ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

„Românii și-au facut istoria așa cum s-au priceput, nici mai bine nici mai rau decât alte
popoare.Istoria lor nu a fost pură sau imaculată , dar nici oribilă si plină de dezastre.A fost de
toate felurile , ca viața, fiindcă istoria însemnă viață’’

(Ioan-Aurel Pop)

Geto-dacii şi lumea romană în secolele I. î. Hr. – al II-lea d. Hr.

Popor de origine indo-europeană, geto-dacii au reprezentat ramura nordică a tracilor.Geto-dacii au

intrat în contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii materiale şi spiriturale ale acesteia,
încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană (faza preliminară a romanizării
geto-dacilor). După instaurarea stăpânirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci, s-a trecut la o nouă
etapă, manifestată printr-o romanizare intensă. Dobrogea de astăzi a intrat sub stăpânirea romană din
anul 46 d. Hr., făcând parte din regiunea Moesia. Aici, stăpânirea romană a durat până în anul 602.În
urma războaielor daco-romane (101-102, 105-106), s-a constituit provincia imperială Dacia, stăpânită
de romani până în anul 271 (momentul retragerii armatei şi administraţiei romane la sudul Dunării, la
ordinul împăratului Aurelian).S-a realizat în trei etape:romanizarea preliminară (anterioară stăpânirii
romane propriu-zise) – sec. I î. Hr. – 106 d. Hr.;romanizarea efectivă (derulată în timpul stăpânirii
romane) – 106 – 271/275;romanizarea tardivă sau postaureliană (reprezentată de continuarea
legăturilor cu Imperiul Roman după retragerea stăpânirii romane din provincia Dacia) – 271/275 – sec.
VII.

Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii

romane au fost numerosi .Armata romană – este un element de bază al romanizării, ea reprezentând
permanent 40-50.000 oameni, cam a zecea parte din trupele imperiului. Unităţile de luptă
erau legiunile, cohortele, alaele şi acele unităţi de gentes barbare înfiinţate de Traian şi transformate
în unităţi permanente de Hadrian (numeri).Administraţia romană – este un alt element al
romanizării. Ca în majoritatea provinciilor şi aici romanii au pus la punct un foarte bun aparat
administrativ. Dacă la început funcţiile sunt deţinute numai de colonişti, mai târziu vomm găsi şi daci
romanizaţi în funcţii, ca Aeliu Ariort care a condus Drobeta sau Lucius Iulianus „Rundacio”, un fel de
primar într-o localitate de lângă Şendreni (Galaţi).Veteranii – sunt un alt element important al
romanizării. După 15-20 de ani de serviciu militar, în provincie soldatul îşi stabilea destule legături
aici, de cele mai multe ori avea şi copii cu femei dace, încât la terminarea serviciului militar prefera să
rămână pe loc, unde primea şi lotul de pământ, conform legii lui Marius.Coloniştii romani – sunt un
element extrem de important, de numărul lor ne putem da seama din informaţia lui Eutropius, care
semnalează că Traian a adus în Dacia „mulţimi nesfârşite din toată lumea romană pentru a popula
oraşele, căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi”. Coloniştii sunt cetăţeni romani din provinciile
asiatice, africane şi europene (mai puţin italici), care vor locui mai ales la oraşe, unde sunt majoritari,
dar şi la sate alături de localnici, unde vor înfiinţa chiar aşezări noi (vicus) sau ville
rustice.Urbanizarea – este un alt factor important al romanizării, şi în Dacia, ca, de altfel, în întreg
imperiul, romanii construiesc numeroase oraşe. Multe dintre ele vor fi ridicate pe locul unor vechi
aşezări dacice şi numărul lor se pare că depăşea 40. Populate mai ales de colonişti, ele vor atrage şi pe
localnici, care trebuiau să înveţe să vorbească în latină. Oraşele erau de două feluri: colonii (de rang
mai înalt, organizate după modelul Romei) ca Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca, Drobeta,
Apulum şi municipii (de rang inferior, dar cu autonomie proprie) ca Dierna, Tibiscum, Porolissum,
Ampelum etc.Dreptul roman – la rândul său acţionează pentru romanizare, normele sale fiind preluate
de autohtoni şi păstrate până târziu în dreptul românesc.Cultura materială – romană se impune cu
uşurinţă fiind, preluată de daci, deoarece este de mai bună calitate decât a lor. În toate domeniile vieţii
economice, de la cultivarea pământului şi până la exploatarea aurului şi construcţia oraşelor, modelul
roman se impune cu autoritate.

