Romanitatea românilor în viziunea

istoricilor
Cuprins

 Etape ale formării poporului român

o Structura
o Dialecte
 Românii în documentele medievale timpurii
 TEORII ISTORIOGRAFICE
o Teoria imigraționistă
o Teoria continuității românilor în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic

Romanitatea = element esențial al identității culturale și lingvistice a poporului român

Romanizare = procesul început înainte de ocuparea romană prin contactele comerciale și

militare, cu atingerea perioadei maxime în perioada stăpânirii romane și continuând și după
ce stăpânirea romană a încetat.

Factori ce contribuie la procesul de romanizare:

 învățământul în limba latină

 administrația și justiția
 veteranii (stabiliți în Dacia)
 armata romană (cantonată în castre)
 coloniștii
 religia romană:
 sincretismul religios
 interpretatio romana

Rezultatul romanizării = formarea poporului daco-roman

între 271-275 d.Hr.= retragerea aureliană (împăratul Aurelian decide părăsirea Daciei

– se retrage armata și administrația)

 marea majoritate a populației continuă să trăiască la nordul Dunării, conviețuind cu

migratorii ce aveau să pătrundă în zonă
 populația daco-romană vorbea limba latină populară (vulgară) și a păstrat cuvinte
din limba dacică
 romanizarea continuă și după retragerea aureliană - prin dacii liberi care nu au făcut
parte din provincia romană Dacia
 creștinismul= rol important în romanizare (s-a răspândit în limba latină)
Etnogeneza românească = proces complex și ireversibil, care s-a desfășurat de-a lungul
mai multor secole, sfârșindu-se la sfârșitul secolului VIII, în urma căruia s-a format poporul
român și limba română. Poporul daco-roman a continuat să trăiască pe teritoriul fostei
Dacii și a conviețuit cu popoarele migratoare (descoperirile arheologice și mărturiile scrise).
S-a născut un popor neolatin înrudit cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii, poporul
român fiind singurul moștenitor al romanității orientale.

Etape ale formării poporului român

 perioada stăpânirii romane (sec. II-III) când a avut loc procesul de romanizare și s-a
format populația daco-romană
 perioada migrației popoarelor barbare (sec. III-VIII)

Limba română face parte din familia limbilor neolatine. S-a constituit până în secolul VIII
ca limbă proto/stră românească.

Structura
 10% substrat traco-dacic
 60% substrat latin
 20% adstrat slav (cuvinte pătrunse în limbă după sec. IX)
 10% alte origini ale cuvintelor

Dialecte
 dialectul nord-dunărean
 dialectele sud-dunărene.

La sudul Dunării există în continuare populație daco-romană (urmași ai romanilor din

Balcani) = vlahi: aromâni, megleno-români, istro-români.

Până la sfârșitul sec. VIII populația daco-romană se transformă în populație românească,

însă asimilează influențe din partea migratorilor germanici și slavi. Din secolul IX
românii sunt amintiți de izvoare ca fiind populația băștinașă din zona Dunării
de Jos.

Românii în documentele medievale timpurii

 puține documente istorice scrise în primul mileniu care să îi menționeze pe români
 descoperiri arheologice (vase, unelte, podoabe, arme: Dridu, Brateiu, Poian, Albă
Iulia)
 din secolul VII – și în izvoare istorice ca:
 Strategikon (tratat militar scris de împaratul bizantin Mauricius sec. VII)
 Despre administrarea Imperiului (împăratul Constantin VII Porfirogenetul sec. X)
 corespondența împăratului bizantin Vasile II Macedoneanul sec. X-XI)
  din sec. XI-XII dovezile scrise sunt tot mai numeroase: românii sunt numiți vlahi,
blahi, valahi, români
 preocupări ale cronicarilor din sec. XV-XVIII privind originea românilor
 Scriitori umaniști sec. XV-XVI care acordă atenție originilor poporului român:
Nicolaus Olahus (Hungaria), Johannes Honterus, Grigore Ureche (Letopisețul Țării
Moldovei), Miron Costin (De neamul moldovenilor), Dimitrie Cantemir (Hronicul
romano-moldo-vlahilor).
 Membrii Școlii Ardelene sec. XVIII-XX care pun în evidență originea latină a
limbii române și continuitatea românilor în spațiul nord-dunărean: Samuil Micu,
Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Budai Deleanu.
 istoricii din sec. XVIII-XX care discută despre problema românilor:
 împăratul austriac Iosif al II-lea de Habsburg (1780-1790): „românii sunt locuitorii
cei mai vechi ai Transilvaniei”
 istoricul maghiar Huszli Andras (1791) susține și că românii sunt locuitorii cei mai
vechi ai Transilvaniei
 la sfârșitul sec. XVIII - începutul sec. XIX se formulează diverse teorii istoriografice
care contestă continuitatea de locuire a poporului român la nordul Dunării (disputa
are loc în perioada în care românii din Transilvania luptau pentru obținerea
drepturilor naționale)

TEORII ISTORIOGRAFICE
 Teoria imigraționistă / Teoria Roesleriană 
 Teoria continuității

Teoria imigraționistă
 susține că românii s-au format la sudul Dunării și au imigrat la nordul Dunării abia
în sec. XIII
 românii nu puteau să se tragă din coloniști deoarece Dacia a fost părăsită de
populație în timpul retragerii aureliene
 teoria a fost combătută de numeroși istorici.

În sec. XIX Robert Roesler dezvoltă teoria imigraționistă în lucrarea Studii

românești (1871)

 dacii au fost exterminați ca popor în timpul războaielor cu romanii

 perioada de 165 ani de stăpânire romană în Dacia a fost prea scurtă pentru
romanizare
 în timpul retragerii aureliene fosta provincie Dacia a fost părăsită de toți locuitorii,
care s-au retras la sudul Dunării
 nu exista izvoare care să ateste prezența românilor la nordul Dunării înainte de sec.
XIII
 poporul român s-a constituit la sudul Dunării unde a suferit influența slavilor (ceea
ce explică din punctul lor de vedere și acceptarea ortodoxiei).
Față de teoria roesleriană iau poziție membrii Școlii Ardelene și istoricii B.P. Hasdeu, A. D.
Xenopol. Rezultă:

Teoria continuității românilor în spațiul Carpato-

Danubiano-Pontic
Argumente

 baza poporului român e reprezentată de traco-daci

 la aceștia, s-a adăugat elementul roman și ulterior cel slav
 poporul român a luat naștere pe ambele maluri ale Dunării
 legăturile între ambele maluri ale Dunării reflecta utilizarea termenilor în limba
latină referitori la credința creștină

În sec. XX există varii scriitori care susțin continuitatea românilor: Vasile Pârvan, C-tin C.
Giurescu, Nicolae Densușianu, Nicolae Iorga etc.
 Autonomii locale și instituții centrale în
spațiul românesc
Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-XVIII) 

În sec. IX-X - se formează primele formațiuni politice medievale românești: țări, cnezate,

voievodate. 

Țările = formațiuni politice constituite din mai multe sate.

Ccnezatele = formaţiuni politice constituite din două sau mai multe sate şi aflate sub
conducerea unui cneaz.

Voievodatele = formațiuni constituite din două sau mai multe cnezate şi aflate sub
conducerea unui voievod.

Cuprins

 A. Formațiuni politice în Transilvania și Banat

o Primele formațiuni politice atestate
o Consolidarea acestor formațiuni politice
o Organizare administrativ-teritorială
 B. Formarea statelor medievale
o Formarea statului medieval Țara Românească
o Formarea statului medieval Moldova
o Formarea statului medieval Dobrogea
o Situația Transilvaniei
 C. Instituțiile medievale românești
o Transilvania
o Țara Românească și Moldova
o Organizarea administrativ-teritorială 

Formarea statelor medievale a fost influențată de factori:

 interni: existența formațiunilor prestatale românești.

 externi:
o tendințele expansioniste ale regalității maghiare sau ale Imperiului Bizantin
o constituirea Hoardei de Aur
o invaziile popoarelor migratoare ce au continuat până în sec. al XIII-lea.

Procesul formării statelor medievale românești a fost un proces amplu, ce s-a

desfășurat în mai multe etape, pe parcursul mai multor secole.

A. Formațiuni politice în Transilvania și Banat

Primele formațiuni politice atestate
Primele formațiuni prestatale menționate în izvoarele scrise sunt cele din
spațiul intracarpatic – Transilvania. 

Documentele care atestă prezența românilor și a formațiunilor statale românești:

 Cronica notarului anonim

 Cronica lui Nestor 

Cronica lui Anonymus, Cronica notarului anonim sau Gesta hungarorum (Despre

faptele ungurilor) amintește pentru sfârșitul sec. al IX-lea în Transilvania voievodatele lui
Menumorut, Gelu și Glad, aceștia aflându-se în conflict cu șefii de trib maghiari care au
pătruns pe teritoriul Transilvaniei. 

Voievodatul lui Gelu se afla în centrul Transilvaniei, probabil cu sediul în cetatea Dăbâca.

Voievodatul lui Menumorut era între Tisa, Mureș și Munții Apuseni, cu sediul în Biharea
(Bihor).

Voievodatul lui Glad în Banat, cu sediul probabil la Cuvin.

O altă lucrare, din sec. al XII-lea, Cronica lui Nestor, menționează că maghiarii i-au găsit
aici pe români și pe slavi în trecerea spre Panonia prin Carpații Păduroși.

Consolidarea acestor formațiuni politice

În anul 1000 are loc creştinarea maghiarilor şi aceștia îşi formează un stat, sub conducerea
regelui Ştefan I. 

După anul 1000, statul maghiar va începe cucerirea Transilvaniei. 

Documentul care aduce mărturii pentru această perioadă (secolul XI) = Viața
Sfântului Gerard, călugăr benedictin originar din Veneția și venit în misiune la curtea
regelui Ștefan I. 

Scrierea confirmă cucerirea de către maghiari a voievodatului lui Gy(u)la (succesor al lui
Gelu în Transilvania) între 1002-1003, precum și cea a voievodatului lui Ahtum, situat între
Criș și porțile Transilvaniei, adică în Banat. 

Centrul voievodatului lui Ahtum se afla la Morisena (Cenad), unde acesta înființase o
mănăstire ortodoxă; călugărul Gerard va fi numit episcop de Morisena și va transforma
mănăstirea într-una benedictină.

Secolele XI-XIII marchează perioada în care regalitatea maghiară se preocupă de

organizarea Transilvaniei și de întărirea autorității asupra ei. 
Regii maghiari vor coloniza aici alte națiuni, precum:

 secuii (în S-E Transilvaniei)

 sașii (în zona viitoarelor orașe Sibiu, Sighișoara, Brașov)
 cavalerii teutoni (aceștia primesc Țara Bârsei în 1211).

Politica aceasta a colonizării face parte dintr-un proces mai amplu de colonizare germană în
Europa, urmărind obținerea unor beneficii, precum creșterea numărului contribuabililor și
un sistem de apărare al granițelor mai eficient.

Transilvania apare menționată în documentele ungare ca și țara de dincolo de pădure -

„terra ultra silvam” (într-un act emis de regele Geza al Ungariei în 1075) sau „in
ultrasilvanis partibus” (într-un act emis în 1138 de regele ungar Bela al II-lea).

În anul 1111 are loc încercarea de a organiza Transilvania ca și principat ==> nu va reuși. 

În 1111 apare menționat un anume Mercurius ca „princeps Ultrasilvanus” și Simion

Ultrasilvanus, ca episcop catolic al Transilvaniei, cu sediul episcopal la Bălgrad (Alba Iulia). 

Din punct de vedere politic Transilvania va fi organizată ca voievodat autonom în

cadrul Regatului Ungariei. În anul 1176 documentele vremii îl menţionează pe voievodul
Leustachius ca vasal al regelui ungar.

Organizare administrativ-teritorială
 maghiarii erau organizați în comitate (Bihor, Crasna),
 secuii în scaune (Bistrița),
 sașii în scaune (Brașov) și districte (Sibiu, Sighișoara),
 românii în districte autonome în zonele de margine ale Transilvaniei (Țara
Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Amlașului).

Voievodul Transilvaniei era vasal regelui Ungariei.

Atribuțiile voievodului: administrative, judiciare și militare.

Voievodul beneficiază de o cancelarie proprie și este ajutat de un vicevoievod. Adunarea

generală a nobililor era o instituție cu caracter reprezentativ, alcătuită din „stările” sau
„națiunile” privilegiate (maghiarii, sașii, secuii) și care avea atribuții judecătorești, fiscale și
administrative.

Exemplu de întrebare de la bac privind autonomiile locale din spațiul românesc, din

secolele al IX-lea – al XIII-lea: Bac 2019 - Sesiunea Iulie - Subiectul III.

B. Formarea statelor medievale

În sec. al XIII-lea în anul 1241 are loc marea invazie tătară/mongolă care ia pe nepregătite
Europa
  dezorganizarea regatului maghiar
 distrugerea cnezatelor și voievodatelor românești.

Documentul care aduce mărturii despre invazia tătară ne oferă scrierea călugărului

Rogerius din Oradea – Carmen miserabile. 

La întoarcere, în 1242, mongolii trec din nou prin Transilvania, devastând-o din nou. 

Dezorganizarea Ungariei se va reflecta și în scăderea autorității asupra Transilvaniei, ceea ce

creează condiții favorabile dezvoltării din punct de vedere politic a spațiului românesc și va
duce la formarea statelor feudale românești. 

Documentul care aduce mărturii = Diploma ioaniților din 1247.

Așadar, această diplomă menționează cinci formaţiuni statale româneşti - Ţara

Severinului, Cnezatele lui Ioan şi a lui Farcaş, Voievodatele lui Litovoi şi
Seneslau – și atestă faptul că statele române aveau o viață politică și militară proprie. 

Formarea statului medieval Țara Românească

Formarea statelor medievale românești s-a desfășurat pe parcursul mai multor secole și în
mai multe etape.

Într-o primă etapă are loc confruntarea din 1277 dintre voievodul Litovoi și regele
maghiar Ladislau al IV-lea. În această confruntare care avea drept scop înlăturarea
suzeranității maghiare, Litovoi este ucis iar fratele acestuia pe nume Bărbat este luat
prizonier. Răscumpărat cu o sumă considerabilă de bani, Bărbat va recunoașe suzeranitatea
maghiară, iar teritoriile vor rămâne sub regim de vasalitate în stăpânirea voievodului
român.

Într-o etapă următoare amintim „descălecatul” lui Negru Vodă. Descălecatul, coborârea

de pe cal, este termenul utilizat de cronicari pentru desemnarea întemeierii țărilor
românești. Negru Vodă ar fi trecut pe la anul 1290 Munții Carpați din „Țara Ungurească” și
s-ar fi stabilit la Câmpulung, întemeind Țara Românească.

Într-o altă etapă urmează „descălecatul” lui Basarab I (1310-1352) - supranumit

și Întemeietorul. Basarab I întemeiază Țara Românească prin unificarea voievodatului lui
Litovoi cu cel al lui Seneslau în jurul anului 1300. 

Țara Românească cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia și unele teritorii de

la N gurilor Dunării – Basarabia. 

 În 1330 Basarab I îi acordă ajutor militar țarului bulgar Mihail Șișman în lupta de la
Velbuzd, împotriva regelui sârb Ștefan Decanski, care era aliat al lui Carol Robert de
Anjou.
 În 1330 are loc bătălia de la Posada între Basarab I și Carol Robert de Anjou
= victoria împotriva regelui maghiar și demonstrarea puterii militare și economice a
statului muntean. Țara Românească obține independența.
  Basarab va cuceri sudul Moldovei de astăzi, care îi va lua numele – Basarabia, ce va
defini mai apoi întregul teritoriu cuprins între Prut și Nistru.

Într-o ultimă etapă are loc continuarea consolidării instituționale începute de

Basarab I. Urmașii acestuia la tronul Țării Românești: 

 fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) își va lua în 1359 titlul de „singur
stăpânitor” și va înființa Mitropolia Ungrovlahiei (dependentă de Constantinopol),
ceea ce reprezintă aderarea oficială la credința ortodoxă.
 fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I - sau Vlaicu-Vodă, cum a mai fost numit (1364-
1377) - se va încorona fără acordul regelui maghiar Ludovic I de Anjou (1342-1382).
El va întreprinde numeroase acțiuni de reformare a statului: va bate primele monede
de argint ale Țării Românești în 1365, va acorda privilegii comerciale brașovenilor
(1368), va organiza instituțiile civile și bisericești ale statului, întemeind în 1370 cea
de-a doua mitropolie din Țara Românească cu sediul la Severin.

Formarea statului medieval Moldova

Asemeni Țării Românești, și formarea statului medieval moldovean a fost realizată
în mai multe etape și pe parcursul a mai multor secole.

În secolul al XII-lea cronicile vremii menționează în centrul Moldovei Țara Berladnicilor,

în sudul Moldovei Țara Brodnicilor, iar în nord-vestul Moldovei Țara Volohilor (sau a
Românilor). O cronică din secolul al XIII-lea amintește în nord-estul Moldovei o Țară a
Bolohovenilor (etimologia făcând trimitere la termenul voloh). 

Din secolul al XIII-lea Moldova se regăsește sub dominația tătarilor, care, după marea

invazie din 1241-1242, își stabilesc centrul politic la gurile Dunării.

În anul 1347 Ludovic I îi invinge pe tătari la răsărit de Carpaţi, lăsându-l aici pe unul

dintre participanţii la campanie, Dragoş, cneaz în Maramureş, ca voievod a unei mărci de
apărare împotriva tătarilor – „descălecatul” lui Dragoș. 

În 1359 un alt cneaz din Maramureş, Bogdan, „descalecă” - în Moldova și îl alungă pe

nepotul lui Dragoş, Balc. Această acțiune poate fi privită ca o încercare de înlăturare a
dominației maghiare. 

Deşi Dragoş este primul descălecător în Moldova, totuşi Bogdan I este numit cel dintâi
domn al ţării, probabil pentru că descălecatul lui Dragoș a fost făcut sub tutela Ungariei.
Dragoş este considerat astfel începătorul, în timp ce Bogdan I adevăratul întemeietor al
Moldovei, ca stat de sine stătător. 

Într-o etapă următoare, Bogdan desființează suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în

luptele din 1364-1365 cu Ludovic de Anjou și Moldova devine independentă. Capitala
Moldovei era la Baia. 

Într-o ultimă etapă are loc continuarea consolidării instituționale în timpul

urmașilor lui Bogdan: Lațcu, Petru Mușat, Roman I, Ștefan I. 
  Petru I (1376-1391) va întemeia o mitropolie ortodoxă la Suceava în 1386, unde va
muta și capitala Moldovei. În încercarea sa de a contracara tendințele expansioniste
maghiare, Petru I Mușat va inaugura în 1387 tradiția depunerii jurământului de
vasalitate față de regele Poloniei Vladislav I Iagello.
 Roman I (1392-1394) se va autointitula în 1393 "mare singur stăpânitor" și domn
"al Țării Moldovei, de la Munte până la Mare" - titulatură care vorbește despre
desăvârșirea teritorială a Moldovei și extinderea sa înspre sud, prin înglobarea
gurilor Dunării.
 Alexandru cel Bun (1400-1432) – fiul lui Roman I, va întreprinde o serie de măsuri
menite să consolideze din punct de vedere instituțional, economic și cultural
Moldova: datorită lui, în 1401 patriarhul Constantinopolului va recunoaște
mitropolia Moldovei; va încuraja comerțul, acordând privilegii în 1408 negustorilor
polonezi. A fost un domnitor blând și pașnic (de unde i se trage și apelativul „cel
Bun” ), domnia sa corespunzând unei politicii externe de echilibru între Ungaria şi
Polonia.

Formarea statului medieval Dobrogea

Menționarea unor formațiuni politice în regiunea Dunării de Jos este documentată de
prin secolul al X-lea într-o serie de inscripții descoperite în zona Constanței:

 cea din anul 943, care a fost descoperită lângă comuna Mircea Vodă, menționează un
anume jupan/jupân (conducător) Dimitrie;
 o alta, din 992, descoperită la Basarabi-Murfatlar, îl pomenește pe jupânul
Gheorghe.

În secolul al XI-lea avem mărturiile prințesei bizantine Anei Comnena, care scrie

lucrarea Alexiada, în care menționează existența unor formațiuni politice dobrogene
amintind numele conducătorilor lor: Tatos sau Chalis în regiunea Silistrei, Sacea/Sața în
Delta Dunării și Sestlav în regiunea Vicinei.

În secolul XII Cronica lui Nestor relatează momentul în care cneazul Kievului, fiind

chemat de bizantini să lupte împotriva bulgarilor, a găsit în zona Dobrogei în jur de 80 de
cetăți. În jurul acestora au apărut astfel primele formațiuni prestatale dobrogene. 

În secolul al XIV-lea se constituie astfel statul dobrogean incipient în jurul Țării

Cavarnei (situată între Mangalia și Varna, în Bulgaria de astăzi) cu reședința la Caliacra
sub conducerea lui Balica/Balică (1346-1354), gurile Dunării fiind încă în stăpânirea Țării
Românești (condusă la acea vreme de Nicolae Alexandru Basarab). 

Se remarcă „despotul” Dobrotici (1354-1386) care va uni teritoriile dintre Dunăre și

Marea Neagră și va pune bazele noului stat medieval Dobrogea - care îi și poartă astfel
numele (turcii numesc astfel țara după numele lui Dobrotici). 

Lui Dobrotici îi urmează la conducerea Dobrogei fiul acestuia, Ivanco (1386-1391),

care continuă consolidarea instituționale; el are meritul desprinderii țării din sfera
dominației bizantine. El va semna un tratat cu negustorii genovezi și va bate monedă
proprie. 
Pericolul otoman însă se apropie, turcii cuceresc teritoriile de la sudul Dunării, acesta fiind
momentul în care Mircea cel Bătrân (1386-1418) alipește în 1388/1389 jumătatea
nord-dunăreană a Dobrogei la Țara Românească. 

După moartea lui Mircea, fiul acestuia, Mihail I reia bătăliile cu Imperiul Otoman. În
1420 Dobrogea trece sub stăpânirea otomanilor până în 1878 când în urma
Congresului de pace de la Berlin este redată României.

Situația Transilvaniei
Transilvania a avut un drum aparte în cadrul regatului maghiar, fiind organizată ca
voievodat autonom, după eșuarea amintită a constituirii ei ca principat în 1111. 

Voievodul Transilvaniei era vasal Ungariei, însă în semn al autonomiei provincia va

beneficia de organizare politico-administrativă și teritorială proprie. 

Astfel, voievodul va beneficia de cancelarie proprie, fiind ajutat de un vicevoievod. Instituția

cu caracter reprezentativ era adunarea generală a nobililor, alcătuită din „stările”
privilegiate: maghiarii, sașii și secuii. Din categoria stărilor privilegiate au făcut inițial parte
și fruntașii românilor, însă din anul 1366 regele Ludovic I va condiționa calitatea de nobil de
apartenența la religia catolică. 

Treptat, autonomia se restrânge tot mai mult, regăsindu-se cu predilecție în țările de la

graniță: Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Maramureşului, a Zarandului, slăbind însă
încet-încet și aici, pe măsura centralizării politice a coroanei maghiare.

În 1541 Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitatea otomană,

condusă de un principe ales de Dietă și confirmat de sultan. 

După asediul Vienei (1683), prin Pacea de la Karlowitz (1699) Imperiul

Habsburgic va primi întreaga Transilvanie, pe lângă Ungaria, Slovenia, parte din
Serbia și Croația.

Observăm astfel că, dacă Țara Românească și Moldova se dezvoltă și evoluează spre
independență, drumul Transilvaniei este mult mai întortocheat și încă departe de aceasta,
fiind integrată în componența marilor puteri rivale ale vremii. 

C. Instituțiile medievale românești

Principalele instituții medievale în spațiul românesc sunt domnia și biserica, lor
adăugându-li-se sfatul domnesc, adunarea țării și oastea cea mare, cu precizarea existenței
unor particularități ce țin de evoluția diferită a Țărilor Române, în special deosebirea dintre
voievodatul din interiorul arcului carpatic – Transilvania - și celelalte din exteriorul acestuia
– Țara Românească și Moldova.

Transilvania
Transilvania, organizată ca și voievodat autonom vasal coroanei maghiare, va moșteni o
serie de caracteristici organizatorice după modelul occidental.

 La nivel local, din punct de vedere administrativ-teritorial:

 organizarea maghiarilor în comitate,
 organizarea secuilor și sașilor în scaune,
 organizarea românilor din zonele de graniță în districte autonome.

În cazul saşilor putem aminti conturarea, pe baza celor 7 scaune, a adunării autonome
teritoriale, dar și politice, numită "Universitatea saşilor" (1486). 

Universitatea săsească 

 îngloba cele şapte scaune ale Sibiului (Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sighişoara,
Nocrich, Cincu şi Rupea), Scaunul Şeica şi cel al Mediaşului, Districtul Braşov şi
Districtul Bistriţei.
 ţinea adunări generale cel puţin o dată pe an, comitele saşilor fiind cel mai înalt
demnitar al Universităţii săseşti (termenul de „universitate” are sensul de „totalitatea
sașilor”, „adunarea generală a sașilor”).

Instituția domniei era reprezentată de voievod.

Voievodul:

 era vasal regalității maghiare;

 nu putea fi numit domn întrucât nu el deținea puterea supremă, ci regele, voievodul
fiind de fapt un fel de înalt dregător.

Instituția domniei în Transilvania va deveni asemenea celei din celelalte țări

române în momentul (1541) când Transilvania va deveni principat autonom
sub suzeranitatea otomană și când puterea politică deplină va
reveni principelui.

Și instituția bisericii evoluează diferit în Transilvania. 

După cucerirea maghiară, episcopiile ortodoxe au fost înlocuite treptat cu cele catolice,
românii rămași ortodocși depinzând adeseori de mitropolia Țării Românești. 

Cele mai vechi episcopii catolice au fost create în secolele XI-XII la Cenad, Oradea și Alba-
Iulia, fiind subordonate arhiepiscopiei ungare. 

În secolul al XVI-lea are loc Reforma lui Martin Luther și în Transilvania se constituie cele
patru religii recepte: catolică, luterană, calvină și unitariană, biserica ortodoxă fiind scoasă
în afara legii, considerată schismatică și primind denumirea de tolerată. 

Diploma leopoldină emisă de Împăratul Leopold I în 1691, recunoaşte drepturile celor patru
religii recepte şi privilegiile celor trei naţiuni favorizate.
În 1692 împăratul promite preoţilor ortodocşi care acceptă unirea cu Roma, aceleaşi
drepturi de care beneficiau preoții romano-catolici; prin diploma din anul 1698 va acorda
românilor posibilitatea de a trece la oricare dintre cele patru religii recepte. 

În acest context, în secolul al XVIII-lea se produce Unirea cu Roma. În fapt însă aceste
promisiuni au fost prea puțin respectate. Deși au continuat să existe și neînțelegeri între
uniți sau greco-catolici – cum au fost numiți cei care au acceptat unirea cu Roma și
recunoașterea primatului papal – și ortodocși, unirea a avut numeroase efecte
pozitive. Numeroşi tineri greco-catolici au avut astfel posibilitatea să studieze la Roma, dar
şi în alte universităţi occidentale, astfel încât aceștia au avut o importantă contribuţie la
dezvoltarea culturii româneşti și în formarea conştiinţei naţionale a românilor. Se remarcă
astfel în cadrul mișcării Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae și a Școlii
Ardelene personalităţi de seamă precum episcopul Ioan Inochenție Micu-Klein, Petru
Maior, Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu ș.a. 

Și în anii ce au urmat biserica unită și cea ortodoxă aveau să își unească forțele în
momentele Revoluţiei de 1848, a luptei memorandiştilor. La 1 Decembrie 1918 actul unirii
Transilvaniei cu România a fost citit de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, avându-l alături
pe Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci episcop ortodox
de Caransebeş. 

După Marea Unire, Constituţia din anul 1923 declara, Biserica greco-catolică alături de

Biserica ortodoxă, ca fiind ambele biserici naţionale.

Legat de celelalte instituții medievale, particularitatea Transilvaniei se remarcă din nou, mai

ales după anul 1366, când Ludovic cel Mare leagă calitatea de nobil de confesiunea
catolică. În plus, după 1437, prin încheierea Unio Trium Nationum, românii au fost excluși
din viața politică și religioasă, fiind acceptați doar cei câțiva care au trecut la religia unită,
odată cu catolicizarea cunoscând și fenomenul maghiarizării. Reprezentanții stărilor
privilegiate - ungurii, sașii și secuii – și cei ai celor patru religii recepte alcătuiesc în secolul
al XVI-lea adunarea privilegiaților – Dieta, în fond organul politic
preparlamentar al Transilvaniei. 

Dieta, întrunită în anul 1542, pune bazele organizării Transilvaniei, atât din
punct de vedere politic, cât și administrativ. Între atribuțiile sale se număra și cea a
alegerii principelui. 

După 1867, o dată cu alipirea Transilvaniei la Ungaria, Dieta se va autodizolva. 

Rolul ei, restrâns însă, va fi preluat de un guberniu înființat printr-o diplomă din 1690.
Acesta era compus din 12 membri: trei catolici și restul aparținând celorlalte religii recepte. 

Guberniul 

 ajuta guvernatorul Transilvaniei în exercitarea atribuției de administrare a

provinciei, fiind un fel de consilieri ai acestuia.
 se întrunea periodic în probleme de ordin politic, administrativ, religios, economic
sau judecătoresc;
  la întruniri participa de obicei și guvernatorul, iar hotărârile se luau prin vot
majoritar.
 era subordonat împăratului și Cancelariei aulice de la Viena.

Țara Românească și Moldova

Constituirea celor două state medievale românești în secolul al XIV-lea înseamnă
continuarea și evoluția unui proces în ceea ce privește organizarea lor instituțională.

Procesul de instituționalizare a societății medievale românești îl putem lega de

domnia lui Mircea cel Bătrân pentru Țara Românească și de cea a lui Petru
Mușat pentru Moldova, însă acest proces va continua și mai departe, în timpul urmașilor
acestora.

Instituția principală era domnia

 era exercitată de un mare voievod și domn.

 Domnul era stăpânul țării
 succesiunea la domnie era bazată pe principiul ereditar-electiv și viager: domnul era
ales pe viață dintr-o familie domnitoare, cea a Basarabilor - în Țara Românească,
respectiv cea a Mușatinilor - în Moldova.
 Domnul era alesul lui Dumnezeu („Io”),
 ca și voievod era conducătorul suprem al armatei.
 era judecătorul suprem, toți locuitorii țării îi datorau ascultare și supunere.
 numea dregătorii, stabilea impozitele, încheia tratate, declara război, bătea monedă.

Domnul era ajutat în exercitarea atribuțiilor de un sfat domnesc.

În procesul consolidării instituționale, Biserica a sprijinit instituția domniei. 

Domnul era alesul lui Dumnezeu, era „uns”, intitulându-se în acte domn „din mila lui
Dumnezeu”.

Religia ortodoxă a fost religia românilor din statele românești, ea dezvoltându-se și

organizându-se după modelul Bizanțului. După întemeierea statului medieval, domnia va
organiza mitropoliile. 

Întemeierea primelor mitropolii ale Țării Românesti la Argeș (1359) – în timpul

domnitorului Nicolae Alexandru și la Severin (1370 – 1402) - în timpul domnitorului
Vladislav Vlaicu. În 1401 - în timpul domnitorului Alexandru cel Bun - Patriarhia de la
Constantinopol recunoaște Mitropolia Moldovei. Rând pe rând se vor înființa alte episcopii,
precum cea a Romanului (1408), Episcopia Rădăuților (1471) sau Episcopia Hușilor (1597).

Tot în această perioadă se pun bazele vieții monahale, întemeindu-se numeroase mănăstiri:
Vodița (1372), Tismana (1378), Cozia, Cotmeana (sub Mircea cel Bătrân), Moldovița (1402),
Prislop (jud. Hunedoara, sec. al XVI-lea) ș.a.
Domnitorii, în calitate de primi ctitori ai țării, au construit numeroase biserici și
mănăstiri, cele mai multe în semn de mulțumire după victoriile obținute în bătălii. Printre
marii cititori, cel mai renumit este Ștefan cel Mare, care a întemeiat sau reconstruit
numeroase mănăstiri între care Putna, Voroneț, Neamț, Bistrița; biserici la: Vaslui, Borzești,
Războieni etc. 

Pe lângă mănăstiri se vor întemeia primele școli, unde se vor pregăti inițial
călugării, preoții și diecii pentru cancelaria domnească.

Sfatul domnesc era instituția medievală ce avea rolul de a-l ajuta și consilia pe domn în
conducerea țării. 

Inițial era constituit din marii boieri (ca și mari proprietari de pământuri), apoi acestora se
adaugă treptat și boierii cu dregătorii și funcții precizate.

Sfatul cuprindea îndeobște un număr de doisprezece membrii, între care Mitropolitul,

Marele Ban al Olteniei (în Țara Românească)/Portarul Sucevei (în Moldova).

