Etnogeneza românească

            Etnogeneza reprezintă un proces istoric, lingvistic şi cultural, de formare a unui popor.
Etnogeneza românească se încadrează în procesul general de formare a popoarelor şi limbilor latine
europene. În a doua jumătate a mileniului I apar popoarele romanice europene: francezii, italienii,
spaniolii, portughezii şi românii.

            Popoarele romanice s-au constituit printr-o dublă asimilare. În primul rând, autohtonii din
provinciile romane i-au asimilat pe colonişti, după care și cultura romană şi limba latină, romanizându-se
pe deplin. A doua asimilare s-a produs prin integrarea migratorilor de către populaţiile romanizate:
francii în Galia, vizigoţii în Pen. Iberică, ostrogoţii în Italia, slavii în Dacia şi Moesia.

            Romanizarea reprezintă un proces istoric de lungă durată prin care dacii şi-au  însuşit cultura
materială, spirituală, obiceiurile şi limba romanilor. Romanizarea implică două aspecte istorice:
colonizarea şi romanizarea propriu zisă.

            Dacia a fost cucerită de romani în 106, în urma înfrângeri lui Decebal de către Traian. Provincia
Dacia cuprindea Transilvania propriu-zisă, Banatul şi Oltenia, restul teritoriilor fiind alipite Moesiei. Dacia
era o provincie imperială, adică subordonată direct împăratului, administrată de un guvernator ce purta
titlul de legatus Augusti pro pretore. 

            Romani au întreprins o romanizare intensă a provinciei Dacia. Romanizarea s-a făcut prin
aducerea mulţimilor nesfârşite  de colonişti romani, după cum afirmă scriitorul antic Eutropius, care
precizează şi scopul colonizării «pentru cultivarea ogoarelor şi popularea oraşelor». Aceşti colonişti au
fost de trei feluri: agricultori, minieri şi militari. Colonizarea agricolă s-a făcut în special în Oltenia,
numeroşi cetăţeni romani apar în calitate de colonişti în valea Dunării formând satele lor şi cultivând
ogoarele din jur. Se formează şi proprietăţi agricole mai mari lucrate de proprietari cu ajutorul sclavilor.
Aşezarea proprietarului şi a sclavilor se numea villa şi moşiile erau îngrijite de un administrator
numit actor. Colonizarea de minieri s-a făcut mai ales în Munţii Apuseni, unde erau bogatele mine de
aur şi de sare exploatate încă din vremea dacilor. Aici s-au adus în special colonişti minieri specialişti  de
pe coastele Mării Adriatice din Dalmaţia. Colonizarea militară a reprezentat un alt factor principal al
romanizări. Soldaţii după ce terminau stagiul militar nu se întorceau în proviinciile de unde fuseseră
recrutaţi, ci rămâneau în Dacia, unde erau împroprietăriţi şi deveneau agricultori. Importanţa veteranilor
pentru romanizarea Daciei a fost foarte mare, căci din armată ei ieşeau cu totul romanizaţi. În limba
romană cuvântul bătrân, derivă din latinescul veteranus, şi nu înseamnă numai om în vârstă, în popor
un bătrân înseamnă o bucată de pământ, în amintirea timpului când veteranii erau mici propritari de
pământ cu bucăţi de pământ fixate de stăpânire. 

            Romanizarea fiind un proces de lungă durată s-a desfăşurat în etape. În prima etapă pătrund la
daci elementele culturii materiale romane. Ieftină şi de bună calitate, ceramica romană se impune în
aşezările dacice din secolele al II-lea – al III-lea, o bună parte a inventarului ceramic este de factură
romană-provincială. De asemenea se impun uneltele mai productive (de pildă, brăzdarul de plug de tip
roman), diferitele obiecte de uz practic şi de podoabă. Adoptarea culturii materiale romane nu înseamnă
încă romanizarea, dar ea atestă că dacii nu trăiau izolat, ci în strâns şi permanent contact cu coloniştii,
ceea ce reprezintă o condiţie a romanizării adevărate. În a doua etapă dacii adoptă credinţe şi obiceiuri
romane, nume romane şi, ceea ce este esenţial în romanizare, limba latină. Conveţuind cu colonişti,
dacii se deprind să vorbească latineşte; acelaşi lucru îl fac tinerii daci recrutaţi în armată. Interesul de a
dobândi cetăţenia romană, care le asigura drepturi depline, îi face pe dacii din provincie să adopte,
treptat, limba latină în locul propriei lor limbi; din aceasta, o serie de cuvinte  vor pătrunde însă în latina
populară vorbită pe teritoriul Daciei şi se vor transmite, astfel, limbi române mai târziu. Limba latină,
limba clasei politice, şi limba oficială a Imperiului, limba unei culturi superioare, a armatei a procesului
de producţie, se impune peste tot în provincie. Din cele spuse mai sus rezultă că populaţia romană
colonizată în Dacia era o populaţie stabilă, legată de acest pământ prin mijloacele ei de trai. Populaţia
neromană era de două feluri: băştinaşi, adică dacii şi geţii şi străini veniţi din alte părţi ale imperiului
roman. Dacii n-au pierit în războaiele dacice, ci se constată din inscripţiile romane că au continuat să
trăiască alături de colonişti romani.

