TEMA I.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

1. INTRODUCERE
2. ROMANITATEA DACILOR
2A. ETAPELE ROMANIZĂRII
2B. FACTORII ROMANIZĂRII
2C. FACTORII LIMBII ROMÂNE
3. ROMANITATEA ÎN SURSELE MEDIEVALE TIMPURII (SEC.VII-VIII d.Hr.)
4. ROMÂNITATEA ROMÂNILOR DUPĂ ETNOGENEZĂ (SEC.IX-XIII)
5. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN EPOCA RENAȘTERII (SEC.XIV-XVI(
6. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN OPERELE MARILOR CRONICARI (SEC.XVII-XVIII)
7. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR DIN SEC.XVIII, XIX ȘI ÎN PRIMA
JUMĂTATE A SEVOLULUI AL XX-LEA
7a. TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ
7b. LATINISMUL
7c. TEORIA ROESLERIANĂ
7d. TEORIA CONTINUITĂȚII DACO-ROMANE SAU A AUTOHTONIEI
8. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR DIN PERIOADA COMUNISTĂ
(1947-1989) ȘI DIN PREZENT (după 1989 până azi)
9. CONCLUZIE

1.INTRODUCERE

Romanitatea este elementul esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.

Romanitatea românilor înseamnă că atât poporul român cât și limba română au origine latină
(romană). La această realitate istorică s-a ajuns în urma unui proces istoric desfășurat de-a lungul mai
multor secole. Acest proces istoric a presupus însușirea de către geto-daci a tradițiilor, obiceiurilor,
normelor juridice, religiei romane , culminând cu însușirea limbii latine.

Rezultatul acestui proces a fost apariția unui popor neolatin, poporul român înrudit cu italienii,
spaniolii, francezii, portughezii, dar singurul moștenitor al romanității orientale.

2.ROMANITATEA DACILOR

2A. ETAPELE ROMANIZĂRII

Etapele romanizării spațiului carpato-danubiano-pontic sunt în număr de trei:

 etapa preromană (din secolul al II-lea î.Hr până în anul 106 d.Hr) în care geto-dacii au avut
contacte sporadice cu romanii
 etapa romanizării propriu-zise (106 d.Hr-271d.Hr) când acționează o serie de factori:
administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, dreptul ,limba latină, religia creștină
 etapa finală (după retragerea aureliană: 271/275 d.Hr- până în anul 602 d.Hr), când civilizația
romană a continuat să existe aici și să se dezvolte. În spațiul carpato-danubiano-pontic a
rămas o populație puternic și ireversibil romanizată, iar la sud de Dunăre s-au retras doar
armata și administrația romană. Totodată, dacii liberi pătrund în teritoriul fostei provincii
,unde vor fi și ei supuși romanizării

1
 2B.FACTORII ROMANIZĂRII

Factorii romanizării dacilor au fost: administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea,

dreptul, limba latină și religia creștină
 ADMINISTRAȚIA

Administrația reprezintă unul din factorii romanizării dacilor întrucât, după cucerire, Dacia a fost
organizată după model roman.

Astfel, înfrângerea regelui Decebal de către împăratul Traian (106 d.Hr) a adus la ocuparea Daciei
și transformarea ei în provincie romană, alături de Dobrogea. Noua provincie era de tip imperial fiind
guvernată de un reprezentant al împăratului ( legatus Augusti) și având capitala la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa. Provincia romană Dacia cuprinde: Transilvania ,Banatul, Oltenia și vestul Munteniei.
Restul teritoriului era locuit de dacii liberi.

Guvernatorul și toți funcționarii cu atribuții administrative, edilitare, fiscale erau cetățeni români și
vorbeau limba oficială a administrației romane: latina.

Provincia romană Dacia a mai fost reorganizată administrativ în timpul împăratului Hadrian (117-
138) și în timpul împăratului Marcus Aurelius (161-180). În anul 271 d.Hr împăratul Aurelian a hotărât
să retragă la sud de Dunăre armata și administrația romană.

 Limba latină

Limba latină reprezintă unul dintre cei mai importanți factori ai romanizării geto-dacilor în
timpul stăpânirii romane.

Guvernatorul Daciei și toți funcționarii cu atribuții administrative, edilitare, fiscale erau cetățeni
romani și vorbeau limba oficială a administrației romane: latina. Ca urmare, geto-dacii preiau
limba latină și o folosesc în locul limbii lor, mai ales întrucât latina era unicul mijloc de
comunicare în administrație, în instanțele judiciare, în castre, în relațiile comerciale, în educație,
etc.

