Leonidas Rados Studenti Si Profesori Ai

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Muzeul Universităţii
Historia
Universitatis
Iassiensis
I/2010
EDITURA UNIVERSIT II „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

Studenţi şi profesori ai Universităţii din Iaşi la studii în
străinătate (deceniul şapte al secolului XIX)∗
(I)
LEONIDAS RADOS
Cuvinte cheie: studen i, profesori, Universitatea din Iaşi, studii în str in tate
O discu ie asupra domeniului

Un exeget al romantismului nota c deplas rile la studii în str in tate se fac
„de la zone deficitare sub raportul instruc iunii şi asimil rii progresului c tre cele
câteva puncte de polarizare a interesului, de regul în Occident”1. Sesizarea este
pe deplin valabil pentru spa iul sud-est european şi mai ales pentru cel
românesc, aflat într-un efort dramatic de modernizare ce trebuia s schimbe din
temelii parametrii statului şi ai societ ii. Pentru întreaga perioad modern , a
c l tori în str in tate, mai ales în scop formativ, pentru ca la întoarcere s î i pui
în slujba comunit ii noile abilit i, s devii astfel un cet ean util patriei tale, se
constituia într-unul din acele episoade care, pe lâng proiec ia în spa iul
ideologic, puteau modela radical destinul unui tân r, construindu-i o carier
str lucit şi propulsându-l brusc în ierarhia social . Cu deosebire la mijlocul
secolului XIX, asemenea c l torii academice erau prezentate în termeni
apoteotici în presa vremii, atât la plecare, cât mai ales la sosire – dac tân rul se
întorcea cu o diplom care s -i ateste formal cunoştin ele şi competen ele
acumulate –, existând buna tradi ie ca personajele aflate în aceast categorie s
ocupe pozi ii importante în sistemul de înv mânt şi, în general, în stat şi
societate.
Este un lucru cât se poate de cunoscut acela c , universit ile str ine au
de inut mult vreme întâietatea instruirii elitei culturale şi ştiin ifice româneşti,
cu deosebire a cadrelor didactice din cele dou universit i din Vechiul Regat.
Constatând dependen a sistemic a mediului academic românesc de marile
∗
Prezenta cercetare s-a derulat în cadrul proiectului UEFISCDI „Asocia ii şi societ i studen-
eşti la Universitatea din Iaşi în perioada modern (1860-1918)”, cod PN-II-RU-TE-2011-3-0165.
1
Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, Bucureşti, Editura Univers, 1972, p. 37.
38 Historia Universitatis Iassiensis, I/2010
centre universitare occidentale în privin a form rii sau perfec ion rii cadrelor de
elit , unul dintre autori nota la cump na secolelor XIX-XX c „am fost şi
suntem înc tributari apusului pentru importarea ştiin ei” sau, înc mai elocvent,
„cultura apusean ne-a format profesorii noştri universitari”2. Dac observa ia
are o valen diacronic , ea este cu atât mai potrivit pentru contextul anilor
1860, când cele dou universit i nu erau preg tite a face fa provoc rilor
vremii şi nici s confirme valul uriaş de speran pe care societatea – ea îns şi
surprins la început de o asemenea institu ie transplantat intempestiv în spa iul
românesc – le nutrea cu privire la rolul şi la rezultatele universit ii.
De mai bine de un secol, cercet torii români au realizat importan a
universului tematic al deplas rilor la studii în str in tate, abordându-se în
general chestiuni precum primii studen i în anumite centre universitare, primii
români doctori în drept sau în medicin la Paris, München etc. Subiectul a fost şi
r mâne fascinant atât pentru istoria educa iei, cât şi pentru istoria elitelor sau a
transferurilor culturale. Altminteri, în jurul s u s-a construit o „mitologie
persistent şi tentacular ”, cum nota unul dintre autori într-un studiu r mas
inedit3, în care viziunile romantice, specifice na ionalismului naiv, se întâlnesc
cu abord rile riguroase, cu puncte de vedere bine argumentate.
S-a pus accent pe recuperarea nominal a acestor studioşi chiar şi acolo
unde preten ia era de realizare a unor mici monografii pe studii universitare sau
pe institu ii de înv mânt în anumite intervale de timp, de fapt liste cu studen i
precedate de o introducere, fie ea şi consistent , dar care în general nu l muresc
nici pe departe prezen a tinerilor români în centrele respective. Ca atare,
eficien a anchetelor a r mas pân ast zi una sc zut . Explica iile slabului
randament sunt, în mare parte, cunoscute. În primul rând, sursele care trebuiesc
investigate se întind pe o plaj larg de timp, disipate în diversele centre
universitare. În fond, una din caracteristica acestor stagii, chiar dac nu o putem
considera valabil pentru totalitatea studioşilor, este tocmai itineran a lor. Unul
şi acelaşi tân r putea s -şi înceap studiile într-o institu ie anume, dar s le
termine într-alta (chiar în acelaşi oraş), iar lucrul este cu atât mai greu de
documentat când vorbim de pendularea între diferitele centre europene, realitate
2
Gr. Hurmuzescu, „Chestiuni de înv mânt. Universit ile noastre”, în Noua revistă
română, I, 1900, vol. 2, nr. 24 (15 decembrie), p. 441, apud Lucian Nastas , Itinerarii spre lumea
savantă. Tineri din spaţiul românesc la studii în străinătate (1864-1944), Cluj-Napoca, Editura
Limes, 2006, p. 70; cf. şi Idem, Suveranii universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promo-
vare a elitei intelectuale, I. Profesorii Facultăţilor de Filosofie şi Litere 1864-1948, Cluj-Napoca,
Editura Limes, 2006, p. 166.
3
Florea Ioncioaia, Peregrinatio academica. Tineri români la studii în lumea germană (prima
jumătate a secolului XIX), manuscris, p. 5.
Studen i şi profesori ai Universit ii din Iaşi la studii în str in tate… 39
specific mai ales lumii germane, unde a f cut carier . Altminteri, o parte din
stipendiile de stat oferite pentru perfec ionare în anii 1860 sunt construite pe
acest principiu, bursierul având obliga ia s schimbe în general dou şcoli, dintre
care una era, cel mai adesea, Universitatea din Paris.
În acest context este destul de dificil, aproape irealizabil, ca într-un proiect
individual s urmezi indiciile l sate de un anume student (şi de ceilal i ca el) în
toate centrele instruc iei sale, pentru a aduna date complexe într-o explorare
exhaustiv a unei anumite sec iuni geografice, culturale sau cronologice. Cel
care se lanseaz într-o cercetare a fenomenului deplas rii la studii trebuie s fie
deplin conştient de caracterul fluid al temei; în absen a unor monografii
consistente pe centre universitare, ancheta tinde a fi reluat mereu de la cap t,
l sând uneori, atât autorului cât şi cititorului, impresia de demers utopic. Poate
de vin este şi finalitatea multipl a cercet rii în acest registru şi care vizeaz
istoria social , istoria educa iei, istoria culturii, istoria ştiin ei, biografiile
profesorilor etc.
Cercetarea ideal ar trebui s fie realizat în dou trepte. În cea dintâi,
reconstitutiv , nominalist şi implicit mai seac , se impune ca printr-un efort
colectiv şi apelând la metode sociologice, a fi adunate datele prosopografice din
registrele de înmatricul ri ale universit ilor şi din alte materiale edite, apoi
publicate listele cu nume, vârst , provenien geografic , religie etc. A doua
treapt , prioritar retrospectiv , foarte util în registrul transferurilor culturale şi
al proceselor formative, ar trebui s se ofere o dimensiune teoretic , s
conceptualizeze, s problematizeze, s conduc spre o veritabil dezbatere
asupra chestiunilor esen iale şi s dea r spunsuri la setul tot mai consistent de
întreb ri. Şi aici, îns , dificult ile de interpretare ar fi greu de dep şit. S lu m
exemplul, nu tocmai izolat, al celor care studiaz şi în Germania şi în Fran a.
Unde îi încadr m şi ce model ajung ei s promoveze? Sunt solidari cu spiritul
german sau cu cel francez? Putem distinge facil din setul de practici şi
comportamente pe care l-au adus cu ei în ar ? În fine, dac individual s-ar putea
ajunge la unele concluzii viabile, în urma cercet rii atente a biografiei şi operei
unui asemenea personaj (bun oar Titu Maiorescu), cum proced m cu grupurile
mari sau cu variatele curente şi direc ii?
Un asemenea demers totalizator r mâne deocamdat utopic pentru spa iul
ştiin ific românesc, unde lipsesc în primul rând datele prosopografice, ca s nu
mai vorbim de încerc rile retrospective, extrem de reduse numeric. Rezultatele
cercet rii româneşti sunt neglijabile în raport cu dimensiunea real a temei, în
ciuda apari iei unor publica ii temerare4. Aceleaşi demersuri disparate,
4
Cercetarea româneasc nu a putut oferi liste complete cu bursierii statului în secolul XIX.
individuale, aparent haotice, fiecare cercet tor apelând la propriul set

metodologic, propunându-şi inte adaptate viziunii, universului s u de
cunoaştere şi, nu în ultimul rând, bugetului în general foarte redus5.
Evident, exist şi circumstan e atenuante, care in de şirul variabilelor ce
trebuiesc adunate (vârst , origine, religie etc.) şi care sunt de cele mai multe ori
sincopate chiar în aceeaşi surs . Nu mai vorbim de diferen ele incomode pentru
o cercetare unitar , între spa iile culturale sau chiar între centre din interiorul
aceleiaşi culturi, care selecteaz în mod diferit datele ce înso esc înregistrarea
fiec rui studios şi care complic realizarea unui chestionar unificator. În
ansamblu îns , diletantismul şi absen a specializ rii într-un domeniu care are,
totuşi, specificul s u, la care trebuie s ad ug m incontinen a cercet rilor,
imprecizia terminologic şi metodologia deficitar , au întârziat considerabil
apari ia unor rezultate mai ample6.
În fine, implicarea unor nume sonore, dar f r un interes special pentru
fenomen, au adus un binevenit plus de informa ie şi chiar de popularizare dar,
paradoxal, în acelaşi timp au limitat, fie şi pe moment, evolu iile metodologice
printr-o tratare pe alocuri superficial . Cât vreme una sau alta dintre figurile
emblematice ale istoriografiei româneşti aborda tema studiilor în str in tate f r
o necesar sistematizare, recurgând la tehnici rudimentare, ap reau modele de
(care s con in numele, originea geografic , specializarea, anii de studiu şi diploma ob inut ), un
proiect fezabil dac ar fi existat coordonare şi fonduri modice. Nici ini iativa de constituire a unui
colectiv tematic, precump nitor informal, la finele anilor 80 şi începutul deceniului X al secolului
trecut nu s-a concretizat prin volume colective, tematice, nici printr-o popularizare sistematic a
subiectului. Aşa c , în ciuda unor lucr ri generale, poate premature, cu tenta ie de sintez (dar utile
pentru construc ia domeniului), nu cunoaştem nici m car propor ia bursierilor din totalul
studen ilor români afla i la studii peste hotare sau num rul real al studen ilor.
5
Cum s-au descurcat în tot acest timp alte istoriografii comparabile, expresii ale unor
societ i în care, rolul studiilor în str in tate este considerat, la fel ca în România, definitor pentru
regenerarea na ional din secolul XIX? Ungaria a epuizat în linii mari subiectul, concentrându-se
acum pe cercetarea unor segmente calitative din cadrul acestui fenomen. De asemenea, Bulgaria a
f cut paşi importan i, prin eforturile lui Alexander Kostov, un dedicat cercet tor al migra iei
studen eşti bulg reşti şi sud-est europene de secol XIX. Punând accent pe sursele arhivistice
interne, el este aproape de a construi, împreun cu echipa sa, o imagine coerent asupra studen ilor
bulgari din str in tate (bursieri sau nu), care s-au întors, la finele perioadei de formare, în ar .
6
Printre cele mai nefericite publica ii din ultimele decenii amintim micul articol al lui lui M.
Timofte, „Studen i români la Universit i europene”, în Universitatea din Iaşi 1860-1985, Pagini
din istoria învăţământului românesc, supliment la Analele ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi, tom
XXIII, 1987, p. 217-223, unde autorul se ocup superficial, în ciuda titlului extrem de generos, de
constituirea unui cerc al studen ilor români la Universitatea din Gand, Belgia, în 1929, precum şi
lucrarea Adrianei Sp tan, „Studen i români în Fran a în a doua jum tate a secolului al XIX-lea.
Manuale şcolare”, în Muzeul Naţional, Bucureşti, XI, 1999, p. 55-58, cu siguran cea mai haotic
şi f r sens produc ie din domeniu.
analiz şi studiu nesatisf c toare pentru cei care ar fi dorit s se ocupe predilect
de acest subiect. În fruntea acestei serii de personaje cu rol ambivalent se
situeaz în mod spectaculos, prin tocmai statura autorului, istoricul N. Iorga. El
s-a ocupat tangen ial de tematic , realizând printre cei dintâi importan a studiilor
în str in tate pentru istoria cultural a românilor. Pe de o parte, i-a acordat loc de
cetate, inclusiv în sintezele sale asupra literaturii şi înv mântului, cât şi în
publica ii independente7 şi a trezit un oarecare interes pentru domeniu, dar pe de
alta, a lansat public unele contribu ii deficitare8.
7
Dup ce în 1927 îi ap ruse conferin a Les voyageurs orientaux en France, prin care impune
cunoscuta cronologie a valurilor, demn de luat în seam , în deceniul patru N. Iorga mai publica o
serie de contribu ii care l rgeau un domeniu în devenire: „Înscrierea ca student a lui Despot Vod ”
şi „Înc o precisare asupra lui Despot-Vod , student la medicin la Montpellier” în Revista
istorică, 1931, p. 23-25, respectiv 33-37; „Vicisitudinile celui dintâi student moldovean la Paris:
Gh. Bogdan”, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, seria III, tom XIV, 1933
p. 243-271; Un student în străinătate acuma o jumătate de veac. Maramurăşanul Artemie
Anderco. Jurnalul său, V lenii de Munte, Datina Româneasc , 1934; Scrisori vechi de studenţi
(1822-1889), adunate de N. Iorga, Bucureşti, Datina Româneasc , 1934; Români în străinătate de-
a lungul timpurilor, V lenii de Munte, Datina Româneasc , 1935; „Vasile Alecsandri, student la
Medicin ”, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, seria III, tom XX, 6, 1938,
p. 127-131.
8
Dintre acestea se remarc volumul scrisorilor, dintr-o serie deja popular , unde avea al turi
Scrisori de domni, Scrisori de boieri, Scrisori de femei. Spiritul pozitivist care l-a propulsat pe
editor în fruntea triadei critice este limitat în a oferi sursa scrisorilor (de regul colec ia
Hurmuzaki) şi a aşeza cronologic respectivele misive, pe care nu le leag nimic altceva decât
aceea c au fost redactate de tineri în perioada studiilor superioare. Deşi utile, f r îndoial , ca
informa ie, nu g sim nicio interven ie critic la subsol, nicio not introductiv sau asupra edi iei.
De asemenea, publica ia relativ la experien a de medicinist a lui Alecsandri, în ciuda titlului
generos, nu f cea altceva decât s descrie în câteva rânduri un caiet de cursuri al poetului,
recuperat de generalul V itoianu de la unul dintre solda ii s i. Istoricul considera, în prezen a unor
informa ii lacunare cu privire la studiile lui Alecsandri în capitala Fran ei, îndeosebi asupra celor
de medicin , c „anii la Paris fur ai unei şcolarit i serioase, oneste şi pline de r spundere” (p.
130). Ajunsese la aceast concluzie doar observând scrisul caligrafic şi „deosebita îngrijire” a
caietului de cursuri la chimie al bardului. Nu ştim de ce Iorga nu dorea s accepte eviden a, anume
c anii de la Paris erau altceva decât o perioad de experien e şi c ut ri pentru tân rul Vasile
Alecsandri. Nu e, cum s-ar crede „o în elegere uşuratec a studiilor” din partea poetului, afirma
acolo N. Iorga. Se prea poate, dar era accep iunea c l toriei de studii pentru marea majoritate a
junilor aristocra i. În fond, dup 1835, când trece bacalaureatul, încearc s studieze chimia, apoi
medicina, pe care le abandoneaz , probabil din pricina ritmului alert, şi în 1836 se înscrie la Drept,
pentru a p r si şi cursurile juridice un an mai târziu. Aceast traiectorie oscilant de studii ne
indic cu destul precizie c Vasile Alecsandri (şi familia sa) aveau în vedere nu preg tirea pentru
o profesiune liberal sau pentru profesorat, ci experien e de studii variate în urma c rora tân rul
boier moldovean trebuia s devin un gentilom, un om mai bun şi mai preg tit s -şi exercite rolul
s u în societate. Dincolo de toate, în general calitatea de student medicinist implica nu doar studiu
serios, ci şi nevoia de refulare (din motive care in de contactul direct cu boala, cu infirmitatea, cu
moartea etc.). Vezi, bun oar , teza de doctorat a lui Florent Palluault, Medical students in England
and France, 1815-58: a comparative study, University of Oxford, 2004 (mai ales p. 176-184) unde
Revenind la subiectul studiilor în str in tate, trebuie spus c în epoc

deficien ele la nivelul sistemului educativ românesc erau multiple, dar
binecunoscute atât diriguitorilor domeniului, cât şi publicului, fie c vorbim de o
infrastructur şi o program învechite, de lipsa unui auditoriu preg tit pentru
receptarea ştiin ei, sau de dasc lii insuficient forma i9. Aşa c instruc ia serioas
în stabilimentele europene era nu doar preferat , ci necesar , din lipsa
alternativei, acelora dintre junii români care se ar tau dornici de înv tur .
Între timp, conflictul dintre genera ii, care opunea, în perioada
regulamentar , pe „oamenii în vârst , neieşi i din ar ” acelor tineri „crescu i în
str in tate şi porecli i […] bonjurişti”, dup m rturisirea lui Vasile Alecsandri,
se stinsese în favoarea ultimilor, e drept, cu sprijinul nemijlocit al „damelor de la
Moldova”10.
Toate p turile sociale participau activ la aceast mişcare de aducere a
luminilor în patrie, dup cum bine amintea un c l tor str in la 1842,
producându-se totodat şi importante modific ri în mecanismele promov rii
socio-politice:
„La jeunesse moldave, depuis les premiers boyards jusqu’ici à la classe
moyenne va faire ses études à l’étranger et rapporte des Universités
d’Allemagne, de France, d’Italie et des Grèce des principes d’ordre, de légalité
et de justice qui porteront leurs fruits alord qui les hommes actuellement au
pouvoir tous plus ou moins imbus des anciennes routines, auront payé leur
tribute à la nation et cédé la place dans les Conseils du Prince et dans la chambre
représentative à cette nouvelle génération animée d’un véritable esprit national
et sur laquelle repose l’espoir d’une compléte régénération pour le pays”11.
Autorit ile româneşti din domeniul educa iei îi selectau şi trimiteau pe
tinerii serioşi la studii în str in tate pentru a acoperi acele domenii, didactice sau
sociale, care contribuiau direct la modernizarea şi buna func ionare a statului.
Politica de formare în str in tate era în plin avânt în anii fond rii celor dou
universit i, de la Iaşi şi Bucureşti, tocmai în ideea legitim rii şi a creşterii
vizibilit ii şi calit ii aşez mintelor autohtone, îns exemple de studii finan ate
se analizeaz inclusiv cauzele proastei reputa ii ale studen ilor medicinişti în societatea timpului.
Poate şi ca urmare a „culturii s lii de disec ie”, dup expresia lui Charles Newman, care imprima o
not de indecen şi de duritate studioşilor, mediciniştii sunt cei mai predispuşi la excese sociale,
devenind clien i regula i ai s lilor de dans şi ai prostituatelor.
9
Vezi, pe larg, Lucian Nastas , Itinerarii spre lumea savantă, în special capitolele
„Universitate şi elite în spa iul românesc” şi „Etapele ini ierii academice”.
10
V. Alecsandri, „N. B lcescu”, în Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte, an II, 1862,
nr. 1, p. 308.
11
Scarlat Callimachi, Pagini inedite despre Moldova. Însemnările unui călător străin din
întâia parte a veacului al XIX-lea, Bucureşti, Institutul de Istorie Na ional , 1947, p. 33.
în mod expres de la buget pentru formarea dasc lilor meni i a preda „înv turile
înalte”, dateaz dinainte12. Cum mult vreme dup 1860 şi 1864 facult ile nu
erau complete, lipsind anumite catedre (din insuficien e bugetare sau de
personal), numeroase specializ ri nu erau acoperite în ar iar dot rile, mai ales
în cazul disciplinelor „ştiin ifice”, nu dep şeau un stadiu rudimentar, fenomenul
acord rii de burse pentru studiile în str in tate a continuat, cu intensitate
variabil , în toat perioada modern 13.
Nici m car nu este vorba de un monopol al studiilor superioare; pe lâng
studioşii din universit i, sau din şcoli speciale (şcolile de arte, ecleziastice,
comerciale şi militare sau chiar celebra Ecole Normale Superieure), întâlnim
tineri care urmau liceele, gimnaziile şi chiar şcoala primar în Europa
civilizat 14; unii primeau în deceniile şase şi şapte, când nu opera înc foarte clar
distinc ia între studiile medii şi cele superioare, stipendii de la stat. Evident, pe
m sura moderniz rii statului şi a societ ii, bursele sunt acordate numai
studen ilor care au urmat sau au absolvit o facultate din ar 15.
Prin for a lucrurilor, în studiul de fa ne vom ocupa prioritar de bursierii
români în str in tate, atât cei finan a i de stat, cât şi cei care au studiat cu burse
private, acesta fiind, în fapt, bazinul de recrutare al corpului profesoral superior.
Lucrul este perfect explicabil. Spre deosebire de cei care studiau cu mijloace
proprii, şi care, cu excep ia mediciniştilor, nu erau deplin interesa i în ob inerea
unei diplome care s le ateste cunoştin ele şi abilit ile, bursierii sunt obliga i s
urmeze cursurile cu asiduitate, s transmit rapoarte periodice şi s fac la
întoarcere, prin prezentarea respectivei diplome, dovada final c resursele
12
Chiar dac nu ne propunem aici o discu ie mai larg , trebuie s distingem între bursele
acordate din anii 20-30 pân la finele deceniului cinci şi acelea din perioada urm toare, când
intervine o modificare sensibil în filosofia implic rii statului în sistemul educativ, în general în
rosturile instruc iunii publice. O analiz detaliat r mâne îns de f cut. Despre curentul favorabil
educa iei publice/na ionale şi creşterea interesului pentru educarea unitar a tineretului în Europa
primei jum t i a secolului XIX, vezi, Jean-Claude Caron, Tinerii la şcoală, în Giovanni Levi,
Jean-Claude Schmitt (coord.), Istoria tinerilor în Occident, vol. II, Perioada contemporan , Iaşi,
Institutul European, 2001, p. 159-230.
13
Pentru a exemplifica înapoierea zonei academice româneşti din acea perioad , unul dintre
exege ii temei oferea exemplele num rului sc zut de volume ale celor dou biblioteci centrale din
Bucureşti şi Iaşi şi a proastei echip ri a laboratoarelor Facult ii de Ştiin e din Iaşi (Cf. Lucian
Nastas , op. cit., p. 84).
14
Una din întreb rile care s-au pus, pentru clarific rile concepuale, a fost cu privire la
termenul folosit pentru cvasitotalitatea acestor tineri. Acela de studios, care pare a se fi impus?
Pân azi e cu adev rat cel mai potrivit, în ciuda unor mici inconvenien e.
15
Prevederea c stipendiile externe sunt rezervate exclusiv studiilor superioare apare pentru
prima dat într-un act oficial în Statutele Universit ii din Iaşi, elaborate în toamna lui 1860, dar
deceniul nu este lipsit de excep ii. Vom reveni la aceast chestiune în paginile care urmeaz .
investite nu au fost risipite în van. De altfel, aceşti studioşi erau trimişi la studii
tocmai în ideea de a fi întrebuin a i la întoarcere ca profesori de înv turi înalte,
fapt care îi f cea extrem de interesa i s ob in o diplom de licen sau de
doctorat, care le-ar fi permis intrarea într-un corp elitist şi bine remunerat16.
Altmineri, efectivul de cadre noi necesare func ion rii universit ilor pare
destul de constant, chiar în acele perioade în care politica de stipendii p rea c
d duse rezultate finale (precum în deceniul şapte). Cu prioritate îns în anii
1860, alimentarea înv mântului superior cu elemente bine preg tite şi
competitive reprezint firul roşu al politicii bursiere. Bun oar , în octombrie
1867, Consiliul Superior al Instruc iunii recomanda inerea concursului pentru
15 burse de câte 3 ani în str in tate (6 litere, 6 ştiin e exacte, 3 medicin ) la data
de 5 septembrie 1868 simultan la Bucureşti şi Iaşi, având în vedere „trebuin ia
de profesori în şcolile superioare din ar ”17.
Apoi, dintre cele dou categorii, bursierii şi cei care studiaz pe cheltuiala
familiei, prima pare s fi avut un rol mai important, implicit mai vizibil, chiar
dac intervine handicapul efectivelor reduse, pentru transferurile culturale şi
modernizarea rii, m car pe termen scurt şi cu preponderent la nivelul
sistemului educativ. În ceea ce-i priveşte pe profesorii Universit ii din Iaşi este
o eviden c au beneficiat, în marea lor majoritate, de stipendii în str in tate
care i-au modelat şi i-au preg tit pentru noile pozi ii.
Ne putem întreba la ce foloseşte un studiu precum cel de fa într-un fluviu
de priorit i legate de istoria universitar sau de istoria form rii elitei moderne
româneşti? Intervalul cronologic analizat este destul de redus şi pare irelevant,
m car în parte, pentru o cercetare statistic ampl a form rii profesionale a
personalului didactic de la universitatea ieşean în perioada modern . În fond, de
ce anii 1860?
16
Pentru analistul de azi frapeaz aceast atrac ie pe care o exercit universul didactic, în
condi iile în care universitatea, ca institu ie, în ciuda acelor reprezent ri naive ce-i coboar
originea în medievalitatea româneasc , nu avea tradi ie aici. Cu atât mai mult este de discutat
asupra motiva iilor din deceniul şapte, când ideea apari iei Universit ii din Iaşi era criticat de
unele voci, mai ales la Bucureşti, când se punea apoi problema desfiin rii ei şi când statutul
profesorului universitar devenise un motiv de conflict cu autorit ile guvernamentale. Cu siguran
c salarizarea, net superior altor categorii bugetare (24.000 lei anual, cf. Dr. Hurmuzescu,
„Istoricul Facult ii de Ştiin e din Iaşi”, în Anuarul general al Universităţii din Iaşi tipărit cu
prilejul jubileului de cincizeci ani, Iaşi, Tipografia Na ional , 1911, p. XLIV) şi statutul de înalt
func ionar public al profesorului universitar îşi spuneau cuvântul, dar interveneau şi o serie de alte
elemente mai subtile, demne de luat în calcul, dar asupra c rora nu insist m, în absen a unei
cercet ri minu ioase.
17
Condi iile eliminatorii era cet enia român şi licen a în disciplina respectiv ob inut în
ar . Arhivele Na ionale Istorice Centrale Bucureşti, fond Ministerul Cultelor şi Instruc iunii
Publice (mai jos: ANIC Bucureşti, fond MCIP), dosar 103/1867, f. 92.
R spunsul acoper mai multe paliere. În primul rând, anii 1860 sunt
percepu i chiar de contemporani ca o nou epoc 18 – una optimist – în care totul
se schimb iar timpul începe s curg mai repede; este perioada Unirii, a
centraliz rii la Bucureşti, a inova iilor institu ionale (chiar universit ile intr în
aceast logic ), dar şi a pierderii de c tre Iaşi a statutului de capital , cu urm ri
dramatice; sunt anii loviturii de stat a lui Cuza, cu acute reverbera ii interne şi
externe, apoi a îndep rt rii lui şi a aducerii unui prin str in care va continua
opera de modernizare. Evident, este vorba de primul deceniu de existen a
Universit ii, anii s i de început, interesan i atât din perspectiva provoc rilor
organizatorice, cât şi a instruc iei studen ilor, o perioad foarte fluid , marcat
de imprevizibil şi de nesiguran cu privire la viitorul institu iei.
În esen , s-a construit în acei ani un organism artificial, fragil, care a fost
vreme de aproape jum tate de secol în pericol real de desfiin are. Vina apar inea
în egal m sur birocra iei centrale, dar şi elitei locale, atâta cât r m sese dup
1862, dar mai ales a cadrelor didactice, care au tratat cu superficialitate şi
nep sare interesele propriei institu ii. Simptomatic era faptul c personaje care
aveau multe în comun cu geneza sau cu organizarea eficient a noii construc ii
(de pild M. Kog lniceanu sau Titu Maiorescu), odat stabilite la Bucureşti,
transmit semnale extrem de critice la adresa Universit ii ieşene şi a dasc lilor ei.
Pe de alt parte, ca s revenim la logica deplas rilor la studii, în deceniul
şapte sunt documentate, într-o fluen f r precedent, cele mai numeroase
efective de bursieri în str in tate, care includeau fie studen i merituoşi, fie pe
viitorii profesori ai universit ii19; în plus, este perioada în care politica de
18
Deşi pare conven ional, nu este întâmpl tor c scrisorile sau solicit rile de burse ale
tinerilor români con in la finele anului 1859 şi în 1860, aceast idee. Bun oar , într-una dintre
acestea, datat noiembrie 1859, un studios îşi începea astfel argumenta ia: „era nou ce s-a deschis
pentru ara noastr [...]”, sintagm ce se reg seşte întocmai în solicitarea de stipendiu a altui tân r,
câteva luni mai târziu (Vezi, Serviciul Jude ean al Arhivelor Na ionale Iaşi, fond Ministerul
Cultelor şi Instruc iunii Publice din Moldova 1804-1862 (mai jos SJAN Iaşi, fond MCIP
Moldova), dosar 28/1860, f. 1 şi 14).
19
În fapt, augmentarea brusc a num rului stipendiştilor, documentat la nivel arhivistic,
începe odat cu dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi trebuie v zut drept
rezultatul unei noi traiectorii pe care orbita societatea româneasc , societate ceva mai optimist şi
încrez toare în destinul s u, conştient de faptul c se impune o apropiere rapid de mentalit ile,
normele şi construc iile societ ilor apusene. Diferen ele ies pregnat în eviden pentru c dup
încheierea domniei lui Grigore Alexandru Ghica în 1856, una benefic , impresionant chiar, în
registrul educa iei, urmeaz o perioad în care trimiterea de noi stipendişti se opreşte, pentru ca
procesul s fie reluat în 1859, când se încheia o conven ie de mentorat şi coresponden cu
profesorul Royer Collard de la Sorbona şi un grup de şapte bursieri (Bossie, Ciurea, Codrescu,
Cern tescu, Odescu, Poni, Cob lcescu) pleca deja spre Paris în ideea ca, la întoarcere, tinerii s -şi
pun noile competen e în slujba „prop şirii rii”.
stipendii, urmând fidel direc ia de politic extern , se orienteaz prioriar spre