Limba latină – este factorul care permite dacilor să intre în armată, în administraţie, sau pur şi
simplu să comunice cu coloniştii. Ea se impune pe tot teritoriul provinciei, în trei generaţii ea devenind
limba locuitorilor Daciei Romane. Latina folosită era cea populară (vulgata) de factură orientală (ca şi
dalmata), învăţată cu greşeli de localnici.religia romană – este poate singurul element impus de stat.
Provincia va fi inundată de zeităţi romane (Jupiter, Dierna, Silvanus, Venus, Liber şi Libera, zei ai
vinului şi vegetaţiei), dar şi orientale aduse de coloniştii originari de acolo, cum ar fi
zeul Mithras (Soarele nebiruit). Un timp dacii vor adora vechile lor zeităţi
prin sincretism sau interpretatio romana sau prin perpetuarea şi răspândirea cultului Cavalerilor
Danubieni. Faptul că romanizarea a fost foarte rapidă şi totală se poate observa şi din numele unor daci
romanizaţi ca: Iulius Dizzace, Daizus al lui Comozoi, ai cărui copii se
numesc Iustus şi Valens sau Scoris, fiul lui Mucapor, care îşi numeşte copiii Aurelius, Sabina,
Valens şi Sabianus. Se poate observa cu uşurinţă că la a treia generaţie dacii erau deja romanizaţi,
fenomenul fiind asemănător cu cel din Gallia sau Hispania.Rezultatul romanizării a fost formarea unui
nou popor: cel daco-roman.

După abandonarea provinciei  Dacia de romani, procesul de romanizarea a continuat, ca urmare a

păstrării legăturilor cu Imperiul Roman, prezent, în continuare, la sudul Dunării. Astfel, după 271,
romanizarea s-a realizat prin:extinderea acestui proces asupra dacilor liberi;continuarea pătrunderii
elementelor romane prin intermediul comerţului sau a mutărilor de populaţie de pe un mal pe altul al
Dunării;răspândirea creştinismului în limba latină de misionarii veniţi din imperiu, cu deosebire după
Edictul de la Mediolanum, din anul 313, prin care împăratul Constantin cel Mare acorda libertate de
cult acestei religii.

Etnogeneza românească

Procesul etnogenezei s-a desfăşurat, în principal, la nord de Dunăre, încheindu-se la sfârşitul secolului
al VIII-lea şi la începutul celui de-al IX-lea prin formarea poporului român, un popor neolatin (înrudit,
prin stratul fundamental al limbii vorbite, cel latin, cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii),
singurul moştenitor al romanităţii orientale. Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi
la sudul Dunării, urmaşă a traco-dacilor romanizaţi din provincia Moesia, care au rezistat în faţa
sclavilor şi s-au opus slavizării. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de vlahi, fiind vorbitorii dialectelor
limbii române: aromân, meglenoromân, istroromân.Până la sfârşitul secolului al VIII-lea, în timpul
desfăşurării migraţiilor de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, populaţia daco-romană s-
a transformat în populaţie românească, asimilând influenţe din partea unora dintre migratori, îndeosebi
a slavilor de sud.Romanitatea românilor în sursele medievale şi moderne

Populaţia autohtonă începe să fie menţionată în sursele istorice scrise începând din secolul al VII-
lea, ca un popor romanic distinct. Autori bizantini, armeni, arabi, germani etc. au scris despre prezenţa
românilor de o parte şi de alta a Dunării în primele secole ale Evului Mediu.Surse istorice scrise
reprezentative pentru susţinerea ideii romanităţii românilor şi a continuităţii de existenţă a acestora la
nordul Dunării sunt:

 tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea;

 lucrarea Despre administrarea imperiului a împăratului bizantin Constantin al VII-lea
Porfirogenetul (secolul al X-lea);
 corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-
lea).
 Din secolele al XI-lea – al XII-lea, dovezile scrise sunt din ce în ce mai numeroase, locuitorii
spaţiului nord-dunărean fiind numiţi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români.În Evul
Mediu, călătorii străini sau cronicarii români au manifestat un interes deosebit faţă de trecutul
poporului român. Călătorii străini se opresc adeseori asupra istoriei şi originii locuitorilor, evidenţiind
elementele de latinitate:în secolul al XVI-lea, umanistul Anton Verancsics, primat al Ungariei, prieten
al lui Erasmus din Rotterdam, a realizat o prezentare a Transilvaniei şi a locuitorilor ei, vorbind despre
români şi originea acestora;în acelaşi secol. Francesco della Valle, originar din Padova, Pierre
Lescalopier sau Franco Sivori, secretarul domnului Ţării Româneşti, Petru Cercel, au călătorit prin
Ţările Române,oferind, în scrierile lor, informaţii despre aşezările întâlnite, despre obiceiurile de la
Curtea Domnească şi despre tradiţiile religioase ale românilor.

