ION HELIADE RADULESCU (filolog, fondator de

reviste, om politic român)

REFERAT
Panait Robert-Valeriu
Ion Heliade-Rădulescu  a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru
fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai
importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și
estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei
moderne.
După obiceiul și în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învață limba greacă,
înainte de a învăța să citească românește din lucrarea Istoria pentru începutul
românilor în Dachia a lui Petru Maior  (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova), sub
influența mamei sale, Eufrosina care „știa carte numai grecească,” după cum
mărturisește Heliade.
În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la
conducerea școlii de la „Sfântul Sava”. Este membru activ al asociațiilor culturale din
epocă: Societatea Literară (din 1827), Societatea Filarmonică (din 1833), întemeietor
al presei din Țara Românească: Curierul Românesc (1829) și Curierul de ambe
sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul
unei „biblioteci universale”, inspirat de cel al lui L. Aymé-Martin, menită să înzestreze
cultura română cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor
timpurilor, întreprindere uriașă, ce depășea cu mult chiar puterile unei generații,
oricât de ambițioase. A fost și director al Arhivei Țării Românești, în perioada 1843-
1848.
Ion Heliade Rădulescu a fost o personalitate marcantă a Revoluției de la 1848 din
Țara Românească, fiind membru al guvernului provizoriu și apoi al locotenenței
domnești.Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat
în literatura română ample controverse, opiniile criticilor literari oscilând între
acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de unele opinii negative, Heliade
rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său
impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a
contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.
Origine
S-a născut la 6 ianuarie 1802, la Târgoviște, fiind fiul lui Ilie Rădulescu,
căpitan de poteră, apoi polcovnic (colonel în armata rusească peste 5000
de dorobanți) și al Eufrosinei Rădulescu, născută Danielopol, fiica polcovnicului
Alexandru Danielopol, dintr-o familie de negustori greci sau aromâni. Heliade ar mai
fi avut trei frați, morți pe când era încă „prunc”, așa cum rezultă din poezia
sa Visul (1836). Ilie Rădulescu avea o oarecare avere: o moșie în județul
Ialomița la Gârbovi din plasa Grindul Făgărașului și o casă în București, pe Calea
Herăstrău (azi, bulevardul Dorobanți), cu o imensă grădină.
Studii
Ajuns la București, Heliade învață românește după cărțile populare, iar
grecește cu dascălul Alexe, pe Octoih și Psaltire; prin 1814 însuși călugărul Naum
(„bietul Naum”, cum îi zicea Eliade) de la Sf. Niculae (poate chiar Naum
Râmniceanu) i-a fost dascăl, adică profesor.De prin 1815, în vârstă de numai 13 ani,
frecventează Școala grecească de la Academia Domnească de la Schitu
Măgureanu, unde este elevul dascălului grec Constantin Vardalah, filolog grec,
director din 1803 al Academiei Domnești din București; din Școala grecească i-a
rămas și numele Eliad sau Eliade , cu care a semnat mult timp. Cunoaște poezia lui
Atanasie Hristopoulos, poet grec neoanacreontic, la mare modă pe atunci; Heliade
traduce din Liricele acestuia.Având o insațiabilă sete de lectură și de cunoaștere,
Heliade a venit în contact, de timpuriu, cu idei preluate de la Nicolas Boileau, Jean -
François Marmontel, La Harpe, sau/și cu idei ale unor sentimentaliști sau sensualiști
ca Hugh Blair, Jean -Jacques Rousseau, Macpherson. După trei ani, în 1818 se
transferă, împreună cu alți colegi români: Pandeli, Nănescu, Cernovodeanu, Orescu,
Darvari, Merișescu etc., la școala românească de ingineri hotarnici de la Colegiul
Sfântul Sava, deschisă de Gheorghe Lazăr, unde se predau „științele filozoficești și
matematicești”. "Printre tinerii care se înghesuiau în jurul catedrei de la Sfântu Sava-
scrie Dora d'Istria - Lazăr n-a întârziat să-l remarce pe cel care trebuia să-i continue
opera, Ion Rădulescu, mai cunoscut sub numele de Heliade." Școala de la „Sfântul
Sava” urma să aibă trei cicluri de învățământ. Primul ciclu, elementar, prevedea
„cunoașterea slovelor și slovnirea cuviincioasă”, „cunoașterea numerelor”,
„scrisoarea cu ortografia”. Al doilea ciclu, cel mediu, implica predarea gramaticii,
„poetica cu mitologia și geografia” și „retorica și istoria neamului”, iar al treilea ciclu
se referea la unele științe aplicate: „geodezia sau ingineria câmpului cu iconomia și
arhitectura”, precum și ramuri ale matematicii, ca „geometria teoretică, trigonometria,
algebra și altele”. Din 1820, Gheorghe Lazăr îl asociază ca profesor-ajutor de
aritmetică și geometrie, cu un salariu de 100 de lei pe lună. Trăsăturile lui Heliade au
fost descrise de Dora d'Istria, fiind citate de Angelo De Gubernatis: "Este de talie
mijlocie; fața lui e brună; atitudinea sa e modestă și marcată de o oarecare indecizie.