Dintre principalii dregători menționăm: 

 logofătul (șeful cancelariei),

 vornicul (șeful administrației),
 vistiernicul (șeful vistieriei/al finanțelor),
 spătarul (șeful oștirii, purtătorul spadei domnitorului),
 paharnicul (șeful peste pivnițele domnești) etc.

Atribuțiile sfatului domnesc erau administrative, politice și judecătorești – pe plan

intern; în ceea ce privește politica externă, sfatul era consultat în încheierea alianțelor sau la
declararea vreunui război. 

Marea adunare a țării participa și ea activ la viața politică a statului. 

Era constituită din reprezentanţii stărilor privilegiate – țărănimea era exclusă. 

Atribuțiile marii adunări: 

 alegerea domnitorilor,
 aprobarea măsurilor fiscale,
 ratificarea tratatelor de pace şi de vasalitate etc.

Adunările stărilor privilegiate din Moldova şi Ţara Românească sunt documentate în

secolele XV şi XVI. Acestea nu aveau caracterul unei instituţii permanente, ele întrunindu-
se numai în cazuri excepţionale.

Apărarea țării era inițial asigurată de oastea cea mică a domnului și era formată din
curteni și micii boieri. Din secolele XIV-XVI, odată cu amploarea luptelor antiotomane, ia
naștere oastea cea mare, care se întrunea în caz de mare pericol pentru țară; ea era
alcătuită din toți bărbații țării capabili să poarte arme. Domnitorul – voievodul - era
comandantul suprem al oștirii. Statele medievale își pun în acest sens bazele unui sistem
puternic de cetăți precum Giurgiu, Turnu, Brăila.

Organizarea administrativ-teritorială 
 ţinuturile= organe administrative pe teritoriul Moldovei,
 judeţele = organe administrative pe teritoriul Ţării Româneşti.

Judeţele şi ţinuturile aveau în fruntea lor un dregător numit de domnitor, care

avea atribuţii administrative, judiciare şi financiare.

Odată cu expansiunea rapidă în Peninsula Balcanică, turcii ajung la sfârșitul secolului al

XIV-lea la Dunăre și intră în contact direct cu Țările Române, deschizându-se astfel lungul
șir de confruntări cu Imperiul Otoman. 

Țările Române au reprezentat o forță militară importantă în cruciadele târzii, ajutorul lor
fiind luat în calcul de nenumărate ori de celelalte țări europene.

Țara Românească a fost prima amenințată de înaintarea turcilor, remarcându-se în lupta

antiotomană prin domnitori precum Mircea cel Bătrân (1386-1418). Conflictul dintre
Mircea cel Bătrân și Poartă se conturează încă din anul 1388 când acesta ia Dobrogea sub
autoritatea sa pentru a evita ocuparea ei de către turci. 

În secolul al XVI-lea Imperiul Otoman reușește să-și impună dominația asupra

Țărilor Române, care devin vasale. 

După înfrângerea regatului maghiar la Mohacs (1526) se instituie pașalâcul de

Buda (1541), iar Transilvania devine principat autonom sub suzeranitatea
Porții. Țările Române pierd astfel ajutorul extern al regatului ungar, dependența lor față de
Poartă agravându-se.

Țările Române aveau să își piardă libertatea politică și vor fi supuse unui sistem de
exploatare economică prin creșterea continuă a tributului, monopolul comercial impus de
turci sau cumpărarea domniei. Această exploatare economică se va reflecta în încetinirea
dezvoltării social-economice a statelor române. 

Dacă inițial domnul era ales de boieri și confirmat de către Poartă, din secolele XVI-XVII
domnul va fi numit de sultan. 

Secolul al XVIII-lea marchează, prin renunțarea la domniile pământești, instaurarea

domniilor fanariote (1711 în Moldova/1716 în Țara Românească) ==> domnii vor
fi numiți direct de sultan, din rândul dregătorilor de origine greacă din cartierul Fanar al
Constantinopolului. Domnii fanarioți erau, din punct de vedere administrativ, pe locul
următor funcției de mare dragoman al Porții. În secolul al XVIII-lea ei erau echivalaţi în
protocolul otoman cu un paşă cu două tuiuri.

În secolul al XVIII-lea fanarioții vor întreprinde o serie de reforme, remarcându-se în acest

sens domnul Constantin Mavrocordat, a cărui domnii (a domnit de șase ori în Țara
Românească și de patru ori în Moldova în perioada 1730-1769) vor reprezenta o epocă de
modernizare fiscală şi administrativă a Ţărilor Române.

Domnii fanarioți vor încerca să reglementeze cuantumul birurilor și impozitelor,

modalitățile de plată, să stopeze exodul populației care pleca din cauza instabilității fiscale și
care astfel se reflecta într-un număr mai mic de contribuabili; unele măsuri vor încerca să
limiteze abuzurile fiscale, să reglementeze raporturile dintre țărani și boieri; alte măsuri vor
avea un caracter protecționist, favorizând producția locală și dezvoltarea meșteșugurilor; nu
în ultimul rând, vor fi luate măsuri care să sprijine acea categorie a populației care nu putea
să muncească – orfanii, invalizii. 

Nevoia permanentă de bani a domnilor fanarioți a dus la generalizarea

sistemului venalității dregătoriilor. 

Domnii fanarioți vor avea o contribuție importantă și în ce privește dezvoltarea altor

instituții ale statului, cum ar fi cea a învățământului. Putem vorbi de un fenomen
al orientalizării culturii și civilizației românești prin folosirea limbii grecești în administrație
și biserică. În ce privește societatea, se remarcă (îndeosebi după 1774) adoptarea stilului de
viață cu îmbrăcămintea și obiceiurile de la Constantinopol.

Cu toate că, prin măsurile reformatoare pe care domnii fanarioți le-au luat, se vor asemăna
cu despoții luminați din Occident, Țările Române vor cunoaște în perioda domniilor
fanariote (1711/1716-1821) un secol de instabilitate politică și un regres din
punct de vedere politic, militar (oastea va fi desființată) și economico-
administrativ.

Totuși, nu putem uita domnitori precum Constantin Mavrocordat, care, prin faptul că a
domnit alternativ în cele două state, a contribuit la apropierea instituțională a celor două
țări române, făcând să mijescă viitoarea unificare a principatelor române, atât de mult
dorită de românii de pretutindeni.

Exemple de întrebări posibile la bac privind instituțiile medievale românești:

 Bac 2020 - Model de subiect - Subiectul I - Cerința B. 7.

 Bac 2020 - Testul de antrenament 3 - Subiectul I - Cerința 6.
 Spațiul românesc între diplomație și
conflict în Evul Mediu și la începuturile
modernității
Cuprins

 Rezistența antiotomană a Țărilor Române în secolele XIV-XV

 Mircea cel Bătrân (1386-1418)
 Iancu de Hunedoara (1441-1456)
 Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476)
 Ștefan cel Mare (1457-1504)
 Mihai Viteazul (1593-1601). Unirea de la 1600.

Rezistența antiotomană a Țărilor Române în

secolele XIV-XV
Spre sfârșitul secolului al XIV-lea în SE Europei se afirmă o nouă putere, cea a Imperiului
Otoman care, în expansiunea sa, ajunge până la Dunăre, în apropierea Țărilor Române.
Statele românești erau expuse atacurilor otomane, care urmăreau să înainteze spre nord și
vest și ținteau astfel să cucerească inima Europei (Viena).

Preocuparea principală a celor trei state românești medievale a devenit

păstrarea integrității lor teritoriale în lupta cu Imperiul Otoman care dorea să le
cucerească și să le transforme în pașalâcuri. Țările Române au purtat astfel, datorită
inferiorității numerice, un război defensiv cu Poarta, în încercarea de a-și păstra
statutul politic.

Nu vor reuși să-și păstreze independența, însă nici nu vor fi transformate în

pașalâcuri: statutul lor politico-juridic va evolua spre autonomie, relațiile cu Imperiul
Otoman fiind reglementate din secolul XV prin Capitulații.

Capitulațiile erau tratate bilaterale care stabileau statutul țărilor române în cadrul

Imperiului Otoman:

 statele române își păstrau autonomia internă și o libertate limitată în relațiile

internaționale
 erau obligate să plătească în mod regulat tribut Porții
 trebuiau să se conformeze politicii externe a Imperiului Otoman

Tehnica adoptată de domnitorii români în confruntările lor cu Imperiul Otoman a fost

cea defensivă. Domnii români, conducători ai unor armate inferioare numeric celei
otomane, au trebuit să își folosească la capacitate maximă trupele și astfel au adoptat tactici
precum:
  tactica pământului pârjolit, prin evacuarea satelor și retragerea locuitorilor spre
munți, distrugerea recoltelor pentru a priva otomanii de hrană, otrăvirea fântânilor
 continua hărțuire a adversarului prin atacuri neașteptate și desfășurarea luptei într-o
zonă favorabilă taberei românești
 atac în zile cețoase (lupta de la Vaslui)
 atac surpriză (atacul de noapte de la Târgoviște)
 locuri înguste (bătălia de la Posada)
 ținuturi mlăștinoase (confruntarea de la Rovine)

Aceste tactici însă periclitau și bunăstarea românilor și presupuneau sacrificii economice

imense din partea locuitorilor care rămâneau fără resurse de aprovizionare. În contextul
unui pericol otoman iminent, boierimea a asigurat domnului sprijinul militar și material
necesar, însă au existat situații când boierii au preferat calea diplomației. 

Putem observa că situația statelor române depindea un numai de factorii militari,

ci de o sumă de factori interni, social și politici. Pe plan extern putem observa cum
încercarea de rezistenţă antiotomană a apropiat uneori Țara Românească și Moldova de
Regatul Ungar, ameninţat şi el de expansiunea Porții.

Țările Române vor participa alături de statele creștine vecine la cruciadele

antiotomane, având o contribuție însemnată în acest sens. Obiectivul constant
al politicii purtate de domnii români a fost păstrarea ființei statale românești.

În aceste confruntări cu Imperiul Otoman s-au remarcat personalități politice ale

Evului Mediu românesc precum:

 Mircea cel Bătrân

 Alexandru cel Bun
 Iancu de Hunedoara
 Vlad Țepeș
 Ștefan cel Mare

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Conflictul deschis cu otomanii a fost declanşat de intervenția lui Mircea cel
Bătrân la sud de Dunăre, preluând stăpânirea Dobrogei și încorporând-o la
Țara Românească. Intervenind în favoarea țarului Vidinului și încercând să ofere sprijin
și cneazului sârb Lazăr în lupta cu otomanii de la Kossovopolje (1389), Mircea va intra în
conflict direct cu Baiazid I zis Fulgerul, care revendica acele teritorii; turcii vor organiza
numeroase raiduri în nordul Dunării.

Îmbinând acțiunile militare cu cele diplomatice, Micea cel Bătrân va încerca să se asigure că
beneficiază de ajutorul vecinilor săi sau, cel puțin, că nu va fi atacat de aceștia cât timp își
concentra forțele în lupta împotriva ortomanilor.

Domnitorul român a încheiat tratate diplomatice:

  cu domnitorii Moldovei, mai ales cu Petru I Mușat și Alexandru cel Bun. În
anul 1389, Mircea cel Bătrân și Petru I Mușat au semnat un tratat care avea drept
scop apărarea reciprocă în fața intențiilor regelui maghiar Sigismund de Luxemburg
(1387-1437) de a cuceri Țările Române.
 în 1389 Mircea se orientează spre Polonia și va încheia un tratat cu regele
Poloniei, Vladislav Iagello, la Radom. Tratatul era încheiat ca între doi suverani, de
pe poziții egale și prevedea acordarea de sprijin reciproc împotriva regelui
Ungariei (considerat dușman comun), în timp ce ajutorul împotriva altor inamici ai
fiecăreia dintre părți era lăsat la latitudinea fiecărui suveran în parte.
 tratatul antiotoman dintre Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg la 7
martie 1395, la Brașov, prevăzând ajutor reciproc în cazul unui atac al turcilor. Este
primul tratat de alianță antiotomană din SE Europei.

Atitudinea politică a lui Mircea nu putea rămâne fără urmări:

organizarea de către sultanul Baiazid I (1389-1402) a unei expediții în nordul Dunării cu

scopul de a-l înlătura pe domnul român.

 Mircea cel Bătrân a convocat Oastea cea mare însumând aproximativ

40 000 de oșteni și a apelat la tactica pârjolirii terenurilor
 confruntarea decisivă a avut loc la Rovine, undeva între Argeș și Turnu, pe 10
octombrie 1394/17 mai 1395. Bătălia de la Rovine a reprezentat o confruntare cu
pierderi umane serioase pentru ambele armate și s-a finalizat cu victoria românilor
conduși de Mircea cel Bătrân
 1396: Cruciada de la Nicopole. Trupele cruciate au trecut Dunărea pe la Orşova, au
ocupat Vidinul şi Rahova şi au înconjurat cetatea Nicopole, începând asediul cetăţii.
Venit să despresoare cetatea, Baiazid I a înfrânt oștile creștine, determinându-le să
se retragă spre Dunăre
 1402: a avut loc confruntarea de la Ankara, între trupele otomane conduse de Baiazid
I și cele mongole conduse de Timur Lenk; în urma acestei bătălii sultanul Baiazid I va
fi luat prizonier și va muri câteva luni mai târziu
 fii lui Baiazid vor declanșa un război civil în vederea obținerii succesiunii la tron.
Mircea cel Bătrân va interveni în această luptă susținându-l pe unui dintre fii
acestuia, Musa care după ce preia puterea pentru o perioadă îi va oferi lui Mircea o
serie de posesiuni în dreapta Dunării
 după venirea la putere a lui Mehmet I, otomanii vor trece din nou Dunărea, vor
recuceri cetățile Giurgiu și Turnu și vor ocupa Dobrogea în 1417.

Mircea este obligat să recunoască superioritatea Porții și va accepta să plătească un tribut

anual, în schimbul independenței Țării Românești; tributul reprezenta la acel moment doar
răscumpărarea păcii și garanta neamestecul otomanilor în organizarea internă a țării.

Iancu de Hunedoara (1441-1456)

O altă personalitate reprezentativă a istoriei românești a secolului al XV-lea a fost voievodul
Transilvaniei, Iancu de Hunedoara.
El a deținut funcțiile de:

 voievod al Transilvaniei în anul 1441

 guvernator al Ungariei între 1446-1453
 căpitan general al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456

Imperiul Otoman se afla la acea vreme în plină ascensiune, organizând atacul militar decisiv
asupra Constantinopolului, ultima relicvă a Imperiului Bizantin și pregătind cucerirea
Belgradului.

 1441: Iancu de Hunedoara reuşeşte să înfrângă o oaste otomană în Serbia.

 1442: Iancu se va confrunta cu o altă armată ce a pătruns în Transilvania, fiind luat
prin surprindere, este învins la Sântimbru, lângă Alba Iulia, apoi însă i-a înfrânt pe
turci între Alba Iulia şi Sibiu. În septembrie 1442 Iancu de Hunedoara obține o
victorie deplină asupra oastei turceşti pe cursul superior al râului Ialomiţa
o tot acum îl va impune ca domn în Țara Românească pe Vlad Dracul, tatăl
viitorului domnitor Vlad Țepeș
 1443: papa Eugeniu al IV-lea a lansat apelul pentru organizarea unei noi cruciade
menite să alunge turcii din Europa. Iancu de Hunedoara va începe pregătirile pentru
expediţia la sud de Balcani, numită Campania cea lungă (septembrie 1443 - ianuarie
1444)
 1444: Cruciada de la Varna, sub conducerea lui Vladislav I, regele Ungariei și
Poloniei. Oastea creștină va fi însă înfrântă iar regele Vladislav I va muri în luptă.
 1445: Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracul au susţinut o campanie de-a lungul
Dunării, recuperând cetatea Giurgiu
 1452: Iancu încheie pacea de la Adrianopol cu Mehmed al II-lea, prin care sultanul se
angaja să nu atace timp de trei ani Ţara Românească, Transilvania, Serbia şi Ungaria
şi să nu construiască alte fortificaţii pe linia Dunării
 1453: Căderea Constantinopolului și sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit
 1456: Bătălia de la Belgrad - Iancu de Hunedoara reușește să înfrângă armata
otomană și să oprească pentru un timp avansarea turcilor spre Europa și
transformarea Ungariei în pașalâc. Câteva săptămâni mai târziu Iancu de Hunedoara
va muri răpus de ciumă

Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476)

Vlad Țepeș, fiul domnitorului Vlad Dracul, va fi înscăunat de Iancu de Hunedoara în anul
1456 ca domn al Țării Românești, fiind o mișcare strategică prin care acesta își asigura
spatele în timpul luptelor de la Belgrad. În momentul venirii sale pe tron, Țara Românească
era frământată de numeroase lupte interne pentru putere, iar boierimea va fi supusă unor
măsuri destul de aspre pentru a fi adusă la ascultare.

prin măsurile luate împotriva opozanților, Vlad Țepeș a întărit puterea centrală

1459: refuză plata tributului către Imperiul Otoman

între 1461-1462 Vlad Țepeș organizează campania de la sudul Dunării, având drept scop
dezorganizarea armatei otomane, extenuată după campania din Asia Mică (împotriva lui
Uzun Asan).

16-17 iunie 1462: Atacul de noapte de la Târgoviște. Ţinta atacului a fost sultanul, care însă a
scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Sultanul l-ar fi lăsat la plecare domn la
Târgovişte pe fratele lui Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos, cu scopul de a atrage de partea sa pe
toţi cei care nu erau de acord cu măsurile și politica lui Ţepeş. Radu cel Frumos nu dorea
continuarea luptei antiotomane și boierii vor trece de partea sa.

Vlad Ţepeş va trece în Transilvania în toamna lui 1462 pentru a se întâlni cu Matei Corvin,
în al cărui ajutor nădăjduia. Departe însă de a-l ajuta, îl va acuza de trădare a cauzei
creștinilor şi îl va închide la Vişegrad 12 ani și apoi 2 ani la Buda cu domiciliul forţat.

domnul muntean va fi eliberat în 1475 la cererea lui Ștefan cel Mare, în contextul
amenințării otomane tot mai mari asupra teritoriilor nord dunărene și va fi repus în 1476
pentru foarte scurt timp (două luni) ca domn al Munteniei.

Ștefan cel Mare (1457-1504)

După moartea lui Alexandru cel Bun (1400-1432) Moldova va cunoaște o perioadă de un
sfert de secol de frământări și lupte interne pentru domnie, până la venirea pe tron a
marelui domn Ștefan cel Mare.

Ştefan cel Mare a preluat tronul la vârsta de 24 de ani în urma bătăliei de la

Doljeşti, pe Siret, înlăturându-l pe Petru Aron. Adunarea ţării l-a proclamat pe Ştefan cel
Mare domnitor, acesta beneficiind și de sprijinul domnului muntean Vlad Țepeș.

 În politica externă va urmări:

 întărirea relațiilor diplomatice cu Ungaria și Polonia

 continuarea luptei antiotomane

Încă de la începutul domniei sale, Ștefan se orientează către Polonia, care era
direcţia tradiţională a politicii externe a Moldovei de până atunci încheind un tratat de
vasalitate cu regele Cazimir al IV-lea în 1459 și primind înapoi drept consecință
Hotinul. 

 1462: Ștefan cel Mare asediază Chilia; va reuși să cucerească cetatea abia în 1465
 Matei Corvin organizează o campanie în Moldova ==> lupta de la Baia în 1467,
în care Ștefan iese învingător
 1474: Ștefan va încheia un tratat antiotoman cu Matei Corvin, în condiții de egalitate
 1473: Ștefan refuză plata tributului către Poartă redeclanșând conflictul antiotoman
 Ștefan pătrunde în Ţara Românească în fruntea unei oştiri și îl înlătură de la domnie
pe Radu cel Frumos (vasal Porţii Otomane); în locul lui îl instalează pe Laiotă
Basarab
  ianuarie 1475: Bătălia de la Podul Înalt, lângă Vaslui împotriva otomanilor.
Deși armata turcilor era superioară numeric, vremea cețoasă și tacticile militare
folosite de Ștefan au făcut ca sorții de izbândă să fie ai românilor.
 după victorie trimite scrisori către toți monarhii europeni cerându-le să se ridice la
luptă împotriva dușmanului comun – Imperiul Otoman. Nu a primit însă un răspuns
concret din partea acestora

Ștefan va cere ajutor militar Poloniei pentru a întări Chilia şi Cetatea

Albă. Cazimir al IV-lea va adopta însă o poziţie neutră, întrucât vedea în Mehmed al
II-lea un aliat împotriva Ungariei. Atitudinea Poloniei va apropia, în consecință, Moldova de
Ungaria

 iulie 1475 Ştefan cel Mare va încheia tratatul de pace şi alianţă cu

Ungaria, acceptând suzeranitatea regelui maghiar
 în primăvara anului 1476 Cazimir al IV-lea va încheia o înţelegere de
pace cu Imperiul Otoman.

Ştefan cel Mare va lua numeroase măsuri de întărire a sistemului de fortificaţii, consolidând
și reparând Chilia, Cetea Albă, Hotinul, Neamţul şi Suceava, aprovizionându-le totodată cu
provizii menite să asigure rezistența armatei moldovene în eventualitatea unui asediu
îndelungat.

 1476: sultanul Mehmed al II-lea va întreprinde o expediție militară în

Moldova. Lupta decisivă se dă la Valea Albă – Războieni și se finalizează cu
victoria otomanilor, pe care însă aceștia nu o mai pot fructifica (epidemia de ciumă îi
face să se retragă la sudul Dunării).
 1479: Veneția încheie pace cu Imperiul Otoman ==> destrămarea coaliției
europene antiotomane.

Ștefan înțelege în acest nou context că nu poate face față otomanilor și va încheia și el
pace cu Poarta spre sfârșitul lui 1479. La conducerea Imperiului Otoman vine fiul lui
Mehmed
al II-lea, Baiazid al II-lea, care va relua politica ofensivă împotriva Moldovei.

 1484: turcii vor încercui și ocupa cetățile Chilia și Cetatea Albă

 1485: Ștefan va încheia un tratat de vasalitate cu Polonia condusă de Cazimir al IV-
lea. Acest tratat va însemna îndepărtarea de Ungaria și Țara Românească.
 1486/1487: Ștefan cel Mare s-a confruntat din nou cu otomanii. Va accepta plata
tributului în schimbul păstrării autonomiei Moldovei.

Spre sfârșitul domniei lui Ștefan, relațiile cu Polonia se tensionează, întrucât noul rege Ioan
Albert întreprinde o expediție militară în Moldova.

==> 1497: Bătălia de la Codrii Cosminului încheiată cu victoria lui Ștefan.

==> 1499: se va încheia Tratatul moldo-polon ce prevedea liniște și pace

veșnică și emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Poloniei.
După o domnie îndelungată de 47 de ani, marele domnitor va muri la 2 iulie 1504, fiind
înmormântat la mănăstirea Putna, ctitoria sa. Ștefan cel Mare a lăsat urmașilor o Moldovă
prosperă, o țară autonomă față de Imperiul Otoman și cu drepturi aproape egale cu cele ale
țărilor vecine și, de asemenea, cu un remarcabil prestigiu internațional.

Luptele purtate de români pe parcursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea au

constituit o perioadă de consolidare a statelor medievale românești, de
apărare a integrității lor teritoriale și a independenței lor politico-
administrative. În fața tendințelor expansioniste ale Imperiului Otoman și a dorinței
acestuia de a înainta până la Viena, în inima Europei, Țările Române au avut un rol
activ, reușind să oprească înaintarea turcilor la Dunăre, reprezentând
un bastion al creștinătății în calea înaintării otomane.

Mihai Viteazul (1593-1601). Unirea de la 1600.

Acceptarea plății tributului către Imperiul Otoman va agrava statutul Țărilor Române pe
parcursul secolului al XVI-lea, în contextul în care turcii cunosc apogeul puterii lor sub
conducerea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566).

Țările Române – Moldova și Țara Românească – și-au păstrat autonomia și

dreptul de a-și alege singure domnii, însă în realitate amestecul Porții era
destul de semnificativ, nu de puține ori domnitorii fiind numiți sau chiar maziliți la
ordinul sultanului. Situația Transilvaniei se va schimba și ea. În 1521 sultanul Soliman
Magnificul cucereşte Belgradul, iar în 1526 are loc bătălia de la Mohacs când regele Ludovic
al II-lea pierde bătălia şi moare pe câmpul de luptă. Ungaria e așadar înfrântă de
Imperiul Otoman iar Transilvania va fi organizată ca principat autonom sub
suzeranitatea otomană. În 1541 Ungaria centrală va fi transformată în paşalâc
cu centrul la Buda. 

Toate cele trei Țări Române – Moldova, Țara Românească și Transilvania – depindeau
acum din punct de vedere politic de Imperiul Otoman:

 trebuiau să se conformeze politicii externe a Porții

 trebuiau să plătească numeroase obligații financiare (tributul, mucarerul mare și
mic, peșcheșurile ș.a.)

În acest context apare pe scena politică românească Mihai Viteazul. Boier muntean și

Mare ban al Craiovei (1592-1593), își va cumpăra domnia Țării Românești în anul 1593.

Cumpărarea domniei a făcut-o luând bani împrumut de la creditorii turco-levantini.

Începutul luptei sale antiotomane coincide cu uciderea acestor creditori: în noiembrie 1594.

 atacă garnizoana turcească de la Giurgiu și a alte cetăți turcești de la Dunăre (Brăila,

Nicopole), cucerindu-le pe toate, exceptând Giurgiu
 domnul Moldovei Aaron Vodă și Mihai Viteazul vor accepta și colaborarea cu Liga
Sfântă. Poarta hotărâse deja mazilirea celor doi domni răzvrătiți și trimisese două
armate, una dintre ele spre Rusciuc, cealaltă spre Silistra, bucurându-se și de
sprijinul tătarilor.
 o Frații Buzești îi înving pe tătari la Putineiu și la Stăneşti (în
ianuarie 1595), dar oastea tătară reușește totuși să facă joncțiune cu trupele
turcești.
o Trupele turco-tătare vor fi înfrânte însă la Șerpăteşti, după care se
retrag spre Rusciuc, iar în urma bătăliilor ce urmează românii ies învingători:
Rusciuc, Silistra şi Brăila sunt eliberate.
 Sultanul trimite în anul 1595 o nouă armată pentru pedepsirea lui Mihai.
 20 mai 1595, la Alba-lulia, se încheie un tratat între Transilvania şi Ţara Românească
(negociat de marii boieri în propriul avantaj), care îl transformă pe domnul
muntean într-un simplu locţiitor al principelui Transilvaniei. Moldova
semnează și ea un tratat similar.
 aceste două tratate îi conferă lui Sigismund Báthory calitatea de suzeran al ambelor
Țări Românești din afara arcului carpatic.
 13/23 august 1595: Bătălia de la Călugăreni (pe râul Neajlov, o zonă
mlăștinoasă). Va fi câștigată de Mihai Viteazul, însă nu poate fi fructificată. Mihai se
retrage cu oastea spre București și apoi spre Târgoviște.
 Sinan Pașa ocupă Bucureştiul, asediază orașul Târgovişte (vechea capitală) şi începe
organizarea ţării în paşalâc.
 Mihai Viteazul, cu ajutorul lui Sigismund Bathory (principele Transilvaniei) și al
lui Ştefan Răzvan (domnul Moldovei), va elibera în octombrie 1595 Târgovişte
şi Bucureşti, apoi îi va urmări pe otomani până la Giurgiu. Între 15-20 octombrie
1595 are loc bătălia de la Giurgiu în care Mihai zdrobeşte armata
otomană, determinând-o să părăsească teritoriul nord-dunărean
 1596: Mihai va ataca Babadagul, Vidinul, Plevna, ajungând până la Sofia
 1597: se încheie pace între Țara Românească și Poartă: Mihai primește steag de
domnie de la sultan și i se recunoaște domnia pe viață, iar tributul este diminuat.
 1598: se încheie tratatul de la Mănăstirea Dealu, între Mihai Viteazul și Rudolf al II-
lea. Acesta anulează tratatul precedent. Raporturile cu Sigismund Báthory erau acum
de egalitate. Împăratul Rudolf al II-lea îi oferă lui Mihai bani pentru întreţinerea și
pregătirea armatei şi îi recunoaşte acestuia domnia ereditară.

În Moldova a venit la tron Ieremia Movilă şi în Transilvania Andrei Báthory, ambii ostili lui
Mihai Viteazul. Ostilitatea transilvăneană și moldoveană, la care se adaugă cea poloneză și
otomană, îl vor determina pe domnul muntean – susținut de împăratul Rudolf al II-lea – să
treacă la ofensivă.

 28 octombrie 1599: are loc confruntarea de la Șelimbăr (jud. Sibiu) dintre trupele lui
Mihai și cele transilvănene conduse de Andrei Báthory, finalizată cu victoria lui
Mihai Viteazul. Lupta de la Şelimbăr îi conferă domnului muntean
stăpânirea Transilvaniei, fiind aclamat ca atare la intrarea triumfală
în Alba Iulia, la 1 septembrie 1599.
 vara anului 1600, Mihai Viteazul va intra în Moldova, unde, în faţa cetății Sucevei,
soldaţii moldoveni renunţă la luptă, deschid porțile cetății şi îl aclamă.

După numeroase tratative, în cele din urmă împăratul Rudolf al II-lea îi va

recunoaște lui Mihai domnia asupra celor trei Țări Române.
Măsurile luate de Mihai în vederea consolidării puterii centrale și cele luate în Transilvania
în favoarea românilor de aici, îi vor atrage opoziţia nobilimii ardelene şi a boierilor
moldoveni:

 generalul Basta, reprezentantul lui Rudolf al II-lea, era un adversar declarat al

domnului român
 Polonia dorea restaurarea Movileștilor pe tronul Moldovei.

==> septembrie 1600: nobilimea maghiară se revoltă, fiind sprijinită de trupele

imperiale conduse de generalul Basta, trimis de fapt în ajutorul lui Mihai Viteazul.

 18 septembrie 1600: are loc Bătălia de la Mirăslău, în care domnul român este învins,
consecința fiind pierderea Transilvaniei.
 octombrie 1600: au loc bătăliile de la Bucov şi Curtea de Argeş, în urma pătrunderii
armatei polone în Moldova. Mihai pierde bătăliile ==> va fi instalat domn al
Moldovei Ieremia Movilă, iar pe tronul Țării Românești Simion Movilă,
care va fi recunoscut și de către Poartă.

Împăratul Rudolf al II-lea îl sprijină financiar pe Mihai Viteazu și contribuie la împăcarea

acestuia cu generalul Basta. La 13 august 1601, Mihai câștigă confruntarea de la
Guruslău (pe valea Someșului) împotriva lui Sigismund Báthory și redevine domn
al Transilvaniei.

O nouă unire a Țărilor Române nu era dorită de celelalte puteri, nici chiar de către
Habsburgi. La 19 august 1601, Mihai Viteazul va fi ucis din ordinul generalului
Basta, la Câmpia Turzii.

Domnia lui Mihai Viteazul are meritul de a fi reunit cele trei Țări Române, chiar
dacă pentru un timp atât de scurt și ea deschide cu certitudine o nouă etapă în istoria
poporului român. Unirea Țării Românești, a Moldovei și Transilvaniei va fi utilizată
ca reper în procesul anevoios al constituirii națiunii române și a statului unitar
român modern.

Exemplu de întrebare posibilă de la Bac despre implicarea românilor în relațiile

internaționale de la sfârșitul Evului Mediu și începuturile modernității: Bac 2020 - Model
de subiect - Subiectul I - Cerința B.6.
 Sate, târguri și orașe din Europa și din
spațiul românesc
Cuprins

 Sate în Europa și spațiul românesc

 Târguri și orașe din Europa și din spațiul românesc

Sate în Europa și spațiul românesc

Cauzele organizării comunităților umane:

 protejarea în fața pericolelor

 gestionarea optimă a activităților cotidiene

Prima formă de constituire a comunităților umane: satul.

Satul
 era o așezare relativ mică, însumând un număr de 5-30 de familii;
 era situat în apropierea unei ape, iar locuințele erau înconjurate de terenurile
agricole pe care locuitorii le munceau, de pășuni sau păduri, după specificul geografic
al zonei în care erau amplasate.

Dezvoltarea așezărilor rurale în țările Europei în Evul Mediu a fost neuniformă:

 datorită specificului geografic

 datorită influențelor politice și a condițiilor de dezvoltare socio-economică și
culturale diferite

Putem vorbi astfel de o împărțire a Europei în teritoriile de la vest sau est de fluviul Elba, la
vest fiind civilizația occidentală, iar la est Țările Române.

Specificul geografic și locuințele

 la începuturile Evului Mediu satele erau puține și înconjurate de numeroase păduri.
 pe măsura creșterii demografice și a necesității drumurilor de acces între localități,
pădurile au fost defrișate
 sec. X-XIII se remarcă prin defrișările intense pentru a face loc terenurilor ce urmau
să fie cultivate sau pe care să fie construite noi așezări
 în vestul Europei defrișările au fost mai însemnate decât în Țările Române
 satele românești sunt răsfirate în regiunile de deal, risipite în zonele montane sau
adunate la câmpie
  o situație aparte este în Transilvania, care a preluat modelul occidental în ceea ce
privește defrișările și întemeierea așezărilor.

