MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI

SPORTULUI
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE,
ŞTIINŢE POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII
DEPARTAMENTUL ISTORIE
ŞCOALA DOCTORALĂ

Doctorand:

Constantin Liviu Demeter

Rezumat
TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:

Prof. univ. dr. SEVER DUMITRAŞCU

ORADEA
2013

1
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI
SPORTULUI
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE,
ŞTIINŢE POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII
DEPARTAMENTUL ISTORIE
ŞCOALA DOCTORALĂ

Doctorand:

Constantin Liviu Demeter

„Şcoala Română din Roma în 80

documente inedite”

Conducător ştiinţific:

Prof. univ. dr. SEVER DUMITRAŞCU

ORADEA
2013
2
 Cuprins

I. Introducere ............................................................................ pag. 1

II. Istoricul cercetărilor ................................................................ pag. 5

III. Proiectul Şcolii Române din Roma

III.1.Primele proiecte de întemeiere înainte de Primul Război Mondial

.................................................................................................... pag. 37
III.2.Nicolae Iorga şi Proiectul său de Lege .......... .................. pag. 71

III.3. Vasile Pârvan, creatorul arheologiei moderne româneşti

.................................................................................................. pag. 106
IV. Activitatea Şcolii Române din Roma în 80 documente inedite
................................................................................................. pag. 119

V. Palatul Şcolii Române din Roma

V.1.Construcţia clădirii ............................................................ pag. 282

V.2. Aşezarea geografică ........................................................ pag. 311
VI. Concluzii ................................................................................. pag. 348

VII. Anexe ...................................................................................... pag. 352

Bibliografie .............................................................................. pag. 403

3
 Introducere
Subiectul ce urmează a fi prezentat, poate fi încadrat în epoca MARII UNIRI NAŢIONALE,
adică sub semnul Unirii nu doar politice, economice şi sociale, ci şi a Unirii intelectuale şi
academice, prin cele patru mari universităţi din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi. Dacă istoria
mentalităţilor, în scrierea istorică cunoaşte însemnări din cele mai slăvite, atunci de ce o istorie
instituţională nu poate aduce România înaintea unei fapte care să întrupeze la fel de bine
semnificaţia ajunsă la cea mai înaltă imagine în care se conturează puterea ţării 1. În continuare ne
propunem ca această imagine, să confirme că după decembrie 1918 s-a conturat un colectiv
academic şi universitar, cât mai larg pe scara valorilor, de la specialistul total, la ucenicul său .
Întemeierea unei Şcoli Româneşti la Roma, pe parcursul tezei noastre, ea se va prezenta ca
un legământ în acţiunile poporului român, cu lumea ştiinţifică de pe restul continentului. Proiectul
Şcolii Române de la Roma, laolaltă cu cel de la Fontenay-aux-Roses, va deveni cu atât mai
convingător, căci el a fost unul viu şi deloc abstract, devenind în esenţă, expresia epocii sale .
În fine, printr-o analiză şi din punct de vedere didactic, se urmăreşte ca Şcoala să devină acel
instrument de cercetare, în care documentele istorice străine pot deveni o sursă substanţială pentru
istorici; ce într-o temeinicie conformă cu cea din capitala Italiei, ea poate redeveni în persepctivă, o
cercetare sistematică asupra altor documente străine privitoare la istoria noastră naţională şi
depozitate în alte vechi capitale europene .
După indispensabila cerinţă, născută după elaborarea unui istoric al cercetărilor (Cap.II), o
primă parte a tezei (Cap.III) va descrie epoca dinaintea războiului pentru întregirea statului, în care
naraţiunea primelor proiecte de întemeire a Şcolii s-au sfârşit prin abandon. Socotim argumentat
naşterea celui de-al doilea subcapitol, intitulat Nicolae Iorga şi Proiectul său de Lege, îndeplinind
prin cel din urmă subcapitol, închinat lui Vasile Pârvan, creatorul arheologiei moderne româneşti,
întreaga istorie pentru anii 1920-1922 prin care la Roma în toamna anului 1922, se deschide Şcoala
românească pentru Arheologie, Belle-Arte, Istorie şi Filologie .
Prezentul studiu menit să întregească subiectul Şcolii româneşti de la Roma, în capitolul
Activitatea Şcolii Române din Roma în 80 documente inedite, este însemnat prin contribuţia adusă
atât privitor la relaţiile italo-române, cât şi privitoare la biografia marelui arheolog român, Vasile
Pârvan. Atenţia în acest capitol important al tezei, este acordată istoriei Şcolii din timpul
directoratului lui Vasile Pârvan, dar nu înainte de-a arăta pe parcurs, rolul covârşitor avut de
Giuseppe Lugli, secretarul lui Vasile Pârvan pentru Şcoală în perioada 1922-1933 .
Documentele din arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti, au fost
îmbogăţite de arhive inedite acumulate atât de la Iaşi cât şi de la Roma. Acestora mai adăugăm
valoarea lucrărilor edite cu privire la Nicolae Iorga, care prin caracterul involuntar al
subsemnatului, s-a reuşit o recuperare a marelui istoric polihistor, întrucât i se datorează o bună
parte din ctitoria Şcolii, chiar dacă doar legislativ, căci tocmai acest fler îi lipsea lui Vasile Pârvan .
După deschiderea Aşezământului, am încercat să-i cunoaştem pe alumni care au intrat în
Şcoala de la Roma, ca membri. Cei mai mulţi, desigur au fot arheologi, dar nu sunt singurii. Alături
de Horia Teodoru şi Ion Popescu, studenţi în specializarea arhitectură, sau de George Călinescu şi
Constantin Balmuş ca foşti bursieri în filologie clasică, asemănarea dintre ei, este că toţi au fost
elevi aflaţi sub oblăduirea arheologului şi academicianului Vasile Pârvan, mentorul lor la Roma .
1
Dimitrie Gusti (coord.), “Enciclopedia României”, Vol.I, Bucureşti, pag.VII (introducere)
4
 Urmărind să venim în întâmpinarea lui Vasile Pârvan care a căutat cu ardoare crearea unui
spaţiu românesc pe malurile Tibrului, vom arăta în cuprinsul Cap.V, că necesitatea unei Şcoli la
Roma este evidentă deoarece acesta este locul istoriei, în artă, în ştiinţă, în filosofie, şi multe alte
domenii. Astfel, dintre toate cetăţile, de-alungul istoriei, cea mai „iscusită”2 este locul celor şapte
coline, numită cea fără moarte. Drumul către cetatea eternă străbate nobila emblemă a antichităţii,
coerenţa între epoci, laolaltă cu gustul pentru decor al arhitecturilor, iar într-un final deschid un larg
câmp de studiu pentru ştiinţele umaniste începând cu teologia .
S-a insistat asupra descrierii zonei în care se construise palatul românesc, într-un subcapitol
de sine stătător, intitulat Aşezarea geografică, întrucât considerăm necesitatea de a ieşi din
negativismul des întâlnit în istoriografia problemei, prin starea de fapt de pe urma pierderii
complexului mănăstriresc Santa Susana în favoarea americanilor. Atunci, pierderea în defavoarea
Şcolii a creat, credem noi, o stare de dezapreciere la adresa părţii greco-catolice româneşti, ca
pretendenţi a mănăstirii pentru un colegiu teologic românesc, însă asupra acestei învinuiri, credem
noi ar trebui să se revină .
Tendinţa naturală a unei Şcoli, este acela de-a lucra în mod hotărâtor asupra îndrumării vieţii
şi de a-i constitui caracterul3 pretendentului învăţăcel, iar reuşita acestei condiţionări se câştigă
dreptul firesc de Şcoală model. Ideea călăuzitoare a prezentei teze, este de-a arăta importanţa
primordială a acestor chestiuni care arată că doar prin muncă şi încredere în Magistru, se poate
însufleţi o adâncă dezvolare morală care va avea să dăiunuiască în mediul universitar românesc
interbelic şi nu numai. De pildă, în anul 1958 la Universitatea clujeană se amintea că, „Duhul
omeniei lor pluteşte şi acum deasupra Clujului şi va pluti mereu, căci erau un colectiv universitar
aproape numai cu profesori şcoliţi în Occident”4 – afirma unul dintre elevi .
Crearea de instituţii prin care să se formeze şi să se exprime potenţele intelectuale
româneşti, în spaţiile istorice, a creat de pildă la Cluj şi Cernăuţi, destinul universitar care a
concurat cu cel ieşean şi bucureştean în domenii precum arheologie cu profesorul Vasile Bogrea la
Cluj, ori studiul istroromânei din partea studenţilor Traian Cantemir şi Petru Iroaie, ambii străluciţi
studenţi ai profesorului bucovinean Alexandru Leca Morariu, de la Cernăuţi5 .
Şcoala din Roma formată la debutul unui popor triumfal, devine interesată de unitatea
învăţământului Superior, căci comunităţile intelectuale aspirau să iasă pentru cercetare ştiinţifică în
afara ţării, convinşi fiind de valoarea profesională. Această linie directivă crează un rendez-vous cu
Academia Română în sânul căreia Şcoala îşi constituise biblioteca personală de la Roma. Ba mai
mult, descoperirea adversităţilor cu instituţiile ministeriale din diferitele guverne de la Bucureşti,
dezvoltase încrederea contemporanilor că destinul Şcolii este în esenţă, strâns legată de cea a
înaltului For de Cultură din Calea Victoriei, deci două instituţii complementare între ele .
În ciuda tuturor dificultăţilor iscate pe durata construcţiei palatului Şcolii Române de la
Roma pe terenul din Valle Giulia, cu o durată a construcţiei mult întârziată până în ianuarie 1933,
dincolo însă de acest prim aspect, ne propunem ca în cuprinsul subcapitolului Construcţia clădirii,
să surpindem migala, atenţia, pedanteria chiar,6 de care conducerea Băncii Naţionale de la
Bucureşti, şi-a înţeles atribuţiile privind construcţia. Din această organizare, ceea ce poate fi surpins
2
Ion Miclea, „Roma”, cu o Prefaţă de Alexandru Balaci, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, p.5
3
F.W.Foerster, „Şcoala şi caracterul”, trad.de Stelian Constantinescu, Editura „Librăriei Nouă”, Bucureşti, p.1
4
Sever Dumitraşcu, “Silviu Dragomir. Întâlniri ideale”, în revista “Tribuna”, nr.149, 16-30 noiembrie 2008, Cluj-Napoca,
p.23
5
Interviu cu Lorin Cantemir (Iaşi), fiul marelui folclorist al istroromânilor şi fost elev la Roma, Traian Cantemir
6
Nicolae Lascu, „Banca Naţională a României şi arhitectura”, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale Nr.35, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p.7
5
la o privire mai atentă, este siguranţa pe care Guvernatoratul Băncii o avea pentru arheologul Vasile
Pârvan, numit director al viitorului Aşezământ ce se ridica în Valle Giulia .
Această istorisire cronologică a instituţiei de la Roma, în încheiere, ea poate deveni un
instrument de lucru pentru eventualele biografii ori monografii dedicate unor foşti membrii ai
instituţiei, întrucât în numeroase biobibliografii, pe parcursul cercetărilor noastre nu s-a găsit decât
succinta încadrare ai celor doi ani de şedere la Roma ca membru, ci nimic mai mult. Ori pentru un
îndreptar cronologic privind anii de formare, se impune inserarea cu detalii, a ceea ce-a însemnat
pentru subiectul cercetat, trăirea sa în Italia. Suntem convinşi de acest lucru, căci studiile unor
istorici ca tineri bursieri la Şcoala din Roma, au fost modelul de pornire către ulterioare specializări,
studii şi cercetări întreprinse odată cu revenirea în ţară, astfel conferinduli-se o strînsă dependenţă
cu rigoarea ştiinţifică întâlnită ca fost bursier .
În concluzie, dacă pentru o destul de lungă perioadă, peste istoricul Şcolii Române din
Roma, dar şi a celei din Paris s-a lăsat tăcerea7, această situaţie ne îndeamnă pe noi ca istorici să
ridicăm cortina uitării, cu atât mai mult căci este vorba de o istorie instituţională a profilului
umanistic pentru intelectualitatea românească, deci o ştiinţă vădită umanităţii eterne .

