică cu 75% influență, iar ceilalți 25%);
- poziția Marii Britanii și a SUA de a nu seimplica în problemele interne ale statelor ocupate de
Armata Roșie a fost reconfirmată de și de deciziile Conferinței de la Yalta (1945) și ale
Conferinței de la Potsdam (1945);
61
Etapele instaurării comunismului (sau factori interni):
- formarea guvernului Sănătescu (după 23 august 1944) care cuprindea – pentru prima dată – și un
membru al PCR (Lucrețiu Pătrășcanu);
- formarea guvernului Rădescu (6 decembrie 1944), în care comuniștii aveau 7 reprezentanți (în
domenii-cheie ca justiția, internele, armata etc);
- la presiunea Moscovei (venirea în România, la 27 februarie 1945, a lui Andrei Vîșiski, adjunctul
ministrului de externe al URSS), s-a format la 6 martie1945 primul guvern comunist (condus de Petru
Groza); în aceste condiții, regele Mihai va recurge la „greva regală” (refuzul de a contrasemna deciziile
miniștrilor);
- falsificarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 (au fost organizate primele alegeri
parlamentare postbelice care au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă; deşi au fost
câştigate de partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca PCR să deţină
controlul complet al Parlamentului şi guvernului);
- eliminarea oricăror forme de opoziție politică (scoaterea în afara legii a PNȚ – înscenarea de la
Tămădău; PNL. s-a autodizolvat, liderii lor fiind arestaţi şi condamnaţi la închisoare) – vara 1947;
- silirea regelui Mihai să abdice (30 decembrie 1947);
- elaborarea primei Constituții comuniste (1948, după modelul Constituției sovietice din 1936).
În concluzie... Evenimentele care i-au adus la putere pe comunişti s-au succedat foarte rapid. În
1944, Partidul Comunist a participat în guvern cu un ministru, apoi cu şapte, în 1945 regele a fost obligat de
sovietici să numească un guvern comunist sub conducerea lui Petru Groza. În 1946 comuniştii au falsificat
alegerile parlamentare. În 1947 guvernul a eliminat toate partidele de pe scena politică a ţării şi l-a obligat pe
rege să abdice. În 1948 România a ajuns o republică la conducerea căreia se afla un partid unic.
Partidul Comunist Român (PCR) s-a înfiinţat în 1921, prin despărţirea de socialişti. El a fost scos în afara
legii deoarece dorea desfiinţarea României Mari, pe motivul că este stat imperialist. Partidul Comunist a avut,
până în 1944, sub 1000 de membrii, fiind compus din două aripi: aripa internă, a comuniştilor din ţară care se
aflau majoritatea în închisoare (în urma grevelor din 1933) şi aripa externă, a comuniştilor care activau în URSS
(mulţi dintre ei erau evrei, ruşi sau de altă etnie decât cea română). Din aripa internă făceau parte Lucreţiu
Pătrăşcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu. Din aripa externă cei mai marcanţi membri au fost
Ana Pauker (devenită ministru de externe), Vasile Luca, Emil Bodnăraş.
Mecanismele PCR de menținere a puterii:
- înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic; în 1955, România devine
membră a Pactului de la Varșovia (alianță militară al statelor comuniste, formată ca răspuns la crearea
NATO de către statele democratice);
- consolidarea PCR ca și partid unic (1948, PCR +PSD =PMR);
- adoptarea Constituției din 1948 (care legitima acest regim);
- înființarea unor instituții cu rol represiv precum: Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP) –
1948 , încadrată cu agenți sovietici deveniți generali români (P.Bodnarenko și A.Nicolski) ; Miliția –
1949, care înlocuia Poliția și Jandarmeria, Trupele de securitate – 1949 și o rețea de închisori pentru
„dușmanii poporului”.
62
Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1947-1965) – regimul stalinist
Ascensiunea lui Dej în fruntea partidului şi eliminarea adversarilor.
În 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales în funcţia de secretar general al Partidului Comunist (adică
preşedinte de partid). Partidul se va numi Partidul Muncitoresc Român (PMR) întrucât fuzionase cu PSD. (de
fapt socialiştii fuseseră obligaţi să fuzioneze), devenind astfel partid unic. Pentru a nu fi concurat de alţi colegi
de partid, Dej a trecut la eliminarea progresivă a celor mai importanţi membrii ai conducerii. Lucreţiu
Pătrăşcanu, printre puţinii intelectuali din partid, a fost arestat în 1948, condamnat la moarte şi executat în
1954. În 1952 Dej a eliminat şi aripa externă („gruparea moscovită” a Anei Pauker și a lui Vasile Luca), dar şi alţi
lideri care-l incomodau. El i-a acuzat pe fiecare de abuzuri în funcţiile deţinute în partid sau în stat, obţinând
excluderea lor din partid sau eliminarea din conducere. Cel mai dur tratament a fost aplicat fostului ministrul de
finanţe, Vasile Luca: el a fost torturat şi condamnat la închisoare pe viaţă. În 1952 Dej a preluat şi funcţia de
prim-ministru, astfel că a devenit cel mai important om din partid şi din stat.
A cunoscut două etape:
Între 1947-1960 – supunere totală față de Moscova, fapt ce va duce pe plan intern la stalinizarea țării
iar pe plan extern la susținerea politicii Moscovei față de mișcările de dizidență din alte state comuniste
(dizidența iugoslavă a lui Tito și revoluțiile din Ungaria și din Polonia din 1956, au fost condamnate de Dej).În
aceste condiții,în 1958, Hrușciov a hotărât retragerea trupelor sovietice din România.
România a fost cel mai activ aliat al URSS în timpul evenimentelor din Ungaria (1956). Dej a vizitat
Budapesta după invazia sovietică, exprimându-și părerea că acțiunea sovietică „era necesară și corectă”.
Trupelor sovietice care au tranzitat România pentru a ajunge în Ungaria (pentru a înnăbuși revoluția
maghiară) li s-au oferit baze suplimentare, drumurile au fost lărgite iar traficul feroviar a fost întrerupt pentru a
permite transporturile militare. Emil Bodnăraș a fost însărcinat cu înăbușirea oricăror reacții de sprijin din
partea românilor față de insurgenții maghiari. Liderul manifestanților unguri Imre Nagy a fost adus în România
fiind plasat la Snagov în domiciliu obligatoriu până în aprilie 1957. Ulterior a fost dus la Budapesta şi judecat.
A fost condamnat la moarte şi executat (1958).
Între 1960-1965 – relativă îndepătare față de Moscova și reorientare a politicii interne (liberalizarea
într-o oarecare măsură a învățământului și a culturii, eliberarea ultimilor de deținuți politici, peste 10.000) și
externe (reluarea unor legăturilor cu Occidentul).
Declarația PMR din 1964 – declarație de „independență” a României față de URSS în care se vorbea
de construirea comunismului în conformitate cu realitățile naționale, fără amestecul vreunei puteri străine.
A respins în 1964 Planul Valev al URSS, privind organizarea economică a țărilor comuniste est-
europene, României revenindu-i să se specializeze exclusiv pe producţia agricolă și petrolieră în cadrul CAER.
Prin studiile de specialitate ale lui Costin Murgescu, în numele „eficienţei economice" şi al „neamestecului în
probleme interne", comuniştii români au combătut Planului Valev.
63
Regimul Nicolae Ceaușescu (1965-1989) – regimul național-comunist
Suferind de cancer, problema succesiunii lui Gheorghiu-Dej la conducerea statului român şi a partidului
a fost pusă cu mare discreţie în comitetul de conducere. Principalii candidaţi erau Gheorghe Apostol, Chivu
Stoica şi Ion Gheorghe Maurer. Ceauşescu făcea parte din eşalonul doi al liderilor, însă a ştiut cu mare abilitate
politică să profite de disensiunile celor trei grupuri.
Dej a încetat din viaţă la 19 martie 1965. Cu tact, Ceauşescu a reuşit să îl atragă de partea sa pe
Maurer împotriva lui Apostol. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis politic: Ceauşescu la conducerea
partidului, Stoica în fruntea Consiliului de Stat, iar Maurer la conducerea guvernului. La 22 martie 1965, Nicolae
Ceauşescu a fost ales prim-secretar al PMR.
În primii trei ani de conducere a partidului, Ceauşescu a reuşit să îşi consolideze puterea politică şi să
elimine compromisul iniţial. La Congresul al IX-lea din iulie 1965 s-a revenit la denumirea de Partidul Comunist
Român, iar Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general, funcţia de conducere a partidului.
Urmărind consolidarea puterii politice, Ceauşescu promovează cadre tinere în partid pentru a elimina
influenţa aripii Apostol-Stoica-Bodnăraş iar la 9 decembrie 1967 acaparează funcţia de preşedinte a Consiliului
de Stat.
A cunoscut două etape:
Prima etapă a regimului ceaușist (1965-1971) s-a caracterizat printr-o relativă liberalizarea a regimului:
- a fost eleborată o nouă Constituție, în1965, în care nu mai apărea nicio referire la URSS;
- PMR va redeveni PCR;
- Ceaușescu va denunța abuzurile Securității din anii ’40- ’50;
- au fost eliberaţi deţinuţii politici însă li s-a impus domiciliu forțat și au avut parte de verificări periodice
și de șantaj din partea Securității;
- învăţământul a fost pus pe baze naţionale şi a fost permis studiul şi altor limbi străine (franceză,
engleză, germană) alături de rusă;
- în plan cultural s-a diminuat cenzura, oamenii de știință și de cultură puteau participa la congrese
internaționale etc.;
Concomitent, perioada 1965-1968 a fost pentru Ceauşescu una de consolidare a puterii personale prin
acapararea unor funcţii importante în conducerea statului şi promovarea de cadre noi în structurile de
conducere ale PCR.
Acțiunile de politică externă din perioada național-comunismului au urmărit afirmarea României ca

