Basarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi

cu deosebire în relaţiile româno-sovietice. Dupǎ încheierea Primului Rǎ zboi

Mondial, Prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania se
angaja sǎ respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎ cii. La 9
decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye, 
Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul  unirii Bucovinei din 28
noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul cu Ungaria, în
palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma unirea
Transilvaniei cu România.
In privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ guvernul
bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii
sǎi nu au fost invitaţi la Conferinţa pǎcii.
Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul rǎ zboiului.
Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele
lor participând împreunǎ la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor
Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea 
relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ noului regim
instaurat la Sankt Petersburg.

“1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteaz ǎ . Legaţia românǎ şi, în

general, toţi reprezentanţii autoritǎ ţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ
cale dincolo de frontierǎ .

2. Tezaurul României, aflat în p ǎ strare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru

oligarhia românǎ . Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎ spunderea de a pǎ stra acest
tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român”[1].

Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de evoluţiile interne din

Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎşurat un adevǎrat rǎzboi civil,
precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul bolşevic se afla în
dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România, iar când
era victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎ tor.

Principala preocupare a Guvernelor României era recunoaşterea de cǎtre

Rusia a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. De
asemenea, apreciau cǎ tezaurul evacuat  la Moscova era un bun
asupra cǎruia guvernul sovietic nu avea nici un drept şi trebuia
restituit integral României.

In februarie 1920 la Copenhaga au început negocieri între Dumitru N.

Ciotori, împuternicitul guvernului de la Bucureşti,  şi diplomatul
sovietic Maksim Maksimovici Litvinov.
Franţa nu vedea cu ochi buni negocierile cu guvernul bolşevic, iar la 3 martie
1920 Consiliul Suprem Aliat al Conferinţei de pace a recunoscut
legitimitatea unirii Basarabiei cu România. Ca urmare, contactele de
la Copenhaga s-au întrerupt.

La 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea
Basarabiei cu România.

“ Art. 1. Inaltele Pǎrţi Contractante declarǎ cǎ recunosc suveranitatea

României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera
actualǎ a României, Marea Neagrǎ, cursul Nistrului de la gura sa pânǎ
la punctul unde este tǎiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi
Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Se preciza cǎ “Inaltele Pǎrţile Contractante vor invita Rusia sǎ adere

la Tratatul de faţǎ, de îndatǎ ce va exista un guvern recunoscut de
ele”[3].

La 1 noiembrie 1920 guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis

guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat urmǎtoarea notǎ:

“Aflând cǎ între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la
alipirea la aceasta din urmǎ a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale
Rusiei şi Ucrainei declarǎ cǎ ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu
privire la Basarabia fǎ cutǎ fǎ rǎ participarea lor şi cǎ ele nu se considerǎ în nici un
fel legate de tratatul încheiat pe aceastǎ temǎ de alte guverne”[4].

Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie ( 1922), Franţa (1924)

şi Italia (1927), nu şi de Japonia, interesat ǎ în promovarea unor relaţii de
colaborare cu Uniunea Sovieticǎ .

Guvernanţii de la Bucureşti apreciau cǎ relaţiile româno-sovietice trebuiau sǎ

se întemeieze pe recunoaşterea de cǎtre liderii de la Kremlin a apartenen ţei
Basarabiei la România, hotǎrâtǎ de Sfatul Tǎrii la 27 martie 1918 şi confirmatǎ
prin Tratatul de la Paris din octombrie 1920.

La rândul lor, sovieticii declarau c ǎ Basarabia a fost ocupat ǎ de armata regalǎ

românǎ, Sfatul Tǎrii era un organism alcǎtuit din burghezi şi chiaburi, care nu
reprezentau populaţia Basarabiei, iar Tratatul de la Paris era lipsit de valoare
juridicǎ.

Dupǎ încheierea tratatelor de pace, în România a dominat o stare de spirit

optimistǎ , considerându-se cǎ pacea a fost definitiv stabilitǎ . Oficialii români
apreciau cǎ în 1918 s-a înfǎ ptuit un act care nu putea fi pus sub semnul întrebǎ rii,
cǎ dreptatea lor este “eternǎ ”. Dominaţi de acest spirit, ei nu au desfǎ şurat o
consistentǎ propagandǎ externǎ , pentru a convinge guvernanţii şi opinia publicǎ
internaţionalǎ de legitimitatea actelor de Unire  şi de faptul cǎ noile provincii s-
au intergrat firesc în cadrul statului naţional român.
Pe de altǎ parte, statele vecine care aveau revendicǎ ri teritoriale pe seama
României (Uniunea Sovieticǎ , Ungaria şi Bulgaria) au desfǎ şurat o susţinutǎ
propagandǎ externǎ , promovându-şi propriile interese.

