CAPITOLUL 10.

MODELE DE CADRE DIDACTICE, ECONOMIŞTI, SPECIALIŞTI

ŞI CERCETĂTORI ŞTIINŢIFICI CU ACTIVITATE PROFESIONALĂ ŞI
COMPORTAMENT ÎN SPIRITUL PRINCIPIILOR ŞI NORMELOR DE ETICĂ ŞI
INTEGRITATE ACADEMICĂ

Conţinutul capitolului: Considerând conceptele din capitolele anterioare deja însuşite, cel de faţă îşi propune să
aducă în prim plan personalităţi emblematice din viaţa economică a ţării noastre, cu care fiecare dintre noi nu doar
trebuie să se mândrească, ci să se străduiască a le urma exemplul, dacă s-ar putea, până la identificare. Interesul
pentru acest capitol este dublu: formativ – prin prezentarea personalităților amintite ca suprem omagiu și de ordin
evolutiv – urmărind evoluția continuă a gândirii economice românești în lumina prefacerilor istorice ale vieții social-
economice.

Cuvinte-cheie: reforma învăţământului, reformă monetară, independeţă, patriotism, devotament,

prietenie, perfecţionist, personalitate, caracter integru, primordialitatea intereselor ţării

Introducere
Capitolul de față își propune să prezinte câteva personalități care s-au remarcat de-a
lungul ultimilor 100 de ani, atât prin activitatea lor pe multiple planuri și în special în domeniul
economico-financiar, cât și printr-un comportament etic în viața de zi cu zi, ceea ce îi recomandă
ca adevărate exemple de urmat de către generațiile următoare.
În cei 100 de ani în care au trăit și și-au adus contribuția aceste personalități, drumul
parcurs de România a fost spectaculos: dacă la începutul secolului XIX, România nu exista, iar
cele două Principate Dunărene se aflau în plin Ev Mediu, la sfîrșitul secolului aveam o țară -
România, care devenise un regat independent, cu o Constituție foarte modernă, afirmându-și
sorgintea latină și privind definitiv spre civilizația europeană. Țara avea o bancă națională, o
monedă proprie și un învățămînt universitar propriu centrat pe universitățile din Iași și București.
Privind retrospectiv în istoria ţării noastre, suntem adesea copleşiţi de manifestarea
puternică a personalităţilor care au contribuit, pe multiple planuri, la formarea, existenţa şi
afirmarea poporului roman. Printre aceștia se numără: Spiru Haret, Eugeniu Carada, Ioan C.
Bibicescu, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Anghel Rugină, care s-au remarcat deopotrivă,
prin studii temeinice, cariere în domeniul economico-financiar, universitar, publicistic, precum și
prin participarea la război, activitate politică și fapte caritabile.
“Ar trebui să mărturisim mai des despre acești oameni pentru a înțelege și noi, și tinerii
care ne citesc și ne aud cum unii oameni au construit o țară, în contrapondere cu alți oameni care
azi o fură și o înjosesc fără ca măcar să clipească. Așa cum alții au părinții lor fondatori, și noi
avem părinții noștri fondatori. Recuperarea personalităților, oameni cu vocație de constructori,
deschizători de drumuri, este valabilă nu numai pentru economiști, ci și pentru confrații noștri
din alte ramuri ale științei și activității umane. Să nu avem rețineri, pentru că mai tinerii noștri
concetățeni au nevoie de exemple și de modele ca de aer. Părem a nu ști prea multe despre
trecutul nostru, iar ceea ce știm ezităm parcă să spunem studenților noștri” 1.
Prezentarea datelor biografice și a faptelor atribuite personalităților, în contextul
evenimentelor vremii, este în măsură să ajute, pe de o parte, la înțelegerea acțiunilor/deciziilor
personalităţilor evocate în concordanță cu evenimentele epocii, iar pe de altă parte, la
evidenţierea trăsăturilor morale ale acestora. După cum afirma Anghel Rugină, “Trecutul nu
trebuie uitat căci în el se află un tezaur scump, din care putem învăța o lecție mare, dublă și

1
Dorel Dumitru Chirițescu, Eugeniu Carada, ctitorul Băncii Naţionale a României, Dilema veche nr. 663, 3-9
noiembrie 2016
anume (1) cum să fim, dar și (2) cum să nu fim în viață. …Istoria cu faptele care s-au întâmplat,
în sine nu e suficientă. Avem nevoie întotdeauna să cunoaștem și ideile care au determinat
faptele”2.

1. Spiru Haret (15 februarie 1851 –17 decembrie 1912)

Matematician de renume mondial, politician liberal, ministru al Instrucţiunii Publice şi

Cultelor, Spiru Haret a rămas în memoria urmașilor ca cel mai mare reformator al sistemului de
învăţământ din România.
Spiru C. Haret s-a născut la 15 februarie 1851, în comuna Hanul Conachi din fostul județ
Putna, într-o familie cu origini armene. Școala primară a început-o în casa părintească, a
continuat-o la o școală din Dorohoi, pentru a o termina la Iași, la Școala primară din Sărărie. În
anul 1862 a intrat la Liceul Sf. Sava din București. Întrucât în acea perioadă nu existau manuale
tipărite, elevii învățau după notițele luate la explicațiile profesorilor. Licean avid de cunoaștere,
lui Spiru Haret “i-au căzut în mână” manuale în limbă franceză de matematici și cosmografie3, pe
care nu s-a rezumat să le citească, ci chiar a tradus Tratatul de astronomie al lui Quetelet
(publicat mai târziu de Junimea).
După terminarea liceului, Spiru Haret a urmat cursurile Facultății de Ştiinţe a
Universităţii din Bucureşti (1869-1874). În decembrie 1870, student în anul II la fizico-
matematică, obține prin concurs catedra de matematică la Seminarul central. Devenit orfan şi
întreţinător al familiei, în urma unui concurs, a obținut o bursă la Paris, unde și-a luat licenţa în
matematică (1875) şi fizică (1876). Este primul străin doctor în matematică al Universităţii din
Sorbona şi primul român cu acest titlu. După ce şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea
Sorbona din Paris (1878), “Sur l’invariabilité des grands axes des orbites planétaires” („Despre
invariabilitatea axelor mari ale orbitele planetare”), i s-a propus să predea la Universitatea din
Grenoble, dar a preferat să se întoarcă în patrie, devenind profesor universitar (1878-1910).
Teza de doctorat al lui Haret a fost republicată în Analele Observatorului Astronomic din
Paris în anul 1885 și de Poincaré în anul 1889. Facultatea de Științe din Paris a trimis o adresă
Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice felicitând România, țara care a produs și posedă
asemenea talente. Peste ani, în anul 1976 cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la nașterea lui
Spiru Haret, numele savantului român a fost dat unui crater de pe harta Lunii, situat în partea
invizibilă a acesteia. A fost primul român care a confirmat valoarea școlii românești de
matematică. După atât de remarcabile începuturi, Spiru Haret și-a părăsit domeniul de
specialitate, în care ar fi putut excela în continuare, pentru a se pune “la dispoziția evoluției
mediului social căruia îi aparținea”.
Membru corespondent al Academiei Române la 29 de ani şi membru titular la 41 de ani
(din 1892), ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în trei rânduri (în perioada 1897-1910).
Conştient de starea precară a învăţământului din țară, a analizat cu profunzime cauzele
dar şi reformele care ar putea să aducă o schimbare radicală a acestei situaţii. La fel cum au
gândit Al. Ioan Cuza, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu şi M. Eminescu, Spiru Haret a intuit că
societatea românească, predominant agrară şi ţărănească, trebuia modernizată din interiorul ei de
către instituţii adecvate. Una dintre aceste instituţii este şcoala, concepută de Spiru Haret ca
mijloc fundamental în mediul ţărănesc. In viziunea lui Spiru Haret rolul învăţământului unei ţări
2
Triumful unui ideal - 25 de ani de la înființarea Fundației România de Mâine și a Universității Spiru Haret, Vol. I,
Editura Fundației România de Mâine, București, 2016, p .22
3
Trebuie menționat că unul dintre autorii manualelor de algebră (Bertrand și Briot) și cosmografie (Briot și Garcet),
a fost în comisia de doctorat sustinut de Spiru Haret la Sorbona, în anul 1878
trebuia să îndeplinească un întreit scop: să formeze buni cetăţeni; să procure tuturor tinerilor
fondul de cunoştinţe indispensabil oricărui om în viaţă, fără deosebire de treapta socială; să
formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru dezvoltarea armonioasă a
economiei. Pentru educaţia tineretului, învăţământul trebuie să se îngrijească atât de transmiterea
de cât mai multe cunoștințe pentru cultivarea spiritului, cât și de a formarea caracterul
individului.
Situaţia învăţământului nu era legată numai de instrucţia cetăţenilor (cunoştinţe teoretice
şi practice), ci şi de mai larga problemă a situaţiei naţionale şi a statului: „cum arată astăzi şcoala
va rămâne ţara” spunea Spiru Haret în anul 1895.
Geniul creator și extraordinara pasiune pentru muncă ale lui Spiru Haret s-au remarcat în
ampla reformă a învățământului pe care a pregătit-o cu minuțiozitate, încă de când era inspector
al școlilor, ca secretar general al ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice de la acea vreme,
D.A. Sturza, care a rămas cu un mare respect și caldă prețuire pentru capacitatea lui Spiru Haret.
În calitate de ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Spiru Haret a avut o activitate
prodigioasă pentru ridicarea învățământului românesc pe toate treptele sale: primar, secundar și
universitar. A fost autorul moral al reformei învățământului secundar și superior din martie 1898,
când a divizat lieul în modern, real și clasic. Această reformă a durat peste 30 de ani, când s-a
revenit la liceul integral unic. Într-o formă mai mult sau mai puţin modificată, structura
sistemului pus la punct de Spiru Haret a asigurat mersul şi principiile şcolii româneşti până în
perioada interbelică, fiind considerată principalul motiv al exploziei creative şi ştiinţifice din
România între cele două Războaie Mondiale.
Spiru Haret a centrat reformele şcolare pe învăţător 4, pornind de la principiul fundamental
al democratizării învăţământului, pe care-l înţelegea nu doar ca pe un drept al tuturor la educaţie
publică, ci şi ca participare la educaţie a întregii comunităţi, locale şi naţionale. Considera că
naţiunea avea nevoie de un animator, un apostol şi acesta nu putea fi altcineva decât învăţătorul,
care însă trebuia pregătit pentru o astfel de misiune. S. Haret a reformat şcolile normale, care
aveau menirea de a pregăti învăţători de o amplă cultură generală şi profesională, capabili să
participe activ la viaţa comunităţii, inclusiv prin ţinerea de conferinţe publice în diverse domenii.
O altă reuşită a „legislatorului” Haret a fost împroprietărirea prin lege a învățătorilor, cu un lot de
pământ, pe de o parte ca să nu fie sărac şi umilit, iar pe de altă parte, ca să se integreze plenar în
comunitate. Astfel, învăţătorul era format să-şi centreze demersul educaţional pe cele mai
moderne principii, precum cel al individualizării acţiunii educaţionale 5 şi cel al activismului6.
Spiru Haret a fost primul în lume care a aplicat matematica la explicarea fenomenelor
sociale şi cel care a mutat reforma învăţământului din cercurile politice în sfera vieţii publice,
meritându-şi deplin titlul de “Omul Şcolii”, apreciat de academicianul Gh. Ţiţeica drept „cel mai
glorios titlu ce i s-a putut da”. A fost cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al
4
La 24 ianuarie 1908, S. Haret declara în Parlament: “M-am străduit ca din învățători și preoți să creez o forță pe
care s-o îndreptez întreagă contra stării de ignoranță și de decădere a țărănimii sub toate formele ei”.
5
Acest principiu, numit azi al centrării educaţiei pe persoana celui educat, presupune regândirea discursului
educaţional clasic, centrat pe materii de predare, într-un discurs orientat de la achiziţiile, nevoile şi trebuinţele
educatului către demersurile familiei şi societăţii.
6
Principiul activismului, supranumit şi şcoala vieţii, cerea complinirea educaţiei cu rezolvarea problemelor de viaţă
ale elevilor, părinţilor şi comunităţii. Orice informaţie nouă era predată nu doar ca valoare universală, ci şi ca
valoare imediat utilă elevilor, părinţilor sau comunităţii, copiii fiind îndrumaţi să parcurgă toate treptele cunoaşterii:
de la însuşirea teoretică a cunoştinţelor la verificarea/aplicarea lor practică şi de aici la implementare. Copiii
explorau nu numai propriul spaţiu vital şi cel al comunităţii, dar făceau şi observări, şi experimente pe loturile
distribuite şcolilor expres pentru aceasta. Spaţiul educaţional al elevilor a fost lărgit semnificativ şi prin introducerea
turismului şcolar.
XIX-lea. Principiul lui Spiru Haret în materie de învățământ a fost „primatul școlii” și a reușit să
ridice nivelul școlii românești înainte de primul Război Mondial. Reforma învățământului a fost
gândită pe patru paliere: nivel administrativ, reţeaua şcolară, arhitectura întregului sistem de
învăţământ şi resursele umane implicate.
Pentru reformarea învăţământului şi culturii, efortul lui Spiru Haret a vizat toate
domeniile:
- ridicarea duratei de şcolarizare la opt ani - ca în întreaga Europă;
- unificarea învăţământului primar elementar în toată ţara, creând premisa pentru ca
”şcoala primară să fie adevărata şcoală naţională”, determinativul naţională fiind învestit de
ministru cu nevoia înţelegerii de către copii a ceea ce înseamnă a fi român şi a ideii de patrie;
- instituirea bacalaureatului, încurajarea caracterului ştiinţific al învăţământului liceal şi
metodelor active de predare – învăţare - evaluare;
- înfiinţarea grădiniţelor de copii, a şcolilor pentru adulţi și a cantinelor şcolare pentru
elevii săraci;
- tutelarea editării de carte didactică, astfel încât manualele să fie accesibile tuturor;
- crearea colecţiei „Biblioteca pedagogică”, constituită progresiv din traduceri de valoare
din pedagogia universală;
- sprijinirea apariţiei revistelor pedagogice; „Convorbiri didactice”, „Învăţământul
- instituirea “Sărbătorii sădirii pomului”.
Din 1900 învățătorii își țineau congresul lor, unde discutau chestiuni la ordinea zilei pen-
tru învățământul primar. La aceste congrese, Spiru Haret era nelipsit și își nota în carnetul său
orice idee bună care putea fi luată în seamă. Se declara colaboratorul învățătorilor, nu șeful lor.
După absolvire, învățătorii erau chemați la conferințe județene, la cercuri culturale, la
congrese pe țară. Haret a inițiat călătoriile de vacanță, pentru ca slujbașii școlilor să-și cunoască
țara și să vorbească despre ea copiilor. Pe unii învățători i-a trimis în țări străine: Danemarca,
Suedia, Norvegia, Germania, Olanda, Belgia, Italia și mulți dintre aceștia au ajuns ulterior în
fruntea instituțiilor culturale din țară.
În cadrul reformei instituite de Spiru Haret, trebuie remarcată îmbogățirea învăţământului
cu o atitudine profund umanistă faţă de învăţător, el conturând nişte principii morale ale profesiei
pedagogice; astfel, în viziunea sa, învăţătorul trebuie să fie „harnic, modest, devotat şi muncitor
priceput, pentru îndreptarea spre bine a ţării noastre”.
Spiru Haret ne-a lăsat o zestre inestimabilă constând în provocarea de a dezvolta mereu
acţiunile de formare a învăţătorilor și a conştiinţei pedagogice, precum și sporirea stării lor mate-
riale şi morale, identice cu ideea de patriotism şi comunitarism. El afirma: “Învățătorul să fie
sătean el însuși și, prin urmare, să păstreze iubirea pământului și deprinderea de a-l lucra”.
Prin măsurile întreprinse, Spiru Haret a contribuit la dezvoltarea culturii în ansamblul
său, facilitând pe de o parte, extinderea operelor din domenii diverse – literatură, muzică, arte, și
sprijinind pe de altă parte, oamenii de cultură, în mare parte lipsiți de mijloace materiale 7.