Își citește versurile cu o voce plăcută și armonioasă."
Activitate literară
Între 1822-1829 Heliade devine succesorul lui Gheorghe Lazăr la conducerea Colegiului
Sfântul Sava, după retragerea acestuia și va preda cursuri de „Aritmetică rațională (după Louis-
Benjamin Francœur), de geometrie și trigonometrie, de algebră, de geographiă matematică sau
astronomie”. Alături de Heliade au predat cursuri din 1823 Teodor Paladi și Ion Popp, iar din
1825 Eufrosin Poteca, Simion Marcovici și Costache Moroiu. În anul 1823 cumpără modesta
casă locuită de Gheorghe Lazăr în Obor, zis și Târgul din afară (Heliade scrie: „Târgul d-afară”).
În 1827 este înființată Societatea literară, din inițiativa lui Dinicu Golescu și a lui Heliade
care, împreună cu Ion Câmpineanu și Stanciu Căpățâneanu au redactat statutele societății; la
Societatea literară au aderat mai mulți tineri boieri, printre care și frații domnitorului Grigore al IV-
lea Ghica: Mihail, Constantin și Alexandru. Ședințele Societății literare se țineau în casa
lui Constantin Golescu din București. Această societate promova ideile iluministe: răspândirea
școlii românești prin înființarea de școli în fiecare județ și școli primare la sate, înființarea unui
colegiu la Craiova, înființarea unui teatru național, publicarea de gazete în limba română, de
traduceri și de opere originale. Societatea literară avea un caracter politic secret, cu scopul luptei
pentru progres în Țara Românească. Aici, Heliade citește din traducerile sale din Lamartine dar
și gramatica sa.
 Apare (1828), la tipografia lui Samuel Filtsch din Sibiu, Gramatica Românească, de D. I.
Eliad (după modelul gramaticii franceze a lui Charles-Constant Le Tellier de la sfârșitul secolului
al XVII-lea: Grammaire française à l'usage des pensionnates), în care Heliade se dovedește un
reformator în domeniul limbii; susține simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic,
împrumutarea neologismelor din latină și din limbile romanice. Militând pentru unificarea limbii
române literare, Heliade afirmă că lucrarea sa este „prima gramatică metodică și aproape
filozofică”.
Heliade este fondatorul primului ziar apărut în Țara Românească: Curierul românesc,
publicat începând cu 1829 și difuzat prin librarul Iosif Romanov. La 8/20 aprilie 1829
apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate, în care s-au publicat
articole în limba română și franceză. Gazeta avea ca deviză „Urăsc tirania și mi-e frică de
anarhie”. Publicația a apărut cu unele întreruperi până în anul 1859. La 27 mai 1848, în
toiul evenimentelor revoluției, Curierul românesc a fost suprimat, la recomandarea comisarului
imperial rus A. O. Duhamel, ceea ce a provocat protestul lui Heliade, care a înapoiat diploma de
mare clucer. Ulterior evenimentelor revoluției, ziarul a reapărut, continuându-și apariția până la
12 decembrie 1859, punând bazele presei românești și fiind prima gazetă românească cu
periodicitate constantă și cu apariție îndelungată.
Ion Heliade-Rădulescu a cumpărat, împreună cu unchiul său, serdarul Nicolae
Rădulescu, la 11 octombrie 1830, de la văduva doctorului Constantin Caracaș, tipografia zisă „de
la Cișmeaua lui Mavrogheni, din Obor”, pe terenul dăruit de tatăl său, fostă proprietate a lui
Gheorghe Lazăr. Din 1832 a rămas proprietar unic. Deoarece era posesorul singurei tipografii
particulare, i s-a dat lui Eliade, din decembrie 1832, funcția de director al Buletinului
oficial la postelnicie[11], această publicație oficială apărând de la 8 decembrie 1832 sub titlul
„Buletin. Gazetă administrativă”, iar de la 15 decembrie 1832: „Buletin, gazetă oficială” (cu
caractere chirilice). Scriitorii afirmați în acea perioadă și-au publicat, aproape toți, principalele
opere în „Tipografia lui Eliad”. Heliade mai era și proprietar al „Câmpului lui Eliad” de la Obor,
unde avea „trei case mobilate, compuse din 36 de încăperi."