Locuințele
 bordeie (îngropate sau semiîngropate)
 case de suprafață

Casele:

 aveau podea de pământ

 erau construite din lemn sau chirpici, rar din piatră
 majoritatea erau constituite dintr-o singură încăpere
 sărace în ceea ce privește mobilierul (oamenii dormeau pe saltele din paie sau
blănuri de animale și mâncau de obicei pe jos, mesele și scaunele începând să fie
folosite destul de târziu în rândul țărănimii, fiind apanajul celor înstăriți).

Criteriul demografic
 la începuturile Evului Mediu populația era relativ puțin numeroasă datorită
calamităților naturale, foametei, războaielor
 începând cu secolul X asistăm la o creștere progresivă a populației. Între sec. XIII -
XIV are loc o dublare a acesteia.
 în secolul XIV Marea ciumă („moartea neagră”) va determina o nouă scădere
dramatică a populației (populația Europei scade de la aprox. 70 milioane locuitori, la
aprox. 50 milioane).
 urmează o creștere mai înceată, atingându-se nivelurile dinainte de ciumă abia în
sec. al XVI-lea, după care urmează o progresie cât de cât constantă.
 în Țările Române evoluția demografică este similară celei din Occident, într-o
creștere mai înceată însă și cu unele particularități ale spațiului românesc.

Particularități ale evoluției demografice în Țările Române:

 așezările umane fiind mai rare și izolate, ciuma din sec. XIV nu a afectat atât de grav
populația.
 pierderi umane însemnate s-au înregistrat în perioada luptelor antiotomane și a
celorlalte războaie care au urmat.
 aceste pierderi umane au fost contrabalansate de fenomenul colonizării, coloniștii
fiind stimulați să vină în Țările Române prin diferite avantaje și privilegii fiscale.

Date statistice deținem din recensămintele acelor timpuri:

 pentru sec. XI-XIV preocupările erau îndreptate în special spre numărul iobagilor
sau evidența terenurilor mănăstirești.
 din sec. al XV-lea are loc o evidență mult mai precisă a populației și a bunurilor
acesteia, pentru stabilirea birurilor sau a bărbaților apți să lupte.
 s-au întocmit numeroase catastife, liste de dijme, tabele episcopale sau urbarii.
  din sec. XVII-XVIII se remarcă cartagrafiile (Moldova, Țara Românească) și
conscripțiile (Transilvania).
 în anul 1838 are loc primul recensământ demografic care a cuprins toți locuitorii
Ţării Româneşti, indiferent de starea lor socială, de vârstă sau sex.

Agricultura. Descoperiri importante în domeniu.

Agricultura = principala îndeletnicire a oamenilor în Evul Mediu timpuriu și
principalul mod de subzistență. Era însă mult diferită de agricultura din zilele noastre,
iar invențiile în domeniu – menite să le ușureze munca și să crească producția - abia
apăreau.

 în Occident - se folosea asolamentul bienal sau trienal.

 în Țările Române: se practica o agricultură itinerantă: pământul era exploatat
până la epuizarea resurselor sale minerale (când recolta era tot mai puțină) apoi era
înlocuit cu un altul.
 modelul cu pârloagă sau moină: pe un teren se cultivau cereale, apoi în anii următori
era lăsat necultivat și se lăsa iarba să crească fiind utilizat ca pășune pentru animale;
după 1-2 ani se cultiva din nou.

Acest mod de a practica agricultura ==> instabilitatea habitatului. Treptat, se

constată o tendință de stabilire a vetrei satului, în jurul bisericilor sau castelelor, luând
naștere satele medievale.

Satele medievale apar:

 în Apus începând cu sec. X-XII
 în spațiul românesc în sec. XVIII-XIX.

Uneltele agricole utilizate: rudimentare, de obicei din lemn, fierul fiind destul de scump și
de aceea încă puțin folosit.

Un pas important în dezvoltarea agriculturii = plantele noi cultivate odată cu descoperirea

Americii (1492, Cristofor Columb): porumbul, cartoful, fasolea etc. erau mai productive
decât culturile de cereale.

Economia. Alimentația
Agricultura

 aducea recolte prin care se obținea de obicei cam dublul cantității de sămânță.
 cantități importante de cereale erau exportate în Evul Mediu prin porturile de la
Marea Neagră spre Constantinopol îndeosebi.

Creșterea animalelor
  datorită pășunilor întinse existente pe teritoriul românesc creșterea animalelor a
ocupat un loc însemnat
 românii creșteau: bovine sau oi, pe care uneori le și exportau (bovinele spre
Occident, în timp ce oile luau calea Imperiului Otoman).
 se mai exporta: pește

Apicultura

 dintre produsele stupului erau folosite cu predilecție mierea ca îndulcitor și ceara

pentru fabricarea lumânărilor
 o parte însemnată a produselor lua calea exportului

Viticultura și pomicultura

 oamenii dețineau pomi fructiferi și culturi de viță de vie pe lângă casă pentru
consumul propriu sau aveau livezi cu produse destinate exportului
 vinurile erau exportate îndeosebi spre Polonia, Ucraina.

Legumele

 pentru hrana proprie

 se cultivau: napii, varza, usturoiul
 după descoperirea Americii, încep să fie cultivate cartoful, fasolea, vinetele, roșiile
sau ardeii.

Alimentația era destul de săracă și nediversificată, mai ales în rândul populației rurale.

Exploatați de boieri, mulți țărani ajung să sufere de boli cauzate de o alimentație deficitară
precum pelagra și scorbutul.

Structura socială
Și în ce privește organizarea socială medievală constatăm diferențe între lumea
apuseană și cea din spațiul românesc. Se remarcă existența a două clase sociale
principale:

 nobilimea
 țăranii

Țăranii
 erau populația majoritară și cei care munceau pământurile, fiind dependenți de
boieri.
 țăranii dependenți erau numiți:
 șerbi sau iobagi (în Transilvania)
 vecini (în Moldova)
  rumâni (în Țara Românească)

În vestul Europei se remarcă din sec. al XIV-lea deja creșterea procentului țărănimii ce se
elibera din această stare de dependență, proces ce se generalizează încet-încet, în timp ce în
țările românești procesul este mai tardiv.

Țăranii dependenți
 primeau de la boier o bucată de pământ pe care o munceau pentru a-și întreține
familiile
 nu aveau voie să se mute de pe un pământ pe altul sau să aibă alte îndeletniciri

Dările țăranilor către boieri erau:

 în recoltă (dijma)
 în muncă fără plată pe pământurile boierilor (claca)
 în bani (censul)

Țăranii au încercat în nenumărate rânduri să se elibereze de sub asupririle nobililor: ==>

numeroase răzmerițe și răscoale.

În Transilvania

 răscoala din 1437-1438 de la Bobâlna

 răscoala condusă de Gheorghe Doja în 1514.

În Țara Românească și Moldova situația țăranilor a fost mai puțin dramatică, autoritatea

boierimii nemanifestându-se cu aceeași amploare ca în Transilvania.

Țăranii liberi

 dețineau casă și un teren agricol, iar pășunile, fânețele apele erau considerate
proprietate comună
 țăranii liberi se numeau:
 în Moldova: răzeși
 în Țara Românească: moșneni sau megieși.
 în Transilvania erau mai puțini la număr și locuiau în zona Hațegului, Oașului,
Bihorului.

Nobilimea

 categoria socială privilegiată

 deținătoarea puterii politice și economice: era stăpână peste pământuri și peste
țăranii dependenți.

Nobilii:
  proveneau din rândurile persoanelor bogate sau din rândul militarilor
 locuiau la sate, în castele situate pe înălțimea vreunui deal și înconjurate de ziduri
 dețineau slujbe în aparatul domnesc, slujbe pe care de obicei le cumpărau cu sume
importante de bani
 erau scutiți de taxe și impozite

Desființarea rangurilor boierești va avea loc abia în sec. al XIX-lea, urmare a

revoluțiilor ce au frământat acest secol.

Târguri și orașe din Europa și din spațiul

românesc
În Evul Mediu

 în Occident se trece la un mod de organizare stabil deja de prin sec. X-XII

 în Țările Române organizarea urbană va mai avea de așteptat, desfășurându-se mai
lent și treptat

Târguri și orașe din Europa

 în Occident dezvoltarea urbanismului se face pe fondul unei creșteri demografice

 târgurile și orașele vor fi veritabile „centre comerciale” ale acelor timpuri, fiind sediul
atelierelor meșteșugărești și ale schimburilor de mărfuri.
 așezările se organizează pe motive comerciale, administrative sau politice.
 târgurile se încadrează în organizarea pe motive comerciale.

Târgul = spațiu de desfacere a mărfurilor și de întâlnire pentru producători și

negustori.

Orașul = formă superioară de organizare pe motive politico-administrative,

dar și comerciale.

 după prăbușirea Imperiului Roman de Apus (476) vechile orașe romane continuă să
fie locuite
 o caracteristică a orașelor din Occident este autonomia de care acestea dau dovadă
 în unele orașe s-au format așa-numitele „comune”, asociații ce urmăreau câștigarea
de drepturi sau independență. Exemple de asemenea orașe: Colonia (Kőln) în
Germania, Florența în Italia etc.
 celebre orașe medievale, care și-au păstrat în mare parte același aspect și astăzi sunt:
Regensburg în Germania, Bruges în Belgia, Toledo în Spania, Collioure în Franța,
exemplele putând continua.

Târguri și orașe din Țările Române

  în Țările Române organizarea urbană va avea loc mult mai lent și într-un mod treptat
 creșterea demografică, dezvoltarea agriculturii, a meșteșugurilor și comerțului va
duce la apariția târgurilor precum cele de la Sibiu, Brașov, Cluj, Suceava etc.
 se observă o oarecare discrepanță între evoluția urbană a localităților din interiorul
arcului carpatic comparativ cu cele din exteriorul său.
 în Transilvania apariția orașului medieval este mai precoce și legată de colonizarea
sașilor și de privilegiile de care aceștia beneficiază. Putem aminti astfel apariția unor
orașe precum Sibiu, Orăștie, Brașov, Sebeș, Sighișoara etc.
 influența săsească se extinde și peste Carpați, aceștia contribuind la
întemeierea unor orașe precum Câmpulung Muscel, Târgu Neamț (a cărui denumire
face direct referire la „nemți” = sași). Apar și aici orașe în sediile episcopale (Oradea).
 orașele din spațiul românesc nu cunosc tendințele autonomiei care marchează
evoluția multor localități medievale occidentale.
 se dezvoltă pe lângă cetățile domnești și beneficiază de protectoratul domniei.
 în Țara Românească: Târgoviște și București
 În Moldova: se remarcă Suceava și Baia.
 comerțul a dus și el la dezvoltarea unor importante centre urbane și astfel s-au
dezvoltat porturile: Brăila (Țara Românească), Chilia și Cetatea Albă (Moldova).
 importante orașe se dezvoltă pe seama unor cetăți precum Deva, Timișoara.

Din punct de vedere administrativ-teritorial, orașele erau organizate în județe:

 16 județe în Țara Românească

 24 județe în Moldova

Transilvania se remarcă și de această dată printr-o organizare aparte:

 sașii și secuii sunt organizați în scaune

 maghiarii în comitate
 românii în districte.

Primul district românesc a fost Făgăraș (1222), apoi Hațeg (1247), Maramureș
(1300).

Organe administrative:

 în Țara Românească: județul

 în Moldova: șoltuzul

În fruntea județelor se aflau:

 pârcălabii sau starostii (Moldova)

 pârcălabii sau sudeții (Țara Românească),
 voievozii, cnejii, juzii (pentru românii din districtele Transilvaniei)
 comiții (pentru maghiarii din comitatele Transilvaniei)
 căpitanii sau juzii scăunari (pentru sașii și secuii din scaunele Transilvaniei)
Asociațiile urbane bazate pe meserii

În Occident asistăm la o organizare pe criteriul meseriilor a orășenilor,persoanele care

exercitau aceeași meserie grupându-se în bresle.

Breslele:

 se ocupau de aprovizionarea cu materii prime

 se ocupau de organizarea producției și desfacerea mărfurilor
 mențineau o concurență echilibrată și o oarecare egalitate în ceea ce privește
câștigurile
 îndeplineau un rol similar sindicatelor contemporane, protejând drepturile și
interesele meșteșugarilor.

În Transilvania asistăm la dezvoltarea unui sistem de bresle după modelul occidental:

 meșteșugarii și negustorii încep să se organizeze din sec al XIV-lea în bresle,

renumite fiind cele de la Sibiu, Sighișoara, Orăștie etc.
 Brașovul se dezvoltă și devine o piață comună pentru cele trei provincii românești.

În Țara Românească și Moldova sunt amintite bresle organizate mai mult pe criterii sociale,
precum breasla calicilor, breasla cioclilor.

Breslele își vor continua existența până în epoca modernă, ele dispărând încet-încet pe
măsură ce se constată diversele îngrădiri ale acestor forme de organizare și se încearcă
depășirea lor: breslele urmăreau să exercite un control prea mare asupra piețelor, limitau
dezvoltarea profesională la o singură meserie etc. 

Concluzie
Urbanizarea reprezintă reflectarea creșterii demografice și a progresului pe
care îl înregistrează omenirea, realizându-se într-un mod ce reflectă particularitățile
diferitor zone geografice și obiceiuri, ceea ce face să avem orașe atât de diferite în Occident
comparativ cu Țările Române.
 Mari descoperiri geografice și culturale
între secolele al XV-lea și al XIX-lea
Debut: Marile descoperiri geografice debutează în secolul al XV-lea

Importanță:

 studierea evoluției culturii și civilizației pe diverse continente

 schimbările survenite odată cu contactul civilizațiilor europene

Cuprins

 Călători și călătorii
o Cristofor Columb
o Fernando Magellan
o Vasco Da Gama
o Consecințele marilor descoperiri geografice

Factori ce au contribuit la marile descoperiri geografice:

 Marea Foamete: la începutul secolului al XIV-lea

 nivel de trai scăzut al populației
 diminuarea populației Europei cu aprox. 10%
 Ciuma (Moartea neagră): în jurul anului 1330
 a izbucnit inițial în Asia fiind adusă pe continentul european prin intermediul
șobolanilor aflați pe corăbiile unor comercianți italieni întorși din porturile asiatice;
 aprox. o treime din locuitorii Europei a murit în urma pandemiei

De la mijlocul secolului al XV-lea are loc o anumită stabilizare a situației internaționale:

 creșterea nivelului de trai

 creșterea demografică și economică
 încetarea Războiului de 100 de ani dintre Franța și Anglia
 centralizarea Franței, Angliei și Spaniei

Un alt factor ce apare: nevoia de a întreține economia ce începuse se progreseze

 crește nevoia de materii prime: aur, mirodenii, mătase

Descoperirea unor noi teritorii și a unor căi de navigație mai accesibile devine o necesitate:

 căile de navigație existente erau controlate de musulmani.

Țările din Peninsula Iberică investesc în expediții. Descoperiri tehnice importante:

 busola
 caravela (corabie ce a făcut mult mai ușoară navigarea pe oceane)
 noi elemente legate de cartografie

Scrierile lui Marco Polo despre călătoriile sale în Asia din secolul al XII-lea
sporesc interesul pentru expediții.

Călători și călătorii
Cristofor Columb
 a descoperit continentul american - 1492 - 1504 (4 expediții).
 bazându-se pe teoria conform căreia Pământul este rotund, Cristofor Columb a cerut
sprijinul financiar al curților regale spaniole și portugheze pentru a întreprinde o
călătorie spre Apus, în speranța găsirii unei alte rute spre continentul asiatic
 a fost finanțat în cele din urmă de regele Castiliei
 în urma primei sale expediții, Columb era convins că se află pe tărâmurile asiatice
înfățișate de Marco Polo în scrierile sale. De fapt, descoperise America.
 în următoarele călătorii, Columb a descoperit: Cuba, Venezuela, Jamaica ș.a.
 a murit în anul 1506, neștiind de marea sa realizare
 cel care a conștientizat descoperirea lui Columb a fost un alt navigator, Amerigo
Vespucci.

Fernando Magellan
 primul care a realizat călătoria în jurul lumii (1519 - 1522)
 a beneficiat de finanțarea regelui Spaniei, punându-se în serviciul acestuia
 flota sa, formată din cinci nave, avea să îndure un drum foarte lung și plin de
evenimente neplăcute
 echipajul lui Magellan se confruntă cu o foamete cumplită și apă nepotabilă.
 ajunge pe insula Mactan (astăzi Filipine), unde băștinașii refuză să fie creștinați pe
cale pașnică
 Magellan își pierde cumpătul și se impune prin violență, dar este ucis în lupta cu
locuitorii insulei.
 din cele cinci nave ale expediției s-a întors în 1521 o singură navă, Victoria, având la
bord 18 oameni și comandată de Juan Sebastian El Cano.
 și-a adus aportul în domenii precum geografia și cartologia, întărind ideea conform
căreia Pământul este rotund.

Vasco Da Gama
 a descoperit ruta maritimă dintre Europa și India - 1497
 a trecut de Capul Bunei Speranțe atins de Bartolomeo Diaz (1487 - 1488)
 a continuat drumul către India, ocolind sudul Africii
 occidentalii pătrund pe piața orientală, India devenind colonie portugheză
Consecințele marilor descoperiri geografice
 economice: noi surse de achiziționare a pietrelor prețioase sau mirodeniilor care
nu se găseau pe continentul european.
 politice: formarea imperiilor coloniale.
 culturale: îmbogățirea cunoștințelor geografice și cartografice, a noțiunilor despre
cultura și civilizația băștinașilor și influențele europene asupra acestora.
 Călători români acasă și în lume
Originea marilor descoperiri geografice: oamenii au fost dintotdeauna fascinați de
călătorii, de descoperirea unor noi ținuturi sau a unor lucruri noi.

Cuprins

 Urmări ale marilor descoperiri geografice

 Primele călătorii
o Secolul al XVII-lea
o Secolul al XVII-lea
o Secolul al XVIII-lea
o Secolul al XIX-lea

Urmări ale marilor descoperiri geografice

 asimilarea de către cultura română a unor aspecte ale culturilor și tradițiilor altor
popoare
 răspândirea propriei noastre culturi în țările cu care am avut contact
 publicarea unor lucrări cu caracter enciclopedic, jurnale, scrisori.

Primele călătorii
Secolul al XVII-lea
 călătoria lui Nicolae Milescu Spătarul în China în perioada 1675-1678
o scrie lucrările intitulate Jurnal de călătorie în China și Descrierea Chinei

Secolul al XVII-lea
 călătoria stolnicului Constantin Cantacuzino în Orientul Mijlociu și apoi
în Europa (1665-1670)
o scrie un jurnal de călătorie în limba maternă: e primul memoriu de călătorie
scris de un român în limba română.
o a întocmit prima hartă a Țării Românești - Schiță geografică a preaînălțatei
țări a Ungrovlahiei (tipărită la Padova în anul 1700)
o scrie și o Istorie a Țării Românești
o datorită lui sunt aduse în țară numeroase cărți și întocmită o bibliotecă la
mănăstirea de la Mărgineni (una dintre cele mai însemnate biblioteci de la
acea vreme).

Secolul al XVIII-lea
Domnitorul Dimitrie Cantemir

 scrie „Descriptio Moldaviae” în limba latină pe când se afla deja exilat în Rusia
(1714-1716).

Lucrarea = o veritabilă enciclopedie, incluzând descrierea Moldovei sub aspecte geografice,

politico-administrative, sociale, dar și lingvistice, etnografice sau folclorice.

 realizează lucrări cartografice ale Munților Caucaz și ale Constantinopolului.

 1711 - instaurarea regimului fanariot în Moldova
 1716 - instaurarea regimului fanariot în Țara Românească ==> mai
puține călătorii deoarece Imperiul Otoman restricționează libertatea de mișcare.
Majoritatea călătoriilor din această perioadă sunt mai mult pribegiri și exiluri, decât
expediții sau călătorii în scop turistic sau didactic.

Boierul oltean anonim

 lucrarea scrisă de acesta, Călătoria agricolă a boierului român. Români prin

diferite părți ale Europei (publicată în limba germană la Nürnberg în perioada 1775-
1780).
 fost prizonier al otomanilor, boierul oltean descrie drumul și peripețiile sale de
pribeag prin țările pe care le străbate: statele germane, Italia, Spania, Portugalia,
Anglia, insistând, după cum reiese și din titlul lucrării, pe preocupările agricole.

Secolul al XIX-lea
Boierul Dinicu Golescu călătorește în centrul și vestul Europei străbătând Ungaria,
Austria, statele germane, Italia, Elveția

 scrie Însemnare a călătoriei mele în care pune accent pe modele occidentale demne

de urmat în societatea românească.

Corespondența omului politic și intelectualului Ion Ghica cu scriitorul Vasile

Alecsandri.

Istoricul și omul politic Mihail Kogălniceanu (1817-1891) - Scrisori. Note de călătorie

Prin intermediul căilor ferate, românii încep să călătorească tot mai mult în
afara Europei ==> se remarcă o contribuție a oamenilor de știință români în cadrul a
numeroase cercetări și proiecte științifice, explorări geografice, geologice, speologice etc. 

1. Dimitrie Ghica Comănești, unul dintre cei mai faimoși exploratori români,
însoțit de fiul său Nicolae, explorează Somalia

 scrie O espediție română în Africa (1897).

1. inginerul Julius/Iuliu Popper călătorește în Egipt (participă aici la
întreținerea Canalului Suez), apoi în Orientul Mijlociu, până în India, China și
Japonia. Călătorește și în Siberia, Alaska, Canada, Statele Unite, Cuba, Mexic,
strâmtoarea Magellan.

 corespondență cu secția de geografie a Academiei Române

1. inginerul și exploratorul român Bazil Assan a fost primul român ce a

călătorit în jurul lumii; în 1897 explorează regiunile polare nordice.
2. medicul Bucur (Ilarie) Mitrea este cunoscut ca explorator al Americii de
Nord, Australiei și al Indoneziei (a fost căsătorit chiar cu o băștinașă)
3. Sever Pleniceanu: primul român explorator al centrului Africii și al
fluviului Congo.
4. speologul, biologul și exploratorul Emil Racoviță participă la prima
expediție antarctică organizată de Societatea Belgiană de Geografie.
 România și concertul european: de la
„criza orientală” la marile alianțe ale
secolului XX
Cuprins

 Chestiunea orientală. Războiul Crimeii (1853-1856). Congresul de pace de la Paris

(1856)
 Diplomație și acțiune politică (1866-1918)
 Congresul de la Berlin (1878)
 Echilibrul de forțe după anul 1878
 Războaiele balcanice. Primul Război Mondial.
o Situația la sfârșitul sec. XIX - începutul sec. XX
 În toamna anului 1912 izbucnește Primul Război Balcanic.
 Al doilea Război Balcanic a fost declanșat de disputele privind împărțirea
Macedoniei.
 Marile Alianțe ale secolului XX

Chestiunea orientală. Războiul Crimeii (1853-

1856). Congresul de pace de la Paris (1856)
În 1815, la Congresul de la Viena, a fost creat aşa-numitul concert
european (Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia):

 se baza pe principiul echilibrului puterilor în ceea ce privește rezolvarea conflictelor

internaţionale
 eventualele schimbări teritoriale să nu se producă prin slăbirea sau creşterea prea
mare a puterii unui stat.

Înfrângerea revoluțiilor din centrul și sud-estul Europei în 1848 de către

Rusia, îi va consolida acesteia poziția în Peninsula Balcanică.

Rusia a sprijinit în secolul al XIX-lea lupta de eliberare a popoarelor din Peninsula

Balcanică; rolul ei de „pacificatoare” urmărea extinderea influenţei sale
politice și cucerirea unor noi teritorii. În ce privește Ţările Române, Rusia a
contribuit la elaborarea Regulamentelor organice (1831-1832).

Înfrângerea revoluţiei de la 1848 şi ocupaţia ruso-turcă a spaţiului românesc la sfârşitul

revoluţiilor a făcut ca interesele Rusiei să fie considerate mai periculoase pentru
evoluția politică românească decât Imperiul Otoman. Marile puteri au încercat să
mențină echilibrul în zonă și să împiedice prăbușirea totală a Imperiului Otoman, însă până
la începutul secolului al XX-lea, toate popoarele din Imperiul Otoman au reușit să își câștige
libertatea.
Chestiunea orientală s-a menţinut ca o problemă a statelor balcanice precum
Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria sau Albania, care încercau să-şi modifice
graniţele teritoriale în defavoarea vecinilor sau aveau probleme ridicate de
populația formată dintr-un amestec de etnii şi religii diferite.

După Revoluţia de la 1848 Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la

Balta-Liman care prevedea pentru Principatele Române:

 reintroducerea Regulamentelor organice

 numirea domnitorilor de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani
 înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn
 Domnitorii aveau din nou statut de funcţionari otomani

 În 1853-1856 are loc Războiul Crimeii dintre Rusia şi Turcia.

==> Principatele sunt ocupate militar de către Rusia, care încalcă astfel Convenția
de la Balta-Liman.

Războiul se încheie cu înfrângerea Rusiei și deschide calea înlăturării protectoratului rusesc

și modificarea statutului internațional al Principatelor. În anul 1856 Marile Puteri:
Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia, Sardinia, s-au întrunit
la Congresul de Pace de la Paris pentru a discuta pacea dintre ruşi şi otomani în urma
Războiului Crimeii. La propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se analizează şi
problema Principatelor.

În Tratatul de Pace de la Paris (1856) - actul adoptat la acest congres - exista o

secţiune separată pentru Principate, care prevedea:

 desfiinţarea protectoratului rusesc

 trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri
 păstrarea suzeranității otomane
 Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad)
 urma să aibă loc convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii
tuturor claselor sociale), una în Ţara Românească şi alta în Moldova, prin care
românii să fie consultaţi cu privire la organizarea ţării şi unirea principatelor

În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile

românilor. Ele adoptă un act numit Convenţia de la Paris care are rol de
constituţie pentru Principate, înlocuind Regulamentele Organice. Cu toată
opoziţia unor Mari Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul că
în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie
să ocupe funcţia de domnitor în ambele principate.

Cuza este ales domn în Moldova (la 5 ianuarie 1859) şi în Ţara Românească (la
24 ianuarie 1859).
  în martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile
Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza; ulterior Austria şi Turcia, care
refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic
 în 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea
deplină doar pe timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest sens.

Exemplu de întrebare de la bac despre „Criza orientală”: Bac 2019 - Sesiunea Iulie -

Subiectul II.

Diplomație și acțiune politică (1866-1918)

După înlăturarea lui Cuza, în timpul regelui Carol I, România devine un stat
modern, guvernat după principiile liberalismului (stat liberal). În 1866 este
adoptată Constituţia liberală, una dintre cele mai moderne din Europa vremii.

Eforturile politice ale statului român s-au concentrat până la momentul Primului Război
Mondial:

 spre obținerea independenței față de Imperiul Otoman

 spre obținerea unor garanții de securitate în eventualitatea unor atacuri externe.

Vasală a Imperiului Otoman, România nu avea voie să aibă ambasade sau să încheie tratate
internaţionale. Cu toate acestea, ea a încercat de nenumărate ori să obţină independenţa pe
cale diplomatică, ultima încercare în acest sens având loc în 1876, iniţiată de ministrul de
externe Mihail Kogălniceanu. Devenise însă evident că obținerea independenței era posibilă
numai pe calea armelor.

Contextul favorabil în realizarea acestui deziderat = redeschiderea problemei

orientale în 1875.

În Peninsula Balcanică izbucnesc o serie de răscoale ale bulgarilor, bosniacilor şi sârbilor

pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Rusia a sprijinit aceste revolte
antiotomane ale popoarelor ortodoxe din Peninsula Balcanică, însă în spatele reacției sale se
ascundea interesul pe care aceasta îl avea în controlarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și
de a elimina, în consecință Imperiul Otoman din Europa.

În 1877 Rusia doreşte să trimită trupe în ajutorul popoarelor slave.

==> Convenţie militară între Rusia şi România la 4 aprilie 1877:

 permitea trecerea armatelor rusești prin teritoriile românești spre

Balcani
 Rusia se angaja să respecte integritatea teritorială a ţării noastre, trupele
rusești urmând să aibă un traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul
Otoman.
La trecerea armatei ruse pe teritoriu României, turcii bombardează localităţile
româneşti de la Dunăre (Calafat, Corabia, Giurgiu) iar românii ripostează
bombardând la rândul lor localităţile turceşti de la sudul Dunării.

La 9 mai 1877 Parlamentul României proclamă independenţa

României. Războiul se încheie în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de
către trupele ruso-române, intervenția diplomației occidentale și a flotei britanice în
strâmtori împiedicând o prăbușire totală a Imperiului Otoman.

Congresul de la Berlin (1878)

 1878: Tratatul de la San Stefano între Rusia şi Imperiul Otoman

==> Rusia obţine însă o influenţă prea mare în Balcani, de unde reacția

marilor puteri de respingere a acestei înțelegeri bilaterale ruso-otomane.

==> Marile puteri europene solicită reluarea discuţiilor la Congresul de

la Berlin în 1878.

Participă:

 Germania
 Marea Britanie
 Austro-Ungaria
 Italia
 Rusia
 Imperiul Otoman.
 România a trimis o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu

Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau aceleași cu cele din
tratatul de la San Stefano:

 independenţa României era recunoscută internaţional,

 Rusia obţinea cele trei judeţe din sudul Basarabiei.
 ca recompensă pentru aceste pierderi, România primea Dobrogea, teritoriu ce se
afla în posesia Imperiului Otoman din timpul lui Mircea cel Bătrân.

Tratatul de la Berlin a recunoscut, de asemenea, independenţa Serbiei şi

autonomia Bulgariei. După obținerea independenței, asistăm la proclamarea
României ca regat în anul 1881, prestigiul diplomatic al țării crescând.

Echilibrul de forțe după anul 1878

Pericolul rusesc al anexării teritoriului românesc persistă ==> România își intensifică
eforturile diplomatice în vederea asigurării unei garanții de securitate prin găsirea
unei alianțe care să îi garanteze proaspătul statut de stat independent și suveran,
egal în drepturi cu celelalte state independente.

Perioada imediat următoare Congresului de la Berlin este caracterizată de o

oarecare stabilitate și echilibru între marile puteri europene. Artizanul acestei
stări de fapt a fost cancelarul german, Otto von Bismarck, prin inaugurarea sistemului
său de alianțe.

Cancelarul urmărea câteva obiective bine stabilite:

 prevenirea unei coaliții anti-germane

 izolarea Franței (considerată principal rival) după înfrângerea din 1871
 deteriorarea relațiilor franco-britanice.

În anul 1873, Bismarck constituie un prim sistem de alianțe, cunoscut sub denumirea
de Alianța celor Trei Împărați (Germania, Austro-Ungaria și Rusia), care însă se
va destrăma datorită rivalității dintre Rusia și Austro-Ungaria în Peninsula Balcanică în
cursul revoltelor popoarelor slave în 1877.

 în 1879 Bismarck va încheia un tratat secret de alianță defensivă cu Austro-Ungaria

împotriva Rusiei
 în 1882 la acest tratat aderă și Italia, luând astfel naștere Tripla Alianță (Germania,
Austro-Ungaria, Italia)
 în 1883, printr-un tratat secret, România aderă la Triplă Alianță, fapt ce o
va scoate din izolarea diplomatică în care se afla până la acel moment.

Pentru a asigura un echilibru de forțe în viața politică, la polul celălalt se încheie o alianță
anglo-franceză în anul 1904, cunoscută sub numele de Antanta Cordială. În
anul 1907, prin semnarea unui acord anglo-rus, se formează cel de-al doilea
bloc politico-militar cunoscut sub denumirea de Antanta sau Tripla Înțelegere.

Războaiele balcanice. Primul Război Mondial.

Situația la sfârșitul sec. XIX - începutul sec. XX
 declinul Imperiului Otoman
 aspirațiile de libertate ale popoarelor și statele naționale nou apărute
 interesele contradictorii în zonă ale Rusiei, Austriei și Italiei

În toamna anului 1912 izbucnește Primul Război Balcanic.

Tabere:
  Serbia, Grecia, Bulgaria și Muntenegru
 Turcia

Turcia va fi repede învinsă. Războiul se încheie prin semnarea tratatului de pace de

la Londra (mai 1913)

==> Turcia renunță la toate posesiunile sale europene.

Până la obţinerea independenţei, toate statele balcanice au fost unite pentru

aceeași cauză, iar după obţinerea acesteia, au început disputele pentru
împărţirea teritoriului fostului Imperiu Otoman.

Al doilea Război Balcanic a fost declanșat de disputele privind

împărțirea Macedoniei.

Serbia, Grecia, Turcia și România se coalizează împotriva expansionismului

bulgar, care viza refacerea teritorială a ţaratului lui Simeon, de dinaintea stăpânirii
otomane, mult mai extins decât teritoriul bulgar în 1912.

