PROFILUL DE COMPETENȚĂ ALE PROFESORULUI DE ISTORIE

Competenţele sunt ansambluri structurate de cunoştinţe, deprinderi, abilităţi

şi atitudini, de care au nevoie persoanele pentru a se orienta raţional în viaţă şi în
realitatea înconjurătoare.
Cunoştinţele nu se rezumă doar la dimensiunea lor factuală, ci cuprind şi
elemente conceptuale şi procedurale.
Competenţele descriu ceea ce trebuie să fie capabilă să realizeze o persoană,
după parcurgerea unei secvenţe coerente de învăţare.
Există competenţe generale (corelabile în linii mari cu domeniile de
competenţe – cheie utilizate în prezent) şi competenţe specifice, cu un anumit
caracter disciplinar (care pot duce la realizarea competenţelor generale).
Competenţele unui profesor se pot urmări şi după rolul de bază al acestuia,
acela de a conduce activităţi instructiv - educative cu elevii, lăsând deoparte
celelalte roluri posibile, cum ar fi: rolul de manager şcolar, de consiliere al
elevilor, de diriginte etc.
În acest scop, cercetările experimentate şi de practică referitoare la ce are de
făcut profesorul, dar şi la cunoştinţele atitudinile şi calităţile personale ale
acestuia, au condus la elaborarea unui model de competenţe ordonate taxonomic
după criteriul posibilităţilor de standardizare, care încep cu evaluarea,
proiectarea şi conducerea proceselor de instruire, urmate de competenţele
necesare pentru a sprijini dezvoltarea/modelarea personalităţii elevului.
Prezentăm mai jos acest model (după Lucia Gliga, M. Diaconu, 2002, p.30-
33).
I. Analiza pedagogică a conţinuturilor nou introduse în programe
presupune competenţe legate de:
• identificarea noţiunilor noi introduse, ierarhizarea lor logică;
• stabilirea "noţiunilor-cheie";
• identificarea metodelor de raţionament;
• elaborarea unei planificări anuale de parcurgere a conţinutului;
• identificarea materialului bibliografic şi a materialelor didactice necesare;
II. Analiza caracteristicilor cunoştinţelor care urmează să fie predate:
• identificarea, în programele şcolare şi în manuale a simplificărilor, a
erorilor, a cunoştinţelor "savante" care urmează să fie transpuse didactic;
• tratarea pedagogică necesară a conţinutului învăţării: sistematizării, lărgirea
bazei explicative, conceperea a noi aplicaţii, stabilirea unor conexiuni
interdisciplinare.

1
 III. Aprecierea şi evaluarea comportamentului elevilor implică formarea
unor competenţe specifice legate de:
• selectarea instrumentelor de evaluare adecvate;
• proiectarea şi realizarea unor instrumente de evaluare;
• colectarea şi prelucrarea informaţiilor obţinute prin aplicarea instrumentelor
de evaluare;
• diagnoza abilităţilor sau a dificultăţilor elevilor în activitatea de învăţare;
• sinteza şi interpretarea informaţiilor despre aceste abilităţi sau dificultăţi;
• implicarea elevilor în autoevaluare;
• diagnoza caracteristicilor afective ale elevilor;
• stabilirea nevoilor reale de instruire formare ale elevilor.
IV. Proiectarea instruirii presupune următoarele competenţe:
• selectarea obiectivelor educative care vor fi propuse elevilor;
• operaţionalizarea obiectivelor;
• alegerea conţinuturilor învăţării;
• elaborarea unor variante de prezentare a aceluiaşi mesaj în forme diverse;
• alegerea strategiilor de învăţare adecvate fiecărui obiectiv, caracteristicile
elevilor, comportamentului colectiv al clasei;
• elaborarea unor variante de lucru care să ţină seama de diferenţele
individuale;
• conceperea modului de organizare a activităţii elevilor în funcţie de situaţia
de învăţare;
• selectarea şi realizarea materialelor/activităţilor de instruire;
• conceperea unor secvenţe de evaluare formativă;
• elaborarea unor secvenţe de exerciţii intermediare, de natură să le permită
elevilor să-şi autoevalueze progresul;
• conceperea unor secvenţe cu activităţi de remediere, destinate unor grupe
omogene; • elaborarea unui test sumativ;
• conceperea procedurilor de acţiune în clasă (managementul clasei);
• colaborarea cu alte persoane în definitivarea proiectelor;
V. Conducerea proceselor de instruire cu competenţe legate de:
• organizarea mediului fizic al clasei;
• motivarea şi stimularea elevilor;
• prezentarea sarcinilor de lucru;
• stabilirea/menţinerea regulilor de comportare în clasă;
• punerea întrebărilor şi formularea răspunsurilor;
• prezentarea sistematică a conţinutului;
• conducerea discuţiilor/a activităţilor în grupuri mici;
• conducerea activităţilor individuale diferenţiate;
• furnizarea feedback-ului
• stimularea gândirii inductive/deductive a elevilor şi antrenarea lor în
rezolvarea de probleme;