            Numai o parte a lor s-a retras în afara graniţelor provinciei romane, de unde sub numele de Dacii
liberi făceau incursii prădalnice în Dacia Traiană. Viaţa lor continuă în formele tradiţionale autohtone,
dar prin vecinătatea cu Imperiul suferă un proces lent de romanizare. 

            În ceea ce priveşte populaţia străină venită în Dacia din alte părţi ale imperiului roman, ea e
formată mai ales din negustori aşezaţi la oraşe, cei mai mulţi greci din oraşele de pe coastele Mării
Negre, precum şi orientali, egiptenii şi mai ales sirieni.

            După retragerea aureliană (271) în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie romanizată,
latinofonă, romanizarea fiind un proces ireversibil. În perioada marilor migraţii acestei polpulaţii din
spaţiul daco-moesic i se adaugă populaţii germanice (sec. al III-lea) şi slave (sec. al VI-lea).

            Valurile de populaţii migratoare (goţii, hunii, gepizii, avarii) ce pătrund pe teritoriul ţării noastre în
secolele al III-lea – al IV-lea au  asupra populaţiei romanizate o influenţă redusă.

            Slavii sunt un grup de popoare, al căror  loc de origine este Polonia de azi. Când au început să
năvălească popoarele mongole din Asia spre Apus, au târât după ele şi pe slavi, care s-au despărţit
atunci în trei grupuri: Slavii de Răsărit (ruşii şi rutenii), Slavii de Apus (polonii, cehii, slovacii) şi Slavii de
Sud (sârbii şi bulgarii). 

            În înaintarea lor către sud, slavii îşi fac apariţia în regiunile carpato-dunărene începând cu secolul
al VI-lea. Aici ei întâlnesc aşezări daco-romane, lângă care unii se statornicesc, iar alţii îşi continuă
drumul spre Imperiul Bizantin. Aşezări mixte slave şi daco-romane au fost evidenţiate arheologic la
Suceava, Iaşi, Sărata-Monteoru (jud. Buzău), Bucureşti, Bratei (jud. Sibiu) şi în alte locuri, ele datând din
secolele VI–VII.

            După anul 602, când se prăbuşte apărarea bizantină la Dunăre, slavii trec în masă dincolo de
fluviu, fapt care are drept urmare ruperea în două a romanităţii orientale şi împingerea moesilor
romanizaţi spre Sudul Peninsulei Balcanice.

            Prezenţa slavilor printre daco-romani nu a putut schimba caracterul romanic al autohtonilor. O
influenţă mai însemnată au avut-o totuşi asupra limbii şi organizării social-politice şi religioase a
poporului  român, aflat în perioda respectivă în plin proces de individualizare ca popor în sud-estul
Europei. De la slavi au pătruns în limba română elemente de vocabular privind societate (boier, voievod,
cneaz etc.), o serie de hidronime precum Bistriţa (“râul repede”), Dâmboviţa (“râul cu stejari”), nume de
oraşe, de exemplu Târgovişte (“locul târgului”), Zlatna (“locul cu aur”)etc., şi o onomastică bogată din
care menţionăm nume ca Dan (“dăruitul”), Radu (“veselul”), Pârvu (“cel dintâi”), Bogdan (“darul lui
Dumnezeu”).

            Limba populară vorbită de populaţia romanizată din Dacia şi Moesia se transformă în secolele VII-
VIII într-o limbă nouă, limba română. Limba română este o limbă neolatină, de origine romanică lucru
evidenţiat prin fondul principal de cuvinte 60% de origine latină şi structură gramaticală.