La finalul războiului:

 Serbia primește Macedonia

 Grecia și România ocupă o parte din teritoriul Bulgariei
 Albania se proclamă stat independent

Prin Pacea de la Bucureşti din 1913 România anexa regiunea din sudul

Dobrogei, cunoscută sub denumirea de Cadrilater. Cele două războaie
balcanice au reprezentat un eșec pentru Germania și Austro-Ungaria:

 protejatele lor - Bulgaria și Turcia - sunt înfrânte

 aliata Rusiei – Serbia - înregistrează câștiguri teritoriale

Războaiele balcanice vor constitui astfel preliminariile Primului Război

Mondial, al cărui pretext a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand
(moștenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar) la 28 iunie 1914, la Sarajevo.
Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria la 15 iulie 1914, Marile Puteri europene
intrând în război, potrivit celor două alianţe politico-militare deja constituite:

 Puterile Centrale (Tripla Alianţă)

 Antanta (Tripla Înţelegere).

La începutul războiului România s-a declarat neutră. În 1916 România a decis

intrarea în război de partea Antantei, vizând recuperarea Transilvaniei și a
Bucovinei. Prin statutul dobândit de țară învingătoare, România va primi și
recunoașterea internațională a Marii Uniri de la 1918.

 
Marile Alianțe ale secolului XX
În cadrul Conferinței de pace de la Paris 1919-1920, se hotărăște desființarea
Imperiului multinațional Austro-Ungar, apărând următoarele state:

 Polonia
 Cehia
 Ungaria
 România
 apar și republicile baltice: Letonia, Lituania și Estonia

Europa se confruntă cu o nouă reechilibrare a forțelor politice. Statele învinse

(Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia) cedează teritorii și sunt obligate să
plătească despăgubiri de război.

Statele învingătoare au fost Marea Britanie, Italia, Franța, SUA. Noul context

internațional a determinat România să-și intensifice activitatea diplomatică,
urmărind încheierea unor alianțe politico-militare regionale și reluarea relațiilor cu foștii
adversari de război.

România va încheia numeroase tratate bilaterale și multilaterale în perioada

următoare.

 în 1921 va fi semnată o convenție politică și una militară între România și

Polonia, o alianță defensivă prin intermediul căreia cele două țări doreau să își
întărească sistemul de securitate în cazul unei agresiuni dinspre răsărit
 în 1926 cele două convenții româno-polone au fost înlocuite de un Tratat de
alianță cu Polonia, care prevedea acordarea unor garanții generale împotriva
oricărei agresiuni, nu doar a celei răsăritene
 în 1919 România aderă la Societatea Națiunilor
 în 1921 se creează prima alianță regională europeană: Mica
Înțelegere sau Mica Antantă (Cehoslovacia, Iugoslavia, România)
 în 1926 se semnează Tratatul de alianță și amiciție între România și
Franța. Tratatul româno-francez relua de fapt unele prevederi ale Pactului
Societății Națiunilor privind obligațiile părților de a-şi acorda sprijin politic şi
diplomatic
 în anul 1926 se încheie la Roma un Tratat de amiciție și colaborare
cordială între România și Italia. Tratatul a fost prelungit succesiv, tot la șase
luni până în 1934, când Roma a denunțat tratatul, ca urmare a politicii revizioniste
promovate de guvernul lui Mussolini.

Un capitol aparte îl reprezintă relațiile cu Rusia, în contextul în care aceasta nu

recunoscuse unirea Basarabiei cu România, în 1918. Guvernul României a hotărât să își
mențină poziția de neutralitate față de Rusia și să reacționeze doar în eventualitatea în care
România ar fi fost atacată.

 la 27 august 1928 Rusia și România și-au luat la Paris angajamentul

reciproc de neagresiune prin semnarea pactului Briand-Kellogg
  la 9 februarie 1929, România semnează Protocolul de la
Moscova (cunoscut și ca Protocolul Litvinov) împreună cu ceilalți vecini de la
granița vestică a URSS – Polonia, Letonia, Estonia (ulterior Turcia și Lituania). Prin
Protocolul de la Moscova semnatarii se angajau să respecte prevederile Pactului
Briand-Kellogg, și anume evitarea războiului în soluționarea problemelor dintre
statele semnatare, fără însă a se menționa explicit inviolabilitatea granițelor. Toate
acestea nu au însemnat însă că Rusia a renunțat definitiv la ideea
reanexării Basarabiei.

România a semnat și alte convenții și tratate:

 Convenția internațională privind statutul definitiv al Dunării (1921)

 Protocolul de la Geneva (1924), care preciza legătura dintre securitate și
dezarmare etc.

România a participat cu diferite propuneri la pregătirea Conferinței asupra

dezarmării (1926-1932) și la lucrările acesteia, la Geneva, în 1932.

 în 1933 a fost semnată la Londra Convenția de definire a agresiunii și a

teritoriului
 în anul 1936 România participă la Conferința internațională de la
Montreux, care va stabili un nou statut al strâmtorilor de la Marea Neagră.

Un efort deosebit în susținerea politicii de securitate colectivă va depune cunoscutul

diplomat român Nicolae Titulescu, care va fi ales de două ori președintele Adunării
Generale a Societății Națiunilor, în 1930 și 1931. Misiunea sa a fost una dificilă, în contextul
internațional nesigur amplificat de criza economică mondială și de tensionarea crescândă a
situației politice interbelice.

În septembrie 1938 are loc semnarea acordului de la Műnchen dintre Anglia,

Franța, Germania și Italia, prin care Germania ocupă Cehoslovacia. Pentru
România acest acord va reprezenta sfârşitul sistemului său de alianțe și
destrămarea Micii Înțelegeri/Antante. 

Apropierea graniței cu Germania și politica ofensivă militară a acesteia a determinat la 23

martie 1939 România să semneze tratatul economic cu Germania la
Bucureşti. Acest acord era semnat pe o perioadă de cinci ani și defavorabil României,
forțând adaptarea economiei ţării la cerinţele Germaniei, căreia îi asigura astfel mari
cantităţi de petrol şi cereale.

După încheierea tratatului economic bilateral cu Germania, Franța și Anglia au încheiat

acorduri economice cu țara noastră, urmărind în fapt contrabalansarea tratatului cu
Germania.

La 23 august 1939 se încheie la Moscova un tratat de neagresiune între

Uniunea Sovietică și Germania: Tratatul Ribbentrop-Molotov (cunoscut și ca
Pactul Stalin-Hitler). Pactul de neagresiune sovieto-german a împărțit Europa
între sferele de influență sovietice și naziste și a grăbit izbucnirea celui de-al
Doilea Război Mondial. Anexa secretă a pactului Ribbentrop-Molotov prevedea
dreptul U.R.S.S. de a ocupa Basarabia.

În vara anului 1939, asistăm la eșecul politicii de securitate colectivă.

Situația României era una dificilă:

 prinsă la mijloc între interesele celor două mari puteri

 complet izolată diplomatic de aliații săi tradiționali

La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, începe al

Doilea Război Mondial. Romania avea să înregistreze mari pierderi teritoriale
în vara anului 1940:

 la 28 iunie 1940 România a cedat Uniunii Sovietice Basarabia, Bucovina de

Nord şi Ţinutul Herţa 
 la 30 august 1940, în urma celui de-al doilea Dictat de la Viena România a fost
nevoită să cedeze în favoarea Ungariei nord-vestul Transilvaniei
 la 7 septembrie România a semnat la Craiova un acord cu Bulgaria, prin care era
cedat către aceasta Cadrilaterul - cu județele Durostorum și Caliacra

România Mare a devenit o amintire. Consecințele acestor pierderi teritoriale din anul 1940
au fost numeroase și pe termen lung.:

 la nivel politic asistăm la prăbușirea întregului sistem politico-diplomatic construit

în 1918
 regele Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940
 Fiul său, Mihai, a depus jurământul de credință însă într-o formulă schimbată,
impusă de generalul Ion Antonescu, noul președinte al Consiliului de Miniștri.

La 23 noiembrie 1940 generalul Ion Antonescu, aflat în vizită în Germania, a semnat la

Berlin aderarea României la Pactul Tripartit. Pactul Tripartit a fost încheiat la 27
septembrie 1940 între Germania, Italia şi Japonia (Axa Berlin-Roma-Tokyo).

Alianța româno-germană a durat 4 ani (până la 23 august 1944) și a

reprezentat la momentul respectiv singura alternativă de protejare a țării în
fața agresiunilor URSS, în încercarea de a recâștiga teritoriile pierdute în vara
anului 1940. La 22 iunie 1941, România va intra în război alături de Germania
și aliații acesteia, întorcând armele împotriva URSS, dorind recuperarea teritoriilor
pierdute în vara lui 1940. 

Armata română a început lupta împotriva forţelor sovietice pe un front cuprins între munţii
Bucovinei şi Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuţi primele trupe române, apoi pe
16 iulie este eliberat oraşul Chişinău.

Divizia 10 infanterie trece Dunărea şi eliberează localităţile Ismail, Chilia Nouă şi continuă
să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei. La 27 iulie 1941,
Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea
Basarabiei şi Bucovinei şi îi cere să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul
dintre Nistru şi Bug.

Continuarea războiului după recuperarea teritoriilor româneşti reprezintă încă și la

momentul acesta un fapt controversat pentru istorici. Cert este că până la recuperarea
provinciilor Antonescu a beneficiat de sprijinul total al societăţii româneşti. Criticile la
adresa lui Antonescu s-au înmulțit odată cu înfrângerile suferite de armata română la Cotul
Donului și la Stalingrad.

 în Pacific Japonia a încercat să cucerească S-E Asiei şi Oceanul Pacific

sub pretextul eliberării popoarelor asiatice și formării unei „sfere de
prosperitate”
 în 1941, armatele japoneze au cucerit Indochina, Thailanda, Singapore,
Indonezia, Birmania, Filipine, Hong Kong
 în 7 decembrie 1941, japonezii au atacat baza navală americană de la
Pearl Harbour (insulele Hawaii).

==> Atacul a reprezentat motivul intrării SUA în război.

La 1 ianuarie 1942 are loc semnarea Declaraţiei Naţiunilor Unite, de către 26

de state care se angajau să lupte până la capăt cu puterile Axei. Anul 1943 este un
an de cotitură în istoria războiului, acesta devenind favorabil Naţiunilor Unite. Diplomația
de la București a demarat tratative în vederea scoaterii țării noastre din
războiul împotriva Națiunilor Unite. Un rol important în
demararea tratativelor secrete cu tabăra adversă l-a avut ministrul de externe
Mihai Antonescu, care a acționat în această direcție prin reprezentanții săi cu prilejul
diverselor întâlniri avute cu diplomații anglo-americani și sovietici la Istanbul, Ankara,
Stockholm, Berna și Lisabona.

Deși aceste întâlniri au fost secrete și s-au desfășurat într-o discreție maximă, ele au ajuns la
cunoștința Berlinului, ale cărui presiuni însă nu au reușit să sisteze negocierile. Regele
Mihai, sprijinit de principalele forțe politice, a decis arestarea mareșalului Ion
Antonescu la 23 august 1944 și alăturarea țării la coaliția Națiunilor
Unite. Acest act a reprezentat astfel un moment de cotitură în evoluția Frontului de
Est, participarea României la războiul antifascist contribuind la eliberarea
Transilvaniei și apoi la Ungariei, Cehoslovaciei și a unor zone din Austria. 

În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată a

Germaniei, la 8 mai 1945. Războiul a continuat în Asia până la capitularea
Japoniei - 15 august 1945. Europa postbelică a fost împărţită între sferele de
influenţe occidentală şi sovietică, România găsindu-se în sfera de influență sovietică,
ca urmare directă a ocupării țării de către Armata Roșie.

Occidentul a trecut la reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall. Statele Europei

Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei
planificate şi ale politicii unui singur partid totalitar. După anul 1945, consecințele intrării
României în sfera de influență a Moscovei devin din ce în ce mai evidente. Semnarea
Convenției de armistițiu la Moscova, pe 12 septembrie 1944, declară România o
țară înfrântă în război și păstrează Rusiei teritoriile anexate în 28 iunie 1940,
la care se adaugă plata unor mari despăgubiri de război către URSS.

Prin Convenția de Armistițiu din septembrie 1944 de la Moscova și, mai târziu,

prin Tratatul de Pace de la Paris din anii 1946-1947, României nu i se
recunoaște statutul de țară cobeligerantă și i se impun condiții grele de natură
politică, economică și militară din partea marilor puteri ale Națiunilor Unite.

În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, delegația română condusă de ministrul de externe

Gheorghe Tătărescu nu a ridicat deloc problema Basarabiei, semn al interdicției
Kremlinului.

După încetarea războiului:

 țările Europei Occidentale au devenit în mare parte membre ale NATO

 cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la
Varşovia.
 Statul român modern: de la proiect politic
la realizarea României Mari (secolele
XVIII-XX)
Cuprins

 Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821. Domniile pământene.

 Regulamentele Organice și domniile regulamentare
 Revoluţia de la 1848 în Principatele Române şi proiectul politic paşoptist
 Revoluția în Transilvania, Bucovina și Banat
o Transilvania
o Bucovina
o Banat
 Principatele Române după revoluţiile de la 1848. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
o Unirea Principatelor Române
 Domnia lui Carol I (1866-1914). Regatul României.
 Războiul de independență
 Ferdinand I (1914-1927). România Mare.
 Marea Unire 1918
o Unirea Basarabiei
o Unirea Bucovinei
o Unirea Transilvaniei

Statul român modern, înainte de a se definitiva ca entitate politico-juridică și geografico-

istorică, a fost în prealabil gândit la nivel teoretic prin numeroasele proiecte politice ce au
început să prindă contur din secolul al XVIII-lea.

Proiectul statului român modern s-a raportat:

 la realităţile autohtone
 la evoluția raportului de forțe dintre marile puteri europene ale timpului

Criteriile unui stat modern:

 guvernarea după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti

 separaţia puterilor în stat
 garantarea dreptului la proprietate privată
 asigurarea participării tuturor categoriilor sociale la viaţa politică

Pentru ca modernizarea să aibă loc, trebuiau parcurse anumite etape precum desfiinţarea

privilegiilor feudale și a dependenţei ţăranilor, împroprietărirea țăranilor, adoptarea unei
constituţii moderne.

Prevederile reformatoare pe plan intern:

  reorganizarea administrativă a țării și redresarea potențialului acesteia care fusese
distrus
 instituirea unui sistem modern de retribuție a dregătorilor și desființarea venalității
slujbelor, responsabilizarea dregătorilor
 liberalizarea comerțului
 dezvoltarea meșteșugurilor și manufacturilor
 eficientizarea sistemului fiscal
 dezvoltarea învățământului
 drepturi și libertăți cetățenești
 nouă formă de guvernământ: regimul monarhic

Pe plan extern trebuia realizată ieșirea de sub suzeranitatea otomană,

câștigată independenţa şi unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de

la 1821. Domniile pământene.
Elita politică românească se va constitui în partida națională, care fiind receptivă la
modelul politic occidental, a căutat permanent să găsească modalitățile cele mai potrivite
pentru emanciparea românilor din teritoriile aflate sub dominație străină.

 apar societăți secrete precum Eteria, care avea drept scop eliberarea grecilor,

pe fondul unor răscoale generale ale popoarelor creștine din Balcani, sprijinite de
Rusia
 Eteria a stabilit legături cu boierii români, în contextul în care în 1821 câţiva boieri
din partida naţională din Ţara Românească pun la cale înlăturarea domniilor
fanariote printr-o revoltă populară.
 comandant militar al acestei mișcări este ales Tudor Vladimirescu, un
negustor oltean care luptase ca ofiţer în armata rusă în timpul războiului ruso-turc
din 1806-1812. Mișcarea românească s-a desfășurat în strânsă legătură cu Eteria,
Tudor Vladimirescu colaborând cu căpeteniile eteriste.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu nu era deloc una ușoară, căci, pe lângă obiectivul comun al
luptei antiotomane, fiecare categorie participantă la mișcare urmărea anumite interese
proprii, adeseori contradictorii cu ale celorlalte categorii. Astfel:

 boierii români doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi a boierilor greci,

care erau majoritari în Divan;
 țăranii își manifestau nemulțumirea împotriva tuturor boierilor, nefăcând
deosebire între boierii care erau de partea lui Tudor şi cei care erau împotriva lui.

Mișcarea lui Tudor a avut câteva documente programatice:

1. Cererile norodului românesc = proiect de organizare a ţării prin care să se limiteze

abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:

 limitarea boierilor greci din Divan

  plata impozitelor de către categoriile scutite
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului
 înfiinţarea unei armate naţionale
 numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului cumpărării
funcţiilor

2. 23 ianuarie/4 februarie: Proclamația de la Padeș = apel pentru mobilizarea poporului la

luptă.

 necesitățile sociale au fost amânate, întrucât Tudor avea nevoie de sprijinul boierilor,
iar o reformă agrară radicală i-ar fi nemulțumit și ar fi periclitat bunul mers al
mișcării
 recrutarea pandurilor, încercând în repetate rânduri să împiedice intervenția
otomană în Muntenia și asigurându-l pe sultan că mișcarea nu este îndreptată
împotriva otomanilor.

Tudor Vladimirescu trebuia să-l ajute pe Alexandru Ipsilanti să treacă prin Moldova și Țara
Românească, apoi Dunărea pentru a ajunge în Grecia. La intrarea în București pe
21martie/2aprilie 1821 Tudor Vladimirescu este întâmpinat cu entuziasm de popor și numit
„Domnul Tudor”. 

Poarta cerea reprimarea mișcării eteriste și depunerea armelor de către pandurii lui Tudor.
Tudor se va retrage în zona fortificată a Olteniei. Otomanii traversează Dunărea pe la
Calafat, Giurgiu și Oltenița în Muntenia încercând să restabilească ordinea. Trădat,
„Domnul Tudor” va fi capturat de oamenii lui Ipsilanti și ucis în 27/28 mai-9/10
iunie, ceea ce va duce încet la destrămarea armatei sale de panduri. Eteriștii vor fi
înfrânți de otomani la Drăgășani pe 7/19 iunie.

Mișcarea lui Tudor Vladimirescu chiar dacă a fost înfrântă:

 a adus în fața marilor puteri europene situația Principatelor române

 și-a atins scopul: înlăturarea domniilor fanariote și restaurarea domniilor pământene

În primăvara anului 1822 au fost trimise delegații române la Poartă pentru a cere domnii
pământene

Ca urmare, sunt numiți:

 în Moldova: Ioniță Sandu Sturdza (1822-1828)

 în Muntenia: Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828)

Domniile lor au fost încheiate de ocupația rusă consecutivă războiului ruso-turc din 1828-
1829. Revenirea la domniile pământene a însemnat doar o schimbare a regimului politic,
modul de organizare al statului rămânând nemodificat. Modificarea instituțiilor va avea loc
abia odată cu adoptarea Regulamentelor Organice (1831; 1832).
Regulamentele Organice și domniile
regulamentare
În 1829 războiul ruso-turc dintre anii 1828-1829 s-a încheiat cu victoria Rusiei.

==> Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, Principatele Române erau puse

sub puterea protectoare a Rusiei.

Rusia, în calitate de putere protectoare, a intervenit în interesul Țărilor Române și a

determinat Imperiul Otoman să aprobe adoptarea Regulamentele
organice. Aceste vor avea caracterul unor legi cu valoare de constituție în
Principatele Române.

Au intrat în vigoare:

 în Ţara Românească: 1831

 în Moldova: 1832

Regulamentele organice au fost întocmite de reprezentanţii Rusiei în colaborare cu

boierii români. Aceștia au ţinut cont într-o oarecare măsură de:

 moștenirea legislativă românească anterioară

 memoriile numeroase întocmite de boierii români
 alte proiecte cu caracter de constituţie.

Regulamentele organice specificau principiul separării puterilor în stat:

 Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească:

o alcătuită preponderent din boieri (membrii de drept ai Adunării Obștești
erau considerați doar marii boieri)
o boierii mici şi orăşenii alegeau deputaţilor prin vot cenzitar
o Atribuțiile Adunării Obştești: erau votarea bugetului, votarea legilor
şi alegerea domnului
 Puterea executivă era deţinută de domn şi de un Sfat administrativ ce era
compus dintr-un număr de 6 miniştri.

Domnitorul:

 ales pe viaţă de către Adunarea Obștească

 atribuţii principale: dreptul de inițiativă legislativă, numirea şi revocarea
miniştrilor, dizolvarea Adunării (cu acordul puterilor protectoare şi
suzerană), sancționarea legilor drept de graţiere și conducea miliţia naţională.

Adunarea Obștească:

 dezbătea și adopta proiectele de lege care erau trimise apoi domnului

Sfatul domnesc a fost înlocuit cu Sfatul administrativ, alcătuit din miniștri.

 Puterea judecătorească era apanajul tribunalelor centrale şi locale.

 Instituţia supremă judecătorească era Înaltul Divan Domnesc
 erau instituiţi în mod oficial avocaţii, procurorii şi judecătorii

Regulamentul Organic:

 a adus toate aceste noțiuni de modernitate enumerate

 nu prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
 perpetua privilegiile boiereşti
 era o emblemă a protectoratului rusesc şi a suzeranităţii otomane

Domnitorii care au condus în perioada 1834-1848 Principatele Române au

primit titulatura de domni regulamentari:

 Ţara Românească: Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu

 Moldova: Mihail Sturdza

Cu toate că Țările Române au înregistrat un progres economic prin aplicarea reformelor

la nivel instituțional, asistăm la agravarea contradicțiilor sociale, politice și naționale.

Ca urmare, Domnii regulamentari au devenit repede contestați de clasa

politică a vremii, iar proiectele de reformă au devenit mai complexe și uneori
chiar mai radicale.

Revoluţia de la 1848 în Principatele Române şi

proiectul politic paşoptist
Între anii 1837-1838, Partida Națională, condusă de boierul Ion Câmpineanu, s-a remarcat
în cadrul Adunării Obștești a Țării Românești, respingând încălcarea autonomiei țării și
redactând Actul de unire și independență și Osăbitul act de numire a suveranului
românilor.

 Actul de unire și independență = înlăturarea protectoratului rusesc și a suzeranității

otomane și pentru unirea Principatelor Române într-un regat al Daciei.
 Osăbitul act de numire a suveranului românilor = domnie de tip ereditar, drepturi
și libertăți cetățenești etc.

Ambele documente reprezentau un proiect de constituție construit pe principiile

liberalismului politic și economic: Noul stat ce se dorea constituit trebuia să fie o
monarhie constituțională sub garanția colectivă a Marilor Puteri.

Un rol deosebit de important l-au avut și în aceasta perioadă societățile politice secrete,
pregătind revoluția pașoptistă.
  1843: a luat fiinţă la București societatea secretă de tip masonic Frăţia, fondată de
Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell, C. A. Rosetti. Membrii ei şi-au propus:
 înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie
 unirea românilor din Moldova și Țara Românească
 instaurarea unei republici democratice

Ideile liberale promovate de societatea Frăția se vor regăsi în publicațiile

vremii: Propășirea, Arhiva istorică, Dacia literară, Magazin istoric pentru Dacia.

În anul 1848 izbucnesc revoluţii în majoritatea statelor europene; scopul acestora

era înlocuirea regimurilor politice absolutiste cu regimuri liberale și adoptarea unor
constituţii moderne care să prevadă respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
separarea puterilor în stat, extinderea dreptului de vot, împroprietărirea ţăranilor etc.

În Principatele Române revoluţia de la 1848 a fost organizată de intelectualii

cu vederi liberale proveniţi din rândul micii boierimi, care efectuaseră în
majoritatea lor studii la Paris, luând astfel contact cu ideile liberale promovate în
occident de Masonerie. Revoluţia a fost pregătită de Societatea Studenţilor Români din
Paris, de societatea Frăţia, dar şi de mişcarea contestatară a Partidei Naționale din anii
1830-1840 iniţiată de Ion Câmpineanu. 

În momentul izbucnirii revoluției de la 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri, fie
cu privire la organizarea politică, fie la cea socială. Cauze care au determinat declanșarea
revoluției:

 politice
o de încălcarea autonomiei de către Rusia
o conducerea autoritară a domnitorilor
o desființarea armatei țării în timpul fanarioților
 naționale:
o înlăturarea protectoratului rusesc și a suzeranității otomane în vederea
înfăptuirii unui stat independent al românilor
 sociale:
o nemulțumirea țărănimii datorită privilegiilor feudale și a lipsei
împroprietăririi
o înmulțirea zilelor de clacă (boierii doreau să producă pentru
export)
 economice:
o împiedicarea dezvoltării economice și a pieței interne prin lipsa
căilor de comunicare și a unor facilități bancare

Obiectivele revoluției le găsim înscrise în documentele programatice ale

mișcării:

Obiectivele politice: înlăturarea regimului regulamentar și adoptarea

unei constituţii moderne care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
 Obiectivele naționale: obţinerea independenţei Principatelor și unirea
românilor într-un stat naţional

Obiectivele sociale: desfiinţarea privilegiilor sociale; pentru țărani se

dorea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea acestora.

Revoluţionarii români au alcătuit mai multe programe revoluţionare, unele mai moderate,
altele mai radicale. Programele au adunat în cuprinsul lor numeroase idei din proiectele
politice anterioare momentului pașoptist, majoritatea acestora regăsindu-se în reformele ce
vor fi înfăptuite la sfârșitul secolului al XIX-lea.

1. Moldova

Revoluția a izbucnit în Moldova la 27 martie 1848, prin adunarea revoluționarilor la Iași (la
hotelul Petersburg), adunare de protest împotriva regimului autoritar al domnitorului
Mihail Sturdza.

Revoluționarii moldoveni - în majoritatea lor aparținând boierimii mici și mijlocii, la care se

adăuga o parte a marii boierimi de orientare liberală și elita intelectuală a vremii - au ales un
comitet (în frunte cu Vasile Alecsandri), care trebuia să redacteze un program ce să includă
revendicările lor și pe care să-l înainteze domnitorului.

Programul a primit numele de Petițiunea-proclamațiune. Printre principalele

revendicări se numără:

 drepturi și libertăți cetățenești

 îmbunătățirea vieții țăranilor
 eliberarea deținuților politici
 desființarea cenzurii etc.

Domnitorul Mihail Sturdza a luat cunoștință de doleanțele revoluționarilor, însă a dispus

arestarea celor care au participat la întocmirea petiţiei, ordonând expulzarea lor în Turcia.
Unii dintre ei au reușit însă să scape și să se refugieze în celelalte provincii românești, de
unde au contribuit mai departe la acțiunile revoluționare.

Unii dintre revoluționari vor ajunge în Transilvania, participând la Adunarea de la Blaj și

vor redacta sub impresia acestui eveniment Prințipiile noastre pentru reformarea
patriei (la Brașov, la 12 mai 1848). Aflat în exil, la Cernăuți, Mihail Kogălniceanu alcătuiește
textul intitulat Dorințele partidei naționale în Moldova (august 1848), program ce va fi
ulterior dezvoltat într-un Proiect de constituție.

2. Țara Românească

În Țara Românească revoluția a izbucnit pe 9 iunie 1848, la Islaz.

La Islaz, pe Câmpia Libertății revoluționarii adoptă documentul programatic

intitulat Proclamația de la Islaz (22 de articole, exprimate într-un mod mult mai
radical decât cererile revoluționarilor moldoveni). Printre principalele revendicări se
numără:

 respectarea autonomiei depline a Țării Românești

 alegerea unui domn pe 5 ani
 renunțarea la Regulamentul organic
 drepturi și libertăți cetățenești
 desființarea privilegiilor și egalitatea cetățenilor în fața legii etc.

Pe 11 iunie 1848 la Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu, pierzând sprijinul armatei,

semnează Proclamaţia de la Islaz care va deveni astfel noua constituţie. Rusia a protestat
față de acest act prin consulul rus şi a ameninţat că va invada Țara Românească, astfel încât
domnul Gheorghe Bibescu abdică.

Guvernul provizoriu revoluţionar ce se constituise pe Câmpia de la Islaz va adopta ca steag

național, tricolorul revoluționarilor, pe 14 iunie 1848 la Craiova.

 16 iunie 1848: revoluționarii ajung la București, fiind întâmpinați cu entuziasm de

locuitori
 guvernul provizoriu va fi modificat de teama represiunilor celor două imperii (țarist
și otoman) și va cuprinde pe lângă aripa radicală a revoluționarilor și o aripă
moderată.

Înfrângerea revoluţiei în Țara Românească și Moldova

15 iunie 1848: are loc întâlnirea ruso-turcă de la Istanbul.

Revoluția va fi înfrântă prin intervenția străină:

 otomanii: pătrund în Țara Românească

 rușii: pătrund în Moldova

Guvernul revoluționar va trimite o delegație la comandantul trupelor otomane, Soliman

Pașa, încercând să-l asigure de intențiile binevoitoare ale guvernului revoluționar față de
Poartă. Soliman Pașa a impus înlocuirea guvernului revoluţionar cu o locotenenţă
domnească, revenind oarecum la o situaţie politică în spiritul Regulamentului Organic.

La insistenţele ruşilor, sultanul va trimite o nouă armată cu misiunea de a reprima mișcarea

revoluționară. Revoluţionarii și-au organizat o rezistenţă armată, însă în urma luptelor din
Dealul Spirii au fost înfrânţi, turcii ocupând Bucureştiul. Trupele ruseşti de ocupaţie au
venit și ele, iar administraţia militară rusească a restaurat Regulamentul
Organic.

Revoluția în Transilvania, Bucovina și Banat

Transilvania
În Transilvania revoluția pașoptistă va avea o tentă predominant națională și va fi
influențată de revoluția din Ungaria. Românii transilvăneni au susținut inițial revoluția
maghiară întrucât aceasta cerea desființarea iobăgiei și drepturi și libertăți
cetățenești. Cum însă intenția Ungariei era de a alipi Transilvania și de a reface Regatul
Ungariei medievale, în care să fie recunoscută doar națiunea și limba maghiară, românii au
reacționat.

La 3-5 mai 1848 are loc Marea Adunare Națională de la Blaj. Documentul programatic al
mișcării se va numi Petițiunea națională.

Cererile românilor:

 respingerea alipirii Transilvaniei la Ungaria

 recunoașterea națiunii române ca națiune egală în drepturi cu celelalte națiuni din
Transilvania
 învățământ în limba română
 desființarea iobăgiei
 împroprietărirea țăranilor etc.

Revoluționarii aleg un Comitet Național Român, din care fac parte Andrei Șaguna și Simion
Bărnuțiu. Petițiunea națională este trimisă spre aprobare împăratului și Dietei de la Cluj.
Dieta a respins documentul și a votat la 18/30 mai 1848 pentru anexarea Transilvaniei la
Ungaria.

În septembrie 1848 are loc o altă Adunare Națională la Blaj care protestează împotriva
unirii Transilvaniei cu Ungaria şi se decide înarmarea românilor. Revoluționarii vor reuși să
preia conducerea Transilvaniei și trimit un alt memoriu împăratului în 1849. Prin acest
memoriu revoluționarii cereau:

 unirea tuturor românilor din Imperiul Habsburgic într-un stat național românesc, al
cărui conducător să fie împăratul
o împăratul respinge acest memoriu și guvernul maghiar va apela la generalul
polonez Iosif Bem să conducă armata maghiară pentru a opri revolta. Armata
maghiară va ocupa cea mai mare parte din Transilvania, însă fără Munţii
Apuseni unde se remarcă rezistența moților condusă de Avram Iancu.

Imperiul Habsburgic cere sprijinul Rusiei pentru înfrângerea revoluţiei maghiare. În lupta
de la Şiria (lângă Arad), din vara anului 1849, armatele maghiare au fost zdrobite de ruşi iar
Ungaria şi Ardealul vor fi predate de ruşi austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianţe.
Revoluția din Transilvania se încheie. Deși memoriile românilor sunt respinse, prin
adoptarea în martie 1849 a noii constituții a Imperiului Habsburgic, se va recunoaşte
autonomia Transilvaniei.

Bucovina
 revoluționarii s-au întrunit la Cernăuți pe 20 mai 1848, sub conducerea lui Eudoxiu
Hurmuzaki
 documentul programator s-a numit Petiția țării
Cereri ale românilor din Bucovina:

 autonomia Bucovinei în cadrul Imperiului Habsburgic

 drepturi și libertăți cetățenești
 oficializarea limbii române etc.

Banat
 românii s-au adunat în cadrul Adunării Naționale de la Lugoj, la 15 iunie 1848.
 principalele neînțelegeri au fost între ortodocșii români și ortodocșii sârbi, primii
dorind să devină independenți de Mitropolia de la Carloviț
 un alt punct disputat a fost încorporarea unei părți a Banatului Timișan în Voivodina
 documentul programator adoptat a fost Petiția neamului românesc din Banat și
Ungaria cu cereri similare celor ale românilor din Bucovina

Principatele Române după revoluţiile de la

1848. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Unirea Principatelor Române

În 1849 Turcia şi Rusia au semnat ,Convenţia de la Balta-Liman. Prevederile

principale ale convenției au fost:

 numirea domnitorilor români de către Turcia şi Rusia pentru o durată de 7 ani

 înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri care erau numiţi
de domn
 reintroducerea Regulamentelor organice.