stat independent față de Moscova (astfel vor fi reluate legăturile cu RFG; relații bune cu Israelul) și afirmarea
personalității lui Ceaușescu pe plan internațional.
Cel mai important moment în acest sens a fost în 1968, când România a fost singura țară comunistă
care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei (Ceaușescu criticând în termeni duri intervenția Tratatului de la
Varșovia pentru a înlătura conducerea comunistă cehoslovacă adeptă a unor reforme interne – economice,
sociale, politice –inițiate de Alexander Dubcek) pentru înnăbușirea „Primăverii de la Praga”; drept consecință,
prestigiul internațional al țării a crescut, totul culminând cu vizitele unor lideri occidentali (Charles de Gaulle, în
1968, Richard Nixon, în 1969 și Gerard Ford, în 1975).
64
Etapa neostalinistă (1971-1989) a început în momentul în care când a fost introdus cultul
personalității (după vizitele cuplului Ceaușescu din China și Coreea de Nord din 1971). În aceste condiții,
atitudinea Occidentului față de Ceaușescu s-a schimbat.
Măsuri adoptate de Ceaușescu:
- lansează „revoluția culturală” prin Tezele din 1971 (ideologizarea vieții sociale);
- devine președinte al Republicii Socialiste România (1974);
- a fost reintrodusă cenzura;
- sistematizarea (1974) – cu scopul de a urbaniza, reorganiza și uniformiza localitățile urbane și rurale (în
practică programul a constat în demolarea parțială sau totală a satelor și orașelor în configurația lor de
până la acea dată, și reconstruirea după principii comuniste de „dezvoltare socială multilaterală" a
României);
- introduce sistemul rotirii cadrelor (demnitarii statului și activiștii au început să fie schimbați periodic,
împiedicați astfel să își constituie o bază proprie a puterii ;
- promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul dinastic);
- cultul personalității atinge cote maxime;
- reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic (Canalul
Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășanul, Casa Poporului - Bucureşti) care determină secătuirea
resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a României;
- achitarea datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a consumului populaţiei
(măsuri economice precum raționalizarea alimentelor, desele întreruperi ale curentui electric etc.);
- respingerea politicilor inițiate de Mihail Gorbaciov, noul lider al URSS, „Glasnost și perestroika ”
(glasnost = deschidere, transparență în relațiile internaționale; perestroika = restructurarea sistemului
economic comunist) prin care liderul rus, își dorea să reformeze sistemul comunist.
Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu
Practica cultului personalității definește venerarea excesivă a unui dictator. Acestuia îi sunt dedicate
versuri, ode și imnuri, cultul atingând uneori limitele paroxismului.
În România comunistă, după vizitele cuplului Ceaușescu din China și Coreea de Nord din 1971, Nicolae
Ceaușescu a devenit obiectul unui cult al personalității exagerat.
Portretul lui Ceaușescu era omniprezent, lozincile și citatele din „operele” lui acopereau pancarte
uriașe. Totodată nu lipseau manifestările omagiale, un rol important în toate acestea revenindu-le poeților
proletcultiști. Nu exista domeniu de activitate care să nu beneficieze de indicațiile prețioase ale liderului.
Activiștii culturali merg până într-acolo încât descoperă în apropierea Scorniceștilor (satul prezidențial),
rămășițele primului homo sapiens european (Australanthropus Oltenensis).
Emisiunile radio și TV se concentrau pe activitatea „celui mai iubit fiu al poporului”.
Totodată nivelul lingușelilor a atins cote paranoice, Ceaușescu fiind gratulat cu expresii precum „geniul
Carpaților”, „Măreț Conducător”, „conducătorul iubit” , „genialui cârmaci” iar soția sa Elena era văzută drept
„savant de renume mondial”.
65
Impactul regimului comunist asupra societății
Politica economică – în economia românească a fost preluat modelul sovietic. Măsuri:
- a fost adoptată legea naționalizării (1948) intreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurari și
de transport care urmarea distrugerea propietații private și constituirea proprietatii comune; 1060 de
de obiective au fost naționalizate;
- legea naționalizării locuițelor (1950);
- a fost înființat Comitetul de Stat al Planificării (primul plan cincinal 1951-1955);
- industrializarea forțată (se punea accent pe industria grea, pe industria constructoare de mașini; se
organizau șantiere naționale, se foloseau brigadierii);
- România devine membră a CAER (1949), după ce în 1947 a denunțat „Planul Marshall”;
CAER (Moscova, 1949; membri fondatori: URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și România;
Iugoslavia a aderat în 1964 ca membru asociat; obiectiv principal – cooperarea în domeniul comerțului
exterior); în 1954, a fost dat în folosință Podul de la Giurgiu-Ruse („Podul prieteniei”, pod peste Dunăre
între România și Bulgaria – construit la inițiativa lui V.Molotov) care reprezenta un prim rezultat al
activității CAER;
- colectivizarea agriculturii (1949, proces considerat încheiat în 1962, când 96% din suprafața agricolă a
țării a fost inclusă în GAS-uri și CAP-uri); acestă măsură a avut diferite consecințe (a fost desființată
chiaburimea; s-a accentuat migrația spre orașe etc); împotriva țăranilor care s-au opus acestei măsuri
s-au folosi metode brutale și unii chiar au fost executați.
- În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de sovietici prin
intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după încheierea conflagrației
mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace de
la Paris la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5
miliarde de dolari la valoarea din 2014). SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii
înființând asemenea societăți mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război.
Sovrom-urile au funcţionat până în 1956, când au fost dizolvate.
Impactul comunismului asupra culturii
Scopul principal era crearea „omului nou”.
Mijloace de realizare:
- întreruperea legăturilor intelectualilor români cu Occidentul;

- desființarea Academiei Române (1948) și crearea Academiei RPR, subordonată partidului;
- prin legea din 1948, învățămîntul românesc era organizat ca și cel sovietic;
- desființarea Bisericii Greco-Catolice (1948);
- cenzura (peste 8000 de titluri ale unor diverși scriitori scoși în afara legii, au fost introduse în Indexul
Publicațiilor Interzise).
Etape:
66
1948-1958 – rusificarea culturii române:

- Manualul de Istoria României, scris de Mihail Roller în 1947, falsifica și denatura multe evenimente;
- introducerea limbii ruse în școli; eliminarea religiei din programa școlară;
- apariția unor edituri româno-ruse;
- apariția proletcultismului (negarea valorilor naționale și proslăvirea noului regim politic);
1958-1965 – proces de derusificare, în condițiile în care Dej se îndepărtează de linia Moscovei

- se promovau iarăși elementele naționale;
- închiderea editurilor româno-ruse și a Muzeului româno-rus;
1965-1971– oarecare deschidere spre Occident:

- învățământul se modernizează; a fost pus pe baze naţionale şi a fost permis studiul şi altor limbi
străine (franceză, engleză, germană) alături de rusă;
- sociologia este reabilitată;
- creșterea ponderii disciplinelor tehnologice și a științelor exacte;
1971-1989 – perioadă care stă sub semnul cultului personalității :

- se lansează „revoluția culturală” prin „Tezele din 1971” ;
- a fost înființată Academia „Ștefan Gheorghiu” care pregătea noii activiști de partid;
- orientarea culturii spre cuplul Ceaușescu ;
- rescrierea istoriei (Ceaușescu apare în manuale drept urmașul lui Burebista).
Impactul asupra vieții private și a valorilor umane
- planificarea tuturor aspectelor vieții (raționalizarea alimentelor, a curentului electric, a gazului, apei, a
benzinei, circulația alternativă a mașinilor duminica);
- sistematizarea localităților (reconstrucția orașelor, dărâmarea bisericilor, apariția unor sate în care
erau forțați să se mute „dușmanii poporului”);
- încălcarea drepturilor și libertăților omului (interzicerea avorturilor, retragerea de pe piață a
metodelor contraceptive, folosirea elevilor, a studenților și a soldaților în practica agricolă, închiderea
caselor memoriale, înregistrarea caracterelor mașinilor de scris ș.a).
Forme ale represiunii comuniste:
- anihilare fizică, domiciliul forțat;

