B.

OAMENII, SOCIETATEA ȘI LUMEA IDEILOR

B.1. SECOLUL al XX-lea ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM.
IDEOLOGII ȘI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA ȘI EUROPA.

Secolul al XX-lea este cunocut în istorie sub denumirea de secolul extremelor, deoarece a
fost marcat deopotrivă de democrație, dar și de totalitarism. În sec. al XX-lea au existat atât
ideologii democratice (liberalismul, conservatorismul, socialismul), cât și totalitare (fascism,
marxism-leninism).
Formele de guvernământ sunt monarhia și republica, iar regimurile politice sunt: liberale
(democratice), autoritare (puterea e deținută nedemocratic de o persoană sau de un grup,
executivul are atribuții mai mari și se formează partidul unic) și totalitare (controlul asupra vieții
politice, economico-sociale și personale; represiunea care anihilează adversarii politici;
încălcarea drepturilor omului).
Ideologia politică se referă la ideile, credințele și atitudinile despre regimul politic.
Doctrina politică este similară ideologiei, fiind subordonată acesteia (e instrumentul prin care o
ideologie e pusă în practică).
Liberalismul ca ideologie are la bază promovarea libertăților, egalitatea șanselor,
promovarea intereselor individului, interventia minima a statului in economie..
Conservatorismul promovează păstrarea tradițiilor, păstrarea ordinii sociale și ierarhie
naturală în cadrul societății.
Socialismul susține apărarea claselor salariate și redistribuția veniturilor în favoarea celor
lipsiți de proprietate, interventia statului in economie.
Ideologiile totalitare propun o nouă ordine socială, vizează formarea unui om nou și
sunt universaliste. Comunismul este o ideologie de extremă stângă care are la bază ideile
marxist-leniniste și se caracterizează prin existența poliției politice, anihilarea opoziției,
încălcarea drepturilor omului, centralizarea economiei, formarea omului nou. Fascismul este o
ideologie de extremă dreapta, caracterizată prin naționalism exagerat, idei anti-democratice, idei
anti-comuniste, antisemitism și corporatism.
REGIMURI DEMOCRATICE
Termenul democrație provine din Antichitate, din limba greacă, de la demos (popor) și
kratos (putere), definind puterea ca aparținând poporului suveran. Democrația modernă are la
bază ideile iluministe (sec. al XVIII-lea), conform cărora oamenii se nasc egali și au drepturi
inviolabile.
Democrația se caracterizează prin separarea puterilor în stat, respectarea drepturilor
omului, pluripartidism, alegeri libere și vot universal, organizarea pe baza unei constituții.
Principii ale regimului democratic sunt: principul separării puterilor în stat, principiul
suveranității poporului, principiul reprezentativității, principiul pluripartidismului, principiul
respectării drepturilor și libertăților.
Practici politice democratice:
- organizarea periodică de alegeri libere pe baza votului universal
- respectarea principiului separării puterilor în stat
- garantarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului care sunt înscrise în
constituții
 Regimurile politice democratice au avut o evoluție sinuoasă în secolul al XX-lea. După
Primul Război Mondial, regimurile democratice s-au menținut în statele în care democrația era
suficient de consolidată (Franța, Marea Britanie, SUA, Danemarca, Suedia, Norvegia) ori s-au
instaurat în unele state noi formate (Cehoslovacia).
În Marea Britanie, după 1918, un rol important au avut Partidul Conservator și Partidul
Laburist. Regimul este monarhia de tip constituțional, principiul fiind regele domnește, dar nu
guvernează. Un rol important îl joacă prim-ministrul, având puteri extinse în plan executiv. S-au
remarcat conservatorul Winston Churchill (1940-1945, 1951-1955) și Margaret Thatcher (prim-
ministru conservator care s-a impus în anii *80 prin acțiuni de consolidare a economiei, prin
privatizarea unor întreprinderi).
În Franța a existat un regim democratic de tip republican. În perioada interbelică, viața
politică a cunoscut o perioadă de instabilitate. După Al Doilea Război Mondial a fost dată o nouă
Constituție care punea bazele unui regim parlamentar. Puterea președintelui a fost consolidată în
timpul lui Charles de Gaulle (1959-1969). În 1962 a fost dată o reformă constituțională prin care
se stabilea ca președintele Franței să fie ales de cetățeni prin vot universal. În timpul
președintelui Francois Mitterand (1981-1995) a fost introdus principiul coabitării unui președinte
cu un prim-ministru de orientări politice diferite.
În Germania, după Primul Război Mondial a fost instaurat un regim politic democratic
parlamentar, cunoscut sub numele de Republica de la Weimar, organizat pe baza Constituției de
la Weimar (1919). Democrația a luat sfârșit în ianuarie 1933, când Hitler a fost numit cancelar
german, după ce Partidul Nazist a câștigat alegerile. După Al Doilea Război Mondial, s-au
constituit două state germane: RDG (stat comunist) și RFG (stat democratic). După prăbușirea
comunismului (1989), în timpul cancelarului Helmuth Kohl, a avut loc reunificarea Germaniei
(octombrie 1990).
România avea regim democratic din anul 1866, când a fost dată prima constituție
organizată după principii liberale. Democrația a fost consolidată după Marea Unirea din 1918,
prin reforme (legea electorală din 1918 introducea votul universal, acordat cetățenilor care au
împlinit 21 ani, cu excepția femeilor, magistraților și militarilor). La baza democrației interbelice
s-a aflat Constituția din 1923. Regimul democratic s-a degradat după anul 1934, în timpul lui
Carol al II-lea (1930-1938; 1938-1940) care a introdus un regim autoritar în anul 1938.
REGIMURI AUTORITARE
În contextul crizei economice mondiale (1929-1933), multe state au căzut pradă
autoritarsimului (dictatura lui Salazar introdusă în Portugalia în 1932, dictatura lui Franco în
Spania în 1936, dictatura lui Carol al II-lea – Romînia, 1938).
Carol al II-lea (1930-1938;1938-1940) a urmărit instaurarea unui regim autoritar. În 1937
au avut loc alegeri la care niciun partid nu a obținut 40% din voturi pentru a ajunge la guvernare.
În această situație, Carol al II-lea a numit guvernul Octavian Goga, pregătind trecerea la dictatură
regală. În februarie 1938 a numit guvernul condus de patriarhul Miron Cristea, a dizolvat
partidele, formând Frontul Renașterii Naționale, a dat o nouă Constituție, a introdus cenzura și
starea de asediu. Era introdusă dictatura regală.
REGIMURI TOTALITARE
Totalitarismul reprezintă forma de organizare și funcționare a societății în care statul
controlează toate aspectele vieții. Principiile politice specifice totalitarismului sunt: subordonarea
totală a intereselor cetățenilor față de interesul statului; principul partidului – stat (puterea
politică este exercitată de un singur partid politic); principiul propagandei
Practici politice: lichidarea oricărei forme de opoziție; cultul personalității; încălcarea drepturilor
omului.
Sunt cunoscute totalitarismul de stânga (comunism) și totalitarismul de dreapta (fascism).
Cele Doua Războaie Mondiale au stat la originea aparțtiei si proliferării mișcărilor și regimurilor
totalitare. După 1918 au apărut mișcări politice fasciste, mai întâi în țările învinse în Primul
Război Mondial: Germania, Ungaria sau Bulgaria, ori nemulțumite - ca Italia - de beneficiile
teritoriale și politice obținute în urma conflictului. Din cauza revizionismului și datorită crizei
economice mondiale (1929-1933), democrația a intrat în declin și în Europa a avut loc
ascensiunea fascismului în anii *30.
După cucerirea puterii în Rusia de către bolșevici în 1917, au apărut numeroase partide
comuniste, însă până în 1945 doar în două țări (Uniunea Sovietică și Mongolia) au existat
regimuri comuniste.
Comunismul – este o ideologie de extremă stânga care are la bază ideile marxist-
leniniste. Susține teoria „luptei de clasă” și dictatura proletariatului, având ca obiectiv
desființarea proprietății private.
Rusia: In luna februarie a anului 1917, Rusia era afectată de sărăcia generalizată și de
infrângerile de pe front. In aceste conditii, a izbucnit revoluția. Țarul Nicolae al II-lea a abdicat și
a fost proclamată republica. Bolșevicii, conduși de V.I. Lenin, au declanșat acțiunile pentru
preluarea puterii, realizată prin lovitura de stat din toamna lui 1917, de la Petrograd. Revoluția