            Teritoriul de formare al limbii române este spaţiul Daciei şi al Moesiei, unde s-au format două
dialecte: daco-român, la nord de Dunăre, şi aromân, la sud de Dunăre. 

            Componentele de bază ale limbii române sunt: substratul lingvistic traco-dacic (circa 160 de
cuvinte cu derivatele lor) ce reprezintă 10% din lexicul românesc, stratul lingvistic latin ce reprezintă
60% din vocabularul limbii române şi adstratul lingvistic, adică influenţele slave, ce reprezintă circa 20%
din vocabular.

            Tot romanic este şi numele poporului român, în forma sa mai veche de rumân şi în cea actuală
de român, cuvânt derivat din latinescul romanus.

            Limba română şi poporul român s-au format în spaţiul aflat la nord şi la sud de Dunăre.
Etnogeneza românescă nu pote fi considerată nicio “enigmă”, niciun “miracol”. Acest proces istoric este
atestat cu izvoare istorice, în principal arheologice şi lingvistice. 

            Studiul izvoarelor, începând cu secolul al VII-lea, confirmă existenţa poporului român, popor
distinct în spaţiul Europei centrale şi sud-estice. Acest popor a desfăşurat o activitate economică, a avut
o organizare socială corespunzătoare nivelului atins de civilizaţia timpului şi a vorbit o limbă romanică.

            Izvoarele istorice arată că românii, la începutul evului mediu trăiau organizaţi în obşti
teritoriale sau săteşti. Obştea este o formă de organizare a producţiei, o comunitate de muncă, în
cuprinsul căreia membrii comunităţii deţin un teritoriu împărţit în arabil şi nearabil. Pământul arabil era
în proprietate privată, iar cel nearabil (fâneţele, pădurile, păşunile, apele) în proprietate comună.

            Conducerea obştii a fost colectivă şi se exercita prin adunările şi sfatul oamenilor buni şi bătrâni,
la care se adaugă conducătorii satelor, judele (termen de origine latină) sau cneazul (termen de origine
slavă), jurătorii care exercitau justiţia pe baza obiceiului sau dreptului românesc. Treptat, şi adeseori prin
luptă, cneazul pune stâpânire pe loturile comunităţii, îi aserveşte pe posesorii acestora, ocupând uneori
şi părţi din pământurile ocupate în comun. Astfel, cu timpul, din interiorul obşti se iveşte atât boierul,
stăpânul unor pământuri mai întinse, care vor constitui următoarele domenii funciare, cât şi ţărănima
aservită. În Ţările Române s-au păstrat însă şi comunităţile obşteşti neaservite, care cuprind, de-a lungul
evului mediu, ţărănimea liberă. Aceaste a avut un rol însemnat în afirmarea societăţii moderne şi în
lupta de emancipare a naţiuni române.

            Din organizarea de obşte, prin unirea mai multora sub conducerea unui cneaz, se formează
cnezatele, care unite într-o anumită zonă sub conducerea unui voievod formează voievodatele.

            Procesul de formare al statelor feudale româneşti a fost îndelungat şi s-a desfăşurat în etape între
secolele IX-XII. Instituţia statală specifică statelor medievale româneşti a fost voievodatul, dar nu unic.

            La baza formării statelor româneşti au stat o serie de factori interni şi externi. Factori interni au
fost preponderenţi şi au constat în dezvoltarea economică, socială şi politică a societăţii româneşti.
Factori externi deşi secundari, au grăbit procesul de formare a statelor româneşti. Aceşti sunt: pericolul
maghiar din vest, pericolul tătar din est şi centralizarea statelor feudale în Europa.

Moldova
            Întemeierea Moldovei este asemănătoare, în mare parte, cu cea a Ţării Româneşti. Sub aspect
cronologic, evenimentele petrecute în Moldova au loc la mijlocul secolului al XIV-lea. La est de Carpaţi,
în procesul de întemeiere statală deosebim trei etape.