- internarea în spitale de psihiatrie;
- „gulagul românesc” (închisori: Sighet,Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat, Galați, Pitești – Fenomenul
reeducării de la Pitești);
- șantierte naționale;
- colonii de muncă (Periprava, Salcia etc);
- deportări (fenomenul deportărilor în Câmpia Bărăganului a început în 1951, având de suferit circa
40.000 de persoane care practic au fost dezrădăcinate și duse într-un climat arid).
67
Dizidența anticomunistă:
- 1949-1956 – se manifestă o puternică rezistență armată anticomunistă care a avut în vedere

răsturnarea regimului comunist cu ajutor american („vin americanii!”); aceasta s-a desfășurat în
special în zonele muntoase și a fost organizată de grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste
cadre militare, foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali; această formă de
rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului comunist);
printre cele mai importante grupuri de partizani s-au numărat „Haiducii Muscelului”, „Sumanele
negre” și grupurile din Munții Banatului;
- sprijin rezistenței armate acordat de populația civilă;
- opoziția țăranilor față de colectivizare;
- rezistența intelectualilor români din exil care duceau o campanie împotriva regimului din România
ca: Monica Lovinescu, Vlad Georgescu și Paul Goma; Paul Goma – scriitor care s-a declarat solidar cu
mișcarea reformatoare din Cehoslocacia – „Charta 77” și în jurul căruia s-au adunat mai mulți
intelectuali, astfel luând naștere „Mișcarea Goma”, care cerea alegeri libere);
- rezistența intelectualilor din România (Mihai Botez,Doina Cornea, Ana Blandiana) care criticau traiul
cotidian al românilor;
- greve ale muncitorilor (cea a minierilor din Valea Jiului, în 1977 și cea a muncitorilor de la Uzinele
Steagul Roșu din Brașov, în 1987);
- critici aluzive și directe la secțiile românești ale posturilor de radio din străinătate (BBC – Londra,
Europa liberă –München, Vocea Americii – Washinghton);
- în cadrul Congresului XII PCR (1979), Constantin Pârvulescu îl critică pe Ceaușescu;
- texte ale dizidenților religioși (predicile părintelui Calciu Dumitreasa în 1979);
- după 1971, au apărut critici la adresa regimului ceaușist și în interiorul PCR; Corneliu Mănescu,
Alexandru Bârlădeanu, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu, Gheorghe Apostol și Silviu Brucan au
redactat „Scrisoarea celor șase”, adresată lui Ceaușescu; în scrisoare, cei șase au făcut un rechizitoriu
la adresa regimului și cereau: renunțarea la planurile de sistematizare ale satelor, restaurarea
garanțiilor constituționale privind drepturile omului și oprirea exportului de alimente care amenința
existența biologică a națiunii; a fost difuzată de posturile de radio Europa Libera și BBC pe data de 11
martie 1989; semnatarii ei au fost arestați, interogați și puși în stare de arest la domiciliu.
Regimul naţional-comunist seamănă cu cel stalinist din punct de vedere politic, dar şi economic şi
cultural, deoarece se menţine partidul unic, cel comunist, care se identifică cu statul, iar mijloacele folosite
precum propaganda, manipularea ideologică sunt aceleaşi. Alte asemănări între acţiunile desfăşurate în
politica internă sunt: elaborarea unor Constituţii de inspiraţie sovietică (în timpul stalinismului au fost elaborate
Constituţiile din 1948 şi 1952, iar în timpul naţional-comunismului Constituţia din 1965). Toate păstrau regimul
totalitar, monopartidismul, Marea Adunare Naţională ca instituţie legislativă şi cenzura.
Ambele regimuri au luat măsuri represive împotriva „duşmanilor poporului”, în acest sens fiind
înființate instituții cu rol represiv (în 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, iar în 1949
Direcţia Generală a Miliţiei şi apoi Trupele de Securitate; înfiinţate în timpul stalinismului, ele au fost menţinute
şi în timpul naţional-comunismului). Naţionalizarea industriei, realizată forţat începând cu 1948, planificarea
economiei (planuri cincinale), industrializarea forţată, colectivizarea agriculturii în perioada 1949-1962, prin
înfiinţarea CAP şi GAS, toate realizate în perioada stalinismului, au fost menţinute şi în perioada naţional-
comunistă.
O altă asemănare este sistemul represiunii, dar şi rezistenţa şi disidenţa faţă de regimul comunist.
68
Construcţia democraţiei postdecembriste
Contextul internaţional al prăbuşirii regimului comunist
În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost favorizat
de politica de reforme economice şi sociale (numită perestroika –restructurare) introdusă de conducătorul
Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând cu 1985.
În anii '80 a devenit evident că regimurile comuniste au eşuat din punct de vedere economic din cauza
controlului excesiv al statului asupra economiei. Gorbaciov a încercat prin perestroika să corecteze sistemul
politic şi economic comunist: a introdus proprietatea privată limitată asupra pământului şi a permis apariţia
unor mici întreprinderi private. Cea mai importantă schimbare a fost însă revenirea la libertatea de expresie
(glasnost – transparenţă) prin încurajarea dezbaterilor publice. Gorbaciov a pus capăt şi Războiului rece, prin
politica sa de colaborarea cu preşedinţii americani.
Prin politica sa internă şi externă, Gorbaciov a câştigat un prestigiu internaţional imens. În 1990 a
primit premiul Nobel pentru pace, ca recunoaştere în lumea occidentală a eforturilor sale. Pe plan intern însă,
Gorbaciov a devenit prea reformator pentru comuniştii conservatori şi prea conservator pentru cei care doreau
un regim total democratic. El nu a dorit prăbuşirea regimului comunist, ci corectarea lui, dar regimul comunist
nu putea exista decât în măsura în care partidul controla strâns toată societatea. Gorbaciov şi-a dat seama în
final că politica sa duce la prăbuşirea comunismului şi a acceptat resemnat acest lucru. În 1991 URSS s-a
destructurat, prin proclamarea independenţei mai multor republici sovietice iar el a demisionat.
În anii '80, Gorbaciov a încurajat politica de reforme în toate statele comuniste. Politica reformelor a
deschis drumul către democraţie. În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice,
prin revenirea la pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere (în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania
Democrată, Bulgaria, România).
Prăbuşirea comunismului în România
Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a fost cel mai refractar la politica reformatoare, refuzând orice
schimbare de structură. Dacă după 1968 el era considerat de către occidentali un reformator, în anii '80
imaginea sa era a unui dictator nemilos care îşi priva poporul de cele mai elementare aspecte ale unui trai
decent.
În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui Ceauşescu şi a regimului comunist,
mai întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti (21 decembrie) dar şi în alte oraşe. Armata şi
securitatea au tras în demonstranţi, producând peste 1000 de victime. În ziua de 22 decembrie Ceauşescu a
părăsit Bucureştiul. El a pierdut susţinerea armatei şi a securităţii. România a fost singura ţară din Europa de est
în care prăbuşirea comunismului s-a produs violent.
Comunismul a distorsionat dezvoltarea firească a societății, a deteriorat condițiile de viață și de

demnitate umană, a transformat minciuna și trădarea în principii de viață, a manipulat puterea în interesul unui
grup minoritar.
69
Revenirea la democraţie
După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un organism revoluţionar cu rol executiv numit Frontul
Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist care era considerat dizident.
În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la pluripartidism. Astfel, în ianuarie 1990 au
reapărut PNL şi PNŢ, la iniţiativa unor membrii ai acestora din anii '40. În lunile următoare sunt înfiinţate un
număr mare de partide de toate coloraturile politice. De asemenea, FSN se transformă în partid politic. În mai
1990 au loc primele alegeri libere după 1937, care sunt câştigate de FSN şi Ion Iliescu.
Un rol important în construcţia regimului democratic l-au avut organizaţiile non-guvernamentale care
au luptat pentru apărarea drepturilor omului, ale minorităţilor sau categoriilor defavorizate, pentru libertatea
cuvântului, sau au avut iniţiative importante în organizarea unei societăţi democratice. Una dintre cele mai
importante a fost Alianţa Civică, alcătuită din numeroşi oameni de cultură recunoscuţi ca luptători
anticomunişti.
Fundamentele regimului democratic sunt puse de noua constituţie adoptată în 1991. În 1992 au loc
alte alegeri, de data aceasta într-un regim constituţional, nu într-unul de provizorat. Ele sunt câştigate tot de
Ion Iliescu şi formaţiunea sa politică numită atunci, FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale)
Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a fost revenirea la proprietatea privată în
agricultură (familiile care au fost deposedate au primit din nou loturile agricole în 1990) şi în industrie (aici
privatizarea s-a făcut cu dificultăţi şi cu pierderi economice uriaşe).
Partidele politice
Cele mai importante schimbări pe scena vieţii politice în primii ani de după 1989 au fost legate de
transformările în cadrul FSN. După ce Iliescu este ales preşedinte al României, şeful FSN devine prim-ministrul
Petre Roman. În 1991 premierul Roman a pierdut susţinerea politică a lui Ion Iliescu şi a fost demis. În 1992
oamenii politici din jurul lui Ion Iliescu se desprind din FSN şi alcătuiesc un nou partid politic, Frontul Democrat al
Salvării Naţionale (FDSN).
În 1993 FSN şi-a luat numele de Partidul Democrat (PD). Partidul Democrat a fost condus de Petre
Roman până în 2001 şi apoi de Traian Băsescu, până la alegerea sa ca preşedinte în 2004. În 2007, Partidul
Democrat s-a unificat cu o aripă a PNL şi a format Partidul Democrat Liberal (PDL). Acest partid s-a aflat la
guvernare în 1996-2000 împreună cu Partidele care au alcătuit Convenţia Democrată, în 2004-2005 împreună
cu PNL şi în 2008. Iniţial a fost un partid de centru stânga, iar în 2004 a devenit de centru dreapta, prin
modificarea doctrinei sale.
FDSN, devenit în 1993 Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), s-a unificat în 2001 cu un alt
partid socialist (PSDR) şi şi-a schimbat numele în Partidul Social Democrat (PSD). Această unificare a avut
scopul ca partidul să fie primit în Internaţionala Socialistă, o alianţă a partidelor socialiste din întreaga lume.
Vechiul PSDR era considerat de socialiştii europeni un urmaş al Partidului Comunist şi deci un partid
nedemocratic. Până în 2004 la conducerea sa au fost Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Acest partid s-a aflat la
guvernare în 1992-1996, 2000-2004.
Partidul Naţional Ţărănesc a fost reînfiinţat de către Corneliu Coposu, lider ţărănist de marcă din
perioada interbelică, fost secretar al lui Iuliu Maniu, care a stat în închisorile comuniste. Un alt lider important
al partidului în anii '90 a fost Ion Raţiu, fost exilat politic în Anglia. În 1995 Corneliu Coposu a murit, iar partidul
nu a mai găsit un lider de valoare. PNŢ şi-a luat numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat
(PNŢCD) pentru a putea face parte din Partidul Popular European, o alianţă a partidelor de centru dreapta cu
ideologie bazată pe valorile creştinismului. PNŢCD a fost principala formaţiune politică din cadrul alianţei CDR
aflată la guvernare în perioada 1996-2000.
Partidul Naţional Liberal a fost reînfiinţat de către Radu Câmpeanu, lider al tineretului liberal în
perioada interbelică, fost deţinut politic în închisorile comuniste şi exilat politic în Franţa. Alţi lideri politici
importanţi, care s-au aflat la conducerea partidului au fost Mircea Ionescu Quintus, Theodor Stolojan, Călin
Popescu Tăriceanu. PNL a fost al doilea partid politic din CDR, aflându-se în acest context la conducerea ţării în
70
1996-2000, în 2004 s-a aflat la conducere în alianţă cu PD apoi singur, până în 2008.
UDMR, partidul minorităţii naţionale a maghiarilor a fost o altă organizaţie politică importantă care a
câştigat constant în alegeri 6-7% din procentele electoratului. UDMR a participat la toate guvernările din
România începând cu 1996.
Alternanţa la putere la conducerea României
În perioada 1990-1996 scena vieţii politice româneşti a fost dominată de Ion Iliescu şi gruparea politică
din rândul căreia provenea (PDSR, în toate variantele sale). În 1996 alegerile au fost câştigate de Emil
Constantinescu, susţinut de o alianţă de partide numită Convenţia Democratică din România. CDR era alcătuită
din PNŢCD, PNL, UDMR şi alte partide mai mici). CDR s-a confruntat cu grave probleme economice, aşa că în
2000 alegerile au fost câştigate din nou de PDSR şi Ion Iliescu.
În 2004 Traian Băsescu a devenit preşedinte al României, sprijinit de o alianţă a partidelor PD şi PNL.
Traian Băsescu a condus România până în 2014.
Politica externă
Revenirea la democraţie a fost contextul unei noi orientări pe plan extern a României.
 2002 – începutul tratativelor de aderare a României la NATO;