din Octombrie este considerată actul de naștere al statului sovietic. Intre 1918-1921 s-a
desfășurat un război civil intre partizanii vechiului regim (albii) si sustinatorii bolșevicilor (roșii).
În 1922 a fost proclamată Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și toate domeniile de
activitate au fost organizate conform conceptiei lui Lenin (1917-1924), expuse in Tezele din
Aprilie 1917. Inca de la preluarea puterii, teroarea a fost instituita in stat. Orice forma de opozitie
a fost desființată, fiind interzisa funcționarea tuturor partidelor, in afara celui comunist (bolșevic)
rus numit Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. In 1917 a fost creata si poliția politică a
regimului, cunoscută sub numele de CEKA, apoi NKVD si KGB. Statul si-a impus controlul in
economie, prin naționalizarea intreprinderilor. Proprietatea privată a fost inlocuita cu cea de stat
sau colectivă.
Teroarea asupra populatiei s-a intensificat in perioada in care s-a aflat la conducere Iosif
Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizata si planificata rigid.
Din 1929 s-a trecut la colectivizarea fortata a agriculturii (careia i-au cazut victime milioane de
tarani care nu vroiau sa-si cedeze pamantul in gospodariile de stat sau colective), in paralel cu
industrializarea fortata si planificarea productiei prin planurile cincinale. Opozantii politici fie au
fost executati, fie li s-au inscenat procese in urma carora au fost trimisi la inchisoare sau in
lagarele de munca fortata care formau GULAG-ul, unde au murit milioane de oameni. Marea
Teroare s-a desfasurat din ordinul lui Stalin intre anii 1936-1939, i-au cazut victime oameni din
randul tuturor categoriilor sociale si profesionale. In acelasi timp, cultul personalitatii lui Stalin a
capatat proportii fara precedent, presa era cenzurata sever, iar intreaga creatie culturala se gasea
in slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice si ale dictatorului.
După Al Doilea Război Mondial, modelul stalinist din URSS a fost impus în statele din
estul și sud-estul Europei, intrate sub influență sovietică (Albania, Iugoslavia, Cehoslovacia,
Polonia, RDG, Ungaria, România, Bulgaria). Între democrație și comunism a izbucnit un război
ideologic numit Războiul Rece (1947-1991), un conflict între SUA și URSS, între NATO (1949)
și Pactul de la Varșovia (1955). Au avut loc revoluții anticomuniste în Ungaria (1956) și
Cehoslovacia (1968), înăbușite prin intervenția Pactului de la Varșovia.
 Dupa moartea lui Stalin, în URSS a urmat la conducere Nikita Hrusciov care a dezvaluit
in 1956 crimele comise din ordinul lui Stalin si a condamnat cultul personalitatii acestuia, fara ca
esenta regimului sa fie modificata.
In 1985 la conducerea URSS a fost numit Mihail Gorbaciov care a inceput o politica de
reforme (perestroika) și deschidere (glasnost). In anul 1989 comunismul s-a prabusit in Europa,
iar in 1991 s-a destramat URSS.
Fascismul este o ideologie de extrema dreapta, caracterizata prin nationalism exagerat,
idei anticomuniste, idei antidemocratice, antisemitism și corporatism.
In Italia, fascismul a aparut dupa Primul Razboi Mondial. Aceasta era sustinut atat de populatia
debusolata de razboi si de saracie, cat si de multi industriasi si bancheri, care sperau ca noua
formatiune politica sa reprezinte o contrapondere efiecienta la ideile comuniste. Fascismul a
imbracat in Italia forma corporatista. Acesta preconiza o societate organizata in grupuri
profesionale, numite corporatii. Fascistii au pus mare accent pe nationalism si pe promisiunile de
restaurare a „onoarei nationale”. In statul corporatist nu primau interesele individului, ci cele ale
corporatiei din care făcea parte. Regimul fascist a fost instaurat in Italia de Benito Mussolini prin
“Marșul asupra Romei” din 1922, determinandu-l pe regele Victor Emanuel al III lea, care se
temea de tulburari sociale, sa demita guvernul si sa accepte numirea lui Mussolini ca prim
ministru. O luna mai tarziu Parlamentul ii acorda puteri depline, iar in urma alegerilor din aprilie
1924 Camera Deputatilor a devenit majoritar fascista, asigurandu-i lui Mussolini controlul total.
Acesta a interzis orice forma de opozitie, ca si toate organizatiile care nu erau fasciste (partide,
sindicate). Partidul National Fascist a devenit formatiune politica unica. Adversarii politici ai
regimului au avut de infruntat represiunea POLITIEI POLITICE numită „OVRA” si rigorile
tribunalului special care stabilea ani grei de inchisoare impotriva adversarilor politici. Regimul
fascist era sprijinit si de organizatii paramilitare precum Camasile Negre. Mussolini a introdus
cultul personalității, proclamandu-se „Il Duce” . Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al
Doilea Razboi Mondial a determinat scaderea popularitatii lui Mussolini. A fost inlaturat de la
putere in 1943.
Nazismul ca ideologie a fost fundamentat de Adolf Hitler in lucrarea „Mein Kampf”
(Lupta mea-1925). La baza acestei ideologii au stat nationalismul exacerbat, rasismul si
antisemitismul. Nazistii au pus mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a
onoarei nationale. Hitler urmarea crearea unui imperiu (Reich) care sa-i cuprinda pe toti
germanii. Expansiunea germana era justificata prin nevoia de „spatiu vital” pentru rasa ariana,
considerata superioara. La polul opus se aflau evreii, considerati vinovati de toate relele societatii
si, de aceea, nazistii sustineau eliminarea lor prin exterminare.
Prin propaganda abila, valorificand nemultumirile populatiei fata de greutatile din timpul Marii
Crize Economice, Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani condus de Adolf Hitler, a
castigat alegerile pentru Reichstag. Ca urmare a rezultatelor alegerilor, in ianuarie 1933
presedintele Hindenburg l-a numit cancelar pe Adolf Hitler. Avand majoritatea in Parlament,
Hitler a obtinut puteri dictatoriale, in martie 1933. Acest fapt semnifica sfarsitul Republicii de la
Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele masuri luate de Hitler au vizat
adversarii politici. Toate partidele au fost scoase in afara legii (cu exceptia partidului National
Socialist numit Partidul Nazist – partid unic) și miscarea sindicala a fost distrusa. In 1934, dupa
moartea presedindelui Hindenburg, Hitler a preluat si atributiile acestui, proclamandu-se Fuhrer.
Toti germanii au fost inregimentati in organizatii controlate de Partidul National-Socialist al
Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii (care a inlocuit sindicatele) sau tineretul Hitlerist
(Hitlerjugend). Presa a fost cenzurata, cultura subordonata regimului, propaganda in favoarea
regimului facandu-se prin publicatii, radio, cinematografe. Temuta politie politica a regimului –
Gestapo - supraveghea orice activitate. Regimul national-socialist a transformat antisemitismul
in politica de stat. Pana la sfarsitul anului 1934 cei mai multi avocati, medici, profesori si
functionari evrei si-au pierdut slujbele sau dreptul de a-si practica meseriile. Prin legile de la
Nurnberg din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile si politice in cadrul statului
german. Crimele naziste impotriva evreilor s-au inmultit, asa cum s-a intamplat in „Noaptea de
Cristal” (9/10 noiembrie 1938) cand multi dintre ei au fost ucisi. In timpul celui de-al Doilea
Razboi Mondial, in ianuarie 1942 regimul hitlerist a hotarat sa aplice solutia finala impotriva
evreilor. Astfel a inceput drama Holocaustului, fiind ucisi aproximativ 6 milioane de evrei, in
lagare de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek. Holocaustului i-au
căzut victime cca. 6 milioane de evrei.
Ideologii și practici politice în România
Sistemul politic românesc la începutul sec. al XX-lea a avut la bază Constituția din 1866.
România era monarhie constituțională sub conducerea lui Carol I (1866-1914). Democratia
romaneasca era limitata de participarea redusa a cetatenilor la viata politica, fiind menținut votul
cenzitar. La începutul sec. XX existau două partide politice:
- Partidul Național Liberal (1875) – reprezenta burghezia, fiind condus de
I.C.Brătianu, iar din 1909 de Ion I. C. Brătianu
- Partidul Conservator (1880) – reprezenta moșierimea, codus de Gh. Gr.
Cantacuzino
Cele două partide guvernau succesiv, conform rotativei guvernamentale, introdusă de Carol I
în 1895.