7
În timpul mandatelor lui Spiru Haret, ministerul a atras numeroși scriitori ca “referendari” la Casa Școalelor sau
conferențiari la cercurile culturale sătești, create tot de S. Haret, ceea ce era în același timp un mijloc de a-i ajuta
material. Printre aceștia s-au numărat: Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Șt. O. Iosif, Al.
Macedonski, Octavian Goga, Petre Dulfu, Mircea Demetriad. Întrucât la serbările școlare lipseau cantecele
patriotice, Spiru Haret l-a solicitat pe Gavril Musicescu, care a compus numeroase cânturi și s-a alcătuit o colecție
folcloristică de balade, poezii, obiceiuri, proverbe românești. De asemenea, s-a început strângerea de obiecte pentru
un Muzeu de artă națională, în care scop Ministerul Instrucțiunii a cumpărat casa pictorului Theodor Aman și
operele lui Nicolae Grigorescu. O circulară din 19 aprilie 1903 obliga studenții și școlile de arte frumoase să
pregătească, pentru diploma de absolvire, reproduceri după evenimentele istorice, copii după picturi și sculpturi,
 Activitatea și realizările lui Spiru Haret au atras respectul unanim 8 al contemporanilor săi.
Deşi mandatele sale de ministru au coincis cu guvernările liberale, Spiru Haret „nu a fost
un politician ci, mai degrabă un tehnocrat a cărui sobrietate, precizie şi capacitate organizatorică
a folosit influenţei partidului liberal din acea perioadă”, după cum afirma în anul 1974,
matematicianul Mircea Maliţa9.
După încheierea ministeriatului, în anul 1910, a publicat la Paris și București, una dintre
primele cărţi din lume care aplică matematica la studiul societăţii: “Mécanique sociale”
(„Mecanica socială”).

La 32 de ani de la momentul în care uimise lumea ştiinţifică pariziană cu noua metodă

de lucru din astronomie, bazată pe cercetarea matematică, Spiru Haret se remarca din
nou față de elitele științifice din întreaga lume cu o nouă inovaţie: introducerea
matematicii pentru definirea comportamentului social. Retrospectiv, se consideră că
noţiunile introduse de Spiru Haret au prefigurat noţiunea fictivă de „psihoistorie“, un
tip de matematică dezvoltat de Hari Seldon, personajul lucrării „Fundaţia“, scrisă de
Isaac Asimov. Lucrarea lui Spiru Haret „Mecanica socială“ vizează mai puţin
rezultatele unei cercetări, ci sistemul și modul de lucru. Nu este deloc întâmplător că
Haret îl invocă în lucrare, pe Descartes, considerat unul dintre reformatorii aparatului
conceptual care permite abordarea unui sistem. S.Haret este interesat de aplicarea
întregii mecanici raţionale la fenomenele sociale. Punctul de pornire al cercetării îl
constituie prezumţiile individualismului metodologic, adică al explicării societăţii în
termeni de sumă a indivizilor şi nu prin relaţiile sociale dintre aceştia. Aşa cum
mecanica naturală presupune identificarea poziţiei geometrice a unui punct în funcţie
de trei elemente, la fel mecanica socială presupune caracterizarea omului pe trei
coordonate: moral, intelectual şi economic. De aici, Haret descrie conceptele de
mişcare socială, forţă socială, cauză socială şi echilibru social ale unui individ, cu alte
cuvinte conceptul unitar de „statică socială“.

După pensionare, a continuat să țină prelegeri la Universitatea Populară.

Mare în simplitatea felului său de a fi, datorită însușirilor sale, Spiru Haret, a știut să-și
apropie colaboratori valoroși în funcțiile pe care le-a avut. Era stimat și prețuit de toți colegii din
guvern10; nu refuza niciodată o sarcină de serviciu, iar cunoștințele sale de matematică au fost o
binefacere pentru guvernele liberale, mai ales când se alcătuiau bugetele. Modest în pretențiile
sale, la guvern sau în afara lui rămânea același om. Acorda o deosebită importanță activității
didactice proprii, în ciuda funcțiilor de conducere și administrație pe care le-a avut.

Elocvent în acest sens este următorul episod:

În anul 1901, regele Carol I a fixat inițial ora 9 dimineața pentru solemnitatea depunerii
jurământului de către guvernul din care făcea parte și Spiru Haret. Acesta a arătat că la
acea oră avea cursuri la Universitate, iar regele a schimbat ora și anume la 11
8
La Congresul învăţătorilor din anul 1907, istoricul Nicolae Iorga declara: „Când vă vorbesc despre Spiru Haret, în
semn de respect, sculaţi-vă în picioare!”
9
Triumful unui ideal - 25 de ani de la înființarea Fundației România de Mâine și a Universității Spiru Haret, Vol. I,
Editura Fundației România de Mâine, București, 2016, p 24-26
10
În vremea marilor economii din 1901-1904, cu ocazia unor sporuri bugetare propuse de Spiru Haret pentru
învățământ, Gheorghe Adamencu și-a tăiat de la ministerul unde era titular ca să îndeplinească cererea lui S.Haret,
afirmând: “Pentru Haret trebuie să facem tot ce putem”.
 dimineața.

Prin opera și prin felul său de a fi, Spiru Haret a creat un adevărat curent – haretismul, a
cărui esență a constat în introducerea factorului cultural și economic în masa poporului român,
preponderent la sate, servindu-se pentru aceasta în primul rând de învățători. El era dintr-o
bucată. Nu căuta admirația, ci eficiența. A trăit cu simplitatea profesorului de modă veche şi a
muncit ca un ministru de specialitate: din greu, tăcut şi modest.

Metodele folosite de S.Haret au fost extraordinare prin simplitatea lor, fiind luate din
uzanța vremii. Meritul său deosebit este că a știut să le promoveze cu mare consecvență
și înaltă cunoaștere a firii omenești. Deosebit de interesante sunt circularele pe care le
trimitea îndeosebi învățătorilor. Scrisorile sale sunt pline de sfaturi, de îndrumări, de
răspunsuri fără ocolișuri, sincere și directe.
Spre deosebire de oamenii politici ai vremii, Spiru Haret a avut o foarte bogată
corespondență, deopotrivă trimisă și primită, întrucât “a avut ideea și mai mult decât
atât, a avut îndemnul inimii – să răspundă fiecărui învățător (preot, profesor,
cooperatist) care i se adresa direct”. Răspundea cu formularea “domnule învățător” și
încheia cu “al dumitale devotat”. Prin această adresare îi dădea impresia clară că este
un om util societății. Același sentiment îl aveau și cei care nu-i scriau, dar știau că e
cineva din lumea înaltă de la București care se interesează de ei și de munca lor.
Academicianul Cristofor Simionescu își amintește că bunicul său, învățător într-o
comună din Moldova primise un asemenea răspuns din partea lui Spiru Haret, scris de
el personal cu cerneală violet, în care ministrul îi dădea sfaturi cum să predea în
aceeași încăpere unor elevi din clase diferite.