Heliade a debutat în anul 1830 ca traducător cu volumul Meditații poetice dintr-ale lui A.
de Lamartine. Traduse și alăturate cu alte bucăți originale, prin D. I. Eliad. În 1831, traduce
tragedia Fanatismul sau Mahomet proorocul, scrisă de Voltaire, în 1834 traduce Din scrierile lui
Lord Byron, în 1835 publică traducerea comediei Amfitrion de Molière, iar în anul 1840 tipărește
romanul lui Cervantes Don Quijote de la Mancha. Tradus în românește din franțuzește după
Florian.
Primele sale poezii originale, în mare măsură lamartiniene, sunt:

 Cîntarea dimineței (Meditații..., pp. 95–98)

 Elegie I. Trecutul (Meditații..., pp. 81–88)
 Elegie II. Dragele mele umbre (Meditații..., pp. 89–93). Această elegie exprimă durerea
poetului după moartea prematură, în 1830, a fiului său, Virgil. Fiica poetului, Virgilia a murit
în 1832. Ulterior, soția lui Heliade ar mai fi născut cinci copii, patru fete și un fiu (Sofia,
Eufrosina, Virgilia, Maria și Ion/Ienache născut în 1849). După moartea copiilor Virgiliu și
Virgilia, căsnicia începe să se clatine, nu numai din cauza dramei pierderii celor doi copii, dar
mai ales din cauza geloziei nemărginite a soției. După opinia lui George Călinescu, se pare
că Heliade întreținea legături și cu alte femei. Locotenentul Zalic de la 1848 ar fi fost „fiul
vitreg al lui Eliad”, adică nelegitim.
 Epitaf. La o tînără mumă
 Sonet. La anul 1830 (Meditații..., p. 100)
 La moartea lui Cîrlova.
În 1831 îi apare volumul Reguli sau grammatica poezii. Traduse în românește de I.
Eliad (după Cours de littérature, d'histoire et de philosophie... de Lévisac și Moysant), scriere
eclectică, influențată de Marmontel, La Harpe, Voltaire.
La inițiativa lui Heliade, Ion Câmpineanu, Costache Aristia, Voinescu II, Grigore
Cantacuzino, frații Golești și alții, în 1833 este înființată Societatea Filarmonică, care avea ca
scop, afirmat public, să asigure „cultura limbei românești și înaintarea literaturii, întinderea
muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și, spre acestea, formarea unui Teatru Național”.
[13]
 Societatea mai avea însă și scopuri secrete care urmăreau unirea, egalitatea, emanciparea
țiganilor, votul universal etc.[14]. Ședințele Societății Filarmonice se țineau în casa lui Constantin
Golescu din podul Mogoșoaiei.[15]. Societatea Filarmonică și-a încetat activitatea în 1838. La 20
ianuarie 1834 se deschide Școala de muzică vocală, de declamație și de literatură, al cărei
director devine Heliade, contribuind concret la primele reprezentații teatrale în limba română;
această școală avea menirea de a pregăti actori profesioniști. Ion Heliade-Rădulescu a fost și
profesor de literatură și istorie literară a diverselor popoare, de elocvență, de proză și poezie etc.
[16]
 la Conservatorul Filarmonicii, alături de Costache Aristia, profesor de declamație și de
muzicianul Ioan Andrei Wachmann, profesor de muzică vocală și instrumentală. După aproape
șapte luni de școală, la 29 august 1834, în sala Slătineanu, elevii au prezentat în fața tuturor
asociaților și a unui public numeros piesa Mahomet (Fanatismul) de Voltaire.Câtva timp este
favoritul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica și trece drept poet al curții; un astfel de post nu
exista însă oficial, fiind doar o imitație a curții din Viena.