În Ţările Române (secolele al XVI-lea-al XVII-lea), Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron
Costin au afirmat originea latină a românilor şi unitatea lor de neam.În secolul al XVIII-lea şi la
începutul celui următor, cărturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii Şcolii Ardelene (Samuil
Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu) au susţinut originea şi continuitatea
românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Abordări ale problemei romanităţii românilor în secolele al XVIII-lea-al XIX-lea Romanitatea

românilor a devenit un subiect de controversă istorică la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al
XIX-lea, când a fost formulată o serie de teorii istoriografice referitoare la procesul etnogenezei
româneşti. Acestea puneau în discuţie originea românilor, precum şi continuitatea lor la nordul
Dunării, în perioada ednogenezei. Disputa în jurul romanităţii şi a continuităţii românilor s-a
desfăşurat, din secolul al XVIII-lea, din motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni
şi-au intensificat lupta pentru obţinerea drepturilor naţionale.

Teoria imigraţionistă/roesleriană

Având un pronunţat substrat politic, a fost formulată, în Imperiul Habsburgic, de Franz Joseph Sulzer
în lucrarea Istoria dacilor transalpini (secolul al XVIII-lea), cu scopul de a contracara, pe baza
dreptului istoric, acţiunile de emancipare naţională ale românilor din Transilvania. Membrii Şcolii
Ardelene au combătut această teorie cu argumente istorice şi lingvistice. În dorinţa de a demonstra
vechimea şi continuitatea de locuire a românilor, aceştia au pus accent pe caracterul exclusiv latin al
originii poporului şi limbii române.În secolul al XIX-lea, în condiţiile anexării Transilvaniei la
Ungaria, după transformarea Imperiului Habsburgic în Imperiul Austro-Ungar (1867), Robert Roesler
a dezvoltat teoria imigraţionistă (roesleriană) în lucrarea Studii româneşti (Viena, 1871). Această
teorie susţine, în principal, că:

 dacii ar fi fost exterminaţi de războaiele cu romanii, din anii 101-102 şi 105-106;

 perioada de 165 de ani ar fi fost oricum insuficientă pentru romanizarea autohtonilor;
 împăratul Aurelian ar fi retras întreaga populaţie la sud de Dunăre în anul 271;
 românii ar fi fost un popor de păstori nomazi, care ar fi imigrat la nord de Dunăre abia în
secolul al XIII-lea, venind din Balcani, unde s-ar fi desfăşurat procesul etnogenezei româneşti;
 desfăşurarea etnogenezei româneşti în zona Munţilor Balcani ar fi susţinută de asemănările
dintre limba română şi limba albaneză.

Teoria continuităţii a reprezentat reacţia istoriografiei româneşti din secolele al XIX-lea-al XX-
lea faţă de teoria imigraţionistă/roesleriană. Teoria continuităţii românilor în spaţiul carpato-
danubiano-pontic a fost susţinută şi dezvoltată, cu argumente istorice, lingvistice, arheologice,
epigrafice, de istorici precum B. P. Haşdeu, Dimitrie Onciul şi A. D. Xenopol (secolul al XIX-lea),
respectiv Gheorghe I. Brătianu (O enigmă şi un miracol: poporul român), Vasile Pârvan, C.C.
Giurescu (secolul al XX-lea). Teoria continuităţii demonstrează cu argumente ştiinţifice:originea latină
a poporului român şi a limbii române;continuitatea de existenţă a populaţiei autohtone pe teritoriul de
formare a poporului român la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu;desfăşurarea etnogenezei
româneşti la nordul şi la sudul Dunării, având ca rezultat formarea poporului român în spaţiul carpato-
danubiano-pontic.Dovezile ştiinţifice ( lingvistice, scrise, arheologice) pe care se bazează teoria
continuităţii au demonstrat că:geto-dacii au continuat să locuiască în provincia Dacia după anul
106;toponimia dacică s-a păstrat, dovadă fiind hidronimele şi oronimele (Maris-Mureş, Alutus – Olt,
Pyrethus- Prut, Carpatos – Carpaţi etc.);romanizarea a fost rapidă şi ireversibilă, dovedită de izvoarele
lingvistice, arheologice, scrise etc.;daco-romanii au format populaţia autohtonă nord-dunăreană după
retragerea aureliană;românii s-au format la nordul şi la sudul Dunării, neexistând nicio dovadă că
etnogeneza românească s-ar fi desfăşurat undeva în Balcani, de unde aceştia ar fi emigrat pe actualul
lor teritoriu;cuvintele comune din română şi albaneză sunt moştenite independent de cele două limbi,
din substratul traco-iliric, de origine inde-europeană.