 2004 – primirea oficială a României în NATO;
 1995 – Declarația de la Snagov – cererea oficială aRomâniei de aderare la UE;

 2005 – semnarea Tratatului de aderare (negocierile începând din 1999);
 1 ianuarie 2007 – România devine membră a UE.
71
ROMÂNIA ÎN TIMPUL „RĂZBOIULUI RECE”
„Războiul Rece” (1947-1991) a reprezentat o stare permanentă de încordare , de tensiune care s-a
dezvoltat după Al Doilea Război Mondial între două grupuri de state cu sisteme politice diametral opuse: SUA
și aliații săi (statele democratice) pe de o parte iar pe de altă parte URSS și aliații săi (statele comuniste).
La 5 martie 1946, la Westminster College din Fulton (Missouri) Winston Churchill se adresează
mulţimii: „De la Stettin, de pe coasta Balticii, până la Triest, de pe coasta Adriaticii, o cortină de fier a coborât
tăind în două continentul. În spatele ei se află toate capitalele vechilor state ale Europei Centrale şi de Est,
Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste oraşe celebre şi aşezările din
jurul lor se află în ceea ce se poate numi sfera sovietică şi toate sunt supuse, într-o formă sau alta, nu numai
influenţei sovietice ci şi, într-o foarte mare şi crescândă măsură, controlului de la Moscova”
În politica externă a României din perioada „Războiului Rece”, se pot distinge trei etape:
- perioada subordonării totale față de URSS;

- perioada distanțării de URSS;
- izolarea diplomatică a României.
Perioada subordonării totale față de URSS
- în 1948, România a semnat cu URSS un tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală; (acest
tratat peremitea amestecul sovieticilor în problemele de securitate ale statului român);
- au urmat înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria;
- în 1949, România a aderat la CAER (includerea României din punct de vedere economic în sfera de
interese a URSS); *CAER-ul ripostă a comuniștilor la Planul Marshall;
- evenimentele din Polonia și din Ungaria din 1956 (pag.42), au scos în evidență opoziția lui Dej față de
destalinizare;
- tratatul încheiat cu Iugoslavia în 1947 a fost denunțat după ce această țară a fost exclusă din
Cominform (Biroul Comunist de Informații); totodată Dej critică atitudinea liderului iugoslav Tito
privind independența politică a țării sale;
- în 1955, România devine membră a Pactului de la Varșovia (alianță militară al statelor comuniste,
formată ca răspuns la crearea NATO de către statele democratice; Pactul și-a încetat existența în
1991);
- tot în 1955, România devine membră a ONU.
72
Perioada distanțării de URSS
După moartea lui Stalin (1953) și mai ales după retragerea trupelor sovietice din România (1958),
Dej inițiază o politică de distanțare față de URSS – politică pe care a continuat-o și Ceaușescu.
- după 1958, comerțul românesc a fost reorientat către Occident;

- după 1960, România își va reoriența poziția privind politica externă;
- în plan diplomatic, în 1963, lagațiile Angliei și Franței de la București au fost ridicate la rangul de
ambasade;
- în 1963, în cadrul unei ședințe a ONU, România a votat altfel decât URSS și celelalte state comuniste;
- tot în 1963, Dej a vizitat Iugoslavia, încheind un tratat pentru. construirea Complexului Hidroenegetic
de la Porțile de Fier;
- 1964, a fost anul detașării României față URSS atât politic cât și economic (în Declarația PMR din
1964, se vorbea de construirea comunismului în conformitate cu realitățile naționale, fără amestecul
vreunei puteri străine; România a respins „Planul Valev care presupunea „diviziunea socialistă a
muncii”, conform căreia economia românească trebuia să se specializeze pe producție agricolă și
petrolieră);
- 1965 – neutralitatea României față de conflictul ruso-chinez;
- în iunie 1967, în condițiile războiului arbo-israelian de 6 zile ,când Israelul a a atacat Egiptul, Siria și
Iordania, anexând Cisiordania, Fâșia Gaza și Platoul Golan, România a avut o reacție neașteptată față
de acest eveniment; în ședința Comitetului Politic Executiv al Tratatului de la Varșovia, românii au
refuzat să semneze documentul care condamna Israelul ca stat agresor. România și-a proclamat
neutralitatea, devenind chiar mediator în acest conflict; în acescte condiții, prim-ministrul Ion
Gheorghe Maurer a fost invitat să țină la ONU un discurs despre situația din Orientul Mijlociu iar apoi
la Casa Albă a fost oaspetele președintelui SUA Lyndon Johnson și a secretarului de stat Dean Rusk; (la
Casa Albă, Maurer i-a criticat pe sovietici în legătură cu amestecul în treburile interne ale țărilor arabe;
tot acum , americanii le-au solicitat românilor ajutor în medierea relațiilor lor cu China);
- în toamna 1967 ministrul de externe Corneliu Manea Mănescu a fost ales președintele celei de-a XXII-
a sesiuni a Adunării Generale a ONU (primul om din lagărul comunist ales într-o asemenea funcție);
- 1967 – stabilirea de relații diplomatice cu RFG, într-un moment când nicio țară comunistă nu avea
astfel de legături;
- cel mai important moment în acest sens a fost în 1968, când România a fost singura țară comunistă
care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei (Ceaușescu criticând în termeni duri intervenția
Tratatului de la Varșovia pentru a înlătura conducerea comunistă cehoslovacă adeptă a unor reforme
interne – economice, sociale, politice –inițiate de Alexander Dubcek) pentru înnăbușirea „Primăverii
de la Praga”; drept consecință, prestigiul internațional al țării a crescut, totul culminând cu vizitele
unor lideri occidentali (Charles de Gaulle, în 1968, Richard Nixon, în 1969 și Gerard Ford, în 1975).
- 1970 – Nicolae Ceauşescu a vizitat SUA;
- 1971– România devine membră GATT iar în 1972, a devenit membră a Fondului Monetar Internațional
și a Băncii Mondiale;
- în 1975, România a participat la Conferința de la Helsinki, privind securitatea și cooperarea în Europa,
semnând Actul final care prevedea respectatrea drepturilor omului;
- SUA acordă României în 1975 „clauza națiunii celei mai favorizate” (până în 1988);
- în 1979, Ceaușescu a vizitat Franța, Ceaușescu având o întrevedere cu președintele Georges Pompidou
73
Izolarea diplomatică a României
Impunerea cultului personalității, nerespectatea Acordurilor de la Helsinki, respingerea politicilor