Capitol II. Istoricul cercetărilor

Din punct de vedere al aşezării în epocă, subiectul se înscrie în epoca marilor construcţii
instituţionale din România interbelică, dar la o analiză mai atentă a investigaţiei asupra bursierilor
Şcolii, ajungem să constatăm că este vorba de teme ale istoriei, începând de la poeţii clasici şi de la
antichitatea clasică, până la cruciadele Europei medievale şi la Renaşterea culturală a Europei
secolului al XVI-lea, sau alte teme istorice în funcţie de cercetarea bursierilor din Roma .
Cercetarea propriu zisă asupra Şcolii Române din Roma a început abia după anul 1927,
odată cu moartea directorului în exerciţiu atunci al Instituţiei, arheologul Vasile Pârvan. Cercetările
din această perioadă imediată, se vor naşte pe fondul întrebării Ce se va întâmpla cu Şcoala
Română de la Roma? - ştiind că ea a fost în coordonarea directă a lui Vasile Pârvan, fiind chiar un
produs al gândirii pârvaniene. În continuare, o istorie a scrierilor privitoare la Şcoala Română din
Roma, mai avem din articolele mai multor membrii, sau intelectuali simpatizanţi ai proiectului
românesc din capitala Italiei. Cel dintâi dintre ei este istoricul Nicolae Iorga, autorul articolului
„Şcoala românească de la Fontenay-aux-Roses” din revista orădeană „Cele Trei Crişuri”8, prin al
cărui articol, avem informaţii şi despre Şcoala din Paris înfiinţată în acelaşi timp cu cea din Roma .
Dintre periodicele italiene, prima publicaţie în care este descrisă Şcoala Română din Roma,
a fost buletinul Institutului „Europa Orientală” din Roma, care din păcate a funcţionat pentru o
scurtă perioadă de timp. Publicaţia oficială a Institutului italian ce se interesa de istoria Europei
Orientale, aduce o contribuţie deosebită la cunoaşterea realităţilor din primii ani de funcţionare .
O sursă deosebită cu privire la orice subiect din perioada interbelică în societatea
românească, sunt scrierile memorialistice a numeroaselor personalităţi care au lăsat astfel de opere.
Printre ei, Onisifor Ghibu9 care a poposit la Şcoala din Roma, în apartamentul închiriat din Via
7
Mihai Bărbulescu, Veronica Turcuş, Iulian M.Damian, “Accademia di Romania din Roma. 1922-2012”, Accademia di
Romania, Roma, 2012, p.5
8
Nicolae Iorga, „Şcoala românească de la Fontenay-aux-Roses”, în revista „Cele Trei Crişuri”, Oradea, IV, 1923
9
Onisifor Ghibu, „Oameni între oameni”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990

6
Emilio del Cavaliere 11; un alt memorialist a fost Sextil Puşcariu10, un colaborator constant, fie prin
studenţii clujeni trimişi de Universitatea clujeană ca membrii, fie din relaţiile academice cu
directorul Şcolii de la Roma, prin Academia Română; iar în încheierea ciclului de scrieri
memorialistice, mai amintim volumul „Arhiepiscop în România. Jurnal de război 1914 -1918” cu
numeroase note zilnice asupra personalităţii lui Vasile Pârvan, din partea Arhiepiscopului romano-
catolic de Bucureşti, Raimund Netzhammer11. Acest călugăr benedictin provenit de la Abaţia
Einsiedeln (Elveţia) ajuns între timp Arhiepiscop de Bucureşti, era specialist în istoria antică şi prin
colecţia sa de monezi antice, l-a adus inevitabil într-un cadru extrem de prietenesc cu Vasile Pârvan.
Principala bibliografie pentru anii când Şcoala a funcţionat, în afara articolelor din revistele
vremii şi în afara monografiilor amintite mai sus, au fost analele Academiei Române cu
numeroasele ei tomuri de la secţia de Scrieri Istorice12. Aici găsim rapoartele de activitate depuse de
directorii Şcolii (Vasile Pârvan, George Mateescu, Emil Panaitescu, Scarlat Lambrino) şi susţinute
în şedinţele Academiei Române. Însă, dintre toate sursele existente în anii când Şcoala a funcţionat,
cele mai legitime surse de cercetare asupra activităţii instituţiei, sunt desigur, cele două buletine
„Ephemeris Dacoromana” şi „Diplomatarium Italicum” apărute în limba italiană ce însumează
munca membrilor Şcolii pe durata celor doi ani de studiu la Roma .
Din seria scrierilor despre Vasile Pârvan pentru anii după 1948, înregistrăm ca fiind
numeroase dintre ele, raţionalizate; adică scrierile despre întemeietorul Şcolii Române din Roma, s-
au făcut cu predilecţie în anii 1962, 1972 sau în 1982 în special.13 De ce? Pentru că se aniversau 80,
altădată 90, sau centenarul de la naşterea Magistrului în septembrie 1882. Curios, că în aceeaşi ani,
se împlineau şi un număr exact de ani de la deschiderea din 1922 a Şcolii Române de la Roma, dar
această coincidenţă nu a fost decât sporadic trecută în revistă. În acest răstimp din 1948 până în
1989, la Roma avem o înlocuire a aşezământului românesc din Valle Giulia unde a funcţionat
Şcoala, cu o altă autoritate românească prezentă în capitala italiană. Este vorba de Societas
Academica Dacoromana care a funcţionat sub conducerea părintelui greco-catolic Aloisie Tăutu, în
incinta fostului internat teologic „Pio Romeno” de pe Gianicolo nr 5.
Începând cu anii 1990, în paginile revistei „Magazin istoric”, regăsim o serie de scrieri
despre Roma şi clădirea ce ţara noastră o deţine în strada Valle Giulia, despre foşti membrii ai Şcolii
şi destinul lor ce-a urmat după terminarea stagiului din Italia, despre fostul director Scarlat
Lambrino, şi multe altele despre legăturile culturale ale Italiei cu ţara noastră. Scrierile din această
revistă au adus şi inedite informaţii despre actualitatea clădirii în care a funcţionat Instituţia.
Articole din diverse dosare de arhivă, apar anual încă şi în prezent, în revista „Magazin Istoric”.
Apariţia unor astfel de articole şi studii în istoriografia contemporană, a pregătit terenul pentru un
merituos studiu monografic asupra subiectului. Aşa se naşte cartea lui George Lăzărescu, intitulată
chiar aşa: „Şcoala Română din Roma”, apărută în 1996 cu sprijinul Băncii Naţionale a României .
Începând cu anul 2007, cercetătoarea Veronica Turcuş de la Institutul de Istorie „George
10
Sextil Puşcariu, „Memorii”, Editura Minerva, Bucureşti, 1978
11
Arhiepiscop romano catolic de Bucureşti între 1905-1924, arată un deosebit interes pentru istoria paleocreştină din
Dobrogea, astfel îl va cunoaşte îndeaproape pe arheologul de la Histria, mai ales prin vizitele prelatului la şantierul din
Histria. În timpul războiului, ca elveţian de limbă germană, obţine de la generalul Mackensen sporirea supravegherii
împotriva distrugerilor vestigiilor antice din Dobrogea, de către ocupanţii bulgari .
12
Analele Academiei Române. Dezbateri: tomul 40/1919-1920; tomul 41/1920-1921; tomul 42/1921-1922; tomul
43/1922-1923; tomul 44/1923-1924; tomul 45/1924-1925; tomul 46/1925-1926; tomul 47/1926-1927; tomul
48/1927-1928
13
Emil Condurachi, „Vasile Pârvan şi Benedetto Croce”, în „Luceafărul”, Sibiu, XV, nr 52, 1972; Alexandru Zub, „Vasile
Pârvan”, în „Carpica”, Bacău, V, 1972. Un „Volum Omagial Vasile Pârvan” dedicat personalităţii lui Vasile Pârvan, este
editat de Muzeul de Istorie Bacău, prin seria „Carpica” din 1992, nr. XXIII/1
7
Bariţiu” din Cluj Napoca, obţine detaşat un loc de frunte în istoriografia problemei. Începând cu
următorul an, din 2008 până inclusiv în 2012, în cuprinsul Anuarului Institutului de Istorie „G.
Bariţiu”, regăsim cu devotament pentru acest subiect, scrierile istoricului Veronica Turcuş,
cercetător şi fost bursier al statului român, la Instituţia a cărei renume îl face cunoscut cu fiecare
studiu întreprins. Înregistrând cercetările sale ca fiind reale eforturi istoriografice în istoricul
aşezământului, admitem că Veronica Turcuş este cel mai autorizat istoric pentru scrieri de caracter
istoric în care fiecare studiu a avut la bază un material arhivistic, fie din ţară, fie din peninsulă .
Referitor la cele arătate mai sus, spre încheierea capitolului, afirmăm că cea mai edificatoare
contribuţie la cunoaşterea trecutului Şcolii înfiinţate de ţara noastră la Roma, este recentul volum
„Accademia di Romania din Roma. 1922-2012”14, o carte compendiu elaborată de trei cercetători
clujeni, în amintirea celor 90 de ani scurşi de la întemeierea Şcolii Române de la Roma .
Importantă se va dovedi, în orice caz şi izbânda noastră de-a merge în principalele fonduri
arhivistice din ţară şi chiar şi din străinătate, în urmărirea realizărilor pe care Şcoala le-a cunoscut în
perioada ei. Ne referim aici la arhivele Facultăţilor de Litere şi Filosofie ale celor 3 centre
unversitare, Bucureşti, Iaşi şi Cluj, urmând apoi o cercetare şi a arhivelor de la Roma. În acest fel
istoriografia problemei, se va îmbogăţi semnificativ cu documente inedite şi implicit cu noi analize
de justificarea Şcolii privind rolul său în pregătirea acelei „clasice” generaţii a intelectualităţii
universitare româneşti, din perioada interbelică şi postbelică a secolului XX .
În concluzie, demersul nostru ştiinţific se doreşte a deveni o treaptă pentru istoriografie, în
pregătirea omagierii centenarului Şcolii Române din Roma, căci numai astfel vom putea râvni la o
prezenţă cultural-universitară românească în memoria capitalei eterne şi la aspiraţia că în Roma,
Accademia di Romania are o istorie, ci nu doar un prezent ori viitor .