centre din ri neolatine precum Fran a, aflat într-o rela ie special cu
Principatele Unite, apoi Italia şi, accidental, chiar Spania.
În deceniul opt devine sesizabil o oarecare orientare filogerman şi în
domeniul studiilor, ini iat treptat odat cu aducerea prin ului Carol, dar ieşit la
lumin dup umilirea militar a Fran ei în r zboiul franco-prusac din 1870-1871.
Fireşte, sunt şi alte cauze, care in de dezvoltarea studiilor tehnico-ştiin ifice, de
apropierea geografic , de costurile mai reduse din centrele germane şi nu în
ultimul rând de facilitatea ob inerii diplomelor (mai cu seam în litere)
comparativ cu Oraşul luminilor.
Se poate identifica şi o component social ce justific limitele cronologice
ale contribu iei de fa . N. Iorga, unul dintre exege ii fenomenului (şi, în tinere e,
parte a sa) identifica trei valuri de studioşi peste hotare: 1820-1835, 1835-1860
şi, în fine, 1860-sfârşitul secolului XIX. Specificul ultimului val este dat, potrivit
concluziilor sale, de modificarea radical a structurii sociale a tinerilor implica i
în peregrinarea academic , pe fondul acord rii de c tre stat a stipendiilor cu
prioritate celor proveni i din p turile defavorizate20. De fapt, pentru Moldova cel
pu in, acest al treilea val începe s prind contur dup Aşezământul din 1851,
motiv pentru care ne vom referi pe larg, cu orice ocazie, şi la perioada anilor 50’.
În alegerea acestui subiect ne-a împins şi dificultatea, cu adev rat
exasperant , a ob inerii de date acurate cu privire la instruc ia personalit ilor
României moderne, cu deosebire a profesorilor ieşeni de la jum tatea secolului
XIX şi chiar cu privire la intrarea lor în corpul didactic21.
Un exemplu gr itor este cel al lui Al. C linescu (ortografiat şi A. C linescu,
Alex. C linescu sau Alexandru C linescu, cu unul sau doi de „l”), pentru scurt
vreme profesor la Sec ia Ştiin ific a Facult ii Filosofice de la Universitatea
ieşean . Prea pu ine se ştiu despre acest dasc l care se volatilizeaz , ca şi cum nu
20
N. Iorga, Les voyageurs orientaux en France, Paris, Gamber, 1927, p. 103.
21
De vin pentru acest stare de fapt sunt, în egal m sur , precaritatea cercet rilor locale de
istorie a intelectualit ii, lipsa unui interes constant şi real al institu iei fa de propria istorie
(dublat de dezinteresul succesorilor respectivilor dasc li la catedrele lor), tenta ia factorilor de
decizie pentru finan area cu predilec ie, dac nu exclusiv , a volumelor celebrative, de unde
mixtura de entuziasm, profesionalism la unii, munc for at şi simulacru la al ii, în lucr ri care ar
trebui s fie de referin . Pentru lectorul de ocazie sau pentru cel avizat este impresionant proasta
alc tuire a studiului dedicat istoriei disciplinei juridice cuprins în volumul publicat cu ocazia
centenarului Universit ii. Importanta „contribu ie” era semnat de nu mai pu in de nou autori,
probabil pentru un ciclu complet al ridicolului, dar nu face vorbire decât despre Simion B rnu iu,
lapidar despre Vasile Conta, apoi sare la finalul secolului XIX, lipsindu-ne de informa ii sau m car
de aprecieri din interiorul disciplinei despre Al. Gheorghiu, George Alexandrescu-Urechia, fra ii
Şendrea, etc. (Vezi, capitolul „Dezvoltarea ştiin elor juridice” în Contribuţii la istoria dezvoltării
Universităţii din Iaşi 1860-1960, vol. II, Bucureşti, 1960, p. 304-320).
ar fi existat, din eviden ele ulterioare ale Universit ii şi, la fel de bine, din
istoriile facult ilor ori ale disciplinelor, cu unele excep ii nesemnificative.
Evident, impactul s u pe scena educa iei superioare a fost limitat, e drept,
activând aproximativ un an şi jum tate, fapt ce explic lipsa de interes. Se
cunosc în linii mari, doar împrejur rile „apari iei” sale între profesori la 1860 şi
ale „dispari iei” din 1862.
Intrarea sa în corpul profesoral superior trebuie pus leg tur cu eforturile
de sistematizare a propunerilor şi de întocmire a programei de studii a viitoarei
universit i. Tân rul C linescu f cea parte din comisia special care începuse, la
7 septembrie 1860, elaborarea programei de studii al turi de Ştefan Micle şi Ioan
Pop, astfel c nu trebuie s mire numirea sa la catedra de „matematici şi chimie”
începând cu 17 septembrie22.
Despre forma ia sa ştim destul de pu in. Georgie Melidon îl aminteşte în
Relaţiunea sa ca fiind absolvent de facultate filosofic la Liège23, lucru asupra
c ruia avem unele rezerve. Tot student la Liège, dar de data aceasta la Şcoala de
Mine, trimis cu stipendiu prin 1857, ne apare acest personaj şi în lucrarea lui Ilie
Popa24. Din cercet rile noastre în arhivele româneşti nu am reuşit s identific m
niciun bursier de stat cu acest nume înainte de 1860. Cu toate acestea, un anume
Alex. C linescu era num rat în decembrie 1859 între cei trei studioşi
subven iona i la studii în str in tate de c tre Societatea pentru Încurajarea
Tinerilor la Înv tur 25. În suplica adresat lui Alexandru Ioan Cuza, în scopul
ob inerii patronajului domnesc pentru Societate, se nota c „Alex. C linescu înc
se ocup ast zi cu înv tura ştiin elor p dur riei, a montanisticei şi a idraulicei”.
Avem motive s credem c junele era viitorul profesor de la Universitatea din
Iaşi.
Al. C linescu demisioneaz al turi de Ştefan Emilian în ianuarie 1862, în
timpul conflictului dintre unii profesori şi Minister (asupra c ruia nu vom insista
îns aici), când la Ştiin e r m seser doar Ioan Pop şi Ştefan Micle. La 23
22
Cf. D. Berlescu, „Universitatea din Iaşi de la 1860 la 1918”, în Contribuţii la istoria
dezvoltării Universităţii din Iaşi 1860-1960, vol. I, Bucureşti, 1960, p. 99. Despre cursurile lui de
Algebr Superioar şi Calcul Infinitzecimal, vezi, Anuariul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar
1895-1896, precedat de o ochire retrospectivă asupra învăţământului superior din Iaşi, Iaşi,
Tipografia Na ional , 1896 (în continuare: Anuariul Universităţii 1895-1896), p. 15.
23
Georgie Radu Melidon, Relaţiune statistică de starea şcoalelor din Moldova. Memoriu
prezentat d. Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică în 1 ianuarie 1862, Iaşi, Tipografia Adolf
Berman, 1862, p. 64.
24
Ilie Popa, „Dezvoltarea matematicii”, în Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din
Iaşi 1860-1960, vol. II, p. 12,
25
Cf. SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 59/1855, f. 32.
ianuarie 1862 era rechemat la catedr Ştefan Emilian, nu şi Al. C linescu26. Cert
este c dup aceast dat a disp rut din peisajul educativ ieşean. Ce leg tur s
fie între el şi un anume Al. C linescu, bursier român trimis de Ministerul de
Interne, Agricultur şi Lucr ri Publice, împreun cu al i trei studioşi la Şcoala de
Mine din Liège, r mâne de cercetat. Posibil s nu fie una şi aceeaşi persoan ,
mai ales dac şi-a trecut într-adev r licen a înainte de 1860, cum afirma Georgie
Melidon. La fel de bine îns putea fi, c ci situa ii în care un fost profesor revine
la înv tur pentru a-şi lua un titlu academic, s-au mai v zut (spre exemplu: în
epoc Gr. Cob lcescu, iar peste ani, istoricul Petru Râşcanu)27.
Avem de-a face, aşadar, cu un deficit de date şi informa ii sigure, verificate.
În schimb, nu lipsesc erorile sau inexactit ile, strecurate inclusiv în instrumente
de lucru fundamentale (dar preluate din alte contribu ii) sau în lucr ri altminteri
bine structurate, indispensabile chiar, anchetelor asupra form rii elitelor. S d m
şi aici câteva exemple.
Potrivit lui Lucian Predescu, Nicolae Ionescu ar fi fost licen iat în Drept la
Paris, activând, în timpul studiilor, ca redactor la revista L‘Etoile du Danube, ce
ap rea la Bruxelles în 1856 pentru ca, dup 1868 s devin profesor de istorie
universal la Universitatea din Iaşi28. Dar N. Ionescu s-a întors de la studii în
1852, f r a-şi fi trecut licen a, şi începe s in cursuri la Universitate din 1863,
nu din 1868 (şi nici din 1860, cum sus ine Departamentul de Cercetare
Interdisciplinar în Domeniul Ştiin elor Umaniste, Programul Dic ionare &
Enciclopedii, în pagina de internet a Universit ii „Alexandru Ioan Cuza” din
Iaşi29), în condi iile în care Maiorescu, repus în func ie de Minister odat cu
ceilal i profesori, renun ase la cursul de istorie în favoarea filosofiei.
Dac ar fi s -l credem pe Ion Petrovici, Titu Maiorescu şi-ar fi terminat
studiile la Berlin în perioada 1858-186130; lucrurile sunt îns mai complicate şi,
în ciuda dimensiunii personajului şi a diverselor cercet ri, nu îndeajuns de clare.
Se ştie c s-a mutat de la Berlin la Giessen, unde avea oportunitatea arderii
26
Cf. D. Berlescu, op. cit., p. 166. Fapt men ionat şi de Ilie Popa, op. cit., p. 12, care noteaz
c dup 14 luni pleac de la Universitate, iar catedra de analiz superioar r mâne neocupat pân
la 1863, când o preia N. Culianu.
27
Un argument ar fi c în procesele verbale ale şedin elor Consiliului Academic din toamna
anului 1860 este numit simplu „d. C llinescu”, semn c nu avea titlu academic, fa de al ii, la care
apare particula dr. sau lic[en iat] (Vezi, bun oar , SJAN Iaşi fond Universitatea „Al. I. Cuza”.
Rectorat (mai jos Rectorat), dosar 8/1860-1863, f. 3, procesul-verbal al şedin ei din 15 noiembrie
1860).
28
Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, 1940, p. 432.
29
http://dictionare.enciclopedii.uaic.ro/catalogCD-UAIC/ (N. Ionescu, consultare la 15.06.2012,
orele 09.20).
30
Ion Petrovici, Titu Maiorescu 1840-1917, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1931, p.15.
etapelor şi unde îşi trecea doctoratul în filosofie în vara anului 1859, pentru a
merge mai departe la Paris, de data aceasta ca bursier muntean31. Apoi, nu a
ob inut prin echivalare doctoratul în filosofie la Sorbona în 1860, cum se afirm
pe pagina de internet a Universit ii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi32, ci numai
licen a. De asemenea, începutul epopeii universitare a lui Maiorescu nu trebuie
fixat la 186333, când devine rector, ci un an mai devreme.
Despre Grigore Cob lcescu se afirma, tot într-o lucrare publicat despre şi
sub egida Universit ii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, c ob inea la 1849 o
burs la Paris şi reuşea a-şi trece licen a la 16 noiembrie 185134. În fapt, datele
sunt devansate cu un deceniu, c ci el ob inea un stipendiu extraordinar la 1859 şi
devenea licen iat la 1861. Probabil c ceea ce a indus în eroare în acest caz este
calitatea sa de profesor la Academia Mih ilean începând cu 1851/1852, pe când
avea doar studii secundare.
Pân şi despre Petru Poni, probabil universitarul ieşean care a suscitat atât
din partea contemporanilor, cât şi a urmaşilor, cel mai viu şi constant interes – şi
aceasta f r a fi contestat – apar informa ii eronate. Una ar fi c intr în corpul
universitar în 186535 sau 186636, când lucrul acesta se petrece abia la 1878, c ci
la 1866 era doar profesor secundar la Liceul Na ional şi la Şcoala Militar .
Numeroase semne de întrebare persist asupra form rii şi începutului
carierei unui personaj foarte controversat din motive pe care nu le vom expune
aici, Andrei Vizanti, succesorul lui V. A. Urechia37 la catedra de limb şi
31
La Berlin îl afl m înscris îns la Jursipruden din 4.11.1858 şi şters din registru (gelöscht)
abia la 19.01.1860, ceea ce las loc unor specula ii pe care nu le vom rezolva noi aici. Vezi lista
studioşilor în Dumitru Amz r, „Studen i români în str in tate. Universitatea din Berlin”, extras din
Cercetări literare, IV, 1940, p. 228
32
Vezi sec iunea 150.uaic.ro/personalitati/, ce con ine, în general, date acurate.
33
Cf. http://dictionare.enciclopedii.uaic.ro/catalogCD-UAIC/ (Titu Maiorescu, consultare la
15.06.2012, orele 10.40). Şi despre Iacob Negruzzi se afirm acolo c şi-ar fi început cariera
universitar la 1860, dar el atunci se afla la studii în Germania şi abia la 1863 îşi sus inea
doctoratul.
34
Liviu Ionesi, „Grigore Cob lcescu”, în Universitatea din Iaşi 1860-1985. Dezvoltarea
ştiinţei (Gh. Platon şi V. Cristian redactori responsabili), Iaşi, 1986, p. 320-321.
35
În Dicţionarul contemporanilor, de Dim. R. Rosetti, Bucureşti, Editura Popular , 1897,
Petru Poni apare ca profesor la Facultatea de Ştiin e din 1865 (p. 152)!
36
Cf. http://dictionare.enciclopedii.uaic.ro/catalogCD-UAIC/ (Petru Poni, consultare la
17.06.2012, orele 17.20). Informa ia este preluat f r alte cercet ri complementare din Anuariul
Universităţii 1895-1896, p. 129, unde s-a strecurat o greşeal . Data corect (28 septembrie 1878) e
amintit în Dr. Hurmuzescu, op. cit., p. LXIV.
37
Dincolo de discu ia asupra calit ii de licen iat la Paris, care se va sfârşi doar atunci când se
va putea cerceta fondul arhivistic al Facult ii de Litere de la Sorbona, V. A. Urechia este ar tat ca
studiind la Paris între 1853 şi 1857; deşi se prea poate s fie o simpl greşeal de tipar (Vezi, D.
Berlescu, op. cit., p. 216).
literatur român . În anuarele Universit ii se spune despre el fie c a fost numit

la catedr în octombrie 186938 fie, cum noteaz I. G v nescul, c şi-ar fi început
cursurile de istorie a literaturii române ca suplinitor, în 1867-1868 (dar chiar el
îşi va modifica opinia câteva pagini mai departe, amintind de anul 1865)39.
Confuzia ia amploare odat cu trecerea timpului. Într-o cercetare a Mariei
Frunz se sus ine, cu destul siguran , c la 1865 catedra lui V. A. Urechia,
anume „Istoria literaturii antice şi moderne”, trece în suplinirea lui Andrei
Vizanti pân în 1867, când acesta din urm ar fi plecat la studii la Madrid40. Prin
rostogolire, anul 1865 devine punct de reper şi pentru alte lucr ri, inclusiv pentru
instrumente de lucru altminteri serioase. În unul din acestea se noteaz c
Vizanti ar fi absolvit în 1865 Facultatea de Litere la Iaşi şi ar fi suplinit chiar o
vreme cursurile profesorului s u V. A. Urechia, dup care ar fi primit, în 1866, o
burs pentru str in tate41.
Coroborând diferitele informa ii edite cu documentele de arhiv , afl m un
adev r cu totul diferit. Vizanti se înscrie la Universitatea din Iaşi în anul şcolar
1863-1864, dar apuc s fac doar un an de facultate, c ci în toamna lui 1864,
prezentat la concursul de burse în str in tate pentru domeniul literelor, ob inea,
la fel ca şi colegul s u Şt. Vârgolici42, o burs împ r it între Madrid şi Paris. De
38
Cf. Anuariul Universităţii 1895-1896, p. 128. Era vorba de numirea ca profesor definitiv.
39
I. G v nescul, „Istoricul Facult ii de Litere şi Filosofie din Iaşi”, în Anuarul general al
Universităţii din Iaşi, p. CXVIII. Iar la p. CX d o list a cadrelor didactice şi a catedrelor aferente,
„în ordine de vechime”, unde Vizanti apare ca profesor de la 1865. Şi tot la 1865 este datat
începutul carierei sale universitare pe site-ul Universit ii: http://dictionare.enciclopedii.uaic.ro/
catalogCD-UAIC/ (Andrei Vizanti, consultare la 18.06.2012, orele 12.10), preluând probabil
ultima informa ie.
40
Maria Frunz , „Cele dintâi cursuri de literatur român la Universitatea din Iaşi”, în
Analele Universităţii Iaşi, sec ia III, t. 8, 1962, p. 97-128, dar mai ales p. 101 şi 111. În intervalul
1865-1867 ar fi luat noti e la cursul lui Vizanti şi Teodor Burada, care se întorsese de la Paris în
1866, mizând pe prezen a la Biblioteca Central Universitar din Iaşi a unui manuscris nedatat ce
con ine noti ele lui Burada. În schimb G. Agavriloaie, „Literatura român ”, în Contribuţii, vol. II,
p. 266 îl amintea pe Vizanti ca profesor suplinitor şi apoi ca titular începând cu 1867-1868.
41
Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, Editura Academiei,
1979, p. 906. Chiar şi Lucian Nastas , în Itinerarii spre lumea savantă, p. 310, noteaz c bursa ar
fi început în 1866.
42
Şi cu privire la formarea lui Vârgolici circul informa i eronate. Şi-ar fi luat „licen a” în
1865 iar la 1866 ar fi devenit stipendiat (Vezi, Lucian Nastas , op. cit., p. 309-310). Totuşi, cum
spuneam mai sus, la burs a plecat odat cu Vizanti, la finele lui 1864, dup ce amândoi urmaser
cursurile Universit ii din Iaşi. Mai interesant este c cei doi sunt din punct de vedere formal,
studen i regula i la Facultatea de Drept, nu la Litere, dar audierea cursurilor a dou sau mai multe
facult i era o practic des întâlnit în epoc . Oricum, de licen nici nu poate fi vorba, facultatea
fiind incomplet . Seria licen elor este deschis în 1870 de Facultatea de Drept, cea mai
competitiv din universitate, urmat de Ştiin e. La Litere primul licen iat apare abia în octombrie
1881, în persoana lui Ioan Zaremba, cu o tez ce comenta filosofia lui Aristotel (Cf. I. G v nescul,
altfel, în ianuarie 1865 cei doi începeau o coresponden din capitala Spaniei cu
autorit ile române. Ar fi ridicol s credem c Vizanti a fost propus de
protectorul s u, V. A. Urechia, pentru a-i ine orele dup mutarea sa la Bucureşti
(în toamna lui 1864). O dat pentru c abia urmase un an la Universitate, apoi
pentru c ar fi primul caz de dasc l f r studii sau specializare în str in tate şi în
fine, pentru c la timpul acela tân rul se afla în drum spre Madrid43.
Acest gen de inexactit i este des întâlnit şi reprezint dovada c
experien ele formative trebuiesc tratate cu mai mult aten ie, pornind de la mici
contribu ii, adunând datele în timp, cu pruden , din mai multe surse,
confruntând eventual informa iile contradictorii care, e drept, nu lipsesc.
Pe lâng bibliografia tematicii am apelat la variate alte surse, în majoritate
interne. De altfel, în aceasta const unul din marile neajunsuri ale domeniului,
destul de greu de dep şit: sursele interne sunt par ial rupte, ca ethos al cercet rii,
de cele externe. Mai ales în cazul scenariilor de anchet de tip reconstitutiv, în
care se inventariaz studen ii şi se formuleaz concluzii limitate, cei care au
investigat arhivele externe, au ignorat sau au marginalizat sursele interne, l sând
pe al ii s se ocupe de acest registru; evident, şi reciproca este valabil .
Nerespectând principiul exhaustivit ii, aceste cercet ri se men in în sfera
contribu iilor, f r preten ia finalit ii. Ca s revenim la textul de fa , sursele
noastre documentare sunt selectate din arhivele ieşene (fondul Universitatea „Al.
I. Cuza”. Rectorat şi celelalte adiacente, apoi Ministerul Cultelor şi Instruc iunii
Publice din Moldova) şi mai ales din capital (fondul Ministerul Cultelor şi
Instruc iunii Publice). Se adaug inser ri ulterioare din Anuarele Universit ii
din Iaşi, prezent ri în presa vremii, alte surse narative, precum jurnale, memorii etc.
Institu ia stipendiilor în str in tate la mijlocul secolului XIX: motiva ii

şi reglement ri
Prin for a lucrurilor, deplas rile la studii ne intereseaz în lumina finalit ii
lor, anume ocuparea unui post didactic, cu prioritate a unei catedre la
Universitatea din Iaşi. De aceea ne concentr m pe acele stagii formative
institu ionale, în care tinerii sunt înregistra i ca studen i ordinari, posedând la
întoarcere o diplom , fie de licen , fie de doctorat, care le deschidea un evantai
larg de posibilit i de realizare profesional şi social .
op. cit., p. CVI).

43
Interesant este c niciun document edit sau inedit nu vorbeşte despre o eventual suplinire
de c tre Vizanti în perioada 1864-1868, aşa c nu este clar cum s-a ajuns la asemenea afirma ii.
Într-un context interna ional favorabil redeştept rii româneşti de la începutul

deceniului şapte, statul sporeşte considerabil num rul stipendiilor şi ajutoarelor
de studii în str in tate. Politica de subven ionare a form rii tinerilor români în
centre europene de prestigiu avea o dubl ra iune, una cantitativ şi alta
calitativ . Pe de o parte, diriguitorii instruc iunii, ei înşişi cu stagii externe la
activ, se gr beau s umple un gol în masa bugetarilor, acolo unde lipseau cadrele
specializate, situa ie sensibil cu deosebire în înv mânt. Înc din anii 1850’, o
parte din burse – s le spunem „didactice” – erau astfel concepute încât, prin
diferitele „combina ii” de studii, stipendiştii s poat acoperi la întoarcere acele
catedre considerate deficitare44.
Pe de alt parte, la nivel ideatic, se c uta împrosp tarea pe termen lung a
moravurilor toxice de aici şi instalarea în posturi cheie a cadrelor cu deprinderi
pozitive (perseveren , seriozitate, disciplin ), care s schimbe treptat atitudinea
fa de munc şi care s formeze în acest sens genera iile viitoare. S nu uit m
c unul dintre corifeii educa iei româneşti din acea vreme, V. A. Urechia, milita
public pentru continuitatea filierelor de studii şi a prezen ei bursierilor la aceleaşi
centre universitare (de dorit în ri neolatine, considerate a avea origini istorice
comune şi mai apropiate de români ca mentalitate şi obiective de viitor), în
scopul coagul rii spiritului public45.
În deceniile şase şi şapte instruc ia public de tip modern se impune drept
singurul sistem educativ viabil la scar na ional , mai ales pe fondul promov rii
unei paradigme sociale meritocratice, de a c rui superioritate erau convinse
înseşi autorit ile. Nu întâmpl tor, Ministrul Instruc iunii îi solicita, la 1867, lui
V. A. Urechia întocmirea unui proiect, cu sprijinul celorlalte ministere, pentru ca
slujbele s se ocupe „pe merit”; era, în fond, şi un gest de ner bdare a elitei
formate în noul spirit, în fa a încetinelii cu care şcoala autohton „îşi ar ta
roadele”46.
44
Aşa st teau lucrurile la Iaşi, unde Departamentul Instruc iunii trimisese cinci tineri la
înv tur la Paris şi Berlin, anun ând c la întoarcere obiectele: literatura latin , greac , român şi
istoria vor fi predate în Academie de N. Ionescu şi de Anastaseanu, filosofia de Eraclide, iar
matematica şi ştiin ele naturale, de Donici şi de Veisa (SJAN Iaşi, MCIP Moldova, dosar
183/1850, f. 1). Ceea ce nu înseamn c lucrurile nu au r mas la aceast proiec ie din 1850. Odat
cu reorganizarea Academiei Mih ilene şi înfiin area claselor superioare, dup numiri succesive de
dasc li, Teodor Veisa ajungea s predea dreptul civil, Gh. Apostoleanu inea cursurile de drept
penal şi procedura penal (preluând orele lui Al. Papiu Ilarian odat cu retragerea acestuia din
Moldova, în 1858), iar V. A. Urechia preda istoria şi literatura român şi universal (Cf. Anuariul
Universităţii 1895-1896, p. 13).
45
V. A. Urechia, Opere complete. Didactica, vol. I 1858-1867 (în continuare Didactica),
edi ia a doua, Bucureşti, Göbl, 1883, p. 21.
46
Buletinul Instrucţiunii Publice, 1867, p. 44.
Care erau îns motiva iile tinerilor pentru accesarea acestor burse? Cu
siguran , ele sunt diverse. Putem s distingem analitic cel pu in trei paliere care,
e drept, interfereaz constant în realitate. E vorba în primul rând de un proiect
social, de conservare a statutului, sau, cel mai adesea, de ascensiune social ; în
acest caz, tân rul pleac la studii din dorin a de a-şi spori prestigiul şi de a urca
în ierarhia societ ii, devenit tot mai accentuat meritocratic . În al doilea rând,
trebuie amintit proiectul intelectual, dorin a tân rului de a se perfec iona, de a
urma calea înv turilor înalte şi de a deveni astfel un om preg tit şi activ în
universul ştiin elor. În al treilea rând, puternic favorizat de climatul acelor ani,
avem un proiect na ional, în care demersurile intelectuale ale tinerilor sunt
integrate în efortul general de prop şire a na iunii; cu alte cuvinte, ara avea
nevoie de o intelighen ie activ , şcolit la cele mai bune stabilimente europene,
care s contribuie, la întoarcere, la curentul general de modernizare şi de
primenire a moravurilor. Fireşte, pentru ca aceste eforturi financiare s aib
rezultatele aşteptate în regenerarea patriei, efectivele de tineri trimişi la carte în
str in tate trebuiau, în mod necesar, s fie consistente. De la Paris, unde se afla
la înv tur , N. Ionescu îl felicita în 1849 pe G. Sion pentru ini iativa
autorit ilor moldave de a-l trimite la studii pe Gh. Apostoleanu, dar sublinia
necesitatea unor sporiri numerice: „Cu o floare nu se face prim var . Mul i, mai
mul i şi iar mul i când se vor expedia la carte atunci putem fi siguri de bune
rezultaturi”47.
Motiva ia patriotic este de altfel adesea întâlnit în registrul public,
sus inut de mediile oficiale cu fiecare ocazie, devenind f r întârziere un clişeu.
De motivul literar/ideologic al studiosului care pleac în Europa pentru a se
instrui şi pentru a fi la întoarcere util patriei sale, s-a abuzat în istoriografia mai
veche a subiectului, dar nu înseamn c avem de-a face cu o alterare ideologic
voluntar şi ulterioar fenomenului. Oficialii, elitele, d sc limea şi în general
popula ia vremii şi-au însuşit rapid un limbaj patriotard ce trebuia uzitat la
ocaziile publice. În acelaşi sens, sponsorizarea studiilor în str in tate de c tre
funda ii culturale sau persoane cu influen şi cu posiblit i materiale (sau
47
Ştefan Meteş, Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi,
Cluj, Tipografia Pallas, 1939, p. 86. Dup trei ani de şedere în capitala Fran ei, el considera tot
insuficient num rul studioşilor români pentru deschiderea unei „noi ere de regenerare” şi, în ultima
scrisoare c tre Sion se întreba de motivele indiferen ei guvernamentale, acolo unde tinerii apropia i
genera iei sale începuser a c p ta pozi ii de putere: „Au doar g sesc c este de tot şi în toate
nefructuoas petrecerea noastr în şcolile Fran ei şi chiar a Germaniei, c nici m car într-acolo nu
au s fi trimes pe seama statului decât un biet Apostolescu [corect: Apostoleanu] la Berlin” (p. 113).
facilitarea acord rii unor burse de stat) devin gesturi patriotice şi modele de
urmat în comunitate48.
Tema stagiilor externe a devenit chiar tematic de examen, cum s-a
întâmplat la Bacalaureatul din Iaşi la 1869. Unul dintre candida i, I. M.
Dospinescu, tratând „Despre plecarea la studii în str in tate şi ruperea tân rului
de mediul familiei”, nota c durerea p r sirii familiei era atenuat doar de
perspectiva des vârşirii formative: „o s capete sume şi sume de cunoştin e nou
şi o s fac o mare experien ”; în mod necesar, eforturile junelui trebuiau puse
în slujba prop şirii neamului: „îndat revenit în patria sa, va lucra şi va face s
prospere iubita lui patrie [...] ca un om bun, onest [...] şi care produce atâta bine
pentru cona ionalii s i”49.
Nu întâmpl tor scrisorile stipendiştilor adresate autorit ilor (dar chiar şi
prietenilor sau sus in torilor!) con in obsesiv motivul de mai sus; acestea sunt
concepute parc dup un anume cod, indicând un evident tipar ideologic. Plecat
la Paris cu o burs acordat nu de stat, ci de „Societatea pentru sprijinirea
tinerilor români la înv tur ”50 înfiin at de dr. Anastasie F tu, V. A Urechia îi
scria sus in torului s u G. Sion, în ianuarie 1856, c nu are suficient vreme la
dispozi ie pentru a se preg ti şi în studiile politice, cu toate c depune toate
eforturile, cu gândul „la suvenirea patriei” şi la satisfac ia sprijinitorilor s i51.
Titu Maiorescu trimitea, în vara lui 1860, o adres Eforiei, în care considera
iminenta publicare a opului s u de filosofie drept o dovad privind „activitatea
necurmat cu care se aplic studen ii români la studiile necesarii pentru na iunea
48
La Iaşi, medicul everghet Anastasie F tu c p tase în 1855 de la guvernul Moldovei
aprobare pentru înfiin area unei asemenea asocia ii („Societatea pentru Sprijinirea Tinerilor
Români la Înv tur ”). Pornind de la generoasa sum de 1000 de galbeni dona i de fondator,
Societatea, care îi num ra între membrii s i de frunte pe D. Gusti, Th. Codrescu, Scarlat Miclescu
ş.a. a reuşit pân în 1859, când se punea sub patronajul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s
subven ioneze studiile în str in tate a trei tineri promi tori: V. A. Urechia, „care au s vârşit un
curs de filosofie la Paris”, ajuns director în Ministerul Instruc iunii, George Dragici, înc student la
agronomie şi Alexandru C linescu, studios ce „se ocup ast zi cu înv tura ştiin elor p dur riei, a
montanisticei şi a idraulicei” (Cf. SJAN Iaşi, MCIP Moldova, dosar 59/1855, f. 31 şi 32). Şi A. D.
Xenopol a plecat la Berlin în 1867 cu un stipendiu alc tuit din contribu iile personale ale
membrilor Junimii, completat cu un ajutor de la prim rie şi apoi de la Ministerul Instruc iunii. Tot
cu ajutorul financiar al Junimii plecase la studii în Germania şi Samson Bodn rescu, de unde se
întoarce cu un doctorat în filosofie la Giessen. Pentru ultimul caz, vezi, Junimea şi junimiştii.
Scrisori şi documente inedite, edi ie de I. Arhip şi D. V cariu, Iaşi, Junimea, 1973, p. 15-16,
scrisoarea c tre I. M. Melik.
49
SJAN Iaşi, Rectorat, dosar 92/1869, f. 31.
50
Pentru a-şi ar ta recunoştin a, tân rul Vasile Alexandrescu publica şi o poezie dedicat
apari iei Societ ii: „3 iulie. Inaugurarea Societ ii de încurajarea junimii române la înv tur ”,
Foiletonul Zimbrului, IV, 1855, p. 192.
51
Ştefan Meteş, op. cit., p. 269-274.
lor”52. N. Quintescu cerea într-o adres din 1863 ca noile prevederi privind
reducerea bursei s nu-i fie aplicate pe motiv c „s-a consacrat carierei
profesionale, ca s serveasc patriei sale [...] şi s contribuie dup puteri la
progresul şi prosperitatea ei”53. Ideea o întâlnim peste ani şi la Petru Poni, care
se referea în memoriile sale la subiectul plec rii tinerilor din Iaşi şi Bucureşti
spre centrele universitare europene, conferindu-i o conota ie de desc lecat
intelectual: „Cât speran în inimile noastre tinere; cât încredere în viitorul
nostru şi al neamului nostru. Mergeam ca s c p t m ştiin a în atâtea ramuri
deosebite, pentru a o transplanta în patria noastr ”54.
Pe de alt parte, mai exist un tip de motiva ie, marginal , e drept, dar
neluat în calcul pân acum, fiind în m sur a afecta aura acestor studioşi de
arhitec i (dezinteresa i material) ai lumii româneşti moderne. Dac lu m în
considerare faptul c cel pu in unii dintre aceştia erau de condi ie relativ
modest , nu le era indiferent posibilitatea de a tr i câ iva ani „pe spesele
statului” într-o Europ civilizat , de a avea o experien definitorie şi de a
întârzia momentul în care trebuiau s ia via a pe cont propriu, f r sprijinul
familiei.
Toate aceste motiva ii func ionau în general în tandem, cu precump nirea
uneia sau a alteia, în func ie de personalitatea şi universul mental al fiec rui
subiect. Ele sunt mai greu de identificat în memoriile sau în coresponden a
privat a studioşilor, dar devin motive facil de urm rit la nivelul comunic rii
oficiale, în cererile de stipendii sau în coresponden a bursierilor cu autorit ile,
înc o dovad a clişeelor impuse55. În fond, dorin a de prezervare a statutului sau
de ascensiune social nu este incompatibil cu acumularea cunoştin elor şi nici
cu sincera credin c prin studiul serios într-un centru universitar european şi
apoi prin transplantarea în ar a unor comportamente şi practici eficiente, po i
contribui major la ridicarea propriului neam.
Fireşte, nu toat elita româneasc în elegea necesitatea subven ion rii
form rii sau perfec ion rii tinerilor în afara rii. În primele lor decenii de
existen , cele dou universit i autohtone, dar mai ales cea din Iaşi, care se
52
Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, vol. III, edi ie îngrijit de Georgeta R dulescu-
Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Minerva, 1980, p. 18.
53
ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 212/1863, f. 60-63.
54
Cf. D. Iv nescu, „Memoriile lui Petru Poni” („Ce am voit s fac” I), în revista Însemnări
ieşene, an I, nr. 3, noiembrie 2009, p. 63.
55
De regul stipendiştii fac apel la ambele registre principale, patriotismul şi dorin a de
studiu. Una din cele mai relevante cereri de subven ionare îi apar ine lui Romulus Scriban, care
scria la 28 iulie 1860 c voieşte a urma „o specialitate” în Italia, având toate precondi iile
îndeplinite, pentru c , pe de o parte, se considera „adânc mişcat de dorul de ştiin i” şi pe de alta,
„doreşte a servi patria sa” (SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 118/1860, f. 27).
ocupau de preg tirea cadrelor necesare func ion rii statului şi moderniz rii
societ ii şi în jurul c rora se formase un orizont de aşteptare pe m sura
entuziasmului de la fondare, solicitau neîntrerupt supliment ri de fonduri, fie
pentru noi catedre sau dot ri, fie pentru bursele studen eşti în absen a c rora, cu
deosebire facult ile de Litere şi Ştiin e, ar fi devenit neatractive pentru auditori,
nefunc ionale şi, implicit, inutile. Acesta este contextul în care tot mai multe
voci cer oprirea sau reducerea drastic a stipendiilor pentru str in tate. Interesant
este c aceste opinii se fac auzite (şi inclusiv dezb tute în Parlament) mai cu
seam în deceniul opt, când iluziile cu privire la d ruirea şi ataşamentul
profesorilor de la Iaşi fa de Universitate şi studen i se spulberau în paralel cu
creşterea alarmant a fenomenului „absenteismului”56.
Nu pu ini erau cei care puneau tranşant problema: ori se opresc de la
finan are bursele externe, iar rolul form rii specialiştilor este preluat exclusiv de
şcolile din ar , fie se desfiin eaz cele dou universit i aflate în imposibilitatea
de a-şi indeplini menirea. Spre exemplu, într-o dezbatere din Adunarea
Deputa ilor (şedin a din 16 ianuarie 1877), deputatul B. Maniu se adresa
reprezentan ilor puterii afirmând c „stipendiile v probeaz c nu ave i nimica
bun în ar ” şi propunea ca universit ile româneşti s primeasc fonduri
suficiente pentru a deveni competitive, dar, în acelaşi timp, „dac nu se pot
îmbun t i aceste universit i, atunci s se desfiin eze”57.
M car par ial, politica generoas de stipendii din deceniul şapte (dar şi din
cel anterior) şi-a îndeplinit pentru o vreme menirea, pentru c în anii 1870 aceste
burse nu se mai justificau la modul imperativ, precum în anii trecu i, cel pu in la
nivelul percep iei publice; între timp, universit ile îşi acoperiser necesarul
urgent de cadre didactice şi începuser a produce absolven i şi licen ia i. Cei
neimplica i direct în sistemul de educa ie nu mai cunoşteau nici m car logica
acestor stipendii. În calitatea sa de universitar, dar şi de ministru de externe, N.
Ionescu se sim ea dator a interveni în discu ia amintit , explicând deputa ilor
56
Este drept c cele dou universit i erau judecate la pachet, ambele fiind considerate
vinovate de eşuarea misunii lor, dar cea din Iaşi este dat mereu ca exemplu negativ, mai ales dup
interpelarea lui Mihail Kog lniceanu („fondatorul mic”, cum se raporta el însuşi la şcoala din
capitala Moldovei) din 1, 3, 4 februarie 1877 şi dup criticile sale neobişnuit de dure (dar juste) la
adresa lipsei de interes a profesorilor şi a conducerii Universit ii. Nu insist m aici asupra acestei
chestiuni.
57
Accepta suportul bugetar pentru ştiin ele aplicate, care aveau meritul de a forma
specialistul şi „bunul cet ean”, independent pe destinul s u „iar nu numai competitor la bugetul
statului” sau pentru arte, dar nu agrea defel bursele pentru studen ii de la litere şi ştiin e, în ar sau
afar , considerând c pentru aceste domenii este suficient ini iativa privat . Opinia îi era
împ rt şit şi de Fr. Milescu, care solicita la rându-i oprirea burselor externe pentru litere şi ştiin e
sau „ştergerea facult ilor din ar ” (Vezi, Monitorul Oficial nr. 18/1877, p. 569-572).
faptul c institu ia stipendiilor în str in tate a fost gândit de legiuitorul de la