Domnitorii nu mai erau aleși, ci erau numiți de către țar și sultan:

 domnii regulamentari:
o Moldova: Grigore Alexandru Ghica
o Ţara Românească: Barbu Ştirbei

Între anii 1853-1856 are loc Războiul Crimeii dintre Rusia şi Imperiul Otoman, război

ce se finalizează cu înfrângerea Rusiei. La încheierea războiului, în 1856, Franţa, Anglia,
Rusia, Turcia, Austria, Prusia și Sardinia s-au adunat la Paris în cadrul Congresului de
Pace de aici pentru a discuta pacea dintre Rusia și Turcia. Franța, care sprijinea unirea
românilor, a ridicat în Congres și problema Principatelor Române.

Documentul adoptat la finalul acestui congres se va numi Tratatul de Pace de

la Paris (1856) și va cuprinde o secţiune referitoare la Principate, prevăzând:

 punerea Principatelor sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri

 desfiinţarea protectoratului rusesc
 păstrarea suzeranității otomane
  Rusia renunța la cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad) în
favoarea Principatelor
 convocarea, atât pentru Ţara Românească cât și pentru Moldova, unor Adunări
ad-hoc prin care românii să fie întrebați cu privire la organizarea ţării şi consultați
în legătură cu problema unirii Principatelor

Alegerile pentru Adunările ad-hoc au avut loc în 1857 și au fost câştigate în cele
două ţări române de partida naţională (partida unionistă). Doleanțele Adunărilor
ad-hoc, care erau alcătuite din reprezentanți ai tuturor claselor sociale, au fost:

 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România

 la conducerea țării să fie adus un prinţ dintr-o familie domnitoare europeană, însă el
şi moştenitorii săi să fie crescuţi în religia ţării
 respectarea autonomiei ţării
 trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene

În anul 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile românilor
și astfel adoptă un act numit Convenţia de la Paris care va îndeplini rol de constituţie
pentru Principate până în 1864.

Convenţia de la Paris prevedea:

 unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei

(însă în fiecare principat trebuia să se aleagă câte un domn şi câte o Adunare)
 domnul era ales pe viaţă de către Adunare
 Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar
 puterile în stat erau puterea legislativă (domn, Adunare, Comisia
Centrală), puterea executivă (domn şi guvern) şi puterea judecătorească
 Singurele instituţii comune pentru cele două Principate erau Comisia Centrală de la
Focşani (care elabora proiectele de legi) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie
 drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
 desfiinţarea privilegiilor.

Principatele rămân sub suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a celor

şapte Mari Puteri. Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. 

Unirea Principatelor Române

Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, prin dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859, în Moldova și la 24
ianuarie 1859, în Ţara Românească), folosindu-se ingenios de faptul că în Convenţia
de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia de
domnitor în ambele Principate Române. Domnia lui Al. I. Cuza poate fi împărțită în trei
mari perioade:

 1859-1861: consolidarea unirii principatelor

 1862-1864: reformele
 1864-1866: guvernarea autoritară
Pe plan extern urmează o perioadă de intensificare a eforturilor diplomatice menite să
aducă recunoașterea internațională a unirii. În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la
Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi
Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic. Drept urmare, în 1860
domnul Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, și realizează unirea deplină a
Moldovei cu Țara Românească.

În timpul domniei lui Al. I. Cuza punctele esențiale revendicate de mișcarea paşoptistă în
programele revoluționare se concretizează prin reformele înfăptuite de acesta.

Principalele reforme înfăptuite în timpul domniei sale sunt:

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea

statului a averilor mănăstirilor;
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie
de numărul de vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de
15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă (se puteau expropria maxim 2/3
din suprafaţa unei moşii);
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi
obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea
pregătirea pedagogică a cadrelor didactice; înfiinţarea Universităţilor din Iaşi
(1860) şi Bucureşti (1864); adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

În viaţa politică constatăm formarea a două grupări politice, provenite din partida

naţională:

 conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari

 liberalii, foştii revoluţionari de la 1848

În anul 1864 Cuza a dat o lovitură de stat prin care a dizolvat Adunarea (aceasta
refuzase adoptarea legii rurale) și a supus votului cetățenilor o nouă constituţie
- Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris - şi o nouă lege electorală.

Noua constituţie prevedea prerogative mult extinse ale domnitorului, atât din punct de
vedere executiv, cât şi legislativ:

 doar domnul avea iniţiativă legislativă

 Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor (alcătuită din
membrii aleşi prin vot cenzitar) şi Senatul (alcătuit din membrii de drept şi membrii
numiţi de domn - care erau majoritari)

Conducerea sa autoritară i-a îndepărtat încet-încet pe toţi oamenii politici din preajmă.
Opoziția s-a constituit în ceea ce a rămas în istorie sub numele de monstruoasa coaliţie.
Astfel, Cuza a fost silit să abdice în februarie 1866, după înlăturarea sa puterea fiind
preluată de către o Locotenenţă domnească.
Domnia lui Carol I (1866-1914). Regatul
României.
După abdicarea lui Al. I. Cuza, oamenii politici români optează pentru aducerea la
conducerea ţării a unui prinţ străin, conform prevederilor din programele pașoptiste şi a
cererilor Adunărilor ad-hoc. În final, este ales prinţul Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, aducerea lui fiind aprobată printr-un plebiscit. De asemenea, spre sfârșitul
lui 1866 - începutul lui 1867 asistăm și la recunoașterea domniei lui Carol pe plan extern.

În timpul domniei lui Carol I România devine un stat modern, guvernat după principiile
liberalismului prin adoptarea în anul 1866 a Constituţiei liberale, una dintre cele mai
moderne din Europa vremii și care va rămâne în vigoare până în anul 1923. Grupările
politice ale liberalilor şi conservatorilor devin partide politice moderne: Partidul Național
Liberal în 1875 și Partidul Conservator în 1880.

Războiul de independență
România câştigă în timpul domniei lui Carol I un prestigiu deosebit şi pe plan
internaţional. După numeroase încercări de a obține independenţa pe cale diplomatică, în
1876 asistăm la o ultimă încercare de acest fel, iniţiată de ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu. Tot atunci a devenit evident că numai calea armelor a rămas singura soluţie
de rezolvare a acestei probleme.

 1875: se declanşează o nouă etapă a Crizei orientale prin izbucnirea în

Peninsula Balcanică a răscoalelor bulgarilor, bosniacilor şi sârbilor pentru eliberarea
de sub stăpânirea Imperiului Otoman
 între Rusia, protectoare a Balcanilor şi România se încheie o Convenţie
militară prin care i se permite Rusiei să treacă cu armata prin România spre
Balcani (cu condiția respectării integrității teritoriale a ţării noastre şi a unui traseu
prestabilit în drumul lor spre Imperiul Otoman), în cazul unui război
 9 mai 1877: Parlamentul României proclamă independenţa naţională a
României.
 ruşii, ajungând la Plevna, sunt pe punctul de a fi înfrânţi și solicită ajutorul militar al
României. Armata română, condusă de domnitorul Carol I, va trece la sudul Dunării
și după două luni de asediu, Plevna este cucerită de armata româno-rusă
 după alte victorii ale armatei române la Rahova, Smârdan şi Vidin, războiul se
încheie în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-române.

La încheierea războiului Rusia doreşte să obţină trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei,
de aceea izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi România. La finalul războiului, se
încheie mai întâi un tratat de pace între Rusia și Imperiul Otoman la San Stefano.
În urma acestui tratat Rusia obţine o influenţă prea mare în Balcani, de aceea restul marilor
puteri nu îl acceptă și solicită reluarea discuţiilor la Berlin.

La Congresul de Pace de la Berlin (1878) România a trimis o delegaţie condusă de I. C.

Brătianu şi M. Kogălniceanu. Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin
erau identice cu cele din tratatul de la San Stefano. Prin aceste tratate este
recunoscută internaţional independenţa României, dar Rusia obţine cele trei judeţe
din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Ca recompensă pentru aceste
pierderi, România primeşte Dobrogea, pierdută în favoarea turcilor în timpul lui
Mircea cel Bătrân.

Proclamarea independenței în 1877 este recunoscută la Congresul de Pace de la

Berlin din 1878. Modificarea statutului internațional al țării va determina proclamarea
regatului, în 1881. România devine așadar unul dintre cele mai importante state din zona
Europei răsăritene şi balcanice. 

Ferdinand I (1914-1927). România Mare.

După moartea lui Carol I, acesta neavând urmași direcți, îi urmează la tron nepotul de frate
– Ferdinand I. Personalitatea regelui Ferdinand este legată de participarea României la
Primul Război Mondial (1916-1918) și de realizarea statul naţional unitar român prin
alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.

Poziția României la declanșarea Primului Război Mondial a dovedit sentimentele

antantofile ale românilor, care – dorind împlinirea idealului național – nu putea merge la
război alături de Austro-Ungaria ce stăpânea Transilvania și Bucovina.

 aug 1914,la Sinaia: Consiliul de coroană hotărăște neutralitatea României. După

moartea regelui Carol I (sept 1914), urmașul său Ferdinand I a încurajat începerea
tratativelor cu Antanta ==> intrarea României în război alături de Antanta
în 1916

Intrarea României în război alături de Antanta a avut loc și datorită faptului că Antanta i-a
promis la sfârșitul războiului recâștigarea Transilvaniei și Bucovinei. Haosul războiului a
determinat și dezmembrarea imperiilor multinaționale, ceea ce a dus la proclamarea unirii
celor trei provincii românești cu România.

Marea Unire 1918

Unirea Basarabiei
 1917: prăbușirea Rusiei țariste prin lovitura de stat bolșevică și preluarea puterii de
către V. Lenin.
 24 ianuarie/6 februarie 1918: Sfatul Țării din Basarabia proclamă independența
Basarabiei față de Rusia
 27 martie/9aprilie 1918: unirea Basarabiei cu România.

În aprilie 1918 regele Ferdinand I promulgă documentul de unire.

Unirea Bucovinei
  toamna lui 1918 are loc destrămarea Austro-Ungariei și astfel Bucovina se desprinde
din cadrul fostului imperiu dualist
 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei proclamă unirea Bucovinei cu
Regatul României.

În decembrie 1918 Ferdinand promulgă Actul Unirii Bucovinei cu România.

Unirea Transilvaniei
 forța politică a luptei pentru unire în Transilvania a reprezentat-o Partidul Național
Român din Transilvania
 după prăbușirea Austro-Ungariei Partidul Național Român își reia activitatea
 18 noiembrie /1 decembrie 1918 se convoacă la Alba Iulia Marea Adunare Națională
care adoptă rezoluția de unire a Transilvaniei cu România.

Prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la România s-a încheiat

procesul formării statului unitar român, suveran și independent. Aceste acte
istorice vor fi recunoscute la nivel internațional în cadrul Congresului de Pace de
la Paris 1919.

Din programul reformator al domniei lui Ferdinand nu trebuie să uităm a menționa votul

universal (1918) și reforma agrară (1921). Pe 15 octombrie 1922 Ferdinand şi Maria
au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. În anul 1923 a fost
adoptată o nouă constituţie democratică. Programul revendicărilor revoluționare pașoptiste
din secolul XIX, și anume: unirea, independența, împroprietărirea ţăranilor, adoptarea
unei legislații moderne este la acest moment un obiectiv realizat.
 Între pluripartidism și regimurile
partidului unic în România secolului al XX-
lea
Cuprins

 Sistemul politic în prima jumătate a secolului al XIX-lea

o Apariția pe scena politică a Partidului Național Liberal
o Apariția pe scena politică a Partidului Conservator
 Între pluripartidism si regimurile partidului unic în România secolului al XX-lea
 De la regimul partidului unic la democrație (1938-1990)

Sistemul politic în prima jumătate a secolului al

XIX-lea
 Țările Române are loc o conturare a unei vieți politice încă de la începutul secolului
al XIX-lea
 după Revoluția de la 1821, asistăm la divergențele dintre gruparea carbonară și cea
conservatoare a marilor boieri
 divergențele dintre grupările liberale și cele conservatoare au continuat și după
Revoluția pașoptistă – legat de reformele interne sau de problema agrară
 odată cu unirea politico-administrativă realizată de Cuza la 1862 au apărut și primele
probleme în rândul liberalilor.

* Nu putem vorbi încă de partide politice în adevărata accepțiune, ci de

existența unor grupări mai mult sau mai puțin organizate.

Nemulțumirea față de politica lui Al. I. Cuza a dus la nașterea a ceea ce s-a numit în
istorie monstruoasa coaliție dintre conservatori și liberalii radicali, avându-i ca lideri pe
radicalul C.A. Rosetti, moderatul Ion Ghica și conservatorul Lascăr Catargiu.

Abdicarea lui Cuza, venirea domnului străin și Constituția de la 1866 au

reprezentat contextul dezvoltării politico-doctrinare necesare sistemului politic românesc.
Prioritatea oamenilor politici a devenit constituirea unui guvern care să aducă stabilitate și
să obțină recunoașterea diplomatică a lui Carol de Hohenzollern.

Guvernele de până la 1871 au fost mai ales coaliții ale curentelor liberale
moderate sau radicale. În perioada 1866-1871 s-au succedat un număr de nu
mai puțin nouă guverne cu mai multe remanieri.
Această situaţie de fond a împiedicat astfel formarea unor partide centralizate, organizate şi
cu un program bine pus la punct.

Au condus în această perioadă

 1867-1868: guverne de orientare liberală având ca lideri politici personalități

precum Ion Ghica, Ştefan şi Nicolae Golescu, C.A. Creţulescu
 1868-1871: s-au format guverne liberale sub conducerea lui D. Ghica, Al. G.
Golescu, Manolache Costache Epureanu, I. Ghica.
 1871-1876: guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu
 acestuia îi va urma un guvern liberal condus de I.C. Brătianu.

Apariția pe scena politică a Partidului Național Liberal

 s-a petrecut în contextul în care grupările liberale existente erau în opoziție, puterea
politică aflându-se în mâinile conservatorilor
 liberalii au demarat o acțiune de colaborare, unindu-și forțele în combaterea
conservatorilor – adversarul politic comun
 momentul decisiv al acestei acțiuni l-a reprezentat campania pentru alegerile
parlamentare
 un grup de 61 de liberali se reunesc în luna iunie 1875 în casa englezului S.B.
Lakeman (Mazar Pașa) și semnează Programa deputaților opoziției, punând bazele
Partidului Naţional Liberal
 la 4 iunie 1875, ziarul „Alegătorul liber” publica programul PNL
 pe 5 iunie 1875 ziarul „Românul” publica lista nominală a celor 25 de membri ai
Comitetului coordonator: Ion Câmpineanu, Mihail Kogălniceanu, V. Arvanezu,
Dumitru Brătianu, Dimitrie Berindei, Constantin Alexandru Rosetti, Pană Buescu,
Ion Constantin Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariadgi, Nicolae Fleva, Mihail
Ferechide, Ion Ghica, Dimitrie Giani, Alexandru G. Golescu, Constantin Grădişteanu,
Dimitrie Alexandru Sturdza, Alexandru Lupescu, Constantin Nacu, Remus Opran,
Pache-Protopopescu, Eugeniu Stănescu, George Văcărescu
 misiunea Partidului Naţional Liberal era cea de aducere la conducerea ţării a unui
guvern de orientare liberală, care sa poată transforma în proiecte de legi o serie de
idei aflate doar în stadiul de doctrină
 primul președinte al PNL a fost Ion C. Brătianu

Președinții PNL

 Ion C. Brătianu (1875-1891),

 Dumitru Brătianu (1891-1892),
 Dimitrie Sturdza (1892-1908),
 Ion I. C. Brătianu (1909-1927),
 Vintilă Brătianu (1927-1930),
 Ion G. Duca (1930-1933),
 Constantin I. C. Brătianu (1933-1950).
Partidul Național Liberal a fost la cârma țării în perioada 1876-1888, după care la
guvernare au revenit conservatorii, cu ceea ce s-a numit lunga guvernare conservatoare din
perioada 1888-1895.

Dintre dezideratele înscrise în programul din 1875 amintim:

 principiul respectării legii

 principiul respectării regimului constituțional
 ideea organizării învățământului și a armatei
 reducerea fiscalității
 împroprietărirea tinerilor căsătoriți

Apariția pe scena politică a Partidului Conservator

 a avut loc ca răspuns la gruparea liberalilor și înființarea PNL
 ia naștere în anul 1880 (conservatorii erau în opoziție) în jurul unor personalități
precum Lascăr Catargiu, P.P. Carp, frații Lahovary (Alexandru, Ion și Iacob), Titu
Maiorescu
 conservatorii vor susține o politică a pașilor mărunți, ce trebuie să se sprijine
pe clasele avute, pe muncă și adevăr, pe o continuă consolidare a instituțiilor deja
existente
 nu erau neapărat împotriva progresului, însă acesta trebuia să se facă treptat
 primul președinte al partidului a fost Manolache Costache Epureanu în 1880, el
punând bazele primului „Club conservator”

Președinții Partidului Conservator

 Manolache Costache Epureanu (1880)

 Lascăr Catargiu (1880-1899)
 G.G. Cantacuzino (1899-1907)
 P.P. Carp (1907-1913)
 Titu Maiorescu (1913-1914).

Cele două mari forțe politice ale României moderne – Partidul Național Liberal și Partidul
Conservator – au fost alternativ la conducerea țării, încercând prin programele lor și
proiectele de legi să ducă țara pe drumul modernizării, prin respectarea legii, a libertăților și
drepturilor cetățenești. Deosebirea majoră a constituit-o însă felul în care unii sau alții
vedeau această modernizare, mai rapidă în accepțiunea liberalilor, treptată în viziunea
conservatorilor.

Între pluripartidism si regimurile partidului

unic în România secolului al XX-lea
După Primul Război Mondial au loc schimbări importante în viața politică a României.
Are loc reforma electorală:

==> se introduce votul universal, egal, direct, secret și obligatoriu pentru cetățenii de sex

masculin cu vârsta de peste 21 de ani. 

Semnarea de către regele Ferdinand a Decretului-lege cu privire la reforma electorală (14

noiembrie 1918) va pune capăt astfel sistemului de vot cenzitar ce data din timpul lui Cuza.

Două consecințe majore va aduce această schimbare:

 creșterea numărului electorilor

 dispariția de pe scena politică a Partidului Conservator, care nu va mai reuși să își
atragă sprijinul poporului.

Se va consolida Partidul Național Liberal și vor apărea partide noi precum:

 Partidul Național Țărănesc (care devine al doilea partid ca importanță politică,

prin fuzionarea Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc)
 Partidul Poporului
 Liga Apărării Național - Creștine (LANC)
 Partidul Comunist (1921) ș.a.

Pluripartidismul de pe scena politica românească era șubrezit de:

 certa dominanță a celor două partide mari ale vremii: Partidul Național Liberal și
Partidul Național Țărănesc
 de tendințele tot mai autoritare ale lui Carol al II-lea în perioada 1930-1938

Sistemul politic pluripartidist în România și democrația parlamentară în plin proces de

maturizare erau amenințate de regimurile totalitare ce își făcuseră apariția în Europa și
găseau adepți în rândurile românilor.

O serie de partide extremiste sau totalitare vor fi interzise:

 Partidul Comunist (1924),

 Legiunea Arhanghelului Mihail (1933)

Ele au continuat însă să acționeze pe ascuns, în ilegalitate, sau reînființându-se sub alte
denumiri (Legiunea Arhanghelului Mihail se va reînființa, de exemplu sub numele de
Partidul Totul Pentru Țară în 1935).

De la regimul partidului unic la democrație

(1938-1990)
10 februarie 1938:
  lovitura de stat a lui Carol al II-lea
 interzicerea partidelor politice în România.

Instaurarea regimului autoritar va înlocui partidele existente cu partidul unic - Frontul

Renașterii Naționale (FRN), preschimbat în 1940 în Partidul Națiunii (PN).

Măsuri luate de regele Carol al II-lea:

 interzicerea partidelor politice

 trimiterea opozanților în lagăre și închisori
 lichidarea opozanților (în jur de 300 000 de legionari, în frunte cu liderul lor,
„căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu au fost executați).

Abdicarea lui Carol al II-lea nu va schimba situația aceasta a partidului unic, ci doar

numele partidului ce se afla la guvernare. Între septembrie 1940 și ianuarie 1941, cu
sprijinul Germaniei naziste, vine la putere, alături de gen. Ion Antonescu Legiunea
Arhanghelului Mihail, care se reconstituise. Statul român se va intitula oficial stat
național-legionar. Împărțind inițial puterea cu generalul Ion Antonescu, membri mișcării
legionare au organizat o „rebeliune” împotriva lui, care însă nu va avea sorți de izbândă.

==> La conducerea țării vine guvernul de dictatură militară a lui Antonescu (ianuarie 1941-
23 august 1944).

În timpul dictaturii militare antonesciene activitatea partidelor a fost în continuare

interzisă. Situația se va schimba la mijlocul anului 1944.

 23 august 1944: lovitura de stat și înlăturarea lui Antonescu

 are loc o revenire de scurtă durată a sistemului multipartidist în perioada 23 august
1944 – 6 martie 1945
 reapar partidele politice istorice – Partidul Național Liberal, Partidul Național
Țărănesc
 Partidul Comunist reintră în legalitate după două decenii.

Instalarea comunismului în România prin venirea la putere a guvernului prosovietic

condus de Petru Groza va duce în perioada următoare (6 martie 1945 – 30
decembrie 1947) la:

 lichidarea partidelor existente: PNȚ, PNL etc.

 absorbția în 1948 a PSD de către PCR.

Cu sprijinul Rusiei sovietice va fi introdus sistemul politic al partidului unic -

Partidul Comunist Român - până la Revoluția din decembrie 1989.

Intervalul 1948-1989 = cea mai lungă perioadă în care România a fost

guvernată de un singur partid. Reinstaurarea regimului politic pluripartidist a
avut loc imediat după prăbușirea dictaturii comuniste.
Odată cu dispariția din viața politică a lui Nicolae Ceaușescu – președintele țării și
conducătorul PCR - vom asista la dispariția Partidului Comunist și la instaurarea
democrației.

Una din primele măsuri luate după Revoluția din decembrie 1989 a fost reînființarea
pluripartidismului prin decretul-lege nr.8/31 decembrie 1989, fapt care va
conduce la reapariția partidelor din perioada interbelică: PNL, PNȚ, PSD, dar și la apariția
unor noi partide.
 Viziuni despre modernizare în Europa
secolelor XIX-XX
Odată cu sec. al XIX-lea Europa va trece pragul modernizării:

==>schimbări esențiale, în concordanță cu transformările prin care deja trecuse societatea

în urma sporului demografic și noile necesități ale acesteia.

Cuprins

 Modernizare: liberalism versus conservatorism

 Revoluția industrială
 Urbanizarea
 Curente ştiinţifice, politice, culturale şi educaţionale
 Modernizarea în Europa centrală și de est
 Regimurile totalitare și democrația
 Identitatea Europeană

Modernizarea din sec. al XIX-lea s-a manifestat printr-o reală revoluție industrială

 descoperiri și progrese importante

 afirmarea ideologiei liberale

Modernizare: liberalism versus conservatorism

Fenomenul modernizării a generat în societatea secolului al XIX-lea atitudini diferite ==>
apariția unor curente precum liberalismul sau conservatorismul.

Liberalismul = curentul politic ce pune pe primul loc principiul libertății persoanei,

susținând necesitatea progresului și a modernizării continue și opunându-se doctrinelor
precum colectivismul, socialismul.

Liberalismul a apărut inițial în sec. XVIII – XIX în Europa ca și curent filosofic, susținând
că fiecare om beneficiază prin naștere de anumite drepturi naturale: dreptul la viață, dreptul
la libertate, dreptul la proprietate.

Filosofii care au fundamentat teoretic acest curent: Benedict/Baruh Spinoza și John Locke.

Ca și doctrină politică, cei care i-au pus bazele au fost John Mill și fiul său John Stuart Mill.

Cetățenii participau la conducerea statului prin reprezentanții votați în parlament – votul

era unul cenzitar inițial, liberalii având rezerve față de votul (sufragiul) universal susținut de
mișcarea democratică; până în sec. al XX-lea regimurile politice liberale își vor însuși ideea
votului universal.

Sistemul politic liberal susținea:

 pluralismul
 separația puterilor în stat și limitarea autorității statului
 un regim constituțional
 o economie bazată pe sistemul pieței libere
 o proprietate sacră și inviolabilă.

Conservatorismul se dezvoltă în paralel cu liberalismul, dar având viziuni opuse.

Conservatorismul s-a ivit ca ideologie ca o reacție fată de schimbările aduse de Revoluția

Franceză și de liberalism.

Conservatorismul susține că:

 oamenii sunt inegali;

 nu se opune neapărat reformelor, dar respinge schimbările bruște;
 militează pentru o reformare progresivă a societății, în care să se păstreze valorile
tradiționale și continuitatea cu trecutul.

Revoluția industrială
 Prima „Revoluție industrială” debutează în sec. al XVIII-lea în Anglia
 inventarea motorului cu aburi (englezul James Watt în anul 1769), utilizat cu
predilecție în transporturi (în 1829 George Stephenson inaugurează locomotiva cu
aburi) și în industria minieră.

Însemnătate: noua invenție va duce la înlocuirea treptată a forței umane și animale

folosită până atunci în acest scop, iar utilizarea pe scară tot mai largă a motorului cu
aburi va determina în consecință o creștere a productivității muncii și, de asemenea,
dezvoltarea pieței.

Această primă revoluție industrială se va extinde și în țările Europei (de Vest și de Nord) și
în America de Nord, însă cu o întârziere destul de semnificativă – cam jumătate de secol.

 A doua revoluție industrială debutează la sfârșitul sec. al XIX-lea (1870-1880)

 noi descoperiri importante: oțelul, telegraful, telefonul; energia electrică, gazele
naturale, petrolul.

Însemnătate: Se înlocuiește fierul cu oțelul în industria siderurgică. Gazele naturale și

petrolul înlocuiesc treptat cărbunele. Se extind căile ferate transcontinentale
(transamericanul, transsiberianul) și se dezvoltă căile de navigație transatlantice. Se
construiesc canalele Suez și Panama etc.
Revoluția industrială începută în Anglia, ia amploare în Germania, care va deține
supremația europeană și SUA.

Urbanizarea
Revoluția industrială și toate transformările economice s-au manifestat cu predilecție la
nivel urban:

 creșterea nivelului de trai și a posibilităților medicale și de igienă,

 creșterea demografică.

Apar și se dezvoltă rețelele sanitare, serviciile publice, învățământul primar devine

obligatoriu, condițiile de muncă se îmbunătățesc (ziua de muncă de 8 ore, duminica e zi de
repaus, sistemul de pensii).

La sfârșitul sec. al XIX-lea apare clasa de mijloc – o categorie ce va deveni o componentă

esenţială a structurii sociale, absorbind o parte a nobilimii și a elitelor culturale.

Curente ştiinţifice, politice, culturale şi

educaţionale
Asistăm și la dezvoltarea unor curente de gândire.

 Pozitivismul (încrederea în continuul progres -Auguste Comte)

Pozitivismul așează la baza evoluţiei umane raţiunea, observaţia şi experimentul și este

preluat în biologie în concepțiile evoluționismului lui Charles Darwin.

 În opoziție cu rațiunea promovată de pozitivism se dezvoltă teoria relativității a

lui Albert Einstein (1905), teoriile lui Freud și Jung care pun pe primul loc
instinctele, nu rațiunea.
 Curentul pragmatismului (promovat de William James) punctează adevărul ca
rezultat al acţiunii şi succesului uman.
 În domeniul artelor se remarcă academismul (promovând un ideal de frumuseţe
rece şi convenţională, bazată pe norme și canoane), romantismul (promovând
entuziasmul și exteriorizarea sentimentelor în detrimentul
rațiunii), realismul (promovând un stil atent la detaliile societății, dar cu o anumită
răceală și detașare), impresionismul (promovând un alt mod de a prezenta
realitatea, fără a o mai reprezenta într-un mod fidel), cubismul (promovând o
realitate ca rezultat al unor convenții), simbolismul (promovând exprimarea
valorilor din lumea înconjurătoare cu ajutorul simbolurilor) etc.

 
Modernizarea în Europa centrală și de est
Modernizarea în Europa centrală și de est a urmat un ritm mai lent, existând un decalaj
semnificativ în ce privește toate progresele vremii: de la alfabetizare și urbanizare, la
progresele tehnologice și industrializare.

Intelectualii și oamenii politici liberali considerau că modelul apusean este modelul de

civilizație ce trebuie adoptat și urmat și în această parte a Europei.

Oamenii politici conservatori doreau o modernizare și o transformare treptată, insistând pe

valorile tradiționale.

În spațiul românesc

 A. D. Xenopol, P.S. Aurelian etc. susțineau modernizarea urmând modelul apusean,

industrializarea și urbanizarea.
 Curentul conservatorist românesc era de părere ca modernizarea ar trebui să țină
cont de valorile românești tradiționale, instituțiile occidentale neavând nimic comun
cu acestea. Astfel, junimiștii de la Convorbiri literare (Ion Heliade Rădulescu, Mihail
Kogălniceanu, Alecu Russo, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu) susțineau teoria
formelor fără fond, sămănătoriștii din preajma lui Nicolae Iorga susțineau prioritatea
dezvoltării agriculturii etc.

Acest decalaj - cultural, economic, social şi ideologic – Europei orientale este tributar în
mare parte şi dominaţiei imperiilor otoman, rus, austriac şi german.

Regimurile totalitare și democrația

Sfârşitul primului război mondial a marcat victoria militară a statelor democratice şi a dus
la dezmembrarea imperiilor multinaţionale.

S-au născut sau s-au întregit state naţionale care au încercat să-și creeze şi ele propriile lor
sisteme democratice.

Statele europene aveau o viață politică oscilantă:

 în Anglia viața politică era o continuă luptă între laburiști, conservatori și liberali;
 Franța era sub efectul politic al alternanței coalițiilor de dreapta sau de stânga.

Au existat și reacții împotriva modelului democratic, constituindu-se regimurile totalitare

interbelice:

 comunismul în Rusia;
o fascismul în Italia;
o naţional-socialismul în Germania;
o regimuri autoritare în Polonia și România.
Identitatea Europeană
În perioada interbelică ia naștere principiul unei federaţii a naţiunilor europene
– PanEuropa (tributar ideilor lui Victor Hugo sau Richard Coudenhove-Kalergi).

Punerea lui în aplicare are loc după al Doilea Război Mondial:

 în 1957 se creează Comunitatea Economică Europeană (CEE)

 în 1992 Comunitatea Economică Europeană devine (prin tratatul de la Maastricht)
Uniunea Europeană.
 România devine membră a Uniunii Europene în anul 2007.
 olitici culturale și românii din afara
granițelor
Preocuparea statului român pentru românii aflați în afara granițelor poate fi înțeleasă din
perspectiva dorinței de unire.

Cuprins

 Transilvania
 Basarabia
 Diversitatea etnică și confesională

Statul român modern dorea încorporarea tuturor românilor de pretutindeni într-un stat
unitar:

 Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina erau sub stăpânirea

Imperiului Austro-Ungar,
 Basarabia sub stăpânirea rusească etc.

România Mare s-a înfăptuit prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

După Marea Unire mulți români au continuat să trăiască pe teritoriul statelor vecine
(Ungaria, Iugoslavia, Cehia, Bulgaria).

La sfârșitul sec. al XIX -lea se formează Diaspora românească prin emigrarea românilor din
vechiul regat sau din teritoriile stăpânite de habsburgi în Occident sau America.

Transilvania
 Transilvania = cea mai importantă provincie
românească aflată sub dominație străină.
Românii din Transilavania erau în număr de aproximativ 5,2 milioane în anul 1900.

În anul 1867 ia naștere Imperiul Austro-Ungar ==> partea răsăriteană a Imperiului, inclusiv
Transilvania, e lăsată sub autoritatea guvernului de la Budapesta.

Drepturile naționalităților de aici, în special ale românilor, au fost îngrădite și anulate încet-
încet prin introducerea limbii maghiare în învățământ și administrație.

Statul român i-a sprijinit pe frații ardeleni prin susținerea acordată în repetate rânduri
școlilor românești.

 Românii din Transilvania au întreprins numeroase demersuri, între care:

 o Memorandumul din 1892 adresat împăratului Franz Iosif

Va fi întreprins un proces împotriva „memorandiștilor” și mulți vor fi condamnați la

închisoare.

Basarabia
 Basarabia (teritoriul românesc cuprins între Prut și
Nistru) a fost anexată Rusiei în urma războiului ruso-
turc (1806-1812).
După 1828, autonomia provinciei a fost complet desființată prin procesul de rusificare a
administrației, învățământului și Bisericii, prin impunerea limbii ruse și a alfabetului
chirilic.