Liberalismul pune in centru societatii individul, sustine democratia si separarea puterilor in stat.
Liberalismul a fost promovat de Partidul National Liberal (format in 1875), care reprezenta
interesele burgheziei. Liberalii erau adeptii politicii prin noi înșine, considerand ca
industrializarea trebuie facuta prin forte proprii, fara patrunderea capitalului strain.

Conservatorismul este o doctrină care pune accent pe păstrarea valorilor tradiționale, având
politica pașilor mărunți, vizând o dezvoltare organică.

În perioada interbelică democrația a fost consolidată în România. Monarhia a fost

reprezentată de regele Ferdinand I (1914-1927), încronat la Alba-Iulia, la 15 octombrie 1922, ca
rege al tuturor românilor, ca urmare a Marii Uniri din 1918. Elementul fundamental pe care s-a
sprijinit democratia romaneasca in perioada interbelica a fost Constitutia din 1923. Democratia
romaneasca a cunoscut o evolutie fireasca in urma reformei electorale din 1918 prin care era
introdus votul universal pentru cetatenii de peste 21 de ani, cu exceptia femeilor, magistratilor si
a cadrelor militare. Drept urmare, țărănimea a devenit principala categorie de alegători,
democrația a fost consolidată și au apărut mai multe partide politice, trecându-se de la sistem
bipartid la pluripartidism.

Partidele democratice care au dominat scena politică au fost PNL și PNȚ.

PNL a guvernat în perioada 1922-1926; 1926-1928 (marea guvernare liberală) și 1933-1937.

Intre realizarile PNL se inscriu: Constitutia din 1923, legile de unificare (administrativa,
judecatoreasca, a invatamantului), legea primei electorale (1926 – prin care partidul care obținea
40 % din voturi ajungea la guvernare). În perioada interbelică s-a afirmat neoliberalismul,
doctrină care pune accent pe industrializare și considera Constituția din 1923 ca fiind actul de
naștere al neoliberalismului românesc. Teoreticieni ai neoliberalismului au fost Ștefan Zeletin și
Vintilă Brătianu.

PNȚ s-a format în 1926, sub conducerea lui Iuliu Maniu, prin fuziunea Partidului Țărănesc
(1918) a lui Ion Mihalache cu PNR (1881, Transilvania) a lui Iuliu Maniu. PNȚ a guvernat între
1928-1933, perioadă care coincide cu marea criză economică mondială, ceea ce a dus la
pierderea popularității partidului. Tărănismul pune accent pe dezvoltarea agriculturii,
pronunțându-se pentru crearea „statului țărănesc”, cea mai autentica expresie a democrației. nistii
Pornind de la conceptia potrivit căreia România trebuie sa ramana un stat preponderent agrar,
reprezentantii țăranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale, in special a
celor care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului., pronunțându-se pentru politica
„portilor deschise” față de capitalul străin. Unul dintre teoreticienii țărănismului a fost Virgil
Madgearu.

Extremismul de dreapta a fost reprezentat de mișcarea legionară. A. C. Cuza a infiintat

Liga Apararii National Crestine (1923). În 1927 a fost formată Legiunea Arhanghelului
Mihail, condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Mișcarea legionară promova naționalismul,
antidemocrația, anticomunismul, ura față de evrei și asasinatul politic (căruia i-au căzut victime
I.G.Duca, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga). In 1930 a luat nastere Garda de Fier. Interzisa in
1933 de guvernul liberal, mișcarea a reaparut pe scena politica sub numele de Patidul Totul
pentru Țara. La alegerile parlamentare din 1937, mișcarea legionară s-a situat pe locul al III lea,
cu 15,58 % din voturi.

Extrema stanga - Comunismul a fost reprezentat de Partidul Comunist din Romania,

infiintat in 1921. Comunistii apreciau ca Romania era o tara slab dezvoltata, in care agricultura
era principala ramura economica. PCR a fost scos in afara legii in 1924. Partidul Comunist din
Romania a reintrat in viata politica romaneasca la 23 august 1944. Pana in 1947 comunistii au
preluat, cu sprijinul armatei sovietice, intreaga putere, instaurand un regim totalitar, in care au
fost puse in practica tezele luptei de clasa si a dictaturii proletariatului.

În decembrie 1925 prințul moștenitor Carol a anunțat renunțarea la tron, declanșând criza
dinastică. La 4 ianuarie 1926 Paralamenul l-a proclamat moștenitor pe Mihai, fiul lui Carol.
După moartea lui Ferdinand I (1927), a început minoratul lui Mihai, conducerea fiind
încredințată unei Regențe (1927-1930), formată din prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și
Gh. Buzdugan. În 1930, în condițiile crizei economice mondiale și ascensiunii fascismului în
Europa, a avut loc restaurația carlistă, fiind încoronat rege Carol al II-lea (1930-1938, 1938-
1940). În 1938 Carol al II-lea a introdus un regim autoritar bazat pe Constituția din februarie
1938, a interzis partidele și a format Frontul Renașterii Naționale (partid unic), a introdus
cenzura și starea de asediu. În contextul celui de al Doilea Război Mondial (1939-1945), în vara
lui 1940 România a suferit pierderi teritoriale. În acest context, Carol al II-lea a abdicat
(septembrie 1940), încredințând puterea lui Ion Antonescu, iar rege devenind Mihai I (1940-
1947). Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, a format un guvern din legionari,
România devenind stat național-legionar (septembrie 1940). În ianuarie 1941 a avut loc
rebeliunea legionară, înăbușită de Antonescu care a trecut, apoi, la dictatură militară. În iunie
1941, din ordinul lui Antonescu, România a intrat în războiul antisovietic, ca aliată a Germaniei.
La 23 august 1944, Ion Antonescu a fost arestat și România a întors armele contra Germaniei.
Armata Roșie a URSS a venit în România și a început comunizarea țării, intrată în sfera de
influență sovietică conform acordului de procentaj din toamna lui 1944. La 6 martie 1945, cu
sprijin sovietic, a fost numit guvernul Petru Groza (primul guvern comunist), iar în 1946
comuniștii au preluat controlul Parlamentului, prin falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946.
Partidele istorice au fost interzise după înscenarea de la Tămădău (1947), iar la 30 decembrie
1947 regele Mihai I a abdicat și a fost proclamată Republica Populară Română. Începea
totalitarismului comunist, cu cele două etape:

- stalinismul lui Gh. Gheorghiu-Dej (1948-1965)

- național-comunismul lui N. Ceaușescu (1965-1989)

În decembrie 1989 a izbucnit revoluția anticomunistă, având ca rezultat revenirea la democrație.