Sub conducerea și îndrumarea lui Heliade, la 1 noiembrie 1835 apare primul număr
din Gazeta Teatrului Național, care a fost publicată până în 1836. În Gazeta Teatrului Național,
preocupările didactice ale Școlii de muzică vocală ... își găsesc o susținere teoretică. Tot el
pregătește și înființează revista de cultură Curier de ambe sexe, supliment al Curierului
românesc, primul număr apărând în iulie 1837. [17]. Un alt supliment săptămânal al Curierului
Românesc, întitulat Muzeul Național, apare în 1836, redactat de Heliade și Florian Aaron;
supliment difuzat prin librăria românească a lui Iosif Romanov, ca și Curierul Românesc.
În 1836, își adună toate producțiile literare de până atunci în volumul Culegere din
scrierile lui Eliad, de prose sci de poesiǎ, București [În Tip. lui Eliad]. Publică poemul Căderea
dracilor, [Tip. lui Eliad], 1840, în care adoptă o atitudine reprobatoare față de complotul lui
Dimitrie Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu ș.a., conjurație care voia să-l răstoarne pe
domnitor. Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) îl numește pe Heliade membru al
Eforiei Instrucțiunii Publice și inspector general al școlilor. Susținut de guvern, poetul întemeia
peste 4000 de școli lancasteriene în România, împreună cu Petrache Poenaru.[18][După sistemul
de învățământ Bell-Lancaster]. Programele de învățământ au fost tipărite cu literele alfabetului
latin, înlocuind pe cele chirilice.
Heliade publică în 1840 lucrarea sa: Paralelism între limba română și italiană. Partea
întâi: Materia (1841, București, Tipografia Eliad). Partea a doua a acestei cărți apare în 1841 cu
titlul Paralelism între dialectele român și italian sau forma séu gramatica acestor două dialecte. În
același an, 1841, publică un compendiu: 

Participarea la Revoluția de la 1848

În primăvara anului 1848, când au izbucnit primele revoluții europene, Heliade a fost
determinat să colaboreze cu Frăția, o societate secretă revoluționară, înființată la București
de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell și Alexandru G. Golescu în 1843 și a devenit
membru în comitetul de conducere al acesteia. Este implicat în evenimentele de la 1848: a
participat la redactarea, în cea mai mare parte, a Proclamației de la Islaz, împreună cu Nicolae
Bălcescu, ce cuprindea revendicările pașoptiștilor în 22 de articole, sub deviza „Respect la
proprietate. Respect la persoane”. Lui Heliade i-a revenit și misiunea tipăririi documentului
Proclamației. La 6 iunie 1848, Heliade și Ștefan Golescu se îndreaptă spre județul Romanați,
unde erau așteptați de ispravnicul Gheorghe Magheru, „general căpitan al armiilor neregulate și
șeful gvardiilor naționale din toată România”, prieten al lui Heliade. După o slujbă religioasă
oficiată de popa Radu Șapcă din Celei, însoțit de alți doi preoți, a citit Proclamația în fața
țăranilor, în localitatea Islaz, la 9 iunie/21 iunie 1848; Proclamația cuprindea cuvinte înflăcărate:
„Fraților români, timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deșteaptă la glasul trâmbiței
îngerului mântuirii și își cunoaște dreptul său suveran”. Prin programul-proclamație, Țara
Românească își proclama deplina „neatârnare administrativă și legislativă”, deci autonomia.
Introducerea literară a Proclamației vădește faptul că această introducere a fost scrisă probabil
de Heliade. Vodă Bibescu a fost convins să semneze și el (în public) textul Proclamației de la
Islaz (în 11 iunie), ce a fost intitulată noua constituție, care a fost acceptată astfel de domnitor,
acesta încuviințând și formarea unui guvern provizoriu. [21]
La patru zile după evenimentele de la Islaz, revoluția a continuat prin răsturnarea
domnitorului Gheorghe Bibescu care a abdicat la 13/25 iunie (la orele două dimineața - scrie
Heliade) și a fugit la Brașov (pe atunci în Imperiul austriac), fiind escortat de C. A. Rosetti, noul
ministru al Poliției. Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu („guvern vremelnicesc”),
prezidat de mitropolitul Neofit, care îl includea pe Heliade ca ministru la „Credință” (culte) și la
Instrucția Publică, pe Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru și G. Scurti (comerciant
lipscan). Guvernul provizoriu nu putea să dureze: Heliade reprezenta interesele conservatoare și