Capitol III. Proiectul Şcolii Române din Roma

III. 1. Primele proiecte de întemeiere înainte de Primul Război Mondial

Am putea spune că aceste acţiuni de întemeiere a unei Şcoli Române la Roma, întrucât au fost
eşuate au ajuns şi să fie sortite uitării. Începem prezentarea noastră cu această ipoteză, căci astfel ne
motivăm timpul necesar de prezentare a următoarelor intenţii ca fiind supuse firii omeneşti de-a
scoate din memoria colectivă un lucru ce nu a reuşit să ne surprindă şi pe noi, generaţia de azi.
Oricum ne vom ambiţiona să le considerăm ca parte din actualitatea noastră şi nu doar dintr-o
istorie a ideilor româneşti, ci şi din cea instituţională a ţării noastre .
Interesul pentru crearea unei Şcoli Româneşti Superioare, sau după cum vom vedea mai
târziu, termenul de Institut Superior, nu întâmplător se va propune unanim ca aşezământul să fie tot
la Roma. Cetatea eternă a latinităţii, dimpreună cu Scaunul Apostolic al Papalităţii, s-au dovedit
pentru cei mai mulţi intelectuali, iar mai târziu pentru orice român, că apropierea de „ţărâna
aceasta născătoare a genului latin, a fost destul ca să ne înţelegem pe noi înşine şi ca să vieţuim cu
14
Mihai Bărbulescu, Veronica Turcuş, Iulian M.Damian, “Accademia di Romania din Roma. 1922-2012”, Accademia di
Romania, Roma, 2012

8
nobila împuternicire de-a o duce mai departe”15, ne spunea Monsenirul Vladimir Ghika, autorul
primului proiect de creare a unui centru de studii istorice în acest oraş .
Monseniorul Ghika, descendent a unei vechi familii domnitoare peste Moldova şi Ţara
Românească începând cu secolul al XVII-lea, era fiul reputatului ministru al României la Sankt
Petersburg, iar mai apoi la Constantinopol şi frate totodată al diplomatului de la Roma, Dimitrie
Ghika, în urma cărei vizite la acesta din urmă la Legaţie, Vladimir va intra în contact cu arhive
asupra românilor transilvăneni şi ai celor din vechiul regat, înţelegând cel mai bine importanţa unui
spaţiu românesc pentru viitorii istorici aflaţi în Arhivele Romane la cercetare .
Acest proiect născut în cursul anului 1912, nu a avut un destin temeinic deoarece Prinţul
Ghika nu a ştiut atunci, căror cercuri decizionale din Bucureşti să se prezinte. Afirmăm aceasta,
negăsind un act oficial de intenţie a înfiinţării, ci doar a unei serii de articole aşternute într-o revistă
de spiritualitate catolică, ce nu avea o rază mare de răspândire asupra publicului, dat fiind numărul
mic de catolici de la noi din ţară. Acestei nereuşite, s-a mai adăugat probabil şi lipsa de contingenţă
pentru coordonarea sa, din partea unui istoric cu iniţiativă. Se mai adaugă desigur după doi ani de
păsuiri, izbucnirea războiului ce avea să schimbe destul de serios orânduirea priorităţilor sociale.
Însă oricum, Vladimir Ghika rămăne un reper în istoria ideilor româneşti, şi ca, un iubitor al istoriei.
Gândurile sale privitoare la scrierile istorice, sunt aşternute chiar în primul an de apariţie a
Revistei Catolice din anul 1912 la Bucureşti. Urmează acum să urmărim în cele ce urmează
consideraţiile care l-au determinat să propună un spirit de cercetare aflat la graniţa dintre etnicitatea
noastră neo-latină şi lumea catolică. Interesându-ne cu atât mai mult cu cât este venit din partea
unui intelectual, diplomat şi filosof de viţă princiară la urma urmei, ceea ce-l îndemna să deţină
cunoştinţe substanţiale pe plan istoric, geografic, filologic, dar şi pe plan politic .
Din capul locului spunem că vectorul principal este identitatea latină în care-i găsim
inatacabila sa teorie: că suntem latini, aceasta nu o mai putem schimba. Cu privire la Arhivele
Romane, începe a le descrie printr-o multitudine de adjective – toate la superlativ – spunând că ele
sunt dintre cele mai bogate, cele mai însemnate şi cele mai complete ce se pot găsi pentru istoria
ţării noastre . De aici i se demonstrează interesul pentru trecutul cât mai îndepărtat al ţării sale .
În continuare, găseşte stimuli de acţiune pentru a-i determina pe istoricii noştri să studieze
aceste arhive, căci ele dă istoriei noastre privită de acolo, o deosebită optică. Tot cu un deosebit
optimism, în necontenirea ideii, afirma că atunci când noi Românii ne ducem la arhivele Romane,
avem şi mai mult de găsit decât ceilalţi, chiar dacă niciodată nu s-a auzit ca o invazie din
proximitatea noastră să ne aibă ca autorii de temut. Ci din contră, suntem cunoscuţi datorită răbdării
noastre seculare în speranţa unirii teritoriilor ocupate. Situaţia aceasta deştepta din când în când
printre civilizaţiile din Apus, experimentele imperialiste la care era supusă singura identitate latină
din Răsăritul Europei, creând cu timpul, un larg ecou între popoarele ce au izbutit în redeşteptarea
identităţii originare, să ne vină în ajutor în obţinerea independenţei în secolul al-XIX-lea .
Monseniorul Vladimir Ghika afirma că renaşterea istoriei noastre, trebuie să pornească de la
izvoarele interne, iar apoi să fie alăturate celor găsite la Roma, Constantinopol sau la Viena ori
Petersburg. Ei bine, după istorici ca Nicolae Iorga şi Eudoxiu Hurmuzachi, ori Vasile Pârvan în
cazul antichităţilor romane, V.Ghika chiar acest lucru sintetizare şi căutare a urmelor noastre din
străinătate, a dorit să cutreiereze. Mai spunea el despre întâlnirile cu trăsăturile caracterului latin,
15
Vladimir I.Ghika, „Arhivele Romane şi istoria Românilor”, în „Revista catolică”, anul I, nr.2, aprilie-iunie, 1912,
Bucureşti, p.206 . această revistă bucureşteană ce a apărut între anii 1912-1916, se chema precum periodicul
transilvănean “Revista Catolică”, fondată în septembrie 1885 la Satu Mare de preotul greco-catolic Vasile Lucaciu.