B.2. CONSTITUȚIILE DIN ROMÂNIA

Constituția este legea fundamentală a unui stat care reglementează funcționarea acestuia în
toate compartimentele sale, forma de guvernământ, structurile și atribuțiile puterilor în stat, prevede
drepturile și libertățile cetățenești.
Necesitatea unei constitutuții s-a conturat în societatea românească în condițiile procesului de
modernizare de la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea, în contextul pătrunderii
ideilor Revoluției Franceze.
Un prim proiect de constituție, Constituția Cărvunarilor, elaborată în 1822 de Ionică Tăutu,
indica tendința introducerii sistemului modern de guvernare, bazat pe separarea puterilor în stat,
drepturi și libertăți, egalitate.
În anul 1828, Principatele Române (Moldova și Țara Românească) au intrat sub ocupația
militară rusă care a durat până în anul 1834. In această perioadă au fost redactate Regulamentele
Organice (1831, 1832)- acte cu rol de constituție. Regulamentele asigurau modernizarea
Principatelor. Domnitorul era ales pe viață, dintre marii boieri, de Adunarea Obștească
Extraordinară (formata din mari boieri). Se instituia separarea puterilor in stat: executivă (exercitata
de domn, ajutat de un sfat administrativ), legislativă (Adunarea Obștească), judecatorească (detinuta
de instante). Alte prevederi erau : modernizarea sistemului fiscal (introducerea impozitului unic);
reînființarea armatei naționale; modernizarea învățământului;
Emanciparea de sub protectoratul Rusiei, în urma războiului Crimeei (1853-1856), a avut
implicații și asupra cadrului constituțional al Principatelor Române. Reprezentantii puterilor garante
au redactat Convenția de la Paris (1858) care prevedea o unire trunchiată a Principatelor, sub
numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. La baza organizării Principatelor stătea
principul separării puterilor în stat. Fiecare principat urma să fie condus de câte un domnitor, ales pe
viață de Adunarea electivă. Singurele instituții comune erau Comisia Centrală (care elabora
proiectele de legi) și Înalta Curte de Casație și Justiție, ambele cu sediul la Focșani.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a reușit să transforme uniunea personală intr-o uniune reală,
să formeze primul guvern unic și primul Parlament unicameral. După lovitura de stat din 2 mai 1864,
Cuza a organizat un plebiscit prin care este aprobat un nou act constituțional - Statutul Dezvoltător
al Convenției de la Paris (1864). A menținut principiul separării puterilor în stat, dar a sporit
puterile domnitorului si s-au prevazut modificari in organizarea legislativului. Domnitorul era
singurul care avea inițiativă legislativă (legile fiind elaborate de Consilul de stat). Puterea legislativă
devenea bicamerala, fiind înființat Senatul.

Abdicarea lui Cuza la 11 februarie 1866 punea in pericol unirea. La 10/22 mai 1866, cu
sprijinul oamenilor politici, a sosit in țară principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a
depus jurământul, devenind domnitorul României. Începea perioada monarhiei. În noile condiții
istorice, era nevoie de un nou act fundamental al țării. S-a format Adunarea Constituantă care a
discutat proiectul de Constituție, acesta fiind un compromis între punctele de vedere ale liberalilor și
conservatorilor. Constituția era o necesitate, fiind cerută de noile condiții istorice și de modernizarea
societății.

La baza Constitutiei din 1866 s-a aflat textul legii fundamentale a Belgiei din 1831, cea mai
democratică constituție a vremii. Constituția României a fost sancționata și promulgata de domnitor,
iar la 1 iulie 1866 a fost publicată in Monitorul Oficial al României.
Constituția cuprindea opt titluri, referitoare la: numele și organizarea statului, drepturi și
libertăți, separarea puterilor în stat, prerogativele principelui.
Constituția avea caracter democratic/ liberal, având la bază principii precum: separarea
puterilor, guvernarea reprezentativă, suveranitatea națiunii.
Definirea statutului extern al țării a dat dovadă de îndrăzneală. Deși România plătea tribut
Imperiului Otoman, în Constituție nu se făcea nici o referire la statutul de dependență față de Poartă
și era proclamat oficial numele de România. Art.1 prevedea că „Principatele Unite Române
constituie un stat indivizibil sub numele de România”, iar art. 2 consemna ca ”Teritoriul
României era inalienabil”.
Ca forma de guvernământ, România era o monarhie constituțională ereditară. Se preciza
că la conducerea țării trebuie să se afle un domn străin dintr-o dinastie domnitoare in Europa, ai cărui
urmași vor moșteni tronul pe linie masculină, începând cu primul născut. Prerogativele domnului
erau: administrative (șeful statului), militare - comandantul armatei, numea și revoca miniștrii,
legislative - avea inițiativă legislativă, sancționa și promulga legile; avea drept de veto; financiare -
bătea monedă; conferea decorații; grația.
Principiul de bază al constituției era separarea puterilor în stat.
Puterea executivă: Constituția prevedea ca puterea executivă să fie împărțită intre domn și Guvern.
Domnul desemna prim-ministrul care își alegea cabinetul, pe care îl supunea aprobării principelui.
Puterea legislativa: Era impartita intre domn si Reprezentanta Nationala (Parlamentul) compusa din
Camera Deputatilor si Senat. Initiativa legislativa apartinea domnului si Parlamentului, care puteau
elabora proiecte de legi. Dupa ce erau aprobate in Parlament, proiectele de legi erau promulgate de
domn; acesta putea refuza promulgarea si retrimitea spre discutare proiectul respectiv, avand drept
de veto. Domnul putea dizolva Parlamentul cu conditia sa organizeze alegeri intr-un interval de
maximum o luna.
Puterea judecatoreasca: apartinea instantelor judecatoresti, in frunte cu Inalta Curte de Justitie si
Casatie.
Titlul al II lea (Despre drepturile romanilor) prevedea largi drepturi si libertati cetatenesti:
dreptul la libera asociere; libertatea persoanei si inviolabilitatea domiciliului; libertatea constiintei, a
cuvantului, a presei; proprietatea privata era declarata sacra si garantata de lege; se prevedea
dreptul la educatie, invatamantul primar fiind obligatoriu si gratuit.
 Exista si o discriminare cu privire la acordarea cetateniei romane si a tuturor drepturilor in
stat. Astfel, art. 7 stabilea că cetățenia era acordată doar creștinilor. In acest mod erau exclusi de la
exercitarea drepturilor politice evreii și turcii.
Votul era cenzitar, alegătorii fiind împărțiți în colegii electorale în functie de venitul pe care
îl aveau.
Constitutia din 1866 a fost modificata (amendată) in mai multe randuri:
1. oct. 1879 - este modificat art. 7, prin care era anulata interdictia obtinerii cetateniei romane de
catre cei de alta religie sau confesiune decat cea ortodoxa, in urma angajamentelor asumate de liderii
politici romani la Congresul de pace de la Berlin (1878); a fost o conditionare a recunoasterii
independentei Romaniei.
2. iunie 1884 - se introducea noua titulatura de Regat (România a fost proclamaă Regat în 1881).
A fost redus numarul colegiilor electorale și s-a extins dreptul de vot prin scaderea censului.
3. iunie 1917 - sunt votate proiectele de revizuire a Constitutiei privind acordarea votului universal
si realizarea reformei agrare