1864 ca o solu ie pentru formarea de cadre didactice necesare înv mântului
superior. Bursele în afar nu trebuiesc legate de situa ia facult ilor, explica el,
deoarece „aceşti stipendişti sunt destina i a-şi perfecţiona cunoştin ele ob inute
în facult ile noastre”58.
Cu mari varia ii care ineau de situa ia politic şi financiar a rii, sistemul
burselor în str in tate a continuat pe tot parcursul secolului XIX, fiind considerat
cea mai sigur solu ie pentru dezvoltarea mediului academic românesc şi
micşorarea decalajelor fa de Occident. Evident, nu au încetat nici opiniile
critice, unele venite tocmai din sfera universitar . S amintim doar cazul lui
Dragomir Hurmuzescu, el însuşi fost bursier la Sorbona, care considera, la
începutul secolului XX, c avalanşa de posesori de titluri sau diplome
universitare ob inute în str in tate fac o concuren neloial licen ia ilor din ar
şi şubrezesc pozi ia universit ilor româneşti, propunând, în consecin , ca
func iile publice s fie adjudecate de posesorii unor licen e luate în ar 59.
Cert este c spre finalul secolului XIX se înmul esc vocile care sus in c
educa ia de baz trebuie realizat în ar , mai ales la vârsta la care subiectul se
poate forma ca viitor adult şi abia apoi, ca matur, s se perfec ioneze în
Occident. Unul din cei care au experimentat pe propria persoan c l toriile de
studii în Apus îşi sf tuia astfel prietenul: „las pe fii-tu s termine liceul şi
univeritatea în ar , s creasc în p mântul patriei, s înve e în şcoalele rii, s
aib tovar şi şi prieteni care vorbesc limba lui p rinteasc [...] . Trimite-l apoi,
dup ce şi-a înc lzit inima la vatra p rinteasc , s -şi formeze judecata rece în
ar str in [...] s înve e [...] ce va s zic munc serioas şi ştiin temeinic ,
cercetare şi adev r, ordine şi metod ”60.
Încerc m s analiz m mai jos mecanismul de selec ie a bursierilor în
perioada de referin . Procedura nu era foarte complicat , dar, cum sistemul se
construia şi se adapta din mers, în func ie de realit ile vremii, iar imprecizia
terminologic l sa adesea loc la interpret ri, nu au lipsit defec iuni sau abuzuri
ale diriguitorilor educa iei.
Aşezământul publicat în 1851, în vremea domnitorului Grigore Alexandru
Ghica, cu valabilitate pân la Legea Stipendiilor din 30 mai 1861 şi apoi pân la
Legea Instrucţiunii din 1864, con inea câteva articole interesante despre bursierii
români din str in tate. Potrivit acestui set de reglement ri, statul moldovean
58
Loc. cit.
59
Cf. Lucian Nastas , op. cit., p. 76, nota 14. Autorul îl citeaz pe Hurmuzescu cu un articol
al acestuia (f r titlu) în Cultura română, III, 1906, nr. 4, p. 162.
60
Cf. Ion A. R dulescu, „Scrisoare din Germania”, în vol. Lui Titu Maiorescu. Omagiu,
Bucureşti, Socec, 1900 p. 451.
urma s selecteze anual câte trei tineri f r mijloace, dar „înzestra i cu talent,
silin şi purt ri bune” care doresc s urmeze „şcoli înalte în ri str ine”.
Departamentul Înv turilor Publice prezenta anual o list cu num rul locurilor
vacante şi condi iile burselor cu cel pu in o lun înaintea concursului, l sând 25
de zile pentru depunerea cererilor de participare.
Bazinul de recrutare îl reprezentau elevii interni de na ionaliate român şi de
religie creştin-ortodox , care absolviser ciclul secundar, primiser la examenul
special de final calificativul „eminent” şi, în plus, dovedeau talent pentru o
specialitate anume „trebuitoare acestui p mânt”. Pentru stipendiul respectiv,
tinerii aveau de îndeplinit un dublu set de obliga ii, unul pe timpul studiilor
(care, nerespectat, ducea la întreruperea finan rii), altul la terminarea lor;
trebuiau s urmeze institu ia şi domeniul indicate, f r a se muta la alt şcoal în
absen a acordului autorit ilor, s trimit semestrial certificate de bun purtare şi
atestate pentru cursurile urmate, iar la întoarcere acceptau slujbe de dasc li în
şcolile publice „dac va fi trebuin ”; cei care nu respectau aceast ultim
condi ie, erau obliga i s achite, cu dobânda aferent , costurile şcolariz rii lor61.
Din p cate, nu posed m toate datele pentru a concluziona în ce m sur
prevederile Aşezământului – şi mai ales cele privitoare la concurs – se aplicau62.
Cert este c în anul 1859 se documenteaz o defec iune birocratic în cadrul
celui de-al doilea grup de stipendişti moldoveni ce urmau a fi trimişi pentru Paris
şi care a întârziat formalit ile într-atât, încât concursul s nu mai poat fi inut.
În esen , pe fondul atribuirii directe a bursei rezervate ştiin ele naturale, lui Gr.
Cob lcescu şi compromiterea de facto a ideii de concurs, concuren ii înscrişi
regulamentar refuz ini ial s se prezinte la selec ie, argumentând c examenul
nu se mai justific , de vreme ce Consiliul s-a pronun at deja asupra posed rii
61
Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în Principatul Moldovei, Iaşi,
Tipografia francezo-român , 1851, articolele 160-167 (p. 52-53) şi 80 (p. 30). Dup ştiin a noastr ,
prevederea privind plata studiilor nu a fost niciodat aplicat . În ciuda lipsei de cadre didactice
înalt calificate, constrângerile bugetare şi slaba organizare birocratic f ceau ca nu întotdeauna
noile catedre s primeasc finan are iar cei în cauz s fie „întrebuin a i” în decursul primului an
de la revenirea în ar , condi ie care apare în declara iile stipendiştilor şi care, neonorat de stat,
ducea la „eliberarea” tân rului.
62
Chestiunea concursului presupune o investiga ie special pe care nu o putem întreprinde
aici, astfel c unele întreb ri r mân f r r spuns. Una din interoga ii se refer la raporturile dintre
dou aparente categorii de bursieri amintite în textele vremii: valida i de guvern sau de „votul
Adun rii”. Dar conexiunea între cele dou grupuri de legitimare şi formalitatea concursului nu este
suficient documentat , nici m car la nivel normativ. Interesant este c V. A. Urechia face aceast
distinc ie în repetate rânduri atât în Istoria şcoalelor (tom III) cât şi în Didactica. Mai mult, modul
ob inerii bursei (prin concurs, prin decizia guvernului sau prin votul Adun rii) este uneori amintit
în coresponden a studioşilor cu autorit ile, ceea ce poate conduce la ipoteza existen ei anumitor
sec iuni birocratice/bugetare diferite care operau în cazul bursierilor.
calit ilor necesare de c tre concuren i. Când, într-un final, concuren ii admit s
respecte forma, timpul insuficient (era deja început de octombrie), determin
autorit ile s desemneze direct stipendiştii63. Urmare direct a acestui incident
cu valoare de precedent, desemnarea noilor bursieri din vara/toamna lui 1860, nu
s-a mai f cut prin concurs, cel pu in aparent, mai ales c se schimbase
intempestiv şi destina ia de studii, de la Paris c tre Torino.
Statutele Universit ii din Iaşi elaborate în toamna lui 1860 anun au, în
termeni fermi, c „în str in tate pe spesele statului, nu se va mai trimite de ast zi
niciun june român, înainte de a fi absolvit cursurile vreunei Facult i din
Principatele-Unite”64. Era o prevedere menit a sprijini proasp t înfiin ata
universitate, dar pentru a c rei aplicare nu au existat mult vreme condi ii.
Legea stipendiilor, dat în Iaşi la 30 mai 1861, împ r ea bursierii în patru
categorii, cea din urm privindu-i pe studen ii din str in tate. Un stipendiu
63
Defec iunea din 1859 poate face obiectul unui studiu distinct. Autorit ile programaser
concursul de burse pentru 30 august 1859, când urma a se decid titularii a trei stipendii pentru
specialit ile literatur clasic , mine şi ştiin e naturale. Concursul este îns amânat şi Gr.
Cob lcescu, dasc l la Academie şi unul dintre suplican i este recomandat de Consiliul Şcolar
pentru stipendiul de la ştiin e naturale. Semnatarii recomand rii (P. Suciu, N. Ionescu, Gh.
Apostoleanu etc.), în fapt colegii s i de la Academie, argumentau gestul prin aceea c „dl.
Cob lcescu a dat dovad de capacitatea sa în aceast privin ” în toat activitatea sa de profesor în
ramura ştiin elor naturale. Rezolu ia ministrului Barbu Bellu saluta ini iativa şi anun a c adopt
propunerea Consiliului „cu vie pl cere”, stabilind pentru 13 septembrie data concursului pentru
celelalte dou burse. Decizia nemul umea profund îns pe elevul lui Cob lcescu, Petru Poni, care
se adresa la 12 septembrie Ministerului, deranjat de adresa prin care i cerea s se prezinte la
concursul „pentru mine şi literatur clasic ”, deşi el aplicase la ştiin e naturale. „Ce sensu poate
avea” se întreba tân rul, decât acela de a-l respinge pe el şi a-l numi pe Cob lcescu, caz în care,
nota tot Petru Poni „m socot în drept de a lua îndr zneala ca s întreb On. Ministeriu care au fost
motivele legale”. În consecin , refuza prezentarea la concurs şi insista „pe drepturile mele de
trimitere pentru ştiin e naturale prin concurs cu orişicare ar poseda calit ile necesare de
Regulamentul Şcolar”. Ministrul Bellu condamna vehement contestarea de c tre Poni a lui
Cob lcescu, „pe cât de necuviincioas , pe atât de neîntemeiat , venind mai ales de la un şcolar al
aceluia” şi considera c legea nu îl opreşte de a prefera pe profesor şi nu pe elev, mai ales c ,
potrivit articolului 6 al regulamentului (de fapt al Aşezământului) guvernul era dator a se îngriji de
specializarea „profesorilor trebuitori pentru facult i”. Pentru a aplana conflictul şi a da satisfac ie
p r ilor, tot Barbu Bellu cerea Consiliului Şcolar instituirea unui „stipendiu cu totul excep ional
pentru dl. Cob lcescu”, ceea ce recunoştea şi dreptul lui Poni „de a dobândi stipendiul
regulamentar” (SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 73/1859, passim). Ce transformare radical
a imaginii profesorului Gr. Cob lcescu, perceput acum a merita o burs extraordinar , fa de
începutul anului şcolar 1854-1855, când inspectorul general luase m sura suspend rii sale pe
motiv c „nu-şi f cea datoria şi lipsea des de la clas ”, decizie sprijinit ulterior de sfatul
administrativ! (Cf. Constantin I. Andreescu, „Istoricul Liceului Na ional din Iaşi (1835-1935)”, în
De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional. 100 de ani 1835-1935, Iaşi, Institutul de Arte
Grafice Brawo, 1936, p. 143).
64
Anuariul Universităţii 1895-1896, p. 42.
extern se ridica la suma de 6300 de lei (spre compara ie, o burs studen easc în
ar era limitat la 3500 de lei). În acord cu Statutele Universit ii, articolul II
din lege stipula c aceste burse erau rezervate celor care doreau „s se
perfec ioneze în facult i str ine pentru specialit i ce vor fi existând înc în
şcolile din Principatele-Unite sau care vor voi a se perfec iona în specialit i ce
au urmat în facult i indigene”. Atât bursele interne cât şi cele externe urmau a
se acorda prin concurs şi numai „celor n scu i români şi lipsi i de mijloace”
(articolul III). Celelalte articole aveau îns s dilueze aceast ultim prevedere,
în sensul c ofereau posibilitatea tinerilor din familiile „cu oarecare mijloace
materiale” (conform unor liste întocmite de municipalit i şi de autorit ile
fiscale) de a beneficia de jum t i de burs ; în plus, fiilor func ionarilor de stat
cu vechime mai mare de 15 ani li se rezerva jum tate din totalul burselor.
Articolul X se ocupa de una din cele mai importante chestiuni, aceea a selec iei
prin concurs, anun ând c un regulament special avea s reguleze toate aspecte
de la vârst , moralitate, cunoştin e, termene şi posibila suspendare „pe motive
temeinice”65.
În noianul de urgen e legislative şi administrative, regulamentul cu pricina
nu a mai fost redactat, ceea ce a men inut o constant doz de ambiguitate şi
arbitrariu în rela iile bursierilor cu autorit ile. În 1863 un func ionar al
Ministerului îşi informa superiorul c „acest regulament pân acum nu s-a
f cut”, c se lucra doar cu nişte dispozi iuni generale şi c trebuia alc tuit „cât
mai f r întârziere”66. În absen a cadrului regulamentar, atribuirea unui stipendiu
sau condi iile sale concrete (specializare, durat , destina ie) r mâneau la
latitudinea autorit ilor, care hot rau aceste elemente în func ie de priorit i. Ca
politic general , accentul se punea pe formarea de cadre didactice necesare
func ion rii în parametri moderni a sistemului educativ autohton şi, cel mai
adesea, se indica precis tinerilor, chiar înainte de concurs, nu doar ramura (litere,
filosofie, ştiin e, medicin , drept) ci inclusiv specialitatea pe care trebuiau s o
aprofundeze67.
65
Vezi, Monitorul Oficial din 8 iunie 1861.
66
ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 213-1863, f. 13.
67
S lu m un exemplu aproape la întâmplare, dar pe care îl putem multimplica f r rezerve.
Proasp t absolvent al gimnaziului ieşean, C. Codrescu solicita la 1859 o burs pentru studiul
Medicinei, „în puterea notelor de studiu”, f când totodat apel la eforturile Ministerului de „a
introduce în patria noastr ştiin ele folositoare care fac m rirea na iunilor civilizate”. În consecin ,
nota el, pentru asigurarea cadrelor viitoarei Facult i de Medicin , „va fi nevoie de oameni speciali
mai înainte preg ti i spre a putea preda în aceast ramur a ştiin ei”. Specializarea o afl m din
declara ia completat de junele Codrescu dup ob inerea bursei: Medicin , „cu aplica iune special
pentru aliena i şi surdo-mu i” (SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 72/1859, f. 1, respectiv 10).
Este evident interesul statului de a subven iona instruc ia unor tineri care aveau s activeze, într-un
Nu lipseau îns acuzele, publice sau disipate la nivelul discu iilor private, de
nepotism, e drept, nu foarte numeroase. Unul din cei mai importan i critici ai
sistemului preferen ial, prelungit par ial şi dup 1851 (şi chiar pân la 1864), era
chiar V. A. Urechia, influent personaj în via a academic şi public , atât la Iaşi,
cât şi la Bucureşti, dar s nu uit m c printre cei selecta i de diriguitorii educa iei
moldoveneşti la 1860 pentru studii în str in tate se afla şi nepotul s u de frate,
George Alexandrescu, viitor profesor la Facultatea de Drept a Universit ii din
Iaşi. Un caz notoriu a fost cel al lui Titu Maiorescu, care, dup doctoratul de la
Giessen din 185968, câştigase „prin concurs” de la Eforia Şcoalelor din Muntenia
o burs „pentru studiul literelor” la Paris69 şi al c rui p rinte, Ioan Maiorescu,
ocupa func ia de director al Şcoalelor Publice din Muntenia. Acesta din urm a
şi fost atacat în pres nu atât pentru c fiul s u a ob inut amintita burs , cât
pentru tratamentul preferen ial de care s-ar fi bucurat tân rul studios în
str in tate70. Dar Ioan Maiorescu nu f cuse un lucru deosebit de predecesorii s i.
Un alt director al Şcoalelor Na ionale din Muntenia, Simion Marcovici, ceruse la
1852 un stipendiu pentru ca fiul s u Constantin, s studieze medicina la Viena şi
insista chiar s -l treac în 1855 pe seama altui fiu, Alexandru, student în
matematici la Paris71.
fel sau altul în registrul social, unde exista un grav deficit de personal calificat. C tre aceeaşi
specializare era îndrumat I. Ciurea, trimis şi el la Paris spre „a se ocupa în special cu studiile
relative la aliena ia mental ” (SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, 37/1859, f. 4).
68
Chestiunea doctoratului lui Titu Maiorescu i-a incitat pe mul i cercet tori, începând cu
Tudor Vianu, în anii 1930, când nu se ştia nici m car titlul lucr rii (Relaţia). Absen a tezei lui
Maiorescu din bibliotecile de la Giessen este azi explicat prin posibilitatea sus inerii orale sau a
pred rii în manuscris (Vezi, Mihai Sorin-R dulescu, „Studen i români la Universitatea din
Giessen”, în Timpul istoriei. Profesorului Dinu C. Giurescu, volum îngrijit de I. Scurtu şi M. S.
R dulescu, Bucureşti, Centrul de Istorie Comparat a Societ ilor Antice, 1998, pp. 242-249).
69
V. Grozav, „Ştiri noi privitoare la bursierii români în str in tate 1820-1877”, în Revista
arhivelor, anul XLVII, vol XXXII, nr. 1, anexa 1, pp. 123-124.
70
În Reforma (29/10 mai 1860, p. 150-151) ap ruse articolul „Eforia şi directorul şcolilor
publice” în care I. G. Valentineanu nota „ştim c statul a trimis pe cheltuiala sa la Paris pe fiul d-
lui Maiorescu, ca s studie filologia; acum afl m c în loc de filologie d-lui studie legile. Şi nu este
aceasta a viola angajamentul luat c tre na ie şi a priva ara de un om special în aceast ramur de
ştiin care este aşa de necesarie rii noastre ...” (apud Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, vol. III,
p. 16-17, n. 9). Pe Titu îl marcaser mai cu seam criticile la adresa sa şi a redactat un r spuns
„magistral”, care „m dezvinov eşte numai pe mine, îndeosebi în ochii Eforiei”, dup cum scria el
însuşi, trimi ându-l la ziarul Naţionalul (neacceptat îns spre publicare). În acest context trebuie
aşezat hot rârea de a-şi da licen a în litere la Paris, dup ce ini ial se concentrase pe ştiin ele
juridice: „trecând eu licen a în litere, se astup pentru o parte gura la asemenea palavre” (tot acolo,
p. 14).
71
V. Grozav, op. cit., p. 112.
În fond, avem de-a face cu un organism complex, nelipsit de ambivalen e.

Pe de o parte, anii 50 şi 60 reprezint o perioad în care se produce o evident
democratizare a registrului educa iei. Pe de alt parte, „sistemul” construit
treptat dup Regulamentul Organic încearc s se reproduc , având tenta ia s
propulseze în prim plan fiii, rudele şi proteja ii noii nomenclaturi, ea îns şi
ajuns în func ii de multe ori pe principii meritocratice. Aceast contradic ie se
poate lesne sesiza inclusiv în sistemul acord rii burselor de stat, acolo unde
reg sim acum atât tineri aristocra i sau cu rude în nomenclatur , precum fra ii
Leon şi Iacob Negruzzi, Gr. Melidon, fra ii Codrescu, fra ii Boteanu, Titu
Maiorescu ş.a., al turi de unii ca Petru Poni, Andrei Vizanti, Şt. Vârgolici, C.
Erbiceanu etc.
Cum era şi firesc, din pricina condi iilor greu de îndeplinit, cererile de burse
sau de înscrieri la concursuri în deceniul şapte sunt pline de solicit ri de dispense
de la unele prevederi. În toamna lui 1864 autorit ile se gândeau chiar s amâne
concursul de la Bucureşti, fixat pentru 25 septembrie, fiindc niciun candidat nu
întrunea condi iile legii; unii nu aveau studiile secundare complete, al ii nu
f cuser decât unul-doi ani de facultate etc.72 De altfel, concursul din 1864,
preg tit – cum se men ioneaz expres – conform Legii din 1861, dar in facto în
spiritul noii Legi a Instruc iunii Publice din 1864 (ce nu fusese înc votat şi
care se va publica în Monitorul Oficial abia la finele anului) se remarc drept
unul din cele mai interesante. La 17 iunie 1864 Ministerul Cultelor şi
Instruc iunii Publice anun a un concurs de stipendii în str in tate inut la
Bucureşti şi Iaşi pe 5 septembrie pentru „cei care au terminat cursul înv turilor
din facult ile indigene”73. La 3 august 1864 se fixa num rul de burse la 12, şase
pentru Moldova şi tot atâtea pentru ara Româneasc , din care jum tate erau în
specialitatea litere şi jum tate în ştiin e (câte dou în matematic -astronomie, în
„pun i şi şosele” şi în matematic -fizic ). Relevant pentru spiritul vremii este c
toate bursele se d deau pentru Paris, dar şi c indispensabile pentru înscriere
deveneau actele formale: certificatul „c au finit gimnaziul întreg, cu note bune”
şi atestatul de absolvire în ar a Facult ii de Litere sau, dup caz, de Ştiin e74.
72
Pe de alt parte, ideea concursului pare s devin una central , nemail sându-se la
bun voin a unor personalit i cu influen sau în func ii înalte s acorde discre ionar aceste
stipendii. Doi dintre candida ii de la Bucureşti spre exemplu, absolven i de gimnaziu şi ai
cursurilor de ştiin e juridice de la Sf. Sava, reuşi i la concursul pentru înv mântul secundar, nu
au putut pleca la burs , deşi Ministerul le comunicase c au fost admişi în Fran a „cu subven iune
de 200 galbeni pe an”; intervenise Consiliul Superior de Instruc iune care a oprit procesul, „pentru
cuvânt c concursurile noastre nu fuseser ad-hoc”, dup cum relateaz cei interesa i (Vezi, ANIC
Bucureşti, fond MCIP, dosar 912/1864, f. 24).
73
Monitorul Oficial din 17/29 iunie 1864, p. 603.
74
Data concursului se muta la 25 septembrie şi se stabilea programa complet pentru
Fireşte, de multe ori concursul r mânea o simpl formalitate necesar , c ci

vital p rea s devin în deceniul şapte recomandarea sau sprijinul unor dasc li
influen i (ceea ce înlocuia, într-un fel, sprijinul politic din trecut, inclusiv de la
domnitor, pentru candida ii la stipendii), câştig torii cunoscându-se dinainte. Pe
de o parte, avem rug mintea din octombrie 1864 formulat de V. A. Urechia
c tre Titu Maiorescu, de a-şi spune opinia asupra studentului ieşean Şt.
Vârgolici, în logica trimiterii acestuia la studii75, iar pe de alta, suplica unui tân r
muntean din aceeaşi perioad , aflat deja la studii juridice la Paris, dornic a primi
ajutorul statului, dar respins de autorit i pe motiv c legisla ia prevedea
acordarea burselor „numai prin concurs”76. Cele dou ipostaze reprezint fe e ale
aceleeaşi medalii: concursul r mâne o form necesar , dar „recomand rile”
stabilesc în fapt câştig torii.
Este perioada în care încep s se implice în procesul trimiterii la studii
reprezenta ii diverselor şcoli sau curente din spa iul cultural şi academic
românesc şi care urm reau s asigure proteja ilor, la întoarcerea lor în ar ,
pozi ii de putere în stat şi societate, pentru un soi de primat public şi academic.
Adesea, chiar de la plecare, studiosul este membru activ dintr-o tab r c reia era
dator s -i r mân fidel. În general aceast cutum de bun sim era respectat şi
un întreg cortegiu de nume sonore vine s înt reasc afirma ia; pe de alt parte,
nu au lipsit defec iunile, în care proteja ii încep s se distan eze de „patronii” lor
chiar în perioada studiilor sau curând dup aceea, adoptând pozi ii opuse în
diverse chestiuni ştiin ifice sau de politic cultural , ca în cazul fra ilor A. D.
Xenopol şi N. Xenopol, ce s-au îndep rtat treptat de Titu Maiorescu şi de
Junimea.
Legea Instrucţiunii Publice din 186477 prevedea imperativ, înc de la
începutul sec iunii dedicate (articolele 330-342), c asemenea burse „sub niciun
cuvânt” nu vor mai fi acordate decât „în interesul instruc iunii publice
examenul scris şi oral. La bursele pentru litere candida ii urmau s sus in şase probe: o traducere
din autorii latini în limba român , apoi din cei eleni par ial în român şi par ial în latin (sic!), o
retroversiune dintr-o lucrare de istorie româneasc în latin , un set de trei compuneri în limba
român pe subiecte de istoria patriei, istorie universal , şi filosofie şi, în fine, o compunere asupra
istoriei literaturilor elen şi latin (Monitorul Oficial din 3/15 august 1864, p. 765-766).
75
Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, volum V, 10/22 iulie 1864-7-19 noiembrie 1867, edi ie
de Georgeta R dulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Minerva, 1984, p. 75.
76
ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 224/1865, f. 262.
77
Colecţiunea legilor, regulamentelor, programelor şi diferitelor deciziuni şi dispoziţiuni
generale ale acestui departament, 1864-1901, adunat şi publicat sub îngrijirea d-lor C. Lasc r şi
I. Bibiri, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1901, p. 9-34. O interpretare a noii legisla ii vezi, la Ilie
Popescu-Teiuşan, Contribuţii la problema legislaţiei şcolare româneşti. Legea instrucţiei publice
din 1864, Bucureşti, Editura Didactic şi Pedagogic , 1963. Autorul nu comenteaz îns
chestiunea stipendiilor în str in tate.
na ionale”. În acelaşi scop, dou treimi din burse erau direc ionate spre
specializ rile de la Litere şi Ştiin e şi doar o treime r mâneau disponibile pentru
Drept, Medicin sau Teologie.
Acordarea burselor se condi iona şi aici de calitatea de român „f r mijloace
proprii” şi de trecerea unui concurs care trebuia programat de autorit i cu trei
luni înainte de data desf şur rii; o comisie de cinci membri, în frunte cu rectorul
Universit ii (în cazul concursurilor inute la Iaşi), desemna apoi câştig torii.
Consiliul Permament de Instruc iune avea un cuvânt greu de spus atât în
preg tirea concursului şi în alegerea destina iei.
Înainte de p r sirea rii, stipendiştii erau obliga i, conform articolului 335
(din Legea Instruc iunii de la 1864), s semneze o declara ie prin care îşi luau
angajamentul func ion rii ca angaja i ai statului în specialitatea ob inut , un timp
dublu decât anii de studii78, obliga ie care se reg sea într-o form asem n toare
şi în legisla ia anterioar (Legea Stipendiilor din 1861 şi, mai înainte,
Aşezământul din 185179), unde bursierii se legau s studieze în localitatea şi în
ramura desemnat , s respecte regulamentul cadru şi s trimit periodic rapoarte
cu privire la „moralitatea” lor şi la progresul studiilor80.
78
S-a p strat, între altele, angajamentul luat sub semn tur , de Dragomir Demetrescu, viitor
profesor la Bucureşti (ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 191/1874, fila 57).
79
Dar obliga ia fireasc a stipendistului de a se întoarce în ar pentru a-şi pune noile
competen e în slujba binelui public este prezent chiar şi înainte de Aşezământ. Prima declara ie în
acest sens, cunoscut de noi, este dat la 26 mai 1834 de şase dintre elevii Gimnaziei Vasiliene
(Th. Stamate, Anton Velini, Anastasie F tu, Al. Costinescu, Costache Zefirescu, Leon Filipescu),
selecta i şi trimişi, la ini iativa lui Gh. Asachi, la studii în Austria (separat a plecat şi Dimitrie
Popovici la Luneville, în Fran a); dealfel ei sunt şi primii bursieri ai statului moldovean „la şcoli
din Europa”. Vezi textul declara iei la V. A. Urechia, Istoria şcoalelor. De la 1800-1864, vol. I,
Bucureşti, Imprimeria Statului, 1892, p. 268-269. Pentru acest episod, pe care îl vom prezenta într-
un studiu separat, vezi şi A.D. Xenopol, „Memoriu asupra înv mântului”, p. 138, în A.D.
Xenopol, C. Erbiceanu, Serbarea şcolară de la Iaşi cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la
înfiinţarea învăţământului superior în Moldova. Acte şi documente, Iaşi, Tipografia Na ional ,
1885 şi V. Popovici, „Înv mântul în limba na ional pân la anul 1860”, în Contribuţii la istoria
dezvoltării Universităţii din Iaşi 1860-1960, vol. I, p. 49. Mai aproape de perioada analizat aici,
N. Ionescu era acceptat în 1850 ca stipendist la Paris în domeniul literaturii (al turi de Panait
Donici, pentru „matematici teoretice şi practice”) cu obliga ia de a trimite semestrial certificate cu
privire la situa ia sa şcolar şi de a reveni în patrie la finalul studiilor pentru a preda în specialitatea
sa la Academia Mih ilean (SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 183/1850, mai ales f. 8).
Acelaşi îi scria de la Paris lui G. Sion în aprilie 1852, c în una din hârtiile primite de la
Departament îl anun a c acceptarea ajutorului „îl leag ” s se întoarc pentru „a fi întrebuin at” de
stat. Altminteri, viitorul profesor şi om politic ieşean vedea onorarea acestei obliga ii ca un act de
normalitate, mai ales din partea unuia care „din cea mai fraged vârst tot din biata casa şcoalelor
am cunoscut ajutor şi îndemânare” (Ştefan Meteş, op. cit., p. 106-108).
80
D. Berlescu, op. cit., p 217. Într-adev r, în deceniul şase bursierilor li se comunica oficial
ansamblul obliga iilor şi depuneau la serviciul competent acea declara ie pe propria r spundere în
Probabil c nu întotdeauna dovezile privind evolu ia studiilor ajungeau la