Lui Spiru Haret i s-au adus acuzatii că ar fi autorul moral al răscoalei din 1907,
considerându-se că el i-ar fi influențat pe învățători, care, la rândul lor i-au instigat pe țărani să
se răscoale. De fapt, în lucrarea sa “Chestiunea țărănească”, S.Haret ridicase problema
împroprietăririi țăranilor, propunând înființarea obștilor țărănesti, a băncilor populare și a
asociațiilor de vânzare în comun a produselor țărănești, opinii de care nu s-a ținut seama.
Ca om, Spiru Haret a fost modest, cu vederi democratice, cinstit și fără seamăn de bun.
Nu a amăgit și nu a dezamăgit pe nimeni. El a fost printre puținii care l-au ajutat pe Aurel Vlaicu
în activitatea sa. A fost drept, hotărât, de o exactitate proverbială, extrem de muncitor, dar tăcut.
Adesea spunea: fapte nu vorbe. Și oamenii l-au îndrăgit pentru faptele sale.

Ca studiu de caz, prezentăm un episod petrecut în timpul mandatului de ministru al

Instrucțiunii Publice, din care reies câteva dintre trăsăturile lui S. Haret.
Aflându-se într-o inspecție la o școală din Moldova, Spiru Haret a remarcat un elev
care îi dăduse răspunsuri excelente la întrebările pe care i le-a pus. Impresionat, S.Haret
i-a spus că dacă va avea vreodată nevoie de ceva în legătură cu școala să vină la el la
minister. După reprimarea răscoalei din 1907, elevul cel isteț nu a mai fost primit la
școală din cauză că tatăl lui fusese unul dintre participanți. Tatăl copilului s-a dus la
minister, unde a fost primit de S.Haret care a căutat într-un dulap, a scos un carnet și
după ce l-a examinat, a aprobat ca elevul să continue școala. Copilul nedreptățit era
viitorul academician Vasile Rășcanu, medic și fiziolog.
 Spiru Haret a părăsit această lume în decembrie 1912.
Constantin Brâncuși, care l-a cunoscut personal pe Spiru Haret, fiind solicitat să facă o
machetă pentru statuia acestuia, a prezentat o simpla fântână. Pentru el așa fusese Haret, un izvor
de apa vie. Așa a fost, într-adevăr, pentru nația română: un izvor dătător de viață.
La 9 iunie 1935, posteritatea i-a dezvelit un monument în marmură în fața Universității
din București, alături de statuile altor ctitori ai învățământului românesc: Gheorghe Lazăr și Ion
H. Rădulescu și de a lui Mihai Viteazul. În perioada 1934-1938, au fost tipărite în 11 volume,
Operele lui Spiru C. Haret care conțin, pe lângă lucrările științifice și lucrările sociale
(discursuri, scrisori, legi etc.).

2. Eugeniu Carada (29 noiembrie 1836 Craiova –10 februarie 1910 București)

Eugeniu Carada s-a născut la Craiova, într-o familie de boieri, mama olteancă și tatăl
bucureștean, se pare, cu origini aromâne sau grecești. (Despre tatal său, Nicolae Carada, se știe
că „era bucureștean neaoș, scoborâtor dintr-o familie de boieri de curte, care își aveau casele lor
în secolul al XVIII-lea în mahalaua Izvorului”.) Primele lecții le-a luat în particular la Craiova,
apoi a fost înscris la Colegiului Național din oraș, una dintre cele mai prestigioase instituții de
educație ale vremii din Principate, absolvind în anul 1853. În paralel a urmat și cursurile
Institutului Francez (înființat în capitala Olteniei de profesorul Leon Clement Raymond), a cărui
programă de studiu era similară celei de la Sorbona11. După absolvire, s-a aflat o perioadă la
Paris (nu se cunoaște cu exactitate intervalul acestei perioade), unde a frecventat cursurile de la
Sorbona și Collège de France, fiind interesat să-și completeze cunoștințele în domeniul juridic,
economic, literar șI științe politice.
Despre studiile universitare urmate de Carada nu s-au păstrat prea multe informații. În
anul 1854, Carada a venit la București, fiind pentru șase luni șeful de cabinet 12 al ministrului
instrucțiunii, Grigoriță Bengescu.
Împreună cu C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu și alți politicieni ai vremii, Eugeniu Carada a
pus bazele presei și economiei românești. Personalitatea sa este mai puțin cunoscută, nu din
cauză că ar fi lipsită de importanță, ci datorită modestiei sale, dorind să rămână în umbră. A avut
roluri importante în Unirea de la 1859, în independența de la 1877, a redactat, alături de Ion
Brătianu, Constituția din 186613 și a susținut, financiar și moral, lupta românilor din teritoriile
asuprite.

11
Mihail Gr. Romașcanu, Eugeniu Carada (1836-1910), București, Cartea Românească, 1937, p.7, în: Mugur
Isărescu, coordonator, Viața și opera lui Eugeniu Carada, BNR, Restitutio nr.3/februarie 2003, p.6
12
Conform biografilor săi, prima experiență politică a lui Carada a fost în 1848 când, la doar 12 ani, s-a aflat printre
cetățenii Craiovei care au jurat pe constituția revoluționară. De asemenea, un episod și mai spectaculos se pare că s-a
petrecut după intrarea otomanilor în țara Românească și suprimarea revoluției, când aceiași biografi susțin că
Eugeniu Carada a jucat rolul dragomanului (translatorului) între trupele de ocupație și oficialitățile orașului natal.
13
Legat de Constituția din 1866 și de rolul lui Eugeniu Carada în elaborarea acesteia, I. L. Caragiale spunea:
„Strălucită rămîne în istoria noastră noaptea în care Domnul Eugeniu Carada, cel dintîi, a tradus pentru națiunea
română Constituția belgiană”. (Mugur Isărescu, coordonator, Viața și opera lui Eugeniu Carada, BNR, Restitutio,
nr. 3/februarie, 2003, p.11)
 De asemenea, Eugeniu Carada a fost un scriitor talentat 14, activitatea în acest domeniu
fiind remarcată mai ales din articole publicate în ziare, piese de teatru și poezii.
Odată cu mutarea la București, Eugeniu Carada s-a implicat din ce în ce mai activ în
lupta pentru unirea Principatelor. În anul 1857, a fost ales deputat în Consiliul Municipal al
Bucureștiului de către locuitorii din mahalaua Schitu Măgureanu. A îndeplinit funcția de secretar
al Adunării ad-hoc a Țării Românești, calitate în care a fost de partea mișcării unioniste. În
această perioadă i-a cunoscut pe Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, personalități care îi vor fi alături
întreaga viață. La scurt timp, a devenit secretar de redacție la ziarul lui Rosetti, Românul, unde
urma să lucreze timp de 10 ani, până în anul 187115.
În anul 1863, pleacă la Paris pentru a-și completa studiile, până în 1865. Aici Eugeniu
Carada a avut și misiunea de a pregăti lumea politică și jurnalistică franceză pentru detronarea lui
Cuza și aducerea pe tron a unui domn străin (în contextul în care Unirea Principatelor era
recunoscută atât de Imperiul Otoman cât și de Marile Puteri doar pe perioada domniei lui Cuza).
Eugeniu Carada s-a întors în țară în martie 1866 pregătind venirea lui Carol de
Hohenzollern. Totuşi, patru ani mai târziu, în 1870, Carada - împreună cu alți reprezentanți de
marcă ai mișcării unionisto-liberale, a participat la organizarea unei revolte naționale cu scopul
răsturnării principelui Carol, pentru ca nu peste mult timp, E. Carada să revină asupra
aprecierilor la adresa monarhiei, prețuind-o din nou.

Studiu de caz ilustrând, pe de o parte, schimbarea vederilor sale politice, pentru care a
evitat orice legătură directă cu regele, iar pe de altă parte, respectul și prețuirea pe care
însuși suveranul le-a nutrit față de Carada pentru calitățile și realizările acestuia, în
ciuda comportamentului față de el.
“Turcul” (cum obișnuiau unii să-l numească pe E. Carada datorită dârzeniei sale) şi-a
schimbat părerea despre monarhia românească, fiind convins ulterior că este singura
formă de guvernare potrivită României.
Faptul că a fost inițiatorul unei revolte menite să-l răstoarne pe rege, a marcat pentru
totdeauna relatia sa cu șeful statului, Carada refuzând ulterior orice funcție care
necesita învestirea prin decret regal. În plus, Carada a evitat orice întâlnire cu regele, cu
toate că a sfârșit prin a-i purta un deosebit respect. Se spune că de câte ori era chemat la
Palat, Carada motiva că e plecat la Craiova, iar dacă regele venea prin surprindere la
sediul BNR, Carada ieșea pe o ușă dosnică.
La rândul său, dându-şi seama de valoarea lui Eugeniu Carada, regele Carol I l-a iertat
pentru necugetata mişcare antidinastică de la Ploieşti (8 august 1870), l-a înteles, l-a
apreciat și chiar ar fi dorit să-l aibă sfătuitor în problemele cu care se confrunta ţara.
Dovadă a prețuirii lui E. Carada de către Carol I este memorabilul episod de la
ceremonia înmormântării acestuia: la trecerea prin dreptul Palatului Regal, la ordinul

14
Liviu Rebreanu spunea despre Carada că și-a „început viața cu versuri și a sfârșit-o cu poezia cifrelor”. Opera lui
propune spectatorilor și cititorilor atât idei moralizatoare, cât și idei patriotice, poeziile și poemele sale având un
caracter naționalist. Ele au pătruns și în Transilvania, cea mai cunoscută poezie a sa, modestă ca valoare literară, dar
importantă prin caracterul său vizionar, fiind „Pandurul cerșetor”, scrisă cu doi ani înainte de Unirea Principatelor
Române.
15
Din funcția de secretar de redacție si redactor la ziarul liberal „Românul” condus de Rosetti, Eugeniu Carada scria:
„Libertatea unui individ n-are alte margini decât libertatea altuia”.
 regelui, cortegiul funerar a fost oprit pentru ca garda regală să-i prezinte onorul cu
drapelul României, drapelul de luptă și fanfară.