Dupa unirea cu Vechiul Regat al provinciilor românești Basarabia, Bucovina si Transilvania,

se punea problema adoptării unei noi Constitutii, pentru a reflecta noile condiții politice, economico
- sociale, etnice și instituționale. Devenise mai complexă și problema minorităților, apăruseră noi
confesiuni, iar prin tratatele de pace de la finele războiului România era obligată să le garanteze
drepturile. De asemenea, au fost date reforme (electorală în 1918 și agrară în 1921). Constituția a
fost votată de un Parlament cu o majoritate liberală. Ea a fost promulgată prin decretul din 28 martie
1923 de către regele Ferdinand I.
Constitutia din 1923 avea 138 de articole, cuprinse in 8 titluri, dar 76 dintre ele au fost
pastrate din vechea Constitutie, fara nici o modificare.
Spre deosebire de Constitutia din 1866 in care se accentua caracterul indivizibil al statului,
acum se insista asupra caracterului național al statului roman: Art.1 prevedea ca „Regatul Romaniei
este un stat national, unitar si indivizibil”.
Constituția avea caracter democratic, având la bază principii liberale: separarea puterilor
în stat, suveranitate, reprezentativitate, drepturi și libertăți.
Ca forma de guvernământ, România era o monarhie constituțională ereditară. Se preciza
că la conducerea țării trebuie să se afle un domn străin dintr-o dinastie domnitoare in Europa, ai cărui
urmași vor moșteni tronul pe linie masculină, începând cu primul născut. Prerogativele domnului
erau: era șeful statului, comandantul armatei, numea și revoca miniștrii, avea inițiativă legislativă,
sancționa și promulga legile; avea drept de veto; bătea monedă; conferea decorații; grația.
Principiul de bază al constituției era separarea puterilor în stat.
Puterea executivă: Constituția prevedea ca puterea executivă să fie împărțită intre domn și Guvern.
Puterea legislativa: Era impartita intre domn si Parlament compus din Camera Deputatilor si Senat.
Puterea judecatoreasca: apartinea instantelor judecatoresti, in frunte cu Inalta Curte de Justitie si
Casatie.
Constitutia din 1923 introducea controlul preventiv al constitutionalitatii legilor prin
Consiliul Legislativ.
Constituația prevedea largi drepturi si libertati cetatenesti: dreptul la libera asociere;
libertatea persoanei si inviolabilitatea domiciliului; libertatea constiintei, a cuvantului, a presei; se
prevedea dreptul la educatie, dreptul la opinie publica. Acorda drepturi inclusiv minoritatilor etnice.
Drepturile cetatenesti in general, ca si drepturile minoritatilor erau definite in conformitate cu noile
tendinte internationale, iar cele din urma si in functie de tratatele de pace de la Paris. Astfel, apare
precizarea impusa prin tratatele de pace: ”fara deosebire de origine etnica, de limba si de religie”. Se
garanteza libertatea presei, dar si responsabilitatea patronilor de publicatii si a jurnalistilor. Se
precizeaza ca Biserica Ortodoxa este biserica dominanta in stat, dar se acorda drepturi si celorlate
culte. In noua Constitutie dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca in 1866, ci este
nuanțat prin referirea la utilitatea socială. Astfel, bogațiile subsolului sunt declarate proprietate de
stat, iar căile de comunicație, apele si spatiul atmosferic sunt incluse in domeniul public.
Constitutia legifera introducerea votului universal pentru cetățenii de peste 21 de ani, cu
excepția femeilor, magistraților și militarilor.
Constitutia din 1923 a contribuit la consolidarea Marii Uniri și a statului român modern. Ea a
pus bazele cadrului democratic al vieții politice în România până în 1938.

In anii 30, o serie de tari din Europa (Italia fascista, Germania hitlerista) erau conduse de
regimuri autoritare sau dictatoriale. Regele Carol al II-lea (1930-1940) a urmarit sa instaureze un
regim monarhic autoritar. In urma crizei aparute in urma alegerilor din 1937, in care niciun partid nu
a reusit sa-si asigure majoritatatea, regele Carol al II-lea impune o noua constitutie la 20 februarie
1938. Ea a fost elaborata de Istrate Micescu, jurist al perioadei interbelice. Ea a fost adoptata prin
plebiscit. Noua Constitutie a fost promulgata de Carol al II-lea prin Decretul Regal din 27 februarie
1938, iar la o luna dupa aceea, regele avea sa suprime si partidele politice, inlocuite cu Frontul
Renasterii Nationale devenit Partidul Natiunii, pus sub conducerea regelui. Noua Constitutie
reprezenta un abuz, nu mai emana de la natiune, ci de la puterea executiva si nu fusese adoptata
potrivit procedurilor de revizuire a actului fundamental.
Prin Constitutia din 1938 se menținea separarea puterilor in stat, dar se producea o
concentrare a puterii in mainile regelui, care devenea capul statului, conform art. 30. Puterea
legislativa se exercita de catre rege prin Reprezentatiunea Nationala (Senat și Adunarea Poporului),
iar puterea executiva este incredintata tot regelui, care o exercita prin guvernul sau. Regele detinea
initiativa legislativa, Parlamentul fiind mult limitat in acest domeniu. De asemenea, putea convoca,
inchide, dizolva Parlamentul. In fapt, exercitiul puterilor constitutionale trecea in mainile regelui.
Romania devenea o monarhie autoritara, in care puterea nu mai emana de la națiune, ci de la
rege. Acesta era capul statului, era comandantul armatei, avea atribuții legislative, executive și
judecătorești, avea drept de veto absolut, putea dizolva Parlamentul, putea conduce prin decrete-legi.
România era stat unitar și indivizibil, iar forma de guvernământ era monarhie
constituțională ereditară.
Se aduceau importante modificări legislatiei electorale. Dreptul de vot era acordat cetățenilor
care au împlinit 30 de ani și erau știutori de carte. Se acorda, prin noua Constitutie, pentru prima
data in Romania, dreptul de vot pentru femei, fara sa fie insa eligibile (nu puteau fi alese). Prin
toate aceste modificari scădea numarul alegătorilor.
Drepturile și libertățile au fost restranse și au fost trecute mai intâi îndatoririle.

Regimul antonescian (1940-1944): presedintele Consiliului de Ministri (Ion Antonescu)

concentra toate puterile, devenind conducatorul statului, in vreme ce regele se afla intr-o pozitie
strict ceremoniala. Generalul Antonescu a mai detinut, in afara functiei legiferarii si guvernarii, si
dreptul de a incheia conventii si tratate (preluat din precedenta Constitutie de la seful statului) si
acela de a declara razboi si de a incheia pace. Regimul antonescian se caracterizează prin
guvernarea prin decrete-legi.
 Dupa 23 august 1944, s-a revenit la Constitutia din 1923. Majoritatea fortelor politice interne
au sustinut necesitatea revenirii tarii la cadrul democratic, dar tara noastra a fost ocupata de Armata
Rosie. Perioada cuprinsa intre 23 august 1944 si 30 decembrie 1947 a fost marcata de evolutii care
vor pregati instalarea totalitarismului comunist.