9
că-ntre români, latinitatea e dovedită tainic. O confidenţă discretă, ce nu putea să o rostească, decât
un teolog cu înalte cunoştinţe despre civilizaţie .
De altfel, în Transilvania secolului al XVIII-lea, se spunea că ţăranul român poartă nobleţea
latinităţii prin graiul său lingvistic, aducând o atingere stânjenitoare la titlul de gróf ai unor
latifundiari din Transilvania Austro-Ungară, înzestraţi cu acele recunoaşteri de conte. Dar dacă ne
gândim că acelaşi V.Ghika mai cataloga genul latin ca fiind unul şi cu un caracter de perenitate,
atunci chiar depăşim orice temporalitate în faţa a fiece decoraţii conferite din partea imperiilor
pentru servicii eroice în slujba caselor domnitoare ale Europei. Vom încheia aceste etalări, tot in
termenii lui Vladimir Ghika, care ne spune că latinitatea va trebui pentru totdeauna să o păstrăm şi
cu rolul de axă pentru ţara noastră .
În acel an 1912, tulbur şi confuz în vederea stabilirii de expansiune ori dimpotrivă, a
destrămării ultimelor imperii continentale din Europa, Vladimir Ghika, pare a fi o nici mai mult,
nici mai puţin decât o călăuză, deoarece latinismul este considerat ca fiind un binevenit act de
apropiere a sentimentelor, exact cu doi ani înaintea izbucnirii Marelui Război în care vom fi nevoiţi
să ne alegem un drum bazat pe identitate naţională. Deja doar pentru aceste vorbe memorabile
merita să trecem în revistă, scrierile acestui gânditor, iar dacă ne gândim că îi dorea şi
instituţionalizarea, atunci într-adevăr e de admirat opera sa, rămânând chiar întâiul dintre ideologii
ce au propus un asemnea program de cercetare instituţională la Roma .
Suntem nevoiţi să rămânem la modul de gândire promovat de Monsenior, întrucât la o
distanţă de doar doi ani, următorul idealist pentru înfiinţarea unei Şcoli Româneşti la Roma, este de
asemena un ierarh: preotul transilvănean Greco-Catolic, Ioan Bălan, a cărui interes, curiozitate şi la
urma urmei seriozitatea unor clerici catolici, impune gândul nostru la investigare a instrucţiei lor
pentru taina istoriei. Căci ce putem face când apare înaintea noastră un al doilea preot ce propune în
linii mari aceleaşi directive de cercetare asupra arhivelor din străinătate .
Astfel următorul pe lista noastră este Ioan Bălan, născut la 11 februarie 1880 în Teiuş16. La
încheierea studiilor liceale într-un alt orăşel de mărime medie din judeţul Alba, la Blaj – fiind un
elev eminent şi înzestrat – este trimis de profesorii blăjeni la Seminarul Central din Budapesta, unde
aici îl va cunoaşte pe reputatul scriitor Ion Agârbiceanu, de altfel şi el un cleric ai aceleiaşi Biserici
româneşti. Aici va lua contact cu scrisul istoric isprăvit din cercetările arhivistice ai colegilor lui mai
în vârstă, lucru ce-i va forma o imagine mult mai extinsă şi deci mai generală, asupra existenţei
românilor nu doar în interiorul arcului carpatic, ci şi în afara lui .
După isprăvirea studiilor teologice din străinătate, tânărul preot celibatar se va întoarce la
Blaj unde îi va fi dat să-şi trăiască un moment de referinţă pentru întreaga sa carieră pastorală. În
1908 la Blaj îl întâlneşte pe Monseniorul Vladimir Ghika, de care ştim că şi el era de asemenea o
personalitate clericală încă în formare, cu toate că între cei doi era o diferenţă de vârstă de şapte ani.
Întâlnirile dintre ei ducând la nesfârşite discuţii cu proiecte ideatice, se va ajunge ca Ioan Bălan să
fie invitat de Vladimir Ghika într-o vizită a Bucureştilor. În treacăt fie spus, amintim de capitala
Micii Românii, cu a sa populaţie predominant ortodoxă şi o comunitate deloc mare de romano-
catolici, dar şi cu însemnate alte conglomeraţii etnice specifice Balcanilor şi Orientului Apropiat .
Impresia pe care capitala i-a lăsat-o tânărului preot Ioan Bălan, a fost de bun augur, deci cu o
neaşteptată plăcere de revenire. Prietenii de la Blaj îl avertizau că s-ar putea să găsească pe
Dâmboviţa, o lume românească raportată la alte obiceiuri de moravuri. Ce credem noi că a făcut să
16
Episcopul Ioan Bălan, în revista “Vestitorul”, seria I, anul XIX, nr.8 (208), 27 februarie, 2011, Oradea, p.4. Articol
publicat de redacţia revistei, în cadrul proiectului de prezentare a tuturor celor 12 episcopi morţi în închisorile
comuniste.
10
se reîntoarcă cu un alt fel de auspiciu, a fost deschiderea sufletească ce a găsit-o la un alt nou
prieten, Episcopul Romano-Catolic de Bucureşti, Raimund Netzhammer, un ierarh şcolit în Elveţia .
De aceea raportat la timpul de atunci, în prim proiectul pe care l-au avut în vedere fruntaşii
transilvăneni stabiliţi în Bucureşti, îl vor implica şi pe preotul Ioan Bălan. Este vorba de
promovarea nevoii de ridicare a unui lăcaş de cult greco-catolic, chiar aici în Capitală. Pe strada
Polonă nr 4817, pe un teren primit de la Episcopia Romano-Catolică, şi astăzi poate fi văzut
modestul lăcaş de cult ce deserveşte serviciul divin pentru greco-catolicii românii domiciliaţi aci .
În tandem cu această realizare, s-a născut necesitatea unui preot greco-catolic pentru noua
biserică a cărei piatră de temelie a fost pusă în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, a anului 1909. Cu
această bucurie de împlinire a carierei pastorale, Ioan Bălan se decide să rămână în Bucureşti în
baza paşaportului maghiar pe care-l deţinea oficial ca cetăţean al statului Austro-Ungar. Nu după
mult timp va izbucni războiul, iar preotul va fi găsit culpabil de neparticipare în slujba statului de
dincolo de Carpaţi la luptele cu inamicul. Respectiva factură statutară pentru preotul Bălan, în care
aminteam că el se afla în Bucureşti în calitate de cetăţean al statului Austro-Ungar, acesta va fi
arestat în 1916 pe motivul absenteismului îndelungat şi nemotivat de la el din ţară .
Ei bine, la acest răstimp de şedere al său în vechiul regat dinainte de arestare, dorim să ne
oprim. În speranţa că vom transmite întocmai cu simţirile sale prezentarea programului de cercetare
istorică la Roma, trasat în paginile aceleiaşi reviste catolice din Bucureşti, utilizate şi de Vladimir
Ghika, vom opera în acelaşi stil conceput de la începutul intervenţiei noastre, şi anume să
deprindem principalele motive pentru care propune acest Institut. Din rândurile articolului cu titlul
„Institut Oriental la Roma” scris în 191418 extragem ideea ataşării istoriei printre preoţii preocupaţi
de acest domeniu, dar nu atât în folosul religiei din care fac parte, cât în interesul ţării din partea
căruia se prezintă la Roma .
Astfel începe cu o aleasă subtilitate de mustrare că noi ascundem ceea ce: Toţi ştim că la
Roma sunt multe institute, nu numai pentru studiile teologice, ci şi pentru artele şi ştiinţele profane,
mai cu seamă pentru studierea istoriei. Iar în continuare lasă jos armele diplomaţiei şi sugerează să
ne cerem şi noi locul la masa de scris a istoriei, din această sfântă cetate din care curg izvoarele
culturii la toate naţiunile. Notta bene, aceasta e o chemare la studiu, din partea lui Ioan Bălan, ci
nicidecum din partea Instituţiei Pontificale din Roma .
Mai concret, motivaţia lui pentru acest edificiu, o găsim în rândurile ce urmează, dorind
doar să facem precizarea că pentru început, din lipsă de încredere pentru un alt tip de cercetători,
Ioan Bălan îi invită doar pe preoţii istorici: Pentru a se putea ridica popoarele orientului [...] cred
că ar fi necesar să se întemeieze la Roma, un Institut Oriental unde să se adune preoţi uniţi din
toate naţiunile, şi să muncească pentru a ridica bisericile lor naţionale .
La care continuă tot el: „partea cea mai însemnată a acestor lucrări se va publica în o
revistă edată de conducătorii institutului”. Iar membrii institutului ar putea să fie preoţii mai
distinşi din toate naţiunile unite, cari au obţinut doctoratul în teologie. Rectorul institutului va fi
tot un preot unit care va mai avea de ajutor alţi doi preoţi uniţi. Astfel, cu excepţia că ei vor fi în
totalitate preoţi, structura este exact după celelalte Şcoli străine de istorie existente deja în Roma .
În ceea ce priveşte aria curriculară, aflăm că studiile vor fi în primul rând de domeniul
istoric. Durata de studii, vor fi de trei ani, cari vor putea prezenta un studiu de specialitate la
sfârşitul celor trei ani ce ar putea să fie chiar doctoratul. Institutul va putea să se facă la Roma, nu
doar din pricina caracterului pontifical al lui, ci pentru că însăşi Roma are în arhivele şi
17
Ibidem .
18
Ioan Bălan, “Institut Oriental la Roma”, în “Revista Catolică”, anul III, nr.4, octombrie-decembrie, 1914, Bucureşti .
11
bibliotecile ei atâtea comori, încât nici un alt oraş nu i se poate pune alături, nici de departe. De
aceea, cel mai mare câştig îl vor aduce acest institut naţiunilor din cari se vor alege membrii lui .
De importanţa Romei în materie de cercetare istorică, şi-au dat seama şi alţi intelectuali de
seamă din ţara noastră, chiar dacă ei aparţineau religiei naţionale, cea creştin ortodoxă. Cel de-al
treilea proiect, îl avea ca iniţiator pe întemeietorul arheologiei moderne româneşti, Vasile Pârvan.
Un plan tot necâştigător va fi şi acesta, însă e important deoarece este primul istoric ce propune
crearea unui astfel de Institut. Observăm de-altfel caracterul superior de spiritualitate a lui Pârvan,
atunci când în literatura de specialitate cu privire la personalitatea sa, ştim că se vehicula numele lui
prin posibilii pretendenţi la scaunul patriarhal în Biserica Ortodoxă Română19, datorită caracterului
său de acurateţe în gândire şi ordine interioară, dar iată că îl găsim de această dată cu un proiect de
înfiinţare a unei Şcoli, în capitala universală a catolicismului .
Trebuie ştiut, că pentru a servi ştiinţa istoriei cu documente de primă importanţă şi inedite,
era nevoie de material arhivistic ce nu se găsea intotdeauna la noi în ţară. Arheologii, de pildă erau
strâns legaţi de situl arheologic şi de materialul epigrapfic, urmată apoi de încadrarea subiectului
cercetat în contextul universal. Pentru aceasta explicăm deplasările istoricilor români în străinătate
la studiu, ori la o cercetare mai profundă pe coridoarele arhivelor sau pe şantierele arheologice .
Din pricina acestor deplasări externe, Vasile Pârvan iniţia în 1912 demersuri pentru crearea
la Roma a unui Institut de Studii Superioare. Fără rezultat însă. Ministrul României la Roma era
Constantin Diamandi, care contactat de Pârvan pentru a trata cu Guvernul Italian în vederea
obţinerii unui ajutor, acesta s-a dovedit a fi prea ocupat cu altele. Interesul său pentru ceea ce-şi
propusese, va creşte continuu, chiar începând cu acest an 1912, când ca o ironie a sorţii după ce
este refuzat de Legaţia românească din Roma, Vasile Pârvan ajunge să-i viziteze la sediul lor cu
prilejul participării sale la lucrările Congresului de Arheologie din Roma. Cu această ocazie crede
că va gasi soluţii pentru crearea Institutului de Studii Superioare, dar nimic concret nu obţine .
În 1914, Vasile Pârvan reia încercările de găsire a unor soluţii, însă vom vedea că tot fără
rezultat. Discutase cu Baronul Fasciotti, ministrul Italiei la Bucureşti, modalităţile de organizare a
unei întrevederi cu Guvernatorul Romei. În această fază de corespondenţă cu părţile italiene, va fi
sprijinit de Duiliu Zamfirescu şi de Ion Bianu, ambii italienişti prin studii şi gândire. Însă toţi cei
implicaţi în proiect, n-au putut face faţă războiului izbucnit în acelaşi an 1914, acesta aducând cu
sine alte preocupări şi alte efecte .
Aceste încercări ale lui Pârvan din 1914, sunt arhicunoscute în literatura de specialitate20,
fiind actul prezentat de el însuşi ca unul fără sorţi de izbândă. Totuşi ne spune Vasile Pârvan, că
atunci Institutul era pe cale de a se realiza. Aşa ştiau până şi elevii lui de la Universitatea din
Bucureşti şi colegii lui de la Catedră sau de la Academie.
În momentul de faţă, ceea ne creează o curiozitate, este de unde interesul pentru acest an
1914 la Pârvan?
Primele cugetări, probabil nu întâmplător Vasile Pârvan le arată când devine membru al
Institutului German, în acest an al războiului de tristă amintire pentru umanitate, 1914. Credem că
este acum momentul care i-a cimentat şi mai tare ideea specializării în străinătate ai studenţilor lui
de la cercurile de istoria antică. El se întorsese deja din spaţiul renan de mai bine de patru ani şi
totuşi, chintesenţa arheologiei europene o cunoaşte încă în detaliu chiar şi de aici de la catedra sa
19
Alexandru Zub, Vasile Pârvan, “Un posibil candidat la Primatul României”, în Carpica, XXIV, 1993 .
20
Ephemeris Dacoromana, Proemio de Vasile Pârvan, Roma, I, 1923; George Lăzărescu, Şcoala Română din Roma,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996; s-au chiar la capitolul Scurt istoric a paginii oficiale de internet pentru
Accademia di Romania, vezi www.accadromania.it/prezentare.html .