inițiate de Mihail Gorbaciov, noul lider al URSS, („glasnost și perestroika), impunerea taxei de emigrare (pentru
etnicii germani și pentru evrei), deteriorarea situației interne (criza alimentară, proiectele arhitecturale
grandioase, construirea de complexe industriale ce consumau multă energie etc) au făcut ca România să fie din
ce în ce mai izolată pe plan internațional și să își piardă prestigiul de care a avut parte până în anii 80.
Această politică de izolare internațională și aspră austeritate au culminat cu evenimentele din 1989
(prăbușirea regimului comunist în urma unei așa-zise revoluții și revenirea la democrație).
România a cunoscut un drum paradoxal prin istoria Războiului Rece: a trecut prin obsedantul deceniu
stalinist sub îndrumarea „consilierilor” sovietici, a schimbat cursul la jumătatea perioadei, ajungând la
performanțe dipomatice uimitoare pe scena internațională și a recăzut dramatic în anii '80, redevenind o țară
de neînțeles, decuplată, rămasă în urma Istoriei. Î
În perioada deschiderii, România a obținut de la SUA, „clauza națiunii celei mai favorizate”, a fost
prima țară din sfera sovietică, membră a a FMI și a Băncii Mondiale. Din păcate, aceste străpungeri au fost
ruinate prin fatidica întorsătură hotărâtă de Ceaușescu în ultimul deceniu al regimului său.
74
CONSTITUȚIILE ROMÂNIEI
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de bază ale
conducerii statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile, libertăţile şi obligaţiile
cetăţenilor.
Cuvântul „constituție" provine din limba latină, „constitutio" însemnând „așezare cu temei",
„organizare". Acest termen a fost folosit pentru prima dată pentru a desemna o lege fundamentală,în 1787, în
SUA și apoi în 1791, în Franța.
Constituţia este fundamentul organizării instituţional-politice a unui stat. Orice sistem politic,
democratic, autoritar sau totalitar are la bază o constituţie, care stabileşte principalele repere ale regimului
politic.
Documente constituţionale din sec. XIX
Primele documente cu valoare constituțională din istoria modernă românescă au fost Regulamentele
Organice .
Între 1828-1834, Principatele Române au fost ocupate de Rusia. Prin Tratatul de la Adrianopol (1829),
se oficializa statutul Rusiei de putere protectoare a Principatelor Române (suzeranitatea otomană se
menținea). În aceste condiții, au fost redactate de două comisii boiereşti aflate sub preşedinţia consulului
general rus Minciaki (conform şi cu indicaţiile Curţii imperiale de la Petersburg) Regulamentele Organice
(aplicate între 1831-1858 în Țara Românescă și între 1832-1858 în Moldova). Generalul rus Kiseleff
supraveghea punerea lor în practică.
Acestea erau aproape identice având la bază principiul separării puterilor în stat (puterea executivă,
exercitată de Domnul ales pe viaţă şi ajutat de un Sfat Administrativ format din șase miniştrii; puterea
legislativă era exercitată de Adunarea Obştească iar puterea judecătorească era deținută de tribunale și de
Înaltul Divan Domnesc).
Cuprindeau articole despre plata unui impozit unic pe cap de familie, desfiinţarea vămilor interne,
instituirea bugetului, reorganizarea învăţământului, înfiinţarea miliţiei pământene, dezvoltarea învățământului
etc.
Regulamentele Organice au pus bazele parlamentarismului în cele două Principate.
Domnitorii care au condus Principatele pe baza Regulamentelor Organice au fost numiţi domni
regulamentari.
Schimbarea situaţiei internaţionale după 1856, când Rusia a fost înfrântă în Războiul Crimeii (1853-
1856), purtat împotriva Imperiului Otoman, a creat condiţiile favorabile constituirii statului român modern.
Devenită chestiune europeană, problema românească a fost dezbătută de marile puteri în 1858 (puterile
garante, care înlocuiau protectoratul rusesc – Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia şi Imperiul
Otoman) în cadrul Conferinței de la Paris .
Reprezentanţii acestora au redactat Convenţia de la Paris (1858), care însă, prin prevederile ei, nu
satisfăcea decât în parte dorinţa de unire a românilor din Țara Românescă și Moldova.
Aceasta stabilea statutul internațional al Principatelor și organizarea internă a acestora:
- urma să aibă loc o unire parţială a Principatelor, noul stat numindu-se „Principatele unite ale
Moldovei şi Valahiei";
- era impus principiul separării puterilor în stat, stabilindu-se alegerea a doi domnitori şi urmând să
funcţioneze două guverne şi două Parlamente (la Iaşi şi Bucureşti);
75
- statul urma să aibă două instituţii comune (Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie);
- desființarea Regulamentelor Organice;
- desființarea rangurilor boierești;
- alcătuirea unor Adunari Elective pe baza votului cenzitar, care trebuiau să aleagă domnii Principatelor.
Alexandru Ioan Cuza a fost ales în 1859 domnitor al Principatelor.

În 1864, a izbucnit un conflict între puterea executivă (Cuza și guvern) și puterea legislativă din cauza
opoziției majorității conservatoare față de realizarea unei reforme agrare.
La 2 mai 1864, Cuza a dizolvat Adunarea Legiuitoare și a impus Statutul Dezvoltător al Convenţiei de
la Paris, un nou document cu valoare constituţională, aprobat prin plebiscit de populaţia cu drept de vot.
Statutul menținea principiul separării puterilor. Puterile în stat rămâneau aceleaşi, dar au intervenit
modificări substanţiale în ceea ce priveşte atribuţiile fiecărei puteri în parte:
- puterea executivă era exercitată de domnitor şi Consiliul de Miniştri;
- puterea legislativă era exercitată de domnitor şi Parlament (Reprezentanţa Naţională) devenit
bicameral (format din Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator sau Senat);
- puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată.
Cuza beneficia de largi prerogative executive și legislative, diminuând astfel rolul celorlalte instituţii.
Cuza avea drept de iniţiativă legislativă, proiectele fiind pregătite şi elaborate de o instituţie nouă, Consiliul de
stat (care avea în componenţă membri numiţi de domnitor). Proiectele legislative trebuiau supuse Corpului
legislativ spre votare.
Cu toate acestea, şeful statutului avea în final drept de veto, (putea promulga sau nu actul legislativ).
Totodată, el era cel care numea preşedintele Adunării Elective şi 64 de membrii în Corpul Ponderator. Puterea
de a dizolva Corpul legislativ, de a numi prim-ministrul şi de a gira Guvernul erau menţinute.
Constituția din 1866
La 10 mai 1866, a sosit în ţară prinţul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, care fusese acceptat de
populaţia cu drept de vot prin plebiscit.
La 1 iulie 1866, noul domnitor al României a promulgat prima Constituție românească în adevăratul
sens al cuvântului. Constituţia din 1866 a fost un act viguros de independenţă fiind promulgată de domn fără
a ţine seama de suzeranitatea otomană sau garanţia colectivă a celor șapte puteri.
Constituția României din 1866 avut ca model Constituția Belgiei din 1831, considerată la acea vreme
cea mai liberală din Europa. Conţinea 8 titluri (133 de articole) referitoare la: numele şi organizarea statului,
separarea puterilor în stat, prerogativele domnitorului, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor.
La baza acestei Constituții se aflau principii moderne democratice: suveranitatea poporului, separația
puterilor în stat, drepturi și libertăți cetățenești, guvernare reprezentativă și responsabilă, responsabilitate
ministerială.
Constituția din 1866, introducea pentru prima dată numele de „România” . Statul era organizat ca
monarhie constituţională-ereditară.
Sistemul de vot conform acestei Constituții, era cel cenzitar (pentru Adunarea Deputaților – 4 colegii,
pentru Senat – 2 colegii).
76
Puterea era împărțită astfel:

 puterea executivă – era deținută de domnitor și de guvern:
- domnitorul deținea largi prerogative: era șeful statului şi capul armatei, numea și revoca
miniștri, bate monedă, acordă decoraţii, avea drept de graţiere, încheia tratate și putea
declara război;
- guvernul era condus de prim-ministrul ales de domnitor; prim-ministrul alegea Cabinetul, care
trebuia aprobat de monarh.
 puterea legislativă – era deținută de domnitor și de Parlament , numit Reprezentanța Națională

(bicameral, format din Senat şi Camera Deputaţilor; parlamentarii erau aleşi pe baza votului censitar).
- parlamentul iniția legile, aproba bugetul și putea interpela miniștrii sau chiar solicita anchete
privind activitatea ministerială;
- domnitorul avea importante atribuții legislative: avea inițiativă legislativă, sancționa și
promulga legile, avea drept de veto, putea convoca, amâna și dizolva Parlamentul ș.a.
 puterea judecătorească – era deținută instanţele de judecată, cel mai înalt for fiind Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie; sentințele judecătorești se pronunțau în numele domnitorului, acesta fiind singurul
care putea să acorde grațieri; judecătorii erau inamovibili (imuni):
Drepturi și libertăți cetățenești: libertatea presei, libertatea conștiinței, libertatea individului,

libertatea de exprimare, dreptul la liberă asociere, inviolabilitatea domiciliului și a proprietății, dreptul la
educație (învățământul primar era obligatoriu și gratuit), dreptul la azil politic etc.
Constituţia de la 1866 a fost amendată (modificată) de mai multe ori:

- în 1879, a fost modificat articolul 7, care proclama faptul că diferenţele religioase nu
constituiau o piedică în obţinerea cetăţeniei române;
- în 1884, s-a introdus noua titulatură a statului, aceea de „Regat”; totodată a fost redus
numărul colegiilor electorale de la patru la trei, iar censul a fost micşorat, astfel că s-a extins
dreptul de vot;
- în 1917, prin modificarea unor articole din Constituţie, s-au creat posibilităţile înfăptuirii
ulterioare a reformelor electorală (introducerea votului universal) şi agrară.
Constituția din 1923, a fost eleborată în condițiile realizării României Mari în 1918 (Unirea din 1918 a
adus în interiorul graniţelor României teritorii noi cu numeroase minorităţi naţionale şi religioase). A fost
impusă de transformările apărute în România după Marea Unire (în 1918 s-a introdus votul universal, fapt care
trebuia consemnat şi în Constituţie, și deasemenea în 1921 s-a realizat reforma agrară fapt ce a însemnat
exproprierea marilor moşii, Constituţia trebuind să prevadă exproprierea în caz de utilitate publică prin legi
speciale).
Constituţia a fost adoptată de Parlament, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I, la 28
martie 1923. Această lege fundamentală a fost denumită și „Constituția Unirii”.
Constituția din 1923 avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri, 76 dintre ele au fost păstrate din
vechea Constituţie, fără vreo modificare.
77
Constituțiile din 1866 și 1923- asemănări și deosebiri
 asemănări
Ambele constituţii au la bază principii democratice: suveranitatea poporului, separația puterilor în stat,
drepturi și libertăți cetățenești, guvernare reprezentativă și responsabilă, responsabilitate ministerială.
Ambele constituţii prevedeau că forma de guvernământ a României este monarhia constituţională-
ereditară, tronul fiind moştenit în cadrul familiei Hohenzolern-Sigmaringen.
 deosebiri
Constituția din 1923 aducea în vedere drepturi și libertăți cetățenești pentru minorități . Astfel în mai
multe articole apare precizarea „fără deosebire de originea etnică, de limbă și de religie”.
Constituţia din 1866 prevedea votul cenzitar iar cea din 1923 a introdus votul universal pentru
bărbaţii peste 21 de ani (de la vot făceau excepţie femeile, magistraţii şi militarii).
Constituţia din 1866 prevedea că „proprietatea este sacră şi inviolabilă” în timp ce, potrivit
Constituţiei din 1923, în caz de necesitate publică, statul putea expropria proprietatea cuiva în schimbul unei
despăgubiri (erau introduse două noi concepte: cel de utilitate socială și cel de utilitate publică).
Conform Constituției din 1923, bogăţiile subsolului (cu excepția petrolului) erau declarate proprietate
de stat. Astfel, dreptul de proprietate nu mai era unul absolut ca la 1866, iar căile de comunicaţie, apele
navigabile şi flotabile, spaţiul atmosferic erau incluse în domeniul public. Deasemenea, statul putea interveni în
relețiile dintre patroni și muncitori, Constituția precizând că toți factorii de producție se bucură de ocrotire iar
muncitorii beneficiau de asigurări în caz de accidente.
Constituția din 1923 făcea referire la egalitatea între sexe, acordându-se drepturi civile femeilor însă
nu și dreptul la vot. Tot această lege fundamentală, acorda puterii judecătorești controlul asupra executivului
prin înființarea Contenciosului administrativ (instituție specializată în rezolvarea conflictelor dintre stat și
cetățeni).
Constituția din 1938 a fost adoptată în urma loviturii de stat prin care regele Carol II a impus un regim
monarhic personal. Constituția a fost scrisă de juristul Micescu Istrate la cererea regelui și adoptată de către
populație prin plebiscit (votul s-a făcut prin declarație verbală consemnată pe liste separate cu cei care votau
„pentru” și cu cei care votau „contra”).
La o lună după ce a promulgat această constituție, Carol II a suprimat partidele politice și a creat
Frontul Renașterii Nationale (devenit Partidul Națiunii).
Această Constituție a urmărit să să consolideze puterea instituției regale și autoritatea personală a
monarhului („regele domnește și guvernează”).
România devenise o monarhie autoritară iar această lege fundamentală consacra principiul
supremației regelui („regele era capul statului” - art.30), el exercitând atât puterea executivă cât și pe cea
legislativă prin intermediul Parlamentului care fusese mult limitat în ceea ce privește inițiativele legislative,
putând fi oricând convocat, închis și dizolvat de Carol II, iar mare parte din senatori erau numiți de el). Puterea
judecătorească se exercita în numele regelui (principiul suveranității poporului și cel al separării puterilor în stat
au fost desființate).
78
Persoana regelui era inviolabilă; miniştrii lui erau răspunzători (actele de stat ale Regelui erau
contrasemnate de un ministru care, prin aceasta, devenea răspunzător de ele).
Sistemul de vot este modificat, de acest drept beneficiind atât bărbații cât și femeile de peste 30 de
ani, știutori de carte; femeile însă nefiind eligibile.
Constituțiile comuniste – 1948, 1952, 1965.
Caracterizare generală:
- 1948 – marchează desființarea vechiului regim;
- 1952 – marchează momentul subordonării complete a statului partidului unic și totodată
consfințea totala aservire a României față de URSS ;
- 1965 – marchează schimbarea liderului politic și consfințește victoria societății de tip socialist.
Principiul suveranității naționale, principiul reprezentativității au fost înlocuite cu principiul

suveranității populare.
Pluripartidismul a fost înlocuit cu partidul unic, care devenea forța conducătoare (PMR – 1948-1965 și
din 1965 – PCR).
Principiul separării puterilor în stat a fost eliminat (Marea Adunare Națională).
Drepturile și libertățile cetățenești erau menținute formal însă mult îngrădite.
 ... şi comuniştii foloseau cuvântul „democraţie”
La 13 aprilie 1948, a fost adoptată prima Constituție comunistă a României, în condițiile regimului de
ocupație sovietică, înlăturării monarhiei (30 decembrie 1947) și preluării puterii de către comuniști.
Această constituție avea zece titluri și 105 articole. A fost inspirată din Constituţia sovietică din 1936.
Constituția din 1948 a avut un caracter provizoriu, în care prevederile economice aveau întâietate
asupra celor politice și a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub
controlul statului (se deschidea calea naționalizării).
Conform Constituției din 1948, România era o republică populară. Printre principiile care stateau la
baza acestei Constituții erau cel al „suveranității populare” și al rolului conducător al PMR. Prevedea drepturi și
libertăți cetățenești (vot universal, suveranitatea poporului etc.) care în practică au fost grav încălcate.
Potrivit acestei Constituții, Marea Adunare Națională devenea „organul suprem al puterii de stat” iar
în aceste condiții, puterea legislativă și mare parte din cea executivă, practic se confundau.
Acest organism, alegea un Prezidiu (Prezidiul MAN), forma guvernul, modifica constituția, vota legile și
bugetul, decidea convocarea poporului pentru referendum, acorda amnistia. Primul președinte MAN a fost
Constantin I. Parhon.
Prezidiul MAN convoca Adunarea, emitea decrete, numea și revoca miniștrii, încheia sau denunța
tratate internaționale, reprezenta țara în relațiile internaționale, executa dreptul de grațiere și comuta
pedepsele etc.
Puterea executivă aparținea Consilliului de miniștrii (Guvernul) care avea în frunte un președinte.
Puterea judecătorească era exercitată de instanțele de judecată și de Curtea Supremă.
Sistemul electoral: drept de vot de la 18 ani, drept de a fi ales de la 23 de ani; nu puteau vota
persoanele nedemne (cele lipsite de drepturi civile și politice).
Prin Legea Nr. 5/6 septembrie 1950 s-a realizat după model sovietic raionarea administrativ-
economică a României. Legea prevedea desființarea unităților teritorial-administrative tradiționale: județele,
79
plasele și comunele, țara fiind împărțită în regiuni și raioane. Prin Legea nr.5 au fost desființate cele 58 de
județe (ca și cele 424 plăși și 6.276 de comune rurale și urbane), fiind înlocuite cu 28 de regiuni (compuse din
177 de raioane, 148 de orașe și 4.052 de comune).
La 19 septembrie 1952 prin Decretul 331 a fost modificată Legea nr. 5/1950 astfel încât, prin
comasare, numărul de regiuni a fost redus la 18: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, București, Cluj, Constanța,
Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin, Suceava, Timișoara și, pentru prima dată după
unire, o entitate administrativă creată pe criterii etnice, Regiunea Autonomă Maghiară.
Prin Constituția din 1952 (24 septembrie 1952), nu se aduceau modificări majore celei din 1948. A fost
adoptată în condițiile unor epurări în rândul partidului dar și a realizării procesului de naționalizare (1948) și
începerii în 1949 a celui de colectivizare.
Această constituție consfințea însă totala aservire a României față de URSS și cuprindea prevederi
despre „rolul conducător al partidului”.
Principiile fundamentale care au stat la baza acestei constituții: cel al puterii populare (formală, alianța
clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare), unitatea puterii de stat, centralismul democratic, activismul social
și politic al cetățenilor. Statul era definit ca un „stat democrat-popular”.
După moartea primului conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1965, în

fruntea partidului, apoi şi a statului, a ajuns Nicolae Ceauşescu. Constituţia din 1965 a fost aplicată până la
înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.
Noua Constituție adoptată în 1965, înlocuia denumirea oficială de până atunci a ţării, Republica
Populară Română, cu cea de Republica Socialistă România. Deasemenea, art. 3 menționa că PCR este „forța
conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. În acestă lege funfamentală nu mai apărea
nicio referire la URSS .
Constituția din 1965 cuprindea 9 titluri și 114 articole. La baza ei stătea principiul suveranității
populare exercitat prin MAN. În 1967 Prezidiul MAN a fost înlocuit cu Consiliul de Stat.
La 16 februarie 1968, Marea Adunare Naţională adoptă „Legea nr. 2 privind organizarea administrativă
a teritoriului Republicii Socialiste România“, rămasă în vigoare – chiar dacă a fost modificată de
amendamente– până astăzi. Legea nr. 2/1968 a cunoscut aproximativ 200 de modificări, aproape toate după
1989. Reforma comunistă modifica precedentul mod de organizare ce avea ca sursă de inspiraţie unităţile
administrativ-teritoriale existente pe teritoriul URSS: regiuni şi raioane. În urma revenirii la organizarea
tradiţională, România cuprindea 39 de judeţe, 47 de municipii şi 189 oraşe, și 2.706 comune (care cuprindeau
13.149 de sate).
Prin revizuirea ei din 1975, s-a introdus funcția de președinte al României (funcție creată în 1974).
Președintele României (ales de MAN) avea largi prerogative:
- prezida Consiliul de Stat;
- era comandantul suprem al armatei;
- numea și revoca miniștrii, președintele și membrii Tribunalului Suprem;
- încheia tratate internaționale;
- emitea decrete prezidențiale și decizii;
- conferea decorații.
80
Constituțiile comuniste au legalizat grave abateri de la principiile democratice (renunțarea la principiul

separării puterilor în stat și înlocuirea lui cu principiul partidului-stat; înlocuirea pluralismului politic cu
monopolul unui singur partid; eliminarea și restrângerea unor drepturi și libertăți cetățenești; intervenția și
controlul statului asupra vieții sociale și economice; crearea unui nou tip de „democrație”, considerat superior
celei de tip occidental ș.a.).
Constituțiile din 1938 și 1948 - asemănări și deosebiri
 asemănări
Ambele Constituții permiteau concentrarea întregii puteri politice în mâna unei singure persoane
(Carol II), respectiv a unui partid politic (PMR). O altă asemănare este că ambele legi fundamentale
prevedeau formal o serie de drepturi și libertăți cetățenești, însă în realitate acestea erau încălcate.
 deosebiri
Principala deosebire are la bază forma de guvernământ statului. Conform Constituției din 1938,
România era Regat iar denumirea statului în Constituția din 1948 era Republica Populară Română.
Revenirea la democraţie în 1989, a determinat necesitatea adoptării unei noi Constituţii.