Învățarea limbii latine de către geto-daci este dovedită de urmele existenței unor școli (ludi
literatti), de numeroase tăblițe și instrumente de scris și de peste 3500 de inscripții descoperite.

Totodată, geto-dacii adoră divinitățile cu nume latine precum Jupiter, Diana, Silvanus, Iunona,
Venus sau continuă să practice cultul divinităților lor dar sub nume latine.

 Un alt factor al romanizării geto-dacilor a fost religia. La început se vor manifesta două
fenomene în plan spiritual: sincretismul religios și interpretatio romana.
Religia creștină este cel mai important factor al romanizării după retragerea aureliană
(271/275). Încă din secolul I d.Hr, creștinismul începe să se răspândească în Moesia apoi în
Dacia. Astfel, creștinismul devine unul din elementele fundamentale din viața comunităților
obștești după retragerea aureliană.
Prin Edictul de la Milano (313d.Hr) împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate
tuturor religiilor în Imperiul Roman, iar în anul 391 d.Hr împăratul Theodosius a interzis
cultele păgâne. Acest fapt a determinat organizarea unor episcopate în zona Dunării: la

2
 Tomis, la Durostorum etc. Creștinarea masivă a daco-romanilor a sporit în secolele IV-V când
au venit aici misionari din Imperiul Roman (Sfântul Ioan Cassian, Dionisie Exiguul)
Totodată, descoperirile arheologice dovedesc contribuția însemnată a creștinismului în
procesul de romanizare a geto-dacilor: donariul de la Biertan (jud.Sibiu), opaițe
paleocreștine, cruci și fundații ale unor basilici (biserici): Porolissum, Sucidava. Apoi, din
limba latină au pătruns în limba română principalii termeni creștini: Dumnezeu- Domine
Deus, creștin- christianus, cruce- crux, etc.

2C. FORMAREA LIMBII ROMÂNE

Odată cu încheierea procesului etnogenezei românești (sec.VII-VIII d.Hr) s-a finalizat și

procesul formării limbii române până la stadiul de limbă comună, protoromânească sau
strămoșească.

Astfel, formarea limbii române actuale parcurge, în esență, două etape:

 formarea limbii române până la stadiul de limbă română protoromânească sau strămoșească
(sec.VII-VIII)
 influențele lingvistice ulterioare până în secolul al XIX-lea inclusiv: slavona sau alfabetul
chirilic, maghiara, germana, rusa, turcă, greaca, franceza, italiana.

În secolul al XIX-lea, pe baza graiului din Muntenia, dar cu raport important al operelor literare
create în Moldova, se constituie limba română literară pe care o vorbim și o scriem azi.

Ca urmare, componentele de bază ale limbii române sunt:

 substratul traco-geto-dacic (circa 10% din vocabularul românesc)

 stratul fundamental latin (circa 60% din vocabularul românesc)
 adstratul slav (circa 30% din vocabularul românesc) reprezentând cuvinte din limba slavilor
sudici pătrunse în limbă comună protoromânească sau strămoșească în secolele VIII-IX

3. ROMÂNII ÎN SURSELE MEDIEVALE TIMPURII (SECOLELE V-VIII)

Documentele istorice scrise, din primul mileniu al erei creștine, care îi menționează pe români
sunt relativ puține, dar sunt suplinite de numeroasele descoperiri arheologice efectuate pe teritoriul
actual al României. Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada secolelor V-VII, din cadrul
culturilor arheologice Ipotești-Cândești și Dridu.

Astfel, diverse vase, unelte, podoabe, arme și alte obiecte aparținând comunităților autohtone, ai
fost descoperite în așezări precum: Brateiu (jud.Sibiu); Poian (jud.Covasna) sau Izvorul (jud.Giurgiu).

Toate acestea dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format

Apoi, începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie menționați și în Izvoarele istorice
scrise ale vremii ca un popor român, distinct, aflat în ultima etapă de constituire.

Astfel, în secolul al VII-lea, împăratul bizantin Mauricius, în tratatul militar Strategikon,

denumește populația de la nord de Dunăre cu termenul de „români”.