12
din Bucureşti. De asemenea, bibliotecilor de arheologie din Jena, Roma şi Berlin, le purtase încă o
memorie de pioasă amintire .
O altă ipoteză cu privire la acest an, este prietenia arheologului cu ierarhul catolic Raymund
Netzhammer, un ierarh trimis de Sf.Scaun pentru păstorirea comunităţii romano-catolice din
Bucureşti. Ajuns Episcop în 1912, acesta îşi mai arată un deosebit interes şi pentru geografia şi
arheologia românească, în special pentru şantierul de la Histria unde îl va întâlni pe Vasile Pârvan se
pare, chiar în vara anului 1914 şi căreia îi va promite ajutorul oricând i-l va cere .
O cea din urmă ipoteză a originii acestei doleanţe pârvaniene născut în decursul acestui an,
este călătoria ce-o face împreună cu soţia Silvia, în Toscana şi în Sicilia. Este vorba de călătoria de
după căsătorie, a soţilor Pârvan. Chiar dacă se pare că nu au ajuns să viziteze şi Roma, totuşi dorinţa
lui de a-şi aduce elevii în mijlocul antichităţilor romane, îi era înfiripată în sufletul său de dascăl .
Continuăm şirul cronologic a încercărilor de-a clădi o Şcoală Românească la Roma, cu un
nou episod ce ne duce în „curtea” arhiereilor Bisericii, care prin preotul transilvănean Vasile
Lucaciu, se spera ca de data aceasta proiectul să prindă contur înaintea feţelor guvernamentale de la
Bucureşti sau de la Roma. Suntem în anul 1919, şi o Instituţie românească la Roma, încă nu s-a
format. E rândul acum, al preotului greco-catolic, Vasile Lucaciu să încerce. Nu va izbuti nici
acesta, tot din lipsa obţinerii unui sediu. Acesta va încerca totuşi, să primească printr-o donaţie din
partea Sf.Scaun, dar abia într-o viitoare descriere mai amănunţită a subiectului, vom aminti actorii
din această polemică apărută în jurul obţinerii mănăstirii Sf.Susana din Roma .
Nu voim a încheia acest capitol, fără să trecem în revistă anul aniversar 1911, când se
împlineau 50 de ani de la unificarea Italiei. Atunci, în vâltoarea acelui jubileu italian cu participare
internaţională, intelectuali din delegaţia românească tocmai aflau că un mare număr de state
europene deţin aici în capitala Italiei, admirabile institute istorice de cercetare în interesul ţărilor de
provenienţă ai cercetătorilor. Cu o neaşteptată uşurinţă, România era foarte aproape să obţină
Pavilionul Statelor Unite21, rămas liber după eveniment şi oferit cadou Italiei, ca ţară gazdă. Acesta
era un local perfect cu nevoile timpului pentru ţara noastră, însă nu se ştie din ce motive, locaţia a
fost destinată altui gen de utilităţi, rămânând până astăzi, în custodia statului italian .
În încheiere, voim să aducem la cunoştinţă, că doar construind o locaţie din temelii, s-a
reuşit ca ţara noastră să deţină o Şcoală pentru ştiinţele umaniste, în capitala eternă. Ctitorul acelei
reuşite a fost însuşi Vasile Pârvan, voitorul care doar după opt ani, va reuşi să-şi vadă primii bursieri
sosiţi la Roma în Institutul de cercetare mult dorit. Doar că nu trebuie să omitem căutările de soluţii
ai predecesorilor lui, căci doar aşa ne putem arăta înaintea cercurilor decizionale din lumea
politicilor, că din partea intelectualilor umanişti încercările au fost nenumărate, până să se
izbutească .

III. 2. Nicolae Iorga şi Proiectul său de Lege

După cum am văzut în capitolul anterior, că orice iubitor de istorie şi de arhivă istorică putea
să propună crearea la Roma a unui Institut de cercetare, ne vom convinge în rândurile ce urmează,
că pentru reuşita unui astfel de proiect, trebuia ca iniţiatorul să fie pe cât posibil din breasla
21
Nicolae Lascu, Banca Naţională a României şi arhitectura, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 140, nr 35, în
colecţia Biblioteca Băncii Naţionale. Autorul, profesor la Universitatea de arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din
Bucureşti, este fiul marelui istoric clujean Nicolae Lascu (1908-1988) .

13
universitarilor. Se prevedea nu dintr-o exuberare a titlurilor academice înaintea italienilor, ci dintr-o
uşurinţă de care avea nevoie iniţiatorul, în privinţa redactării unui proiect de funcţionare a instituţiei
propuse. La fel de mult a contat şi cunoaşterea desigur, a realităţilor învăţământului superior, ce
trebuia omologat nivelului academic existent în Roma sau Paris .
Prin legea propusă de Nicolae Iorga în calitate de deputat în primul Parlament al României
întregite, Vasile Pârvan primeşte încrederea că va fi obţinut măcar un proiect de lege. Cu acest prilej
se decide între cei doi, ca proiectul să mai cuprindă şi o şcoală la Paris, căreia Iorga îi dorise o la fel
de mare consacrare. În acest fel ceea ce urma să se nască în Italia, avea să se asemene într-u totul cu
cea din Franţa, urmând a fi denumită Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, aşezată la 20 km
Sud de Paris. Fără nici un fel de subiectivism însă, admitem totuşi, că Şcoala din Roma a avut
meritul de-a fi cap de serie în acest proiect de lege din 1920 .
Odată cu acest periplu legislativ de votare al proiectului, vom parcurge aproape întregul an
calendaristic 1920, la umbra personalităţii lui Nicolae Iorga. Bun cunoscător a societăţii româneşti
interbelice, a ştiut să includă în regulamentul şi în etica de funcţionare ai celor două Şcolii, reuşita
unei autonomii în relaţia cu lumea politică, tocmai pentru ca ea să nu sufere de pe urma instabilităţii
partidelor aflate efemer, la cârmuirea ţării. Astfel ambele Şcoli, de la Paris şi Roma, au putut să
reziste unui fenomen cum a fost cel de-al Doilea Război Mondial, având ca ele să fie închise abia la
doi ani după încetarea războiului, în anul 1947 prin dispoziţia ministrului de Externe, Ana Pauker .
Situaţia aportului privind această etapă de înfiinţare a Şcolilor, credem că a fost sub
următoarea distribuţie: Nicolae Iorga în calitate de deputat şi cunoscător al limbajului legislativ,
decide să elaboreze Legea cu cele zece articole privind înfiinţarea. Lui Vasile Pârvan în calitate de
gânditor al ideii unei Şcoli de studii istorice la Roma şi în calitate de cunoscător al funcţionalităţii
pragmatice a Institutului Arheologic german din Roma, i se cuvine să redacteze întregul
Regulament cu cele şase capitole şi 24 de articole subscrise capitolelor .
În consecinţă, afirmăm nestingherit că Nicolae Iorga este unul dintre întemeietorii Şcolii.
Numai cum şi în istoriografie recunoştinţa e o pasăre rară, Nicolae Iorga nu este amintit decât destul
de marginal în chestiunea privitoare la paşii care-au fost urmaţi în acest an 1920. Trebuie să
recunoaştem, că profesorul Iorga deloc docil cu proiectele în care să nu-i cunoască în amănunt
detaliile, dovedeşte de această dată încrederea în această doleanţă venită din partea unui fost elev
de-al său şi devenit ulterior, coleg la Academie şi la Universitate – arheologul Vasile Pârvan .
Om de-o cultură enciclopedică, N.Iorga înţelege valoarea acestei Şcoli la Roma pentru
arheologia românească. În consecinţă după aflarea acelor tendinţe de sensibilizare eşuate înainte de
Marele Război şi descrise de noi în capitolul anterior, decide să ia parte la iniţierea unei Legi
privind înfiinţarea Şcolii. Paralel cu stabilirea unei Legi, unui Regulament, unei Conduceri, şi a unei
misiuni pentru ea în străinătate, Nicolae Iorga vine cu ideea înfiinţării încă a unui aşezământ, în
Franţa. Şi pentru că era un proiect venit de la marele Savant, el alege ca Şcoala din Franţa să
funcţioneze în oraşul lui Ferdinand Lot22, un orăşel situat la 20 km sud de Paris, numit sugestiv
Fontenay-aux-Roses, în traducere însemnând la fântâna cu trandafiri .
Nicolae Iorga, era lipsit de controlul altcuiva23 decât a propriei conştiinţe. Un proiect odată
chibzuit în gândirea lui, devenea cu mari şanse de reuşită indiferent de barierele sociale, politice,
22
Ferdinand Lot (20 sept. 1866, Le Plessis Piquet – 20 iulie 1952, Fontenay-aux-Roses) istoric francez de renume
mondial, exponent de seamă a societăţii savante din Franţa, specialist în istoria Evului Mediu, a locuit în localitatea
Fontenay-aux-Roses, orăşel unde şi-a găsit liniştea pentru munca sa la numeroasele tratate de istorie universală .