Împreună cu Ion C. Brătianu, în anul 1877, Carada s-a ocupat de organizarea și

înzestrarea armatei cu armamentul și proviziile necesare, activități pentru care trecea frecvent
Dunărea. Pentru aceste acțiuni, mai târziu a fost răsplătit cu medalia „Trecerii Dunării”, singura
distincție pe care a primit-o de-a lungul vieții.
După terminarea activităților legate de recunoașterea independenței în cadrul Congresului
de la Berlin, Carada (împreună cu Ion C. Brătianu), a înființat în anul 1880 Banca Națională a
României16. Nu a acceptat funcția de Guvernator, dar la ameninţarea lui Brătianu că îşi dă
demisia din Guvern, a acceptat să devică director. Aceste refuzuri, precum şi altele adunate de-a
lungul anilor, denotă nu doar demnitatea lui Eugeniu Carada, cât mai ales modestia lui.
Remarcabil este faptul că a compus planurile de construcţie pentru Palatul Băncii Naţionale, iar
pe timpul construcției a stat aproape de proiectanți și constructori.
Eugeniu Carada a fost mult mai mult decât un simplu iniţiator al Băncii Naţionale,
întrucât a pus această instituţie în slujba unei noi şi mai bune ordini sociale şi a făcut din ea un
instrument de progres al ţării. Succesul emisiunii biletelor ipotecare, a făcut din Carada un
adevărat specialist în problemele financiare ale Partidului Liberal şi al premierului I.C. Brătianu.
El însuși a mers la Paris pentru a supraveghea tipărirea bancnotelor şi a organizat în toată
țara numeroase filiale și centre al Băncii. A lucrat în cadrul acesteia peste de 30 de ani,
asigurându-i o asemenea organizare încât multe personalități ale vremii spuneau că, și în cazul în
care niste neghiobi ar veni în fruntea ei, Banca s-ar conduce singură.
Carada a fost preocupat de dezvoltarea capitalismului românesc și de aplicarea
principiilor economiei de piață, într-o lume care își căuta cu înfrigurare o nouă direcție. Carada a
fost capabil să urmărească aproape cu fanatism realizarea ideilor în care credea.

Eugeniu Carada afirma: „Vom îmbunătăți finanțele noastre, mai cu deosebire îndată ce
vom organiza creditul prin bănci agricole și comerciale care să ridice comerțul,
industria, agricultura… Fără un comerț, fără o industrie prosperă, un stat nu poate
înainta; fără căi de comunicații și instituții de credit, acela nu poate prospera. A
constitui dar creditul, a completa sistema noastră de șosele și a chema și ajutorul
aburului spre a grăbi transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producția, de
a ieftini exportul produselor noastre“17.

Eugeniu Carada a finanțat numeroase persoane, asigurând dezvoltarea burgheziei

autohtone, și-a investit o mare parte din avere în lupta românilor din Transilvania 18, a
subvenționat ziare, reviste și cărți, a contribuit la construirea unor școli și biserici, susținut

16
Banca Națională a fost înființată precum Federal Reserve din SUA, mai precis, cu bani privați. Iar Eugeniu Carada
pare că a avut în România aproximativ rolul pe care l-a avut JP Morgan în SUA. Banca Națională a fost înființată în
anul 1880 cu un capital inițial de 30 milioane lei (din care 10 milioane capital de stat, iar restul de 20 milioane fiind
capital privat, cu precădere al familiei Brătianu).
17
George Virgil Stoenescu, „La început a fost Carada“, în lucrarea Banca Națională a României, 1880-1995,
Editura Enciclopedică, București, 1995, p.63
18
La ridicarea statuii lui Carada în anul 1924, Liviu Rebreanu spunea evocator: „În împrejurări grele, când oamenii
conducători ai țării libere nu puteau sau nu îndrăzneau să facă nimic pentru noi, el plătea amenzile tribunalelor
ungurești care ținteau să ne înăbușe ziarele, subvenționa publicațiile noastre, ne ajuta să susținem școlile și să clădim
biserici”.
românii din afara granițelor, a pregătit opinia internațională pentru unire prin articole publicate în
străinătate și prin propaganda făcută peste hotare. Din toate acţiunile lui E. Carada, se observă
spiritul său extraordinar, fiind ghidat de dragostea pentru patrie şi de dorinţa de a dezvolta ţara cu
puteri româneşti.

Eugeniu Carada a fost un personaj cu o energie efervescentă, iubit dar şi blamat de

contemporanii săi. A fost puţin cunoscut în timpul vieţii sale, deoarece nu a fost atras de glorie şi
măriri, ci a preferat să ajute din umbră la renaşterea modernă a României. A fost înfăţişat ca un
secund invizibil al lui Ion C. Brătianu; ca o eminenţă cenuşie, care face totul fără a pretinde ceva
şi care este peste tot dar fără a fi precis undeva. Despre E. Carada, V. G. Mortun afirma: „În
generația mare a Brătienilor, a lui Kogălniceanu, Rosetti, Negri și a Goleștilor, E. Carada a avut
rost de căpetenie la pre-facerea țării noastre. Viața lui va rămâne o pildă veșnică tinerimei de azi
și de mâine, prin munca neînfrânată în folosul patriei, prin stăruința în urmărirea înaltelor
idealuri”
Fidel colaborator al lui I.C. Brătianu, după moartea acestuia, în 1891, E. Carada i-a
continuat opera veghind, în calitate de şef al Ocultei liberale, ca la conducerea Partidului
Național Liberal să vină Ionel I.C. Brătianu.
Eugeniu Carada a făcut parte din categoria rară a oamenilor foarte importanți, dar ale
căror portrete nu se află pe pereții bibliotecilor și nici ai amfiteatrelor facultăților de economie.
După trecerea în eternitate, ca recunoaștere a întregii sale activități, autoritățile vremii au
dezvelit, în anul 1924, un monument în onoarea lui Eugeniu Carada. Statuia a fost așezată în
colțul palatului vechi al BNR, dar din păcate, aceasta a dispărut în primii ani de dictatură
comunistă. În anul 2013, monumentul statuar a fost refăcut și reinaugurat, la inițiativa conducerii
Băncii.

3. Ioan C. Bibicescu (8 noiembrie 1849 - 2 mai 1924)

Ioan Bibicescu a rămas în memoria posterităţii ca publicist, om de cultură, culegător de

folclor, economist şi om politic, guvernator al Băncii Naţionale a României de la sfârşitul
secolului el XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Ioan G. Bibicescu s-a născut în anul 1849 în comuna Cerneți, județul Mehedinți, fiul lui
Gheorghe Bibicu, moșnean din comuna Colibași de Mehedinți şi al Ioanei Mazilu din comuna
Băltănele. Ioan Bibicescu a urmat primele două clase primare în comuna natală, iar pe
următoarele la Turnu Severin. Cursurile secundare le-a urmat la Liceul Carol I din Craiova, unde
a fost coleg cu Alexandru Macedonski.

Este perioada în care și-a început, cariera de publicist și pe cea de colecționar,

încununată mai târziu cu o foarte mare și valoroasă bibliotecă și cu o colecție de
monede și medalii. „Ideea acestei colecții m-a preocupat din primii ani ai tinereții mele,
căci la apariția monedei naționale actuale, prin 1869 sau 1870, am avut, fiind elev al
liceului din Craiova, o polemică asupra monedelor românești, dovedind unui scriitor
care spunea că atunci, întâia dată, țara noastră poseda monedă – acest semn al
independenței – și dovedind cu citate din Papiu Ilarian că la Viena se găseau monede
de la Brâncoveanu”19.

19
Statutele Societății culturale I.G. Bibicescu din Turnu Severin, în „Monitorul Oficial” nr. 86/22 iulie, 1921, în:
Mugur Isărescu, coordonator, Ioan C. Bibicescu -Viața și opera, BNR, Restitutio nr.5/aprilie 2005, p.11
 În anul 1870, Ioan Bibicescu a venit la București unde a urmat cursurile Facultății de
Drept din cadrul Universității. A plecat apoi la Paris unde a audiat cursuri de economie și a
cunoscut marile idealuri ale generației de la 1848, ceea ce a contribuit la desăvârşirea pregătirii și
conturarea personalităţii sale. La revenirea în țară a intrat în serviciul Primăriei București, în
calitate de copist. În ajunul Războiului de Independență, I.Bibicescu a susținut cu tărie ideea
neatârnării naționale. Se pare că a organizat chiar o mișcare de protest a studenților români
împotriva proiectelor marelui vizir Midhat-Pașa de a transforma țara într-o provincie turcească.
După izbucnirea Războiului de Independență, Bibicescu a înființat ziarul „Dorobanțul”, care a
apărut între 1877-1879 și care a constituit unul dintre principalele mijloace de propagandă și de
informare asupra evenimentelor din teatrul de război20.
În anul 1879 a intrat în redacția celui mai important ziar al vremii, „Românul”, unde a
activat de la început alături de Emil Costinescu și Eugeniu Carada, care mai târziu au devenit
colaboratorii săi în domeniul economic. La această publicație, Ioan Bibicescu a rămas 12 ani
(până în 1891), fiind mai întâi redactor și apoi prim-redactor21.
Dintr-un articol publicat în primul număr al ziarului „Telegraful român”, se desprind
principiile care îl ghidau pe Ioan Bibicescu, nu doar ca publicist, ci şi ca om cu vederi liberale şi
adept al democraţiei reale: „Suntem liberali intransigenţi; adversarii ideilor noastre se numesc
liberalii ţanţoşi. Voim democraţia reală nu numai de paradă în instituţiuni, legi şi obiceiuri. …
urmărim contopirea, cel puţin morală pentru acum, a românilor de pretutindeni, aspiraţiunile
noastre ţintesc însă la întruparea tuturor românilor vecini într-un stat naţional. Ideea naţională o
urmărim în combaterea tuturor elementelor dizolvante dinăuntru; o urmărim în apărarea
intereselor comerciale şi industriale române; o urmărim şi o vom urmări în luptele pentru
îmbunătăţirea stării mulţimii. În toate şi peste toate, onestitatea ca idee predominantă şi
călăuzitoare”22.
Pentru Ioan Bibicescu libertatea presei reprezenta garanţia democraţiei şi de aceea nu a
ezitat niciodată să ia atitudine23 în momentul în care aceasta a fost pusă în pericol, ceea ce s-a
întâmplat prin demisia din anul 1884.
Pentru întreaga sa activitate ca ziarist, publicist şi folclorist, Nicolae Iorga îl descria pe
Ioan Bibicescu ca pe “un binefăcător cultural”24.