Din 1867 limba română este interzisă.

Intelectuali români care vorbesc despre problema românilor din Basarabia: Constantin
Stere, Pantelimon Halipa, Ion Inculeț.

 Alte comunități românești erau la sudul Dunării, în Albania, Grecia, Macedonia,

Silistra (Bulgaria) - aromâni, macedoromâni: statutul lor a fost recunoscut în
1905 de către sultan: la intervenţia diplomatică a României, sultanul a
recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu şi le-a acordat dreptul la şcoală şi
biserică în limba lor, limba română.

Diversitatea etnică și confesională

Alături de români pe teritoriul românesc au conviețuit dintotdeauna minorități naționale:

 populația evreiască 
 cea a rromilor/țiganilor
 armeni, greci, sârbi, italieni.

Cu rare excepții, minoritățile etnice s-au bucurat în România modernă de drepturi și

libertăți care au făcut posibile conservarea specificului lor etnic și cultural.
 Diversitate etnică. Diversitate confesională.
Minorități naționale în România secolului
al XX-lea
Unirea de la 1918 
= constituirea României Mari = noi realități istorice.

Cuprins

 Unirea de la 1918 
 Alipirea teritorială
 Înainte de Primul Război Mondial
o În România
 Antisemitismul
o România și Holocaustul
 România postbelică și situația minorităților

Alipirea teritorială
 a adus frații români împreună
 a crescut cifra minorităților.

Teritoriul României înainte de Unire = 137 903 km²,

Teritoriul României după Unire =295 049 km²

Populația României înainte de Unire = 7 771 341 locuitori

României după Unire = 14 670 000 de locuitori.

29 decembrie 1930: primul recensământ al României întregite = 18 057 028

locuitori

 71,89 % erau români;

 7,89% maghiari;
 4,13% germani;
 4,03% evrei;
 3,22% ucrainieni;
 2,26% ruși;
 2,03% bulgari;
  1,45% rromi;
 0,86% turci;
 0,28% sârbi, croați, sloveni;
 0,27% polonezi;
 0,14% greci.

Înainte de Primul Război Mondial

 majoritatea populației era alcătuită din românii ortodocși,
 minoritatea era constituită în cea mai mare parte din evrei.

După Unire (prin alipirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Basarabiei) minorității

evreilor li se adaugă o importantă minoritate maghiară și germană, ucrainiană și rusă.

Din punct de vedere religios s-au multiplicat și confesiunile:

 românii din Transilvania erau în marea lor majoritate greco-catolici,

 germanii erau romano-catolici sau luterani,
 maghiarii erau cu precădere calvini.

Problema minorităților era o realitate cu care nu se confrunta numai România.

Alte state formate după destrămarea imperiilor multinaționale Austro-Ungar și Țarist care
aveau în cuprinsul lor o gamă largă de minorități:

 Cehoslovaciea (germani, maghiari, ucrainieni);

 Polonia (germani, ucrainieni, bieloruși);
 Iugoslavia (maghiari).

Maghiarii și germanii au beneficiat pe vremea Imperiului Austro-Ungar de numeroase

drepturi, fiind națiuni privilegiate.

==> catalogarea lor ca minorități în cuprinsul noilor state a reprezentat un moment de

cotitură.

==> Unele minorități nu au putut să se adapteze noului statut și au părăsit România:

aproximativ 200 000 maghiari, aparținând micii nobilimi, funcționarilor sau intelectualilor,
iau calea Ungariei, punând bazele mișcării revizioniste de aici.

Ungaria, Germania sau Uniunea Sovietică nu doreau să accepte noua situație și granițele
stabilite după Primul Război Mondial, încercând să anexeze vechi teritorii și folosindu-se în
acest scop de problema minorităților.

În România
 toate etniile minoritare au primit cetățenia română
  au beneficiat de dreptul de a fi reprezentate politic și a avea partide (Partidul German
din România, Partidul Maghiar din România, Partidul Evreiesc).

Antisemitismul
Ia amploare fenomenul exclusivismului etnic și al antisemitismului: noile partide politice
Liga Apărării Național Creștine (1923) sau Legiunea Arhanghelului Mihail (1927) sunt
alimentate de un puternic mesaj antisemit.

Nicolae Iorga = personalitatea care a încercat prin opera și activitatea sa politică să aplaneze
divergențele dintre români și minoritățile naționale.

Un pas hotărâtor în avântul luptei antisemite = instaurarea nazismului în Germania (1933).

Adolf Hitler numea evreii „inamicul înnăscut a omenirii și a tot ce e nobil” (Adolf
Hitler, Mein Kampf), 

Între anii 1933-1939 Partidul Nazist a luptat pentru excluderea evreilor - „non-arienilor” -
din mediile guvernamentale, intelectuale, din lumea afacerilor etc. Aceștia erau dați afară
din posturile pe care le ocupau, medicii și avocații și-au pierdut clienții și dreptul de liberă
practică. Magazinele și firmele erau închise sau cumpărate la prețuri ce nu acopereau deloc
valoarea acestora.

„Noaptea de cristal” - 9 noiembrie 1938: un tânăr evreu a asasinat la Paris un diplomat

german și apoi au fost incendiate sinagogile din Germania, magazinele evreiești vandalizate,
întreprinse numeroase arestări.

Un număr de câteva sute de mii de evrei din Germania s-au refugiat în alte țări.

După începerea celui de-al Doilea Război Mondial și ocuparea Poloniei (1939) de către
Germania, repercursiunile asupra evreilor de aici au fost drastice:

 obligați să se mute în ghetouri împrejmuite cu ziduri și sârmă ghimpată,

 primeau hrana cu rația,
 trăiau în condiții insalubre, iar tifosul începuse să facă victime.

Invadarea URSS (1941) a venit cu măsuri și mai cumplite, germanii mobilizându-și trupe
speciale pentru uciderea evreilor pe care-i executau la marginea orașelor, în șanțuri sau
râpe. 

„Soluția finală la problema evreiască”: zeci de mii de evrei au fost deportați în ghetourile
poloneze și în orașele rusești. Lagărele cu camere de gazare fuseseră construite în
apropierea ghetourilor și începuseră să primească primele transporturi constând în
persoane ce nu puteau munci: bătrâni, bolnavi, femei și copii. Deportările cele mai
însemnate s-au desfășurat în vara-toamna lui 1942.

România și Holocaustul
Holocaustul în România reprezintă perioada 1937-1944 (de la primele legi împotriva
evreilor ale guvernului Goga-Cuza, până la lovitura de stat din 23 august 1944).

În 1938, guvernul condus de Octavian Goga a declarat în mod oficial o politică de stat
antisemită: diverse îngrădiri ce urmăreau limitarea numărului evreilor în universități, în
barouri și organele statului, arestări făcute la întâmplare, bătăi, dar mai ales începerea
retragerii cetățeniei evreilor. Prin decrete-legi au fost trecute în proprietatea statului român
numeroase proprietăți ale evreilor.

Perioada 1940-1944 = cea mai mare amploare a prigoanei și a exterminării are loc pe
vremea conducerii lui Ion Antonescu.

Sub guvernarea antonesciană antisemitismul ia turnuri tragice = pogromuri și deportări:

 Pogromul de la București (ianuarie 1941)

 Pogromul de la Iași (27-29 iunie 1941)
 deportarea evreilor spre Transnistria (după decembrie 1941, când Aliații declară
război României și consideră evreii români ca fiind cetățeni români).

Personalități care au militat pentru oprirea persecutării evreilor:

 Iuliu Maniu
 Traian Popovici (primarul de la Cernăuți)
 regina Elena (mama regelui Mihai) ș.a.

România postbelică și situația minorităților

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a dus la înlăturarea regimului condus de mareșalul Ion
Antonescu și a pus capăt politicii sale antisemite.

Minoritatea germană, în special sașii, va fi învinovățită că a colaborat cu regimul nazist.

În timpul guvernului comunist condus de Gheorghiu-Dej aproximativ 70 000-80 000 de

saşi transilvăneni au fost deportaţi la muncă forţată în URSS, în Siberia, dintre care cam
jumătate au murit.

Biserica catolică, în special cea greco-catolică, a avut de îndurat numeroase persecuții,

culminând cu desființarea sa oficială în 1948 și întemnițarea a numeroși preoți și episcopi
precum Ioan Suciu care și moare în închisoarea de la Sighet în 1953.

După 1968 Ceauşescu a accelerat rezolvarea problemei minorităților printr-un adevărat și

rușinos „export” contra cost a 90% din evrei în Israel şi 90% dintre germani în RFG.

O situație aparte cunoaște minoritatea maghiară care nu emigrează, fiind înregistrată

statistic drept cea mai numeroasă comunitate etnică minoritară pe teritoriul României. În
1952 este înființată „Regiunea autonomă maghiară”, o diviziune administrativ-teritorială
după modelul republicilor autonome rusești ce va fi desființată abia în 1968, când se reia
împărțirea administrativ-teritorială a României în județe.
 Biserica și școala în Evul Mediu și la
începuturile modernității. Construcția
ecleziastică și implicare laică
Cuprins

 Construcție ecleziastică și implicare laică

 Școlile în spațiul românesc
 Tiparul
 Învățământul superior românesc
 Modelul educațional european

Construcție ecleziastică și implicare laică

În perioada Evului Mediu Biserica a reprezentat instituția care a avut rolul de
principal factor al culturii și învățământului, indiferent de regiunea geografică a
Europei. În epoca medievală şcoala a funcţionat inițial pe lângă biserici şi
mănăstiri.

 instituțiile ecleziastice construiau și îngrijeau școlile la început destinate doar

pregătirii viitorului personal clerical: citeți, preoți, călugări.
 preocuparea principală era accesibilitatea la textul Sfintei Scripturi, la
cărțile destinate ritului religios și la reproducerile din scrierile
patristice.
 odată cu urbanizarea se poate remarca și apariția școlilor orășenești, cu
elemente laice; acestea erau destinate copiilor familiilor de negustori și
meșteșugari, având un scop practic, cel de învățare a meseriilor.

La sfârșitul secolului al XII-lea se constituie în Europa universitățile,

instituții de învățământ reprezentative pentru Evul Mediu și baza
universităților moderne de mai târziu. Create de biserică, universitățile vor avea
scopul de pregătire a clericilor, aceștia studiind numeroasele opere religioase și filosofice
grecești ce au fost traduse în limba latină. Pe lângă teologie, în cadrul Universității se mai
studiau dreptul, medicina și artele. Primele universități iau naștere la Bologna,
Paris, Oxford, Heidelberg.

În istoria învățământului Imperiului Bizantin asistăm la o separare a

învățământului laic de cel religios.

 Este atestată la Constantinopol (secolele IV-XV) o Universitate

imperială, în cadrul căreia se studiau filosofia, literele și științele. De asemenea,
întâlnim școli provinciale sau particulare. Învățământul religios se efectua prin
Școala patriarhală sau școlile mănăstirești.
În spațiul românesc asistăm la începutul Evului Mediu la o evoluție a
învățământului legată în principal de organizarea ecleziastică (în preajma
mănăstirilor și bisericilor), apoi încet-încet și legată de evoluția structurilor statale.

 în secolul al XIV-lea are loc întemeierea mitropoliilor ortodoxe a Ţării

Româneşti (Ungrovlahiei) şi a Moldovei.
 mănăstirile au existat încă din secolul al X-lea: ansamblul bisericesc rupestru
de la Basarabi-Murfatlar. În secolul al XI-lea este amintită
existența mănăstirii ortodoxe de la Morisena (în cuprinsul formațiunii lui
Ahtum).În interiorul arcului carpatic sunt întemeiate mănăstiri catolice, tot mai des
începând cu secolul al XII-lea.

După constituirea statelor medievale românești asistăm la o înflorire a așezămintelor de tip

monastic pe tot cuprinsul acestora.

Școlile în spațiul românesc

Debutul exact din punct de vedere temporal al școlii ca instituție în spațiul românesc este
greu de precizat. Inscripții purtând caractere grecești, chirilice sau runice,
datând din secolul al X-lea, ne sugerează existența unor cadre organizate în
scopul însușirii deprinderilor scrisului și cititului.

Pe parcursul Evului Mediu este utilizată limba slavonă:

 în biserică sau cancelariile domnești

 în corespondența privată: exemplul scrisorii vornicului lui Ștefan cel Mare, care,
căzând prizonier în Țara Românească, scrie o epistolă în limba slavonă soției sale
 în redactarea privilegiilor conferite de domn negustorilor

Școli în care se învăța slavona, așa-numitele școli de slovenie, funcționează pe

lângă mănăstiri precum Neamț, Putna, Tismana etc. Școlile sunt menționate însă și
pe lângă curțile domnești și boierești.

 Cronica lui Azarie amintește o asemenea școală la curtea domnului Alexandru

Lăpușneanu, în cadrul căreia fiii acestuia au fost bine crescuți și dați să învețe cărțile
și învățăturile ortodoxiei. În timpul domniei sale erau trimiși în străinătate cărturari
de la curte pentru a își completa studiile – exemplul cărturarului pe nume Sava.

Dacă în Moldova și Muntenia limba studiată și utilizată era slavona, în teritoriile

românești ajunse sub stăpânirea maghiară, limba învățată în școli era limba
latină. Școlile erau, de asemenea, împărțite în școli mănăstirești și bisericești. Pe la 1020
este atestată prima școală românească la Cenad.

Legenda Sfântului Gerard menționează la mijlocul secolului al XI-lea la Cenad existența

unei școli. Această școală, înființată chiar de Sfântul Gerard pe lângă biserică, era destinată
formării clerului și avea în jur de 30 de elevi; beneficia de numeroase cărți de uz liturgic, Sf.
Gerard ocupându-se și el cu redactarea unor opere de factură teologică.
  organizarea administrativ-religioasă a Transilvaniei a clerului în capituli de canonici
a facilitat înmulțirea școlilor îndeosebi în mediul urban – așa numitele școli
capitulare
 din secolul al XIII-lea în aceste școli încep să se studieze și alte materii importante,
precum dreptul, iar din secolul al XIV-lea sunt admiși și laici în aceste centre
educaționale.

Putem vorbi astfel de începutul existenței în unele orașe din interiorul arcului carpatic a
unui învățământ laic de nivel mediu. Aceste școli erau conduse de regulă de notari,
care erau numiți în funcție de sfatul orășenesc. Pe măsură ce școlile se dezvoltă și numărul
învățăceilor crește, pe lângă aceste instituții asistăm la apariția internatelor:

 internatul de la Oradea în 1447

 internatul de la Sibiu în 1471

Progresiv, apar instituții școlare și în mediu rural, existând mențiuni despre acestea

în secolul al XIV-lea:

 în 1332 școala de la Jucu (în apropiere de Cluj)

 în 1334 în zona rurală a scaunului Orăștiei.

Personalul care efectua acțiunile instructiv-educative era asigurat de preoți, dascăli sau
cantori. Este atestată până la Reforma din secolul al XVI-lea existența a
aproximativ 120 de școli în mediul rural, în medie câte o școală pentru fiecare
comună.

Instituții de învățământ superior încă nu existau: tinerii care doreau să își continue

studiile se îndreptau spre Occident, existând în acest sens mențiuni despre studenți
din Transilvania care studiau în secolele XIII-XIV la Bologna, Paris sau Padova și mai
târziu Cracovia, Praga sau Viena. Există date care confirmă pentru perioada 1380-1530
un număr ce depășea o mie de studenți sași la Viena, studenți din rândul cărora s-au
selecționat 16 profesori pentru această universitate.

În exteriorul arcului carpatic școlile din mediu urban apar mai târziu. O
inscripție din 1512 de la Suceava de pe piatra de mormânt a unui Baptista din Vesentino îl
etichetează pe acesta ca fiind magister in divertis artibus („magistru în diferite arte”) și
anume, profesor care preda artele liberale – cel mai probabil în limba latină. Tinerii boieri
din orașe precum Suceava, Baia, Iași, Roman, care doreau să urmeze studii superioare, se
îndreptau spre universitățile din Cracovia, Praga sau Viena. La începuturile epocii
moderne destinația preferată a tinerilor învățăcei devine Padova.

Începând cu secolul al XVI-lea asistăm la creșterea numărului școlilor în

cuprinsul Țărilor Române, învățământul devenind tot mai organizat,
respectând o programă și obiective bine stabilite.

În apropierea reședințelor domnești secundare se constituie școli:

  în Moldova - „colegiul” laic de la Hârlău, în timpul primei domnii a lui Alexandru
Lăpușneanu (1552-1561) – primul de acest fel din țară.
o în 1563, la Cotnari, Despot Vodă (1561-1563) întemeiază o „schola latina”.
 în Țara Românească - domnitorul Petru Cercel (1583-1585) întemeiază la
Târgoviște o „academie”.

Un alt aspect nu lipsit de importanță în ceea ce privește învățământul în Ţara Românească

şi Moldova este faptul că pe lângă şcolile româneşti despre care am amintit au
funcţionat şi şcoli pentru populația minoritară a saşilor şi armenilor.

Tiparul
Până la inventarea tiparului de către Johann Gutenberg în secolul al XV-lea cărțile erau
multiplicate prin copierea lor de către acele persoane care îndeobște îndeplineau funcția de
copiști; mai apoi s-au inventat presele, însă și acest proces era laborios; din acest motiv ele
nu puteau fi multiplicate într-un număr foarte mare și erau mai scumpe.

Pătrunderea și la noi a tiparului, odată cu Umanismul și Reforma, a facilitat

multiplicarea cărților, ceea ce a dus și la scăderea costului lor, făcându-le accesibile unei
pături mai largi a populației. Tiparul a contribuit în mare măsură la dezvoltarea
învățământului, întrucât cărțile multiplicate erau folosite în școli pe post de manuale. În
marea lor majoritate cărțile aveau conținut religios.

Tot tributar Umanismului și Renașterii este accentul care începe să se pună pe discipline
precum limbile clasice (greacă și latină), istoria greco-romană etc. Se remarcă direcția
de întrebuințare a limbilor materne în învățământ, dar și în biserică. Sub
influența Reformei, limba vorbită se impune în rândul:

 sașilor transilvăneni (luteranismul)

 secuilor și maghiarilor (unitarianismul și calvinismul)

Pentru a avea acces la Sfânta Scriptură și la celelalte cărți de interes liturgic și

nu numai, asistăm la traducerea acestor lucrări în limbile materne. Românii nu
fac nici ei excepție de la aceste tendințe ale vremii, asistând astfel la o intensă activitate de
traducere a cărților religioase în limba română.

Primele cărți în limba română sunt tipărite la Sibiu, în tipografia lui Filip
Moldoveanul/Phillipus Maler:

 în 1544 Catehismul românesc (prima carte tipărită în limba română)

 în 1546 Tetraevangheliarul (aceasta fiind prima tipăritură xilografată şi
ornamentată)
 în 1553 Biblia slavo-română de la Sibiu

Între tipografii secolului al XVI-lea se remarcă Diaconul Coresi. Acesta și-a

început activitatea de tipograf la Târgoviște, continuându-și ocupația mai târziu, din 1559-
1560, la Brașov. 
Prima școală cu predare în limba română a fost școala din Scheii Brașovului
atestată în secolul al XV-lea, în 1495, însă cel mai probabil datând dinainte de această
dată. Pe parcursul secolului al XVI-lea școala de aici pregătește preoți, dascăli, funcționari
cu rol în administrație, fiind o școală de băieți, aici venind tineri atât din Transilvania, cât și
din celelalte țări române.

Între anii 1557-1583 Diaconul Coresi tipărește la Scheii Brașovului un număr de 17 titluri în
română și slavonă, tiparniţa diaconului Coresi fiind păstrată și astăzi în muzeul şcolii din
Scheii Braşovului.

În secolul al XVI-lea asistăm și la extinderea învățământului în limba maghiară

și germană. O contribuție deosebită în acest sens a avut umanistul sas Ioan Honterus.
Acesta a redactat un regulament şcolar intitulat Constitutiones Scholae Coronensis (1543),
după modelul școlilor din Nurnberg. Tot el întemeiază în 1544 la Brașov prima școală de
fete din spațiul românesc.

Învățământul superior românesc

Necesitatea continuării studiilor tinerilor elevi și în țară, nu numai peste hotare, a dus la
intensificarea eforturilor în acest sens:

 domnitorul Moldovei Despot Vodă întemeiază la Cotnari în anul 1562 un

colegiu de factură umanistă. Limba folosită era latina, iar învățăceii veniți din
toată țara se pregăteau temeinic studiind materiile care să-i ajute să devină
funcționari ai statului. Colegiul a fost condus de umanistul Johann Sommer,
profesorii erau plătiți pentru munca prestată, iar elevii beneficiau de burse –
caracteristici ale unui învățământ modern. La moartea lui Despot Vodă colegiul s-a
închis, redeschizându-se puțin mai târziu însă doar ca școală de gramatică pentru
copiii din zonă.
 în 1525-1526 la Sibiu, asistăm la o încercare a călugărilor dominicani de
organizare a unei școli de rang superior – Studium generale Cibiniensis; după
introducerea Reformei această instituție nu va mai funcționa.
 în anul 1581 călugării iezuiți deschid o Universitate la Cluj, în cadrul căreia se
studiau teologia, filosofia și dreptul, materii predate de profesori iezuiți din
Germania, Polonia sau Italia; absolvenții acestui Colegiu Academic primeau la
încheierea studiilor titlurile de bacalaureat, magistru sau doctor. În 1603 principele
Mózes Székely alungă iezuiții și desființează Colegiul Academic de la Cluj.
 în anul 1640 domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) întemeiază la Iași Colegiul de
la Trei Ierarhi, instituție de factură umanistă, în care se preda în limbile latină,
greacă, slavonă și română.
 în 1646 postelnicul Constantin Cantacuzino înființează la Târgoviște, beneficiind
de ajutorul domnitorului Matei Basarab, colegiul Schola graeca et latina.

Secolul al XVII-lea se remarcă prin implicarea tot mai activă a statului în construirea
școlilor, în achiziționarea cărților necesare, precum și în pregătirea corespunzătoare a
cadrelor didactice, asistând la laicizarea sistemului de învățământ românesc. Între anii
1678-1688 în Țara Românească la București și în 1707 în Moldova la Iași sunt
întemeiate academiile domnești, reprezentând însemnate focare de cultură ale
vremii, mijlocind pătrunderea iluminismului european în spațiul românesc.

Tiparul își continuă ascensiunea îndeosebi în favoarea cărților laice:

 românii tipăresc între 1700-1800 aproximativ 800 de cărți, majoritatea

în limba română (799 cărți tipărite, 617 în limba română).

Tot secolul al XVII-lea se remarcă prin preocupările la nivel european legate de

asigurarea învățământului elementar gratuit pentru copii, care să asigure o educație
școlară de bază prin însușirea scrisului, cititului și a socotitului. Secolul al VIII-lea se va
îndrepta spre învățământul de tip profesional, menit să pregătească învățăceii prin
însușirea unei meserii și asigurarea câștigării existenței prin practicarea acesteia mai
apoi.

Domnitorii fanarioți sunt preocupați în mod deosebit de organizarea învățământului prin

răspândirea educației în rândul unor pături cât mai largi ale populației și asigurarea
accesibilității copiilor din familiile sărace la educație.

Se remarcă în acest sens acțiunile:

 domnului Moldovei Grigore al II-lea Ghica care emite un hrisov de organizare

a învățământului în 1747
 domnului Alexandru Ipsilanti în Țara Românească care emite un hrisov similar în
1776.

Modelul educațional european

În toate eforturile lor de organizare și dezvoltare a învățământului românesc, modelul
urmat este cel al sistemului educațional european. Revoluția de la 1821 și cea de la 1848
aduc problema Principatelor Române în atenția marilor puteri europene, eforturile de
modernizare ale învățământului și ale societății românești încercând să se alinieze la
progresul societății occidentale în acest sens.

La începutul secolului al XIX-lea asistăm la primele inițiative ale domnilor

români de a trimite tineri bursieri la studii în străinătate, singura condiție
pusă fiind aceea ca la întoarcerea în țară aceștia să se integreze în
învățământul românesc.

Primii bursieri români sunt Simion Marcovici, Eufrosin Poteca, Constantin Moroiu și

Ion Pandelie, care au urmat cursurile la Universitatea din Pisa. Această practică a
trimiterii tinerilor la studiu în străinătate se generalizează pe parcursul secolului al XIX-
lea, fiind accesibilă nu doar copiilor din familiile boierești, ci și celor din familiile mai
înstărite ale clasei de mijloc.

Tinerii intelectuali iau astfel contact cu ideile reformatoare europene responsabile de

mișcarea pașoptistă și de modernizarea ulterioară a Țărilor Române.
 Redefinirea rolurilor statului de la Primul
Război Mondial la Planul Schuman.
Situația României
Cuprins

 Rolul statului în prima jumătate a secolului XX

 Planul Schuman

Rolul statului în prima jumătate a secolului XX

Rolul statului în societatea europeană înregistrează o creștere progresivă în secolele XIX-
XX.

Ideea statului ca protector al cetățeanului suferă o gravă atingere în urma Primului Război
Mondial.

Statul se implică activ în redresarea economiei în urma conflagrației mondiale.

Se naște o nouă concepţie legată de intervenţia statului pentru reconversia de la o economie

care susţinuse războiul la o economie care trebuia să se organizeze în toate domeniile pentru
o perioadă de pace.

Anii imediat următori Primului Război Mondial au făcut dovada că sistemului liberal
trebuiau să i se aducă amendamente.

Se remarcă în prima jumătate a secolului XX sporirea cheltuielilor bugetare:

 cresc cheltuielile guvernamentale

 crește personalului angajat în sectorul public
 ia amploare susținerea procesului de alocații sociale

Primul stat care garantează prin Constituție drepturi sociale cetățenilor săi
este Germania în 1918.

Între 1929-1933 are loc Marea criza economică.

Marea criză determină creșterea intervenționismului statului în economie și în

asigurarea protecției sociale a cetățenilor.

 
Personalitatea care a influențat gândirea economică în perioada interbelică și
încă o jumătate de secol după aceea a fost John Maynard Keynes (1883-1946).

Acesta pus bazele doctrinei economice a keynesianismului și a arătat o altă cale de

urmat ca alternativă la cea de tip liberal sau dirijat. Acesta susținea implicarea
statului în evenimentele economice prin diferite măsuri politico-fiscale și
monetare care să diminueze efectele generate de recesiune.

Potrivit lui, în perioadele de criză economia trebuie protejată printr-o politică

fiscală expansivă, menită să reducă șomajul; în vreme ce în perioadele de
prosperitate trebuie să se economisească (surplus saving) pentru a se reduce
deficitele acumulate.

În 1930 Franța și Suedia pun bazele unei legislații cu caracter social și introduc alocațiile

de stat pentru familii.

În Marea Britanie, sub influența tradiției liberale, intervenția statutului în economie a

fost limitată.

În România se remarcă intervenția statului în protecția socială a muncitorilor și în

organizarea serviciilor de asistență socială.

În 1920 se înființează Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale.

În 1929 se înființează Școala de Asistență Socială „Principesa Ileana”.

 URSS, Italia și Germania, în calitate de regimuri totalitariste, au militat pentru schimbarea

raporturilor dintre stat și societate, susținând idealuri fals egalitariste și colectiviste.
Economia proclamată de aceste state viza, prin teroare și violență, un control cât mai
eficient al statului asupra cetățenilor.

În îndeplinirea idealurilor colectivite, statele totalitare au

 adoptat politici de creștere a natalității

 limitat drepturile și libertățile femeilor
 intervenit în viața de familir și în educația copiilor.

În economie statele totalitare intervin prin transformarea proprietății private în

proprietatea socialistă, confiscând proprietățile particulare și mijloacele de producție,
trecând la industrializarea forțată (URSS).

Un alt aspect al intervenționismului exagerat al statului în cadrul regimurilor totalitare este

cel al controlului exercitat prin intermediul poliției și al terorii ce rezultă de aici.

După anul 1945

 are loc instaurarea comunismului în statele satelit ale Uniunii Sovietice, care devin
state totalitare prin impunerea la putere a regimurilor comuniste. Din categoria
 acestor state amintim: România, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, zona de ocupație
sovietică a Germaniei.
 În vestul Europei, în țările eliberate de sub ocupația nazistă, se remarcă modelul
„statului bunăstării” - o implicare în protecția și serviciile sociale și în corectarea
decalajelor produse de economia de piață.

Planul Schuman
În 9 mai 1950 Robert Schuman (ministrul francez al afacerilor externe) anunță un
plan de integrare economică: extracția cărbunelui și industria oțelului din Germania de
Vest și Franța se reunesc

În 1951 ia naștere Comunitatea franco-germană a cărbunelui și oțelului

(Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg)

La 25 martie 1957 cele șase state fondatoare ale Comunității franco-germană a

cărbunelui și oțelului pun bazele Comunității Economice Europene (CEE) –
Tratatul de la Roma

În 1992, prin tratatul de la Maastricht, CEE devine Uniunea Europeană.

S-au pus astfel bazele piețe comune, elaborarea unui tarif extern unic, desființarea
barierelor vamale, introducerea monedei unice euro (1995).

Obiectivele urmărite:

 asigurarea democrației
 asigurarea liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor
 eficiența economică și politică, solidaritatea
 asigurarea prezenței Europei între marile puteri ale lumii. 
 Practici politice totalitare. România și
Europa secolului al XX-lea între
democrație și totalitarism
Cuprins

 Regimuri politice totalitare în Europa

o Caracteristicile regimului politic totalitar
 Caracteristicile regimului politic democratic în România
 Începuturile comunismului
o Lupta pentru putere în interiorul grupării comuniste
o Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Perioada național-comunismului
o Disidența anticomunistă

Regimuri politice totalitare în Europa

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri:

 regimuri de extremă stângă (comuniste)

 regimuri de extremă dreaptă (fasciste).

Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat

abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea
industriei, băncilor şi terenurilor agricole în proprietatea statului.

Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist care promova

dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

Caracteristicile regimului politic totalitar

 controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;
 nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;
 existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 existenţa poliţiei politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o
imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.

* Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.) - Partidul bolșevic / Partidul

comunist rus (creat în 1903)

 regimul totalitar al lui Lenin (1917-1924)

 regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)
* Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943) - Partidul Naţional Fascist, de
extremă dreaptă (creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini).

* Regimul totalitar nazist din Germania - Partidul Național Socialist al

Muncitorilor Germani (NSDAP) (condus de Adolf Hitler are succes în alegerile din
1933 pentru Parlamentul German /Reichstag).

Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar, a
regrupat majoritatea populaţiei Europei occidentale în jurul regimurilor democratice.

Caracteristicile regimului politic democratic în

România
România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal.

În 1919 au loc primele alegeri conform votului universal.

Consecinţele noului tip de scrutin au fost dispariţia Partidului Conservator (partidul marilor
proprietari funciari), care se aflase până atunci la guvernare în alternanţă cu liberalii, şi
apariţia a numeroase partide mici.

Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei

liberale din 1866, cu o constituţie democratică, în 1923.

Noua constituţie prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără deosebire de

origine etnică, limbă şi religie.

Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea persoanei, libertatea

întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea
proprietăţii, libertatea învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era
menţionat principiul separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută de
Parlament şi rege, puterea executivă de rege şi guvern şi puterea judecătorească de instituţii
judecătoreşti.

Principalele partide politice în perioada interbelică au fost

 Partidul Naţional Liberal

 Partidul Naţional Ţărănesc.

Alături de ele au existat şi alte partide.

 Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, a fost la guvernare

în 1920-1921, 1926-1927, dar în spatele său s-au aflat totdeauna liberalii.
 Partidul Socialist a fost înfiinţat în 1893, fiind de mai multe ori reorganizat, de-a
lungul existenţei sale schimbându-şi şi numele (un alt nume pe care l-a avut a fost
Partidul Social Democrat).
  Minorităţile naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei propriile lor
partide.

Partide extremiste:

 Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921 dar a fost interzis prin lege în 1924
datorită faptului că programul său prevedea desfiinţarea României Mari. Acest partid
a acţionat în ilegalitate, avea sub 1000 de membrii, iar activitatea sa era controlată
direct de Stalin.
 În 1927 a fost creat partidul de extremă dreaptă Legiunea Arhanghelului
Mihail (numit şi Garda de Fier), condus de Corneliu Zelea Codreanu. El a fost
interzis în 1933 şi apoi a apărut cu numele de Partidul Totul Pentru Ţară.

România postbelică. Stalinism, naționalism-comunism și disidență

anticomunistă

Începuturile comunismului
Lovitura de stat de la 23 august 1944 = mareșalul Ion Antonescu este arestat, întoarcerea
armelor împotriva Germaniei și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite 

6 martie 1945= instaurarea guvernului procomunist condus de Petru Groza.

August-decembrie 1945 = „greva regală”: regele Mihai va protesta față de abuzurile comise
de guvernul Groza și va refuza să mai semneze actele emise de guvernul comunist.