Adoptată de Adunarea Constituantă (21 noiembrie 1991) şi aprobată prin referendum de populaţie la
8 decembrie 1991, Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării
puterilor în stat şi a revenirii la pluripartidism.
Forma de guvernarea era republica condusă de un președinte.
Principalele instituţii sunt:
 Preşedintele:
- reprezintă puterea executivă;
- ales pentru patru ani, pentru cel mult două mandate;
- are rolul de mediator între puterile statului şi de garant al respectări Constituţiei de către
acestea;
- este comandantul suprem al armatei;
- încheie tratate;
- promulgă legile;
- conferă decoraţii;
- acordă grațieri.
81
 Guvernul:
- reprezintă puterea executivă;
- este alcătuit din rândul partidului sau alianţei care câştigă alegerile parlamentare;
- este format din prim-ministru, miniştrii, alţi membrii;
- se supune controlului Parlamentului;
- adoptă hotărâri şi ordonanţe.
 Parlamentul:
- reprezintă puterea legislativă;
- are o structură bicamerală (Adunarea Deputaţilor și Senat);
- este ales pentru patru ani prin vot universal;
- adoptă legile, bugetul de stat, controlează guvernul, poate deschide anchete.
 Justiţia:
- reprezintă cea de a treia putere în stat;
- este independentă faţă de puterea legislativă şi cea executivă;
- este reprezentată de judecătorii şi Curtea Supremă de Justiţie.
Conform Constituției a fost instituită funcția de Avocat al Poporului pentru apărarea drepturilor și
libertăților cetățenești. Curtea Constituțională veghea asupra constituționalității legilor.
În condițiile desfășurării procesului de aderare la NATO și a celui de integrare europeană, Constituția
din 1991 a fost revizuită în 2003, pentru a fi în concordanță cu noile realități. Articolele revizuite au fost supuse
aprobării națiunii prin referendum (18 octombrie 2003).
Una dintre noile hotărâri era ca mandatul președintelui României să se mărească de la 4 la 5 ani.
În Romania, executivul (Guvernul) depinde atât de Parlament, de Președinte, cât si Primul-ministru,

astfel :
– Președintele este ales direct de către cetățeni;
– Prim-ministrul este propus de Președinte și este validat de Parlament;
– Guvernul este propus de Prim-ministru și numit de Președinte;
Primul-ministru este șeful guvernului, împărțind totuși puterea executivă cu Președintele statului.
Acesta din urmă are atribuțiuni importante mai ales în domeniul politicii externe, de apărare și celei de
securitate.
Încheiere eseu...
În concluzie putem afirma că istoria constituțională a României a fost influențată de de evoluția

societății românești și, în același timp a avut un rol important în dezvoltarea acesteia.
Constituțiile au fost necesare pentru că au permis democratizarea societății. Astfel s-a trecut de la
votul cenzitar la cel universal, s-au extins drepturile și libertățile cetățenești, Constituția din 1923 referindu-se la
egalitaea cetățenolor indiferent de sex, religie, etnie etc.
În acelși timp adoptarea unei constituții nu garantează existența unui regim democratic. Drept dovadă,
între anii 1938-1989, în România au existat regimuri autoritare și totalitare iar constituțiile adoptate în această
perioadă (1938, 1948, 1952, 1965) au legitimat aceste regimuri.
82
100 DE SARCINI DE LUCRU
SECOLUL XX ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM. IDEOLOGII ȘI PRACTICI POLITICE ĂN ROMÂNIA

ȘI ÎN EUROPA
1. Menționați o deosebire între regimurile totalitare de stânga și cele de dreapta.
2. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în perioada interbelică, în Europa,
au funcționat practici politice democratice.
3. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în Europa secolului al XX-lea
sistemele de guvernare au avut caracteristici democratice.
4. Menționați o asemănare între modurile de exercitare a puterii în regimurile extremiste.
5. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia regimul comunist din URSS și-a
consolidat poziția prin măsuri totalitare.
6. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia modelul stalinist a fost aplicat și în
alte țări din Europa.
7. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia modelul politic creat în Rusia la
începutul secolului al XX-lea a fost aplicat și în alte țări din Europa în perioada potbelică.
8. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia regimurile totalitare au
reprezentat o realitate a secolului al XX-lea.
9. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia regimurile totalitare au
reprezentat o caracteristică a Europei în a doua jumătate a secolul al XX-lea.
10. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia cultul personalității este o
caracteristică a regimurilor totalitare.
ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR
11. Menționați un motiv pentru care istoricii occidentali au abordat problema romanității românilor.
12. Prezentați doi istorici străini care au abordat problema romanității românilor.
83
13. Prezentați doi istorici români care au abordat problema romanității românilor.
14. Prezentați doi istorici români din Epoca Modernă care au abordat problema romanității românilor.
15. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia politizarea romanității românilor a
avut la bază interese legate de dominația unor state asupra spațiului românesc.
16. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în perioada comunismului,
influența slavă a fost exagerată.
17. Formulați un punct de vedere referitor la rolul romanității românilor în scrierile istoricilor și susținerea
acestuia printr-un fapt istoric relevant.
18. Menționați o asemănare între modurile în care afost abordată romanitatea românilor de către
umaniștii italieni, respectiv, de către cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea.
19. Menționați o asemănare între modurile în care afost abordată romanitatea românilor de către
Dimitrie Cantemir, respectiv, de către reprezențanții de seamă ai Școlii Ardelene.
20. Prezentați pe scurt trei teorii istoriografice cu privire la formarea poporului român.
AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC (SECOLELE IX-XIII)
21. Menționați patru caracteristici ale autonomiilor locale românești.
22. Menționați o caracteristică a spațiului românesc în perioada secolelor IX-XIII.
23. Menționați două caracteristici la autonomiilor locale de la sud de Carpați.
24. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia statele medievale extracarpatice
s-au întemeiat într-un context extern favorabil.
25. Menționați o asemănare în procesul de constituire a statelor medievale românești.
26. Menționați o asemănare în procesul de constituire a statelor medievale românești extracarpatice.
27. Menționați o asemănare în procesul de constituire a statelor medievale românești extracarpatice și a

statului medieval întemeiat între Dunăre și Marea Neagră.
28. Menționați deosebiri în procesul de constituire a statelor medievale românești.
29. Prezentați comparativ tradiția „descălecatului” în teritoriile de la sud și de la est de Carpați.
84
30. Menționați o deosebire în ceea ce privește întemeierea Țării Românești respectiv a Moldovei.
31. Menționați o deosebire între cele două „descălecate” de la est de Carpați.
32. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia autonomiile locale au contribuit la
constituirea statelor medievale românești.
33. Menționați o caracteristică a spațiului românesc est-carpatic în secolul al XIV-lea.
34. Prezentați două fapte istorice referitoare la Transilvania în Evul Mediu.
35. Prezentați două fapte istorice referitoare la Țara Românească în Evul Mediu.
36. Prezentați două fapte istorice referitoare la Moldova în Evul Mediu.
37. Menționați o asemănare între obținerea independenței Tării Românești, respectiv, a Moldovei față de
Regatul Maghiar.
38. Menționați o caracteristică a instituției centrale în secolul al XIV-lea.
39. Menționați o caracteristică a instituției centrale în secolul al XVI-lea.
40. Menționați o caracteristică a instituției centrale în secolul al XVIII-lea.
41. Caracterizați relația dintre Domnie și Biserică aducând două exemple în acest sens.
SPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI CONFLICT ÎN EVUL MEDIU ȘI LA ÎNCEPUTURILE