nu voia să știe de ideile franceze liberale pe care le reprezentau C. A. Rosetti, Bălcescu și alții. [22]
Generalul Ioan Odobescu, tatăl scriitorului Alexandru Odobescu, împreună cu
colonelul Ioan Solomon au pus armata la dispoziția boierilor reacționari și la 19 iunie au arestat
guvernul revoluționar. Acțiunea lor a fost zădărnicită de intervenția populației capitalei, care a
condus la eliberarea guvernului. Un rol important în eliberarea membrilor guvernului l-a avut Ana
Ipătescu (George Călinescu o numește Anica Ipătescu). Iată cum descrie Heliade, în
scrierea Mémoires sur l'histoire de la régéneration roumaine ou sur les événements de 1848
accomplis en Valachie, intervenția Anei Ipătescu: „O femeie înaintă în mijlocul Poporului (au
milieu du Peuple), înarmată cu două pistoale; ea se precipită împotriva soldaților, direct spre
Solomon și invitând cetățenii să-i izgonească din curte pe sperjuri. Era aceeași femeie care
primise guvernul la barieră cu coroane de flori. Era doamna Ipătescu. Poporul fu electrizat la
vederea ei și o urmă pentru a-i îndepărta pe soldați”. Anica Ipătescu a fost soția lui Nicolae
Ipătescu, vechi membru al „Frăției”. Anica Ipătescu ar fi strigat: „Curagiŭ copii, moarte
trădătorilor”.[15] S-a început aplicarea programului de la Islaz și guvernul a creat Comisia
proprietății, având ca președinte pe A. Racoviță și alcătuită dintr-un număr egal
de moșieri și clăcași. Comisia a ajuns în impas, nereușind să ajungă la un compromis în privința
întinderilor de pământ acordate țăranilor, din acest motiv a fost desființată de Heliade, prin
decret. Ca membru al guvernului provizoriu și, ulterior, al locotenenței domnești, Ion Heliade-
Rădulescu a manifestat o atitudine moderată, în opoziție cu aripa radicală a revoluționarilor,
pronunțându-se împotriva împroprietăririi clăcașilor.
Ca mulți alți revoluționari, Heliade a favorizat menținerea unor bune relații cu Poarta,
sperând că această politică ar putea favoriza o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei.
Soliman pașa a fost trimis la București și a ordonat înlocuirea guvernului provizoriu cu
„locotenența domnească”, alcătuită din Heliade, Christian Tell și Nicolae Golescu. În timpul
existenței locotenenței domnești, Heliade, înfășurat într-o mantie albă (purtată peste frac), luată
de la un văr al său, cavalerist, trecută în legendă, se credea șeful incontestabil al locotenenței,
într-un cuvânt domnitorul, ale cărui hotărâri sunt inspirate de cer și au puterea unor table ale
legii. În septembrie s-a restabilit Regulamentul Organic și sistemul său de guvernare, după ce
Fuad-pașa a început represiunea în 13 septembrie 1848.

Revenirea în țară
După înfrângerea revoluției, Heliade pleacă în exil (1848-1858) la Paris, apoi în insula
Chios și la Constantinopol. Traseul călătoriei sale spre exil este reconstituit în articolul lui Mihai
Chiper:[23] „se refugiază în Transilvania,la Sibiu, apoi la Orșova,
traversează Serbia, Slavonia, Croația, Stiria, Bavaria, orașul Frankfurt, urmează linia Rinului și
străbate „țara belgilor” unde „totul îmi păru exotic; totul respira belșug și bucurie” [24], grăbit să
ajungă în „țara libertăților”, Franța. De aici, va merge la Londra, unde îl vizitează, împreună cu
Christian Tell, pe lordul Henry John Temple Palmerston, premierul britanic, căruia îi explică
obiectivele revoluției de la 1848; apoi se reîntoarce la Paris, unde este primit de ministrul
afacerilor străine, Drouyn de l'Huis, „cu scufie de noapte pe cap”. Acesta susține că Franța nu s-
a angajat să apere integritatea Turciei, că ea [Franța] abandonase problemele orientale
înțelegerii dintre Turcia și Rusia. După un an de exil, Heliade explică motivația exilului: [25] „Din
nenorocirea mea și exilul d-voastră vor eși multe la lumină pentru svânturata noastră patrie. Fără
această catastrofă, nația nu era să aibă atâtea scrise spre luminarea drepturilor sale și străinii nu
era să cunoască atâtea. Acum un an, nu poporul, ci chiar deputații Adunării Naționale franceze
nu știau dacă Bucureștiul este în Bukara (sau) în Tataria. Vorbeam cu dânșii și mi se pare că
vorbeam cu oameni de pe alte tărâmuri. Acum, poporul, burghezii, literații cunosc că românii țin
de familia latină, adică romani, că sunt frații francezilor, italienilor, spaniolilor, portughesilor”.