Minister, motiv pentru care autorit ile înt resc aceste obliga ii. Dup cum
plastic se nota într-un act oficial din toamna anului 1861, „dac aceşti domni nu
au mil de timpul lor, guvernul nu poate s nu aib mil de banii fiscului”81.
Peste ani, în mai 1868, Consiliul Permanent avertiza c „statul cheltuieşte pe tot
anul o sum însemnat de bani în stipendii şi subven iuni la studen ii care îşi fac
studiile în str in tate” şi, drept urmare cere a fi recompensat „prin diligen şi
succes”, iar studen ii s comunice la finele anului şcolar „certificate în regul
despre studiile ce fac împreun cu notele meritate”; în caz contrar, stipendiul le
era retras82.
Efective implicate şi destina iile principale de studii
Efective
Oriunde am încadra metodologic prezentul studiu, spre reconstituiri
calitative sau cantitative, num rul bursierilor români în str in tate din perioada
de referin este o chestiune esen ial pentru a putea judeca dimensiunea
fenomenului, rolul acestor studii, percep ia general etc. O problem pe cât de
important , pe atât de delicat , pentru c bazinul stipendiştilor se modific , mai
ales în deceniul şapte, de la trimestru la trimestru, la rigoare chiar de la lun la
lun .
În aceste condi ii, cel pu in la ora actual , efectivele tinerilor din Principate
cuprinşi în fenomenul larg al migra iei academice sunt greu, dac nu imposibil,
de stabilit. Au existat de-a lungul timpului diverse estim ri, dar realizate pe
centre de studii sau pe ri şi în anumite intervale cronologice. Nu dorim s
insist m asupra chestunii în studiul de fa , dar putem încerca recuper ri
statistice (şi pe alocuri nominale, acolo unde numerele sunt mai mici) ale
stipendiştilor români, cu deosebire a moldovenilor afla i la înv tur în
str in tate în deceniile şase şi şapte.
Pentru anul 1850, V. A. Urechia men ioneaz câ iva bursieri moldoveni în
str in tate: Gh. Panaiteanu la München („de foarte mul i ani”), Gh. Apostoleanu
la Berlin (drept şi cameralia)83, D. Scheleti la Postdam (nespecificat), T. Veisa
care se angajau s respecte toate prevederile în cauz . Vezi comunicarea şi declara iile tinerilor
moldoveni care ob inuser burse c tre Paris în 1855: Melidon, Culianu, Mârzescu (SJAN Iaşi,
fond MCIP Moldova, dosar 12/1855).
81
SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 71/1859, f. 79.
82
83
Apostoleanu va ocupa la scurt vreme de la întoarcerea în ar catedra de drept penal şi
(matematici şi ştiin e naturale), G. Eraclid din Roman (drept), Botezatul în Rusia

(nespecificat), Ion Alinescu la Viena (medicin ), iar Panait Donici
(matematici)84 şi N. Ionescu (literatura) la Paris. Domnitorul Grigore Alexandru
Ghica ar fi intervenit pentru a i se acorda fiului postelnicului Boteanu un ajutor
spre a studia patru ani la Petersburg, în dauna prelungirii burselor lui Donici şi
Ionescu, c rora li s-a redus perioada la doi ani; ultimul era de altfel somat în
aprilie 1852 s se întoarc în ar , unde va ajunge profesor de istorie la
Academia Mih ilean 85. Tot el g sea insuficient plutonul de studioşi (din care
însuşi f cea parte) şi îi transmitea nemul umirea prietenului s u G. Sion, pe care,
în virtutea „începutului unei noi ere de regenerare”, îl ruga de la Paris, înainte de
întoarcerea la Iaşi (iulie 1852), s -i mobilizeze pe tinerii de la putere şi s
intervin pentru suplimentarea locurilor86.
Informa ia lui Urechia se reg seşte, într-o form mai coherent şi mai
detaliat în textul lui Constantin I. Andreescu – impresionant de bine
documentat – asupra trecutului Liceului Na ional din Iaşi. El preciza c primii
cinci erau prezen i ca stipendişti şi în bugetul pe anul 1849-1850, restul
ad ugându-li-se pân la 23 octombrie 1850, data referatului întocmit de
inspectorul şcolilor c tre departament87; cu precizarea c studentul Botezatul,
amintit de Urechia, este înlocuit cu fiul postelnicului Boteanu, în tabloul creionat
de Andreescu. Acesta din urm îşi continu lista pân în 1856: la 1851 erau
trimişi Titus Guri şi Nicolae Scheleti (fratele lui D. Scheleti) la Postdam „la
şcoala cade ilor cr ieşti”, N. Filipescu la München pentru Medicin , Alexandru
Tiriachiu în Prusia pentru studierea sistemului instruc iunii publice de acolo, Gh.
Popovici la Liov pentru Teologie, iar la 1855 o nou serie de bursieri pleca c tre
Paris (Gh. Mârzescu, Gr. Melidon şi N. Culianu, apoi pe Al. Peiu, I. S car , C.
Vasiliu) şi c tre Viena (Stamate, Afindolea şi Al. Dunca)88.
procedur penal de la clasele superioare ale Academiei Mih ilene, l sat vacant odat cu
mutarea la Bucureşti a lui Al. Papiu Ilarian în 1858 (Cf. Anuariul Universităţii 1895-1896, p. 13).
84
Om politic şi militar, ministru în guvernul Moldovei şi apoi al României, organizatorul
trupelor de geniu.
85
V. A. Urechia, op.cit., vol. III, p. 34. La p. 10 aducea informa ia c G. Eraclid, aflat ini ial
sub supravegherea lui Malgouverné, studiase la Paris din 1849 în 1857, iar bursa lui Alinescu era
de fapt un mic ajutor b nesc de 70 de galbeni anual pentru continuarea studiilor la Viena.
86
Ştefan Meteş, op. cit., p. 113.
87
Constantin I. Andreescu, op. cit., p. 148. Documentul cu pricina se afl azi, evident cu o
alt cot decât la 1935, la SJAN Iaşi, fondul MCIP Moldova, dosar 183/1850, f.1.
88
Constantin I. Andreescu, op. cit., p. 148-149. S nu uit m c ne afl m în plin perioad de
tranzi ie în care numele sufer adesea modific ri. De exemplu, numele greceşti Afendulis şi
Dongas devin în pana func ionarilor Afendulea şi Dunca sau chiar Duca, ceea ce poate crea
confuzii, mai ales în ultimul caz (Vezi, spre exemplu, SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar
15/1855-1860, passim).
În 1856 al i trei tineri erau trimişi la Atena, spre a studia în universitatea de

acolo literatura şi filosofia (ierodiaconul Clement, Gh. Erbiceanu şi Filaret
Dimitriu)89, astfel c un an mai târziu, în 1857, Gazeta de Moldavia
(continuatoarea, dup 1850, a foii Albina românească a lui Gh. Asachi) relata c
un num r de 23 de tineri studiaz pe cheltuiala statului în Austria, Fran a, Prusia,
Rusia şi Grecia90.
Odat cu 1859, ritmul trimiterii de tineri peste hotare devine mai alert; şapte
noi bursieri (C. Bossie, I. Ciurea, C. Codrescu, Al. Odescu, G. Cern tescu, P.
Poni, Gr. Cob lcescu) plecau spre Paris. Urmând îndeaproape politica extern
configurat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, bugetul şcolilor din Moldova
pentru anul 1860 adoptat de Adunare prevedea înmul irea considerabil , pân la
cifra de 25, a bursierilor trimişi la Paris, puşi cu to ii sub supravegherea
profesorului Royer Collard91.
Potrivit lui V. Grozav, în anul unific rii administrative (1862), bursierii
români în str in tate treceau de 4092. Cifra ni se pare îns nerealist , deoarece
numai stipendiştii moldoveni erau în iulie 1862 în num r de 31, iar guvernul
muntean trimitea de regul la studii cel pu in acelaşi num r de tineri93. De altfel
89
90
Cf. Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986,
p. 47.
91
V. A. Urechia, op. cit., p. 229. În anul 1860 era trecut la capitolul IX, „Stipendii şi
premii”, suma de 260.500 lei, reprezentând „stipendiarea la Paris a 25 bursieri a câte 260 # pe an”.
Vezi şi Idem, Didactica, p. 116.
92
Cf. V. Grozav, op. cit., p. 116. Tot aici afl m informa ia c , din pozi ia sa de Preşedinte al
Consiliului de Miniştri, pentru a oferi l muriri domnitorului, N. Kretzulescu îi solicitase la 1862
colegului de la Instruc iune o „list ar t toare” a acestor bursieri, cu specificarea numelui,
specializ rii, sumei pl tite pentru fiecare şi a datei de final (dac era fixat ) a subven iei.
93
Avem dou seturi de date statistice pentru anul 1862, o list în V. A. Urechia, Istoria
şcoalelor, III, p. 263 („List de subven iunile elevilor din Moldova, trimişi în str in tate pe
trimestrul lui iulie 1862”) unde apar numele, cuantumul subven iei şi adresa fiec rui studios, şi alta
ceva mai dezvoltat , la Georgie Radu Melidon, Relaţiune statistică, pp. 48-51 („Lista stipendiilor
de la şcolile din str in tate”), unde nu apare valoarea bursei, în schimb se precizeaz specializarea,
data şi modul ob inerii stipendiului. Prima list con ine 31 de nume, iar cea de-a doua 32, c ci era
inclus şi Gr. Cob lcescu, cel care în vara lui 1862 se afla deja acas . Ambele con in îns mici erori
care trag un semnal de alarm în privin a folosirii lor f r verific rile de rigoare. Pe unele am avut
r gazul s le l murim; de exemplu, Melidon aminteşte de dou ori numele Gr. Bosie, întâi la Paris
(din 1859), pentru Drept, respectiv la München (din 1861) pentru studii politehnice. În schimb V.
A. Urechia îl ortografiaz pe cel din urm , aflat la München, „Gr. Roşie”. Noi am întâlnit aiurea în
documentele epocii atât numele de Roşie (dar poate era vorba de greşeala unui func ionar) cât şi
referiri la stipendiile acordate „fra ilor Bossie”. Adev rul este c în capitala francez se afla un
Constantin Bossie, pentru studiul ştiin elor juridice (din grupul de şapte selecta i în 1859 pentru
Paris) şi este vorba, cu siguran , de primul „Gr. Bosie” din statistica lui Melidon (SJAN Iaşi, fond
MCIP Moldova, dosar 118/1860, f. 128). În favoarea lui intervenea propria-i mam , „v duva
şi A. D. Xenopol nota în sinteza dedicat domnitorului Cuza, c în 1862

propor ia de moldoveni/munteni era de 31 la 5194. Cum era de aşteptat, din acel
moment este mult mai dificil de distins între bursierii proveni i de la nord sau de
la sud de Milcov.
În studiile de specialitate au circulat şi alte date statistice pentru aceast
perioad , preluate din Anuarul General al Instrucţiunii Publice pe anul 1864-
1865 (o alt l udabil ini iativ de publicistic scolastic a lui V. A. Urechia, dar
la fel de efemer cum va fi şi Buletinul Instrucţiunii Publice). Astfel, în anii
1862-1864 ar fi ob inut stipendii 44 de tineri români: 38 la Paris, doi la Atena şi
Leipzig, doi la Berlin şi Roma, unul la München şi unul la Viena95; în
1864/1865, 28 de noi studioşi luau calea str in t ii, pornind spre centre ca Paris
(nu mai pu in de 16), Liège, Bonn, al ii spre Grecia, Italia sau Spania96, aşa c
num rul stipendiştilor la studii superioare ajunsese la 55, iar al tinerilor afla i la
studii secundare, la 1797.
D m mai jos un tabel cu stipendiştii statului (pân la 1862 doar pentru
moldoveni, iar dup aceast dat pentru români) afla i la studii de specialitate în
str in tate la diferite date, relevant pentru fluctua iile acestor efective şi pentru
evolu ia studiilor pariziene:
c min reas Bossie” în noiembrie 1860 (SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 118/1860, f. 128);
dup readmiterea sa în rândul bursierilor statului, acest studios îşi declara recunoştin a „pentru
eternitate” şi mul umea pentru „binele f cut mie şi la toat familia mea” (ANIC Bucureşti, fond
MCIP, dosar 224/1865, f. 69, scrisoarea din 12 ianuarie 1865). Gr. Bossie era fratele celui amintit
şi studia în Germania (vezi, ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 228/1865, f. 72, care con ine lista
bursierilor). La fel, Alexandru Şendrea (student la Berlin) din lista lui Melidon este înlocuit de V.
A. Urechia cu fratele respectivului, Şt. Şendrea (student la Paris); la fel, V. Agapie men ionat de
V. A. Urechia se transform în A. Agapie la Melidon, care îl confund şi pe Panait Donici, colegul
de studii al lui N. Ionescu la Paris din deceniul anterior, cu V. (Basile) Donici.
94
Cf. A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, partea a II-a, Bucureşti, Editura
Cartea Româneasc , p. 97. Tot el oferea şi cifra de 500 de studen i români la Paris (dar amintind şi
cifra de 300, vehiculat de jurnalul Le Siècle). Şi Dan Berindei, în a sa Les Roumains en Europe au
XIXe siècle, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 198, nota c potrivit Gazetei de
Transilvania, în Fran a se aflau la 1863 nu mai pu in de 300 de tineri la studii superioare (inclusiv
la şcoli militare) şi al i 400 la studii medii.
95
Dintre aceştia, 14 urmau studii liceale, iar restul universitare (medicin , drept, inginerie,
ştiin e) sau şcoli de arte (muzic , arte plastice, etc.) (Cf. Lucian Nastas , Itinerarii, p. 124). În
1864 erau prev zu i în bugetul unificat 650.000 lei „pentru trimiterea la Paris şi pe aiurea a
stipendiştilor” (Cf. V. A. Urechia, Didactica, p. 286).
96
Cf. Elena Siupiur, „Via a intelectual la români în secolul XIX”, în Cartea interferenţelor,
Bucureşti, Editura Ştiin ific şi Enciclopedic , 1985, p. 239.
97
Dan Berindei, op. cit., p. 197.
1850 Iulie 1862 Ianuarie 186598 Octombrie 186599
9 bursieri moldoveni 31 bursieri moldoveni 70 bursieri români 45 bursieri români

Paris: 4 Paris: 15 Paris: 51 Paris: 34
Viena: 1 Metz: 4 Liège: 5 Liège: 3
Postdam: 1 Torino: 4 Viena: 1 Germania: 5
Munchen: 1 Munchen: 1 Torino: 3 Madrid: 1
Berlin: 1 Berlin: 1 Germania: 6 Atena: 2
Rusia: 1 Halle: 1 Madrid: 2
Aschaffen-burg: 2 Atena: 2
Bonn: 1
Carlsruhe: 1
Aprilie 1866100 Iulie 1867101 Octombrie 1867102 Aprilie 1868103
49 bursieri români 26 bursieri români 33 bursieri români 22 bursieri români

Paris: 38 Paris: 21 Paris: 25 Paris: 18
Liège: 4 Liège: 2 Germania: 2 (Berlin Viena: 4 (din care 3
Germania: 5 Germania: 1 (Berlin) şi Bonn) erau bucovineni)
Madrid: 1 Madrid: 1 Madrid: 1
Atena: 1 Torino: 1 Torino: 1
Atena: 1 Atena: 1
Viena: 3 (studen i
bucovineni)
Specializ rile sunt şi ele relevante pentru priorit ile statului la un moment
dat. Luând drept surs lista întocmit de Georgie Melidon la 1862, constat m c
din cei 32 de bursieri, excluzând pe fra ii Donici, trimişi la Paris f r o destina ie
clar , dreptul avea întâietatea (7), urmat de medicin (5) şi de ştiin ele militare
(4); veneau apoi ştiin e naturale (3), matematicile (2), studiile politehnice (2),
cele forestiere (2), literele (2), pictura şi arhitectura (2), studiul minelor (1)104.
98
ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 224/1865, f. 63 şi 88. Cu men iunea c nu sunt trecu i
decât 68 iar noi i-am ad ugat pe cei doi de la Atena. Probabil c ar fi trebuit s trecem 71, c ci C.
Bossie de la Paris este t iat, deşi el va primi în continuare stipendiul.
99
100
101
102
103
ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar, 124/1868, f. 72.
104
Georgie Radu Melidon, op. cit., p. 48-51. Lista este utilizat şi în D. Berlescu, op. cit., p.
217-218, unde se face o statistic pe specialit i. Noi am preferat îns o alt împ r ire decât D.
Berlescu, f r ca vreuna din op iuni s fie eronat . Este vorba în principal de cazul lui N. Culianu,
care apare la Melidon ca plecat pentru studiul ştiin elor naturale, „cu aplica iune la astronomie”,
iar la D. Berlescu este trecut cu specializarea matematici, probabil pentru c îşi luase deja titlul de
Cei mai mul i dintre stipendişti erau destina i unei cariere în sistemul
instruc iunii publice, inclusiv cei din domenii precum medicina. De altfel, între
ei se aflau şi câ iva dintre profesorii de mai târziu ai Universit ii ieşene. Pentru
ştiin ele naturale plecaser la Paris N. Culianu, Petru Poni, Grigore Cob lcescu
(primul în 1855, ceilal i doi în 1859). Dreptul era urmat de Iacob Negruzzi
(Berlin, 1859-1863)105, George Alexandrescu (la Torino, din 1860) şi Al.
Şendrea (la Berlin, din 1861), Ioan Ciurea (viitor profesor de medicin legal la
Facultatea de Drept începând cu 1865) f cea Medicina la Paris iar George Roşiu
(viitor dasc l la Ştiin e) urma Arhitectura la Torino.
Se poate încerca şi o ordonare pe centre universitare şi specialit i urmate,
dar concluziile sunt pu in relevante pe perioade mici de timp, cum e cazul
nostru. Potrivit aştept rilor, Parisul primeaz ca direc ie pentru studii în mai
toate domeniile şi de ine chiar monopolul pentru ştiin ele exacte şi studiile
tehnice. În Italia se merge mai ales pentru drept, medicin şi arte, iar în
Germania, pentru studii juridice şi filosofice.
Destinaţiile tradiţionale franco-germane

În perioada regulamentar studioşii din Principate, cu sau f r stipendii, se
îndreptau în num r relativ mic spre centrele luminate din Austria, Germania şi
Fran a. Şi atunci Parisul era considerat Oraşul Luminilor, centrul intelectual şi
monden al lumii civilizate, îns considerente de ordin ideologic şi m surile
profilactice antirevolu ionare temperau atrac ia junilor români. Lucrurile se
schimb prin politica liberal a domnitorului moldovean Grigore Al. Ghica şi
prin noile priorit i de politic extern a Principatelor Unite impuse de
Alexandru Ioan Cuza, astfel c în deceniile şase-şapte reg sim în Fran a marea
majoritate a bursierilor români; la mare distan veneau universit ile şi şcolile
speciale din Germania, Belgia sau Italia.
Fa de toate celelalte variante de studii, Parisul exercita o gravita ie f r
echivalent în epoca modern , pentru întreaga elit european ; cu atât mai intens
ac iona acest magnetism pentru zonele de margine, aflate într-un proces de
(re)descoperire a propriei identit i şi în c utarea unor modele, cum era cazul
Principatelor.
licen iat în matematici; la momentul întocmirii listei de c tre Melidon, urma de altfel o specializare
în astronomie la Observatorul Imperial din Paris.
105
Costache Negruzzi îşi trimisese fiii, pe Leon şi Iacob (de 13, respectiv 11 ani), sub
îndrumarea preceptorului K. Fieweger, la studii secundare la Berlin în 1853. Cel din urm s-a
înscris în 1859 la Drept, trecându-şi doctoratul la 1863.
Mul i s-au întrebat, precum Pierre Moulinier, ce anume îi atr gea pe

studioşii din toat Europa în Paris: calitatea vie ii universitare, valoarea
diplomelor, deschiderea ar tat studen ilor str ini?106. Dac asupra primului
punct lucrurile trebuiesc nuan ate, celelalte dou se pot accepta f r rezerve.
Valoarea diplomelor pariziene era, f r îndoial , cea mai ridicat pe o pia
intelectual într-o continu expansiune şi mai cu seam în Estul şi Sud-Estul
Europei; apoi, cu excep ia Medicinei, unde presiunea corpului lucrativ determina
o politic strict fa de str ini, mediul general era unul liberal, fapt în m sur a
încuraja prezen a valurilor de studen i de peste hotare. Totodat , „turismul
cultural” sau „studiile de agrement” pot fi considerate şi ele surse constante de
studioşi, atât din francofilie, cât şi din mimetism sau din dorin a de participare la
mirajul occidental107.
Capitala francez reprezenta locul ideal în care tinerii români puteau
descoperi via a public modern în toate componentele sale, sociabilit ile
specifice, spectacolul str zii şi al saloanelor, evenimentul şi presa, dar mai
presus de toate, libert ile, aşa cum numai Oraşul Luminii le putea oferi108. La
fel de adev rat este c Parisul ad postea cea mai numeroas colonie româneasc
din Europa (elevi, studen i, aristocra i etc.), ceea ce reproducea par ial
sociabilit i din ar şi, în ciuda dimensiunii oraşului, f cea înstr inarea mai uşor
de suportat109.
Universit ile germane prezentau importante avantaje, de la apropierea
geografic de Principate, la birocra ia redus , la costurile mai mici şi, nu în
ultimul rând, la ob inerea mai facil a diplomelor. Interesul autorit ilor ar fi
106
Pierre Moulinier, „Quand le Qartier latin accueillait la jeunesse étudiante du monde
(1814-1914)”, comunicare la Rencontres Jeunes & Sociétés en Europe et autour de la
Méditerranée, Marseille, 24-25 octobre 2005 (http://www.jeunes-et-societes.com/public/archives/
2005/MOULINIER.pdf, consultare la 10.06.2012).
107
Idem, Les étudiants étrangers à Paris au XIXe siècle, ORGANON, 35:2006, p. 129-142.
Cercet torul francez aprecia c cele mai frecventate facult i erau Medicina şi Dreptul, cu prezen e
str ine care variau, conform opiniei preluate din J.-Cl. Caron, Générations romantiques: Les
étudiants de Paris et le quartier latin (1814–1851), Paris, Armand Colin, 1991, de la 8-12%
(Medicin ) şi 6% (Drept), înainte de 1850, la 10%, respectiv 4% în timpul lui Napoleon III.
108
Cf. Florea Ioncioaia, „Tineri români şi greci la studii în Fran a (în deceniul III al
secolului trecut)”, în Istoria ca lectură a lumii, Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vârstei de
60 de ani, volum coordonat de Gabriel B d r u, Leonid Boicu şi Lucian Nastas , Iaşi, 1994, p.
525. Vezi şi Ralph Schor, „Le Paris des libertés”, în Le Paris des étrangers: depuis un siècle, sous
la direction de André Kaspi et Antoine Mares, Paris, Imprimerie Nationale, 1989, p. 14-33, unde
autorul analizeaz atât libert ile (a moravurilor, intelectual , politic , economic etc.) cât şi
limitele acestora, e drept, referindu-se în principal la perioada interbelic .
109
Vezi, N. Iorga, „Colonia româneasc din Paris dup condicele bisericii ei”, în Revista
istorică, 11, 1925, nr. 1-3, p. 7-9. Textul, în ciuda faptului c este greu inteligibil şi dezordonat,
ofer o idee general despre românii prezen i la Paris în epoca de care ne ocup m.
trebuit, aşadar, s dicteze trimiterea tinerilor prioritar în aceast zon . Dac nu s-

a întâmplat aceasta, faptul nu ine doar de considerentele de politic extern ,
care au avut, f r îndoial , un rol uriaş. Se ştie c în registrul ştiin elor
matematice, fizice, naturale etc., universit ile germane, mai mici şi cu resurse
limitate, nu puteau concura Parisul. De altfel, Germania va face progrese
uimitoare în acest privin începând cu ultimele decenii ale secolului XIX. S
nu uit m apoi c spre Paris mergeau tradi ional membrii elitei în c l torii de
cunoaştere sau loissir, aşa c tinerii de familie, mai ales cei din Muntenia, pun
presiune pe factorii deciden i şi impun Fran a drept principal destina ie de
studii; lucrul p rea chiar convenabil prin aceea c se putea numi un
corespondent al guvernului care s -i supraveheze pe bursieri.
Referidu-se la dimensiunea continental a fenomenului deplas rilor
studen eşti, Pierre Moulinier nota c înainte de 1850 recrutarea studen ilor
Universit ii din Paris (mai cu seam la Medicin şi la Drept) fusese una
„european ”, mai exact din rile limitrofe Hexagonului. Dac în vremea celui
de-al doilea Imperiu, Parisul pierde din atractivitate în zonele dezvoltate, câştig
noi valuri de simpatie în zonele estice, Rusia, România, sau Turcia. Atunci se
deplaseaz spre facult ile „profesionale” (Medicin , Drept, Ştiin e) efective tot
mai numeroase de studen i din „Europa s rac ”, atraşi de ideea ob inerii unei
diplome de mare valoare în ara lor, în vreme ce Literele îşi recruteaz studen ii
din „vechile na iuni intelectuale”110.
F r a veni în contradic ie cu men iunea cercet torului francez, trebuie s
spunem c Parisul fusese şi înainte preferat, atât de junii munteni111, cât şi de
moldoveni, dar şi de înşişi diriguitorii sistemului de educa ie112. La fel de
adev rat este c , dup Unire, orientarea studen ilor prioritar spre capitala
francez , urmând linia politicii externe, devine perceptibil chiar pentru opinia
110
Cf. Pierre Moulinier, „Quand le Qartier latin accueillait la jeunesse étudiante du monde
(1814-1914)”.
111
Vezi, de exemplu, bursierii munteni trimişi la studii în 1856, în V. A. Urechia, Istoria
şcoalelor, III, p. 210-211. Vezi şi Maria Stan, „Tineri bucureşteni la studii în str in tate în secolul
al XIX-lea”, în Bucureşti, IX, 1972, p. 173-180. Studiul reprezint mai mult o înşiruire de date
privitoare la studioşi, plus nelipsitul bagaj ideologic al perioadei, dar este util pentru informa ia
primar , de arhiv . Din multitudinea de cazuri prezentate, rezult clar c şi autorit ile de la
Bucureşti preferau s -i trimit pe tineri pentru înv tur la Paris şi înainte de 1859.
112
Un contemporan constata c Parisul devenise dup 1835 „centrul spre care se îndreptau
to i copiii, junii şi b rba ii înseta i de lumin şi civiliza iune, care apoi ca albine, pline de sucul
mirositor al florilor din câmpii cul i ai Occidentului cultivat (sic!) se întorceau în ara lor stârpit
de invaziuni şi fanario i şi reaprindeau între fra ii lor scânteia stins şi rece a civiliza iunii care
odinioar luminase şi aceste t râmuri cu mult culoare” (G. Missail, „Şcolile şi înv tura la
românii din Moldova în vremea lui Mihail Sturza Vod 1834-1848”, în Buletinul Instrucţiunii
Publice, 1865-1867, p. 279).
public din epoc sau de mai târziu113. La 1862, arhimandritul Arhierescu,

preotul bisericii române din Oraşul luminilor, remarca mul imea de tineri
moldo-valahi „în cele mai multe colegii şi pensionate din Paris şi mai ales la
colegiul Luis-Le-Grand”114. În fond, nimic mai firesc pentru o cultur înc
subordonat , fascinat de miracolul francez, în care c l toriile de studii erau
favorizate de ceea ce un cercet tor numea „multiple contacte preliminare”115,
mai exact lecturi, schimburi epistolare, prezen a guvernantelor sau a profesorilor
francezi, studiul limbii franceze (aproape generalizat în şcolile publice şi private,
devansând studiul limbii germane şi, evident, a celei italiene), dar mai ales
înfiin area pensioanatelor franceze de la Iaşi şi Bucureşti, care ajunseser a
de ine un rol esen ial în educa ia elitelor locale116.
De alfel aceast „hemoragie” de tineri c tre Paris, v duvind sistemul de
instruc ie autohton de largi şi stabile efective de popula ie şcolar , primise critici
aspre deopotriv în ar şi în str in tate. La Bucureşti, bun oar , ziarul Românul
din 16 noiembrie 1862 sus inea c „trebuie copiii s înve e şcoalele secundare
din ar ”117, iar în Fran a, Ch. Vogel amenda la 1860, într-un studiu despre „noul
stat românesc”, obiceiul familiilor cu stare de a-şi creşte copiii cu guvernante din
Fran a, Germania sau Elve ia „pentru a-i trimite în str in tate şi mai ales la
Paris”118.
113
F r a fi un exeget în studiul peregrin rilor academice, Veniamin Pocitan Ploeşteanu nota
în a sa Biserica ortodoxă română din Paris, Bucureşti, Tipografia C r ilor Bisericeşti, 1941, p 29,
c dup Unirea Principatelor tinerimea român „n v leşte într-un num r şi mai mare în Fran a
pentru perfec ionarea studiilor”.
114
Cf. G. Missail, op. cit., p. 280. Este ceea ce constata, peste ani, alt autor, care nota c „de
aceea, ca o recunoştin fa de Napoleon III, care ne sprijiise cererile, boierii munteni şi
moldoveni şi în genere românii cu dare de mân începuser s -şi trimeat în mod regulat începând
de la 1859 copiii pentru a-şi termina studiile secundare la liceele din Paris, în special la Liceul
imperial Louis-Le-Grand” (Cf. Mateiu M. Fotino, „Elevi români premia i la liceele din Paris”, în
Omagiu lui Constantin Kiriţescu, Bucureşti, Cartea Româneasc , 1937, p. 536). Fotino face o
trecere în revist a premiilor acordate elevilor români între 1859 şi 1882, consultând exclusiv
Anuarul distribu iilor premiilor Liceului Louis-Le-Grand.
115
Florea Ioncioaia, Tineri români şi greci, p. 525.
116
N. Iorga descria fenomenul în termenii unei încerc ri de desna ionalizare, ar tând c
pensionatele franceze din Principate periclitau, mai ales în prima jum tate a secolului XIX
„înv mântul na ional înjghebat cu atâta greutate” (Cf. N. Iorga, Istoria învăţământului
românesc, edi ie îngrijit , studiu introductiv şi note de Ilie Popescu Teiuşan, Bucureşti, Editura
Didactic şi Pedagogic , 1971, p. 120). Despre avansul limbii franceze şi înv mântul în limba
francez din capitala Moldovei, vezi, Olivier Dumas, Felicia Dumas, „Enseignement du Francais
et pensions Francaises à Iasi au XIXe siecle”, în Al. Zub, D. Iv nescu, Franţa model politic şi
cultural, Iaşi, Junimea, 2003, p. 117-127.
117
Cf. A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, p. 97.
118
N. Iorga, „Leg turi cu Fran a în epoca unirii”, în Revista istorică, an XXI, 1935, nr. 4-6,
p. 89-93.
Evident c fenomenul de translatio studii c tre Paris nu s-a redus cantitativ,