MODERNITĂȚII
42. Menționați o caracteristică a acțiunilor diplomatice din spațiul românesc în Evul Mediu.
43. Menționați o caracteristică a acțiunilor militare din spațiul românesc în Evul Mediu.
44. Menționați o asemănare între două acțiuni politico-diplomatice încheiate de Țările Române în sec.XV-
XVI.
45. Menționați o asemănare între două acțiuni politico-militare desfășurate în Țările Române în sec.XIV-
XVI.
46. Prezentați două acțiuni militare la care au participat domnitorii români în Evul Mediu.
47. Prezentați două acțiuni diplomatice încheiate de domnitorii români în Evul Mediu.
48. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia un domnitor ca reprezentant al
instituției centrale, se implică în relațiile internaționale din secolul al XVI-lea, prin acțiuni diplomatice.
85
49. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia un domnitor ca reprezentant al
instituției centrale, se implică în relațiile internaționale din secolul al XVI-lea, prin acțiuni militare.
50. Menționați o asemănare între relațiile diplomatice ale domnotorilor români la sfârșitul Evului Mediu.
51. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia diplomația domnitorilor români se
integrează în relațiile internaționale la începutul modernității.
STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (SEC. XVIII-XX) /
ROMÂNIA ȘI CONCERTUL EUROPEAN; DE LA „CRIZA ORIENTALĂ” LA MARILE ALIANȚE ALE SECOLULUI XX
52. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia unele proiecte politice românești
din secolul al XIX-lea au vizat constituirea statului român modern.
53. Menționați o asemănare și o deosebire între două proiecte politice românești din prima jumătate a
secolului al XIX-lea.
54. Menționați o caracteristică a documentului „Cererile norodului românesc”.
55. Menționați o asemănare între domniile lui Grigore Dimitrie Ghica, respectiv, Ioniță Sandu Sturdza.
56. Menționați o asemănare între programele revoluționare pașoptiste.
57. Menționați o asemănare între două programe revoluționare pașoptiste.
58. Menționați o deosebire între două programe revoluționare pașoptiste.
59. Menționați o asemănare între două fapte istorice desfășurate în spațiul românesc, în perioada 1821-
1848.
60. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia proiectele politice din secolele al-
XVIII și al XIX-lea au contribuit la realizarea statului român modern.
61. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia problema românească devine o
problemă europeană în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
62. Menționați o asemănare între statutul politico-juridic pe care l-au avut Principatele Române după
încheierea Tratatului de pace de la Adrianopol (1829) și cel prin Tratatul de pace de la Paris (1856).
63. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia statul român modern s-a realizat
într-un context extern favorabil.
86
64. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia statul român modern s-a realizat
într-un context intern favorabil.
65. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia statul român modern s-a
consolidat în perioada celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
66. Menționați o asemănare între două măsuri de politică internă adoptate în statul român modern, în
primul deceniu după constituirea acestuia.
67. Menționați o caracteristică a vieții politice românești în timpul domniei lui Carol I.
68. Menționați o caracteristică a statului român modern înainte de momentul istoric 9 mai 1877.
69. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, România s-a implicat în „criza orientală”.
70. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, România s-a implicat în relațiile internaționale.
71. Menționați o asemănare între două prevederi ale Tratatelor de la San Stefano și Berlin.
72. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia implicarea României în relațiile
internaționale, de la „criza orientală” la marile alianțe ale secolului al XX-lea a fost una favorabilă ei.
73. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia o măsură de politică internă luată
de regele României la sfârșitul secolului al XIX-lea avea menirea de a aduce echilibru în viața politică
românească.
74. Menționați un obiectiv principal al politicii externe românești în perioada interbelică.
75. Menționați o caracteristică a ultimilor 2 ani ai domniei regelui Carol II.
76. Menționați o deosebire între sistemul partidelor politice la sfârșitul secolului al XIX-lea și cel din
perioada interbelică.
87
ROMÂNIA POSTBELICĂ. STALINISM, NAȚIONAL-COMUNISM ȘI DISIDENȚĂ ANTICOMUNISTĂ
ROMÂNIA ÎN TIMPUL „RĂZBOIULUI RECE”
77. Prezentați două măsuri prin care comuniștii și-au consolidat puterea aplicând modelul stalinist în
economie.
78. Menționați o asemănare între două practici politice adoptate în România în timpul perioadei staliniste.
79. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia PCR și-a creat mecanisme
eficiente de menținere a puterii.
80. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia România s-a încadrat în structurile
militare create de URSS cu statele vecine.
81. Argumentați printr-un fapt istoric relevant afirmația conform căreia România s-a încadrat în structurile
economice create de URSS cu statele vecine.
82. Prezenați un fapt istoric relevant din perioada stalinistă în ceea ce privește politica externă a României
și o urmare în plan intern a acestuia.
83. Menționați o asemănare între demersurile politice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în raport cu URSS.
84. Menționați o asemănare între demersurile politice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din ultimii ani de
viață în raport cu URSS.
85. Prezentați două măsuri prin care Nicolae Ceaușescu și-a consolidat puterea în stat după vizitele din
China și Coreea de Nord.
86. Menționați o asemănare între măsurile luate de cei doi lideri ai regimului politic existent în România în
perioada posbelică privind relațiile cu URSS.
87. Prezentați două demersuri politice ale lui Nicolae Ceaușescu în raport cu URSS.
88. Menționați o diferență în ceea ce privește demersurile politice ale celor doi lideri ai regimului politic
existent în România în perioada posbelică privind relețiile cu URSS.
89. Prezenați un fapt istoric relevant din perioada național-comunistă în ceea ce privește politica externă a
României și o urmare a acestuia.
88
CONSTIȚUȚIILE ROMÂNIEI
90. Menționați o asemănare în ceea ce privește actele cu valoare consțituțională.
91. Menționați o deosebire între Convenția de la Paris și Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris.
92. Menționați două asemănări și două deosebiri între Constituția din 1866 și Constituția din 1923.
93. Menționați o asemănare și două deosebiri între Constituția din1923 și Constituția din 1938.
94. Menționați două asemănări și o deosebire între Constituția din 1938 și Constituția din 1948.
95. Menționați o asemănare și două deosebiri între Constituția din 1948 și Constituția din 1965.
96. Menționați o asemănare și două deosebiri între Constituția din 1952 și Constituția din 1965.
97. Menționați o asemănare între Constituția din 1866 și Constituția din 1991.
98. Menționați o asemănare între Constituțiile din 1866, 1923 și 1991.
99. Menționați o asemănare între Constituțiile din 1866, 1923 și 1938.
100. Menționați o asemănare între Constituțiile din 1938, 1948, 1952 și 1965.
89

Bac Istorie 2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bac Istorie 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BAC ISTORIE PROF.

SECOLUL XX ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM.

Forme ale democraţiei (doctrine politice)

Conservatorismul este o doctrină politică apărută ca o reacţie la liberalism. Fondatorul doctrinei

 Etapele democrației în sec. XX:

Democraţia a fost reconstruită pe baza pluralismului şi a liberalismului, pe baza principiului separării

Trăsături specifice ale regimurilor democratice (practici politice democratice)

Din ce cauză au apărut regimurile totalitare?

- nemulțumirile și frustrările provocate de tratatele de pace semnate în cadrul Conferinței de Pace de la

Principalele idei preluate din ideologia marxistă au fost:

- lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii;

- ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi;

Practici politice in timpul lui Lenin:

Stalin (1924-1953) a intensificat toate aceste practici:

Erodarea regimului comunist:

Regimurile totalitare de dreapta au apărut în perioada interbelică.

- naționalismul (fundamentat pe ideea trecutului glorios al statului; în discursurile sale, Mussolini

Democrație și totalitarism în România

- 1918-1938 – regim politic democratic; România era o monarhie constituțională;

- 1938-1940 – monarhia autoritară a lui Carol II;

- 1940-1944 – dictatura militară impusă de generalul Ion Antonescu;

- 1944-1947 – regim pseudo-democratic;

- 1947-1989 – regim totalitar comunist;

- 1989 – revenirea la democrație.

- legionarii, promovau: antisemitismul, anticomunismul, misticismul, violența, ura și intoleranța și

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Romanitatea este elementul esențial al unității lingvistice și culturale a poporului român.

Prin romanitatea românilor se înțelege:

- descendența romană a acestora;

Despre etnogeneza românilor...

- daci și romani (coloniști și veterani);

 prin romanizarea geto-dacilor;

 la nord și la sud de Dunăre (spațiul carpato-danubiano-pontic și Peninsula Balcanică);

Subiectul romanității românilor a stârnit interes încă din Evul Mediu.

Românii sunt menţionaţi, între altele în :

Alte izvoare medievale timpurii care îi menționează pe români sunt:

În sec. XVII-XVIII, unitatea, continuitatea și romanitatea românilor constituie baza preocupărilor

Dimitrie Cantemir, afirma în „Hronicul romano-moldo-vlahilor” originea pur romană a românilor

Politizarea ideii romanității românilor

Începând cu sec. XVI, romanitatea românilor devine o problemă politică

Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi

Precursori ai lui Sulzer...

Contraargumente privind teoria roesleriană:

- în nici un teritoriu ocupat, romanii nu au exterminat populația autohtonă;

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor moderni și contemporani

Reprezentanții romantismului, nu au insistat aupra ideii că dacii ar constitui elementul fondator al

În perioada comunistă istoriografia despre romanitatea românilor a cunoscut denaturări și exagerări

AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

Formațiuni prestatale românești (sec.IX-XIII)

- în interiorul arcului carpatic (Transilvania și Banat) – formațiuni menționate în „Gesta Hungarorum”

- între Dunăre și Marea Neagră (Dobrogea):

Întemeierea statelor medievale românești

- invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe actualul teritoriul al României;

Factorii interni care au favorizat formarea statelor medievale extracarpatice:

- viata economică prosperă;

Factori externi cu rol în crearea statelor medievale extracarpatice:

Voievodatul în Transilvania (sub cucerirea maghiară până în 1541):

 autonomie = dreptul recunoscut de autoconducere și autoadministrare a unui teritoriu prin organisme

SPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI CONFLICT

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Iancu de Hunedoara (1441-1456)

Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476)

Ștefan cel Mare (1457-1504)

Mihai Viteazul (1593-1601)