20
Ca un bun român, la scurt timp după apariţia ziarului Dorobanţul, Ioan Bibicescu s-a implicat într-o amplă acţiune
de culegere şi popularizare a informaţiilor despre eroii căzuţi pe câmpul de luptă în Războiul de Independenţă.
Astfel, în paginile ziarului său, s-au dat publicităţii faptele de vitejie ale soldaţilor români, printre care şi maiorul
Gheorghe Şonţu.
21
În calitate de gazetar, Ioan Bibicescu a fost preocupat de cele mai importante probleme economice, sociale și
politice ale țării, precum și de soarta românilor aflați sub dominație străină. De aceea, la toate ziarele unde a lucrat, a
întreținut o rubrică permanentă care se intitula „De peste munți” și unde a vorbit despre soarta românilor din Ardeal,
despre acțiunile acestora și despre sprijinul pe care patria-mamă era obligată să li-l acorde.
22
„Telegraful român”, an I, seria II/ 1 noiembrie 1888, în: Mugur Isărescu, coordonator, Ioan G. Bibicescu - Viața și
opera, Restitutio, nr. 5/aprilie, BNR, 2005, p.29
23
În 1889, când Pache Protopopescu, în calitate de primar al Bucureştiului, a interzis vânzarea ziarelor în ganguri
(motivând că din cauza curentului se îmbolnăvesc şi vânzătorii şi cumpărătorii), Bibicescu a luat imediat atitudine:
„Nu curentul de aer tare îngrijorează pe primarul reacţiunii, ci curentul ideilor ce presa independentă răspândeşte
zilnic. Este de datoria noastră a-l opri pe loc şi a-i arăta că nu există într-o ţară eminamente democrată crimă mai
mare decât aceea de a cuteza să loveşti în drepturile imprescriptibile ale presei” ?.
24
Nicolae Iorga, Oameni care au fost, vol. II, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p.185, în: Mugur Isărescu,
coordonator, Ioan G. Bibicescu - Viața și opera, Restitutio nr.5/aprilie 2005, p.23
 Ca membru al Partidului Naţional Liberal, ale cărui doctrină şi ideologie le împărtăşea,
Ioan Bibicescu a fost în mai multe rânduri deputat în Parlamentul României, începând cu 1879.
Din cercetările efectuate rezultă însă că Bibicescu a fost ales doar în anul 1883, ca deputat al
colegiului III Turnu Severin. Din Parlament şi-a dat demisia în anul imediat următor, odată cu
C.A. Rosetti şi alţi zece parlamentari, întrucât nu a fost de acord cu revizuirea Constituției în
sensul îngrădirii libertăţii presei.
În anul 1883, Ioan Bibicescu s-a remarcat și în calitate de fondator al Societății Presei,
fiind membru al comitetului de conducere, alături de Mihai Eminescu. Între 1886-1889, Ioan
Bibicescu a devenit consilier și apoi ajutor de primar al Bucureștiului, în perioada în care capitala
era condusă de Ion Câmpineanu. Din această funcţie a contribuit la realizarea unor mari
obiective edilitare: canalizarea orașului, punerea în funcțiune a rezervorului de apă de la
Cotroceni, a conductei de apă de la Bâcu, a Halelor Grivița etc. De asemenea, Bibicescu s-a
implicat și în conducerea unor societăți industriale foarte importante pentru economia vremii.
Astfel, a condus în calitate de director, fabrica de hârtie de la Letea, precum și „Prima societate
pentru industria și comerțul petrolului din România” - Steaua Română de mai târziu.
În anul 1881, mergând la cure balneare în Transilvania, Bibicescu a început să culeagă
poeziile populare din zonă, iniţial fără a avea intenţia să le tipărească. La îndemnul lui
B.P.Haşdeu, căruia i le-a prezentat, manuscrisele s-au concretizat într-o bogată colecţie dată
publicităţii. Această operă a lui Bibicescu este considerată de specialişti ca foarte valoroasă,
întrucât a respectat criteriile ştiinţifice de culegere a folclorului şi, în acelaşi timp, a prezentat în
volumul său mai multe variante ale aceleiaşi poezii, culese uneori personal sau din ziarele şi
revistele ardelene. În prefaţa primei ediţii, autorul a explicat că, pe lângă frumuseţea folclorului
românesc, ceea ce l-a determinat să înceapă o asemenea muncă, a fost faptul că a observant cum,
sub influenţa şcolii maghiare şi a modei vremii, zestrea noastră culturală tindea să se piardă.
Una dintre cele mai importante lucrări ale lui Bibicescu, având un ecou deosebit în epocă
a fost „Mişcarea poporaţiunii în România de la 1870 până la 1878”. Dedicat lui C.A. Rosetti,
acest studiu combină metodele de cercetare demografică şi sociologică, pentru analizarea unuia
dintre cele mai îngrijorătoare fenomene cu care se poate confrunta o naţiune, şi anume
descreşterea numerică. Recunoscând că nu are competenţa de a vorbi despre un astfel de subiect
delicat, Bibicescu afirmă că datoria şi conştiinţa de cetăţean l-au determinat să realizeze analiza
factorilor care influenţează dimensiunile unei naţiuni, arătând că cei mai importanți sunt cei de
natură politică şi economică, urmaţi de: „instrucţiune, avere, omogenitate, densitate” 25.
Ioan Bibicescu a constatat din datele statistice, că populaţia oraşelor româneşti era în
scădere, cea mai afectată fiind Capitala, astfel că „temelia casei naţionale” o reprezentau ţăranii,
care însă aveau o stare de sănătate precară. I. Bibicescu nu s-a mulţumit doar să constate starea
de lucruri pe acest plan ci, realizând o comparaţie cu statele vecine a atras atenţia că România, cu
o creştere demografică minimă, va sfârşi prin a fi subjugată cel puţin pe tărâm economic. El a
pledat, atât pentru efectuarea unui recensământ după criterii ştiinţifice, cât şi pentru
întreprinderea unor anchete demografice şi sanitare menite să îmbunătăţească situaţia. De
asemenea, a avansat câteva propuneri de măsuri obligatorii pentru combaterea acestei stări de
lucruri, şi anume: încurajarea căsătoriilor, popularizarea regulilor de igienă publică şi privată,
extinderea instrucţiei şcolare, reforma impozitelor, crearea unei industrii naţionale şi încurajarea
comerţului, crearea de instituţii de binefacere, desfiinţarea armatei permanente etc.
25
I.G. Bibicescu, Mişcarea poporaţiunii în România de la 1870 până la 1878, Conferinţă ţinută la Concordia
Română în ziua de 3 februarie 1880, Bucureşti, Tipografia Românul, Carol Göbl, 1880, p.6, în: Mugur Isărescu,
coordonator, Ioan G. Bibicescu - Viața și opera, Restitutio nr.5/aprilie 2005, p.27
 În anul 1895, Ioan Bibicescu a intrat la Banca Națională în calitate de director numit, iar
din 1898 a devenit director ales de Adunarea generală a acționarilor, colaborând cu cei mai
importanți oameni ai băncii: Eugeniu Carada, Emil Costinescu, Anton Carp. În anul 1914, Ioan
Bibicescu a fost învestit prin Înalt Decret Regal în funcția de viceguvernator al Băncii Naționale,
funcție pe care a deținut-o timp de doi ani, pentru ca, din 1916, să conducă banca în calitate de
guvernator, într-una dintre cele mai grele perioade ale existenței acesteia. Bibicescu a rămas
guvernator până în decembrie 1921 când, în vârstă și cu probleme de sănătate, a hotărât să se
retragă, rămânând în continuare director în cadrul instituției26.
Ioan Bibicescu s-a stins din viață în anul 1924 la Bucureşti, având-o alături pe soţia sa.
Banca Naţională a României i-a organizat funeraliile la Bucureşti şi la Turnu Severin, unde a fost
îngropat conform propriei dorinţe.
În perioada în care s-a aflat la conducerea BNR, a continuat tradiția instituției prin
patronarea unor numeroase acte de caritate, atât în timpul războiului, cât și după încheierea
acestuia (susținerea logistică și financiară a spitalelor, acordarea de ajutoare pentru orfanii de
război, acordarea de ajutoare bănești instituțiilor de învățământ de pe cuprinsul întregii țări,
subvenționarea unor activități culturale și de cercetare ș.a.).
În anul 1913, în momentele tensionate ale războaielor balcanice, Bibicescu și-a făcut
cunoscută poziția, dând publicității un studiu de mici dimensiuni, dar consistent, intitulat Les
revendications de la Roumanie. Bibicescu nu s-a dezmințit nici de această dată, susținând ideile
de unitate națională pe care le promovase de-a lungul întregii sale vieți. Privea problema unirii
Dobrogei cu România ca pe un drept natural, considerând că soarta românilor de dincolo de
granițe trebuia să preocupe în orice moment conducerea țării.
Încă din anul 1913, Ioan Bibicescu şi-a manifestat dorinţa de a-şi dona biblioteca și
colecția de monede și bilete de bancă oraşului Turnu Severin, reuşind să realizeze acest lucru
abia în 1921. Spirit entuziast, I.Bibicescu a fost animat în activitatea sa de caldul românism și
patriotismul său înflăcărat, fără a uita originile sale. Bucuria înfăptuirii Marii Uniri de la 1918 i-a
alimentat entuziasmul cu care s-a înrolat în opera de unificare monetară şi de extindere a reţelei
Băncii Naţionale a României la nivelul întregii ţări.
A fost un adevărat deschizător de drumuri, pentru care satisfacţia cea mai mare o
constituia lucrul temeinic făcut, nicidecum faptul de a se afla în lumina reflectoarelor. Patriot
echilibrat, om al abordărilor şi soluţiilor de fond, Ioan Bibicescu nu s-a rezumat la perspectiva
tehnică a evenimentelor, ci a avut permanent în vedere întregul complex economic naţional,
dezvoltarea acestuia şi a ţării.

4. Virgil Madgearu (27 decembrie 1887 - 27 noiembrie 1940)

Doctor în științe economice, profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și

Industriale, publicist, parlamentar, ministru, politician (PNȚ), lupta împotriva oricărei forme de
regim autoritar i-a adus sfârșitul violent și prematur.
Virgil Madgearu s-a născut în anul 1887 la Galați, în familia unui mare negustor de
origine macedo-română. Cursurile primare și liceale le-a urmat în orașul natal, la Liceul Vasile
Alecsandri, susținând în anul 1907 examenul de bacalaureat. Evenimentele petrecute în
societatea românească din acel an l-au marcat profund pe tânărul Madgearu, plecat să își
desăvârșească educația la Universitatea din Leipzig, un puternic centru cultural ale vremii.

26
La propunerea următorului guvernator al Băncii Naționale, Mihail Oromolu, i s-a acordat titlul de guvernator
onorific, fiind singurul conducător al băncii care s-a bucurat de o asemenea recunoaștere a meritelor sale.
 Mediul universitar german l-a influențat foarte mult, viitorul economist și sociolog
remarcându-se prin seriozitatea și prin puterea sa de muncă27.
În Germania, Madgearu s-a specializat în științe economice, luându-și în anul 1911,
doctoratul cu lucrarea („Zur industriellen Entwicklung Rumäniens” („Cu privire la dezvoltarea
industrială a României”), obținând cel mai mare calificativ – summa cum laudae. În perioada
studiilor universitare, Virgil Madgearu s-a aflat în contact cu mari economiști germani,
promotori ai așa-numitei politici sociale, susținători ai ideii introducerii unei legi a asigurărilor
muncitorești. Pe parcursul vieții, Madgearu a fost un permanent susținător al elaborării unei
politici sociale coerente de către guvernele de la București.
După terminarea studiilor universitare, Virgil Madgearu a plecat pentru un an în Anglia
spre a-și desăvârși cunoștințele de limba engleză. În acest timp a studiat în cadrul bibliotecii de la
British Museum și, concomitent a efectuat un stagiu de specializare într-o bancă. Astfel, a reușit
să fie la curent cu literatura economică engleză și, totodată, să dobândească abilități profesionale
pe care numai aplicarea în practică a cunoștințelor teoretice i le putea oferi.
La întoarcerea în țară, în anul 1912, Madgearu s-a stabilit la București și a fost angajat ca
șef de serviciu în cadrul Casei centrale a meseriilor și asigurărilor muncitorești, un post potrivit
pentru un tânăr cu preocupări în domeniu încă din anii studenției. Datorită calităților de care a
dat dovadă, după numai un an a devenit redactorul-șef al revistei „Monitorul asigurărilor
muncitorești”, editată de această instituție, în care au fost publicate și primele sale studii. Virgil
Madgearu a militat pentru înființarea unui birou de studii în cadrul instituției, care ulterior a
servit ca model pentru înființarea oficiilor de studii din cadrul ministerelor cu profil economic.
În anul 1916, în urma unui concurs, Virgil Madgearu a început cariera de profesor în
cadrul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale.
Numeroase evocări ale foștilor studenți îl înfățișează pe Virgil Madgearu în postura de
profesor exigent, dar corect, la ale cărui cursuri și seminarii era o onoare să fii acceptat. Exigența
sa este confirmată chiar de parcurgerea listei bibliografice indicată participanților la seminarul de
economie agrară. Profesorul V. Madgearu considera că trebuiau cunoscute toate punctele de
vedere pentru a se ajunge la concluzii juste, astfel că în bibliografia recomandată se regăsesc
alături de marii autori occidentali, a căror operă era cunoscută și studiată încă din primii ani de
facultate și autori sovietici.