Constituția din 1948:

In conditiile ocupării țării de sovietici, a cuceririi puterii politice de comuniști și a înlăturării
monarhiei, s-a pus problema adoptării unei noi constituții. Ea a fost adoptată în aprilie 1948 și avea
ca model Constituția sovietică din 1936.
Constituția consfințea forma de guvernământ ca republică și noua titulatură a statului, de
Republica Populară Română. Articolul 1 consfintea că „Republica Populară Românaă este un
stat popular, unitar, independent și suveran”. O asemenea precizare avea un caracter
propagandistic, în condițiile în care Romania era, practic, o țară ocupată de sovietici.
Era desființat pluripartidismul, partid unic fiind Partidul Muncitoresc Român.
Teoretic, prin Constituție erau afirmate drepturi și libertăți (libertatea conștiintei și
libertatea religioasă, libertatea individuală a cetățeanului, libertatea presei, a cuvântului, a
întrunirilor, mitingurilor și manifestatiilor). Practic însă, toate afirmațiile aparent democratice nu
erau acoperite de garantarea acestor drepturi, care au fost încălcate sistematic în timpul regimului
comunist.
Votul era universal pentru toți cetățenii. Astfel, se acordau pentru prima dată, drepturi
depline femeilor. Dar Constitutia din 1948 avea si restrictii pe plan politic: nu aveau drept de vot
„persoanele interzise, lipsite de drepturi civile si politice si nedemne”, declarate ca atare de
organele in drept, conform legii. Pe baza acestei prevederi au fost privați de drepturi politice
numerosi cetateni, adversari ai regimului.
In articolul 3 se proclama principiul suveranității poporului: „In Republica Populara
Română întreaga putere de stat emana de la popor și apartine poporului”. Suveranitatea populară o
înlocuia pe cea națională.
Constitutia din 1948 nu mai prevedea principiul separarii puterilor in stat, intrucat
Marea Adunare Națională devenea „organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare
Romane”, deci legislativul si executivul se confundau. Prerogativele MAN erau: formarea
guvernului; modificarea Constitutiei; stabilirea atributiilor ministerelor; votarea bugetului; fixarea
impozitelor; deciderea consultarii poporului prin referendum.
Prezidiul MAN convoca Marea Adunare Nationala in sesiuni ordinare si extraordinare, interpreta
legile votate de MAN, exercita dreptul de gratiere si comuta pedepsele, conferea decoratiile si
medaliile Republicii Populare Romane, reprezenta Republica Populara Romana in relatiile
internationale, in intervalul dintre sesiunile Marii Adunari Nationale, numea si revoca ministri la
propunerea presedintelui Consiliului de Ministri; stabilea gradele militare, rangurile diplomatice, la
propunerea guvernului; ratifica sau denunta tratatele internationale.
Consiliul de Ministri avea rol executiv și administrativ și răspundea în fața MAN și Prezidiului
MAN.
Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale.
Puterea judecatoreasca era reprezentata de instantele de judecata si de Curtea Suprema, dar
independenta justitiei era practic desfiintata prin interventia factorului politic.
Constitutia din 1948 avea un titlu special numit „Structura social-economica”. Mijloacele
de producție, băncile puteau trece în proprietatea statului atunci când interesul general o cerea.
Aceasta prevedere deschidea calea naționalizărilor. Comerțul (intern și extern) era trecut sub
controlul statului.
Const. din 1948 a reprezentat instrumentul prin care s-a pregătit trecerea întregii
economii sub controlul statului.

Constitutia din 1952

Nu aducea modificari esentiale celei din 1948. Prevederile ei evidențiau intensificarea
procesului de sovietizare în toate structurile societății. Const. reprezintă totala aservire față de URSS
și copiază Constituția stalinistă.
Principiul de bază este dictatura proletariatului, exercitată de Partidul Muncitoresc
Român. Era menționat rolul conducător al PMR.
Principiile fundamentale ale acestei Constitutii sunt suveranitatea poporului, centralismul și
planificarea națională, activismul social și politic al cetățenilor.
Statul este definit ca un „stat democrat-popular”, unitar, suveran și independent, dar
nefăcându-se nici o referire la caracterul său indivizibil sau inalienabil. In capitolul I , „Orânduirea
socială”, sunt cuprinse urmatoarele reglementări: „Republica Populară Română este stat al oamenilor
muncii de la orașe și sate”(art.1); „Baza puterii în Republica Populară Română este alianța clasei
muncitoare cu țărănimea muncitoare in care rolul conducator aparține clasei muncitoare”. (art.2);
Forma politică prin care se exercita puterea era reprezentată de organele statului, sistem ce avea o
constructie piramidală, ierarhizată și centralizată, in varful acesteia situandu-se Marea Adunare
Națională, ca organ suprem al puterii de stat. În perioada dintre convocările acesteia, atribuțiile
supreme de stat erau exercitate de Prezidiul Marii Adunări Naționale. Articolul 6 exprima esența
oranduirii social-economice astfel: „Fundamentul formatiunii social-economice socialiste este
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de productie, care are fie forma proprietatii de stat (bun
comun al poporului), fie forma proprietatii cooperatist-colectiviste (proprietatea gospodariilor
colective).”
Constitutia din 1965: In condițiile venirii la conducerea partidului unic a lui Nicolae
Ceaușescu, la 21 august 1965 a fost adoptata o nouă Constituție care va schimba denumirea țării în
Republica Socialistă România. Aceasta prevedea că forța conducătoare a întregii societăți este
Partidul Comunist Român. Marea Adunare Națională reprezenta in continuare „organul
suprem al puterii de stat, unicul legiuitor al Republicii Socialiste România”. Guvernul își păstra
numele de Consiliul de Miniștri si avea rol administrativ. Tribunalele si procuratura erau
subordonate PCR.
Drepturile și libertățile erau prevăzute, dar erau încălcate sistematic. În Constitutie sunt
prevazute drepturi precum: libertatea cuvântului, presei, întrunirilor și demonstrațiilor, dar care nu
pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și interesului celor ce muncesc (art.29).
Votul era acordat cetățenilor care au împlinit 18 ani.
Constituția consfințea caracterul socialist al proprietății și al economiei. Statul era
proprietarul bogațiilor de orice natură ale subsolului, terenurilor din fondul funciar de stat,
pădurilor, apelor, fabricilor, uzinelor, întreprinderilor agricole de stat, mijloacelor de transport,
fondului de clădiri și locuințe.
Se revenea la organizarea administrativ-teritorială în județe în locul raioanelor și regiunilor.
Următorul pas pe calea consolidării puterii lui N. Ceaușescu a fost înființarea funcției de
președinte, în 1974, prin modificarea Constituției din 1965. Prerogativele președintelui erau foarte
largi:
 prezida Consiliul de Stat;
 reprezenta puterea de stat în relatiile interne si internationale;
 era comandantul suprem al forțelor armate si presedintele Consiliului Apararii R.S.R.
 prezida sedintele Consiliului de Ministri;
 numea si revoca presedintele si membrii Tribunalului Suprem;
 conferea decoratii;
 proclama starea de necesitate in caz de urgenta;
 emitea decrete prezidentiale si decizii.

