Clasa a XII a

L1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Etnogeneza românească
Etnogeneza românească este procesul de formare a poporului român şi a limbi
române.
Ea s-a desfăşurat pe o perioadă lungă de timp ( secolul I a.chr. –sfârşitul secolului VIII
d.chr. ) la nord şi sud de Dunăre , spaţiul carpato-danubiano-pontic.
S-a realizat prin simbioza a două elemente : componenta dacică şi romanică şi
asimilarea slavă . Născută odată cu poporul care o vorbeşte, limba română este fundamental
romanică dar păstrează elemente dacice şi influenţe slave.
La baza etnogenezei a stat fenomenul de romanizare. Romanizarea este un proces
complex specific lumii romane în cadrul căruia elementele civilizaţiei romane pătrund în toate
compartimentele vieţii unei provincii astfel încât duce la înlocuirea limbii vorbite cu limba
latină şi la însuşirea unui nou mod de viaţă.

Factorii romanizării
Armata
Fiind o provincie de graniţă, expusă atacurilor barbarilor de la hotare, provincia Dacia
avea nevoie de un sistem de apărare bine organizat. De aceea împăraţii romani au dispus
construirea unui număr mare de castre în care staţionau în număr mare soldaţi legionari
( Legiunea a XIII-a Gemina la Apulum, Legiunea a- V-a Macedonica la Potaissa) sau trupe
auxiliare ( Micia). Între aceşti soldaţi şi populaţia autohtonă au avut loc schimburi culturale,
soldaţi cu nume dace au intrat în armata romană, ceea ce a contribuit la intensificarea
romanizării provinciei Dacia.
Administraţia
Prin intermediul administraţiei romane , formată din funcţionari provinciali
( procuratori) şi funcţionari locali ( magistri sau prefecţi ) din oraşe sau comnunităţi rurale ,
ce foloseau ca limbă oficială limba latină , romanizarea a căpătat un caracter organizat.
Coloniştii
În provincia Dacia au fost colonizaţi , în mod organizat , un număr mare de locuitori
din celelalte provincii ale Imperiului , vorbitori ai limbii latine populare, purtători ai culturii
romane. Aceştia au pătruns în toate domeniile economiei ( agricultură , minerit, meşteşuguri ),
au populat vechile aşezări şi au întemeiat altele noi , de tip roman: canabae ( aşezări rurale
situate în jurul castrelor) şi mai târziu vicus, pagus şi villa rustica. Convieţuind cu autohtonii ,
coloniştii au împrumutat daco-geţilor elemente de civilizaţie romană, constituindu-se astfel
într-un factor activ al romanizării.
Veteranii
După satisfacerea stagiului militar, o mare parte a veteranilor au părăsit armata dar s-
au stabilit în provincia Dacia.Ei au ocupat funcţii administrative , au primit compensaţii
băneşti , pământ, şi-au întemeiat familii pe teritoriul provinciei , contribuind astfel la procesul
de romanizare.
Viaţa economică
Activitatea economică din toate domeniile ( agricultură , minerit, meşteşuguri , construcţii ,
schimb de mărfuri ) a constituit un alt factor al romanizării datorită legăturilor ce s-au stabilit între
autohtoni şi colonişti în cadrul activităţilor desfăşurate pe teritoriul Daciei romane şi datorită
participării lor la viaţa economică a Imperiului.

1
Clasa a XII a

Justiţia
Normele juridice romane au fost introduse şi aplicate pe teritoriul provinciei , ceea ce a
impus autohtonilor cunoaşterea acestor norme şi exercitarea drepturilor lor în limba latină,
contribuind astfel la desfăşurarea procesului de romanizare. Norme ale dreptului roman se vor
regăsi în dreptul românesc cutumiar de mai târziu.
Viaţa religioasă
Fenomenul interpretatio romana ( preluarea unor divinităţi dace sub nume romane :
Zalmoxis , Bendis) , adorarea unor divinităţi romane ( Iunona, Minerva, Jupiter, Venus ),
practicarea cultelor în limba latină au dat naştere elementelor de sincretism religios
( contopirea unor divinităţi asemănătoare , dar de origini diferite , într-una singură), ceea ce
demonstrează legăturile spirituale daco-romane, influenţele reciproce care au ajutat la
romanizarea autohtonilor din Dacia.
Urbanizarea
După cucerire , Dacia a fost supusă unui intens proces de urbanizare prin construirea
după model roman, uneori pe locul vechilor aşezări , a unui număr mare de oraşe cu statut de
municipia( Dierna,Porolissum,Tibiscum, Troesmis ) sau cu statut de coloniae (Ulpia Traiana
Sarmisegetuza, Drobeta, Nspoca, Apulum, Potaissa) . Centre administrative , economice,
culturale , oraşele au constituit puncte de schimb cultural între autohtoni şi noii veniţi ,
contribuind astfel la romanizarea provinciei Dacia.
Viaţa culturală
A fost atestată existenţa de şcoli în cadrul cărora se învăţa scrisul şi cititul în limba
latină pe întreg teritoriul stăpânit de romani, în Dacia şi Moesia Inferior.