14
economice, religioase, etc., tocmai datorită caracterului său autonom şi totodată convingător.
Temperamentul acesta autoritar, i-a adus şi multe critici, care fiind destul de numeroase, le vom
rezerva într-o descriere mai pe larg, ceva mai încolo. Neobijnuit este faptul că aceste definiri ale
sale, i-a adus câştig de cauză înaintea tineretului din cuprinsul întregii ţări. Pentru generaţia tânără,
exista mirajul marelui profesor ce era demn de urmat, sau cel puţin de urmărit. Modelul N. Iorga nu
s-a născut însă „din vasta lui operă scrisă, ci venea din marile şi îndrăzneţele acţiuni de ordin
naţional în acele vremuri”24 de calde frământări naţionaliste .
Un fost elev al său şi unul din cei mai cunoscuţi observatori asupra carierei lui Nicolae
Iorga, criticul literar Eugen Lovinescu remarca faptul că „prin prestigiul unei ştiinţe enorme şi
printr-un anumit talent la explozie temută, ştia să domine o sală nu încă definitiv câştigată”
rămânând pentru totdeauna legendarul lor părinte spiritual. Conferinţele despre societate, morală,
istorie bisericească, istorie literară, culturală, orişicare dintre subiecte erau cu un asemenea debit în
vorbire, de asemenea şi cu un inconfundabil tibru vocal, încât cucerea chiar şi cel mai necunoscător
public asupra oricărei specialităţi pronunţate. Prin dramatismul limbajului, reuşea să convingă
auditoriul că problemele expuse sunt în fapt ale ţării, iar el nu este decât mesagerul25 .
Preocupările Savantului, porneau într-adevăr de la studenţii lui şi avea o traiectorie
fulgerător de directă până la problemele care le identifica pentru ţara sa. Acesta era spaţiul său
existenţial: de la studenţi, la treburile ţării sale. Cea mai de seamă exemplificare în acest sens o
avem de la un alt student de-al său, arheologul Mircea Petrescu-Dâmboviţa care-i descrie locuinţa
Savantului, ca un adevărat edificiu public închinat bunei funcţionări a ţării şi ai studenţilor săi .
Revenind la chestiunea ridicării unui aşezământ românesc la Roma, rolul lui Vasile Pârvan
se reducea la făurirea unui regulament de funcţionare pentru cele două Instituţii. Gândit într-o
judecată proprie, regulamentul apărut în Monitorul Oficial, emis de Regatul României cu nr. 105, în
ziua de sâmbătă 13 august 1921, include Decretul dat de Ministerul Instrucţiunii, pentru aplicarea
legii care înfiinţează şcolile române de la Paris şi de la Roma .
Nicolae Iorga, profesorul model, era învăţătorul „care m-a învăţat atâtea, fără să ceară
nimic în schimb”26 îşi amintea mai târziu Vasile Pârvan. Drept pentru care va simţi un înalt îndemn
interior de afirmare a profesiei sale, la umbra marelui său model. Pe parcursul vieţii, îi va căuta
îndrumările lui Iorga, iar ele vor fi pilduitoare pentru cariera sa. Încrederea în aceste virtuţi, au fost
răsplătite prin aprobarea pentru Vasile Pârvan, ca director al Şcolii Române de la Roma .
Foarte bine observa Alexandru Zub această continuă încercare de-al ajunge din urmă pe
Magistrul său. Construcţia expresiei „elevul şi emulul său” după cum spunea istoricul ieşean,
reuşeşte să concentreze întreaga hartă în drumul profesional a lui Vasile Pârvan pe urmele
profesorului său. Surprinderea tendinţei de egalare pe care o doreşte în raport cu Nicolae Iorga, nu
avea să uimească nici un contemporan dintre cei care i-au cunoscut pe amândoi, iar unul dintre ei a
fost George Călinescu, studentul format în Bucureştiul aflat în mirajul iorghist şi specializat în
Roma aflată în mirajul pârvanian .

23
Eugen Pohonţu, Amintiri despre Nicolae Iorga, în Analele Bucovinei, tom VII, 2, 2000, Editura Academiei Române,
Bucureşti, p. 547
24
Ibidem, p.541
25
Eugen Lovinescu, Confesiunile unui critic. Antologie şi studiu introductiv de Ion Simuţ, Editura Institutului Cultural
Român, Bucureşti, 2006, p.334
26
Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, p.59

15
 III.3. Vasile Pârvan, creatorul arheologiei moderne româneşti

Existenţa lui exemplară în atâtea privinţe, invită la reflecţie – spunea Alexandru Zub, despre
Vasile Pârvan. Arheologul s-a născut la 28 septemvrie 1882 în cătunul Perchiu, comuna Hurueşti,
din judeţul Bacău27, denumită în limbajul locului pe vremea administraţiei interbelice, ca Hurueştii
Tecuciului28, deoarece pe atunci exista judeţul Tecuci. Azi i s-a mai adăugat încă un „i” în
toponimia comunei, devenind Huruieşti; componentă în sistemul administrativ comunal al Judeţului
Bacău. După studiile primare aici în comună, tânărul Vasile îşi continuă şcolarizarea la studiile
medii din Bârlad. Absolvă în 1900, liceul clasic29, deschizându-i-se apetitul pentru carte şi astfel va
porni pe drumul spre capitală unde avea să se înscrie la Universitate, în acelaşi sugestiv an 1900 .
Încă din aceste etape formative, Vasile Pârvan nu va fi scutit de suferinţă. O va cunoaşte atât
pe cea trupească, dar şi pe cea de natură morală. Neplăcerile dictate cu neajunsurile în care familia
lui se confrunta, tânărul student a trebuit să mai ocupe concomitent şi funcţia de pedagog la
Pensionul Brândză din capitală, unde şi locuia la mansardă, într-o odaie fără foc. În acel prim an de
studenţie, el îşi amintea: „Era frig straşnic şi când veneam de la cursuri eram obosit – de munca
pentru străini, ca şi de munca pentru mine – şi îngheţat”30. Boala de reumatism de mai încolo, îi va
fi efectul acelei inumane atmosfere ambientale. Aceasta-i va fi prima etapă din ciclul de suferinţe .
Studentul căutând o alternativă, se va transfera la liceul particular Ene Bălteanu, în aceeaşi
calitate de pedagog. Aici constatase că şcolile particulare frecventate mai ales de odrasle provenind
din lumea bogată, erau pepiniere de privilegiaţi, a căror insolvenţă puteau merge destul de departe.
În acest sens la 6 aprilie 190231, Vasile Pârvan însuşi se adresa ministerului de resort, cerând să se ia
măsuri pentru estomparea acestor inadvertenţe. Pedagogul Vasile Pârvan s-a adresat ministerului ce
la acea vreme era condus de Spiru Haret, deoarece trăise penibilul moment când chiar el a fost lovit
de un elev recalcitrant care teroriza corpul pedagogic şi profesoral. În literatura română chiar există
o schiţă pe marginea unei asemenea problematici, scrisă cu foarte mult zel de I.L.Caragiale, de
altfel un contemporan ai acelor ani cu protagoniştii din cazul petrecut cu Vasile Pârvan .
Înzestrat cu un nivel de spiritualitate superior multora din jurul lui, a ştiut să treacă peste
toate acele momente, devenind un neclintit stâlp de reper pentu astfel de momente. Studiile
superioare, le absolvă în 1904 la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Apropierea de marii
dascăli ce i-a predat in decursul studenţiei şi prin colectivul Semănătorismului, absolventul se va
familiariza şi cu activitatea publicistică. Angajarea sa la biblioteca Academiei, de asemenea, îi va
modela scrisul istoric. Şi după toate acestea, încununarea activităţilor formative se va încheia prin
specializarea sa în Germania, primind prin concurs o bursă Hillel .
În mediul academic german ajunge în toamna lui 1904, imediat ce absolvă Facultatea la
Bucureşti. Se prezintă cu o scrisoare de recomandare din partea profesorului său Nicolae Iorga,
polihistorul ce şi el s-a specializat în acest spaţiu german, mai precis la Leipzig. Deja din ţară,
Vasile Pârvan sfătuit de Ion Bogdan decanul lui de la Facultate, va alege Universitatea din Jena, căci
cercul restrâns şi aproape familiar, îl va ajuta să-şi însuşească mai uşor limba germană32. Acest lucru
întâmplându-se uimitor de repede cu ajutorul nenumăratelor ore de studiu în biblioteca
27
Alexandru Zub, Vasile Pârvan, în Carpica, V, Bacău, 1972, p. 26 .
28
Idem., Vasile Pârvan – preocupări bibliografice şi documentaristice, în Carpica, Bacău, 1968, p.329 .
29
Ibidem.
30
Idem., Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, p.18 .
31
Ibidem.

16
Universităţii, îi va permite să se mute după doar un semestru, la Universitatea din Berlin. Vedem
astfel că acest timp germanic îl va impune pentru todeauna în curioasa concentraţie pentru perioada
antică a istoriei. Iată aşadar, că pe drumul clasicizării33, V.Pârvan se va încredinţa culturii renane .
Totuşi, etapele formative ale tânărului, nu le găsim doar aici în mediul berlinez, căci va
contribui într-o mare măsură şi o altă mare capitală europeană: Roma. Popasul primăvăratic în
capitala italiană subliniază stăruinţa cu care s-a opus în faţa sănătăţii şubrede, cauzată de reumatism;
boală ce se ameliora la o climă mai blândă. Inainte de a-şi depune dizertaţia la Breslau, pentru
primirea doctoratului, el a stat la un pension nemţesc, Wilma, de pe Via Venti Settembre din Roma.
Primele patru luni ale anului 1908 va sta aici, de unde se va interesa de antichităţile italiene şi
bibliotecile romane. O instituţie semnificativă avea să-i insufle ideea creaţiei lui Vasile Pârvan,
atunci încă tânăr. Institutul Arheologic German din Roma, înfiinţat aici, la sfârşitul secolului al
XIX-lea, i-a fost sursa principală de inspiraţie pentru ceea ce el va numi Şcoala Română din Roma.
În biblioteca acelui Institut german, el îşi va culege o mare parte din materialul pentru dizertaţie.
Pentru susţinerea lucrării, revine la Berlin, însă din pricina anumitor motive îşi susţine teza la
Universitatea din Breslau, primind doctoratul la sfârşitul acelui an 1908. A mai stat în Germania
aproape un an, urmând să se întoarcă la Bucureşti, nu doar cu titlul de magna cum laude, ci şi cu
porecla de „Der kleine Mommsen”34. Alexandru Zub, spunea că este o poreclă înnobilatoare .
După un lung şir de nemiloase momente cauzate, când de lipsa banilor, când de lipsa unei
sănătăţi stabile, ordinea lucrurilor i se vor aşeza spre o reuşită firească. Ajunge profesor la
Universitatea bucureşteană în toamna lui 1909. Mai precis, în 25 octomvrie pe când el încă se afla
în Germania, e numit suplinitor la catedra de Istorie Antică şi Epigrafie la Facultatea de Litere şi
Filosofie de pe lângă Universitatea din Bucureşti. Era de fapt, tocmai facultatea pe care o absolvise
în urmă cu patru ani .
Admitem ceea ce în unele scrieri35 se afirma cum că, însăşi monografia consacrată
împăratului filosof roman - Marcus Aurelius, scrisă în cursul anului 1909, i-a adus încrederea
profesorilor din Bucureşti, plasându-l spre acea numire de suplinitor. Pe bună dreptate, lucrarea este
receptată în mediul bucureştean, căci să nu uităm, el primind titlul de Doctor în prima jumătate a
acelui an 1909, totuşi mai rămâne peste vară acolo, tocmai pentru a-şi continua cercetările pentru
respectiva monografie dedicată marelui împărat roman .
Apropierea de marii dascăli de la Bucureşti, cunoaşterea marilor scrieri din bibliotecile pe
care le-a întâlnit în străinătate, precum şi descoperirea altor experienţe, l-au concretizat spre acel
spirit constructiv36, prin excelenţă unul inconfundabil. Cu alte cuvinte avea în vedere preocupări
pentru progresul disciplinei în care el tocmai se specializase. De pildă, pentru cultivarea scrierii
istorice în tan-dem cu îndemânarea educativă, a găsit ca sugestie cartea lui Gardner Percy, Classical
archaeology in schools..., Oxford 1905, studiu în care clasicistul englez a expus metodele de dotare
a instituţiilor de învăţământ superior şi nu numai, cu hărţi, planuri, diagrame, colecţii şi ilustrate
fotografice, ş.a.m.d. Prin prisma acestor osteniri, vom vedea mai târziu, Vasile Pârvan de-a lungul
vieţii, s-a bucurat de un larg sprijin din partea Universităţii, a Academiei, din partea Ministerului de
resort, adică cele ale Instrucţiunii Publice, a celui de Externe, ori a celui de Arte, dar şi a Comisiunii
Monumentelor Istorice .
32
Idem., Vasile Pârvan. Corespondenţă inedită din vremea studiilor (1904-1909), în Carpica, 21, Bacău, 1968, p.284 .
33
Ibidem.
34
Idem., Vasile Pârvan, în Carpica, V, Bacău, 1972, p.28 , în trad. „ Micul Mommsen” .
35
Idem., Vasile Pârvan şi Italia. Primele contacte (1908-1914), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie
„A.D.Xenopol” din Iaşi, tomul III, 1966, p. 69 .