Printre dovezile ştiinţifice aduse în sprijinul teoriei continuităţii s-au numărat:descoperiri

arheologice effectuate pe teritoriul actual al României, printre care se remarcă cele datând din perioada
secolelor al IV-lea-al XI-lea: donariul de bronz de la Biertan, din secolul al IV-lea, cu monograma
creştină şi inscripţia în limba latină Ego Zenovius votum posui; diverse vase, unelte, podoabe, arme, şi
alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone din aşezări precum Brateiu din judeţul Sibiu, Apulum,
Napoca, Drobeta etc.;mărturii privind existent românilor în zona Dunării provenite din sursele
medievale timpurii (secolele al VII-lea-al XI-lea);argumente lingvistice, topografice,
hidrografice;absenţa dovezilor concrete că etnogeneza românească s-ar fi desfăşurat undeva, în
Balcani, de unde românii ar fi emigrat în secolul al XIII-lea pe actualul lor teritoriu de locuire.
 Mitropolitul Varlaam

Bibliografie :

Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1580, dintr-o familie de răzesi din Bolotești,

Putna. Numele său de mirean a fost Vasile Moțoc. De tânăr și-a îndreptat pașii spre Schitul
Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat carte, și-a dezvoltat talentul de vorbitor și
scriitor și a deprins limbile slavonă, latină și greacă. Pe locul schitului, vornicul Nestor Ureche și
soția sa Mitrofana au ctitorit, în 1602, Mănăstirea Secu în care a început să funcționeze și o
școală.
Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele
de Varlaam. Fiind bun povățuitor, ajunge pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit
egumen al mănăstirii.
Varlaam s-a ocupat în continuare cu studiul cărților, îndeosebi cele religioase,
traducând Scara (Leastvitu) Sfântului Ioan Scararul (1618). Mai târziu, pentru strădaniile și
virtuțile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
În 1628, ca urmare a faptului că era sfetnic de încredere al domnitorului Miron
Barnovschi, a fost trimis într-o misiune ecumenică la Moscova și Kiev. Întors în țară, primește
vestea morții mitropolitului Anastasie Crimca (1629) și pe cea a înlăturării Domnitorului Miron
Barnovschi,ceea ce îl determină să se retragă la Mănăstirea Secu.
În scurt timp însă, în anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaș,
arhimandritul Varlaam a fost chemat la Iași și numit în fruntea Mitropoliei Moldovei în locul
mitropolitului decedat Atanasie (1629-1632). Ca nou mitropolit, Varlaam reușește să aibă multe
realizări, mai ales că reușește să-și atragă și sprijinul Domnitorului Vasile Lupu. Sprijinit și de
mitropolitul Petru Movilă al Kievului, mitropolitul Varlaam reușește chiar înființarea primei
tipografii românești din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinții Trei
Ierarhi” din Iași. De asemenea, în 1642 a convocat un sinod al ierarhilor din Moldova și Țara
Românească, cunoscut ca Sinodul de la Iași.
Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidați propuși pentru
ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.În timpul mitropolitului Varlaam al
Moldovei a fost zidită frumoasa și renumita biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași,
ctitoria cea mai cunoscută a Domnitorului Vasile Lupu. În anul 1641, în aceasta biserică, a adus
moaștele Cuvioasei Sf. Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică
de Constantinopol.
În anul 1640, cu ajutorul domnitorului Vasile Lupu, reușește să întemeieze la Iași, prima
școala de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei Duhovnicești de la Kiev, înființată
acolo de mitropolitul Petru Movilă.Drept reacție la propaganda calvină din Transilvania a redactat
„Cartea care se cheamă Răspunsul împotriva Catehismului Calvinesc , prima scriere
românească de polemică teologică.În aprilie 1653 s-a retras la mănăstirea Secu, unde a decedat
în anul 1657.La propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data
de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a înscris în rândul sfinților din
calendar, cu zi de pomenire la 30 august
 Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an
și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643 este cea mai
însemnată lucrare a mitropolitului Varlaam al Moldovei, unul dintre marii cărturari ai
românilor şi un ctitor al limbii literare. Considerată de Nicolae Iorga, drept „opera cea mai
populară a epocii noastre vechi“, cartea este tipărită în limba română cu alfabet chirilic,
conținând 506 file, ilustrate cu multe gravuri de factură religioasă ortodoxă (scene biblice,
chipuri de sfinţi), precum și frontispicii bogat decorate, viniete, inițiale ornamentale, podoabe
de final etc. Cartea are două părţi principale.