2
 • utilizarea diferitelor tipuri de hardware (echipamente audiovizuale
calculatoare etc.).
VI. Îndeplinirea unor îndatoriri organizatorice/administrative
• organizarea meditaţiilor, consultaţiilor, a ajutorului la învăţătură;
• conducerea unor întâlniri de lucru cu profesori/părinţi
• păstrarea/întreţinerea documentelor, înregistrărilor etc.
• păstrarea, organizarea, întreţinerea materialelor didactice, a echipamentelor
etc.
VII. Dezvoltarea personalităţii copilului presupune competenţe legate
de:
• iniţierea unor demersuri menite să dezvolte conştiinţa de sine a copilului şi
a capacităţilor sale cognitive;
• iniţierea unor acţiuni educative pentru dezvoltarea abilităţilor de
interacţiune socială a copilului;
• iniţierea unor activităţi educative pentru dezvoltarea deprinderilor elevilor
de a învăţa cum să înveţe;
• iniţierea unor activităţi educative pentru dezvoltarea simţului
responsabilităţii;
VIII. Dezvoltarea măiestriei profesionale personale implică:
• evaluarea critică a propriilor prestaţii didactice;
• planificarea dezvoltării personale;
• preocuparea de autoperfecţionare;
• interacţiunea optimă cu alte persoane;
• rezolvarea cu uşurinţă a problemelor profesionale;
• încrederea în sine.
Pe lângă competenţele de bază menţionate mai sus mai sunt subliniate o serie
de calităţi personale ale profesorului, care urmează să fie dezvoltate prin
experienţă şi o educaţie profesională adecvată cum sunt:
• autoritate reală (dobândită prin profesionalism, moralitate, flexibilitate,
consecvenţă), nu impusă prin diferite forme de constrângere;
• tact pedagogic;
• permisivitate.
Trăsăturile de personalitate ale profesorului care reuşeşte să stimuleze
interesul elevilor săi pentru disciplina pe care o predă au fost studiate de Ryans,
D.G.
Semnul cel mai sigur al talentului pedagogic este măsura în care un profesor
reuşeşte să trezească motivaţia elevilor săi pentru problemele propuse spre
studiu şi pentru disciplina de învăţământ predată.
Această capacitate de motivare a elevilor se corelează, de cele mai multe ori
cu anumite structuri de personalitate ale profesorilor.
Profesorii cu personalităţi afectuoase, înţelegători şi prietenoşi înclinaţi să
distribuie mai multe laude şi încurajări, să fie mărinimoşi (opuşi profesorilor
caracterizaţi prin atitudini distante, egocentrisme şi mărginire), calităţi care îi

3
stimulează pe elevi să depună un volum mai mare de muncă, să fie mai creativi,
să dorească să se identifice cu asemenea profesori, pe care ajung să-i
îndrăgească şi să fie atraşi de disciplina pe care ei o predau.
Profesorii, caracterizaţi prin responsabilitate, spirit metodic şi acţiuni
sistematice (opuşi celor cu personalitate şovăielnică, neglijenţă, lipsită de
planificare), s-au dovedit a fi mai stimulativi pentru acei elevi care sunt dominaţi
de "impulsul de auto-afirmare", de dorinţa de a atinge un statut social, de a
deţine succesul şcolar.
Ei inspiră elevilor siguranţă şi le induc certitudinea că au un profesor capabil
să-i conducă spre reuşita sigură.
Profesorii caracterizaţi prin entuziasm pentru disciplina pe care o predau
(geografie), cu firi imaginative, capabili să întreţină la lecţiile lor o atmosferă de
"efervescenţă intelectuală" reuşesc să inducă elevilor sentimentul importanţei
materiei predate curiozitatea, interesul şi, în cele din urmă, să-i motiveze pentru
învăţare.
Alte calităţi necesare ţin de nivelul de cultură al profesorului, cerut de
responsabilităţile culturale şi sociale în societatea contemporană cum sunt:
• capacitatea de a dialoga;
• capacitatea de a informa obiectiv şi de a comunica cu uşurinţă;
• atitudinea critică şi non-dogmatică;
• virtuţi civico-democratice;
Civilizaţia tehnologică contemporană îi impune profesorului să-şi dezvolte o
serie de calităţi personale, cum sunt:
• stăpânirea noilor tehnici, folosite în sala de clasă contemporană cum este
instruirea asistată de calculator;
• capacitatea de a inova noi programe sau de a propune ameliorările necesare
Funcţia ştiinţifică a profesorului contemporan implică dezvoltarea unor noi
calităţi şi atitudini:
• cunoaşterea logicii şi a structurii disciplinei pe care o predă;
• programarea spiritului ştiinţific;
• preocupări de programare a culturii ştiinţifice
Etica profesională şi cerinţele de a se autoperfecţiona continuu impun:
• capacitate de autoorganizare;
• mentalitate deschisă şi disponibilitate de a observa şi studia comparativ
diferite sisteme şi practici şcolar din lume;
• atitudine experimentală, în vederea perfecţionării continue a metodologiei şi
a stilului personal de predare;
• aşezarea intereselor copiilor încredinţaţi spre educaţie deasupra oricăror,
alte interese (Mencareli M.)
Toate aceste calităţi necesare unui profesor sunt de natură să sugereze că
profesia didactică solicită persoane cu vocaţie în această direcţie şi care au
nevoie de o îndelungată perioadă de formare profesională şi ca personalitate.