Studiu de caz: din textul de mai jos, extrageți trăsăturile morale și de caracter, ca și
pregătirea profesională ale lui Virgil Madgearu.
Iată modul în care îl descrie un fost student pe Virgil Madgearu: „... om al școlii, se
distingea de îndată prin rigoare, metodă și informare, fiind punctualitatea întruchipată,
intrând la curs exact la ora anunțată în program. Nu-și îngăduia să absenteze de la curs,
indiferent de natura multiplelor sale preocupări, de urgența altor activități în înaltele
sale funcțiuni; la ora programată deschidea încet ușa amfiteatrului și urca liniștit, mai
întotdeauna senin, la catedră, rostindu-și de cele mai multe ori liber, fără a citi, lecția”.
Madgearu a încercat să-și ajute foștii studenți și după terminarea studiile universitare,
fiind primul ministru de finanțe care a inițiat angajarea tinerilor specialiști în minister,
pe bază de concurs, metodă preluată apoi și de succesorii săi.

27
Relevant în acest sens este un episod petrecut în 1908, pe care Dimitrie Gusti l-a evocat în anul 1942. Marele
sociolog român povestea cum l-a cunoscut pe Madgearu în biblioteca universității germane, cel care le-a facilitat
întâlnirea fiind profesorul Karl Bücher, cunoscut pentru severitatea sa, dar care l-a descris pe tânărul său student,
aflat în primul an la Leipzig, ca fiind foarte silitor.
 După izbucnirea primului război mondial, în momentul ocupării sudului țării de către
armatele germane, Virgil Madgearu s-a refugiat la Iași, unde și-a continuat activitatea de la
catedră, însă cu un număr redus de studenți. Anii refugiului au însemnat o perioadă extrem de
fastă, mai ales pe plan profesional, aici cunoscându-i pe cei cu care urma să colaboreze întreaga
viață: Victor Slăvescu, Ion Răducanu, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti. Împreună cu V. Slăvescu și
I. Răducanu a pus bazele revistei „Independența economică”, publicație de referință pentru
economiștii români din perioada interbelică. Totodată, a participat activ la crearea Asociației
pentru Știință și Reformă Socială, inițiată de Dimitrie Gusti, asociație care din 1921 a devenit
Institutul Social Român. Până în anul 1924, V. Madgearu a fost secretarul general al institutului,
iar după această dată a continuat să colaboreze activ cu acest prestigios organism.

După război, întreaga societate românească a fost cuprinsă de efervescență, existând

credința în rândul populației că începe o nouă etapă istorică, în care trebuia ascultată nu
doar elita societății, ci mai ales glasul celor mulți. În România acest curent de opinie s-
a manifestat prin înființarea de noi formațiuni politice, printre care: Liga Poporului
(denumită mai târziu Partidul Poporului, condusă de Averescu) și Partidul Țărănesc,
condus de învățătorul Ion Mihalache. Acesta din urmă, înființat în decembrie 1918, a
atras în rândurile sale mai mulți intelectuali de marcă: Constantin I. Parhon, Ion
Răducanu, Paul Bujor etc. De asemenea, în oficiosul partidului semnau nume precum
Gib I. Mihăescu sau Cezar Petrescu.
Politician cu vederi de stânga, V. Madgearu a fost teoreticianul care a fundamentat
doctrina politică a curentului țărănist. Privitor la doctrina economică susținută,
adversarii lui politici susțineau că V. Madgearu este un “adevărat dictator”.

De-a lungul întregii perioade dintre cele două războaie Madgearu a fost deputat în
Parlamentul țării. În anii în care la conducerea țării s-au aflat guvernele național-țărăniste,
datorită pregătirii sale economice, Virgil Madgearu a deținut mai multe funcții: secretar general
și apoi ministru al industriei și comerțului, ministru ad-interim la Ministerul Comunicațiilor,
ministru de finanțe, ministru al agriculturii și domeniilor. Trebuie precizat faptul că portofotoliul
de la finanțe, i-a revenit într-o perioadă deosebit de grea pentru economia României, atunci când
efectele crizei economice mondiale s-au făcut simțite din plin pe plan național. După plecarea
național-țărăniștilor de la guvernare Madgearu a avut în continuare o viață politică activă,
încercând să contracareze mai ales acțiunile zgomotoase ale mișcării legionare, atrăgând atenția
asupra pericolului potențial care plana asupra țării, anume instalarea unui regim dictatorial.
Lupta dusă de Virgil Madgearu împotriva oricărei forme de regim autoritar i-a atras
sfârșitul violent. După venirea legionarilor la putere, în septembrie 1940, amenințările la adresa
vieții sale au fost tot mai dese. În pofida insistențelor apropiaților, Madgearu a refuzat să
părăsească Bucureștiul pentru a se pune la adăpost de răzbunarea legionarilor, care nu a întârziat
prea mult. Astfel, la 27 noiembrie 1940 profesorul a fost răpit de la masa de lucru și transportat
în pădurea Snagov unde a fost asasinat de către o echipă de legionari, în aceeași zi în care a fost
ucis și Nicolae Iorga.
Virgil Madgearu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
După cum a fost înfățișat de cei care l-au cunoscut, Virgil Madgearu, era un perfecționist,
un spirit democrat, animat, mai presus de toate, de patriotism. A reușit să se remarce de la
începutul perioadei interbelice în peisajul politicii românești, prin seria de discursuri
parlamentare în care cerea reformarea politicii economice duse de Partidul Național Liberal și
prin apelul la asumarea responsabilității actelor oamenilor politici. Virgil Madgearu credea sincer
în sentimentul patriotic și nu înțelegea atitudinea unora dintre oamenii politici care, pentru a
ajunge mai ușor la putere, îi defăimau pe unii sau alții dintre guvernanți. Profesorul Madgearu a
fost o personalitate consecventă și fermă în apărarea ideilor sale.

Studiu de caz privind patriotismul, fermitatea, atitudinea și curajul lui V. Madgearu

față de ascensiunea Germaniei pe plan european și față de mișcarea legionară pe plan
intern.
Încă de la venirea naziștilor la putere, Madgearu a avertizat în mod public asupra
pericolelor la care erau expuse statele din centrul și estul Europei, riscul imediat fiind
ca aceste țări să fie supuse din punct de vedere economic față de Berlin. Marele
economist și om politic mergea și mai departe cu analiza susținând că „alienarea
independenței economice o aduce cu sine mai târziu și pe cea a independenței politice”.
Față de acțiunile legionarilor, Virgil Madgearu a fost de la început intransigent,
netolerând astfel de manifestări nici în viața politică și nici în mediul academic.
Atitudinea sa i-a făcut pe adepții mișcării legionare să-l condamne la moarte la
congresul ținut la Târgu Mureș în anul 1936, atunci când numele lui Virgil Madgearu a
fost înscris pe așa-numitele „liste ale morții” alături de cele ale altor mari personalități
ale timpului. Madgearu s-a arătat prea puțin impresionat de acest fapt, continuând să
prezinte pericolele la care era expusă democrația românească interbelică.

Deși viața i-a fost nemeritat de scurtă și s-a sfârșit tragic, profesorul, gânditorul,
tehnocratul Virgil Madgearu a fost apreciat, inclusiv de personalități străine. Astfel, Charles Rist
scria: „Madgearu era un om de adevărată valoare, și competența sa putea să fie invidiată de mulți
miniștri de finanțe din alte țări”28.
Desfățurându-și activitatea de-a lungul uneia dintre cele mai consistente și zbuciumate
perioade din istoria României, Virgil Madgearu a avut șansa de a participa activ la construirea
statului național unitar român, atât de la catedra Academiei de Înalte Studii Comerciale și
Industriale, cât și de pe băncile Parlamentului sau din fotoliul ministerial.