Prima parte cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar a doua parte are în componenţă
21 de cazanii la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor. În Predoslovia adresată de domnitorul
Vasile Lupu către pravoslavnicii creștini, se precizează că se oferă „acest dar limbii
românești, carte pre limba românească, întăiu de laudă lui Dumnezeu, după aceia, de
învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici“. În forma sa originală, Cazania lui Varlaam
reprezintă un monument al limbii românești literare, fiind tipărită într-un stil elevat și pitoresc,
cu fraze bogate și expresii plastice, îmbogățind dulcele grai românesc în toate provinciile
istorice ale românilor, atât la orașe, cât și la sate. Opera prezentă este, de asemenea, prima
carte tipărită în limba română din Moldova secolului al XVII-lea, iar rolul său este esenţial,
respectiv transmiterea mesajului mântuirii, nu într-o limbă străină, recte slavona, ci în graiul
strămoşesc. Cartea de cult a avut o largă circulaţie şi un impact fenomenal, fiind folositoare
atât în şcoli, cât şi în spaţiul familial, devenind în timp cea mai citită carte din cultura noastră
veche.

A cunoscut o foarte mare răspândire în provinciile româneşti intracarpatice

(Transilvania, Banat, Bihor, Maramureş), unde s-au găsit aproximativ 400 de exemplare,
extrem de apreciate de românii ortodocşi, datorită unei îngrijite forme de exprimare a limbii
române, apropiată de cea populară. Muzeul Naţional de Istorie a României conservă în
colecţiile sale mai multe exemplare ale Cazaniei lui Varlaam, însă fiecare carte are
particularitatea sa, dar şi povestea sa. Volumul care a fost exponatul lunii aprilie la MNIR are
o valoare memorială specială, legată de personalitatea sfântului ierarh Pahomie de la
Gledin, episcopul Romanului. Activitatea cărturărească şi duhovnicească a cuviosului
Pahomie este recunoscută în Moldova, Transilvania şi în zona de influenţă spirituală a Marii
Lavre Pecerska de lângă Kiev, unde a şi murit în anul 1724. Ctitor al schitului Pocrov, din
judeţul Neamţ, Pahomie a rămas în amintirea noastră şi datorită unei importante însemnări
marginale, care se găseşte în subsolul primelor file ale Cazaniei lui Varlaam. Aflăm asfel că
aceasta a fost cumpărată de la mănăstirea Pecerska de ieromonahul Lazăr de la Schitul
Pocrov, aflat la Marea Lavră Kieveană pentru a aduce în ţară osemintele sfântului Pahomie.
Însemnarea, de redacţie română, cu alfabet chirilic ne explică următoarele: „Această sfântă
carte, cu bune învățături și de mare folos sufletesc, o am cumpărat eu smeritul ieromonah
Lazăr, de la Kiev, din cămara Pecerskii din care se vând cărțile la Podolia, când am fost
după rămășițele răposatului Pahomie, carele a fost episcop la Roman. Văleat 7234 (1725),
luna septemvrie, 16 zile“.

Cu bunăvoința starețului schitului Pocrov, ieromonahul Ambrozie Ghinescu, am putut

recepta mai bine amănunte importante din viața sfântului Pahomie, cât și informații utile
legate de circulația Cazaniei lui Varlaam, exemplarul căruia îi este dedicat acest studiu.
Sfinția Sa ne-a pus la dispoziție o monografie dedicată sfântului Pahomie, apărută în format
on-line, la care a lucrat în ultima perioadă.