Elementele fundamentale ale etnogenezei româneşti

1.Substratul ( componenta dacică)

2. Stratul ( componenta romană )
3. Substratul migrator reprezentat de slavii bulgari

Etnogeneza românească are 3 faze:

a) Faza preliminară ( sec. I î.Hr-sec I d.Hr)
b) Romanizarea propriu-zisă care cuprinde şi dacii liberi ( 106-275 pentru Dacia, până în
secolul VII în Dobrogea )
c) Generalizarea procesului de romanizare în condiţiile marilor migraţii ( 275- secolul VII)

Componentele de bază ale limbii române sunt:

- substratul lingvistic traco-dacic (circa 160 de cuvinte cu derivatele lor) ce
reprezintă 10% din lexicul românesc
- stratul lingvistic latin ce reprezintă 60% din vocabularul limbii române
- adstratul lingvistic, adică influenţele slave, ce reprezintă circa 20% din
vocabular.
Tot romanic este şi numele poporului român, în forma sa mai veche de rumân şi în cea
actuală de român, cuvânt derivat din latinescul romanus.
Torna , torna frate! Este prima menţiune în limba română. Informaţia ne-a fost dată de
Theophanes Confesor în lucrarea sa “Chronografia

2
Clasa a XII a

Teoria imigraţionistă

Etnogeneza românilor a devenit o problemă politică din secolul al XVIII-lea , odată cu

afirmarea mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania.
S-a încercat să se conteste vechimea , continuitatea şi autohtonia românilor din
Transilvania pentru a justifica stăpânirea acestui teritoriu de către unguri.
Astfel , Franz Joseph Sulzer susţinea că românii nu au origine romanică şi că s-au format ca
popor în Peninsula Balcanică, undeva în Moesia sau Tracia. Aici au îmbrăţişat creştinismul şi în
secolul al XIII-lea ar fi emigrat la nord de Dunăre , deci după aşezarea ungurilor în Transilvania.
Principalul exponent al teoriei imigraţioniste a fost ofiţerul austriac Robert Roesler
care a dezvoltat ideile lui Sulzer susţinând că:
-dacii ar fi fost exterminaţi în războaiele cu romanii
- toponimia dacică ar fi dispărut ca urmare a acestei exterminări
-perioada de 165 de ani, cât a durat administraţia imperială în Dacia, nu ar fi fost suficientă
pentru romanizarea provinciei
- împăratul Aurelian ar fi retras întreaga populaţiei din Dacia la sud de Dunăre
( 271-275)
-românii ar fi un popor de păstori nomazi
-nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nord de Dunăre în „ mileniul întunecat”

Disputa în jurul continuităţii

S-au conturat 2 opinii diferite cu privire la formarea românilor ca popor: continuitatea
lor în Dacia şi imigrarea târzie din sudul Dunării.
Unii istorici au elaborat teorii proprii , pseudo-ştiinţifice, potrivit cărora românii nu s-
ar fi format în ţara lor de astăzi.
Szamaskösy Istvan într-o lucrare din 1593 susţinea că românii sunt urmaşii
coloniştilor romani. După domnia lui Mihai Viteazul şi-a schimbat radical părerea, afirmând
că românii nu pot fi urmaşii coloniştilor romani, deoarece aceştia au fost mutaţi la sudul
Dunării în vremea împăratului Gallienus. El a fost combătut de cărturarii saşi L.Toppeltinus şi
J. Tröster.
J. Tröster a scris o lucrare despre Dacia în care şi-a afirmat convingerea că „ românii
de azi ce trăiesc în Ţara Românească , Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii
legiunilor romane”, prin urmare „ cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”.
Benkö Joseph, în cartea „Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus”( 1778)
(Transilvania sau Marele Principat Transilvania), arată că la abandonarea provinicie traiane
„ mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc”.
Odată cu mişcarea de emancipare a românilor din Transilvania din secolul XVIII a fost
lansată şi „teoria imigraţionistă” dezvoltată de Franz Sulzer în lucrarea „ Istoria Daciei
Transalpine „( 1781) , la care vor adera şi istoricii I.C. Eder, Bolla marton şi I.Ch. Engel.
Aceştia identificau absenţa surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migraţii cu
absenţa însăşi a românilor.
În replică, învăţatul sas Michael Lebrecht scria chiar în tipul răscoalei lui Horea în
1784 că românii ca urmaşi ai romanilor sunt „ cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”.
În 1787 istoricul englez E. Gibbon arăta că în Dacia , după retragerea aureliană a
rămas o parte însemnată din locuitorii ei. De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii
„ agricultura şi plăcerile lumii civilizate”.
Paul joseph Schafarik susţinea în 1844 că „ valahii de la nord şi de la sud de fluviu au
toţi aceeaşi origine” evoluând din „ amestecul tracilor şi daco-geţilor cu romanii”.