5. Victor Slăvescu (5 iunie 1891- 24 septembrie 1977)

Victor Slăvescu s-a născut în anul 1891 în comuna Rucăr din judeţul Argeş, tatăl său,
Ioan Slăvescu, fiind colonel activ în armata ţării. A urmat școala primară la Slatina, liceul l-a
început la Piteşti, si l-a încheiat la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Încă din perioada
când era licean la Bucureşti, audia prelegerile profesorilor renumiți de la Universitatea Bucureşti
- Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, George Murnu, Simion Mehedinți, Dimitrie Onciul.
După susţinerea examenului de bacalaureat în 1911, s-a înscris la Universitatea din Paris,
unde a stat o scurtă perioadă și a audiat cursurile unor mari economişti francezi. S-a transferat în
Germania, unde a audiat cursurile mai multor profesori de la mai multe universităţi. Astfel, la
Göttingen a studiat economia politică cu Wilhelm Lexis, la München a studiat economia cu Lujo
Brentano, iar doctoratul l-a susţinut în 1914 cu celebrul profesor Johannes Conrad, obţinând titlul
de doctor în ştiinţe economico-sociale şi filozofie, cu calificativul magna cum laude, cu lucrarea
28
Charles Rist, „Memoires” în Revue d’Economie Politique, Paris, nr.65/1955, p.1016, în: Mugur Isărescu,
coordonator, Viața și opera lui Virgil Madgearu, Restitutio, nr. 2 februarie, 2002, BNR, p.71
„Die Agrarfrage in Rumänien”(„Chestiunea agrară în România”, care reflectă interesul
manifestat pentru problema agrară, în special după răscoala ţărănească de la 1907).
S-a reîntors în ţară în anul 1915, s-a angajat ca ajutor-contabil la Banca Românească,
fiind și colaborator la reviste („Economia Naţională” şi „Expres”) şi ziare („Universul”, şi
„Democraţia”). După izbucnirea războiului s-a înrolat ca ofiţer voluntar şi a plecat pe front. A
fost rănit într-o luptă lângă Braşov fiind spitalizat timp de şase luni, după care a cerut s ă se
întoarcă pe front; pe frontul din Moldova, participat la bătălia de la Mărășești. Experiența
războiului a reprezentat un moment important pentru formarea sa ca om29.
După încheierea războiului în anul 1918, şi-a reluat activitatea la Banca Românească,
avansând în plan profesional până la postul de subdirector al Băncii.
Fiind un bun organizator, Victor Slăvescu a primit și însărcinarea de a reorganiza Direcția
Datoriei Publice din Ministerul de Finanțe. L-a însoțit în calitate de expert pe Nicolae Titulescu,
ministru de finanțe al României între 1920-1921, la negocierile privind reglementarea datoriei de
război față de SUA. Aceste funcții au fost completate în timp și de poziția de membru în
conducerea mai multor societăți industriale, culminând cu alegerea sa ca președinte al Uniunii
Generale a Industriașilor din România (UGIR).
În anul 1923, Victor Slăvescu deținea funcţia de director al Societăţii Naţionale de Credit
Industrial (înfiinţată după Marea Unire pentru a sprijini dezvoltarea industriei), ajungând director
general în 1935.
A preluat portofoliul Finanţelor în guvernul Tătărescu, în perioada de apogeu a crizei
economice mondiale care lovise România. A demisionat din această funcţie în februarie 1935,
după 14 „luni de calvar” în care a trebuit să facă faţă corupţiei generalizate de la nivelul statului
şi a neînţelegerilor cu colegii de partid.
Izbucnirea războiului a determinat guvernul să înfiinţeze în 1938 Ministerul Înzestrării
Armatei, cu sarcina de a aproviziona armata cu armament şi cele necesare apărării ţării. În 1939,
Victor Slăvescu a preluat conducerea acestui minister – pentru un an şi jumătate, sub 5 guverne -
fiind cel mai bun cunoscător al situaţiei industriale.
Numele lui Victor Slăvescu este legat și de Banca Națională a României. Astfel,
Adunarea generală ordinară a acționarilor BNR l-a ales în anul 1936 administrator, funcție pe
care nu a putut-o onora ca urmare a numirii sale ca președinte al UGIR, prezentându-și demisia
chiar înainte de a activa în banca centrală. Victor Slăvescu a revenit însă la Banca Națională,
fiind membru al Consiliului de administrație în perioada 1945 – 1946.
În anul 1925, a debutat în mediul universitar în postul de conferenţiar la Academia de
Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, la cursul de transporturi şi întreprinderi. În
1938, a fost titularizat profesor la Catedra de Monedă, iar în 1940, după asasinarea colegului său
Virgil Madgearu, a devenit profesor de Economie politică şi Economie naţională. A publicat
cursuri de înaltă ţinută ştiinţifică pentru toate cursurile pe care le-a predat (totalizând 6.000 de
pagini de scrieri didactice tipărite). Personalitate erudită și generoasă, Victor Slăvescu a dorit
permanent să împărtășească din experiența sa profesională și politică, insuflând generațiilor de
studenți înclinația de a valorifica gândirea economică românească în folosul națiunii.
Din 1921 a făcut parte din Institutul Social Român al lui Dimitrie Gusti, a fost membru în
consiliile de administraţie ale mai multor societăţi comerciale şi bancare, membru al Uniunii
29
Încă din perioada războiului, s-a legat colaborarea și prietenia sa cu Virgil Madgearu și Ion Răducanu, împreună
cu aceștia punând bazele revistei „Independența economică”, considerată publicație de referință pentru economiștii
români din perioada interbelică. În pofida unor diferențe de opinii profesionale și de angajare politică (Slăvescu era
liberal, iar cei doi prieteni ai săi țărăniști), au colaborat întreaga viață, fiind și profesori la Academia de Înalte Studii
Comerciale și Industriale din București.
Generale a Industriaşilor din România (şi preşedinte al acesteia, ales în 1937), membru în
Asociaţia Generală a Economiştilor din România (şi preşedinte al acesteia între 1930 -1937). A
făcut parte din Consiliul Superior Economic, Consiliul Superior Bancar. În anul 1936 a fost ales
administrator al Băncii Naţionale a României și la propunerea lui Dimitrie Gusti, a fost ales
membru corespondent al Academiei Române, devenind membru titular în 1939. În jurnalul său
personal, Victor Slăvescu nota că ziua în care a pășit în Aula Academiei a fost cea mai frumoasă
din viața sa.
Într-una dintre lucrările sale apărută în anul 1941, Victor Slăvescu afirma: “Nu se poate
judeca valoarea unui om și nu se poate aprecia conținutul unei opere științifice, mai ales în
domeniul social-economic și politic, decât dacă se au în vedere împrejurările politice în care a
trăit, a gândit și s-a manifestat, cum și factorii hotărâtori care au putut exercita anumite înrâuriri
atât asupra omului, cât și asupra operei”.
A trăit două războaie mondiale și a avut șansa de a participa activ la construirea
României Mari. Mereu nemulțumit de situația existentă în țară, Victor Slăvescu a luptat pentru a
îndrepta lucrurile, pentru a schimba oamenii, pentru a pune pe picioare economia, pentru a
impune reguli și principii moderne în toate domeniile în care putea avea un cuvânt de spus.
Această perpetuă stare de nemulțumire a fost foarte constructivă pentru un perfecționist, cu
personalitate puternică și caracter integru.
Deși nu a câștigat toate bătăliile, nu a renunțat niciodată la eforturile sale nobile și
neobosite pentru a-și pune în slujba țării întreaga capacitate intelectuală. O nemulțumire care l-a
marcat a fost legată și de Banca Națională a României. Reputat expert financiar și posesor al unei
viziuni asupra mersului economiei naționale, V. Slăvescu s-a considerat un candidat îndreptățit la
postul de guvernator al BNR, dar politicienii au făcut o altă alegere, nu cea mai inspirată în
opinia lui. A trecut cu greu peste această neîmplinire, nu din vanitate, ci pentru că era convins că
de pe această poziție ar fi putut să realizeze multe lucruri importante pentru țară. Observațiile lui
Victor Slăvescu privind organizarea, administrarea și conducerea unei bănci de emisiune au fost
constructive. Sarcina de a pune bazele unei instituții de o asemenea anvergură nu era ușoară, iar
Victor Slăvescu a reliefat lipsa unui personal cu pregătire bancară și a unei rețele bancare pe tot
cuprinsul țării, care ar fi facilitat funcționarea creditului pentru promovarea unei activități
economice prospere.
De asemenea, Victor Slăvescu a sesizat dificultățile întâmpinate de publicul larg în
utilizarea instrumentelor financiare și în respectarea termenelor unor contracte. La Societatea
Națională de Credit Industrial, unde a fost numit director la doar 32 de ani, a promovat
permanent interesele statului român și fair play-ul în relațiile cu partenerii străini. Totodată, s-a
străduit să fie imun la presiuni, intrigi și intervenții pentru acordarea de credite, declarând de la
bun început că nu va permite susținerea de către instituția sa a unor “șandramale și creațiuni
hibride” sau a unor persoane compromise moral.
Ca subsecretar de stat la ministerul de finanțe în Guvernul I.G. Duca și ministru al acestui
portofoliu în Guvernul Tătărescu, Victor Slăvescu a trăit un acut sentiment de insatisfacție,
deoarece, constata cu amărăciune că “se trag sfori” și “schimbăm politica de la o zi la alta”. Nu
s-a putut împăca nici cu primordialitatea intereselor partinice sau personale în fața celor ale țării
și națiunii române.
Profunzimea ideilor exprimate, precum și morala superioară care l-a caracterizat reies din
propriile sale afirmații: “Eu sunt profesor și nu pot susține un lucru la catedră și alt lucru pe
banca ministerială”, explicând astfel problema de conștiință care l-a determinat pe Victor
Slăvescu să demisioneze din Guvernul Tătărescu30.
Consecvența și fermitatea în apărarea convingerilor sale economice l-au transformat într-
o personalitate de excepție pe o scenă politică pe care versatilitatea și oportunismul erau mult
mai bine reprezentate. În toate funcțiile pe care le-a deținut, ilustrul profesor s-a remarcat prin
corectitudine dusă până la extrem, refuzând să accepte compromisuri și concesii pe care alții le
făceau fără scrupule.

Studiu de caz privind nemulțumirile lui V. Slăvescu în vreamea sa:

Notele și însemnările zilnice ale profesorului Slăvescu trădează multe alte nemulțumiri
ale acestuia, pe lângă cele din plan politic. Îl nemulțumea mediocritatea majorității
studenților de la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București. Îl
nemulțumea fuga de răspundere și mentalitatea slugarnică a funcționarilor din
ministere. Printre cei care l-au nemulțumit se află chiar și profesorii săi de economie
din Franța, din primul an de facultate, ceea ce l-a determinat să plece în Germania, în
căutarea unor maeștri de la care să poată acumula cât mai multe cunoștințe.

După instaurarea comunismului, în 1947 a fost îndepărtat de la catedră şi în 1948

înlăturat din Academia Română, pentru ca în 1950 să fie arestat pentru „activitate intensă contra
clasei muncitoare” şi, fără a fi judecat, a fost închis la Sighet, unde era închisă mare parte din
elita românească. A fost eliberat în 1955, când închisoarea a și fost dezafectată. După această
experienţă traumatică, s-a retras din viaţa publică şi s-a dedicat cercetării ştiinţifice, elaborând un
volum uriaş de material ştiinţific, studii şi lucrări, numeroase rămase în manuscris, însumând
zeci de mii de pagini. A decedat în anul 1977, la vârsta de 86 de ani, la Bucureşti. Academia
Română l-a repus în drepturi ca membru titular la 3 iulie 1990.