ci dimpotriv . Fa de cei 300-500 de studen i români aproxima i în vremea lui
Alexandru Ioan Cuza, Mihail Obedenaru considera c în deceniul opt s-ar afla
aproximativ 800 de români „dans les facultés, les lycées et les écoles spéciales
de France”, cifr care, deşi nu ne pare realist , nu o putem controla din alte
statistici119.
Se ştie c domnitorul Alexandru Ioan Cuza avusese la un moment inten ia
canaliz rii spre Paris a efectivelor de tineri dornici de înv tur prin crearea în
capitala francez a unui stabiliment special („institut na ional”) pentru tinerii
români, care ar fi permis un control mai riguros asupra moralit ii şi a frecven ei
studiilor, dup modelul altor asemenea l caşuri din str in tate. La 20 august
1862, el îi adresa lui N. Kretzulescu, Preşedinte al Consiliului de Miniştri, o
„epistol ” în care îşi expunea strategia pentru eficientizarea cheltuielilor asumate
cu bursierii din str in tate, propunând construirea unui Colegiu român,
aşez mânt „în care s-ar uni to i bursierii statului”, dar care ar putea fi util şi
celorlal i studioşi români120. Locul cel mai nimerit pentru noua institu ie era, în
viziunea domnitorului, Parisul. O alegere perfect explicabil , nu doar prin rolul
determinant jucat de Oraşul luminilor în modernitatea româneasc , sau de
num rul studioşilor români la Paris, ci chiar prin orientarea profrancez în
politica extern şi raporturile privilegiate cu Napoleon al III-lea, c ruia Cuza i-a
solicitat constant sprijin logistic pentru proiectele sale de reform . În vederea
materializ rii viziunii sale, ceruse Agen iei de la Paris culegerea de informa ii
asupra celorlalte „aşez minte str ine ce se afl în Francia în asemenea
condi iuni”, iar guvernului s fac un sacrificiu material „momentaneu” în
condi iile în care suma stipendiilor de stat ar permite între inerea edificiului121.
Într-o perioad de reforme accelerate şi de acute dificult i financiare,
proiectul asumat de domnitor nu s-a putut materializa, fiind mereu amânat în
119
Mihail G. Obedenaru, La Roumanie économique d’après les données les plus récentes,
Paris, Leroux, 1876 p. 388, apud Dan Berindei, Les Roumains en Europe au XIXe siècle, p. 199-
200. Autorul vorbea şi despre elitele româneşti formate în Fran a (licen ia i în drept, în litere şi
ştiin e, doctori în drept şi doctori în medicin , ingineri, ofi eri) apropiate prin capacit i, caractere,
moravuri, de elitele franceze.
120
Acest „centru na ional” trebuia s ofere p rin ilor toate garan iile „în privin a
administra iei, înv turii şi moralei” copiilor afla i la studii şi mereu în pericol de a fi „prea mult
liberi”. Mai mult, prin dorita includere a Capelei române de la Paris în Colegiu, dincolo de
economia bugetar , statul se putea asigura c studioşii nu îşi uit „datoriile religioase şi datoriile
c tre patrie”. Ini iatorul proiectului aducea şi argumentul form rii necesarului de cadre specializate
(mai ales cunosc tori de „limbi orientale”) pe fondul amplific rii contactelor cu str in tatea şi a
dezvolt rii treptate a aparatului indispensabil coordon rii şi aplic rii politicii externe.
121
Monitorul. Jurnal oficial al Principatelor Unite, nr. 183, 20 august 1862.
favoarea altor priorit i stringente. Ideea a fost reluat , într-un fel, peste decenii
de N. Iorga, care a reuşit s conving autorit ile române s construiasc , dup
Primul R zboi Mondial, Şcoala de la Fontenay-aux-Roses, de lâng Paris,
menit a ad posti anual câ iva titra i români pentru specializare în diverse
domenii122.
Chestiunea tentativei din epoca Unirii ar merita investigat cu mai mult
aten ie. Conform datelor noastre, primul autor care a scris în cunoştin de cauz
despre proiectul din 1862 este A. D. Xenopol. Dup ce constata dimensiunea
fenomenului deplas rilor la studii („mare era îmbulzeala tinerilor în şcolile
str ine”), el se referea şi la ini iativa de creare la Paris a unui „colegiu românesc
pentru privegherea bursierilor” sau a unui consulat românesc care s aib în
atribu ii controlul tinerilor „care nu se prea vedeau pe la şcoal ”123.
Foarte probabil „Arhiva Cuza” con ine date suplimentare, îndeosebi
coresponden a domnitorului cu fra ii Vasile şi Ioan Alecsandri, ambii cu rol
major în politica extern a statului român din acea vreme, detalii care ar trebui
cercetate. Câteva indicii despre afacere ne-a l sat R. V. Bossy în celebra sa
lucrare, unde men ioneaz interesul domnului pentru registrul înv mântului şi
inten ia acestuia de a fonda „o şcoal român la Paris”124.
Italienistul Al. Marcu, aflând un exemplar al scrisorii în cauz la Biblioteca
Academiei Române, considera, poate prea gr bit, c domnitorul este autorul de
facto al proiectului125. Posibil, dat fiind experien a personal ca studios la Paris,
122
Din nefericire, un studiu monografic dedicat aşez mântului de la Fontenay-aux-Roses
(Petre urlea, Şcoala română din Franţa, Bucureşti, Editura Academiei, 1994) nu men ioneaz
absolut nimic despre tentativa lui Cuza din 1862. F r s în elegem de ce, expunerea începe abrupt
cu proiectul legii alc tuit de N. Iorga la 1920, amintind doar c ideea înfiin rii unor şcoli
na ionale în mari centre ale culturii ar data din secolul XIX (p. 8).
123
Istoricul de la Iaşi amintea în textul s u şi de un articol pe aceast tem din ziarul
Constitutionnel, 2 octombrie 1862 (A. D. Xenopol, op. cit., p. 97).
124
R. V. Bossy, Agenţia diplomatică a României în Paris şi legăturile politice franco-
române sub Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Cartea Româneasc , 1931, p. 115. Autorul trimitea la
rapoartele agen iei din toamna lui 1862, aflate în volumul II al „Arhivei Cuza”.
125
Savantul publica textul, precedat de o scurt introducere, f r a ne l muri, din p cate, dac
varianta aflat de el era în limba francez (aşadar preg tit pentru autorit ile de la Paris, lucru ce ar
fi indicat o form avansat a proiectului) sau dac l-a tradus el însuşi pentru a fi compatibil cu
politica revistei „dirijate” de N. Iorga. În orice caz, nu cunoştea faptul c „epistola” domnitorului
fusese publicat chiar în epoc , urmând calea actelor oficiale, aşa c se declara bucuros s poat
contribui la istoria Institutului român de la Fontenay aux Roses (Al. Marcu, „Un institut roumain à
Paris. Un project du prince Cuza (1861)”, în Revue Historique du Sud-Est Européen, III, nr. 10-12,
avril-juin 1926, p. 284-288). Proiectul este descris drept o ini iativ domneasc şi de D. Berlescu
(op. cit., p. 217) unde se trimite la textul din Revue Historique du Sud-Est Européen şi nu la
colec ia Monitorulu Oficial. Nicio men iune în schimb, nu doar despre aceast problem , dar nici
m car despre politica statului fa studiile în str in tate, la Vasile Cristian, „Alexandru Ioan Cuza
dar şi direc ia general , centralist , a politicii sale. Dar la fel de probabil, la

origine poate sta o consiliere a fra ilor Vasile şi Ioan Alecsandri, şi ei cu stagii
pariziene şi adânc implica i, prin pozi ii oficiale, în via a studen imii române de
acolo126.
E drept, Alexandru Ioan Cuza a cunoscut direct lumea scolastic a Parisului
c ci a fost trimis la studii în 1834 de p rintele s u, postelnicul Ioan Cuza.
Viitorul domn fusese dat, al turi de Vasile Alecsandri, Panait Radu, N. Docan şi
pictorul Negulici (cu to ii înv ând pe cheltuiala familiei), în grija lui Filip
Furnaraki, care i-a înso it la Paris şi care trebuia s vegheze asupra tinerilor.
Cuza şi-a trecut bacalaureatul în litere la Sorbona în 1835 şi s-a înscris la Drept,
dar dup scurt timp s-a întors intempestiv în ar 127. Aici continua studiul,
dovad jalba tat lui s u care preciza c fiii Alexandru şi Dimitrie, cade i în
mili ie, sunt „p sui i cu slujba pân la s vârşirea cursului înv turilor scolastice
cu care se îndeletnicesc în Principat” şi solicita totodat eliberarea paşapoartelor
pentru cei doi în vederea plec rii „la academiile din Paris”128. Astfel, Cuza
consuma un nou stagiu la Paris din toamna lui 1837 pân în prim vara lui
1839129, când, mai matur, a putut observa direct comportamentul elevilor români
şi piedicile principale în calea reuşitei lor la înv tur . R mâne de l murit în
cercet rile viitoare contextul propunerii de la 1862 şi dac experien personal a
domnitorului a stat la baza acesteia sau dac a primit sugestia înfiin rii acelui
Institut român de la colaboratorii s i apropia i, din ar sau de la Paris.
În ansamblu, Fran a câştigase relativ uşor b t lia purtat cu celelalte mari
culturi europene, în atragerea legiunilor de tineri la înv tur în şcolile sale, iar
între aceştia românii se individualizau printr-o prezen constant şi numeroas .
Este ceea ce spunea cu alte cuvinte, acum aproape trei sferturi de veac,
Constantin Kiri escu, unul dintre intelectuali de elit ai României:
„Înainte de r zboi mergea universit ile din Fran a, mai ales la Paris, elita
societ ii româneşti. Înaltele diplome eliberate de Universit ile franceze
asigurau ferici ilor lor posesori o carier str lucit . Doctor de la Sorbona era
fa de problemele înv mântului şi culturii na ionale”, în Cuza Vodă in memoriam, volum

coordonat de L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Iaşi, Junimea, 1973, p. 445-463.
126
În fond, ideea nu ar trebui privit drept excentric sau izolat . În discu iile purtate în vara
lui 1860 în Camera Moldovei, Mihail Kog lniceanu propunea, în scopul dezvolt rii înv mântului
secundar autohton, înfiin area unui colegiu românesc în capitala Fran ei care urma s se ocupe de
instruirea elevilor români. Cf. D. Berlescu, op. cit., p. 97.
127
D. Iv nescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi, Junimea, 2001, p. 23-25.
128
Alexandru Ioan Cuza, Acte şi scrisori, edi ie de Dumitru Iv nescu şi Virginia Isac, Iaşi,
Junimea, 1873, p. 18.
129
D. Iv nescu, „Contribu ii la biografia lui Alexandru Ioan Cuza înainte de domnie”, în
Cuza Vodă in memoriam, p. 58-60.
talismanul magic care deschidea por ile spre catedra universitar , spre locurile
de frunte din magistratur , spre banca ministerial . Marea majoritate a celor care
au întemeiat şi guvernat ara româneasc timp de o jum tate de veac au format-o
vechii studen i ai Sorbonei, ai Şcoalei Politehnice şi ai Şcoalei Centrale din
Paris”130.
La fel de adev rat este c Fran a, ca destina ie de studii, nu satisf cea toate
gusturile. Pe lâng imaginea ideatic a Parisului, cvasimajoritar , trebuie s
amintim percep ia unor anumite grupuri şi categorii sociale, mai conservatoare,
care resping ideea studiilor franceze pe motivul c oraşul i-ar strica pe elevii
români, de la natur linişti i, serioşi şi cu moravuri curate. În timpul experien ei
pariziene, tinerii şi-ar pierde aceste calit i, întorcându-se în ar „n t r i şi
doctori în viciuri şi imoralitate, în dispre ul societ ii”131. Cuvintele, destul de
radicale şi venind din partea unui aristocrat, ne arat în fond o realitate tot mai
prezent în anii la care ne referim, aceea a moderniz rii accelerate a societ ii şi
a promov rii sociale rapide a posesorilor de diplome universitare, care încep a
face concuren elitelor tradi ionale. Oricum, ideea se reg seşte peste ani, sub o
alt înf işare, la N. Xenopol, care îi scria lui Iacob Negruzzi la 1877: „studen ii
români o duc foarte r u cu înv tura; în adev r Parisul îi stric ”, amintind
inclusiv de unii tineri condamna i sau urm ri i de poli ie132.
Pentru spiritele conservatoare precum Locusteanu, capitala Fran ei era de
evitat, cel pu in pân în deceniul şase, din pricina complica iilor ideologice (e
vorba în primul rând de cariera ideilor Revolu iei de la 1789, reluate, sub diverse
înf iş ri, în secolul XIX). Apoi, datorit mondenit ii cotidiene, a „desfrâului”
în care puteau ajunge s tr iasc unii studioşi. Este una din cauzele pentru care
supravie uieşte noilor vremuri reticen a de a trimite bursieri în Teologie la Paris
(preferându-se centrele germane), deşi tradi ia studiilor teologice pariziene era
una multisecular 133.
130
Constantin Kiri escu, Şcoala română într-o răscruce de istorie, Bucureşti, Funda ia
Regal pentru Literatur şi Art , 1943, p. 308. Este drept c autorul exagera în alt privin ,
considerând c dup Primul R zboi Mondial calitatea studen ilor români a sc zut „pân la punctul
de a denatura cu totul caracterul tradi ional al leg turilor culturale dintre Fran a şi România”. Nu
era vorba doar de un anume elitism social („nu mai e floarea tineretului român, adolescen i de
bun obârşie social , de o calitate intelectual verificat , ambasadori str luci i ai genera iei tinere
din ar ...”), de în eles pân la un punct, ci de o perspectiv accentuat rasist , dup tiparul vremii:
pentru Kiri escu, noul val de studen i de dup 1918 era alc tuit majoritar din evrei („o invazie de
indezirabili”), care compromiteau bunul renume al rii.
131
Amintirile colonelului Locusteanu, edi ie de Sande Virjoghe, Gala i, Editura Porto-Franco,
1991, p. 127.
132
Scrisori vechi de studenţi, p. LXV-LXVI.
133
Ne întreb m dac scrisoarea trimis de la Paris de Eufrosin Poteca în 1822 boierilor din
Eforia Şcolilor, cu ironia sa muşc toare, semn al unui curaj rar întâlnit, ar fi fost posibil din alt
Apoi, imaginea corpului profesoral sorbonez (pentru c acolo ajungea

majoritatea studioşilor) era departe de a fi str lucit , comparativ cu lumea
german . Gh. Panu i se plângea lui Iacob Negruzzi, la 1876, de slaba preg tire a
dasc lilor de la Litere în clasicism şi se sim ea dator s îl informeze rapid pe
Maiorescu pentru ca acesta s nu mai recomande studiile literare la Sorbona134.
Nici la Ştiin e, mai ales la discipline precum fizica ori chimia, care
presupuneau munc de laborator şi acces nestingherit la aparatur modern ,
Sorbona nu întrunea adeziunea tuturor studioşilor. Petru Poni nota în memoriile
sale c înv mântul fizico-chimic „l sa de dorit”, pe de o parte pentru c
profesorii de renume ai Sorbonei, în ciuda calific rii, ineau mai mult „cursuri de
vulgarizare, înso ite de experien e frumoase şi bine reuşite” menite în fapt a
distrage publicul, a crea spectacol pentru zecile şi sutele de audien i, studen i sau
nu; pe de alt parte, lipsa dot rilor necesare f cea ca experien ele necesare s fie
duse la bun sfârşit în laboratoarele mai dotate ale altor institu ii precum Liceul
Saint-Louis, Gr dina Plantelor sau laboratorul privat al lui Pisani. Dup cum
scria viitorul dasc l ieşean, „trebuia s caut aiurea înv mântul care lipsea la
Sorbona”, aceast instruc ie alternativ fiind pl tit separat, din bursa
fiec ruia135.
Care erau, în perioada de referin , institu iile cele mai frecventate în
capitala francez ? L sând la o parte Liceul Louis-Le-Grand, bursierii români
sunt trimişi în primul rând la Sorbona, unde urmeaz Dreptul, Ştiin ele,
Medicina şi Literele, în propor ii ce variaz de la o perioad la alta. Fireşte c în
cazul celor ce studiaz pe cheltuiala familiei, sunt preferate specializ ri practice
precum Medicina şi Dreptul; bursierii în schimb, sunt mai uniform repartiza i,
poate cu o uşoar deficien la Litere. De altfel, pân la 1860, cum bine remarca
Ioan Maiorescu într-o adres c tre autorit ile muntene, care îl privea pe fiul s u,
foarte pu ini str ini (dar niciun român) avuseser şansa a trece doctoratul în
centru. Probabil c nu, cel pu in nu pân în a doua jum tate a secolului XIX (Vezi, op. cit., p. III-IV).
134
Ibidem, p. XXXV-XXXVIII.
135
D. Iv nescu, „Memoriile lui Petru Poni” („Ce am voit s fac”, I), p. 63. În schimb, viitorul
dasc l era foarte mul umit de caietele de cursuri procurate de la elevii de la Şcoala Normal
Superioar , institu ie unde „fizica şi chimia se predau în mod admirabil” şi pe care o aşeza în
uşoar antitez cu Sorbona. Înc mai accentuat avea s fie aceast dihotomie la Pompiliu Eliade,
care în schimbul epistolar cu Maiorescu se plângea de faptul c înc nu a descoperit la Sorbona
„animalele superioare” la care se aştepta. „Oamenii aceştia, în numele inteligen ei, tâmpesc lumea”
scria el cu privire la pedanteria exagerat a dasc lilor şi declara sincer c „nu sunt amorezat de
cursurile de la Sorbona”. În schimb, intrarea la Şcoala Normal Superioar o considera „foarte
important pentru mine”, iar pe profesorii de acolo „încânt tori” (Vezi, Zigu Ornea (editor), Titu
Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, Bucureşti, Editura Minerva, 1978,
p. 149, 154, 159 şi 166).
Litere136. Viitorul lider junimist reuşise la Paris echivalarea diplomei de doctor

în filosofie ob inut la Giessen, cu licen a în litere, dar nu şi-a trecut şi
doctoratul137. Primul doctorat în litere a fost cel al lui I. Cr ciunescu, în 1874, iar
al doilea, la distan de dou decenii, a fost trecut de Pompiliu Eliade, în 1895138.
Dintre profesorii celor trei facult i de la Iaşi, foarte mul i au studiat sau au
primit diplome în deceniile şase şi şapte la Sorbona: N. Ionescu, V. A. Urechia,
Titu Maiorescu, Şt. Vârgolici (Facultatea de Filsofie); N. Culianu, Petru Poni,
Gr. Cob lcescu, I. M. Melik, Miltiade Tzony, C. Climescu (Facultatea de
Ştiin e); I. Ciurea, Gh. Mârzescu, M. Burada, Şt. Şendrea (Facultatea de Drept) etc.
Îi mai afl m pe junii români la Şcoala Politehnic , la Şcoala de Mine sau, ca
în cazul lui Miltiade Tzony, viitor profesor ieşean la Ştiin e, la Şcoala de Poduri
şi Şosele, înainte de a-şi trece examenele de licen tot la Sorbona139. Al ii sunt
trimişi la Metz, la Şcoala de Geniu şi Aplica ie sau la Liège, în Belgia140, la
136
Vezi scrisoarea lui Ioan Maiorescu în V. Grozav, op. cit., anexa 1, p. 123. Spre deosebire
de Medicin sau Drept, licen a sau doctoratul în Litere sunt într-adev r rare printre str ini. Potrivit
lui Pierre Moulinier, exist doar 10 licen e în Litere între 1861-1867, adic 5,4% din totalul
licen elor în demeniu acordate în respectiva perioad . Interesant ar fi şi c procentul scade odat cu
trecerea anilor (Pierre Moulinier, „Les étudiants étrangers à Paris au XIXe siècle”, p. 138).
137
Vom reveni mai jos cu am nunte.
138
Cf. Georges Bengesco, Bibliographie Fraco-Roumaine du XIXe siècle, tom 1, Bruxelles,
Ed. Paul Lacombletz, 1895, p. 192. Autorul consemneaz c doctoratul lui I. Cr ciunescu, viitor
profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, fusese trecut cu dou teze. Una în latin , o
compara ie între Plutarh, Herodot şi Tucidide în privin a metodei istorice, şi alta în francez , un
eseu de 328 pagini despre poporul român privit prin prisma cântecelor na ionale autohtone.
139
Vezi şi Anousheh Karvar, „La formation des élèves roumains dans les écoles militaire
françaises: un enjeu de politique extérieure dans les Balkans?”, în Anuarul Institutului „George
Bariţ” din Cluj-Napoca, seria Historica, XLV, 2006, p. 71-82 şi Idem, « L’École polytechnique et
l’international : un bilan historique », Bulletin de la Sabix, 26, 2000, p. 9-19. Nu g sim îns
informa ii cu privire la num rul românilor (iar articolul „Les élèves roumains de l’Ecole
polytechnique et la politique extérieure de la France (1859-1914)”, Revue d’Histoire diplomatique,
107(4), 4e trimestre 1993, p. 309-324 ne-a fost inaccesibil), aşa c le repet m pe cele preluate din
alte lucr ri ale cercet toarei franceze de Mihai Sorin R dulescu („Les étudiants roumains à l’Ecole
des Mines de Paris au XIXe siècle et au début du XXe”, Anuarul Institutului de Cercetări Socio-
Umane „Gheorghe Şincai”, 3-4, 2000-2001, p. 162-173) care aminteşte (p. 165) la Şcoala
Politehnic între 1852-1870 un num r de 32 de români, al i 18 elevi din Grecia, 7 din Rusia, 12 din
Elve ia, 6 din Serbia, urmând ca dup 1870 propor ia de români s creasc .
140
Pentru cazul belgian, vezi, Pieter Dhondt, “Foreign students at Belgian universities. A
statistical and bibliographical approach”, BTNG | RBHC, XXXVIII, 2008, 1-2, p. 5-44. Autorul
insist asupra echilibrului precar între opiniile unor profesori belgieni potrivit c rora este nevoie de
m suri pentru a reduce presiunea noilor veni i în domeniul medicinei şi a dreptului (între prin
altele prin restric ionarea accesului studen ilor din Estul Europei la cele patru universit i belgiene)
şi greut ile de recrutare a popula iei studioase din rezerva local . El se refer şi la explozia de
studen i din R s ritul Europei dup 1860, dat de la care mobilitatea studioşilor sporeşte
propor ional cu îmbun t irea c ilor de comunica ie de lung distan şi a condi iilor economice,
Şcoala de Mine. Peste toate îns , cea mai important institu ie se dovedea a fi
Şcoala Normal Superioar din Paris, rezervat elevilor francezi destina i
angaj rii în sistemul public, unde a încercat N. Culianu s intre şi nu a reuşit, dar
la care au fost ulterior accepta i Şt. Vârgolici şi C. Climescu, printr-un act politic
al Fran ei menit a-i securiza, şi dup instalarea principelui Carol I, pozi ia
privilegiat de inut la Bucureşti.
Mult vreme s-a sus inut orientarea covârşitoare a tinerilor români spre
universit ile francofone pe tot traseul modernit ii româneşti, lucru ce nu l sa
loc nuan elor şi delimit rilor cronologice. În epoc se crease un soi de mitologie
potrivit c reia studiile în str in tate se f ceau ... la Paris, sau c nu exist om
realizat în România care s nu fi trecut, la un moment dat, printr-o form de
şcoala parizian 141. Dumitru Amz r constata c pân şi în Germania circul
„frecvent” opinia c românii merg „în totalitate” la studii în Fran a, atribuindu-
li-se prin aceasta, o anumit orientare politic filofrancez 142.
Fireşte c aceast percep ie cu privire la studiile franceze neîndrept ea o
cultur fabuloas , cu un aport fundamental la naşterea spa iului academic de tip
modern, inclusiv în România. În ultimele trei-patru decenii, dar beneficiind de
contribu iile deschiz toare de drum ale lui Dumitru Amz r, se înregistreaz un
curent nou în literatura de specialitate (vom aminti doar cercet rile Elenei
Siupiur143) care tinde a reechilibra balan a, şi promoveaz , pe baza consult rii
arhivelor unor universit i germane, ideea c acestea erau tot atât de c utate ca
universit ile franceze144.
Belgia devenind una din cele mai atractive ri pentru educa ia superioar (p. 8 şi 9), opinie pentru
care trimite şi la Jean Claude Caron, „Paris, capitale universitaire de l’Europe (1815-1848)”, în J.
Schriewer, E. Keiner & C. Charle (eds.), Sozialer Raum und akademische Kulturen: À la recherche
de l'espace universitaire européen. Studien zur europäischen Hochschul-und Wissenschaftsgeschichte
im 19. und 20. Jahrhundert: Études sur l’enseignement supérieur aux XIXe et XXe siècles, Frankfurt,
1993, p. 439-454.
141
Al. Rally, Getta Héllenè Rally, Bibliographie Franco-Roumaine, premiere part, t. 1, Paris,
Ernest Leroux, 1930, pp. XLIX-L. Cu atât mai mult, doctoratul francez avea valoarea unui
talisman, «un carte blanche», cum noteaz autorii, pentru viitorul şi cariera posesorului.
142
La o cercetare mai atent , lucrul s-ar dovedi îns neadev rat, afirma el pe bun dreptate.
În fond, unii actori ai scenei culturale precum Mihail Kog lniceanu, Titu Maiorescu sau Mihai
Eminescu, cu studii în mediul german, au f cut mai mult pentru alinierea culturii noastre la cea
european comparativ cu marea majoritate a celor cu studii franceze, ceea ce face ca valoarea
statistic a fiec rui student s fie foarte diferit (Cf. Dumitru Amz r, „Studen ii români la
Heidelberg. Importan a institu iilor de înv mânt superior germane pentru via a spiritual
româneasc ”, în Dumitru Cristian Amz r, Din istoria relaţiilor româno-germane, edi ie îngrijit
de Dora Mezdrea şi Dinu D. Amz r, Bucureşti, Mica Valahie, 2008, p. 324).
143
Vezi studiile sale proasp t reunite în volumul Intelectuali, elite, clase politice moderne în
Sud-Estul european. Secolul XIX, Bucureşti, Editura Domino, 2004.
144
Se face îns o medie pe tot secolul XIX, ceea ce nu las loc nuan elor, mai ales c într-adev r,
Studiile în Germania era mai populare în Moldova, unde, pân la urcarea pe

tron a lui Grigore Al. Ghica, bursierii par a fi trimişi în propor ii echilibrate în
centre germanofone şi francofone. Lucrurile se modific îns radical, cum
aminteam mai sus, în deceniul şase şi mai ales în cel urm tor, când Parisul
câştig întâietatea destina iilor de studiu, l sând mult în urm restul centrelor
universitare.
Spa iul german nu beneficia de prestigiul intelectual al unui focar de talia
Parisului, unde factorul monden era dublat de multitudinea de institu ii educative
şi culturale f r egal la acea vreme, dar aducea alte avantaje. Cu centre
universitare mici, dispersate pe întreg teritoriul, Germania oferea un plus de
siguran tinerilor care plecau la înv tur ; pe fondul reputa iei conservatoare,
p rin ii sunt mai linişti i cu privire la tenta iile şi eventualele derapaje ale
copiilor145. În afar de acest considerent, al securit ii personale şi chiar
identitare (prin raportare la sejurul francez, de cele mai multe ori aculturalizant,
periculos pentru identitatea etno-cultural a tinerilor), universit ile germane
atr geau prin câteva tr s turi deloc de negliat: proximitate, spa iu ideal pentru
modelarea caracterelor, studii ieftine şi piedici birocratice reduse în ob inerea
titlurilor academice146.
În plus, dup aducerea Prin ului Carol I la 1866 şi dup umilirea Fran ei de
la începutul decenului opt, universit ile germane cunosc la noi o creştere de
audien , inclusiv în rândurile bursierilor, f r a detrona îns pozi ia francez ,
dominant în societatea româneasc 147.
Dac privim lista profesorilor Universit ii din Iaşi la înfiin are, cei cu
experien e franceze se aflau în minoritate, predominând aceia cu studii germane
(inclusiv austriece). Situa ia se modific îns dup 1860, când cei mai mul i
faima universit ilor germane pentru studii de perfec ionare era cvasigeneral , dar mai cu seam
spre ultimul p trar al secolului.
145
Studiile germane putea fi o op iune viabil pentru cei care se adaptau mai greu la stresul şi
poluarea Parisului. Pompiliu Eliade m rturisea, la finele secolului XIX, c îşi imaginase un Paris
ideal, dar a aflat acolo „lume mult , înv lm şeal mult , mult zgomot ... mai ales mult zgomot”
(Cf. Zigu Ornea, op. cit., p. 149).
146
S nu uit m c primele titluri de doctori în filosofie sunt ob inute de tinerii din Moldova
sau din Muntenia (Titu Maiorescu, Samson Bodn rescu, A. D. Xenopol) în deceniile şase şi şapte
la universit i germane şi nu la Paris, unde chiar trecerea licen ei era considerat o reuşit
extraordinar , iar ob inerea doctoratelor întârzie mult vreme.
147
În perioada aceea guvernul român intervenise pentru asigurarea unor condi ii favorabile
studen ilor români de la Berlin (lucru ce se petrecea în fapt în mod frecvent şi pentru toate statele),
dar consulul general al Prusiei la Bucureşti nota c nu este nevoie de insisten e deoarece ei au parte
de tratamentul „cel mai favorabil” (Cf. Stela M rieş, „Interferen e culturale româno-germane în
veacul al XIX-lea (studen i români la universit i germane)”, în Romania and Western
Civilization, Edited by Kurt Treptow, Iaşi, Center for Romanian Studies, 1997, p. 41-42).
dintre noii veni i au beneficiat în principal de experien e de studii pariziene. Sunt

doar patru nume de posesori de diplome germane dup aceast dat , distribuite
în mod egal între Litere şi Drept: Titu Maiorescu – forma ia sa r mâne totuşi
german , în ciuda anilor petrecu i la Paris dup 1859 –, cu studii secundare la
Viena şi un doctorat în filosofie la Giessen, şi N. Quintescu, cu studii la Bonn şi
Berlin, finalizate cu un doctorat în filosofie la Berlin, apoi Iacob Negruzzi, cu
studii secundare şi superioare la Berlin şi un doctorat în drept la Heidelberg,
urmat de Alexandru Şendrea, cu doctoratul la Berlin148. Cu excep ia altor foşti
studen i de la Torino (George Alexandrescu-Urechia, Al. Gheorghiu şi George
Roşiu), Madrid (Andrei Vizanti) şi Atena (I. Caragianni), ceilal i sunt
beneficiarii unor experien e de studii francofone149.
Schimbarea de cod din 1860: „spre ţările neolatine”