19 noiembrie 1946 = Fraudarea alegerilor de către comuniști

Monarhia și partidele politice = obstacole în calea sovietizării României

Înlăturarea adversarilor politici

 interzicerea presei liberale și țărăniste

 denigrarea presei liberale și țărăniste prin campaniile din presa comunistă -
„Scânteia”, „România liberă”
 membrii opoziției au început să fie arestați.

30 decembrie 1947 = abdicarea regelui Mihai I: monarhia a fost abolită și imediat

proclamată - prin legea nr. 363 – Republica Populară Română.

Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965). Perioada

stalinismului

 februarie 1948 este creat partidul unic Partidul Muncitoresc Român (PMR)
 secretar general al partidului a fost Gheorghe Gheorghiu Dej
  Gheorghe Gheorghiu Dej va prelua cârma țării între 1948-1965 și va instaura regimul
comunist de factură stalinistă în România.
 În perioada sa România va fi condusă pe baza constituțiilor de inspirație stalinistă
din 1948 și 1952.
 PMR deținea întreaga putere politică și statul controla toate sectoarele societății.
 Drepturile și libertățile cetățenilor erau mult îngrădite
 din 1948 se trece la procesul naționalizării băncilor și al fabricilor, la aplicarea
cenzurii, supravegherea cultelor, interzicerea bisericii greco-catolice (1948),
distrugerea elitelor intelectuale și organizarea învățământului după modelul sovietic
 între 1949-1962 are loc colectivizarea în agricultură: confiscarea proprietăților
agricole private și crearea unor ferme sub administrația statului numite G.A.C.
(gospodării agricole colective – create după modelul colhozurilor sovietice) şi G.A.S.
(gospodării agricole de stat – create după modelul sovhozurilor sovietice) – mai
târziu denumite C.A.P.-uri (cooperative agricole de producţie) şi I.A.S.-uri
(întreprinderi agricole de stat).
 Procesul colectivizării s-a desfăşurat în două etape principale: 1949-1953 şi 1953-
1962,
 Procesul de naționalizare în industrie: naționalizarea mijloacelor de producție și
colectivizarea din agricultură au pus la dispoziția statului o serie de resurse ce puteau
fi exploatate în atingerea scopurilor comuniștilor.
 Din 1949 România devine membră a CAER și din 1955 a Tratatului de la Varșovia,
participând la intervenția din 1956 de la Budapesta.

Lupta pentru putere în interiorul grupării comuniste

În cadrul mișcării comuniste existau două grupuri

 cel „național” al lui Gh. Gheorghiu Dej

 cel „moscovit” al Anei Pauker.

Venit la putere Gheorghiu Dej a urmărit deținerea controlului absolut și lichidarea foștilor
lideri ai comuniștilor, care puteau deveni oricând un adversar politic.

În 1946 a fost anihilat Ștefan Foriș (fostul lider comunist din perioada 1940-1944), urmat de
Lucrețiu Pătrășcanu, arestat în 1948 și ucis în 1954. În 1952 reușește să înlăture gruparea
moscovită condusă de Ana Pauker, aceasta fiind exclusă din PMR și ținută în arest la
domiciliu. În 1957, sunt îndepărtați din conducerea partidului Miron Constantinescu și Iosif
Chișinevschi, doi dintre apropiații lui Dej.

Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Perioada

național-comunismului
 PMR revine la denumirea anterioară de PCR după moartea lui Gheorghiu-Dej
 1945-1990 = perioada „Războiului rece”
  Se reiau legăturile politice, economice, culturale cu statele occidentale, Ceaușescu
efectuând numeroase vizite în S.U.A., R.F.G., Marea Britanie etc. De asemenea,
președinți precum Charles de Gaulle al Franței, Richard Nixon și Gerard Ford
(S.U.A.) au vizitat România.
 Datorită îmbunătățirilor relațiilor cu Statele Unite, România a fost implicată ca
mediator în timpul războiului din Vietnam (1964-1975) în negocierile cu regimul
comunist din Vietnamul de Nord (până în 1968 când Vietnamul de Sud este cucerit
de cel de Nord).
 1965 este adoptată o nouă constituţie comunistă: România devine Republică
Socialistă.
 1968 Ceaușescu condamnă crimele și abuzurile săvârșite de Gheorghiu Dej pentru
lichidarea adversarilor săi politici și intervenția Tratatului de la Varșovia în
Cehoslovacia.
 România a încercat să se implice în rezolvarea conflictelor dintre statele arabe, a
devenit membra a G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife și Comerț) în 1971 și a
F.M.I. (Fondului Monetar Internațional) în 1972.
 În 1974 Nicolae Ceaușescu înființează funcția de președinte al României și devine
președintele Republicii Socialiste România.
 Din 1974 regimul național-comunist dobândește din nou valențe totalitariste.
 „cultului personalității” lui Ceaușescu și „socialismul dinastic”
 se inițiază construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășanul, Casa
Poporului – care au necesitat fonduri importante și care au dus la secătuirea
resurselor țării și la creșterea datoriilor externe.
 Din 1980 începe achitarea acestor datorii externe prin restrângerea drastică a
consumului populației – alimentele au fost „raționalizate”, pe „cartele” - ceea ce se
reflectă în scăderea nivelului de trai al populației.
 încălcarea drepturilor omului: guvernul ceaușist, de teama revoltelor, a încălcat
dreptul la intimitate interceptând convorbirile telefonice și corespondența
populației. Cei considerați suspecți erau supravegheați îndeaproape și arestați la
domiciliu.
 izbucnirea Revoluției din 16-17 decembrie 1989 la Timișoara, de unde s-a extins apoi
în toată țara și care în 21-22 decembrie va înlătura regimul comunist, va deschide
porțile democrației și va reintegra România în rândul țărilor europene.
 Conducerea țării a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale care a luat
naștere în 22 decembrie 1989 și de către guvernul înființat în 26 decembrie.
 Primele alegeri libere au avut loc pe 20 mai 1990.

Disidența anticomunistă
 în august 1948 comuniștii înființează Direcția Generală a Securității Poporului
(DGSP) – Securitatea – poliția politică comunistă.
 Scopul principal al acestei insituții era identificarea și eliminarea „dușmanilor
poporului”.
 Printre primii „dușmani ai poporului” care au fost  închiși și executați trebuie să
amintim membrii partidelor politice interbelice: Iuliu Maniu, Constantin I.C.
Brătianu
 închisori comuniste de anchetă: Rahova; închisori comuniste de tranzit: Jilava,
Văcărești; închisori comuniste folosite ca lăgare de muncă silnică la Canalul Dunăre-
Marea Neagră și cele din Balta Brăilei: închisoarea Poarta Albă, Periprava,
 Constanța, Midia, Cernavodă; închisori de reeducare: Suceava, Pitești, Gherla, Târgu
Ocna, Târgșor, Brașov, Ocnele Mari; închisori comuniste de exterminare a elitei
politice și intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Pitești etc.
 comuniștii au recurs la strămutarea forțată a unor comunități întregi – deportările.
În noaptea de Rusalii din 1951 (17/18 iunie) în numeroase de localităţi din Banat şi
din sud-vestul Olteniei au păstruns trupe de Securitate, militari, grăniceri, miliţie şi
pompieri, care au bătut la porţile localnicilor și i-au forțat să-şi strângă lucrurile şi
să-şi părăsească locuinţele, deportându-i în zonele pustii din Bărăgan.
 alt mod de manifestare a nemulțumirilor față de regimul comunist a fost mișcarea de
rezistență armată din munți - „partizanii”, "Haiducii Muscelului"
 lupta intelectualilor, de peste hotare (Paul Goma, preotul Gheorghe Calciu
Dumitreasa) sau din țară (Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ș.a. )
 noiembrie 1987: mișcarea de protest a muncitorilor de la Uzina de autocamioane
„Steagul Roșu” din Brașov.
 foști demnitari comuniști protestează și ei: „Scrisoarea celor șase” concepută de
Gheorghe Apostol și semnată de Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu
Brucan, Constantin Pârvulescu și Grigore Răceanu. Scrisoarea a fost citită pe postul
de radio „Europa Liberă” în martie 1989, post de radio înființat de Congresul
Națiunilor Unite care emitea în Europa de Est, care a fost bruiat și interzis de
comuniști deoarece prin intermediul său disidenții își manifestau opoziția față de
regimul comunist – fenomenul a mai fost numit și „opoziția pe unde scurte”.
Semnatarii scrisorii au fost arestați, anchetați și puși apoi în arest la domiciliu.
 România postbelică. Stalinism și național-
comunism
Cuprins

 Începuturile comunismului
 Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965). Perioada
stalinismului
 Lupta pentru putere în interiorul grupării comuniste
 Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Perioada național-comunismului
 Disidența anticomunistă

Începuturile comunismului
Lovitura de stat de la 23 august 1944 = mareșalul Ion Antonescu este arestat, întoarcerea
armelor împotriva Germaniei și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite.

6 martie 1945 = instaurarea guvernului procomunist condus de Petru Groza

August-decembrie 1945 = „greva regală”: regele Mihai va protesta față de abuzurile comise
de guvernul Groza și va refuza să mai semneze actele emise de guvernul comunist.

19 noiembrie 1946 = Fraudarea alegerilor de către comuniști.

Monarhia și partidele politice = obstacole în calea sovietizării României.

Înlăturarea adversarilor politici

 interzicerea presei liberale și țărăniste

 denigrarea presei liberale și țărăniste prin campaniile din presa comunistă -
„Scânteia”, „România liberă”
 membrii opoziției au început să fie arestați.

30 decembrie 1947 = abdicarea regelui Mihai I: monarhia a fost abolită și imediat

proclamată - prin legea nr. 363 – Republica Populară Română.

Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe

Gheorghiu Dej (1945-1965). Perioada
stalinismului
Februarie 1948 este creat partidul unic Partidul Muncitoresc Român (PMR).

Secretar general al partidului a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Gheorghe Gheorghiu-Dej va prelua cârma țării între 1948-1965 și va instaura regimul
comunist de factură stalinistă în România.

În perioada sa România va fi condusă pe baza constituțiilor de inspirație stalinistă din 1948

și 1952.

PMR deținea întreaga putere politică și statul controla toate sectoarele societății.

Drepturile și libertățile cetățenilor erau mult îngrădite

Din 1948 se trece la procesul naționalizării băncilor și al fabricilor, la aplicarea cenzurii,

supravegherea cultelor, interzicerea bisericii greco-catolice (1948), distrugerea elitelor
intelectuale și organizarea învățământului după modelul sovietic

Între 1949-1962 are loc colectivizarea în agricultură: confiscarea proprietăților agricole

private și crearea unor ferme sub administrația statului numite G.A.C. (gospodării agricole
colective – create după modelul colhozurilor sovietice) şi G.A.S. (gospodării agricole de stat
– create după modelul sovhozurilor sovietice) – mai târziu denumite C.A.P.-uri (cooperative
agricole de producţie) şi I.A.S.-uri (întreprinderi agricole de stat).

Procesul colectivizării s-a desfăşurat în două etape principale: 1949-1953 şi 1953-1962.

Procesul de naționalizare în industrie: naționalizarea mijloacelor de producție și

colectivizarea din agricultură au pus la dispoziția statului o serie de resurse ce puteau fi
exploatate în atingerea scopurilor comuniștilor.

Din 1949 România devine membră a CAER și din 1955 a Tratatului de la Varșovia,
participând la intervenția din 1956 de la Budapesta.

Lupta pentru putere în interiorul grupării

comuniste
În cadrul mișcării comuniste existau două grupuri

 cel „național” al lui Gh. Gheorghiu Dej

 cel „moscovit” al Anei Pauker.

Venit la putere, Gheorghiu-Dej a urmărit deținerea controlului absolut și lichidarea foștilor

lideri ai comuniștilor, care puteau deveni oricând un adversar politic.

În 1946 a fost epurat Ștefan Foriș (fostul lider al partidului comunist aflat în ilegalitate, din
perioada 1940-1944), urmat de Lucrețiu Pătrășcanu, de profesie avocat, arestat în 1948 și
executat în 1954. În 1952 reușește să înlăture gruparea moscovită condusă de Ana Pauker,
aceasta fiind exclusă din PMR și ținută în arest la domiciliu. În 1957, sunt îndepărtați din
conducerea partidului Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, doi dintre apropiații lui
Dej.
Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989).
Perioada național-comunismului
PMR revine la denumirea anterioară, anume cea de PCR după moartea lui Gheorghiu-Dej.

1945-1990 = perioada „Războiului rece”

Se reiau legăturile politice, economice și culturale cu statele occidentale, Ceaușescu

efectuând numeroase vizite în S.U.A., R.F.G., Marea Britanie etc. De asemenea, președinți
precum Charles de Gaulle al Franței, Richard Nixon și Gerard Ford (S.U.A.) au vizitat
România.

Datorită îmbunătățirilor relațiilor cu Statele Unite, România a fost implicată ca mediator în

timpul războiului din Vietnam (1964-1975) în negocierile cu regimul comunist din
Vietnamul de Nord (până în 1968 când Vietnamul de Sud este cucerit de cel de Nord).

1965 este adoptată o nouă constituţie comunistă: România devine Republică Socialistă.

1968 Ceaușescu condamnă crimele și abuzurile săvârșite de Gheorghiu Dej pentru

lichidarea adversarilor săi politici și intervenția Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia.
Fiindcă fostul lider nu mai era în viață, întreaga vină avea să fie pusă pe umerii
aghiotantului său, Alexandru Drăghici.

România a încercat să se implice în rezolvarea conflictelor dintre statele arabe, a devenit

membra a G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife și Comerț) în 1971 și a F.M.I. (Fondului
Monetar Internațional) în 1972.

În 1974 Nicolae Ceaușescu înființează funcția de președinte al României și devine astfel

președintele Republicii Socialiste România.

Din 1974 regimul național-comunist dobândește din nou valențe totalitariste.

„Cultului personalității” lui Ceaușescu și „socialismul dinastic”.

Se inițiază construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășanul, Casa Poporului

– care au necesitat fonduri importante și care au dus la secătuirea resurselor țării și la
creșterea datoriilor externe.

Din 1980 începe achitarea acestor datorii externe prin restrângerea drastică a consumului
populației – alimentele au fost „raționalizate”, pe „cartele” - ceea ce se reflectă în scăderea
nivelului de trai al populației.

Încălcarea drepturilor omului: guvernul ceaușist, de teama revoltelor, a încălcat dreptul la

intimitate interceptând convorbirile telefonice și corespondența populației. Cei considerați
suspecți erau supravegheați îndeaproape și arestați la domiciliu.
Izbucnirea Revoluției din 16-17 decembrie 1989 la Timișoara, de unde s-a extins apoi în
toată țara și care în 21-22 decembrie va înlătura regimul comunist, va deschide porțile
democrației și va reintegra România în rândul țărilor europene.

Conducerea țării a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale care a luat naștere
în 22 decembrie 1989 și de către guvernul înființat în 26 decembrie.

Primele alegeri libere au avut loc pe 20 mai 1990.

Disidența anticomunistă
În august 1948 comuniștii înființează Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) –
Securitatea – poliția politică comunistă.

Scopul principal al acestei instituții era identificarea și eliminarea „dușmanilor poporului”.

Printre primii „dușmani ai poporului” care au fost închiși și executați trebuie să amintim

membrii partidelor politice interbelice: Iuliu Maniu (al cărui cadavru nu a fost găsit
niciodată), Constantin I.C. Brătianu

Închisori comuniste de anchetă: Rahova; închisori comuniste de tranzit: Jilava, Văcărești;

închisori comuniste folosite ca lagăre de muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră și
cele din Balta Brăilei: închisoarea Poarta Albă, Periprava, Constanța, Midia, Cernavodă;
închisori de reeducare: Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Brașov, Ocnele Mari;
închisori comuniste de exterminare a elitei politice și intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat,
Galați, Aiud, Craiova, Pitești etc.

Comuniștii au recurs la strămutarea forțată a unor comunități întregi – deportările. În

noaptea de Rusalii din 1951 (17/18 iunie) în numeroase de localităţi din Banat şi din sud-
vestul Olteniei au pătruns trupe de Securitate, militari, grăniceri, miliţie şi pompieri, care au
bătut la porţile localnicilor și i-au forțat să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească locuinţele,
deportându-i în zonele pustii din Bărăgan.

Alt mod de manifestare a nemulțumirilor față de regimul comunist a fost mișcarea de

rezistență armată din munți - „partizanii”, "Haiducii Muscelului"

Lupta intelectualilor, de peste hotare (Paul Goma, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa) sau
din țară (Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ș.a. )

Noiembrie 1987: mișcarea de protest a muncitorilor de la Uzina de autocamioane „Steagul

Roșu” din Brașov.

Foști demnitari comuniști protestează și ei: „Scrisoarea celor șase” concepută de Gheorghe
Apostol și semnată de Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Constantin
Pârvulescu și Grigore Răceanu. Scrisoarea a fost citită pe postul de radio „Europa Liberă” în
martie 1989, post de radio înființat de Congresul Națiunilor Unite care emitea în Europa de
Est, care a fost bruiat și interzis de comuniști deoarece prin intermediul său disidenții își
manifestau opoziția față de regimul comunist – fenomenul a mai fost numit și „opoziția pe
unde scurte”. Semnatarii scrisorii au fost arestați, anchetați și puși apoi în arest la domiciliu.

Perioada 1945-1989 va rămâne în istoria românilor o pagină neagră scrisă cu suferințele a

numeroși oameni. Oricare a fost forma de protest aleasă și oricare a fost categoria socială a
protestatarilor, ceea ce i-a unit a fost lupta împotriva comunismului și a represiunilor lui,
reușind până la urmă să răstoarne regimul cu prețul vieților pierdute în anii de închisori și
în Revoluția din decembrie 1989.
 România în perioada Războiului Rece
Cuprins

 Politica externă în primii ani ai regimului comunist

 Raporturile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin și retragerea
Armatei Roșii.
 Politica externă în ultimii ani ai regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
 Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu.
 Relațiile diplomatice ale României în ultimul deceniu al regimului Nicolae Ceaușescu.

Politica externă în primii ani ai regimului

comunist
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, relaţiile internaţionale au fost
dominate de conflictul ideologic dintre cele două mari blocuri politice constituite:

 S.U.A. şi statele democratice

 U.R.S.S. şi statele comuniste.

Acest conflict ideologic a rămas în istorie sub numele de „Războiul rece”: relaţiile
dintre cele două tabere erau foarte încordate, fără a se ajunge însă la o
confruntare militară directă.

Debutul „Războiului rece” a fost considerat discursul ținut de Winston

Churchill la 5 martie 1946, în fața studenților Universității din Fulton
(Missouri, SUA): „cortina de fier” 

Perioada de desfăşurare a „războiului rece”: începe după terminarea celui de-

al Doilea Război Mondial şi se încheie odată cu desfiinţarea U.R.S.S. (1946-
1991). 

Întâlnirea de la Ialta/Yalta (februarie 1945) a celor mai importanţi trei lideri ai lumii:
preşedintele SUA (Franklin D. Roosevelt), prim-ministrul al Regatului Unit al Marii
Britanii (Winston Churchill) şi conducătorul sovietic (Iosif Vissarionovici Stalin), care
doreau redesenarea hărții mondiale a avut urmări directe și pentru țara noastră,
creând condiții favorabile întăririi poziției Moscovei în Romania. Un prim pas în acest
sens a fost aducerea la putere a unui guvern procomunist condus de Petru
Groza.

Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegației oficiale a României la Conferința de pace

de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946) în calitate de
vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine în guvernul Petru
Groza.
Prin Tratatul de pace semnat la 10 februarie 1947 România primea înapoi
partea de nord-vest a Transilvaniei ce fusese cedată Ungariei în 1940.

Problema Basarabiei însă nu a fost ridicată la Conferința de pace de la Paris,

semn al interdicției Kremlinului, granița de est a României rămânând așadar cea impusă
prin Pactul Ribbentrop-Molotov din iunie 1940.

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, Europa era distrusă, țările
confruntându-se cu lipsa acută a rezervelor alimentare sau energetice. 

==> Statele Unite ale Americii au conceput un plan de reconstrucție și de ajutor

economic = Planul Marshall, destinat aliaților europeni din al doilea Război Mondial.

URSS
 respinge în iulie 1947 Planul Marshal: se temea de expansiunea politică și
comercială a Statelor Unite ale Americii în sfera ei de influență.
 impune urmarea aceleiași linii politice și țărilor sale satelit, neținând cont
de interesele economice sau politice reale ale acestor state.

La 9 iulie 1947, România se alinia atitudinii Moscovei și denunța în termeni fermi

Planul Marshall.

La 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu este înlocuit din funcția de ministru de externe cu
Ana Pauker, schimbare ce marca preluarea de către Partidul Comunist a controlului total
asupra diplomației românești.

În 1949 se constituie la inițiativa URSS Consiliului Economic de Ajutor

Reciproc (CAER) - ca răspuns direct la Planul Marshall

În cadrul CAER se efectuau diverse schimburi de produse, de la cele de alimente până chiar
la maşini şi utilaje.

România a fost nevoită inițial să își limiteze exportul de materii prime doar la
țările din cadrul CAER; importurile urmăreau și ele același traseu. 

Pe plan politico-militar, fiecare dintre cele două mari blocuri şi-a creat şi propria organizaţie
militară:

 la 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremonia de semnare de către ţările
democratice a Pactului NATO;
 în replică, ţările comuniste europene se vor reuni 14 mai 1955 în alianța
militară, cunoscută sub numele de Pactul de la Varşovia.
Raporturile româno-sovietice în perioada
dintre moartea lui Stalin și retragerea Armatei
Roșii.
La 5 martie 1953 moare lui Salin, eveniment care însă nu a adus modificări
semnificative imediate nici lumii sovietice și nici celei politice românești.

Succesorul lui Stalin, Nikita Hrusciov, a denunțat politica dictatorială a

predecesorului său. 

Pe fondul atitudinii lui Nikita Hrusciov asistăm la o serie de frământări și schimbări în

Europa:

 revoluția anticomunistă izbucnită în Ungaria (1956),

 venirea la conducerea Poloniei a reformistului Władysław Gomułka,
 schimbările din Cehoslovacia,
 reluarea raporturilor cu Iugoslavia.

Toate acestea au determinat Kremlinul să își reconsidere raporturile politice

din cadrul Tratatului de la Varșovia.

Evenimentele desfășurate în toamna anului 1956 la Budapesta au demonstrat

faptul că Moscova nu accepta desprinderea din sfera sa de influență nici a
Ungariei, nici a oricărui alt stat satelit.

Înfrângerea revoluției anticomuniste maghiare a fost făcută prin intervenția

Armatei Roșii, ale cărei trupe staționau în așteptare pe teritoriul românesc.

Politica duplicitară a lui Gheorghiu-Dej, care inițial a acordat azil politic unor

membri ai guvernului de la Budapesta pentru ca apoi să ordone extrădarea lor cu scopul
condamnării și executării, i-a permis lui Gheorghiu-Dej o oarecare consolidare a prestigiului
în cadrul blocului comunist.

Gheorghe Gheorghiu Dej a încercat anihilarea oricărei opoziții, prin impunerea unui regim
de teroare în România. Toţi opozanţii săi au fost aruncaţi, rând pe rând, în închisori sau
trimişi în lagăre de muncă.

Sporirea încrederii Moscovei în liderii Partidului Muncitoresc Român i-a

determinat să abordeze problema retragerii trupelor sovietice din țară.

Propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin ministrul de atunci al apărării - Emil
Bodnăraş - a fost inţial respinsă de Hruşciov.

Cum însă URSS se gândea la o refacere a imaginii sale afectată de intervenţia militară contra
Ungariei, situația era favorabilă României.
==> la 24 mai 1958, Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului
de la Varşovia aproba retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României.

Părăsirea teritoriului românesc de către Armata Roșie a determinat însă pe plan intern un
nou val de represiuni și arestări și înăsprirea controlului ideologic în încercarea de a
descuraja orice tentative de opoziție.

Pe plan extern această acțiune avea să faciliteze viitoarea distanţare a României de Moscova.

Politica externă în ultimii ani ai regimului lui

Gheorghe Gheorghiu-Dej.
1948-1956: politica externă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se caracterizează printr-o
obedienţă totală faţă de direcţiile impuse de Moscova

După 1962: asistăm la o distanțare treptată de URSS.

Izbucnirea conflictului sovieto-chinez în 1962 și dificultățile generate de declanșarea „crizei

rachetelor” din Cuba, i-au înlesnit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej distanțarea de Moscova.

Deși inițial de partea rușilor, pe măsură ce conflictul ruso-chinez se adâncea, Dej va milita
pentru împăcarea celor două tabere. Tactica sa nu a avut însă un răspuns clar din partea
Chinei, relaţiile rămânând mai departe destul de superficiale.

România s-a pronunțat de mai multe ori împotriva divizării economice

planificate în cadrul blocului comunist al CAER-ului prin Planul Valev potrivit
căruia sudul României trebuia să facă parte dintr-un complex agricol împreună cu nordul
Bulgariei şi sudul U.R.S.S.

În acest sens, la plenara CC al PMR din aprilie 1964 a fost elaborată celebra Declarație din
aprilie, numită și „declarația de independență a PMR față de Moscova”.

Declarația din aprilie releva faptul că industrializarea se putea face doar prin ruperea de
Kremlin.

Ieșirea de sub influența Moscovei s-a realizat în termenii acceptați de Kremlin și a fost o
tactică a URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide comuniste.

Programul de industrializare rapidă a României a fost susținut în cadrul CAER prin

delegatul permanent Alexandru Bârlădeanu, cu sprijinul total al lui Gheorghiu-Dej, pe
fondul unei relații tot mai tensionate cu URSS.

În același context, România a început o colaborare economică importantă cu Iugoslavia

(construcţia hidrocentralei Porţile de Fier).
Dej era interesat în implementarea unui sistem politic care, prin desovietizare, să se
îndrepte spre o liberalizare internă, astfel încât va opta pentru calea naţională către
desăvârşirea comunismului.

Devierea PMR de la linia Kremlinului a reprezentat astfel debutul național-

comunismului în România; acesta asimila o serie de valori și principii naționaliste, fără
însă a renega cu totul internaționalismul proletar.

Politica externă în primii ani ai regimului

Nicolae Ceaușescu.
După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de
secretar general al Partidului Muncitoresc Român.

În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a predecesorilor
săi.

Vizita întreprinsă de Nicolae Ceaușescu în septembrie 1965 la Moscova, a nemulțumit

oarecum conducerea sovietică, prin accentele programului său de guvernare. 

În primii ani de conducere Ceaușescu şi-a consolidat puterea în sânul partidului

şi a continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova.

În 1967 România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relații
diplomatice cu RFG.

În aprilie 1968, președintele Franței, Charles de Gaulle, a efectuat o vizită în

țara noastră, felicitându-l pe Nicolae Ceaușescu, conform uzanțelor diplomatice, pentru
politica lui de independență.

În 20/21 august 1968, a avut loc intervenția militară în Cehoslovacia a trupelor

Tratatului de la Varșovia. „Primăvara de la Praga”, curentul care manifesta pentru
liberalizarea regimului politic cehoslovac și pentru apropierea de Occident, a fost reprimată.

==> Ceaușescu a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de la

Varșovia în Cehoslovacia din 1968, și a condamnat-o explicit într-un discurs public.

În 1969 președintele SUA Richard Nixon a vizitat România = prima vizită a

unui președinte american într-o țară comunistă.

Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de mediatorîntre
România și China.

În 1970 Nicolae Ceaușescu efectuează o vizită oficială în SUA.

În 1975, un alt președinte al Statelor Unite, Gerald Ford, vizitează România,
chiar dacă această vizită nu a mai avut același impact ca precedenta vizită a președintelui
american.

Vizite în Occident au mai fost întreprinse de Nicolae Ceaușescu la Paris, unde, în

cadrul întrevederilor avute cu omologul său francez - Georges Pompidou - a fost evidențiat
rolul jucat de România în evoluția securității europene. Cu toate că era vorba de un limbaj
mai mult diplomatic, exemplul nu este deloc lipsit de valoare.

În 1971 România este acceptată în GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț).

În 1972 România este acceptată în FMI (Fondul Monetar Internațional),

încheind ulterior acordul cu Banca Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare
(BIRD) – toate acestea fiind pe de o parte meritul politicii promovate de Nicolae Ceaușescu,
pe de altă parte al interesului promovat de blocul democratic în lărgirea breșei din cadrul
blocului comunist.

În perioada 3 iulie 1973-1 august 1975 și-a desfășurat lucrările Conferința

pentru securitate și cooperare în Europa, deschisă la Helsinki, continuată apoi la
Geneva și încheiată tot la Helsinki. La lucrările conferinței au participat reprezentanții a 35
de țări, între care și România. Obiectivul comun al lucrărilor era îmbunătăţirea relațiilor
internaționale și pacea în Europa, respectând însă sistemele politice, economice, sociale și
culturale ale fiecărui stat în parte.

 Moscova era oarecum liniștită prin garanția că înglobarea țărilor din estul Europei
nu îi va mai fi contestată de Occident.
 Occidentul avea promisiunea din partea URSS a respectării drepturilor omului în
țările aparținătoare blocului comunist.
 Aflate la mijloc, statele satelit s-au găsit mai mult în mijlocul unui discurs
propagandistic, fără însă a nega meritul acestei conferințe de a fi fost un prim pas
spre ieșirea din „războiul rece”.

Relațiile diplomatice ale României în ultimul

deceniu al regimului Nicolae Ceaușescu.
Aderarea în 1972 a României la FMI a facilitat țării noastre accesarea unor împrumuturi
consistente, pe care Ceaușescu le-a folosit în ce-a de-a doua industrializare a țării.

În 1974 Ceaușescu devine președinte al României. După acest moment urmărește

obținerea unei poziții cât mai vizibile pe scena politică internațională și evitarea cât mai
mult posibil a intervenției Moscovei în politica PCR.

Dacă la începutul lui 1980 România cunoștea un avans al economiei, dezvoltându-se

industria petrolieră, metalurgică și siderurgică, câțiva ani mai târziu returnarea
împrumuturilor a început să fie resimțită tot mai dramatic de populație.
La începutul anilor '80 a devenit astfel evident că regimurile comuniste au
eşuat din punct de vedere economic din cauza controlului excesiv al statului asupra
economiei.

Gorbaciov a încercat prin perestroika să corecteze sistemul politic şi economic

comunist:

 a introdus proprietatea privată limitată asupra pământului

 a permis apariţia unor mici întreprinderi private.
 a permis revenirea la libertatea de expresie (glasnost – transparenţă) prin
încurajarea dezbaterilor publice.

Gorbaciov a pus capăt şi Războiului rece, prin politica sa de colaborarea cu

preşedinţii americani. Prin politica sa internă şi externă, Gorbaciov a câştigat un prestigiu
internaţional imens. Pe plan intern însă, Gorbaciov a devenit prea reformator
pentru comuniştii conservatori şi prea conservator pentru cei care doreau un
regim total democratic.

El nu a dorit prăbuşirea regimului comunist, ci corectarea lui, dar regimul comunist nu

putea exista decât în măsura în care partidul controla strâns toată societatea.

Gorbaciov şi-a dat seama în final că politica sa duce la prăbuşirea comunismului şi a

acceptat resemnat acest lucru.

În 25-27 mai 1987 Gorbaciov a vizitat România, aceasta fiind ultima țară din blocul
comunist pe care liderul sovietic o vizita. Cu prilejul acestei vizite, Gorbaciov a criticat
politica lui Ceaușescu, care ținea țara în izolare; de asemenea, a criticat teroarea menținută
asupra cetățenilor și favoritismele acordate apropiaților clanului ceaușist.

Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a fost cel mai refractar la politica

reformatoare. Dacă după 1968 el era considerat de către occidentali un reformator, după
1980 imaginea sa era a unui dictator care îşi priva poporul de cele mai elementare aspecte
ale unui trai decent.

Ceaușescu reușise să achite în 1989 datoriile externe ale țării, fapt anunțat în martie 1989,
însă prețul plătit de populație a fost imens; economia țării era ruinată, cetățenii se aflau la
limita sărăciei și a răbdării datorită raționalizării hranei, apei, curentului, benzinei etc.

În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice,

prin revenirea la pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere în țările
fostului bloc sovietic: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată,
Bulgaria.
Construcția democrației postdecembriste
Anul 1989 a reprezentat un an important pentru Europa Centrală și de Est. A
fost anul prăbușirii regimurilor comuniste.

Prăbușirea regimurilor comuniste a fost favorizată și de politica reformatoare a lui

Mihail Gorbaciov după anul 1985.

Ungaria, Polonia, Bulgaria sau Cehoslovacia au reușit să înlăture regimul comunist, realități
care au influențat evenimentele din România.

Factori care au dus la declanșarea Revoluției din decembrie 1989:

 exemplul țărilor comuniste vecine

 înrăutățirea situației economico-sociale a populației și a țării în ultimii ani de
guvernare a lui Nicolae Ceaușescu
 lipsa tot mai acută a lucrurilor de strictă necesitate
 încălcările grave ale drepturilor și libertăților cetățenești
 luxul familiei Ceaușescu

Revoluția a izbucnit la Timișoara, în 16-17 decembrie 1989, extinzându-se apoi în

tot cuprinsul țării. Astfel, la 22 decembrie 1989 asistăm la fuga și arestarea soților
Ceaușescu, care vor fi judecați și executați la Târgoviște, pe 25 decembrie.