            Informaţiile istorice ne îngăduie să distingem o primă etapă a procesului de întemeiere a

Moldovei, petrecută mai cu seamă în anii 1352–1353, în timpul luptelor împotriva tătarilor. Cu acest
prilej, în partea de nord-est, în valea râului Moldova se organizează de către regalitatea maghiară
oMarcă  de apărare împotriva tătarilor, o unitate teritorială, politică şi militară condusă de Dragoş. Aici,
pe un şes întins, cu multe sate, cu Baia drept capitală, se crease o stăpânire care poate fi
consideratăMoldova Mică. Acesta însă nu era un stat organizat deplin. Ea îndeplinea funcţia de apărare,
fără însă să lipsească şi alte caracteristici ale viitorului stat. O dovadă este şi faptul că Letopiseţul de
când s-a întemeiat Ţara Moldovei scris în vremea lui Ştefan cel Mare, îl considera pe Dragoş
întemeietorul statului moldovean.
            A doua etapă începe cu 1359, în condiţii asemănătoare cu cele petrecute în Ţara Românească.
Istoricii au vorbit în lumina izvoarelor documentare, de descălecare a lui Bogdan, voievodul românilor
din Maramureş, pe care l-au socotit întemeietorul statului medieval Moldova. Bogdan a fost stăpânul
unui cnezat situt pe Valea Vişeului, compus din 22 de state, şi având reşedinţă fortificată la Cuhea. El
făcea parte din boierimea românească maramureşană, ridicându-se la funcţia de voievod din rândul
numeroşilor cnezi români.

            Spre mijlocul secolului al XIV-lea, Bogdan se opune încercărilor de organizare a comitatului de
către regalitatea maghiară şi înlăturării Voievodatului maramureşan autohton românesc. Documentele
regale îl pomenesc cu calificativul «necredinciosul nostru», semn al rezistenţei româneşti faţă de politica
maghiară de anulare a vechilor libertăţi. Ascensiunea Dragoşeştilor şi atribuirea mărcii moldovene
acestora împiedecau libertatea de mişcare şi comunicare cu teritoriile din afara Carpaţilor, mai ferrite de
imixtiunile politicii regatului maghiar.

            În aceste împrejurări, ale continuei presiuni politice şi religioase a regalităţii maghiare asupra
românilor din interiorul arcului carpatic şi din exteriorul lui, are loc o răscoală împotriva Dragoşeştilor, în
1359. La ea participă şi Bogdan, voievodul Maramureşului, care pleacă spre Moldova, încercând să o
scoată de sub controlul coroanei ungare. Într-unul din izvoarele narative, o cronică scrisă de Ioan de
Târnave, se spune: „Bogdan, voievodul valahilor din Maramureş, cu ajutorul valahilor de acolo a trecut
în taină în Ţara Moldovei, supusă coroanei ungureşti… Deşi a fost atacat în mai multe rânduri chiar de
oştile regelui, totuşi crescând numărul valahilor ce locuiau în această ţară, ea s-a mărit făcându-se o
domnie”. Cronicarul redă evenimentele petrecute în Maramureş, plecarea lui Bogdan, luptele purtate de
acesta împotriva regelui , precum şi esenţa noii etape a întemeierii, organizarea Moldovei într-o domnie.
Acţiunea lui Bogdan s-a manifestat la început în Maramureş, împotriva presiunii regale asupra vechilor
organizaţii politice voievodale locale: mai apoi, ea s-a exercitat prin hotărârea de a întemeia o nouă ţară
românească.

            Ca atare, ceea ce nu s-a putut împlini în Maramureş se realizează în afara arcului carpatic, prin
lupte purtate până în 1365. Înlăturând pe urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc, cu ajutorul boierimii locale
moldovene răsculate împotriva dominaţiei maghiare, Bogdan a întemeiat o nouă stăpânire, desăvârşind
începuturile de organizare statală a Moldovei. La întemeiere au participat cetele de «viteji»
maramureşeni, vasalii voievodului care şi-au unit forţele cu cele din Moldova.

            Regalitatea maghiară, ca şi în cazul Ţării Româneşti, aspirând la dominaţia Moldovei, reacţionează
prin campanii militare, fără ca ele să fie încununate de succes. Moldova se afirmă ca stat de sine stătător
sub condcerea lui Bogdan, care a dat statului o nouă orientare politică independentă.

            Formarea statului medieval Moldova nu se încheiase o dată cu Bogdan. Statul întemeiat în
partera de nord, nu încorpora toate teritoriile Moldovei şi nici nu-şi desăvârşise organizarea internă. O
fac urmaşi săi în a doua jumătate a veacului.