CONSTITUȚIA DIN 1991

Dupa caderea regimului comunist (dec. 1989), Romania a revenit la democrație. Noua Constitutie a
fost adoptată de Adunarea Constituantă in noiembrie 1991, iar la 8 decembrie 1991 romanii au fost
consultati prin referendum cu privire la aceasta.
Forma de guvernamant este republica, iar România este stat național, independent,
suveran, unitar și indivizibil (Articolul 1: ”Romania este stat national suveran si independent,
unitar si indivizibil”).
Pincipiul de baza este separarea puterilor in stat. Principalele institutii sunt:
 Parlamentul, organ reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiutoare a
tarii – puterea legislativă
 Presedintele, care reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii
si al integritatii teritoriale – putere executivă
 Guvernul care exercita conducerea generala a administratiei publice – putere executive
 Curtea Supremă de Justiție – putere judecătorească
 Apar institutii noi precum Curtea Constitutionala si Avocatul Poporului.

Pluralismul devine o conditie si o garantie a democratiei.

Se instituie statul de drept, intemeiat pe suveranitatea poprului, separarea puterilor in stat,
responsabilitate guvernamentala si drepturi si libertati cetatenesti. Reactivarea societatii civile
reprezenta cea mai buna garantie a restabilirii democratiei.
Sunt prevazute drepturile si libertatile democratice ale cetatenilor romani. Votul este
universal, egal, secret, direct si liber exprimat, acordat de la 18 ani.
Principalele institutii sunt:
 Parlamentul, organ reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiutoare a
tarii;
 Presedintele, care reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii
si al integritatii teritoriale;
 Guvernul care exercita conducerea generala a administratiei publice.
 Apar institutii noi precum Curtea Constitutionala si Avocatul Poporului.
Aceasta Constitutie a fost revizuita in 2003 pentru a pune legea fundamentala in concordanta
cu noile realitati impuse de viitoarea aderare a Romaniei la Uniunea Europeana. Articolele revizuite
ale Constitutiei din 1991 au fost supuse aprobarii natiunii prin referendum (18 oct. 2003). Una
dintre cele mai importante modificari se refera la alegerea presedintelui pe o durata de cinci ani ( in
loc de patru, cum era in Constitutia din 1991).
MODELE SUBIECTE REZOLVATE

1. Elaborați un eseu despre adoptarea constituțiilor în România, având în vedere:

- precizarea anilor adoptării a două dintre constituțiile României
- menționarea unei cauze și unei consecințe a adoptării uneia dintre constituții
- prezentarea unui principiu înscris într-una dintre constituții
- menționarea a două deosebiri dintre cele două const.
- formularea unui punct de vedere referitor la necesitatea adoptării unei const. în România și
susținerea acestuia printr-un argument istoric

Necesitatea adoptării unei constituții ca fundament al organizării instituționale, s-a

manifestat în societatea românească în contextul modernizării de la finele veacului al
XVIII-lea și începutul veacului al XIX-lea, în contextul pătrunderii și difuzării ideilor
revoluției franceze. Nicolae Iorga considera ideea constituțională ca “cea dintâi necesitate
în statele românești”. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în spațiul românesc au existat
acte cu rol de constituție care cuprindeau principiile de organizare internă: Constituția
Cărvunarilor a lui Ionică Tăutul (1822), Regulamentele Organice (1831, 1832), Convenția de la
Paris (1858), Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864).
Înlăturarea lui Al. Ioan Cuza (1859-1866) și aducerea prințului străin Carol I de
Hohenzzolern Sigmaringen (1866-1914) a grăbit elaborarea primei constituții interne românești
(Constituția din 1866), în timp ce înfăptuirea statului național unitar român în 1918, impunea
unificarea politico-administrativă și elaborarea unei noi legi fundamentale (Constituția din
1923). Cele două constituții se aseamănă prin prevederile referitoare la monarhie (principiul
eredității), prin respectarea principiului separării puterilor în stat, prin respectarea pluralismului
politic și a valorilor democratice (drepturi și libertăți cetățenești). Principiul de bază al
constituțiilor era separarea puterilor în stat: puterea executivă aparținând domnitorului/regelui și
guvernului, puterea legislativă aparținând unui parlament bicameral și puterea judecătorească
aparținând instanțelor judecătorești. Prerogativele domnitorului erau limitate la cele ale unui
monarh constituțional.
Constituția din 1866 a avut ca model Constituția belgiană din 1831, cea mai democratică
din Europa acelui timp, dar adaptată necesităților românești. Ea a consacrat făurirea statului
modern român și a proclamat România ca monarhie constituțională pe temeiul separației
puterilor în stat, contribuind la dezvoltarea societății românești. Articolul 1 preciza numele
statului România, fără să facă referire la dominația otomană. Spre deosebire de aceasta, ținând
seama de noua realitate politică după Marea Unire, Constituția din 1923 preciza clar caracterul
statului: „Regatul României este stat național, unitar și indivizibil” (art.1). În Constituția din
1923 dreptul la proprietate nu mai era un drept absolut, ca în 1866, ci este nuanțat cu referire la
utilitatea socială. O altă deosebire era legată de sistemul de vot. Dacă în Constituția din 1866
votul era cenzitar (în funcție de avere, existând 3 colegii pentru Senat și 4 pentru Adunarea
Deputaților, reduse în anul 1884 la 2 colegii pentru Senat și 3 pentru Adunare), prin Constituția
din 1923 se acorda vot universal, bărbaților care au împlinit 21 de ani, cu excepția femeilor,
magistraților și militarilor. Constituția din 1923 a contribuit la democratizarea societății
românești și a consfințit unitatea națională.
Consider că orice sistem politic, democratic sau totalitar, are la bază o constituție
care stabilește principalele repere ale regimului. Componentele unui sistem politic
interacționează între ele, dar atribuțiile fiecăreia și regimul politic sunt cuprinse în legea
fundamentală a statului. Constituțiile legitimează un regim politic, modificările majore în
evoluția societății determinând elaborarea unei noi constituții. Un argument este
necesitatea adoptării Constituției din 1923 ca urmare a noilor condiții istorice determinate
de Marea Unire și a transformărilor economico-sociale (reforma agrară și vot universal).
Legea fundamentală a statului reprezintă o componentă esențială a oricărui sistem
politic. Pentru dezvoltarea unei societăți este important modul în care legea fundamentală
e pusă în practică și dezvoltată.

1. Elaborați un eseu despre adoptarea a două constituțiilor în România secolului XX,

având în vedere:
- precizarea anilor adoptării a două dintre constituțiile României și a unei asemănări între
prevederi
- menționarea a câte unei consecințe a adoptării celor două constituții
- menționarea a două deosebiri dintre cele două const.
- formularea unui punct de vedere referitor la necesitatea adoptării unei const. în România și
susținerea acestuia printr-un argument istoric