În contextul Unirii şi a efluviunilor patriotice, a speran elor nedisimulate
într-un viitor radical îmbun t it fa de situa ia de moment a Principatelor,
trebuie plasat aceast noua ideologie construit de V. A. Urechia, probabil cel
mai neobosit creator român de forme şi institu ii. El a conceput un program
articulat, care avea în centru ideea fraterniz rii lumii latine în scopul atingerii
obiectivelor de libertate, unitate na ional şi progres. Nu cunoaştem cu precizie
genealogia acestui proiect al tân rului V. A. Urechia. Probabil a luat naştere la
Paris, în contextul contactelor diverse din vremea studen iei şi a particip rii sale
în culisele Congresului de Pace din 1856; cert este c şi-a promovat cu for
aceste idei pân în ultimii ani. Potrivit propriilor amintiri, se întâlnise în 1858 la
Madrid cu Emilio Castelar, care i-ar fi împ rt şit viziunea privind unitatea lumii
latine150. Drept urmare, dup ce a ajuns în func ia de director în Ministerul
Instruc iunii Publice de la Iaşi (1859), V. A. Urechia a avut ocazia de a-şi pune
în aplicare proiectul.
În vara anului 1860 are loc prima expunere public pe aceast tem , cu
prilejul serb rii de final de an şcolar. Acolo V. A. Urechia sus inuse c „în
interesul tot al form rii spiritului public, ar fi nimerit ca junii ce se trimit în
148
Întâmplarea f cea ca primii trei s p r seasc Iaşul în c utarea unui mediu mai favorabil
la Universitatea din Bucureşti
149
Cf. O. Bozgan, L’Université de Bucarest et la France de 1864 aux années 1940, în
Cahiers d’histoire 37, 2/1992, p. 154, majoritatea membrilor corpului profesoral al Facult ii de
Drept din Bucureşti au ob inut pân la 1914 doctoratul la Paris (Apud Pierre Moulinier, „Quand le
Qartier latin accueillait la jeunesse étudiante du monde (1814-1914)”).
150
Cf. Paul P lt nea, „Interferences avec le monde espagniol”, în Revue Roumaine
d’Histoire, XXXI, 1992, nr. 1-2, p. 149. Tot V. A. Urechia îns d dea şi anul 1861-1862 pentru
prima întâlnire cu Emilio Castelar (n. 21).
str in tate s se duc pe cât mai mult la aceleaşi universit i şi mai ales în ri
neolatine”151. Afirma ie destul de timid totuşi, fa de fermitatea cu care a
urm rit de-a lungul vremii realizarea planului s u. Dup cum a ar tat-o chiar
derularea evenimentelor, se referea la Fran a, oricum o partener de studii
privilegiat şi destina ia cea mai important a peregrin rilor intelectuale în
deceniile şase şi şapte, la Italia, unde studioşii români erau prezen i şi înainte, în
num r mic, la universit i precum Pisa sau Padova, mai ales la studii de drept
sau medicin , şi, în fine, la Spania, care reprezenta un teren de instruc ie cu
des vârşire necunoscut românilor.
Sucesiunea etapelor este descris de însuşi autorul programului, care îi
consacra peste ani o scurt sec iune în Didactica (p. 128-131). Imediat dup
serbarea şcolar din var , el ob inea de la M. Kog lniceanu, în septembrie 1860,
permisiunea de a trimite cinci tineri „bacalaurea i” în Italia, la Universitatea din
Torino: Petru Borşiu, George Alexandrescu, Romulus Scriban, Ioan Mor un şi
George Roşiu152. Printr-un artificiu, deveneau disponibile şi fondurile necesare,
relocând sumele rezervate bursierilor de la Paris153.
La filiera italian ori la trimiterea bursierilor moldoveni la Torino în 1860
s-au f cut referiri şi în epoc , mai importante fiind cele ale lui G. Missail,
autorul foiletonului asupra istoriei şcolilor şi educa iei, publicat în revista
oficial a Ministerului Instruc iunii, în 1866-1867. El vedea ini iativa lui V. A.
Urechia drept „un eveniment de o suprem însemn tate, pentru români şi
italieni, cu un r sunet mai mult decât local”, considerând-o, al turi de fondarea
Universit ii din Iaşi, drept un act esen ial al anului 1860 şi, mai ales, „un
reviriment în vechiul şi ponositul sistem de a trimite tinerii numai la şcolile
germane sau franceze”154.
Dup selectarea bursierilor, Mihail Kog lniceanu, ministrul ad-interim al
Instruc iunii de la Iaşi (şi, totodat , preşedinte al Consiliului de Miniştri) trimitea
în luna august o scrisoare Consulului sard de la Bucureşti, cavalerul Strambio şi
o alta, adresat în comun contelui Cavour, şeful guvernului de la Torino şi
ministrului Instruc iunii. În prima se sublinia „necesitatea de a strânge leg turile
României cu Italia, sora ei”, lupta Italiei pentru unitate constituind un model de
151
V. A. Urechia, Didactica, p. 21, „Discursul rostit ca membru al Consiliului Şcolar din
Moldova cu ocazia distribuirii premiilor pe anul scolastic 1859-1860”.
152
Ibidem, p. 128-131.
153
Capitolul IX din bugetul şcolilor, referitor la „stipendii şi premii”, prevedea suma de
260.500 lei, reprezentând „stipendiarea la Paris a 25 bursieri a câte 260 # pe an” („Bugetul şcolilor
pe anul 1860”, Ibidem, p. 116).
154
G. Missail, „Şcolile şi înv tura la românii moldoveni de la 1846-1860”, în Buletinul
Instrucţiunii Publice, 1865-1867, p. 342 şi 344.
urmat pentru Principate. Scop pentru care „deocamdat ” cinci tineri români
(George Alexandrescu-Urechia, Romulus Scriban, Petru Borşiu, Ioan Mor un şi
George Roşiu) erau deja în drum spre Torino unde aveau s se specializeze la
universitatea de acolo şi, în paralel „s se adape din sorgintea ideilor italiene”,
fapt pentru care se cerea sprijinul guvernului sard155.
În a doua, c tre Cavour şi c tre ministrul Instruc iunii, se reitera urgen a
apropierii României de Italia, „tulpina din care a ieşit”. Mijlocul cel mai potrivit
aflat de autorit ile române era trimiterea la Torino a tinerilor studen i destina i
Parisului, „pentru a studia acolo, în şcolile italiene, diferite specialit i” şi care,
la finele stagiului, urmau s se întoarc în patrie „cet eni devota i pentru binele
şi viitorul ei”156.
Reac iile nu au întârziat s apar . Din partea Consulatului sard de la
Bucureşti r spundea viceconsulul Cataneo, care anun a c superiorii s i fuseser
înştiin a i de inten iile p r ii moldovene iar aceast dovad de simpatie fusese
primit la Torino cu „vie satisfac ie”. Drept urmare, primul ministru Cavour îi
recomandase deja ministrului Mamiani s se îngrijeasc de studioşii moldoveni.
La rândul s u, ministrul Mamiani trimitea în septembrie 1860 o scrisoare
autorit ilor moldovene, în care, invocând „identitatea de origine ce exist între
Moldova şi Italia”, promitea tot sprijinul „şcolilor italiene” pentru studioşii
aminti i, care, nota tot el, „vor g si în studen ii noştri amici şi fra i, cu care sunt
ca şi concet eni”157.
Chiar şi presa italian prezentase în mod elogios noua ini iativ româneasc .
Gazetta di Turino saluta „alian a intelectual între Italia şi România” şi
interpreta prezen a celor 6 (sic!) studen i români ca o reîntoarcere a fiicei
pierdute la patria mam , Italia. Iar ziarul Opinione, mergea mai departe şi nota
c „mai mul i studen i români au venit aici ca s studieze, nu atât ştiin e, pe cât
acel spirit de libertate de care înseteaz ”, fiind aproape momentul în care „rasa
latin ” se va elibera de domina ia str in 158.
G. Missail mai aminteşte de scrisoarea unuia din cei trei studioşi de la
Drept, probabil Romulus Scriban sau George Alexandrescu-Urechia, în care se
descrie primirea entuziast , „în triumf”, la facultate şi sprijinul dasc lilor de
acolo. La data înscrierii lor (20 noiembrie 1860) profesorul Paolo Viora inuse s
155
Vezi, SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 118/1860, f. 90. Un extras al scrisorii este
prezentat şi de G. Missail, dar el vorbeşte doar de patru studen i, uitând a-l aminti pe George
Roşiu.
156
Vezi, SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 118/1860, f. 91-92.
157
G. Missail, op. cit., p. 344-345 şi V. A. Urechia, Didactica, p. 128-130.
158
G. Missail, op. cit., p 346 şi V. A. Urechia, op. cit., p. 131. De altfel, Urechia prezentase
în 1860 extrase din cele dou articole torineze şi în gazeta creat chiar de el la Iaşi, Ateneul român.
anun e celor 300 de tineri prezen i la cursul s u, c noii veni i sunt „coborâtori
din vechii romani” şi c vor deveni „gloria Italiei şi a patriei lor”, îndemnând
audien a s -i respecte şi s le imite dragostea fa de Italia159.
Documentele arhivistice vin s retuşeze îns acest tablou schi at în tonuri
prea calde în publica iile vremii. În primul rând, selec ia celor cinci bursieri,
destina i ini ial Parisului, nu putea provoca nici pe departe entuziasm în
rândurile lor. Nu doar cererile unora privind acordarea burselor, dar şi
declara iile semnate de ei (dup aprobarea suplicilor), amintesc drept destina ie
capitala francez , şi nu pe cea sard , decizia autorit ilor de a face transla ia spre
Torino venind treptat în timpul verii160.
La 6 august 1860, V. A. Urechia îl recomanda pe P. Borşiu profesorului
Collard, supraveghetorul de la Paris „pentru pov uirile de care poate avea
trebuin în petrecerea sa acolo la înv tur ”161, ceea ce indic o fluen a
grupului ce avea s plece spre Torino. Pân la mijlocul lunii august îns se
conturaser cele patru nume amintite, la care se va ad uga mai târziu cel de-al
cincilea, George Roşiu, destinat studiului arhitecturii.
În ciuda tonului triumfalist, acomodarea bursierilor nu a fost una simpl sau
lipsit de incidente. Ioan Mor un, trimis pentru a se specializa în litere, renun ase
total la ideea studiilor italiene pe motivul „necomplet rii facult ii” şi a timpului
lung necesar trecerii licen ei (şase ani), cerând, înc din 20 septembrie, transferul
la Paris162. În plus, to i se plâng în mod constant de insuficien a stipendiilor,
159
Audien a a reac ionat pe m sur , emo ionându-i pe tinerii moldoveni: „un aplaus frenetic
izbucni în sal ; strig ri de vivat, de bravo România, vivat studen ii români despicau sala” (G.
Missail, op. cit., 346). Era vorba despre deschiderea oficial a cursurilor, la care profesorul Viora a
fost îns rcinat cu o prelegere despre Instituţiile dreptului ecleziastic (Cf. Claudio Isopescu, Il poeta
Romulus Scriban e l’Italia, Roma, Signorelli, 1943, apud Nicoleta Silvia Ioana, Claudiu Isopescu
(1894-1956). Monografie, tez de doctorat, p. 133). O not despre cursul juristului italian ap ruse
şi în Ateneul român, nr. 12, 1860.
160
În afar de grupul amintit depusese cerere şi Panaite (scris Petru) Arm şiu la 22 iulie
1860, notând c a trecut aproape un an de când a terminat colegiul şi a solicitat „cel pu in o
jum tate de burs ” pentru a studia în str in tate. I se r spundea c bursele erau deja completate iar
cazul s u se va avea în vedere anul viitor; aceasta în condi iile în care depusese cererea înaintea
celorlal i, lucru ce poate fi interpretabil (Vezi, SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 118/1860, f.
30). Cf. Al. Marcu, „Mentorul studen ilor moldoveni de la Torino 1860-1861”, în volumul În
memoria lui Vasile Pârvan, Bucureşti, Editura Cartea Româneasc , 1934, p. 183, în iunie 1861
tân rul se afla deja la Torino „plecat pe cheltuiala sa”, fiind şi el dat în grija lui Giovenale
Vegezzi-Ruscalla.
161
162
SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 118/1860, f. 113. Motivele lui Mor un par s
explice mai bine de ce românii erau aproape absen i din facult ile italiene de Litere. Unul din
colegii s i de la Torino, Romulus Scriban, deplângea şi el peste ani aceast stare de lucruri,
militând pentru o apropiere mai consistent de Italia în registrul academic şi întrebându-se „pentru
considerabil mai mici decât ale altora, dar şi de infla ia galopant din Torino,
devenit din centrul politic şi administrativ al Piemontului, capitala Italiei.
Informa ii utile pentru în elegerea acestei prime etape g sim într-o epistol
adresat de bursierii în cauz autorit ilor moldovene. Pe vaporul Alberta se
întâlniser cu Strambio, consulul sard de la Bucureşti, care le-a oferit o scrisoare
de recomandare c tre profesorul Giovenale Vegezzi-Ruscalla, „un adev rat
filoromân”, dup cum noteaz tinerii. Vizita la acesta din urm a fost de mare
folos, c ci el i-a prezentat rectorului, c ruia i-au solicitat scutirea de examenul
de admitere, explicând c în caz contrar ar pierde un an cu deprinderea limbii şi
cu preg tirea lui163.
De altfel, sprijinul deschis al lui Vegezzi-Ruscalla nu fusese întâmpl tor.
Plecat în 1859 cu „misie politic ” la Londra, Paris şi Torino, Vasile Alecsandri
se întâlnise în capitala sard 164 cu influentul profesor torinez, cititor fidel al
poetului şi sus in tor al ideii „familiei latine”, care l-a introdus la Contele
Cavour; peste scurt timp a fost primit şi de regele Victor Emanuel165.
Pe deplin ataşat cauzei române, Vegezzi-Ruscalla îi scria în toamna anului
1860- prim vara anului 1861 lui C. D. Aricescu despre faptul c , neavând o
rela ie oficializat cu autorit ile române, nu poate face decât pu ine lucruri
ce şcolile de literatur italiene sunt goale de români?” (Vezi, Romul Scriban, „Despre Italia”, în
Românul, 1 septembrie 1867).
163
164
În urma vizitei sale, poetul de la Mirceşti ne-a l sat şi o descriere sugestiv a oraşului:
„Capitala Piemontului este unul din oraşele cele mai considerabile de peste Alpi. Aşezat la
poalele acestor mun i, pe malul stâng al râului Po, ea cuprinde o popula ie activ de 180.000 de
suflete. Str zile sale sunt drepte, casele nalte, magaziile elegante, îns afar de strada numit Po,
care este format de arcade, toate celelalte str zi nu au nici un sigiliu particular. Turinul e lipsit de
monumente importante în privirea artei, precum le posed Genova, Floren a, Vene ia, Roma etc.,
îns el r sufl un aer de libertate ce-i d o superioritate m rea asupra surorilor lui. Pe pie e nu se
înal catedrale monumentale precum Domo la Milan, Santa Maria de Fiore la Floren a, San
Marco la Vene ia, San Petro la Roma etc., dar se ridic statui de eroi-martiri ai libert ii na ionale”
(Vasile Alecsandri, Călătorii, misiuni diplomatice, edi ia a III-a de Al. Marcu, Craiova, Editura
Scrisul Românesc, 1944, capitolul „Extract din istoria misiilor mele politice”, p. 282).
165
Într-un studiu condensat, Al. Marcu considera prezen a studen ilor români la Torino drept
urmarea „aranjamentului dintre Vasile Alecsandri şi regele Victor Emanuel” (Vezi, Al. Marcu, op.
cit., p. 181). Într-adev r, Alecsandri notase c , la finele întrevederii, regele îi spusese: „arat
complimentele mele afectuoase Principelui Cuza şi spune-i din parte-mi c toate şcoalele civile şi
militare din regatul meu sunt deschise pentru români, care vor fi primi i ca nişte fra i” (Vasile
Alecsandri, op. cit., p. 285). Credem totuşi c inten ia lui Alexandru Ioan Cuza fusese în 1859, an
plin de provoc ri politico-diplomatice, aceea de a ob ine o deschidere pentru ofi erii români şi
pentru şcolile militare (s nu uit m c la Torino exista una din cele mai convenabile asemenea
institu ii, Şcoala Superioar de R zboi) şi nu atât pentru studiile universitare. Drept dovad , la
Torino se aflau în noiembrie 1860 şapte ofi eri români ce vor lua parte activ la expedi ia
generalului Garibaldi în Sicilia (Cf. Nicoleta Silvia Ioana, op. cit., p. 133).
pentru bursierii moldoveni. Se ar ta deranjat de faptul c dup ce le-a c l uzit

primii paşi, i-a primit în locuin a sa şi le-a ob inut scutirea de examenul de
admitere la universitate, cu o excep ie notabil (probabil George Alexandrescu-
Urechia, pe care îl va l uda cu alt ocazie şi al turi de care va traduce unele
materiale publicistice n.n.), aceştia l-au igorat. Tinerii ar avea nevoie de un
tutore care s le urm reasc studiile, pentru a se achita de sarcina pe care au
primit-o în schimbul între inerii lor la şcoal de c tre statul român, aceea de a
transplanta luminile înv turii în ara lor166. Probabil însuşi Aricescu a fost cel
care, dat fiind pozi ia sa la Românul, favorizase apari ia unui articol critic în
numita gazet , la adresa comportamentului bursierilor moldoveni de la Torino,
ceea ce a atras obliga ia acestora de a da explica ii autorit ilor.
Urmarea a fost aceea c ministrul moldovean al Instruc iunii, Gh.
Cuciureanu, îi adresa în perioada urm toare lui Ruscalla invita ia oficial de a
juca rolul de supraveghetor al stipendiştilor moldoveni din capitala italian . Prin
epistola din 27 mai 1861 profesorul accepta misiunea de a deveni „l’avocat et le
tuteur des jeunes étudiants roumaines”, exprimându-şi regretul c doi dintre juni
au ratat înscrierea la facultate167, lucru pe care el l-ar fi evitat dac noua
îns rcinare ar fi sosit mai devreme; între tinerii studioşi s-ar distinge
Alexandrescu-Urechia, despre care scrie c „étudie avec une attention
exemplaire et il réusirra à faire de l’honneur à sa patrie”168.
Derularea evenimentelor este sintetic descris de Al. Marcu pe baza
coresponden ei lui Ruscalla cu autorit ile române. Un raport c tre Domnitor cu
privire la aceast afacere era alc tuit la 24 iunie 1861, în el detaliindu-se
166
„Ce que moi je puis à faire est fort peu, n’ayant aucun rapport avec Votre Gouvernement
et étant ici un ancien Inspecteure en retraite. Il faudrait quelqu’ un pour assister les jeunes
étudiants moldaves. J’avais taché de lier avec eux de relations; je les ai invité chez moi; je les ai
présentés à ma famille; au Ministère de l’Instruction Publique, au Recteur de l’Université etc.
Mais, dès que je leur ai obtenu, d’etre admis sans subir l’examen porté par les règlements je ne les
ai plus vu, à l’exception d’un seul qui chaque mois a bien voulu venir me trouver. Cependant ces
jeunes gens livrés à eux mêmes auraient besoin que quelqu’un les surveillat ou – tout au moins –
qu’il crussent à l’être. Il faut, puisque le Gouvernement roumain fournit à leurs frais, qu’ils
étudient afin qu’ils puissent porter des lumières dans leur pays” (Cf. Matei Ionescu, „A nouveau au
sujet de Giovenale Vegezzi-Ruscalla”, în Revue roumaine d' études internationales, 1 (7), 1970, p.
97-111, Anexe, scrisoarea nr. 2 (nedatat ) c tre C. D. Aricescu, p. 103-104). Autorul studiului face
îns o greşeal evident aşezând înaintea acestei epistole o alta, adresat la 3 octombrie 1861
aceluiaşi c rturar român, considerând-o posterioar pe cea la care ne referim. Ori, din iunie 1861
profesorul torinez exercita îns rcinarea oficil de supraveghetor al bursierilor români la Torino şi
de corespondent al guvernului moldovean.
167
Unul ştim c era Ioan Mor un, care ceruse transferul la Paris şi considera, în consecin ,
inutile înmatricularea, studiul limbii italiene sau frecventarea cursurilor Facult ii de Litere.
168
Al. Marcu, op. cit., p. 182.
ini iativa trimiterii junilor la Torino („pe lâng cunoştin ele speciale ce vor
c p ta vor putea totdeodat a se apropia şi încunoaşte cu o na iune c tre care ca
români suntem lega i prin origine, tradi iunile şi aspira iunile noastre na ionale”)
dar şi ra iunea numirii: pentru ca sacrifiiciile b neşti ale statului s nu fie
zadarnice. Prezentându-l pe Ruscalla drept unul din italienii cei mai eminen i şi
mai favorabili românilor, Domnitorul era rugat s -l numeasc „îngrijitorul
tinerilor români afl tori la şcoalele din Turin şi corespondinte guvernului nostru
în rela iunile învî mântului rii cu aşez mintele Italiei”. Alexandru Ioan Cuza
semna decretul de numire în aceeaşi zi iar la 30 iunie 1861 filoromânul era
anun at oficial cu privire la noile sale atribu ii169.
Din acel moment, bursierii de la Torino sunt avertiza i de calitatea oficial a
profesorului Vegezzi-Ruscalla, cu to ii având obliga ia de a ob ine
„consentimentul şi autorizarea” acestuia pentru orice solicitare ar dori s o
adreseze autorit ilor române170. Cert este c italianul şi-a îndeplinit cu
seriozitate misiunea, ap rând mereu interesul elevilor moldoveni, iar atitudinea
sa constant filoromân a convins factorii politici de la Bucureşti s îi acorde
inclusiv indegenatul171. Mai mult, în 1862 el era invitat de guvernulul de la
Bucureşti s sus in şi un curs liber de limb şi literatur româneasc la
Universitatea din Torino, v zut de autorit i drept o necesitate mai ales în urma
deschiderii oficiale a filierei torineze de studii şi a prezen ei bursierilor
români172. Într-adev r, bun cunosc tor al limbii şi al produc iei literare
169
Ibidem, p. 182-183. Italienistul îl consider pe Alexandru Ioan Cuza drept ini iatorul
numirii lui Ruscalla, ceea ce este, totuşi, în absen a unor dovezi sau argumente clare, for at.
170
Vezi scrisoarea bursierilor c tre tutorele lor din 18 septembrie 1861, în care îi solicit
sprijinirea revendic rilor de augmentare a bruselor. La rândul s u, Ruscalla prelua cererea şi o
trimitea, înso it de propriile comentarii (favorabile), autorit ilor de la Iaşi (SJAN Iaşi, fond
MCIP Moldova, dosar 118/1860, f. 206, respectiv 205). Nu ştim cum s-a ajuns ca şi Vasile
Alecsandri s intervin de la Paris în perioada urm toare în favoarea cererilor stipendiştilor de la
Torino (cf. scrisoarea din 18 martie 1862 c tre ministrul Barbu Bellu, în V. Grozav, op. cit., anexa
5, p. 126). S fi fost la mijloc raporturile excelente între poet şi mentorul bursierilor de la Torino?
171
Într-o scrisoare din 27 octombrie 1863 c tre Mihail Kog lniceanu, Ruscalla îi mul umea
pentru acordarea indigenatului, notând c este conştient de sentimentele proitaliene ale
politicianului român, pentru c el este cel care i-a trimis pe bursierii moldoveni la Torino şi tot el
s-a gândit s -i propun lui Ruscalla îns rcinarea de supraveghetor al junilor studen i, unde se vede
fericit a-i îndruma „à l’excelente conduite, à l’amour et aux progres dans les études” (Vezi, Matei
Ionescu, op. cit., scrisoarea nr. 5, p. 107).
172
Al. Marcu, „Un prieten uitat: G. V. Ruscalla”, extras din Convorbiri literare, sept.-oct.
1927, p. 10-11. Într-o epistol , profesorul amintea c fusese abordat de guvernul român pentru a
face România mai cunoscut tineretului italian prin respectivul curs şi accept , dar solicit s fie
pl tit pentru timpul alocat („questa proposta fu la sola che io chiedeva retribuita”) pentru c preg -
tirea lec iilor îl va r pi de la alte activit i retribuite (Ibidem, p. 20, scrisoarea nr. 1 din 30 mai 1862).
româneşti, Ruscalla a inut acel curs de la începutul anului universitar 1863-

1864, publicând şi cuvântul introductiv173.
Acelaşi entuziast filoromân a avut în 1863 ideea constituirii, din ra iuni de
politic european , a unei Societ i neo-latine, care s întruneasc comitete din
cele cinci state latine (Fran a, Italia, Principatele Române, Spania, Portugalia)174.
Implicarea bursierilor români de la Torino devenea evident la 1864, dup
înfiin area Societ ii (Società internazionale neolatina) prin numirea lui
Romulus Scriban în func ia de secretar al organiza iei, care ajuta şi la publicarea
jurnalului asocia iei175. De altfel, profesorul colaborase şi în trecut cu unii dintre
aceştia în ac iunile de propagand pro-româneasc . Este cazul scrierii lui Al.
Papiu Ilarian, Independenţa constituţională a Transilvaniei, trimis în 1861 la
Torino spre a fi popularizat în Italia şi unde apare sub îngrijirea lui Vegezzi-
Ruscalla, influent publicist, dar cu suportul direct al lui George Alexandrescu-
Urechia176.
Autoritatea lui Ruscalla s-a extins şi asupra junilor afla i la studii militare
sau medicale la Torino177 precum şi, vreme de câteva luni, asupra pictorul
N st seanu, „fost bursier al statului”, întors în patrie pentru scurt timp şi retrimis
apoi în Italia (la Roma) în 1860 cu un stipendiu anual consistent (12.000 lei),
173
Vezi, Giovenale Vegezzi-Ruscalla, Prolusione al libero corso de Lingua, Leteratura e
Storia Rumana nella R. Universita di Torino detta il 15 decembre 1863, Torino, Derossi e Dusso,
1863. Cursul era adresat studen ilor de la Litere c rora dorea s le fac cunoscut „un popolo
fratello, ch’era […] perduto e fu ritrovato” (p. 8). Con inutul cursului se g seşte descris într-o alt
epistol din anul 1863, redat tot de Al. Marcu, op. cit., p. 21-23, scrisoarea nr. 2 din 20 martie
1863. Pentru alte informa ii despre acest curs, vezi, Matei Ionescu, op. cit., p. 108-109, Anexe,
scrisoarea nr. 6 expediat de Ruscalla lui Mihail Kog lniceanu la 21 noiembrie 1863.
174
Ibidem, p. 108-109. Vezi şi Claudio Isopescu, „La Società Internazionale Neolatina di
Torino (1864) e i romeni”, extras din Atti del Congresso Nazionale di Storia del Risorgimento
Italiano di Venezia, septembrie 1936-XIV, Bologna, Coop. Tipografica Azzoguide, 1939, unde
rolul lui Vegezzi-Ruscalla pare diminuat, el ocupând în fond una din cele trei pozi ii de
vicepreşedinte, preşedinte fiind Filippo Cordova.
175
Cf. Al. Marcu, „Un prieten uitat”, p. 6.
176
Dac ar fi s ne lu m dup nota manuscris semnat de Pallady pe exemplarul aflat la
Biblioteca Academiei Române, „traducerea e f cut de G. Alisandrescu Urechia, coresa de
profesorele de italian şi de Vegezzi” (Cf. Ibidem, p. 17).
177
În urma recunoaşterii Şcolii de Medicin şi Farmacie de la Bucureşti mai întâi de Fran a,
apoi de Italia, numeroşi absolven i ai Şcolii conduse de Davila sunt trimişi cu subven ii de stat
îndeosebi la Paris şi Torino pentru a-şi continua studiile şi a-şi trece doctoratul. Pân la 1861-1862
la Torino îşi luaser doctoratul 14 dintre ei (al i 14 l-au trecut la Paris şi doi la Floren a) (Cf. V. A.
Urechia, Istoria şcoalelor, III, p. 208). Subiectul bursierilor Şcolii de Medicin şi Farmacie merit
o aten ie special , dar pe care nu o putem acorda aici.
pentru a se perfec iona în meşteşugul s u şi a face reproduceri dup tablurile

celebre178. Şi despre aceştia profesorul are mereu cuvinte de laud .
Întoarecerea primilor bursieri trimişi de la Torino este în epoc prilej de
reafirmare a rolului pe care cei cu studii în str in tate trebuiau s îl joace în
societate. Sus inând în fond oportunitatea ini iativei de la 1860, G. Missail nota
c dup şase ani, şcolile italiene îşi arat roadele, c ci stipendiştii George
Alexandrescu-Ureche, Al. Gheorghiu, Romulus Scriban s-au întors doctori în
drept, gata a-şi sluji ara ca profesori în specialitatea lor.
În fond, Italia a ştiut s se fac util nu doar în politica extern , unde a
sprijinit majoritatea proiectelor româneşti, dar a contribuit şi la eforturile de
modernizare, pentru c „modelele” italiene au jucat un oarecare rol, mai ales în
organizarea vie ii economice şi a celei administrative din Principate179.
Interesant este c în deceniile care au urmat, esen a ini iativei de la 1860 se
pierduse, ea fiind v zut mai degrab drept o reac ie de respingere a exager rilor
francofile şi nu o încercare de înt rire a coeziunii neo-latine. Cu toat implicarea
autorit ilor din primii ani, direc ia italian s-a dovedit a fi una „efemer ”, dup
cum bine nota A. D. Xenopol în mongrafia sa asupra epocii lui Alexandru Ioan
Cuza, iar stipendiile oferite de statul român în centrele universitare din Peninsul
au revenit treptat în albia lor marginal 180.
Pe de alt parte, literatura de specialitate trece într-un plan secund, dac nu
ignor cu totul, rolul lui V. A. Urechia în deschiderea oficial a filierei torineze.
Între aceste lucr ri trebuie inclus din nefericire şi contribu ia lui Al. Marcu
(„Mentorul studen ilor moldoveni”), care astfel rateaz în bun parte startul
cercet rii asupra temei bursierilor români la Torino şi a mentoratului lui
Giovenale Vegezzi-Ruscalla181.
Despre inten ia autorit ilor române de a trimite bursieri în Spania se ştiu
mai pu ine am nunte, dar toate elementele converg spre viziunea pro-latinist a
178
Trimiterea sa trebuie pus în rela ie cu înfiin area şcolii de Belle-Arte din Iaşi (Vezi, V. A.
Urechia, Didactica, p.71). N st seanu a decedat îns la scurt vreme la Roma f r a apuca s -şi
îndeplineasc misiunea, parte din copiile în cauz fiind gajate la creditori.
179
Cf. Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti,
Editura Enciclopedic , 1997, p. 301-316. Autorul reaminteşte faptul c în 1860 atât moldovenii cât
şi muntenii hot râser înfiin area unei agen ii diplomatice în Italia (la Torino), similar cele de la
Paris, dar lucrul s-a realizat abia în 1873, prin deschiderea agen iei de la Roma.
180
A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, II, p. 97. Descriind ruperea de ritm de la începutul
domniei lui Cuza, istoricul de la Iaşi amintea c „de la o vreme” s-a încercat trimiterea de tineri în
Italia drept r spuns la „galomania” ce cuprinsese societatea româneasc .
181
Eroarea tactic a italienistului nici nu poate mira prea tare, de vreme ce îl considera pe V.
A. Urechia nici mai mult, nici mai pu in, decât membru al grupului de bursieri din 1860,
confundându-l cu nepotul de frate, George Alexandrescu-Urechia (p. 182, n. 1).
lui V. A. Urechia. Se în elege c din ra iuni politice, Italia era preferat Spaniei
de c tre autorit ile române, aşa c întârzierea de câ iva ani între sosirea
bursierilor la Torino şi la Madrid pare fireasc . Se ad ugau, în mod cert,
cunoaşterea incomparabil mai bun a centrelor universitare italiene, de lung
tradi ie în Europa182, lipsa între români a unor precedente de studii spaniole şi,
nu în ultimul rând, distan a considerabil pân în Spania, situat în cel lalt col
al Europei.
Cu siguran c experien a pl cut la Madrid a viitorului profesor de la Iaşi
şi Bucureşti a avut şi ea un oarecare rol, precum şi perspectiva de specialist în
literaturile romanice, care sesiza necesitatea existen ei unor cunosc tori
competen i de limb şi literatur spaniol în spa iul academic românesc. E drept
c ini iativa sa de la 1864 de trimitere a bursierilor la Universitatea din Madrid a
fost considerat nerealist de unii, sau de-a dreptul ignorat – ca lipsit de esen –,
de al ii. Iacob Negruzzi era unul dintre cei dintâi, notând, cu privire la studiile
junimistului Şt. Vârgolici: „niciun alt motiv nu se poate admite pentru alegerea
acestei facult i de litere aşa de pu in celebre în zilele noastre ca aceea din
Madrid, decât numai capriciul influentului director al Ministerului de
Instruc iune de atunci, dl. V. Alexandrescu-Urechia, care se plimbase în
tinere ea sa prin Spania, se însurase cu o spaniol şi p stra oarecare cult pentru
aceast ar ”183.
Aşa c , spre crepusculul existen ei sale şi în fa a unor asemenea critici, V.
A.Urechia îşi declara înc odat suportul pentru prezen a studioşilor români la
Madrid, printr-un procedeu literar ingenios: „Ce fericit şi mândru aş fi, totuşi,
dac împrejur rile, neducându-m la Sorbona, m-ar fi f cut discipolul unei
universit i ca cea din Madrid, care a dat lumii pe un Emilio Castelar, pe M. de
Molins, Zorilla, Eugenio Hartzenbusch”184.
În toamna lui 1864 au fost selecta i prin concurs doi tineri studen i ai
Universit ii din Iaşi pentru a se perfec iona în litere la Madrid şi apoi la Paris:
Andrei Vizanti şi Ştefan Vârgolici. Se pare c tot lor li s-ar fi eliberat, în
premier , certificate echivalente cu bacalaureatul185.
182
Se ştie c între personajele cele mai influente din interiorul sistemului de instruc ie
moldo-valah s-au num rat şi doi c rturari ardeleni, cu studii italiene: Al. Papiu Ilarian, fost student
la Padova şi Simeon B rnu iu, cu stagii inclusiv la Pavia.
183
Iacob Negruzzi, Scrieri, II, Text ales şi stabilit, note şi comentarii de Andrei Nestorescu şi
Nicolae Mecu, Bucureşti, Minerva, 1983, p. 180.
184
Cf. V. A. Urechia, „Din tainele vie ei”, în Apărarea naţională, an I, 1900, nr. 163, p. 1,
apud Niculina Vârgolici, V. A. Urechia. Cercetare monografică, Târgovişte, Valachia University
Press, 2008, p. 20.
185
V. A. Urechia, Didactica, p. 303.
Odat ajunşi la Madrid celor doi li se echivaleaz titlurile din ar cu cel de