Ion Heliade-Rădulescu și-a prelungit exilul cât a putut mai mult, în speranța de a dobândi
o statură culturală și politică de nivel european, însă exilul i-a sporit izolarea. A existat o
neîncredere a fruntașilor revoluției din Țara Românească față de grupul lui Eliade de la Paris și o
repulsie față de campania acestora de defăimare a refugiaților de la Constantinopol și de
la Brusa (oraș în Asia Mică).[26] A fost în conflict cu alți lideri principali ai emigrației, cum au fost:
Nicolae Bălcescu, frații Brătianu, frații Golescu și C. A. Rosetti. Heliade îl denunță pe Ion
Ghica în ziarele franceze ca fiind un „agent țarist”, care ar complota cu emigrații de la Brusa și
din Paris, în înțelegere cu guvernul de la București. Pe de altă parte, junimismul l-a contestat din
perspectiva unei viziuni estetice, opusă concepției artistice a lui Heliade.
La Paris, el editează Souvenirs et impressions d'un proscrit, [par Un Roumain] (=Ion
Heliade Rădulescu), Paris, Impr. de De Soye, 1849. O nouă ediție, tradusă în limba română cu
titlul Suvenire și impresii ale unui proscris apare în 1975, la Editura Dacia, Cluj-Napoca. Cartea
evocă trauma înstrăinării și a devenit, ulterior, un document memorialistic de mare importanță. În
anul 1851 se tipărește tot la Paris volumul Epistole și acte ale oamenilor mișcării române din
1848 și Mémoires sur l'histoire de la régéneration roumaine ou sur les événements de 1848
accomplis en Valachie. În timpul exilului la Paris a fost un colaborator constant la publicațiile
democratice majore: Le Siécle, Le Temps, La Semaine, La Voix du Peuple, La Presse, L'Europe
et Amerique.[27]
În anul 1854, în timpul războiului ruso-turc (Războiul Crimeii) este trimis de Înalta Poartă
la Șumla (azi Șumen, în Bulgaria) ca „reprezentant al nației române” pe lângă Omer Pașa
(general turc de origine croată). Datorită poziției sale favorabile Porții, este numit bei și i s-a dat o
uniformă militară turcească, în care a fost semnalat la Varna de unii români.
Principalele scrieri cu caracter memorialistic ale lui Ion Heliade Rădulescu
sunt Souvenirs et impressions d'un proscrit (Paris, 1850) și Mémoires sur l'Histoire de
la régénération roumaine ... (Paris, 1851)[38]. Suvenirele...au fost tipărite spre sfârșitul anului
1849, deși pe foaia de titlu figurează anul 1850; aceste Suvenire sunt constituite din trei părți:
partea I-a , L'exil, descrie „o călătorie” spre Franța, Anglia, apoi după întoarcerea în Franța,
Heliade călătorește spre Constantinopol cu nava Rhamsès (la Constantinopol nu este primit).
Partea a II-a, Roumanie et France, tinde să realizeze o paralelă între două etnii, iar partea a III-
a, Doctrines - Union. La doctrine évangélique, se constituie într-o dezbatere a istoriei
„proletariatului-Dumnezeu”.
În timpul exilului lui Heliade, emigrația română i-a reproșat toate păcatele, reale sau
imaginare, manifestând o aversiune neîmpăcată. Souvenirs et impressions... și-a atras ironiile
tăioase ale lui Bălcescu, Alecsandri și Ion Ghica. Nicolae Iorga, referindu-se la memorialistica lui
Heliade nota că „este o carte pe care nu o cetește nimeni, dar care ar trebui reluată și desprinsă,
căci ea trăiește.”[39] În continuare se întreba „dacă acela care a scris amintirile lui 1848, o carte
puțin cunoscută , dar care merită să fie înviată, amintiri scrise în franțuzește, n-ar fi fost în stare
să povestească, tot așa, și un subiect de imaginație”.

În 1858 i se tipărește la Paris Biblicele sau notițe istorice, filozofice, religioase și politice

asupra Bibliei. După George Călinescu, Biblicele sunt un comentariu cabalistic cu pretenții
filozofice. Tot la Paris îi apare volumul Biblia sacră ce cuprinde Vechiul și Noul testament,
tradusă din elenește după a celor șaptezeci, de I. R.Ion Heliade-Rădulescu a decedat în ziua de
27 aprilie 1872, în imobilul din str. Polonă, nr. 20, după ce la 18 mai 1870 își pierduse soția.