17
 Demersurile sale pentru ca cei din jur să ia atitudine, închegau două cuvinte compuse din
aceleaşi litere: „Acţiune! Acţiune! Iată pentru ce trăim.”37 Încă din acele timpuri, pe Vasile Pârvan
îl regăsim în dese colaborări cu profesorii lui, cari mulţi dintre ei erau şi academicieni. Ceea ce
reprezintă, din partea profesorilor, un înalt grad de disponibilitate în ciuda funcţiilor, iar din partea
tânărului Pârvan, darul de-a percepe acel profesionalism, ca o alternativă a lipsei de interes, la fiece
studiu de cercetare. De fapt e antonimul înţelesului ignorare. Este atitudinea pârvaniană, din care şi
noi cei de azi, trebuie să învăţăm. Încă pe vremea când fusese trimis în străinătate pentru
specializare, îi scrie lui Nicolae Iorga:„Dar, pentru numele lui Dumnezeu, strigaţi-le tuturora c-am
dormit deajuns...”38. Să reţinem bine, un student îi scrie acest lucru lui magistrului Nicolae Iorga !
Seva de putere pentru muncă, nu o dobândeşte doar de la profesorii lui, ori din instituţiile în
care el îşi petrecea cea mai mare parte a timpului, ci o primeşte şi din interiorul familiei lui. Era un
familist care a ştiut să o ţină pe Silvia, soţia lui, apoape de frumuseţile antichităţilor, dar ştia şi să o
ţină departe de eşuările profesionale cu care Pârvan se lupta, căci deseori se afla în impas de-a nu
reuşi să ducă o cercetare până la capăt, ori la Histria, de-a se limita la puţinii bani ce-i primea ca
arheolog. Din păcate, căminul conjugal al familiei Pârvan, se va lovi de o extrem de dureroasă
încercare; în timpul primului război mondial, în refugiul ca urmare a ocupării Bucureştiului de
germani, în 1917 lui Vasile Pârvan îi moare soţia la Odessa, în timpul naşterii unicului lor fiu. N-au
putut fi salvaţi, nici Silvia soţia lui, nici copilul ce trebuia să se nască .
Anii antebelici din viaţa lui Vasile Pârvan, sunt ani de o maturitate exemplară, parcă animaţi
de un intelectual aflat la vârsta senectuţii. Cum putem să-i considerăm această perioadă în care la
începutul secolului XX-lea, era un oarecare absolvent de liceu, în 1900 la Bârlad; absolvă după
patru ani facultatea de Litere şi Filosofie la Bucureşti, primind atunci în 1904 o bursă de studiu ce-i
va oferi posibilitatea să se ducă în Germania, realizând acolo pe lângă teza de doctorat susţinută la
Breslau în 1908 şi o ambiţioasă scriere despre împăratul roman Marcus-Aurelius; revenit în ţară în
toamna lui 1909, devine cadru didactic universitar la catedra de istorie antică, în postul lui Grigore
Tocilescu, urmând ca la numai un an şi două luni după ce devine profesor universitar, mai precis în
decembrie 1910, să fie numit director al Muzeului Naţional de Antichităţi39. Capacităţile
organizatorice ale lui Vasile Pârvan, erau evidente şi în cercurile academice. Devenise doar o
chestiune de timp, ca din acea perioadă să-l avem pe Vasile Pârvan – Academicianul. Prin urmare la
18 mai 1911 este ales membru corespondent al Academiei Române40, iar în anul următor, 1912,
aceste abilităţi şi le va transpune şi în afara ţării – va prezida una din secţiunile Congresului
arheologic din Roma41. De-acum nu va mai fi numai un istoric român. A fost o descoperire
reciprocă: istoricii contemporani europeni, l-au descoperit şi Pârvan deopotrivă i-au descoperit pe
colegii europeni. În anul următor, 1913, la propunerea lui Dimitrie Onciul, e numit membru în
Comisiunea Monumentelor Istorice42, rămânându-ne astfel spre citire ideaticele scriei pârvaniene,
ce le regăsim şi azi, în Buletinele Comisiunii Monumentelor Istorice ale acelei vremi. Ca o
încheiere la aceste peripluri, amintim plăcutul moment din primăvara lui 1914, când împreună cu
36
Idem., Vasile Pârvan – preocupări bibliografice şi documentaristice, în Carpica, Bacău, 1968, p.333.
37
Idem., Pârvan: nelinişti escatologice (note de lectură), în Zargidava, II, Bacău, 2003, p.10 .
38
Idem., Vasile Pârvan, în Carpica, V, Bacău, 1972, p.27 .
39
Idem., Vasile Pârvan şi Italia.Primele contacte (1908-1914), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie
„A.D.Xenopol” din Iaşi, tom III, 1966, p.70 .
40
Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 634 .
41
G. Baiculescu (coord.), Vasile Pârvan (1882-1927) Bio-bibliografie, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1957, p.5 .
42
Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, VI ( 1913), p.203 .

18
soţia sa, vizita Peninsula Italică, aflaţi cel mai probabil în dulcea călătorie de după căsătorie .
Acesta i-a fost calendarul anilor până la începutul războiului, din viaţa academicianului V. Pârvan .
Cu toate acestea, Vasile Pârvan, dorea şi altceva decât aceste reuşite personale. El trebuie
înţeles ca un deosebit gânditor asupra eficienţei omului în societate. Cea mai mare doleanţă a lui a
fost, ca şi alţii să vadă Roma, ci nu doar el. Primul beneficiar a fost însăşi soţia sa, Silvia în 1914.
Cum să ajungă cât mai mulţi tineri intelectuali merituoşi, în capitala colinelor fără moarte, l-a
preocupat încă din 1908, de când el a fost prima dată acolo .
Planul de organizare a culturii noastre române, nu trebuia să omită relaţiile cu restul
continentului. De asemenea necesita o adâncă cunoaştere a istoriei noastre, dar nu era de ajuns dacă
nu se apela şi la specialitatea arheologică. Ori, când se vorbea de acest lucru, Pârvan atrăgea atenţia
asupra rigorii în studiu, care de fapt nu era altceva decât timbrul cerut de Europa de la Vest. În
propunerea lui de-a începe o cercetare arheologică sistematică, va constata nevoia de informaţie,
prin documentare, comparaţie, încadrare şi altele, a antichităţilor descoperite; căci doar procesul de
săpare într-un sit, nu era îndeajuns .
La această orientare ştiinţifică, avea să-i fie model ceea ce în Austria, prin Academia din
Viena şi în Germania totodată, „pe socoteala statului au început dezgroparea sistematică a
limesului danubian”43. Arheologul român îi motiva pe contemporani, arătându-le că prin
dezgroparea sistematică a urmelor romane de la vechea graniţă a Imperiului, în partea care cade pe
pământ românesc, ne poate alinia la nivelul de cunoaştere la care au ajuns şi restul ţărilor civilizate
din Europa. De asemenea, eventualitatea unor descoperiri de un real interes, era deosebit de mare,
ceea ce va aduce un meritat loc la masa cercurilor academice mondiale. Vasile Pârvan continuă şi
evidenţiază eficienţa şi necesitatea studenţilor pentru atunci când „şi la noi se va începe lucrul” .
Preocuparea pentru arheologie, în rândul istoricilor români, se amplifică prin Alexandru
Odobescu şi prin Grigore Tocilescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea odată cu afirmarea
unei naţiuni române independente şi curajul studierii istoriei naţionale. Pasul important pentru
dezvoltarea acestei ştiinţe, s-a făcut prin Vasile Pârvan, „un soldat al cauzei celei drepte”44 care se
arăta deosebit de promiţător încă de pe vremea studiilor în Bucureşti şi Germania, acesta din urmă,
un loc unde arheologia tocmai se primea45. Această ştiinţă, ramură a istoriei şi implicit şi a ştiinţelor
umaniste, va avea eficienţa ei în epoca de renaştere românească. Înţelegerea acestei realităţi, se
arată încă de timpuriu; apariţia catedrelor de istorie antică la Universitatea din Bucureşti şi la
Universitatea din Iaşi, nu s-au lăsat aşteptate încă de la începutul secolului trecut. De asemenea, la
momentul potrivit şi la Cluj Napoca se formase o universitate românească, chiar dacă mai târziu .
Un posibil răspuns la întrebarea de unde primeşte Vasile Pârvan acel impuls de energie,
găsim ca o plauzibilă sursă, ataşamentul lui faţă de Nicolae Iorga. Ambii, intelectuali pe-deplin
maturizaţi – chiar dacă vorbim de profesorul şi elevul – însă deopotrivă amândoi sunt preocupaţi şi
de proiecte ştiinţifice ori culturale, dar nu mai puţin şi de cele educative. Lucrurile se vor amplifica
odată cu anul memorabil 1918, când aceste doleanţe se vor bucura de legitimitate în Transilvania la
Cluj-Napoca şi în Bucovina la Universitatea din Cernăuţi, în parte şi la Chişinău, prin teologie .
Periplul didactic la V. Pârvan, consemnează nu de puţine ori, entuziasmul descoperirilor
alături de bucuria comunicării46 a fiece lecţii la catedră. Frământările din activitatea didactică nu
erau orientate către altcineva, ci îi fixase atenţia studenţimii. Se simte invitat la jurământul de
43
Ioan Mitrea, Un secol de arheologie modernă în România, în Mousaios , Muzeul Judeţean Buzău, vol.XI, 2006, p.229
44
Alexandru Zub, Vasile Pârvan, în Carpica, V, Bacău, 1972, p. 26 .
45
Ioan Mitrea, op.cit., p.228 .
46
Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, ed. institutului cultural român, Bucureşti, 2005, pp.122-123