„bacalureat în arte”, care le permitea înmatricularea la Universitate şi se ocup
de studiul limbii spaniole pentru trecerea examenelor. Nemul umi i îns de
reglement rile şi condi iile de studiu, ei solicit s fie transfera i la Paris, ceea ce
li se şi aprob . Şt. Vârgolici s-a mutat rapid la Paris, dar A. Vizanti, poate în
urma unui schimb epistolar cu profesorul V. A. Urechia, s-a r zgândit. El îşi
argumenta modificarea de optic şi inten ia de a r mâne la Madrid prin aceea c
achitase deja taxele şi progresase suficient în studiul limbii spaniole, iar plecarea
la Paris ar fi presupus reluarea acestor eforturi.
Momentul plec rii tinerilor la studii în str in tate. C l toria spre destina ie
Referindu-se la curentul migra iei şcolare aflat în plin desf şurare, Vasile
Alecsandri descria la 1862, cu subiectivitatea participantului, momentul plec rii
valurilor de tineri, amintind inclusiv ideologia care anima, m car în parte,
aceast mişcare mesianic în plin având în deceniile patru şi cinci:
„O inspirare dumnezeiasc îndemnase pe p rin ii noştri a-şi trimite copiii în
str in tate la universit ile din Műnchen, Heidelberg şi de la Paris, spre a
dobândi înv turi folositoare rii lor. Deşi pe atunci mergerea în Francia era
privit ca o ducere pe ceea lume; c ci drumul acela lung inea, din lipsa c ilor
ferate, dou zeci de zile şi dou zeci de nop i în diligen ; deşi durerea desp r irii
era crud pentru bie ii p rin i, ei st pâneau jalea sufletului lor am rât, îns
împ rt şeau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc şi apoi, cu ochii plini de
lacrimi, îi îndrepta spre Apusul luminat al Europei ca pe nişte nemernici recru i
destina i a deveni solda i ai viitorului”186.
Dup desemnarea lor ca bursieri ai statului, tinerii completau o declara ie în
care luau la cunoştin destina ia şi specializarea pe care trebuiau s o urmeze, şi,
dup cum aminteam mai sus, se angajau s revin în patrie la finalul studiilor
pentru a lucra o vreme în domeniul lor, acolo unde erau distribui i de stat.
Uneori primeau în avans şi banii pentru cheltuielile drumului spre destina ie,
alteori sumele ajungeau cu întârziere, împreun cu bursa pe primul trimestru,
direct la noua adres din str in tate.
Având în vedere condi iile de la jum tatea secolului, drumul spre centrele
germane sau italiene, dar mai ales spre Paris, reprezenta un act temerar, o grea
încercare pentru tân rul aflat, cel mai adesea, pentru prima oar într-un periplu
186
V. Alecsandri, „N. B lcescu”, p. 309. Preluat apoi în G. Missail, Şcolile şi învăţătura la
românii din Moldova în vremea lui Mihail Sturza Vodă 1834-1848, p. 279.
care s dep şeasc grani ele rii187. Dac lu m în considerare c se modificase

structura social a grupului studioşilor, tocmai prin acordarea unui mare num r
de burse celor de condi ie material modest , impactul c l toriei, al primului
contact cu alte civiliza ii mai dezvoltate (civic şi tehnologic), cu alte limbi şi alte
norme, avea s fie cu atât mai semnificativ188.
În prima jum tate a secolului XIX exista obiceiul ca grupurile de tinerii
afla i la studii s fie înso i i pe durata drumului, ajuta i la cazare şi la înscrierea
la şcoal sau chiar supraveghea i o vreme de o persoan matur şi responsabil ,
un mentor/tutore care s -i fereasc de tenta ii şi s comunice în mod obiectiv cu
p rin ii. În mod firesc, acest personaj esen ial în educa ia tinerilor, trebuia s fie
un cosmopolit (grec sau occidental) care cunoştea bine ara şi oraşul de
destina ie, c ci ref cuse cel mai probabil acelaşi traseu în vremea propriilor
studii. Astfel, la Paris, pe Champs Elysees, se întâlneau în 1835 dou grupuri de
adolescen i din Principate dornici de înv tur , dar cu preocup ri diverse,
primul alc tuit din munteni şi înso it de dasc lul Likiardopol (care îl adusese în
Oraşul Luminii pe Ion Ghica) şi de al i unul sau doi „loghiota i”, şi cel de-al
doilea grup, compus din moldoveni (printre ei şi Alexandru Ioan Cuza) şi
îndrumat de Filip Furnaraki189. Statul a considerat foarte util aceast practic şi
a preluat-o rapid190, dup ce ea fusese deja adoptat de mediul înv mântului
ecleziastic, adânc interesat de conduita şi instruc ia tinerilor clerici afla i la studii
teologice în ri str ine.
Din partea autorit ilor moldave, la mijlocul deceniului şase, N. Ionescu, pe
atunci profesor la Academia Mih ilean , îi conducea la Paris pe N. Culianu şi pe
Gh. Mârzescu, doi proaspe i absolven i, pe care „îi instaleaz şi îi înscrie la
187
Din p cate, asemenea m rturii ale studioşilor din epoc sunt, în mod curios, foarte rare. Pe
lâng amintirile lui N. Kretzulescu (la care ne vom referi mai jos), o succint descriere a drumului
pân la Paris ne-a l sat în memoriile sale V. A. Urechia, publicate în serie la 1900 în periodicul
bucureştean „Ap rarea na ional ”.
188
S nu uit m c este epoca în care Europa îşi dezvolt rapid „drumurile de fier”, în vreme
ce Principate nu îşi între ineau cum se cuvine nici m car şoselele. E de în eles de ce şocul
c l toriei pare s -l fi afectat chiar pe unul dintre cei care se va adapta rapid la condi iile din Apus
(alegându-şi chiar so ia dintr-o familie de vaz spaniol ); tân rul dornic de înv tur V. A.
Urechia, în drumul s u spre Sorbona, a luat de la Viena trenul în direc ia opus , pierzând astfel o zi
(Cf. Niculina Vârgolici, op. cit., p. 18).
189
Vezi, Ion Roman, Viaţa lui Ion Ghica, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 75.
190
Chiar bursierii selecta i în prim vara lui 1834 de Epitropia Înv turilor Publice dintre
absolven ii şcolilor moldovene (T. Stamate, Anton Velini, Al. Costinescu, C. Zefirescu, Anastasie
F tu, Leon Filipescu), odat ajunşi la Viena pentru urmarea cursurilor universitare (ultimul
studiaz la Hohenheim), sunt puşi sub supravegherea doctorului A. C. Popp (Cf. Constantin I.
Andreescu, op. cit., p. 110).
cursuri”191. Mai târziu, pe fondul sporirii num rului de burse, dar mai ales a
faptului c noul val din anii 60 era alc tuit din adul i, inclusiv foşti studen i ai
Universit ii din Iaşi, aşadar obişnui i s -şi poarte singuri de grij , se renun
treptat la înso irea studioşilor pe durata drumului. Se men ine în schimb institu ia
mentorului (numit în textele vremii „îngrijitorul studen ilor”), pl tit de statul
român, mai ales din necesitatea resim it de autorit i de a avea un corespondent
competent care s gestioneze obiectiv şi la fa a locului problemele legate de
bursieri. Mentorul prelua, aşadar, sarcina coresponden ei cu autorit ile române
şi verifica direct la surs veridicitatea inscrip iunilor, a certificatelor de audien
sau de examinare; de asemenea, îi sprijinea pe stipendişti cu sfaturi, superviza
împ r irea burselor şi le supraveghea conduita şi progresele.
Fireşte, nu existau fonduri suficiente pentru a asigura un asemenea mentor
sau „îngrijitor” în fiecare centru universitar (ce ar fi însemnat aceasta în cazul
numeroaselor universit i gemane unde existau, destul de r sfira i, bursieri
români?), dar statul încearc s p streze institu ia m car în centrele mari, cu o
popula ie româneasc semnificativ , precum Paris sau, conjunctural, Torino.
Mai mult, dup un timp, stabileşte chiar controlul supraveghetorului asupra
rela iei dintre autorit ile române şi bursieri192. Primul corespondent oficial al
guvernului moldovean, mentor pentru elevii români din str in tate a fost
doctorul A.C. Popp, care se îngrijea la Viena, începând cu 1834, de grupul de
şase studioşi trimişi în Austria193. La Paris, aceast sarcin a fost îndeplinit o
vreme de doctorul Piccolo (mai ales pentru studen ii munteni), apoi, în deceniul
şase, de profesorul sorbonez Royer Collard şi, dup 1861, de agentul diplomatic
român (Iancu sau Vasile Alecsandri)194. De asemenea, dup cum am v zut, la
Torino e angajat entuziastul filoromân Giovenale Vegezzi-Ruscalla, profesor la
191
Cf. Rudolf Su u, Iaşii de odinioară, vol. II, Iaşi, Via a Româneasc , 1928, p. 270. Celor
doi ar trebui ad ugat şi Gr. Melidon, care a ob inut bursa în acelaşi timp.
192
Printr-o decizie din 1861, studioşii erau obliga i s ob in aprobarea mentorului în
coresponden a cu Ministerul. Astfel, la 18 septembrie 1861, bursierii de la Torino solicitau
sprijinul profesorului Ruscalla, amintind c fuseser notifica i de faptul c „în toate cererile
noastre pe viitor la guvern s cerem consentimentul şi autoriza ia D. Voastre” (SJAN Iaşi, fond
MCIP Moldova, dosar 118/1860, f. 204-206).
193
Vezi V. A. Urechia, Istoria şcoalelor, vol. I, p. 269 şi V. Popovici, op.cit., p. 49.
194
La serviciile lui Collard s-a renun at din motive ce in de insuficien a bugetar . Într-un act
de la 1 septembrie 1861 se ar ta c se suprimaser dou posturi bugetate la Paris, între care unul
era al corespondentului Collard pentru studen ii români. Pentru ambele pozi ii, îndatoririle erau
preluate de Agentul Principatelor, Vasile Alecsandri, c ruia i s-a transmis c „guvernul doreşte a
avea noti e exacte asupra conduitei şi aplic rii junilor care se afl trimşi cu cheltuiala statului”
(Vezi, SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 71/1859, f. 79. Vezi şi Nicolae Isar, „Le savant
français Royer Collard – correspondant des Principautés unies pour les étudiants roumains de
Paris”, în Analele Universităţii Spiru Haret. Seria Istorie, nr. 12, 2009, p. 23-40).
Universitatea din oraş, care se oferise el însuşi de a fi „inspecteur des etudiants

moldave”.
Drumul spre cel mai frecventat centru universitar, Parisul, era cunoscut
pentru dificultatea sa, mai ales pân la apari ia c ilor ferate. În 1834, N.
Kretzulescu îl str b tuse, dup propriile relat ri, „în vreo 24 de zile”, schimbând
„c ru a f r arcuri şi cu aşternut de paie în untru ce inea loc de scaun şi pern ”
(Bucureşti-Iaşi) cu „c ruciorul de poşt ... care mergea ca fulgerul, câteodat pe
trei roate” (Iaşi-Cern u i) şi, în fine, cu civilizata dar prea lenta diligen , ce nu
ieşea defel „din trapul cel mic al cailor, deşi caii erau mari şi bine hr ni i şi
şoselele pretutindeni” (pentru por iunea Cern u i-Viena-Paris)195.
Durata era atât de mare şi din pricina pauzelor necesare în marile oraşe, în
aşteptarea unui loc la diligen sau a formalit ilor la frontiere. Între timp îns ,
apari ia c ii de fier f cea drumul la studii mai rapid şi mai confortabil, m car
dincolo de hotare. Cea mai dificil etap pare s fi fost cea intern , dac judec m
dup amintirile medicului Kretzulescu, e drept, fiu de mare boier – spre
deosebire de valul de studioşi din deceniul şapte – şi obişnuit, în consecin , cu
anumite standarde. El se plângea mai ales de condi iile drumului de la Iaşi la
grani a Bucovinei, de-a lungul c ruia „mâncâm ce g seam prin hanuri şi
cârciumi murdare” şi percepea acut schimbarea în bine din Cern u i, teritoriu
austriac, unde, în sfârşit, „m-am putut odihni într-un hotel curat”196.
Dou trasee erau mai utilizate în epoc . Primul trecea de la Iaşi/Bucureşti
prin Braşov, Cluj, Pesta, Viena şi mai departe, spre universit ile germane sau
spre Paris. Este drumul ales de Ion Ghica la 1835197 şi de al i studioşi, proveni i
mai ales din sudul Moldovei sau din ara Româneasc . Al doilea traseu era, se
pare, urmat de majoritatea tinerilor care plecau din Moldova spre şcolile
apusene; se pleca din Iaşi spre Viena (via Cern u i, Liov, Cracovia) şi apoi mai
departe, c tre destina ia aleas . Pe acest traseu a plecat N. Kretzulescu spre
Paris, iar la Cern u i s-a întâlnit cu un grup de „patru tineri compatrio i din Iaşi”
care urmau s studieze, ca şi el, tot pe cheltuiala familiei (Nicolae Docan, Panait
Radu, Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza), înso i i de profesorul
Furnaraki198. Este şi calea aleas de V. A. Urechia la 1855, asupra c reia insist
în amintirile sale199.
O ter variant , şi ea rezonabil , trebuie s fi fost traseul de pe Dun re, cu
vaporul pân la Viena şi apoi cu trenul sau diligen a pân la destina ie. Aşa
195
N. Kretzulescu, Amintiri istorice, Bucureşti, Editura Universul, 1940, p. 49-54.
196
Ibidem, p. 52.
197
Ion Roman, op. cit., p. 72.
198
N. Kretzulescu, op. cit., p. 54.
199
Cf. Vistian Goia, V. A. Urechia, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 25.
plecase spre lumea german N. Quintescu200, aşa revenise în ar N. Kretzulescu

(cu vaporul de la Ratisbone la Viena, Pesta, Orşova şi de acolo cu tr sura)201 şi
tot aşa îi sugera Titu Maiorescu o variant de transport amicului s u din vremea
studiilor, „b trânului Rosetti”, de la Iaşi la Berlin (dar pân la Viena pe Dun re)
pentru a-l revedea202. Petru Poni nota despre propria c l torie la studii spre Paris,
pentru care alesese, în mod destul de ciudat, tocmai traseul dun rean: „Am
plecat din Iaşi împreun cu colegii mei Gh. Cern tescu şi Al. Odescu. La
Giurgiu ne-am întâlnit cu al i colegi din Bucureşti, care se duceau tot la Paris, cu
Sergiu, cu Gr. Ştef nescu, cu Gr. P ucescu”203. Nu avem toate datele
trebuincioase, dar probabil varianta era preferat de cei care doreau s ajung în
centrele italiene sau germane. În fond, alegerea inea cont de condi iile concrete
din zonele tranzitate, de preferin e sau intoleran e personale ale studiosului, dar
putea fi vorba şi de un itinerar prestabilit, mai ales în cazul stipendiştilor din anii
1860, c rora li se deconta o sum din cheltuielile de drum, calculat pentru un
anumit traseu204.
Oricum, dac drumul lui Kretzulescu pân în capitala Fran ei a fost atât de
incomod şi de îndelungat, cât de dificil s fi fost c l toria studen ilor ieşeni
Andrei Vizanti şi Ştefan Vârgolici pân la Madrid în 1864? Cheltuiala mare,
pericolele din tranzit şi timpul îndelungat par s fi fost motivele pentru care
studiosul, şi mai cu seam bursierul român, odat ajuns la destina ie, revenea
acas doar la terminarea studiilor. „P rin ii care din Bucureşti sau Iaşi îşi
200
Deşi nu cunoaştem vreo relatare despre drumul s u la studii (Bonn şi Berlin), într-o
broşur plin de înv minte unioniste (menit a-i linişti pe moldovenii irita i de pierderea
avantajelor dinainte de 1862 şi de şicanele noului centru politico-administrativ) publicat dup
„transferul” s u de Universitatea din Iaşi la cea din Bucureşti, aminteşte de o c l torie a sa cu
vaporul pe Dun re înainte de 1864; altminteri, oltean la origine, varianta pe fluviu era cea mai
fireasc pentru viitorul filolog (Vezi, N. Quintescu, De la Bonn la Coblenz pe apă şi pe jos,
Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1881).
201
202
Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, vol. III, p. 45. Alt drum era totuşi „cel mai scurt”, dar,
e drept, mai pu in comod: Iaşi, Breslau, Berlin.
203
D. Iv nescu, „Memoriile lui Petru Poni” („Ce am voit s fac”, I), p. 63.
204
S nu se uite c sunt anii în care re eaua de c i ferate se întinde cu repeziciune. Ca atare,
de la an la an apar modific ri, e drept, nu radicale, în variantele de traseu urmate de c l tori. Ion
Ghica realiza la 1862 un amplu şi documentat studiu asupra extinderii re elei de drumuri de fier în
Europa, oferind şi date statistice; confrom unui asemenea tabel oferit de autor („Tablou de drumuri
de fier şi pe surfa şi pe popula ie”), în fruntea clasamentului se afla Anglia, urmat de Fran a,
Belgia, Germania, Austria, în coad situându-se România, cu „0” km. C rturarul român sublinia şi
beneficiile sistemului, nu doar în registrele transporturilor, comer ului, a economiei în general, ci
mai ales în sfera cultural . C ile ferate, considera el „au o misie şi mai mare”, c ci în ultimii ani
„au devenit agentul cel mai puternic al civiliza iei şi al libert ii” (Cf. Ion Ghica, „Drumurile de
fer”, în Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte, an II, 1862, nr. 1, pp. 320 şi 321).
trimiteau copiii spre înv tur la Paris – nota un fost student – se desp r eau de
dânşii pentru cinci-şase ani, de nu pentru totdeauna”205. Student la Oraşul
Luminilor, N. Ionescu voia s îşi preg teasc din timp drumul spre cas , dar
constata c are nevoie, dup cum îi scria lui G. Sion în iunie 1851, de „subven ia
de la şcoal pe anul întreg deodat , ce înc odat pe-atâta ca s -mi pornesc
c r ile şi s fac drumul”206. Excep iile se întâlnesc cu prec dere în cazul
studioşilor de la Viena sau din lumea german , mai aproape de cas şi care îşi
permiteau – ipotetic – unele vacan e în patrie.
Dac pentru începutul deceniului şase decontarea cheltuielilor transportului
bursierilor spre universit ile de destina ie era l sat la latitudinea autorit ilor
(dar cel mai adesea nu era refuzat 207), spre finele deceniului aceasta devine o
regul . Ajutorul pentru drum nu era în sum fix , precum stipendiul, ci varia în
func ie de distan a parcurs sau de alte condi ii specifice. În 1859, bursierilor I.
Ciurea şi C. Codrescu li se aprobau câte 33, 3 galbeni „pentru cheltuiala
drumului mergerii lor la Paris”208, iar tinerii din grupul ce pleca în 1860 spre
Universitatea din Torino primiser câte 25 de galbeni pentru acoperirea
transportului209. Se pare c una din cele mai ieftine destina ii era capitala
Greciei; costul transportului de la Iaşi la Atena era calculat la 20 de galbeni la
1859210, pentru ca şase ani mai târziu, în ianuarie 1865, Constantin Erbiceanu şi
Filaret Romanescu, absolven ii Facult ii de Teologie a Universit ii din Iaşi, s
primeasc dublu (câte 40 de galbeni, dac nu e vorba de o încurc tur a
func ionarilor) pentru a merge la specializare la Universitatea din Atena211.
205
206
Un an mai târziu înc nu adunase banii necesari, motiv pentru care îi declara lui G. Sion,
în martie 1852, c „într-un cuvânt sunt redus s mai r mân aici pân ce din una alta voi capta la
mân cu ce s m pornesc” (Ştefan Meteş, op. cit., p. 96, respectiv 104).
207
Cu mai bine de un deceniu în urm , preg tindu-se s se întoarc în ar la finele studiilor
sale pariziene, N. Ionescu îşi ruga în aprilie 1852 prietenul (pe G. Sion), s caute în arhivele Casei
Şcoalelor pentru a documenta „asemenea precedente” şi a putea solicita oficial decontarea
cheltuielilor de transport, înaintând şi o sum pe care o vedea potrivit , undeva la 50-60 de
galbeni, din care avea îns de gând s îşi acopere şi unele datorii şi chiar s cumpere câteva c r i.
De altfel, chiar Sion îl anun ase de la Iaşi de posibilitatea „de a fi ajutat cu banii de întors”, dar N.
Ionescu se declara ini ial rezervat, c ci în acte era notat faptul c bursa era pe doi ani „şi nimic mai
mult” (Ştefan Meteş, op. cit., p. 110-111, respectiv 106-108).
208
209
P. Borşiu era singurul din grup, dup propriile afirma ii, care nu primise banii de drum
(SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 37/1859, f. 159).
210
Deşi grupul de trei „clerici” plecase la Atena în 1856, autorit ile moldovene nu reuşiser
s le ofere decât dup trei ani, şi aceasta la insisten ele studioşilor, banii de drum (Vezi, SJAN Iaşi,
fond MCIP Moldova, dosar 7/1856, f. 101).
211
Se poate lua în considerare şi stresul suplimentar, de natur sentimental ,

resim it de tineri (cu deosebire de ieşeni, mai pu in cosmopoli i, în compara ie cu
bucureştenii), la plecare. De multe ori desp r irea de familie şi de cei dragi se
întindea, cum aminteam mai sus, pe întreaga durat a studiilor212. Pentru
dificult ile de acest gen, de notorietate în epoc , şi mai ales pentru imaginea
puternic din mentalul colectiv, recurgem la înc o exemplificare din teza de
bacalaureat a lui I. M. Dospinescu, evident, amplificat de romantismul excesiv,
specific vremii: „Nu se poate descrie, cât e de trist momentul în care un june e
constrâns a p r si pe rude şi pe amici şi pe cona ionali şi a se duce departe de ei
spre a-şi continua studiile sale [...]. Prin aceast plecare se priveaz pentru un
timp destul de îndelungat de îmbr iş rile cele fragede ale unei mame duioase,
de preceptele şi consiliile cele utile ale unui p rinte ce-i voieşte binele; pe lâng
asta, el se priveaz de vorbele cele c lduroase şi afabile a unor amici care in la
el şi pe care el îi iubeşte atâta”213.
De regul confirmarea burselor venea destul de târziu, spre finele lunii
septembrie sau chiar în octombrie, aşa c studioşii se gr beau s înceap
formalit ile şi s ajung mai curând la destina ia fixat de autorit i pentru a nu
pierde înscrierea. În numele colegilor s i, C. Codrescu cerea la 18 septembrie
1859 „s se deruleze de la locul cuvenit slobozirea paşapoartelor şi traducerea
legalizat a atestatului, f r plat , slobozirea subven iei şi cheltuiala drumului
pentru ca s putem pleca cât mai curând”214.
Între norm şi decizie conjunctural : cuantumul şi durata burselor

Cuantumul stipendiilor primite de studen ii români a oscilat mult în deceniul
şase, pentru a se stabiliza treptat dup 1861 şi, cu deosebire, dup 1864. În fond,
nu atât sumele sunt importante, ci acoperirea lor în produse şi servicii, ceea ce
este mai greu de documentat. Se fac sim ite diferen e nu doar odat cu trecerea
anilor, ci şi între bursele tinerilor moldoveni şi munteni (pân la unificarea
administrativ ), între variatele specializ ri şi, mai ales, între destina iile de
studii. În fapt, pân la Legea din 1864, aproape niciun grup care pleac la
înv tur nu este finan at la fel ca precedentul. La fel, trebuie f cut distinc ia
212
Unul dintre bursierii vremii, pictorul N st seanu, publica chiar un cuvânt de adio c tre
ar la plecarea spre Roma, unde era trimis cu misiunea de a-şi continua studiile de pictur şi de a
copia tablouri celebre. La desp r ire, el îşi exprima speran a c în pofida opozi iei inamicilor,
patria îşi va continua „marşa c tre progres” (Vezi, Ateneul român, nr. 1, 15 sept. 1860, apud A. D.
Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, II, p. 107-108).
213
SJAN Iaşi, fond Rectorat, dosar 92/1869, f. 31.
214
necesar între bursele propriu-zise şi excep ia de la regul , ajutoarele de studii,

acestea din urm mult mai reduse şi ob inute cel mai adesea nu în urma unui
concurs, ci prin aprobarea Ministerului, pentru terminarea studiilor deja
începute215.
Oscila iile sunt extreme pân la 1855, observându-se sume de 1480 lei
al turi de altele de 7000 de lei216. La mijlocul şi spre finele deceniului şase,
subven iile tinerilor moldoveni în str in tate se stabilizaser – l sându-le la o
parte pe cele speciale, la şcoli ecleziastice sau militare, unde elevii deveneau
interni217 – în jurul valorii de 180 de galbeni/an218. Este suma pe care aveau s o
primeasc , în dou tranşe anuale şi în avans (cel pu in teoretic c ci practic banii
întârziau mereu) grupul de trei studioşi (Gr. Melidon, Gheorghe Mârzescu şi
Nicolae Culianu) care plecau în toamna lui 1855 din Iaşi spre Paris219. În schimb,
bursele celor trei „clerici” recomanda i de Seminarul de la Socola pentru a urma
filosofia şi literatura greac la Universitatea din Atena nu dep şeau 120 de
galbeni anual220, exact jum tate din cât aveau s primeasc tinerii care luau în
toamna lui 1859 calea Parisului, în num r mai mare decât în trecut (Bosie,
Ciurea, Codrescu, Odescu, Cern tescu, Poni, Cobâlcescu), care se bucurau de
stipendii de 240 de galbeni/an: 200 de galbeni, plus un supliment de 40.
215
Nu ştim îns cu precizie care este situa ia juridic a celor „ajuta i” în acest mod. E o
certitudine c tinerii care ob ineau de la începutul studiilor acest ajutor aveau – dup cum arat
documentele p strate – aceleaşi obliga ii ca în cazul stipendiştilor cu burs întreag , de a trimite
periodic „dovezi” despre progresul studiilor şi de a se pune la întoarcere la dispozi ia autorit ilor;
b nuim c prevederile se aplicau şi celor ce c p tau acest sprijin pe parcurs. Unul dintre ei era
chiar A. D. Xenopol, care primea un ajutor de 40 de galbeni/an, în urma insisten elor p rintelui s u
şi probabil, a interven iei junimiştilor. Despre încerc rile lui Dimitrie Xenopol pentru a ob ine
„subven ia” de la stat, vezi, I. Tourou iu, Studii şi documente literare, IV, Bucureşti, Institutul de
Arte Grafice Buvovina, 1933, p. 324, 332 şi 334. El era conştient c „oamenii promit uşor” dar îi
transmitea fiului un aer de speran , pentru c , nota acelaşi, „ce-i al nostru sau pentru noi nu e
niciodat pierdut”.
216
Vezi tabloul creionat de Constantin I. Andreescu, op. cit, p. 148-149.
217
Este cazul celor trei clerici (ierodiaconii Ieronim, Damaschin şi monahul Ghenadie)
trimişi în 1856 la Şcoala Teologic din Halchi şi care, „dup calcularea ce s-au f cut” primesc
fiecare 80 de galbeni/an (SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 10/1856, f. 1).
218
În acelaşi timp, studen ii munteni primeau burse de 240 de galbeni, ca în cazul lui D. P.
Vioreanu, care cerea în 1854 s plece la înv tura Dreptului „din princina lipsei de profesori” de
care suferea Facultatea de profil din Bucureşti (cf. Maria Stan, op. cit., p. 175), sau a lui Titu
Maiorescu în 1859 (V. Grozav, op. cit., anexa 1, p. 123-124).
219
220
Este vorba de Ierodiaconul Clement Nicolau, Gh. Erbiceanu şi Filaret Dimitriu, care, din
pricina „neregulatei trimiteri a subven iei, a neajungerii sale şi mai în urm chiar a c derii în
datorii” au fost nevoi i s se întoarce înainte de a-şi finaliza studiile (Vezi, SJAN Iaşi, fond MCIP
Moldova, dosar 7/1856, f. 1 şi 91).
Dac Legea de la 30 mai 1861 fixa stipendiile pentru str in tate la 6300
lei/an, suma nu era modificat nici de legea Instruc iunii din 1864, în ciuda
solicit rilor, uneori dramatice, din partea tinerilor, de m rire a burselor221. În
1865 ele r mâneau la valoarea de 1575 de lei/50 galbeni/583 franci pe trimestru
(sau 200 de galbeni/an), dar întâlnim şi destule cazuri de ajutoare de studii, de
valoare mai mic (în general de 787 de lei), sau de subven ii supradimensionate
(2756 lei/trimestru), precum cea acordat tân rului N. I. Voinescu, compus din
bursa obişnuit , pl tit din bugetul şcolilor, la care se ad uga un supliment de
1181 lei, achitat „din fondul de ajutoare de care dispune M. S. Domnitorul”222.
Faptul c suplimentele de 40 de galbeni au ap rut, dup datele noastre, în
1859, ne duce cu gândul la o probabil încercare de uniformizare a pie ii
stipendiilor dup Unire, deoarece bursele oferite de autorit ile muntene (multe
în valoare de 240 de galbeni) erau evident mai ridicate decât cele moldoveneşti.
Simptomatic este şi faptul c pân şi atunci când autorit ile moldovene
urcau cuantumul burselor, încercând a oferi tinerilor condi ii mai prielnice
înv turii, bugetul nu f cea fa dezechilibrelor, fiind necesare ajust ri drastice
şi reduceri semnificative. Cazul cel mai la îndemân este al celor cinci bursieri
din 1860 trimişi la Universitatea din Torino. Deşi se aşteptau, conform actelor
semnate, la subven ii de 260 de galbeni pe an, cele mai mari de pân atunci,
realitatea bugetar a limitat bursele la 173 de galbeni pe an. Cu mari eforturi şi
insisten e birocratice, înal ii func ionari din Ministerul Instruc iunii încercau s
remedieze din defec iune achitându-le (cu întârziere), plata drumului pân în
Italia, s vegheze la primirea periodic a burselor şi s încerce supliment ri
extraordinare de 40 de galbeni atunci când le permiteau încas rile bugetare.
La aceste burse se ad ugau alte cheltuieli suportate de stat, de la costurile
transportului spre destina ie şi înapoi spre ar , la plata inscrip iunilor şi a
diferitelor taxe şi cheltuieli ce priveau sus inerea şi publicarea tezelor de licen
sau de doctorat, etc. În 1865, într-un act intern al Ministerului Instruc iunii, se
notifica faptul c studentul George Alexandrescu (Urechia) – nepotul de frate al
influentului profesor şi creator de institu ii culturale, V. A. Urechia – nu a primit
înc la Torino banii „pentru inscrip iune şi tez ” şi se solicita eliberarea a 30 de
galbeni pentru onorarea acestei obliga ii223. Acelaşi tip de solicitare îl avea în
1865 şi Petru Poni (decontarea inscrip iunilor şi taxei examenului de licen , pe
lâng banii de drum)224, iar Eugen St tescu, student în Drept la Sorbona, cerea ca
221
Unele suplimente erau îns acordate în mod individual, în cazuri deosebite.
222
Cf. lista de stipendii pe trimestrul ianuarie 1865: ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar
224/1865, f. 63.
223
224
odat cu bursa pe trimestrul ianuarie-martie 1865 s i se deconteze şi „spesele de