            Creatorului statului moldovean independent îi urmează Laţcu (1365–1375) care, pentru a face

faţă presiunii polono-maghiare, stabileşte raporturi cu papalitatea. În timpul lui, cel de-al doilea stat
românesc câştigă o legitimare pe plan internaţional, fiind recunoscut ca de sine stătător, prin eliminarea
pretenţiilor de dominaţie ale statului ungar. În vremea lui Petru  I  Muşat (1375–1391), urmaşul lui Laţcu,
statul moldovean îşi consolidează poziţia politică în raport cu Ungaria şi Polonia. Se manifestă
preocupări pentru organizarea economică şi administrativă, creşte prosperitatea ţării, se bat primele
monede moldoveneşti, se înfiinţează Mitropolia, instituţie care va contribui la întărirea puterii centrale.
Întemeierea Mitropoliei a însemnat şi recunoaşterea de către Polonia a autonomiei politice şi bisericeşti.
În timpul lui Roman  I voievod (1391–1394), dispărând ultimile rămăşiţe ale stăpânire tătare în Moldova,
este încorporată Ţara  de jos, sudul Moldovei,astfel, Roman se intitulează „voievod moldovean şi
moştenitor a toată Ţara Românească de la munţi până la ţărmul mării“. Moldova, prin urmare, devine o
nouă ţară românească, prin unificarea teritorială şi consolidarea ei politică internă şi externă.

Teoria continuității[modificare | modificare sursă]

Unul din motivele cuceririi Daciei a fost exploatarea aurului și a altor minereuri, pentru care Roma a
făcut mari investiții în orașe și drumuri: chiar dacă a fost constrânsă să-și retragă suprastructura
costisitoare (legiunile și administrația) este puțin verosimil să se fi retras toată populația (așa cum
scrieEutropius), astfel că romanica orientală a putut rămâne aici „lingua franca”.

Dacia a rămas sub ocupație romană timp de 150 de ani. Formarea poporului român a reprezentat un
proces complex și de lungă durată, proces la care au contribuit o serie de factori: statalitatea dacică
și creșterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea și romanizarea intensivă ,
continuitatea populației daco-romane pe fundalul năvălirilor populațiilor migratoare și răspândirea
creștinismului. Conform informațiilor scriitorilor romani ca Cassius Dio, dacii ar fi supraviețuit în urmă
războaielor cu romanii,fiind supuși. Frescele de pe Columna lui Traian, numele dacice din inscripțiile
latine din Dacia Romană, consemnarea revoltelor dacilor cuceriți și descoperirile arheologice
confirmă teoria continuității. Romanizarea Daciei a fost începută în urmă contactelor dintre daci și
romani în perioada anterioară ocupației, desfășurată apoi cu o mare intensitate în perioada stăpânirii
romane și continuată chiar după retragerea aureliană. Ulterior, din cauza năvălirilor "barbare",
administrația romană și armata au abandonat și evacuat Dacia. Nu au rămas urme materiale care să
indice evacuarea populației. Sunt aduse argumentele filologice: toponimele latine ale râurilor
(Argeș, Buzău, Criș, Dunărea, Mureș, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someș, Timiș, Tisa etc., toate, nume
atestate înainte de cucerirea romană), originea latină a multor cuvinte, numele voloh pe care slavii
orientali l-au dat românilor, în timp ce slavii sudici i-au numit vlahi. Misionarii au predicat în nordul
Dunării în limba latină, ceea ce atestă existența unei populații romanice, de asemenea, inscripțiile
creștine sunt dovezi revelatorii.

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației daco-romane, păstrarea

riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă în funcție de
politică care influențat intelectualitatea românească. Temele principale au fost originea și rolul
romanilor, dacilor și slavilor în formarea poporului român, spațiul geografic al etnogenezei românilor.

