Unitatea românească și teoria purismului roman în istoriografie

Prin excelență perioada secolelor XVIII – XIX se arată rațiunii ca un moment de

cristalizare a unui ethos național românesc, care încearcă să se manifeste liber în contextul tot
mai problematic al politicului și socialului internațional. Atractivitatea tot mai mare pentru trecut
nu este un fenomen restrâns prin exclusivitate spațiului românesc – spațiului Daciei, dacă mi se
permite să anticipez problematica dezbătută mai jos – ci se râsfrânge în mod necesar pe întregul
bătrân continent, de la demersul de redescoperire al galilor de către francezi și până la
revizionismul medieval al rușilor. Nimic nu a fost „cruțat” – într-o notă umoristică, desigur – de
brutalitatea romanticului flămând pentru trecut.
În sfera de locuire a românilor – manifestat, desigur, prin excelența în spațiul intelectual
autohton – imperios se ridică problema originilor poporului1, a căror explicații vor antrena largi
dezbateri contradictorii pentru aproape un secol. Principala direcție urmărită de intelectuali a fost
combatarea teoriei imigraționiste, postulată de Sulzer și Rosler, și propunerea unei existențe
egale a românilor cu celelalte popoare din împrejurimi, bazată pe originea nobilă. Problema însă
era ridicată de însăși dihotomia original/continuate, existând mai multe perspective exagerat
romantice – latinism ori dacism pur – și critice – sinteză dintre daci și forțe exterioare, făcută fie
în favoarea elementului roman fie pentru cel slavic.
Sub egida romantismului, demersul intelectual de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel
latin, este privit în cheia unei supraviețuiri imperioase, ori, parafrazându-l pe Petru Maior,
slovele se fac vinovate de a sufoca limba română 2. Reprezentantul respectabil al Școlii Ardelene
este eminamente și primul care afirmă purismul latin în istoriografie, subliniindu-și afirmația pe
baza lucrării lui Eutropius, a cărui limbja este însă unul vag. Petru Maior în lucrarea Istoria
pentru începutul românilor în Dachia face sinteza izvoarelor parcurse și oferă o soluționare a
problemei originilor în cheia autohtonismului, însă sulbiniează că ultimul război daco-roman a

1
De altfel această problematică greu de soluționat în contextul politic al vremii este pusă autohton în principate în
vremea lui Grigore Ureche, acesta subliniind în letopisețul său latinitatea românilor – „de la Râm ne tragem” – și
chiar începând lucrarea sa cu întâiul descălecător, adică Traian. Deși izvoare străine din perioadă – fie ele ungurești,
bizantine sau italiene – fac ample referiri la romanitate românilor, secolele următoare vor dezvolta într-o cheie
antagonică relațiile dintre popoarele învecinate nouă. Mai mult, nici autohton problematica originilor nu este în
deplinătate acceptată ca fiind soluționată în favoarea „Râmului”.
2
Katalin Dumitrașcu, August Treboniu Laurian. Opera Lingvistică, Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2002, p.
61.
fost unul de exterminare și ca Dacia a fost într-adevăr sărăcită de bărbați 3. Această perspectivă
subliniează totuși venirea unor coloniști – nu din toate colțurile Imperiului, cum afirmă însuși
Eutropius, ci exclusiv din Roma și din restul peninsulei italice, așadar oameni de o oarecare
noblețe și puritate – care nu s-ar fi simțit atrași într-un fel de femeile autohtone. Acest lucru a dus
la o stârpire a neamului dac și la afirmarea puternică a romanilor în zonă, aceștia consolidând o
civilizație a lor, transmisă până la noi4.
Aceeași idee a moștenirii culturale romane poate fi împinsă și în ideea politicului de către
intelectuali cu priviri mai moderate, cum ar fi I. C. Brătianu sau Bogdan Petriceicu Hașdeu.
Astfel, primul ilustrează într-un articol semnat 1851 cum că romanii ar fi adus cu ei spiritul
republican, democrația și chiar o formă de liberalism antic în Dacia5, în timp ce-al doilea – adept
înrăit al panlatinismului – încearcă pe cât posibil să reducă dimensiunea influențelor slave sau
exterioare spațiului pur6.
Adulația formelor superioare de extistență anterioare se va manifesta cu precădere în
discursul politic – paradoxal nu al conservatorilor – acesta facând adesea trimitere la romani
pentru reușitelor lor în comunicații (este invocată durabilitatea drumurilor) cât și politică
(remarcându-se efemerul vis republican). Tot pe această idee putem vorbi de jucăușa propunere a
lui Bărnuțiu de reromanizare prin introducerea – ori, mai bine spus re-introducerea – codului de
legi roman, în întregimea sa, în noul stat român, fără a se ține cont de reala distanță temporală
dintre cele două7.
Cu toate acestea teza purismului continuator roman este însă pusă la încercare de simplul
fapt istoric al absenței unor izvoare autohtone cu privire la așa-numitul „mileniul întunecat” –
referindu-ne cu precădere asupra secolelor III – XIII. Această problemă, în epocă, pare a-și găsi
rezolvarea prin cronica lui Huru, cancelar la curtea lui Dragoș Vodă, care subliniează că
populația romană din zonă a format o rezistență puternică la Iași, unde statul s-a organizat după
un model republican roman. Este inutilă să se afirme atât falsul documentului, cât și neadevărul