studiu ce am avut a face la începutul acestui an scolastic” în valoare de 232
franci: o conferin pl tit , dou inscrip iuni şi chiar c r ile „indispensabile
pentru studiul materiilor ce compun examenul al doilea de doctorat”225. Lista
solicit rilor bursierilor era destul de lung . Unii cereau plata medita iilor cu
profesori priva i (ca în cazul lui Şt. Vârgolici)226, iar al ii (mai ales de la ştiin e)
doreau s participe la excursii ştiin ifice costisitoare dar „foarte necesare”.
Pân la 1862, bursa se puteau transmite, de comun acord, familiei sau
apropia ilor celui plecat la studii, care gestionau mai bine, în cunoştin de cauz
şi în interesul studiosului, sumele respective. În 1854 şi 1855 comisul Dimitrie
Radu cerea ca banii cuveni i lui Panait Donici s -i fie lui înmâna i, „precum s-au
slobozit totdeauna tot prin mine”227. Şi N. Culianu cerea în aprilie 1857 de la
Paris ca „subven ia” ce i se cuvenea s -i fie înmânat fratelui s u, Ştefan
Stamatin228. La rândul s u, într-o adres c tre autorit ile moldovene din iunie
1862, Costache Negruzzi se declara la curent cu „noua dispozi iune” ce
reglementa trimiterea banilor direct studen ilor din str in tate şi solicita ca
stipendiul fiului s u Leon, student la Medicin în Viena (transferat de la Halle)
s fie direc ionat pentru anul în curs c tre sine „care ca p rinte m îngrijesc a-şi
primi ei regulat contingentul burselor lor la termene chiar când Ministerul, din
împrejur ri neprev zute, z boveşte cu r spunderea banilor”229. În general îns , şi
mai cu seam dup data men inat (1862), sumele în cauz se trimiteau (cu
întârziere de câteva luni), fie mentorilor (la Torino profesorului Ruscalla, la
Paris reprezentantului Principatelor-Unite, Vasile sau Iancu Alecsandri230) fie
direct stipendiştilor, la adresele cunoscute.
225
226
Dup mutarea de la Madrid la Paris, Vârgolici cerea în iunie şi apoi în august 1865
asemenea fonduri suplimentare invocând „ardenta mea dorin de a studia” şi argumentând c
„situa ia mea difereşte cu totul de a celorlal i stipendişti între inu i de guvern la Paris”, mai ales c
era o m sur necesar pentru a recupera întârzierile şi pentru a se preg ti de licen . Practic, cerea
pe lâng bursa de 195 de franci/lun , al ii 60. O rezolu ie pe ultima cerere limita suma
suplimentar anual la 40-50 de galbeni (ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 226/1865, f. 254-255
şi dosar 227/1865, f. 40). Interesant este şi c Vârgolici for eaz mâna autorit ilor, considerând
lipsa lor de rea ie drept aprobare tacit , pe fondul „multelor Domniei Voastre ocupa iuni” şi, voind
„a profita cu scrupulozitate de timp” îşi angajeaz un profesor de la 15 septembrie 1865, dup cum
anun a la Bucureşti în octombrie 1865 (ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 228/1865, f. 126).
227
SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 88/1854, f. 3 şi 9.
228
229
V. Grozav, op. cit., anexa 2, p. 124-125.
230
Diferen ele între sumele gestionate de cei doi erau uriaşe şi reflectau num rul tinerilor
afla i în supravegherea fiec ruia. În iulie 1865 bun oar , lui Vasile Alecsandri i se trimiseser
27154 franci, în vreme ce mentorului de la Torino, doar 2861 (ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar
De departe principala problem era întârzierea constant cu care stipendiile

ajungeau la destina ie. Era o deficien cvasigeneral , care inea de proasta
organizare birocratic şi care crea mari probleme bursierilor. De aici şi tensiunea
care r zbate din coresponden a studioşilor, cu prietenii sau finan atorii priva i
sau cu autorit ile de resort. Tonul dramatic era îns perfect explicabil. Tinerii se
sim eau vulnerabili în „mijlocul str inilor” cum scria unul dintre ei, în universuri
nefamiliare, cu economii profund fiscalizate, în care nimic nu puteau întreprinde
în absen a banilor. Nu pu ine erau dramele reale care îi înso eau pe cei sc p ta i,
de la refuzul de a li se mai da credit, la stricarea imaginii personale, asediul
creditorilor şi, în final, la „sejururile” din închisoarea datornicilor231. N. Ionescu
îi scria în iunie 1851, cu o disperare abia inut în frâu, prietenului s u G. Sion,
c au trecut dou luni de când ar fi trebuit s se primeasc bursele îns „nici
pân în minutul acesta n-am primit vreo ştire de ce s-au f cut cu banii noştri, ai
mei şi ai lui Donici”232.
Într-un sistem birocratic în curs de normare, nu lipseau nici defec iunile
datorate neaten iei func ionarilor. Unele liste sunt întocmite greşit, fie în ar , fie
în centrul de instruc ie, iar cei care aveau de suferit erau, evident, tinerii. Într-un
act intern, func ionarii de la Bucureşti aduceau în 1863 la cunoştin a superiorilor
discrepan ele dintre tabelele alc tuite la Bucureşti şi listele completate la Paris
de Jacques Poumay, atât în privin a sumelor pl tite, cât şi a numelor astfel încât,
„din neconformitatea acestor liste rezult c mai mul i din bursierii statului se
las în lips de mijloace de existen ”233.
În cazul unor sincope bugetare sau a unor încurc turi bancare, întârzierile
puteau fi seminificative, afectând evolu ia şcolar a bursierilor. Aflat la Paris din
1855, N. Culianu a trimis o telegram în numele studen ilor de acolo, în care se
ar ta c bursele nu au fost trimise de şase luni iar studen ii risc a fi întemni a i
din pricina datoriilor234. Nici N. Chinez nu primise în vara lui 1860, dup şase
luni de aşteptare la Paris, stipendiul cuvenit, ceea ce îl f cea, dup cum declara
227/1865, f. 19).
231
Primul asemenea caz este documentat în 1839, când bursierul moldovean lui Leon
Filipescu, student la Institutul agronomic de la Hohenheim (Württenberg) a fost închis pentru
datoriile acumulate la creditori. Cf. V. A. Urechia, Istoria şcoalelor, vol. I, p. 269.
232
Ştefan Meteş, op. cit., p. 96.
233
234
D. Berlescu, op. cit., p. 217, nota 411. Din p cate, autorul nu indic şi sursa, aşa c
informa ia nu este uşor verificabil . Probabil tema închisorii datornicilor era adus în prim plan
tocmai pentru a sensibiliza, dar e posibil s fi fost uneori mai mult decât o figur de stil. Pericolul
p rea s fi fost real şi pentru clericii afla i la mijlocul deceniului şase la studii în Constantinopol (la
şcoala teologic de la Halchi) care, subfinan a i şi îngloba i în datorii, ar fi reuşit s revin în ar
doar „pe garan ia unor persoane private” (Cf. SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 7/1856, f. 126).
el însuşi într-o adres c tre Ministerul de la Iaşi, „foarte strâmtorat”235; judecând

dup rezolu ii, autorit ile nu p reau a conştientiza întotdeauna gravitatea
problemei, motivând dificul i bugetare.
N. Quintescu, bursier la studii clasice la Bonn şi Berlin, ruga disperat în
1865 Ministerul „s înceteze ast stare de lucruri” (întârzierea banilor) care l-a
înso it mereu în cei trei ani de stipendiu, în ciuda numeroaselor sale peti ii. El
scria c piedicile în studiul s u datorate acestor întârzieri sunt reale şi nu
exagerate, doar „demnitatea mea de om” re inându-l de a prezenta adev rul „în
toat goliciunea sa” dar venea şi cu o solu ie, aceea ca Ministerul s nu trimit
doar mandatele la serviciile competente, ci s le urm reasc punerea lor în
aplicare236.
Una din cele mai patetice scrisori pe aceast tem din coresponden a
studen ilor cu Ministerul era trimis în mai 1865 de un grup de stipendişti de la
Liège, între care şi fostul profesor de la sec ia de Ştiin e a Universit ii ieşene,
Al. C linescu, dac nu este doar o coinciden de nume. Ei notau c întârzierea
de dou luni a bursei îi amenin „a muri de foame pe strade” sau, mai r u, a
ajunge la închisoarea datornicilor, ceea ce însemna, în final, o atingere adus
„onoarei na iunii”237.
În favoarea pl ii la timp a burselor sau pentru m rirea lor interveneau atât
unii func ionari ai Ministerului Cultelor şi Instruc iunii Publice, cât şi
personalit i publice. Într-un act intern din 1861 c tre casierul Ministerului,
directorul Sec iei Şcolilor, Georgie Melidon, solicita ca bursele externe s fie
eliberate „din cei dintâi bani şi fix la termenul cuvenit”238, ceea ce nu înseamn
totuşi c trimiterea la timp a stipendiilor a devenit o realitate239. Dup ce în
octombrie 1861, „îngrijitorul” studen ilor români de la Torino, Vergezzi-
Ruscalla, anun a guvernul de starea dificil în care se zb teau tinerii240, în martie
1862, V. Alecsandri se adresa de la Agen ia diplomatic român de la Paris
ministrului Cultelor din Principatele Unite (Barbu Bellu), cerându-i şi el
trimiterea urgent a stipendiilor „celor patru sau cinci” tineri români de la
Torino; întârzierea le provoca multiple nepl ceri, dar cel mai grav era „pierderea
235
SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 28/1860, f. 21 şi 29.
236
Quintescu amenin a inclusiv cu plângerea la Domnitor, cât vreme nu i se face dreptate,
mai ales c neachitarea inscrip iunilor, implicit pierderea examenelor putea fi înso it de retragerea
bursei (ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 226/1865, f. 89-90).
237
238
239
Vezi şi Georgie Radu Melidon, Relaţiune statistică, p. 28, unde vorbeşte despre bugetul
insuficient al Ministerului iar faptul c „stipendiştii din str in tate se v d expuşi la închisoare
pentru datorii”, ar fi doar una din numeroasele probleme.
240
drepturilor lor de înscriere la universitate pentru anul curent”. Demnitarul dorea

s fie vira i banii pentru primele dou trimestre, plus suplimentul de 40 (de
galbeni) aprobat de ex ministrul moldovean „pentru fiecare dintre studen i”
printr-un ordin de la finele anului 1861241. Şi Carol Davila, directorul Şcolii
Na ionale de Medicin şi Farmacie din Bucureşti, intervenea în decembrie 1864
în favoarea studentului medicinst N. M ld r scu de la Paris, de data aceasta îns
pentru trimiterea banilor necesari examenelor finale şi tezei, subliniind c „cele
mai multe întârzieri în depunerea examenlor de c tre stipendişti” au drept cauz
întârzierea expedierii acestor fonduri c tre Agen ia diplomatic din capitala
Fran ei242.
Una din caracteristica deceniului şase este fluctua ia însemnat a duratei lor
de la un caz la altul, în contextul unei norm ri insuficiente şi a interven iei
directe a factorilor politici. Campion pare s fi fost Gh. Panaiteanu, care în 1850
se afla la München în al 14-lea an de studii în pictur şi litografie, iar domnitorul
Grigorie Al. Ghica, în ciuda recomand rii inspectorului general, îi prelungea
bursa pân în 1856243. De altfel, nici nu se specifica întotdeauna timpul pe care
urma a-l petrece stipendistul la înv tur . Guvernul se aştepta ca acesta s -şi
urmeze studiile şi s asimileze cunoştin ele necesare patriei într-un timp
rezonabil, iar dac la revenirea în ar era înso it şi de o diplom , cu atât mai
bine.
Celebru este cazul fra ilor Leon şi Iacob Negruzzi, trimişi cu burs în 1852
la studii secundare în Berlin la o vârst fraged prin insisten ele p rintelui lor,
postelnicul Costache Negruzzi244. Acesta din urm le ob ine în 1855 de la
domnitor înc o burs pentru a urma şi studiile superioare; dup mai bine de un
deceniu de „subven ie” de la stat, Iacob se întoarcea la 1863 în ar cu doctoratul
în Drept, spre deosebire de Leon, care, oscilând între medicin şi ştiin e juridice,
nu ob inuse nicio diplom . Probabil la cazuri de acest gen se referea V. A.
241
V. Grozav, op. cit., anexa 5, p. 126. În martie 1862 criza financiar în care intrase
Moldova, pe fondul reducerilor încas rilor bugetare – o urmare dramatic , dar anticipat de unii, a
Unirii Principatelor şi a glis rii elitelor locale spre Bucureşti – f cea ca nu doar bursele studen ilor
de la Torino s nu poat fi eliberate la timp, ci, dup cum declara contabilul Casei, şi ale celorlal i
stipendişti de la Roma, din Paris sau din Bavaria, totul „din cauz c casa au fost şi este cu totul
lipsit de mijloace” (Cf. SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 37/1859, f. 153).
242
Rug mintea era repetat aproape ad-literam şi în ianuarie 1865 iar peste alte câteva zile
Davila revenea cu o nou adres , în care solicita decontarea taxelor pentru examenele a patru
medicinişti, inclusiv M ld r scu (ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 224/1865, f. 313-315).
243
Cf. Constantin I. Andreescu, op. cit., p. 148.
244
Vezi suplica prin care solicita la 22 aprilie 1852 aprobarea domnitorului (MCIP Moldova,
12/1852, f. 1). Un an mai târziu cerea trimiterea subven iei de 9000 lei la Berlin fiilor Leon şi
Iacob care înva au în „colegiul de acolo” (f. 17).
Urechia în preajma Unirii, atunci când spera c bursele în str in tate nu se vor
mai da pe alte criterii decât competen a245. La antipozi se afl stipendiile oferite
ini ial în 1850 pentru doar doi ani lui Panait Donici şi N. Ionescu, deoarece
domnitorul aprobase înc o burs pentru fiul postelnicului Boteanu246; este îns
adev rat în vreme ce N. Ionescu revine în ar la finele perioadei prev zute, f r
o diplom formal , lui Panait Donici i se aprob prelungirea subven iei, şi îşi
continu studiile în perioada urm toare247.
Durata unei burse era stabilit în anii 60’ de Minister la sugestia Consiliului
Şcolar (în cazul Moldovei, pân în 1862) sau a Consiliului Superior al
Instruc iunii. Într-un act oficial elaborat de Consiliul şcolar de la Iaşi în
septembrie 1859 se ar ta c unul din rosturile examenelor pentru selec ia
bursierilor este şi acela de a se observa „particulara aplicare a fiec rui elev” şi de
a se stabili anii necesari pentru înv tur 248.
Având probabil informa ii din interiorul sistemului (de la unchiul s u V. A.
Urechia, pe atunci director în Ministerul Cultelor şi Instruc iunii), tân rul
George Alexandrescu solicita la 6 august 1860, f r inhibi ii, o subven ie pentru
a se forma în str in tate în trei specialit i şi anume: „trei ani legile la Turino,
doi ani literatura la Paris şi doi ani filosofia în Germania”, dar Consiliul Şcolar
decidea s fie trimis doar la Torino pentru a studia Dreptul, iar „pentru celelalte
studii s se reguleze dup ce va fi urmat specialitatea” amintit 249.
Stipendiul se putea prelungi, în cazuri întemeiate, sau întrerupe înainte de
termen, dac tân rul nu f cea dovada audierii cursurilor şi trecerii examenelor.
Bursele nu mai înregistreaz , în general, fluctua ii mari în privin a duratei,
precum în deceniul anterior, dar excep iile nu lipsesc. Cu prelungiri, aceste
stipendii puteau ajunge la şase ani, ca în cazul lui N. Quintescu sau chiar şapte
ani, cum s-a întâmplat în situa ia special a lui Miltiade Tzony.
245
Unele modeste schimb ri în bine erau totuşi vizibile iar personajele politice reuşeau mai
greu a-şi impune proteja ii în rândul stipendiştilor. Bun oar „v duva c min reas Bossie” insista
din nou, la 26 noiembrie 1860, pentru ca fiul s u, aflat deja la înv tur la Paris, s primeasc
burs „spre a-l feri de arest în str in tate şi de preacurmarea studiilor” motivând c primise
dejacuvântul Ministerului şi sprijinul „a cinci deputa i din Camer ” (SJAN Iaşi, fond MCIP
Moldova, dosar 118/1860, f. 128).
246
V. A. Urechia, Istoria şcoalelor, III, p. 34.
247
Bursele de doi ani, deşi o excep ie, sunt întâlnite în anii 1850’ şi în ara Româneasc (Cf.
lui V. A. Urechia, op. cit., p. 85) în 1855 s-a organizat un concurs la Bucureşti şi au fost selecta i
patru tineri, doi pentru drept, unul pentru inginerie (cu subven ii pe patru ani) şi unul pentru
pedagogie (cu burs pentru doar doi ani).
248
SJAN Iaşi, fond MCIP Moldova, dosar 73/1859, f. 24
249
Un motiv serios pentru prelungire prezenta Eugen St tescu, student în Drept

la Paris, care beneficiase ini ial de un ajutor de 70 de galbeni/an, apoi, în al
treilea an, de bursa întreag (200 galbeni, cu condi ia ob inerii titlului de doctor).
El solicita înc un an de stipendiu, invocând boala prin care tocmai trecuse şi
care îl împiedicase „printr-un şir neîntrerupt de silin e, de griji şi de priva iuni”
în promovarea examenelor. În sprijinul cererii sale, aducea argumentele
asiduit ii la înv tur şi precedentelor prelungiri în cazuri trecute: „totdeauna
înaltul guvern a acordat termene suplimentare bursierilor care din cauze
binecuvântate nu şi-au putut termina studiile lor în termenul fixat la început”250.
Se pare c demonstra ia sa a convins la Bucureşti şi studentului i s-a aprobat înc
un an de burs , în baza bunelor rezultate şcolare şi a certificatului de boal emis
la Paris.
Totuşi, în ciuda p rerii lui St tescu, aceste prelungiri nu se aprobau foarte
uşor, atât din pricina fondurilor limitate, cât şi complica iilor birocratice sau
legislative aferente251. Miltiade Tzony, viitor profesor al Facult ii de Ştiin e din
Iaşi, pe atunci bursier la Paris, f cuse demersurile pentru o asemenea
suplimentare, e drept, cu alte motiva ii, dar primise ini ial de la ministerul de
resort un r spuns negativ252. Invers au stat lucrurile cu tân rul Constantin
Erbiceanu, care ar fi dorit în 1868, dup absolvirea Teologiei la Atena şi „pentru
a combate efectele misticismului” s urmeze şi cursuri de filosofie „la o
250
251
Am constatat pe parcursul investiga iei c , cel pu in pân spre finele deceniului VII,
prelungirile se acord în special celor care se g seau foarte aproape de trecerea licen ei sau acelora
care, luând acest titlu, doreau s -şi sus in doctoratul; aşadar ele trebuiesc întotdeauna raportate la
iminen a ob inere a unei diplome.
252
Cazul este unul special şi interesant de urm rit, atât din perspectiva motiva iilor, cât şi a
procedurilor. Potrivit unui act intern din iulie 1865, tat l studiosului se adresase Ministerului,
ar tându-se indignat de faptul c fiului i s-a pus în vedere s se întoarc în ar , deşi la început nu i
s-a precizat timpul alocat. Pentru c tân rul era insuficient preg tit la şcolile din patrie, a fost
nevoit s intre mai întâi nu la Şcoala de Poduri şi Şosele, ci la Şcoala Politehnic (pe cale a o
absolvi), urmând a se înscrie în toamn la prima institu ie, dac s-ar renun a la rechemarea lui
acas . Rezolu ia autorit ilor pe acest act era îns negativ : „Consiliul este de p rere c prelungirea
nu se poate acorda” (ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 227/1865, f. 116-117). Drept urmare,
suplicantul era anun at în august de hot rârea ferm a Ministerului, iar Constantin Tzony revenea
cu un referat prin care relata c fiul a primit la plecare decizia pentru şase ani de studiu, aşa c a
f cut un an preliminar şi doi de Şcoal Politehnic , unde a ob inut note şi calificative foarte bune,
ceea ce nu justific ac iunea de a fi „condamnat la suprimarea bursei”. El cerea ferm rediscutarea
cazului şi respectarea condi iilor contractuale între june şi autorit i, dar decizia r mânea
neschimbat . A fost nevoie ca Miltiade Tzony s se adreseze de la Paris domnitorului, c ruia îi
descria pe larg situa ia şi traiectoria studiilor sale; apelând la „înalta justi ie” a lui Alexandru Ioan
Cuza, îi cerea s ordone „revocarea deciziunii” Ministerului, lucru ce s-a şi întâmplat, printr-o
rezolu ie domneasc (ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 228/1865, f. 104-109).
universitate din Germania”; el c p tase ini ial aprobarea Consiliului Superior al

Instruc iunii, dar contabilii Ministerului au intervenit ar tând lipsa de fonduri,
aşa încât subven ia este anulat 253.
Nu lipseau nici erorile birocratice. Una dintre acestea s-a comis în cazul lui
Gh. S vescu care, dup ce absolvise cursurile de Drept ale Universit ii din
Iaşi254, fusese înscris la 1 iulie 1863 în bugetul şcolilor cu o burs de doi ani şi
jum tate la Universitatea din Torino, unde urma a-şi completa cunoştin ele. Cu
toate c îşi îndeplinise obliga iile, i s-au trimis în decembrire 1864, prin
mentorul Ruscalla, bani de drum pentru a se întoarce în ar înainte de termen255.
Students and Professors of the University of Iaşi

Studying Abroad
(seventh decade of the 19th century)
(I)
(Summary)
Keywords: students, professors, University of Iaşi, studies abroad
In the mid 19th century, the Western universities held the monopoly of
education of the Romanian cultural and scientific elite and certain dependency of
the local academics on great European universities, for teachers’ training or
retraining, was maintained even after the foundation of the two modern
universities in Iaşi (1860) and Bucharest (1864).
During that period the Romanian education system faced several
deficiencies (e.g. outdated infrastructure and curricula; absence of an audience
253
ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar 124/1868, f. 18, 19, 22.
254
S vescu este unul din studioşii care au urmat Dreptul atât la Academia Mih ilean , cât şi
la Universitatea din Iaşi. Anuariul Universităţii 1895-1896 îl arat înscris în 1858-1859, al turi de
George Alexandrescu şi Petru Borşiu, şi ei stipendişti la Torino (p. 58). Şi în „Codicele
matriculariu” al Universit ii îl afl m pe tân rul de 28 de ani înscris în anul III la Drept (SJAN
Iaşi, fond Rectorat, dosar 12/1860, f. 2-3).
255
Bursierul s-a întors şi, în urma unei discu ii cu V. A. Urechia, greşeala este corectat iar
revenirea în ar , considerat concediu de studii (Vezi, ANIC Bucureşti, fond MCIP, dosar
225/1865, f. 122).
ready to receive knowledge; poorly trained teachers etc.) so that, because of the
lack of an alternative, serious instruction in European institutions was necessary
and also preferred by the Romanian young people eager of education.
The Romanian authorities in educational system used to select young people
and send them abroad to study in educational or social domains that contributed
directly to the modernization and proper functioning of the state. The policy of
training abroad was at its climax during the period of the foundation of the two
universities, in Iaşi and Bucharest, especially for the legitimation and increase of
visibility and quality of local institutions. Since for a long period of time the
faculties were not complete because of the absence of some departments
(determined by shortage of budget or staff), several specializations were not
available in the country and the phenomenon of scholarships for studies abroad
was maintained with varying intensity throughout the modern period.
In fact, the present research deals mainly with the Romanian scholars
abroad as they were target for recruiting teachers for higher education. They
were sent to study abroad especially for being recruited in the country for
academic training, a fact which determined their high interest in obtaining a
bachelor or PhD degree, which allowed them to join the well paid elite.
For more than a century, the Romanian researchers became aware of the
importance of the thematic universe of studying abroad; the subject has been and
still remains fascinating for the history of education and the history of elite and
cultural transfers. However, the investigations were not very efficient for reasons
mainly related to the lack of a uniform methodology and chronological
widespread of sources (and their dissipation in various European universities).
The best research in this field should be accomplished in two stages. By
collective effort and appeal to sociological methods, the first stage,
chronological, nominalist and thus, bare, should gather prosopographic data of
the universities’ registers and other edited material, and publish lists of names,
age, geographical origin, religion etc. The second one, mainly retrospective, very
useful in terms of cultural transfers and formative processes, should provide a
theoretical dimension, which to conceptualize, raise questions, lead to a genuine
debate on key issues and answer to the growing series of questions.
Unfortunately, for the moment, such a totalizing approach remains utopian
in the Romanian scientific space, which lacks mainly prosopographic data, not to
mention the scarcity of retrospective attempts. It is easy to see that the Romanian
research results are negligible compared to the actual dimension of the topic,
despite the publishing of several essential papers. It is also relevant that
information on the instruction of modern Romanian personalities is often either
under rated or wrong. In fact, the present research deals with the difficulty of
obtaining accurate data on the education of teachers in Iaşi in the mid 19th
century and their entering the teaching profession.
The first part of the present study deals with official regulations of the
institution of scholars abroad in the 1860’s, the people involved in the process
and preferred destinations for study, with the process of selecting the scholars,
the amount and duration of scholarships and the students’ travel to education
institutions.
The chronological range in discussion (the 1860’s) is particularly significant
for the Romanian modern history and the phenomenon of studying abroad. It
represents a new era, an optimistic one, as also perceived by the contemporaries,
when the time begins to run faster for the Romanians. It is the time of the Union,
of reforms, of institutional innovation and the first decade of the University of
Iaşi, thus interesting years both in terms of organizational challenges and
education of students, a very mobile time, marked by unpredictability and
uncertainty about the future of the institution.
The seventh decade also records, in an unprecedented fluency, the greatest
numbers of students abroad, among which the future academics of the
universities of Iaşi and Bucharest were also included. Moreover, it is the time
when the policy of stipends, following closely the direction of the foreign policy,
is primarily oriented to centers in neo Latin countries, such as France, which has
a special relationship with the United Principalities, then Italy and even Spain.
In 1850, only 9 Moldavian scholars were studying abroad, while in 1862
there were 31, in 1865 the number of scholars in both principalities (Moldavia
and Wallachia) increased to 70, and then decreased until the end of the decade.
Most of the scholars benefiting of stipends were trained for a career in
public education system. Among them there were future academics of the
University of Iaşi, namely N. Culianu (in 1855), Petru Poni, Grigore Cob lcescu
(in 1859) who were studying natural sciences in Paris; Iacob Negruzzi (Berlin,
1859-1863), George Alexandrescu (Torino, since 1860) and Al. Şendrea (Berlin,
since 1861) studied law; Ioan Ciurea (future professor of forensic medicine at
the Faculty of Law since 1865) studied medicine in Paris and George Roşiu
(future professor of Sciences) studied architecture in Torino.
Sorting the universities and studied disciplines is also possible, but the
conclusions are less relevant for short periods, as it is our case. As expected,
Paris was preferred for studying most of the domains, and was even the only one
chosen for sciences and technical studies. Italy was preferred for studying law,
medicine and arts, while Germany for juridical and philosophical studies.
By 1848, a relatively small number of students in the Romanian
Principalities, benefiting or not of stipends, were studying in universities of
Austria, Germany and France. At that time also, Paris was considered The City
of Light, the intellectual and fashionable centre of the civilized world, although
ideological considerations and antirevolutionary preventive measures tempered
the attraction of Romanian youth to it. Things changed due to the liberal policy
of the Moldavian ruler Grigore Al. Ghica and the new priorities in the foreign
policy of the United Principalities later imposed by Alexandru Ioan Cuza; thus,
during the 6th and 7th decades, most of the Romanian scholars studied in France,
while universities and special education institutions in Germany, Belgium and
Italy were less preferred.
The French capital was the ideal place for the Romanian young to discover
modern public life under all its aspects, specific sociability, the spectacle of
streets and salons, events and media, and, above all, the freedom as only the City
of Light could have offered. It is also true that Paris housed the largest Romanian
colony in Europe (pupils, students, aristocrats etc.), which determined partial
sociability in the country and, despite of the city size, made alienation easier to
bear.
However, in 1862, Prince Alexandru Ioan Cuza intended to found in Paris a
particular establishment (“national institute”) for the Romanian youth, which
would have allowed a more stringent control on their morality and frequency of
studies, following the model of other similar institutions abroad.
As for the German universities, they provided important advantages, related
to the geographical proximity of the Romanian Principalities, reduced
bureaucracy, lower costs and a easier way of obtaining final diplomas. The
authorities’ interest should have, therefore, dictated to sending the young mainly
in this area. This was not the case and not only because of foreign policy
considerations which were undoubtedly, very important. But it is known that in
terms of mathematics, physics, natural sciences etc. German universities, small
and with limited resources, were not able to compete the Paris University or the
special schools.
The universities in Italy and Spain were less attractive, despite the
support offered by the influential director in the Ministry of Cults and Public
Instruction, V. A. Urechia, as his initiative in 1860 of sending scholars priority
to schools in Latin countries was not a successful one and was thus abandoned
towards the end of the decade.
Once appointed scholars of the state (usually in a competition), the young
filled a statement of taking note of the destination and specialization to study;
they were also committed to return in the country after completing their studies
and to accept a job assigned by the state for a certain period. They sometimes
received money in advance for travel expenses, while some other times the sums
arrived late, along with the grant for the first trimester, directly at the new
address abroad.
Taken into considerations the conditions of the mid-century, the journey to
German, Italian and particularly to Parisian schools was a daring act, a difficult
test for the young who were, often, traveling for the first time abroad. If we
consider that the social structure of the young scholars had changed, just by
assigning a large number of scholarships especially to those with low income,
the impact of the journey, of the first contact with other (civic and technological)
advanced civilizations, with foreign languages and rules had a particular
significance.

Leonidas Rados Studenti Si Profesori Ai

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Leonidas Rados Studenti Si Profesori Ai

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

EDITURA UNIVERSIT II „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

O discu ie asupra domeniului

individuale, aparent haotice, fiecare cercet tor apelând la propriul set

Revenind la subiectul studiilor în str in tate, trebuie spus c în epoc

stipendii, urmând fidel direc ia de politic extern , se orienteaz prioriar spre

literatur român . În anuarele Universit ii se spune despre el fie c a fost numit

Institu ia stipendiilor în str in tate la mijlocul secolului XIX: motiva ii

op. cit., p. CVI).

Într-un context interna ional favorabil redeştept rii româneşti de la începutul

faptul c institu ia stipendiilor în str in tate a fost gândit de legiuitorul de la

În fond, avem de-a face cu un organism complex, nelipsit de ambivalen e.

Fireşte, de multe ori concursul r mânea o simpl formalitate necesar , c ci

Probabil c nu întotdeauna dovezile privind evolu ia studiilor ajungeau la

Efective implicate şi destina iile principale de studii

(matematici şi ştiin e naturale), G. Eraclid din Roman (drept), Botezatul în Rusia

În 1856 al i trei tineri erau trimişi la Atena, spre a studia în universitatea de

şi A. D. Xenopol nota în sinteza dedicat domnitorului Cuza, c în 1862

1850 Iulie 1862 Ianuarie 186598 Octombrie 186599

9 bursieri moldoveni 31 bursieri moldoveni 70 bursieri români 45 bursieri români

Aprilie 1866100 Iulie 1867101 Octombrie 1867102 Aprilie 1868103

49 bursieri români 26 bursieri români 33 bursieri români 22 bursieri români

Destinaţiile tradiţionale franco-germane

Mul i s-au întrebat, precum Pierre Moulinier, ce anume îi atr gea pe

trebuit, aşadar, s dicteze trimiterea tinerilor prioritar în aceast zon . Dac nu s-

public din epoc sau de mai târziu113. La 1862, arhimandritul Arhierescu,

Evident c fenomenul de translatio studii c tre Paris nu s-a redus cantitativ,

dar şi direc ia general , centralist , a politicii sale. Dar la fel de probabil, la

fa de problemele înv mântului şi culturii na ionale”, în Cuza Vodă in memoriam, volum

Apoi, imaginea corpului profesoral sorbonez (pentru c acolo ajungea

Litere136. Viitorul lider junimist reuşise la Paris echivalarea diplomei de doctor

Studiile în Germania era mai populare în Moldova, unde, pân la urcarea pe

dintre noii veni i au beneficiat în principal de experien e de studii pariziene. Sunt

Schimbarea de cod din 1860: „spre ţările neolatine”

pentru bursierii moldoveni. Se ar ta deranjat de faptul c dup ce le-a c l uzit

româneşti, Ruscalla a inut acel curs de la începutul anului universitar 1863-

pentru a se perfec iona în meşteşugul s u şi a face reproduceri dup tablurile

Odat ajunşi la Madrid celor doi li se echivaleaz titlurile din ar cu cel de

care s dep şeasc grani ele rii187. Dac lu m în considerare c se modificase

Universitatea din oraş, care se oferise el însuşi de a fi „inspecteur des etudiants

plecase spre lumea german N. Quintescu200, aşa revenise în ar N. Kretzulescu

Se poate lua în considerare şi stresul suplimentar, de natur sentimental ,

Între norm şi decizie conjunctural : cuantumul şi durata burselor

necesar între bursele propriu-zise şi excep ia de la regul , ajutoarele de studii,

odat cu bursa pe trimestrul ianuarie-martie 1865 s i se deconteze şi „spesele de

De departe principala problem era întârzierea constant cu care stipendiile

el însuşi într-o adres c tre Ministerul de la Iaşi, „foarte strâmtorat”235; judecând

drepturilor lor de înscriere la universitate pentru anul curent”. Demnitarul dorea

Un motiv serios pentru prelungire prezenta Eugen St tescu, student în Drept

universitate din Germania”; el c p tase ini ial aprobarea Consiliului Superior al

Students and Professors of the University of Iaşi

Keywords: students, professors, University of Iaşi, studies abroad

S-ar putea să vă placă și