6. Anghel Rugină (24 mai 1913 - 15 decembrie 2008)

Licențiat al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din București,

combatant și rănit în cel de al doilea război mondial, cu două doctorate în economie (București și
Freiburg), din anul 1950 profesor la universități din SUA, Anghel Rugină a revenit în România
după decembrie 1989, propunând un plan de refacere şi stabilizare economică, monetară şi
financiară a țării. Academicianul Anghel Rugină a fost membru în primul Senat al
Universităţii Spiru Haret.
Anghel Rugină s-a născut în satul Vizureşti (comuna Nicoreşti, judeţul Galaţi), într-o
familie modestă, tatăl fiind agricultor în zona Tecuci. A absolvit cursurile Şcolii Comerciale
Superioare din Galaţi, după care a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Comerciale şi
Industriale din Bucureşti, printre profesori fiind: Virgil Madgearu, Victor Slăvescu şi Nicolae
Iorga). A absolvit în anul 1936 și după doi ani, a fost angajat la Banca Naţională a României
(Serviciul Devizelor şi Relaţiilor cu Străinătatea).
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Anghel Rugină a fost încorporat şi
mobilizat, luând parte la campania militară din Răsărit pentru realipirea Basarabiei şi a
Bucovinei de Nord. A fost rănit, iar după însănătoșire, în anul 1942, şi-a susţinut teza de doctorat
30
Având în față un asemenea om, de desăvârșit profesionalism și de înaltă moralitate, o caracterizare foarte potrivită
a fost făcută de Gheorghe Tătărescu, după ce Victor Slăvescu a demisionat din echipa guvernamentală, în februarie
1935: “prea profesor, prea ortodox”.
cu tema “Viaţa şi opera economică a lui Dionisie Pop Marţian”, cu profesorul Victor Slăvescu.
În acelaşi an, guvernatorul Băncii Naţionale a României l-a trimis pentru studii de specializare în
străinătate, inițial în Spania. În anul 1944, Anghel Rugină s-a transferat la Universitatea din
Freiburg, unde sub îndrumarea profesorului Walter Eucken, economist de renume mondial, a
obţinut în anul 1947, al doilea doctorat în domeniul teoriei monetare.
În anul 1949, Anghel Rugină a publicat prima sa carte în limba germană: "Geldtypen und
Geldordnungen. Fundamente fur eine echte allgemeine Geld-und Wirtschaftstheorie" (Tipuri de
bani și mijloace de plată. Fundamente pentru o adevărată teorie monetară și economie
generală), care i-a adus recunoașterea în mediul academic internațional, astfel că în anul 1950 a
primit invitaţia de a preda în Statele Unite ale Americii cursuri de economie politică şi finanţe la
Universitatea din Portland, Oregon. În anul 1953, a obţinut o bursă care-i permitea să-şi continue
cercetările ştiinţifice la Biblioteca Congresului şi la instituţiile financiare federale din
Washington, precum şi la Fondul Monetar Internațional. În anul 1954, a fost invitat să predea
cursuri la Niagara University din statul New York. Cetăţenean american din 1955, A. Rugină a
devenit în anul 1958, profesor la Catedra de Economie şi Finanţe de la Northeastern University
din Boston unde a rămas până la retragerea la pensie, în anul 1986. În paralel cu activitatea
didactică, a îndeplinit, între anii 1965-1970, funcţia de preşedinte al Comisiei de Experţi
Economici de pe lângă guvernul statului Massachusetts.
Recunoaşterea contribuţiei la cunoaşterea economică este dovedită de manifestările
ştiinţifice organizate în onoarea lui Anghel Rugină, printre care cel de-al IV-lea Congres
Mondial de Economie Socială, având ca temă principală: Drumul înainte – a treia revoluţie în
gândirea economică organizat în august 1986, la Toronto, precum şi numeroasele afilieri:
membru al Asociaţiei economice americane, al Asociaţiei canadiene de economie, al Asociaţiei
internaţionale de istoria economiei, al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte, al
Academiei Române, precum și acordarea titlului de Doctor Honoris Causa din partea mai multor
instituţii universitare româneşti.
Alegerea domeniului economic și în special a celui monetar pentru cariera sa, nu a fost
întâmplătoare. După cum chiar domnia sa povestea, când tatăl său care întreținea familia din
agricultură, a fost ruinat în urma unui credit girat cu recolta care, din pricina vremii nu s-a
obținut, s-a hotărât să studieze fenomenele economice, pentru a le înțelege, dar și pentru a-și
putea ajuta familia.
Teoriile novatoare ale savantului român, devenit cetațean american, au ca idee centrală
acordarea locului prioritar omului în dauna mecanismului economic dominat de teoria profitului
maxim. Niciodată nu și-a negat țara de origine și a întreprins demersuri pentru redresarea stării
sale economice31.
În anul 1990 și-a oferit cu generozitate contribuția pentru abordarea și rezolvarea
problemelor dificile ale tranziției spre economia de piață. Astfel, a propus un plan de refacere şi
stabilizare economică, monetară şi financiară pentru a realiza un "miracol economic", pe care el
îl credea posibil32.
31
Încă din anii ’60 - ’70, Anghel Rugina a revenit în România, oferindu-și expertiza cu privire la direcția de urmat
pentru economie, dar sfaturile sale au fost ignorate
32
Teoria sa cu privire la relansarea economică a României a fost expusă în mediul academic, precum și în lucrări
publicate în țară: Un "Miracol economic" în România este încă posibil! (Editura Porto Franco, Galaţi, 1992), Teoria
şi practica economică în epoca de tranziţie şi după (Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1994);
Memoriale 1,. De ce nu s-au rezolvat cum trebuie problemele de stabilizare social-economică şi financiară cu
realizarea unui "Miracol Românesc" de la 1990 încoace? (Editura Performantica, Iaşi, 2007)
 În urma unei analize a situației economico-financiare din anul 1997, Anghel Rugină
afirma: “După căderea regimului comunist în 1989 şi intrarea în perioada de tranziţie, ţara şi
neamul românesc s-au găsit în faţa aceluiaşi argument ca cel de la 1864: să se introducă valori şi
instituţii din Occident, respectiv din societatea şi economia de piaţă capitalistă sau să se evalueze
în spirit critic românesc, moştenit din şcoala lăsată de Maiorescu şi ceilalţi membri de
la Junimea: ce era bun şi folositor şi ce era rău şi păgubitor din economia şi industria existentă...
Din nefericire, …guvernul român a apucat pe o cale greşită, respectiv calea imitării Apusului, cu
politica monetară şi fiscală la nivel macro şi grabă la credite şi împrumuturi din străinătate…
Asta înseamnă o povară grea pentru o refacere economică de viitor”.
Multe dintre propunerile formulate de Anghel Rugină sunt de actualitate și în prezent, așa
cum este cazul unei reforme administrative a aparatului de stat, despre care marele savant
constata: “Din nefericire în perioada de tranziţie 1990-1993 nu s-a produs nici o reformă
administrativă raţională care să simplifice aparatul de stat şi să diminueze reţeaua vastă de
birocraţie (probabil la 1/3) care să fie productiv din punct de vedere social. Această reformă
administrativă nu s-a făcut fiindcă nu a existat un program coerent care să alinieze structurile
statului la o economie de piaţă funcţională” 33. Pe aceeași temă, academicianul continuă cu o
predicție care se resimte din plin în prezent: “În această direcţie nu s-a făcut nimic, iar o armată
întreagă de funcţionari neproductivi a rămas să terorizeze populaţia şi agenţii economici cu tot
felul de aprobări şi controale absolut inutile într-o economie de piaţă şi care nu numai că nu ajută
la nimic productiv dar mai vârtos încurajează şi perpetuează corupţia şi ştrangularea economiei
naţionale. Fără o asemenea reformă administrativă integrală făcută cu înţelepciune, nici o
economie de piaţă nu poate funcţiona normal în România ”34.
Generozitatea și patriotismul savantului reies și din faptul că a oferit Academiei Române
întreaga operă scrisă, precum și biblioteca sa şi o sumă consistentă de bani pentru instituirea unui
premiu acordat pentru ideile noi aduse în domeniile economiei şi ştiinţelor sociale din România.
La întâlnirile pe care le-a avut frecvent după anul 1990, în România cu cercetători și
cadre didactice, răspundea întrebărilor acestora, transmițând atât cunoștințele sale de specialitate,
cât și aspecte concrete din experiența sa didactică.

La finalul unei prelegeri pe care a susținut-o în Aula ASE București în anii ‘90, un
cadru didactic i-a adresat o întrebare punctuală: “Vi s-a întâmplat ca un student să vă
adreseze o întrebare pentru care nu știați răspunsul?” Foarte degajat, savantul a
încuviințat că a avut astfel de experiențe; recunoștea față de studenți că nu are atunci
răspunsul la întrebare, dar că se va documenta, iar la următoarea întâlnire dădea
răspunsul solicitat.

Anghel Rugină a încetat din viață, în SUA, la 15 decembrie 2008, la vârsta de 95 de ani.
Familia a decis să-l repatrieze post-mortem și să-l înmormanteze în țară, la Cimitirul Bellu.

Întrebări de control:
1. Comentați cuvintele lui Spiru Haret (rostite în anul 1895): „cum arată astăzi şcoala va
33
Anghel Rugină, Memoriale 1, De ce nu s-au rezolvat cum trebuie problemele de stabilizare social-economică şi
financiară cu realizarea unui "Miracol Românesc" de la 1990 încoace?, Editura Performantica, Iaşi, 2007, p. 280
34
Anghel Rugină, Memoriale 1, De ce nu s-au rezolvat cum trebuie problemele de stabilizare social-economică şi
financiară cu realizarea unui "Miracol Românesc" de la 1990 încoace?, Editura Performantica, Iaşi, 2007, p. 304
rămâne ţara”.
2. Menționați câteva urmări ale reformei învățământului realizate de Spiru Haret,
reflectate în recensămintele vremii.
3. Comentați rolul lui Eugeniu Carada în înființarea și organizarea Băncii Naţionale.
4. Comentați ce reprezenta pentru Ioan Bibicescu libertatea presei.
5. Cum a reacționat regele Carol I, care fixase ora 9 dimineața pentru solemnitatea
depunerii jurământului de către guvern, din care făcea parte și Spiru Haret, atunci când acesta a
arătat că la acea oră avea cursuri la Universitate?

Exemple de teste-grilă:
1. Care dintre personalitățile enumerate s-a remarcat ca matematician de renume
mondial?
a) Virgil Madgearu
b) Victor Slăvescu
c) Spiru Haret
d) Ioan C. Bibicescu
e) Eugeniu Carada
Răspuns corect: c)
2. Care dintre personalitățile enumerate este reformatorul sistemului de învăţământ din
România?
a) Victor Slăvescu
b) Virgil Madgearu
c) Ioan C. Bibicescu
d) Eugeniu Carada
e) Spiru Haret
Răspuns corect: e)
3. Care dintre personalitățile enumerate şi-a donat biblioteca și colecția de monede și
bilete de bancă oraşului Turnu Severin?
a) Spiru Haret
b) Virgil Madgearu
c) Anghel Rugină
d) Ioan C. Bibicescu
e) Eugeniu Carada
Răspuns corect: d)
4. Care dintre personalitățile enumerate și-a construit o carieră universitară în SUA,
preocupându-l în același timp situația economică din țara natală?
a) Ioan C. Bibicescu
b) Eugeniu Carada
c) Anghel Rugină
d) Virgil Madgearu
e) Victor Slăvescu
Răspuns corect: c)
5. Care dintre personalitățile enumerate l-a însoțit în calitate de expert pe Nicolae
Titulescu, ministrul de finanțe al României în perioada 1920-1921, la negocierile privind
reglementarea datoriei de război față de SUA?
a) Victor Slăvescu
 b) Virgil Madgearu
c) Ioan C. Bibicescu
d) Eugeniu Carada
e) Spiru Haret
Răspuns corect: a)

Teme pentru studii de caz si proiecte (pentru examene):

1. Aspecte din viața și opera lui Spiru Haret.
2. Rolul lui Eugeniu Carada în înființarea Băncii Naționale a României.
3. Economistul și omul de cultură Ioan C. Bibicescu.
4. Aspecte din viața și activitatea profesorului Virgil Madgearu.
5. Victor Slăvescu – patriotul perfecționist.
6. Anghel Rugină – profesorul care nu și-a uitat țara natală.

Bibliografie
Bulei Ion, Atunci când veacul se năștea…, București, Editura Eminescu, 1990
Chirițescu Dorel Dumitru, Eugeniu Carada, ctitorul Băncii Naţionale a României, Dilema veche
nr. 663, noiembrie 2016
Mugur Isărescu, coordonator, Viața și opera lui Virgil Madgearu, BNR, Restitutio nr.2/feb. 2002
Mugur Isărescu, coordonator, Viața și opera lui Eugeniu Carada, BNR, Restitutio nr.3/feb. 2003
Mugur Isărescu, coordonator, Ioan C. Bibicescu -Viața și opera, BNR, Restitutio nr.5/2005
Orăscu Şerban, Spiru Haret, Bucureşti, EŞE, 1976
Rugină Anghel, Memoriale 1, De ce nu s-au rezolvat cum trebuie problemele de stabilizare
social-economică şi financiară cu realizarea unui "Miracol Românesc" de la 1990
încoace?, Editura Performantica, Iaşi, 2007
Stoenescu George Virgil, „La început a fost Carada“, în lucrarea Banca Națională a României,
1880-1995, Editura Enciclopedică, București, 1995, p.63
Triumful unui ideal - 25 de ani de la înființarea Fundației România de Mâine și a Universității
Spiru Haret, Vol. I, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2016
https://ro.wikipedia.org/wiki/Spiru_Haret
https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugina
http://www.businesspress.ro/anghel-rugina-cea-mai-pretioasa-opera-economica-lasata-peste-timp
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Victor_Sl%C4%83vescu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugeniu_Carada