Guvernul sovietic, pe lângǎ propria-i propagandǎ , s-a folosit de Internaţionala a

III-a Comunistǎ , constituitǎ în martie 1919, pentru discreditarea statelor
naţionale, pentru lupta împotriva burgheziei şi instaurarea dictaturii
proletariatului.

România era consideratǎ un stat imperialist, care la sfârşitul rǎ zboiului mondial 

a ocupat teritorii strǎ ine. Partidul Comunist bolşevic insista pentru eliberarea
Basarabiei şi unirea ei cu la Uniunea Sovieticǎ .

In zilele de 27 martie – 2 aprilie 1924 s-a organizat o conferinţ ǎ la Viena, la

care delegaţia românǎ a cerut ca Uniunea Sovieticǎ sǎ declare cǎ recunoaşte
unirea Basarabiei cu România, în timp ce delegaţia sovietic ǎ a precizat cǎ nu
accepta acel act, cerând organizarea unui plebiscit prin care basarabenii s ǎ se
pronunţe dacǎ doresc sǎ rǎmânǎ în cadrul statului român, sǎ se uneascǎ cu
Uniunea Sovieticǎ sau sǎ constituie un stat independent.

In fond, aceastǎ propunere viza anularea deciziei Sfatului T ǎrii din 27 martie
1918, precum şi a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920. Astfel,
conferinţa a eşuat, înainte de a se trece la discutarea problemelor de fond
privind relaţiile româno-sovietice.

Dupǎ eşuarea tratativelor de la Viena, conducerea sovietic ǎ a decis sǎ treacǎ la

înfiinţarea unei entitǎ ţi statale pe malul stâng al Nistrului, care sǎ devinǎ un
centru de promovare a obiectivelor sale teritoriale şi politice faţǎ de România.
Incǎ din februarie 1924 s-a constituit un   “comitet de iniţiativǎ”,   care a
elaborat

Memoriul  cu privire la necesitatea creǎrii Republicii Sovietice Socialiste

Moldoveneşti. In acest document se afirma: “Republica Moldoveneascǎ ar
putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacǎ
republica Belorusǎ faţǎ de Polonia şi cea a Kareliei faţ ǎ de Finlanda. Ea ar
focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în
pretenţiile alipirii la Republica Moldoveneascǎ a Basarabiei. Din acest punct de
vedere devine imperioasǎ necesitatea de a crea o anume republic ǎ socialistǎ şi
nu o regiune autonomǎ în componenţa URSS.  Unirea teritoriilor de pe ambele
pǎrţi ale Nistrului ar servi drept bre şǎ strategicǎ a URSS faţǎ de Balcani (prin
Dobrogea) şi faţǎ de Europa Centralǎ (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS
le-ar folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice” [5].
La 29 iulie 1924 a fost adoptatǎ  Hotǎrârea Biroului Politic al Comitetului
Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice cu privire la crearea
Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în cadrul Republicii
Sovietice Socialiste Ucrainene, precizându-se cǎ acest act era necesar din motive
politice.
Pe aceastǎ bazǎ , la 19 septembrie, Biroul Politic al Comitetului Central al
Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina a decis constituirea RASSM.  Graniţa
de apus a noii republici era cea a URSS, care nu recunoştea unirea Basarabiei cu
România, subînţelegându-se cǎ ar fi pe râulPrut.

A urmat Decizia Comitetului Executiv Central al Ucrainei din 12 octombrie 1924

cu privire la formarea RASSM, în care se afirma cǎ exista un popor moldovenesc
pe ambele maluri ale Nistrului, cea mai mare parte a acestuia “fiind aruncatǎ cu
forţa sub puterea burgheziei române care a cotropit Basarabia”. [6] Evident, se
avea în vedere eliberarea acestuia şi integrarea sa în noul stat moldovenesc.
Capitala Republicii a fost slabilitǎ în oraşul Balta, iar din 1929 laTiraspol

In aprilie 1925 a fost adoptatǎ Constituţia RASSM, care prevedea cǎ

puterea legislativǎ era exercitatǎ de Congresul Sovietelor de deputaţi ai
muncitorilor şi ţǎ ranilor, iar puterea executivǎ de Comitetul Executiv Central.
 Conducerea sovieticǎ a urmǎ rit izolarea  locuitorilor din Transnistria faţǎ
de cei din România şi cu deosebire din Basarabia,  inventând o limbǎ nouǎ ,
moldoveneascǎ . In actul de constituire a RASSM se menţiona cǎ în acest stat
existau trei limbi: moldoveneascǎ , ucraineanǎ şi rusǎ .