Constituția este o creație a statului modern, fiind considerată de Nicolae Iorga drept
“cea dintâi necesitate în statele românești”.
Constituția din 1923 a fost cel mai important act legislativ, care a asigurat cadrul de
dezvoltare și democratizare a României după întregirea statală din 1918. Transformările
intervenite în societatea românească după unire au făcut necesară adoptarea unei Constituții. A
fost un act fundamental cu un pronunțat caracter democratic, având la bază principiul separării
puterilor în stat și acordând drepturi și libertăți cetățenești (și minorităților entice). Principiul
suveranității naționale e consfințit în art. 33 care prevede că toate puterile emană de la națiune.
Era introdus votul universal, acordat cetățenilor care au împlinit 21 de ani, cu excepția femeilor,
magistraților și militarilor. Prin prevederile sale, Constituția din 1923 a fost un act constituțional
cu un pronunțat caracter democratic care a stat la baza dezvoltării țării în perioada interbelică,
consolidând regimul democratic.
Constituția din 1938 a fost elaborate după ce regale Carol al II-lea a instaurat regimul
monarhiei autoritare. Formal, noua constituție menținea principiul suveranității poporului și
drepturile cetățenești. Prin prevederile sale, poziția monarhului s-a intărit considerabil, regele
fiind proclamat “capul statului”, fiind astfel desființat principiul separării puterilor în stat aflat la
baza Const. din 1923. O altă deosebire este legată vot, fiind aduse modificări legislației
electorale. Se acorda drept de vot femeilor, insă dreptul de vot era ridicat la 30 de ani și era
acordat doar știutorilor de carte. Constituția din 1938 era expresia unui abuz de putere.
Punct de vedere și concluzii – ca la eseul anterior

Constituțiile din 1866 și 1923 – analiză comparativă

Necesitatea unei constituţii a apărut în societatea românească în condiţiile procesului de
modernizare a vieţii social – economice, politice şi culturale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi începutul secolului al XIX-lea, în contextul pătrunderii şi difuzării ideilor Revoluţiei Franceze.
 Prima constituție a României moderne a fost elaborată în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. Constituția din 1866 avea un caracter liberal, având ca model Constituția belgiană din 1831,
cea mai democratică constituție a vremii, care respecta spiritul revoluției franceze.
Problema realizării unei constituții reprezenta o necesitate după abdicarea lui Al.I. Cuza
(11 februarie 1866). Constituția trebuia să creeze un cadru instituțional solid și să pună bazele
monarhiei constituționale în România, regim bazat pe principiile fundamentele ale liberalismului.
Un alt motiv care a stat la baza redactării Constituției din 1866 a fost determinat de pericolele
externe.
Prima constituție a României moderne a fost elaborată în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. Constituția din 1866 conținea 8 titluri și 133 de articole și avea un caracter liberal, fiind inspirată
din Constituția belgiană din 1831, cea mai democratică constituție a vremii, care respecta spiritul
revoluției franceze.
Definirea statutului țării a dat dovadă de îndrăzneală politică. Deși România se afla sub
dominația Imperiului Otoman, în Constituția din 1866 nu se făcea nicio referire la statutul de
dependență față de Poartă și proclama oficial numele statului de România. Ca formă de
guvernământ, România era o monarhie constituțională ereditară, iar prerogativele principelui erau:
convoca și dizolva Adunarea Deputaților și Senatul; sancționa și promulga legile; avea drept de veto;
numea și revoca miniștrii; era comandantul armatei; conferea decorații; bătea moneda; putea să
declare război și să încheie pace;
Constitțtia avea la bază principii esențiale ale ideologiei liberale: separarea puterilor,
guvernarea reprezentativă, suveranitatea națiunii, drepturi și libertăți fundamentale ale cetățeanului.
Puterea executivă era împărțită între domn și miniștri. Puterea legislativă era împărțită între
domn și Parlamentul compus din Camera Deputaților și Senat. Domnul putea dizolva Parlamentul.
Puterea judecatorească apațtinea instanțelor judecătorești, în frunte cu Înalta Curte de Justiție și
Casație.
Titlul al II lea (Despre drepturile românilor) prevedea largi drepturi și libertăți cetățenești:
dreptul la liberă asociere; libertatea persoanei și inviolabilitatea domiciliului; libertatea conștiinței, a
cuvântului, a presei; proprietatea era declarata sacră și inviolabilă.
Existau și limite ale constituției: articolul 7 condiționa cetățenia de religia creștină și votul
era cenzitar (in funcție de avere).
Constituția din 1866 a fost supusă modificărilor: în 1879 a fost modificat articolul 7 prin
acordarea cetățeniei și necreștinilor, în 1884 a fost introdusă titulatura de regat și a fost micșorat
censul în 1917 au fost realizate condițiile pentru reforma electorală și pentru reforma agrară.
Secolul al XX-lea aducea cu sine necesitatea unei noi legi fundamentale. După Marea Unire
din 1918 se punea problema adoptarii unei noi Constituții, pentru a reflecta noile condiții politice,
economico-sociale, etnice și instituționale. Devenise mai complexă și problema minorităților, iar
prin tratatele de pace România era obligată să le garanteze drepturile. Un alt motiv care făcea
necesară o nouă lege fundamentală era determinat de reformele realizate (vot universal și reformă
agrară).
Constituția a fost promulgată în martie 1923 și avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri,
dintre care 76 de articole au fost păstrate din vechea Constituția din 1866. Forma de
guvernământ era tot monarhie constituțională ereditară, monarhia reprezentând un factor de
echilibru pentru regimul politic din România. Ca și precedenta, constituția avea caracter democratic
și era bazată pe separarea puterilor în stat. În ceea ce privește raporturile dintre puterile statului și
funcționarea principalelor instituții, revizuirile nu sunt semnificative. Este mai bine definit guvernul,
se precizează limitele magistraturilor și mandatelor senatorilor. O noutate era înființarea unui
Consiliu Legislativ care trebuia să avizeze legile. Separarea puterilor în stat era consolidată,
Constituția din 1923 creând cadrul juridic pentru o viață politică democratică și pentru dezvoltarea
rapidă a țării. În concluzie, Constituția din 1923 a păstrat spiritul liberal al Constituției din 1866,
într-o formă superioară și într-un limbaj modernizat, adaptând vechile texte la situația politică,
economică și socială din România Mare.
Constituția din 1923 avea principii comune cu cea din 1866: separarea puterilor în stat,
guvernarea reprezentativă, suveranitatea națiunii, drepturi și libertăți fundamentale ale cetățeanului.
Spre deosebire de Constituția din 1866, acum se insista asupra caracterului național al
statului român: Art.1 prevedea că „Regatul României este un stat național, unitar și
indivizibil”. O altă deosebire era introducerea votului universal pentru bărbații de peste 21 de ani
(cu excepția magistraților și militarilor). O altă deosebire era legată de dreptul la proprietate. În noua
constituție dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866, ci este nuanțat prin
referirea la utilitatea socială. Astfel, bogățiile subsolului sunt declarate proprietate de stat, iar căile
de comunicație, apele și spatiul atmosferic sunt incluse în domeniul public.
Drepturile cetățenești erau garantate, ca și drepturile minorităților definite în conformitate cu
tratatele de pace de la Paris. Astfel, apare precizarea impusa prin tratatele de pace: ”fără deosebire de
origine etnică, de limbă și de religie”. Se precizează că Biserica Ortodoxa este biserica dominantă în
stat, dar se acordă drepturi și celorlate culte.
În concluzie, Constituția din 1923 păstrează în mare parte prevederile Constituției din 1866,
adaptând-o la noile realități politice, economice și sociale din România.
Din punctul meu de vedere, adoptarea unei legi fundamentale este foarte necesară deoarece
constituţia este fundamentul organizării instituţional-politice a unui stat. Astfel, orice sistem politic,
democratic, autoritar sau totalitar are la bază o constituţie, care stabileşte principalele repere ale
regimului politic.
Constituţiile elaborate în România au avut un rol important în evoluţia societăţii
româneşti. Constituţia legitimează un regim politic, deci constituţiile au fost rezultatul
schimbărilor din societatea românească. Pentru dezvoltarea unei societăţi democratice este
important modul în care legea fundamentală a statului este pusă în practică şi respectată