3
4.ROMANITATEA ROMÂNILOR DUPĂ ETNOGENEZĂ (SEC.IX-XIII)

După etnogeneza românească au fost scrise alte lucrări care vorbesc despre români. Astfel, în
secolul al IX-lea, Moise Chorenati menționează în lucrarea „ Geografia”, „țara necunoscută”, „Balak-
Valahia, situată la nordul Dunării, iar în cronica turcă Oguzname se vorbește despre o țară a valahilor
(Ulak-ili).

În secolul al X-lea, împăratul Constantin Porfirogenetul în lucrarea sa „Despre administrarea

imperiului” îi numește pe locuitorii din Balcani și de la Nordul Dunării „vlahi”, „valahi”, „volohi”, ba
chiar „români”: „aceștia se mai numesc și romani pentru că au venit din Roma și poartă acest nume
până în ziua de azi”.

În secolul al XI-lea, geograful persan Gardizi așeza în „ Podoaba istoriilor” pe români alături de
slavi, ruși și unguri în teritoriul „dintre Dunăre și un munte mare”.

În secolul al XII-a, secretarul Anonymus, în lucrarea „Gesta Hungarorum” menționează prezența

românilor și a slavilor la nordul Dunării încă din secolul al IX-lea. Astfel, Anonymus vorbește în
lucrarea sa de „vlahii și păstorii români” și de existența voievodatelor „Menumorut, Glad și Gelu”,
dinainte de pătrunderea maghiarilor în această zonă.

Din secolul al XIII-lea avem corespondența lui Ioniță Caloian cu Papa Inocențiu al III-lea, unde se
pune în evidență originea latină a românilor.

5.ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN EPOCA RENAȘTERII (SEC.XIV-XVI)

În secolul al XIV-lea denumirea de Țara Românească este sugestivă pentru conștiința romanității
românilor. În secolul al XV-lea, umaniștii italieni (Biondo, Piccolomini, etc) pun în evidență
moștenirea civilizației antice și afirmă romanitatea poporului român care dăduse mari luptători
antiotomani ca: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Astfel, Flavio Biondo afirmă despre românii pe care îi întâlnise la Roma că „aceștia invocau cu
mândrie originea lor romană”, iar Antonio Bofinius afirmă că „românii sunt urmașii coloniștilor și ai
legiunilor romane din Dacia”.

În secolul al XVI-lea are loc afirmarea limbii române scrise. În acest secol, umanistul Nicolaus
Olahus (1493-1568) român de origine, a scris în lucrarea „Hungaria” despre originea romană a
românilor și despre unitatea etnică și lingvistică a acestora „fie că locuiau în Transilvania, în Țara
Românească sau în Moldova”.

Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601) a avut un ecou și mai mare în întreaga Europă, unirea
Țărilor Române provocând chiar politizarea romanității românilor.

6.ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN OPERELE MARILOR CRONICARI (SEC.XVII-XVIII)

Secolul al XVII-lea este secolul de înflorire a culturii medievale românești. Tinerii merg la studii în
occident fiind astfel influențați de Renaștere. Primii reprezentanți de seamă ai umanismului
românesc, Grigore Ureche (1590-1647) vorbește în „Letopisețul Țării Moldovei” despre asemănarea
dintre cuvintele românești și latinești de unde concluzia originii comune a românilor din Moldova,
Transilvania și Țara Românească, căci se trag „toți de la Rîm”.

4
 Miron Costin (1633-1691), în lucrarea „ De neamul moldovenilor” susține că istoria românilor
începe odată cu istoria dacilor antici cuceriți de romanii lui Traian. Astfel, după cucerirea Daciei de
către romani, aceștia au populat-o cu coloniști originari din Italia, iar după retragerea aureliană,
provincia nu a fost părăsită de toți locuitorii. Romanii rămăși au dat naștere poporului român a cărui
origine latină este dovedită de limbă și de numele pe care și-l dau ei sau străinii.

În secolul al XVIII-lea Dimitrie Cantemir (istoric, lingvist, om politic și domn al Moldovei 1710-
1711), susține că în lucrarea „Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor” originea comună a tuturor
românilor. El a susținut originea pur romană a românilor, anticipând una dintre ideile de bază ale
„Școlii Ardelene”.

7.ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR DIN SEC.XVII, XIX ȘI ÎN PRIMA JUMĂTATE

A SECOLULUI AL XX-LEA

7a.MIȘCAREA DE EMANCIPARE A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

Până în secolul al XVIII-lea nu a contestat nimeni continuitatea romanică în spațiul carpato-

danubiano-pontic aceasta fiind considerată un fapt normal și logic.