In contextul marii terori staliniste din anii 1937-1938, mulţi activişti de

partid şi de stat, precum şi intelectuali din RASSM, acuzaţi de naţionalism, au
fost declaraţi “duşmani ai poporului”, arestaţi şi chiar lichidaţi[9].
Realitatea istoricǎ a dovedit cǎ RASSM a fost o creaţie artificialǎ , menitǎ sǎ
sprijine propaganda sovieticǎ vizând destabilizarea României şi expansiunea
teritorialǎ a URSS.

Devenit ministru de Externe al României în octombrie 1932, Nicolae

Titulescu a apreciat cǎ în discuţiile cu oficialii sovietici nu trebuia ridicatǎ
problema Basarabiei, întrucât aceasta era un teritoriu românesc a cǎ rei
apartenenţǎ la România nu avea nevoie de consinţǎ mântul Kremlinului. La
rândul sǎ u, Maksim Litvinov, ministrul de Externe sovietic, a acceptat sǎ nu
ridice problema Basarabiei în relaţiile cu România.

La 3 februarie 1933, a fost semnatǎ la Londra, atât de România, cât şi de

Uniunea Sovieticǎ , Convenţia pentru definirea agresorului şi a agresiunii.  La
propunerea lui Titulescu s-a precizat cǎ “prin teritoriu trebuie sǎ se înţeleagǎ
teritoriul asupra cǎ ruia un stat îşi exercitǎ în fapt autoritatea”. In opinia
diplomatului român, prin acest document, Uniunea Sovieticǎ recunoştea
apartenenţa Basarabiei la România[10].

La 9 iunie 1934,  printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu

conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi
Uniunea Sovieticǎ . In document se menţiona:

“Guvernele ţǎ rilor noastre îşi garanteazǎ mutual plinul şi întregul respect al

suveranitǎ ţii fiecǎ ruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune,
directǎ sau indirectǎ , în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecǎ reia dintre
ele”[11] .

guvernul sovietic, ca semn de  bunǎ voinţǎ , a restituit României, în mai

1935, o parte din tezaurul depus la Moscova în timpul primului rǎ zboi mondial.
De asemenea, au fost restituite osemintele domnitorului  Dimitrie Cantemir, care
au fost depuse în Catedrala Mitropolitanǎ din Iaşi.
 , la 15 iulie 1936, guvernul şi regele i-au reînnoit mandatul acordat lui
Titulescu în urmǎ cu un an de a încheia un pact de asistenţǎ mutualǎ cu
URSS[12].
Dupǎ negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un
protocol care cuprindea  proiectul tratatului de asistenţǎ mutualǎ între România
şi Uniunea Sovieticǎ .

In document se menţiona :

”Guvernul URSS recunoaşte cǎ , în virtutea diferitelor sale obliga ţii de asistenţǎ ,

trupele sovietice nu vor putea trece niciodat ǎ Nistrul fǎ rǎ o cerere formalǎ în
acest sens din partea Guvernului regal al Rom âniei, la fel cum Guvernul regal al
României recunoaşte cǎ trupele române nu vor putea trece niciodat ǎ Nistrul în
URSS fǎ rǎ o cerere formalǎ a Guvernului URSS.

La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie sǎ se retragǎ

imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, dup ǎ cum, la cererea Guvernului

URSS, trupele române trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul URSS la Vest
de Nistru”[13].
Faptul cǎ râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţǎ de stat între România
şi URSS l-a determinat pe Titulescu sǎ aprecieze cǎ guvernul de la Kremlin
recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Numai cǎ Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului

sǎu,  drept care a cerut amânarea semnǎrii acestui document.

La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tǎ tǎ rescu, în urma cǎ reia

Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele
Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat cǎ guvernul va promova o
politicǎ externǎ de continuitate. Pe de altǎ parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu,
în septembrie,  cǎ “actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, cǎ ci
considerǎ m cǎ demiterea Dv. în împrejurǎ rile cunoscute echivaleazǎ cu o
schimbare a politicii externe”[14].

Guvernul sovietic a decis sǎ -şi reorienteze politica externǎ , drept care,  la 3
mai 1939, Litvinov a fost înlocuit cu Veaceslav Mihailovici Molotov.

La 23 august 1939, Germania şi Uniunea Sovieticǎ au încheiat un Pact de

neagresiune, semnat de cei doi miniştri de Externe,  Ribbentrop şi Molotov.
Acesta avea o anexǎ secretǎ prin care cele douǎ state îşi delimitau spaţiul cuprins
între Marea Balticǎ şi Marea Neagrǎ .