Pe 22 decembrie 1989 se constituie Frontul Salvării Naționale (FSN) - condus de

Ion Iliescu, iar pe 26 decembrie FSN formează un guvern provizoriu în care Petre
Roman este numit prim-ministru.

20 mai 1990 - primele alegeri libere câștigate de FSN și Ion Iliescu.

Printre primele măsuri luate după căderea comunismului:

 revenirea la pluripartidism
 organizarea alegerilor libere
 alcătuirea unui nou act fundamental care să reflecte transformările prin care trecuse
societatea românească.

Legalizarea pluripartidismului este realizată prin decretul-lege din 31 decembrie 1989:

 reapar vechile grupări politice din perioada interbelică (PNL, PSD, PNȚ – devenit
PNȚ-CD)
 se formează partide noi (FSN, PD, PRM, PUNR ș.a.).

Trecerea la democrație nu s-a realizat însă brusc, fiind un proces de tranziție,

marcat de numeroase frământări.
Menținerea influențelor structurilor din perioada comunistă a dus la numeroase
manifestații în aprilie 1990 în Piața Universității. În 13-15 iunie 1990 a avut loc „mineriada”
care a pus punct într-o manieră brutală și cu numeroase victime manifestațiilor din Piața
Universității.

În societatea civilă apar o serie de organizații nonguvernamentale care militează pentru

respectarea drepturilor omului și modernizarea societății, precum: Liga pentru Apărarea
Drepturilor Omului, Societatea Timișoara, Grupul pentru Dialog Social ș.a.

==> Vor apărea disensiuni între toate aceste organizații și diverse instituții ale statului, care
vor face trecerea spre democrație mai lentă, comparativ cu celelalte foste țări comuniste.

„Proclamația de la Timișoara” (12 martie 1990) a fost unul din evenimentele

postdecembriste care a determinat reacții nedemocratice din partea persoanelor vizate.
„Proclamația” a fost un document programator redactat în urma manifestației populare din
Piața Operei din Timișoara din data de 11 martie, scopul său declarat fiind cel al
condamnării comunismului; în acest sens, celebrul punct 8 al acestei
„Proclamații” propunea eliminarea temporară din viața politică a foștilor activiști și ofițeri
de securitate.

Pe 8 decembrie 1991 noua Constituție este supusă referendumului; votată de

majoritatea cetățenilor prezenți la vot, va intra în vigoare.

Noua constituție va fi actul fundamental pe baza căruia se va elabora legislația necesară

funcționării instituțiilor statului și vor fi prevăzute drepturile și libertățile cetățenești.

Constituția va fi revizuită în 2003, prin prelungirea mandatului președintelui la 5 ani,

de la 4 ani cât era înainte.

La 11 octombrie 1992 sunt organizate noi alegeri, câștigate tot de Ion Iliescu,
aflat în fruntea Partidului Democrației Sociale din România (PDSR).

În anul 1996 asistăm la o alternanță în guvernare, pe 17 noiembrie alegerile fiind

câștigate de Emil Constantinescu și Convenția Democratică din România
(CDR). Venirea la guvernare a CDR va constitui începutul unor modificări legislative, care
însă nu vor putea fi finalizate datorită succedării a trei premieri: Victor Ciorbea, Radu Vasile
și Mugur Isărescu.

În noiembrie 2000 revine la președenție Ion Iliescu în fruntea Partidului

Social Democrat (PSD), acest an însemnând totodată și ieșirea de pe scena politică a
PNȚCD.

În 2004 o nouă alternanță aduce la guvernare Alianța Dreptate și Adevăr (D.A.) -

alianță politică între PNL și PD - iar ca președinte pe Traian Băsescu, în timp ce
premier este Călin Popescu Tăriceanu.

Mandatul dintre 2009-2014 (cu prelungirea mandatului la 5 ani) îi va reveni tot

lui Traian Băsescu.
Alegerile din 2014 vor fi câștigate de Alianța Creștin Liberală (ACL) formată
din PDL și PNL, președinte fiind ales Klaus Iohannis.

În politica externă:

 admiterea în martie 2004 în NATO

 acceptarea în ianuarie 2007 în Uniunea Europeană

Statul român este astfel integrat valorilor politice și sociale europene.

Cu toate acestea, evoluția democratică nu este un proces încheiat, ci încă este în curs

de desfășurare, societatea românească confruntându-se în continuare cu noi provocări în
alinierea continuă la standardele europene.
Diplomația românească după anul 1989
Anul 1989 a reprezentat un an de cumpănă în istoria statelor comuniste = anul
în care s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est.

Prăbușirea regimurilor comuniste a atras după sine modificarea echilibrului

de forțe pe plan internațional.

Perioada post 1989 a adus

 reunificarea Germaniei (1990),

 dizolvarea Tratatului de la Varșovia (iunie 1991)
 dezmembrarea URSS (26 decembrie 1991)
 încetarea Războiului Rece

Statele Unite ale Americii au devenit astfel singura mare putere mondială.

Căderea regimului comunist a orientat România spre aderarea la structurile

euroatlantice.

În iulie 1990 prim-ministrul Petre Roman adresează o scrisoare secretarului

general al NATO - Manfred Wörner.

Prin intermediul acesteia diplomația românească propunea acreditarea unui ambasador

român pe lângă NATO.

În anul 1993 preşedintele Ion Iliescu va transmite oficial Secretarulului

general al NATO dorinţa României de a adera la organizație.

În anul 1997 România a fost devansată în obținerea acestui deziderat de țările membre ale
grupului de la Vișegrad: Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria.

În 29 martie 2004 România aderă la NATO.

Un alt obiectiv urmărit de diplomația românească a fost integrarea în Uniunea

Europeană.

La 7 februarie 1992 este semnat Tratatul de la Maastricht sau Tratatul Uniunii

Europene, hotărându-se transformarea comunităților europene în Uniune
Europeană, prevăzându-se norme comune în ceea ce privește piaţa internă, uniunea
economică şi monetară, politica de securitate ș.a.m.d.

La 1 februarie 1993 demareară procesul de aderare a României la Uniunea Europeană

prin semnarea Acordului de asociere între România și statele membre ale Comunității
Europene.

În 1995 România depune oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană.

Din 7 octombrie 1993 România devine membră în Consiliul Europei.

Din februarie 2000 încep negocierile cu România în ce privește aderarea țării noastre,
recomandându-se diplomației românești continuarea reformelor și a angajamentelor
asumate prin negocierile bilaterale privind politica internă, justiția, domeniul concurenței
etc.

La data de 25 aprilie 2005 România și Bulgaria semnează la Luxemburg

tratatul de aderare la Uniunea Europeană.

Tratatul odată semnat, a fost supus ratificării către toate statele membre ale organizației,
iar la 1 ianuarie 2007 România devine din observator activ membru cu drepturi
depline al Uniunii Europene.

Din acel moment România a dobândit dreptul de a desemna 35 de deputați în cadrul

Parlamentulu European, iar limba română a intrat în rândul limbilor oficiale din cadrul
Uniunii Europene.
 Constituțiile României
Constituţia este legea fundamentală a unui stat.

În constituție sunt prevăzute

 principiile de bază ale conducerii statului,

 atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi
 drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor.

Cuprins

 Regulamentele organice
 Constituţia liberală din 1866
 Constituția democratică din 1923
 Constituția din 1938
 Constituția comunistă din 1948
 Constituţia comunistă din 1952
 Constituţia comunistă din 1965
 Constituţia democratică din 1991

Regulamentele organice
Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în Ţara Românească
în 1831 şi în Moldova în 1832).

Regulamentele Organice au fost înlocuite:

 în 1858 de Convenţia de la Paris

 în 1864, de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (constituţia
autoritară a domnitorului Al. I. Cuza.)

Prima constituţie modernă a României a fost constituţia liberală din 1866.

Prima constituţie democratică a României a fost adoptată în 1923.

Constituția autoritară a lui Carol al II-lea a fost adoptată în 1938.

Prima constituție comunistă a României a fost adoptată în 1948.

Celelalte constituții comuniste au fost adoptate în 1952 și 1965.

Revenirea la democrație e consfinţită prin constituţia democratică din 1991.

Constituţia liberală din 1866
Contextul elaborării: aducerea ca domn a prințului străin Carol I Hohenzollern-
Sigmaringen.

 Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost:

 dorinţa oamenilor politici români de a organiza un stat cu adevărat modern

 dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă României pe plan internaţional.

Modelul: constituția belgiană.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866 :

 separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească)

 guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului
reprezintă întreaga naţiune)
 suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune
 responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor)
 monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din
casa de Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prevăzute în constituție erau:

 libertatea persoanei, libertatea întrunirilor, libertatea asocierilor, libertate

conştiinţei;
 inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea
corespondenţei;
 libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:

 România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului: separaţia

puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.
 România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care are, prin
constituţie, rolul de a păstra echilibrul între forţele politice şi instituţiile statului.

Constituția democratică din 1923

Contextul și cauzele elaborării: Ca urmare a Marii Uniri de la 1918 a luat
naștere România Mare și astfel se impunea o nouă lege fundamentală.

Caracteristici: realizată pe principiul suveranității naționale => puterea aparține

poporului.
 Principiile de bază ale constituţiei din 1923:

 principiul separării puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească)

 România este declarată prin textul constituțional „Stat național unitar și indivizibil”
(art.1)

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prevăzute în constituție erau:

 egalitatea în fața legii

 desființarea privilegiilor de clasă
 libertatea muncii, a conștiinței, învățământului, presei
 introducerea votului universal egal, direct, secret şi obligatoriu pt bărbaţii de peste 21
ani; erau exceptaţi: femeile, magistraţii şi militarii. Prin această măsură rolul
parlamentului a crescut.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:

 România a păstrat intact spiritul liberal al constituţiei din 1866, printr-o

formă superioară din punct de vedere legislativ şi într-un limbaj
modernizat şi specializat, adaptat la situaţia politică generată de crearea
României Mari.

Constituția din 1938

Contextul și cauzele elaborării: regele Carol II (1930-1940) a instaurat la 20 februarie
1938 un regim de guvernare personală autoritară, în contextul în care în unele state s-au
impus regimuri autoritare (Polonia, Portugalia, Austria) sau dictatoriale (Italia, Germania).

Caracteristici: Noua constituţie era un abuz, deoarece ea nu emana de la

naţiune, ci de la puterea executivă, iar ea nu respecta procedurile de revizuire
prevăzute de constituţia anterioară.

Principiile de bază ale constituţiei din 1938:

 Separarea puterilor în stat a fost abandonată

 puterea a fost concentrată în mâna regelui, care era declarat capul statului. El
avea puterea legislativă şi puterea executivă. Iniţiativa legilor o avea tot regele, rolul
Parlamentului, fiind mult redus, monarhul putând convoca, închide, amâna sau
dizolva legislativul în orice moment. Parlamentul a avut un rol decorativ

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti:

 sunt păstrate formal cele din Constituția din 1923

 dreptul de vot era limitat la persoanele de peste 30 ani şi doar pentru cei
care ştiau carte
 femeile primesc drept de vot.
Consecinţele elaborării constituţiei din 1938: În urma aplicării acestei
constituţii România devenea o monarhie autoritară în care regele domnea, dar
şi guverna.

Constituția comunistă din 1948

Contextul și cauzele elaborării: În 1946 comuniştii au falsificat alegerile
parlamentare. În 1947 guvernul a eliminat toate partidele de pe scena politică a
ţării şi l-a obligat pe rege să abdice. În 1948 România a ajuns o republică la
conducerea căreia se afla un partid unic. Liderul Partidului Muncitoresc
Român și conducătorul statului este Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Modelul: constituția sovietică din 1936.

Principiile de bază ale constituţiei din 1948:

Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice,

ca de exemplu:

 egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă,
religie sau grad de cultură);
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei,
a presei, a întrunirilor etc.);
 responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei pentru faptele lor);
 suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană
de la popor.

Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:

 nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat (legislativul are puteri executive,

executivul se implică în justiţie);
 deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza
dezvoltării economice a României se află proprietatea de stat (cuprinsă în
formula bunurile comune ale poporului);
 constituţia prevede că economia naţională este planificată de către guvern (nu este o
economie liberă).
 Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi Guvern.
 Instituţiile judecătoreşti sunt supuse presiunii politice.
 Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau asemănătoare cu cele prevăzute într-o
constituţie democratică: egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei, libertatea
religioasă, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea de
asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. O noutate este
prevederea conform căreia femeia are drepturi egale cu bărbatul. Totuşi, pentru
unele drepturi sunt introduse limitări: orice asociaţie cu caracter antidemocratic este
interzisă, iar dreptul de proprietate nu este garantat. Mai mult, se specifică faptul că
atunci când interesul general o cere proprietatea privată poate deveni proprietatea
statului.
Consecinţele adoptării constituţiei din 1948:

 Puterea politică are drepturi nelimitate,

 Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de naţionalizare.
 Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar
deoarece drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu au fost deloc respectate.

Constituţia comunistă din 1952

Contextul și cauzele elaborării: În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în
treburile interne ale statului român, a fost adoptată o nouă constituţie care nu
aducea modificări fundamentale în organizarea politică, dar încălca foarte
grav independenţa statului român.

Caracteristici: Această constituție reprezintă momentul maxim de sovietizare a

României.

Principiul de bază al constituţiei din 1952: dictatura proletariatului.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1952: Toate instituțiile sunt

subordonate PMR.

Constituţia comunistă din 1965

Contextul și cauzele elaborării: În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi
noul şef al Partidului Comunist a fost ales Nicolae Ceauşescu. El a afirmat
deschis independenţa ţării faţă de U.R.S.S.

Caracteristici: marchează transformarea regimului de la popular la socialist.

Cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile

fundamentale anterioare:

 Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică

conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român, ceea ce arată fără
nicio îndoială caracterul totalitar al regimului;
 Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie bazată pe
proprietatea de stat şi cooperatistă asupra mijloacelor de producţie. Acest lucru
este reafirmat prin prevederea conform căreia bogăţiile de orice natură aparţin
statului. Este menţionată şi proprietatea personală, dar ea este limitată la casa de
locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care se află, animalele de
producţie şi inventarul agricol mărunt.
 Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul
că libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot
fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc.
 În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante faţă de
constituţiile anterioare. Marea Adunare Naţională este condusă de un organism
 numit Consiliul de Stat, care înlocuieşte Prezidiul Marii Adunări
Naţionale. Preşedintele este ales de Marea Adunare Naţională şi are şi funcţia de
comandant suprem al forţelor armate. Cele mai importante atribuţii ale sale sunt:
numeşte şi revocă miniştri şi alţi funcţionari publici, acordă gradele militare, conferă
decoraţiile şi titlurile de onoare, acordă graţierea, acordă cetăţenia română, încheie
tratate internaţionale, emite decrete prezidenţiale şi decizii etc.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:

 Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar comunist,
deoarece se afirmă rolul politic conducător al partidului comunist şi se specifică
faptul că economia este bazată pe proprietatea de stat.
 Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
 Articolul 1 al constituţiei din 1965 menţionează că numele statului este
Republica Socialistă România şi că este un stat suveran, independent şi
unitar, cu un teritoriu inalienabil (adică nu se poate înstrăina)
şi indivizibil.

Constituţia democratică din 1991

Contextul și cauzele elaborării: În decembrie 1989 are loc Revoluția
anticomunistă și prăbușirea regumului comunist. În contextul revenirii
României la pluripartidism, constituţia comunistă trebuia înlocuită pentru a
menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor
cetăţeneşti şi pentru a permite dezvoltarea regimului politic democratic.

Caracteristici: marchează trecerea de la regimul comunist la cel democratic

Principii de bază ale constituţiei din 1991:

 separaţia puterilor în stat,
 suveranitate naţională,
 egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii,
 pluripartidismul.
 Forma de guvernare a statului este republica, iar România este
considerată stat de drept, democratic şi social.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti:

 libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei,
 inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, dreptul de vot.
 dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate şi a pedepsei cu
moartea, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia familiei, a copiilor
şi a tinerilor.
 Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată instituţia Avocatul
Poporului, la care poate să facă apel orice cetăţean care se consideră nedreptăţit.
  Spre deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din 1991
specifică şi protecţia din partea statului român de care se bucură
cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care
nu au niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor
tratatelor privind drepturile omului, semnate de România.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

 Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de
drept (adică un stat ale cărui legi se bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, un stat în care funcţionarea instituţiilor se face pe baza legilor, justiţia
este independentă, iar cetăţenii sunt protejaţi de excesul de autoritate al
instituţiilor).
 Trecerea de la statul autoritar comunist la statul de drept a întâmpinat anumite
dificultăţi. Intrarea României în Uniunea Europeană în 2007 a fost o recunoaştere la
nivel european a faptului că în ţara noastră statul de drept funcţionează.
 Protectorat religios și identitate culturală în
Europa și spațiul românesc. Statul, biserica
și diaspora
Este important să cunoaștem evoluția în timp a raportului dintre autoritatea laică și
autoritatea religioasă, întrucât acest proces a stat la baza evoluției formelor politice
europene.

Cuprins

 Protectorat și identitate creștină la începuturile modernității

 Creștinismul – un prim liant al Europei
 Autoritatea ecleziastică subminată de autoritatea laică
 Protectorat religios și identitate culturală în secolele XVIII-XX

Separarea dintre autoritatea laică și cea bisericească s-a produs spre sfârșitul secolului al
XVIII-lea. Acest proces a fost influențat de Iluminism și de mișcările politice revoluționare
ce au cuprins Franța și mai apoi celelalte state.

Protectorat și identitate creștină la începuturile

modernității
Identitatea culturală a unei persoane sau a unui popor este dată și de apartenența sa la o
anumită religie ==> de-a lungul timpului biserica a fost o instituție cu un rol deosebit de
important în ceea ce privește păstrarea și afirmarea identității culturale și naționale.

În Evul Mediu putem discuta de o dublă identitate: cea religioasă și cea socială.

Societatea

 era „cetatea lui Dumnezeu”

 era împărțită în cele trei mari categorii rigide, imuabile:

 ordinul/starea celor care se roagă (oratores) - clerul

 starea celor care luptă (belatores) - cavalerii
 starea celor care muncesc (laboratores) – țăranii

Termenul de națiune (natio) a dobândit o conotație strâns legată de apartenența la o

anumită categorie socială, deținătoare a numerose privilegii.

Putem vedea exemplul Transilvaniei după răscoala din 1437, prin alianța celor trei categorii
sociale privilegiate de aici (ungurii, sașii și secuii) - Unio Trium Nationum.
Creștinismul – un prim liant al Europei
Prăbușirea Imperiului Roman de Apus în anul 476 a lăsat posterității o populație
predominant creștină, care asimilase populațiile barbare. Imperiul Roman de Răsărit,
Bizanțul (cum e numit după anul 640) își continuă existența până în 1453. 

 800: are loc încoronarea imperială de la Roma a lui Carol cel Mare în ziua de
Crăciun. ==> Regelui Carol cel Mare i se recunosc astfel grația divină și
superioritatea asupra lumii creștine.
 962: Otto I cel Mare va fi încoronat ca și succesor al lui Carol cel Mare și va continua
astfel tradiția investiturii divine, aceasta regăsindu-se mai apoi în caracterul sacru al
monarhiei (monarhul își exercita atribuțiile de șef al statului prin grația divinității).

Unitatea creștină a Europei va fi ruptă în 1054 de Marea Schismă, ce va împărți

creștinătatea în latura apuseană catolică și cea răsăriteană ortodoxă.

Ca manifestări ale apartenenței la creștinătate putem aminti:

 Cruciadele din Orient (inițiate în 1095 de către papa Urban al II-lea pentru eliberarea
Locurilor Sfinte de sub ocupația păgânilor, „necredincioșilor” musulmani)
 „cruciadele interne” (contra ereziilor catară, albigensă și husită, din secolele al XIII-
lea și al XV-lea)

Colaborarea dintre cele două autorități – cea laică și cea religioasă - a cunoscut numeroase
conflicte, în principal legate de sistemul ierarhic cum ar fi conflictul pentru investitură între
împăratului german Henric al IV-lea (1056-1106) și papa Grigore al VII-lea (1073-1085).

Autoritatea ecleziastică subminată de

autoritatea laică
Regele Franței, Filip al IV-lea cel Frumos (1268 -1314), va reafirma supremația autorității
laice asupra celei bisericești obligând papalitatea să își mute sediul de la Roma la Avignon,
așa-numita captivitate papală de la Avignon sau captivitatea babiloniană.

Începând cu acest moment identitatea europeană va trebui privită din triplă perspectivă:

 a identității etnice a spațiului locuit de creștini

 a identității creștine
 a identității sociale.

Exemple în acest context: Războiul de 100 de ani, conflictele domnitorului Ștefan cel Mare
cu Țara Românească, conflictele creștino-arabe, conflictele creștino-musulmane.

Un alt eveniment demn de menționat pentru începutul separării puterii politice de republica
creștină medievală îl reprezintă alianța antihabsburgică (împotriva lui Carol Quintul) dintre
Francisc I și sultanul Soliman Magnificul.
Reforma, prin răspândirea confesiunilor luterane, calvine și anglicane, întărește și ea acest
proces deja demarat al separării dintre stat și biserică. Încercarea lui Carol Quintul de a
reface monahia universală, unitatea creștină și legătura dintre cele două autorități nu va fi o
reușită.

 1555: pacea religioasă de la Augsburg prin care Carol a încercat să stabilească  un

raport de egalitate între catolici și protestanți, lansând principiul Cuius regio, eius
religio și anume, „religia stăpânului, religia supusului”/„religia este a celui care
domină”.

Reforma religioasă a regelui englez Henric al VIII-lea (1491-1547) constituie un alt

exemplu al independenței față de autoritatea papală.

 1527: debutul conflictului între Henric al VIII-lea și papa Clement al VII-lea:  papa
a refuzat să anuleze căsătoria dintre regele englez și prima sa soție, Caterina de
Aragon.

 1533: papa îl va excomunica pe Henric al VIII-lea.

 1534: Actul de Supremație: Henric este proclamat de parlamentul englez șef
suprem al Bisericii Angliei. 

 Reforma va încuraja folosirea limbilor materne în cadrul slujbelor religioase și a cărților de

cult, în special a textelor Sfintei Scripturi ==> Adoptarea practicii folosirii limbilor naționale
și generalizarea acesteia va contribui în mare măsură la constituirea sentimentului
identității etnice și culturale.

Gruparea literară franceză numită Pleiada, cea a dramaturgilor din timpul reginei Elisabeta

I ori literatura renascentistă europeană contribuie la dezvoltarea identității naționale. În
spațiul românesc evoluția a fost mai lentă și s-a manifestat potrivit contextului local în cele
trei provincii: Transilvania, Moldova sau Muntenia.

Din punct de vedere religios asistăm în Moldova și Țara Românească la afirmarea limbii
slavone în cadrul cultului religios și a textelor utilizate în cult. Din punct de vedere politic,
deși idealul românilor era unificarea celor trei state românești, asistăm deseori la atitudini
contradictorii ale domnitorilor români, vizând anumite interese de moment în detrimentul
idealului național pe care astfel îl amână:

 acțiunile lui Ștefan cel Mare de atacare a Chiliei și Cetății Albe

 atitudinea boierimii din Țara Românească de a susține Imperiul Otoman în luptele
împotriva Moldovei.

o 1600: Mihai Viteazul, bazându-se pe sentimentul conștiinței naționale românești, va

reuși pentru scurt timp unificarea celor trei Țări Române.
o Tinerii boieri care studiază în număr tot mai mare în Occident dau un accent particular
culturii românești.
o Mișcarea intelectualilor din Transilvania sfârșitului de secol XVIII și început de secol
XIX, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană, va aduce o contribuție definitorie:
  prin afirmarea originilor latine ale limbii și poporului român
 prin înmulțirea literaturii în limba română.           

Protectorat religios și identitate culturală în

secolele XVIII-XX
Secolele XVIII-XIX sunt definitorii pentru definitivarea acestei rupturi dintre identitatea
bazată pe religie și cea bazată pe cultură și tradițiile comune.

 Războiul de 30 de ani (1618-1648): în spațiul german se stabilește libertatea

confesională prin pacea de la Westfalia (1648)
 Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului
 Războaiele napoleoniene.

Libertatea religioasă este urmată de separarea bisericii de stat și de laicizarea societății sub
influența curentului iluminist.

Factori și evenimente care contribuie:

 Revoluția franceză
 raționalismul promovat de enciclopediști
 ideea bunei guvernări a lui John Locke
 principiul suveranității constituționale (potrivit căruia monarhul e ales și prin voința
poporului, nu  numai prin „grația divină”)
 separarea învățământului religios de cel laic.

Spațiul românesc înregistrează și de această dată o evoluție mai lentă, un balans între
elementele tradiționale și cele novatoare:

 utilizarea limbii române în cadrul bisericii

 adoptarea caligrafiei latine
 misiunea pașoptistă a creării culturii naționale
 dorința de eliberare de sub protectoratul rusesc sau cel al clerului grec fanariot
 Reforma secularizării averilor  mănăstirești înfăptuită de Al. Ioan Cuza în 1863
 susținerea mănăstirilor ortodoxe de la Muntele Athos, aflate în Imperiul Otoman.

Evoluția acestui proces va continua pe parcursul secolului XX, atingând însă cote dramatice
în timpul comunismului. Subjugarea față de Uniunea Sovietică și propaganda comunistă va
situa internaționalismul proletar deasupra identității naționale românești, ducând la
definirea diasporei românești în opoziție cu tot ceea ce era legat de comunism.

Lupta anticomunistă a exilului românesc va îmbrăca astfel forma unei lupte culturale și
politice până în momentul Revoluției din decembrie 1989.
 Studiu de caz - România și toleranța
religioasă în secolul al XX-lea
Contextul general
 toleranță provine de la verbul latin tolerare = a tolera, a suporta. Utilizat cu
precădere în domeniul social și religios, termenul toleranță definește în cadrul unei
colectivități respectul față de modul de gândire și comportament al celorlalți, în
esență noțiunea de respectare a libertății acestora.

Cuprins

 Situația religioasă românească în secolul al XX-lea

 Atitudinea statului față de cultele religioase
 Biserica în perioada comunistă
 Toleranța religioasă după 1989
 Biserica în societatea contemporană

Problema toleranței religioase se încadrează în contextul afirmării drepturilor omului și

cetățeanului în epoca modernă. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789
elaborată de Adunarea națională franceză prevedea la articolul 4: Libertatea este de a face
tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora
care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot
fi determinate numai prin lege.

Discuția se purta acum în jurul poporului francez, a cetățenilor, și lăsa deoparte împărțirea
socială de până atunci în cele trei stări. Războiul de 30 ani (1618-1648) a debutat ca
un conflict religios, însă după acesta disputele religioase nu vor mai constitui o
problemă de natură politică în Europa Occidentală modernă.

Cu totul altfel evoluează situația în Europa Orientală, unde continuă disputa între puterile
creștine și Imperiul Otoman și cea între Imperiul Otoman și popoarele aflate sub stăpânirea
sa.

Secolul al XIX-lea a mai fost numit „secolul naționalităților”, asistând acum, sub
influența romantismului, la susținerea ideii de afirmare a identității naționale. Ideea de
apartenență religioasă migrează dinspre argumentul politic spre cel cultural.

În ce privește România, articolul 7 din textul Constituției de la 1866 este revelator în

acest sens, el condiționând cetățenia română de apartenența la religia
creștină. Scopul era delimitarea între cei care erau creștini și cei care nu erau, în fapt
excluderea evreilor. Acest celebru articol 7 a fost revizuit ulterior în anul 1879, când s-a
permis și naturalizarea celor care nu erau creștini.
Situația religioasă românească în secolul al XX-
lea
În România până la începutul secolului al XX-lea universul religios era relativ
uniform, prin dominanța ortodoxiei, urmată de existența mozaicilor și a
catolicilor. Primul Război Mondial și Unirea de la 1918 au adus odată cu
extinderea teritorială și a numărului de locuitori, o diversificare religioasă.

O situație aparte o reprezintă astfel fostele teritorii austro-ungare, unde există

români aparținând cultului greco-catolic; minoritățile maghiară și germană erau legate de
confesiunile catolică, luterană sau calvină.

Singura religie problematică rămânea cea mozaică, evreii continuând să fie

marginalizați în ceea ce privește dobândirea cetățeniei și drepturile politice. Toate aceste
aspecte necesitau un nou cadru constituțional care să reglementeze această nouă
stare de fapt ==> Constituția din 1923. Noua constituție asigura libertatea
cultelor și egalitatea lor „fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie”.
Situația catolicilor va fi reglementată prin concordatul cu Vaticanul din 1927-1929.

La recensământul din 1930 vom avea: 72,8% ortodocși, 13,1% greco-catolici și 6,9% catolici.

Atitudinea statului față de cultele religioase

Constituția considera egale toate cultele recunoscute și acorda un rol dominant
Bisericii Ortodoxe Române, în calitate de biserică națională. Astfel:

 un rol privilegiat deținea Biserica greco-catolică

 culte istorice erau considerate biserica catolică, reformată, mozaică și mahomedană
 cultele neoprotestante erau împărțite în îngăduite și interzise.
 fiind reprezentate în Senat, principalele culte dobândeau astfel o reprezentare
politică

Statul român a susținut până la un moment dat bisericile și a sprijinit cultele naționale și
istorice, îndeosebi prin susținerea din buget a învățământului confesional. Spre mijlocul
perioadei interbelice toleranța religioasă îmbracă aspecte care nu vor mai fi
fidele democrației.

==> Sub egida curentului politic extremist de dreapta, se remarcă partidele Legiunea
Arhanghelului Mihail și Liga Apărării Național-Creștine (LANC), care vor declanșa o
amplă mișcare antisemită.

Concomitent cu prigonirea poporului evreu, asistăm la o exacerbare a valorilor

național-ortodoxe. Aceasta a dus la negarea drepturilor celorlalte biserici; cei ce nu
aparțineau religiei ortodoxe se doreau excluși din rândul cetățenilor. Totuși, acest curent
politic a rămas unul minoritar și nu a influențat semnificativ viața religioasă românească,
nici chiar în timpul guvernării legionaro-antonesciene (septembrie 1940-ianuarie 1941).
Biserica în perioada comunistă
Venirea la putere a comuniștilor în 1944 a schimbat climatul religios românesc.

==> Religia a început să fie oprimată:

 confiscarea proprietăților funciare și imobiliare ale bisericii

 interzicerea construirii unor noi biserici
 desființarea Bisericii Greco-Catolice în anul 1948
 anularea concordatului din 1927 cu Vaticanul
 persecutarea a numeroși preoți, ortodocși și greco-catolici
 închiderea a numeroși preoți, ortodocși și greco-catolici în închisorile de la Gherla,
Aiud, Jilava sau în alte închisori comuniste, sub acuza că desfășoară activități
dușmănoase statului
 Biserica ortodoxă a trebuit să se adapteze situației și să conviețuiască cu regimul
comunist

Constituțiile comuniste prevedeau textual libertatea religioasă, însă aceasta, ca și

multe alte drepturi și libertăți, au existat în perioada comunistă doar pe hârtie. Ultimii ani
ai comunismului au încercat scoaterea bisericilor din arhitectura urbană,
numeroase biserici, majoritatea monumente istorice, fiind demolate:

 biserica Văcărești
 biserica Albă Postăvari

Toleranța religioasă după 1989

După Revoluția din decembrie 1989 situația reintră pe făgașul dinainte de al Doilea Război
Mondial, cultele religioase redobândindu-și poziția anterioară. În 1990 Biserica greco-
catolică este reînființată. Constituția din 1991 va confirma și garanta libertatea
religioasă.

Un moment deosebit de important l-a reprezentat în 1999 vizita papei Ioan Paul al II-lea în
România, prima vizită într-o țară ortodoxă a unui suveran pontif. Un alt aspect delicat după
căderea comunismului l-a reprezentat retrocedarea bunurilor Bisericii greco-catolice.

Biserica în societatea contemporană

La începutul secolului al XXI-lea asistăm la o dezbatere privind direcția în care evoluează
biserica în societatea contemporană:

 curentul fundamentalist dorește revenirea la un mod de viață premergător epocii

moderne, în care femeia nu are aceleași drepturi cu bărbatul, și care, în acest sens,
reprezintă o periclitare a valorilor democratice
  în interiorul bisericii asistăm la o mișcare de modernizare, putând exemplifica în
acest sens Conciliul Vatican II (1962-1965), care a favorizat o reapropiere între
biserica catolică și cea ortodoxă, fiind anulate excomunicările din anul 1054. 
 în ceea ce privește problema reunificării bisericilor amintim mișcarea ecumenică ce
s-a concretizat în 1950 prin înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cu sediul
la Geneva.