În secolul al XVIII-lea românii din Transilvania doreau să obțină și ei drepturi politice și sociale
precum aveau maghiarii, sașii, secuii. Mișcarea de emancipare din Transilvania a cunoscut în secolul
al XVIII-lea 2 etape:

a) activitatea episcopului Greco-catolici Inochentie Micu-Klein și elaborarea de către acesta a

memoriului „Supplex Libelula ” (1744) pe care l-am trimis împărătesei Maria Tereza;
b) activitatea Școlii Ardelene însoțită de elaborarea memoriului „Supplex Libellus Valachorum
Transilvaniae (1791).

Prin urmare românii din Transilvania aduceau ca argumente: originea lor latină, deci nobilă,
întâietatea lor istorică și continuitatea viețuirii lor în Transilvania de când s-a format poporul român.

7b.TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ

Împotriva acestei mișcări de emancipare politică și socială a românilor din Transilvania s-au ridicat
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, istoricii austrieci Franz Sulzer și Christian Engel. Spre
exemplu, Franz Sulzer, în lucrarea „ Istoria dacilor transalpini”- 1781 susținea că românii nu se trag
din coloniștii romani din Dacia căci toată populația a părăsit teritoriul nord-dunărean odată cu
retragerea aureliană (271-275). Prin urmare, românii s-ar fi format ca popor la sud de Dunăre de
unde ar fi imigrat abia prin secolul al XIII-lea la nordul Dunării și în Transilvania unde i-ar fi găsit
stabiliți deja pe unguri și pe sași. Teoria susținută de austrieci a fost numita „teoria imigraționistă”.

7c. LATINISMUL

La scurt timp, teoria imigraționistă susținută de Franz Sulzer și Christian Engel a fost combătută de
fruntașii Școlii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Budai Deleanu). Aceștia,
pentru a obține drepturi politice pentru românii transilvăneni, au alcătuit chiar și un memoriu pe care
l-au înaintat Curții de la Viena, Supplex Libellus Valachorum (1791). În acest memoriu ei subliniază
faptul că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și urmașii coloniștilor lui Traian.

5
 În prima jumătate a secolului al XIX-lea, urmașii fruntașilor Școlii Ardelene au exagerat importanța
stratului latin în limba română și au susținut faptul că dacii ar fi fost exterminați în urma războaielor
dintre Decebal și Traian, iar pe acest teritoriu de la nordul Dunării ar fi rămas numai romanii.

Acest curent filologic poartă numele de „latinism” și s-a menținut până în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.

7d. TEORIA ROESLERIANĂ (imigraționistă)

După realizarea dualismului austro-ungar (1867), teoria imigraționistă este readusă în discuțiile
istoricilor de către austriacul Robert Roesler. El reia teoria imigraționistă și o dezvoltă în lucrarea
„Studii românești ” (1871). Astfel, teoria imigraționistă a devenit cunoscută și sub numele de „teoria
roesleriană ”. Teoria roesleriană contestă romanitatea românilor și susține că românii nu au origine
latină. Principalele idei ale acestei teorii sunt: dacii au fost exterminați în timpul războaielor daco-
romane, romanizarea nu se putea realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană, în timpul retragerii
aureliene toți locuitorii au părăsit Dacia, poporul român s-a format la sudul Dunării de unde ar fi
migrat abia în secolele IX-XIII la nordul fluviului și în Transilvania unde se aflau deja ungurii și sașii.

7e. TEORIA CONTINUITĂȚII DACO-ROMANE SAU A AUTOHTONIEI

Cei mai mari combatanți ai teoriei roesleriene, dar și a latinismului au fost Bogdan Petriceicu
Hașdeu și A.D. Xenopol, care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au pus bazele TEORIEI
CONTINUITĂȚII SAU A AUTOHTONIEI. Ei au argumentat continuitatea dacilor și romanizarea acestora.

Astfel, Bogdan Petriceicu Hașdeu în lucrarea „ Pierit-au dacii?” (1860) a demonstrat că Școala
Ardeleană și continuatorii ei au făcut o interpretare forțată a izvoarelor antice. Dacii nu au pierit, era
concluzia lui Hașdeu, iar continuatorii ei au făcut o interpretare forțată a izvoarelor antice. Dacii nu
au pierit, era concluzia lui Hașdeu