3
Clasa a XII a

După realizarea dualismului austro-ungar din 1867 Robert Roesler redactează „Dacia
şi românii” ( 1868) şi „ Studii de dragoste”( 1871), unde reia , pe baza informaţiilor timpului
său , toate tezele formulate timp de un secol în sensul contestării permanenţei românilor în
vatra lor strămoşească.
În lucrarea Teoria lui Roesler ( 1884), A.D. Xenopol abordează argumente
contestatoare ale istoricului german şi le răspunde apelând la toate sursele fundamentale ,
precum şi la comentarile autorilor creditaţi ştiinţific de-a lungul timpurilor.
Dacă la început A.D. Xenopol şi D.Onciul, susţinând continuitatea daco-romană , se
bazau pe argumente de ordin logic, mai târziu investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştrii
istorici , cât şi de lingvişti ( N. Iorga , Vasile Pârvan, Gh. I. Brătianu , Al.Rossetti, C.C.
Giurescu ş.a) , alături de cercetarea arheologică , au făcut progrese remarcabile.
Aceste investigaţii se vor finaliza prin dovezile concrete , din ce în ce mai numeroase,
care afirmă teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi un număr important de
istorici străini ( Th. Mommsen, I.Jung, L.Homo, Paul Mackendrik) care consideră că românii
sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

Creştinismul un factor important al romanizării şi al continuităţii românilor

Creştinismul a pătruns în Dacia încă din timpul stăpânirii romane, persecuţiile

împăraţilor romani împotriva creştinilor fiind consemnate în inscripţii descoperite în mai
multe aşezări din Dobrogea.
Întreg spaţiul carpato-dunărean a menţinut contactele cu Imperiul roman şi după
retragerea aureliană , în timpul împăratului Constantin cel Mare ( 306-337) şi în timpul
împăratului Justinian ( 527-565) stăpânirea imperiului extinzându-se la nord de Dunăre.
În 313 creştinismul a devenit religie oficială în imperiu prin Edictul de la Milan
adoptat de Constantin cel Mare.
În 391 Theodosie cel Mare ( 379-395) declară creştinismul religie de stat a Imperiului Roman
şi interzice cultele păgâne.
După această dată are loc organizarea creştinilor din regiunea Dunării în episcopii ( Tomis,
Durostorum), ridicarea de basilici paleocreştine la Tomis, Histria,Callatis, Tropaeum Traiani,
Sucidava, Drobeta, Porolissum.
Un rol important în răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic l-au avut
misionarii creştini Ulfilas ( care a predicat în limba greacă, latină,gotă) , Sava Gotul , Dionisie cel
Mic ( în Dobrogea). Au fost descoperite numeroase obiecte creştine la Biertan ( donariul de bronz ),
Tomis ( opaiţ ) , Apulum, Dej ( opaiţ creştin de bronz ) , Tibiscum.
Principalele cuvinte creştine din limba română sunt de origine latină: biserică vine din
latinescul basilica în timp ce creştinii occidentali folosesc pentru biserică eccclesia; Dumnezeu vine
din latinescul Domine Deus. Tot din limba latină au fost preluate şi cuvintele : cruce- crux, înger-
angelus, creştin-christianus, preot-sacerdos , botez-baptismus , Paşti-Paschae, Duminică- Dies
Dominica, rugăciune-rogatio, a ruga- rugare.
Acest lucru dovedeşte vechimea dar şi caracterul latin, occidental al creştinismului românesc.

Dicţionar
Continuitate = vieţuirea neîntreruptă a unui popor în spaţiul în care acesta s-a constituit
Etnogeneză = formarea , naşterea unui popor ; procesul de formare a poporului român; proces
istoric, lingvistic şi cultural de formare a unui popor.
Romanizare = fenomen care constă în însuşirea culturii şi civilizaţiei romane, a limbii latine
de către popoarele învinse şi integrate în lumea romană.