3
De notat este că o astfel de afirmație nu poate suna străină intelectualilor români, la rândul lor aceștia fiind „jenați”
de aparenta minimală – dacă nu chiar nulă – influență a dacilor asupra prezentului, concluzionând că trebuie să fi
fost înlocuiți. Cu alte cuvinte, dacii devin niște strămoși spirituali, uitați, aparținând unor vremuri din afara istoriei.
4

5
Ibidem, p. 69.
6
Ibidem, p. 81.
7
Ibidem, p. 85.
istoric prezentat, însă a făcut furori în epocă 8, alimentând o mișcare istoriografică de relativ mică
magnitudine.
Curentul latinist, cum va fi numit acesta în epocă, va merge pe direcția conturată de Petru
Maior în afirmarea unui purism latin, cunoscând ample și profunde exagerări. În acest sens se
remarcă doi epigoni, August Treboniu-Laurian și Ion C. Massim, colaboratori în două lucrări
importante despre care voi vorbi puțin mai târziu. A.T. Laurian, un intelectual desăvârșit și un
colaborator important al revistei Magazin istoric pentru Dacia, va face înâiul pas timid spre
afirmarea totală a latinității în 1845, chiar în rândurile acestei reviste. Astfel, în primul volum
într-un sugestiv articol intitulat Discurs introductiv în istoria romanilor, autorul face o sinteză a
istoriei românilor subliniind importanța decisivă a elementului latin, precum și unitatea
românilor9.
Căderea în exagerări latiniste se va face treptat, fiind profund motivată de înrăutățirea
situației românilor din Transilvania. Astfel, în viitoarele volume ale publicației mai sus amintite,
Laurian va publica articole despre starea poltică și religioasă a românilor transilvăneni sau
bănățeni, subliniind vechimea acestora în zonă, precum și condițiile istorice de dezvoltare. Mai
mult, el va fi esențial în popularizarea idealurilor pașoptiste trasnsilvănene prin publicarea în
limba germană a documentelor revoluției.
Ascensiunea de tip icaric pe culmea unui patriotism va fi accentuată inițial prin
publicarea la Iași în 1853 a Istoriei românilor în trei volume. În acestea, A.T. Laurian consideră
istoria românilor ca fiind în mod necesar o continuitate a istoriei romane, până la punctul în care
primele două volume nici măcar nu se ating de istoria românilor, ci sunt fundamental înscrise pe
cursul Roma/Constantinopol. Mai mult, datele nu sunt trecute convențional – după Hristos sau
era noastră – ci este folosită cronologia Ab Urbe Condita (de la fondarea Romei). Astfel,
demersul revoluționar al lui Tudor Vladimirescu nu are loc la 1821, ci la 257410.
Totuși, așa cum se cuvine cu orice Icar al istoriei, ascensiune spre zenit va fi contrastată
de un sărut nemilos al nadirului, de o profundă cădere în ridicol în anii care vor urma. După ce
devine membru al Societății Academice Române, A.T. Laurian va colabora cu I.C. Massim la
redactarea a două lucrări: un dicționar al limbii române și un glosar al cuvintelor străine. Sus-
numitul dicționar nu va folosi limba română vorbită, ci o formă purificată de termeni de origini

8
Ibidem, p. 73.
9
Lucian Boia, Evoluția istoriografiei române, Editura Universității din București, București, 1976, p. 120.
10
Ibidem, p. 124.
incerte ori impure (prezenți în glosar în vederea eliminării lor). Mai mult, limba propusă de
aceștia este eminamente un produs artificial, care nu se aseamănă deloc cu limba română vorbită
atunci sau astăzi.
Ipostaza ridicolă în care s-a situat de unul singur a invitat ilaritate și critici din partea altor
latiniști, însă cu vederi cu mult mai moderate. Astfel se observă și anumite diferenețe profunde
între cele două moduri de gândire. De exemplu, criticii latinismului exacerbat se opuneau cu
vehemență revizionismului istoric, ideii de purism al sângelui care nu respectă izvorul de la care
se pornește și, în cele din urmă, ei încep să afirme timid un interes tot mai crescut pentru daci –
priviți de asemenea într-o cheie romantică, ca apărători ai libertății propii.
Cu adevărat moartea curentului latinist - și așa unul de slabă avengură istoriografică, a
cărui menire era exclusiva luptă socio-politică – nu a făcut decât să ducă la două realități: cea a
unor noi exagerări (daciste sau slaviste după caz și perioadă) și cea a profesionalizării scrierii
istorice, care în sfârșit se detașează de romantismul epocii și tinde spre o obiectivitate care nu a
fost atinsă anterior. În fine, pe sicriul latinismului aș putea concluziona la fel ca Lucian Blaga,
într-un articol publicat la 192111, însăși prezența lingvistică, genetică sau culturală a unor
elemente străine reprezintă „o revoltă a fondului nostru nelatin. Nu e lucru nou: suntem
morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată
căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi pe cari îi tratăm ca pe nişte copii
vitregi ai noştri”.

11
Este vorba despre Revolta fondului nostrum nelatin