TEORIA   IMIGRAȚIONISTĂ
Precursorii acestei teorii Sulzer, Macai, Endel şi Engel, au elaborat  concepte conform cărora poporul şi
limba română s-ar fi format la sud de Dunăre, iar spaţiul nord-dunărean ar fi devenit o“terra deserta”,un
teritoriu rămas nelocuit,numai bun să fie ocupat de triburile barbare maghiare venite din Asia .
Johan Christian Engel (functionar la cancelaria aulica din Viena )a expus aceste idei  in lucrarea sa
intitulata ”Fortsezung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellscahft von Gelehrten in
Deutschland und England ausgeferigel”.
Franz Joseph Sulzer (un căpitan al armatei habsburgice ),a dezvoltat această teorie in  ”Geschichte des
transalpinischen Daciens”…, Viena 1781- 1782.
În 1864, geograful Robert Roesler a reluat aceste idei in 2 lucrări : ”Das varromische Dacien, Viena 1864”
și ”Die Anfange des Walachishe Studien Untersuchungen zur alteren Geschihte Romaniens, Leipzig,
1871”.
De la bun început, trebuie spus  că la momentul retragerii armatei și administrației romane,atât la sud
cât şi la nord de Dunăre trăia populaţia bastinașă tracică romanizată, vorbitoare a unei limbi latine
populare și că spaţiul nord-dunărean a fost părăsit  în anul 275,numai de armata şi administraţia romană
care s-a  retras la sud  de Dunăre, în timp ce  populația tracă romanizată nord-dunăreană a rămas pe
loc,păstrând neîntrerupte puternicele legături avute și până atunci cu tracii romanizați sud-dunăreni.
Teritoriul Daciei nu a rămas pustiu!
O țară bogată și frumoasă ca Dacia, nu avea cum și nici de ce să fie părăsită în totalitate de poporul ei.
Teoria imigraţionistă elaborată de Robert Roesler la sfârşitul secolului al XIX-lea, a preluat unele
elemente ale teoriilor lui Sulzer şI Engel, încercând totodată să avanseze câteva argumente menite sa-i
susțina afirmațiile  prin falsificarea adevărului  istoric.
Principalele puncte ale teoriei sale erau:
dacii au fost total masacrați în cele două războaie daco-romane.
românii s-au format la sud de Dunăre şi apoi au migrat spre nord, dovadă fiind după parerea lui
asemănările câtorva cuvinte din limbile română şi albaneză.
Dacia a fost părăsită în totalitate de romani, aceasta rămânând pustie.
o pretinsă  lipsă a izvoarelor istorice timpurii, care să furnizeze informaţii despre români.
imposibilitatea romanizării Daciei în numai 165 de ani.

Teorii privind etnogeneza românilor. Studierea problemei etnogenezei (din greacă, etnos
înseamnă "popor", genesis - "naştere"), adică a originii oricărui popor, constă în determinarea
următoarelor aspecte: când, unde, din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea
etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc.
Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale.
Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însă, conzluziile istoricilor, mai cu
seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. In acest caz credem oportun să ne
referim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.
În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII)
se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii
medievali maghiari constatau, că vlahii erau "pastorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la
venirea hunirlor (sec. V).
Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de
asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-
XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru
Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara
Românească şi Moldova din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi
aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără temei,
că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au
combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul
dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele
Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre
şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul
german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor". Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii
mişcării de emancipare a românilor din transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de
ei din vremuri străvechi.
R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numai în secolul al
XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică atunci, când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja
ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei
locuiau.
Argumentele lui Rosler erau următoarele:
- dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii;
- dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia);
- provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275;
- limba română nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul
germanic al goţilor;
- există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză, dovadă a conveţuirii lor la sud de
Dunăre;
- nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea;
- dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la
sud de Dunăre;
- prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor;
- românii erau păstori nomazi.
Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români, chiar în perioada
când ea a apărut (I.Iung, B.P.Haşdeu, A.Xenopol, D.Onciul, N.Iorga ş.a.). Argumentele lor sunt
următoarele:
- prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea
romană (vezi capitolul 4);
- romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării, ci ea
a fost atunci cea mai intensă, desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea
Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4);
- continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice, date
lingvistice, mărturii epigrafice etc.;
- lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase
studii ale lingviştilor români;
- cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică
comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană);
- numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-
lea;
- cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau
protoromână), care s-a format pe întreg spaţiul Carpato-Danubiano-Balcanic;
- influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă, ci confirmă prezenţa românilor la nordul
Dunării, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici;
- păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele
montane. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare.
Nici un izvor istoric nu atestă, însă, în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de
la sud la nord de Dunăre, ci dimpotrivă, treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de
Carpaţi, inclusiv peste Dunăre.
 De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza
populaţiei romanizate, în urma contactelor ei cu slavii, s-au format două popoare separate: munteni,
datorită contactelor cu slavii de sud, şi moldovenii - cu slavii de răsărit. Această pretinsă divizare etnică
ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească.
Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele
istorice, care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni, munteni, bucovineni, olteni etc.),
şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Dimpotrivă, izvoarele demonstrează că indiferent de
denumirea locală ei toţi formează un neam - neamul românesc. Izvoarele istorice nu confirmă o
diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească, precum nici rolul ei determinant.
Cât priveşte limba, nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare
moldoveneşti deosebită de cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc, de
rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc, oltenesc, ardelenesc etc.) în spaţiul locuit de români.