19
credinţă să vegheze la propria-i devenire a fiecărui student. Metodica îndrumării la cunoaştere nu se
opreşte cu disciplina istoriei, deoarece cultura noastră cuprinde mult mai multe căi de izbândă.
Vorbea cu mare uşurinţă de istorie şi înţelepciunea veche a clasicilor antichităţii. Nu mulţi pot face
chiar şi azi acest lucru. Pentru el era acelaşi studiu, astfel şi l-a atribuit profesiunii sale47. Cercul
preocupărilor lui era lărgit, dar cu o sârguinţă de profesor universitar etalon. Era cunoscut că în
diferite cercuri de discuţii, istoria rămăsese numai un punct de plecare şi abia o metodă48.
Mereu cu aceeaşi conştiinţă matură, Vasile Pârvan se va angaja în planul de organizare a
secţiei culturale în ţara noastră, aflată în haosul ca urmare a binecunoscutului război mondial dintre
1914-1918. Are diverse iniţiative în domeniile didactice şi în sferele instituţionale, fiind un artizan
ai noilor exigenţe în care sesizează necesitatea statului. Îşi doreşte mult o cooperare şi o „socializare
a personalităţilor”49 ce-o va defini ca un act de educaţie a unor înalte pretenţii intelectuale. Crede
că creează astfel atmosfera unei „culturi sociale” care nu o doreşte închisă la Academie,
Universitate s-au în altă parte, ci visează în emanarea ei la un nivel naţional. Ceea ce a dorit a fost
să-i ambiţioneze pe cât mai mulţi în direcţia unor iniţiative constructive .
Nu trebuie deloc să ne fie neînţelegător faptul că un arheolog trasează linia de idei
fundamentale pentru acest plan de organizare a culturii noastre contemporane. Doar este unul din
acei intelectuali şcoliţi în străinătate şi cari au ajuns acol tocmai pentru că îşi arătase capacităţile.
Eficienţa lui Vasile Pârvan avea să se arate cu prilejul întâiului Război Mondial, când se dovedeşte
că tot ceea ce-şi schiţase înainte de izbucnirea lui, se vor făptui atunci când nimeni nu se mai
aşteptaseră: adică după sfârşitul războiului. Care va să zică, marele război nu l-a schimbat. După ani
de aşteptări, Vasile Pârvan mai are puterea creaţiei, şi îşi implementează ideile. A reuşit să ignore
tragedia din 1917 când îi moare soţia, de asemenea nu se dezechilibrează când cunoscuţi de-ai lui
cad pe câmpurile de luptă, iar sălile de cursuri sunt goale din lipsă de studenţi. Cu toate acestea nu-
şi pierde rolul social, implicaţiile lui continuîndu-se sub acelaşi crez pacifist emanat de la catedră .
Iată de ce e memorabil arheologul român. Căci rămâne memorabilă rugămintea lui, când
celor ce-şi plângeau morţii după un război care pentru ţara noastră fusese al întregirii, el le cerea
public să nu diminueze „lumina lumii” şi a bucuriei, cu doliul lor, ci să privească spre izbânda
colectivă. Nu de puţine ori avea să se observe din atitudinile sale, că sacrificiul nu l-a ocolit deloc,
iar nelămurirea la întrebarea de ce, îi era familiară şi lui. Statura eroică dealături cu doliul după soţia
sa, coexistă în acelaşi suflet ca feţe ale unei realităţi complexe50, fiind expresia armoniei la care
omul este chemat a o înţelege în viaţa sa .
Întrucât acele concepţii pârvaniene, aveau valabilitate de implementare la întreg nivelul ţării,
el va fi numit din 1919 profesor la noua Universitate din Cluj Napoca, „Dacia Superior”. De aceea
este prezent la momentul potrivit în aula noii Universităţi transilvănene, unde unanim de toţi este
lăsat să citească la inaugurarea cursurilor din 2 noiembrie 1919, viziunea despre Datoria vieţii
noastre, pledoarie pe care Alexandru Zub o considera ca fiind proiectul ce tindea să fortifice
conştiinţa de sine a poporului nostru51. Prin Ion Bianu, Ioan Lupaş, Octavian Goga şi prin toţi
ceilalţi colegi transilvăneni de la Academie sau de la Universitate, Vasile Pârvan cunoaşte nevoile
românilor transilvăneni şi de aceea va dori să asiste la crearea învăţământului universitar din
Transilvania. Acum, odată cu noul organism politico-statal de România întregită, va fi nevoie de
47
Alexandru Zub, Vasile Pârvan, în Carpica, V, 1972, Bacău, p.29 .
48
Ibidem., p.35 .
49
Ibidem., p.36
50
Alexandru Zub, Vasile Pârvan: dilemele cărturarului, în Carpica, XVII, 1985, Bacău, pp. 190-191 .
51
Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, p.131.

20
consegvenţa şi rigoarea măsurilor formative ale lui Pârvan. Dinamismul său impulsionează la
progres, odată cu oamenii, şi instituţiile din cadrul societăţii. Şi toate acestea erau nişte mijloace
reformatoare pentu o cultură civilizatoare firească pentru statul nostru .
Ca profesor la Universitatea din Cluj, Vasile Pârvan n-a funcţionat decât puţină vreme,
lăsând cursul de la catedră, urmaşului său Vasile Bogrea, ilustrul clasicist ce de altfel nu peste multă
vreme avea să creeze aici la Cluj, Institutul de Studii Clasice52. Prin aceasta s-a instituţionalizat
profesionalismul, ca urmare a înglobării unor istorici de-o înaltă clasă moralizatoare. Aici, istoria
modernă cu cea medievală, istoria veche cu arheologia, istoria literaturii, istoria artei, toate şi-au
avut candidaţi la activitatea ştiinţifică prodigioasă, precum la Bucureşti sau Iaşi. Aceste discipline
au legitimat cultura românească să se bucure de-o intelectualitate etalon până astăzi valabilă.
Profesori docenţi, consacraţi nu doar muncii de catedră, ci şi studiului ştiinţific, s-au dovedit a fi
cunoscători ai nevoilor universităţii, fapt pentru care Vasile Pârvan le va oferi deplina colegialitate
şi încredere în urmarea eticii pe care el o milita la Bucureşti .
Planul lui Vasile Pârvan privind îndrumarea sferei culturale şi organizarea activităţii
ştiinţifice în ştiinţele umaniste, a dezvoltat-o prin secţia didactică. Era convins că doar laolaltă cu un
prodigios sistem educaţional se va putea realiza ceva statornic. În acest mirobolant plan se înscrie
înfiinţarea la Roma, a unei Şcoli Române, ea fiind ceea ce noi o cunoaştem exact aşa, ca Şcoala
Română din Roma. Dificultăţile creării acestei şcoli, a funcţionalităţii propriu zise a şcolii, aflarea
numelor unor bursieri sau unora din aparatul administrativ, dar şi înspăimântaţii ani ai celui de-al
doilea război mondial iar mai apoi motivaţiile venite din ţară pentru a închide edificiul din Roma,
constituie un lung şir de evenimente peste care nu trebuie să trecem .
Vom vedea la capitolul respectiv voinţa lui Vasile Pârvan de-a creea această şcoală, dar şi
neputinţa lui de-a o clădi, întrucât nu era înţeles întocmai. Oamenii la care a apelat, cunoscuţii care
l-au respins şi necunoscuţii care au încercat să-l ajute, constituie un real interes pentru oricine vede
în acest proiect, o problematică ce oricând se poate repeta. Poate fi un subiect de actualitate şi
pentru zilele noastre .
În actualitatea noastră, oricând ne putem întâlni cu nevoile proiectelor pârvaniene, iar cei
care le vor cunoaşte vor fi binemeritaţii intelectuali de care ne vom folosi. Cei care i-au citit opera
ori biografia, pot spune că au cunoscut modelul de-a fi un om în toată accepţiunea cuvântului. V.
Pârvan nu s-a ascuns de suferinţă şi sacrificiu, de asemenea nici de muncă şi răspundere, şi pentru
că elevii lui i-au văzut atitudinea neînfricoşată, l-au propulsat ca modelul complet în faţa viitoarelor
generaţii de studenţi. Din păcate doar Cernăuţi-ul a rămas fără discipoli ai Magistrului, căci
Universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj, în anii de după al doilea război mondial, marii profesori de
ştiinţe umaniste erau într-o firească ordine la catedră, unde mânaţi de spiritul rigorii ce le aducea
aminte de Magistru, nedirijaţi de nimeni, erau angajaţi să ţină isonul învăţăturilor pârvaniene .

Capitol IV. Activitatea Şcolii Române din Roma în 80

documente inedite

52
Ibidem., p.132 .

21
 Scrisorile găsite de noi în arhiva istorică a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din
Bucureşti, îşi vor păstra pe parcursul descrierii, succesiunea cronologică, altfel spus forma mentis în
descrierea documentelor ce vor avea ca metodă de studiu, o perspectivă diacronică; cronologia
documentului fiindu-i jurisdicţia de a-l preceda pe cel dinainte. Vom reuşi credem noi, să operăm cu
mentalitatea din epocă, totalitatea scrisorilor şi a documentelor salvate de la Vasile Pârvan înainte
de arderea lor .
Cronica cercetărilor în domeniul istoriei instituţionale asupra Şcolii Române din Roma, a
folosit doar parţial documente de arhivă, lucrări precum ai istoricilor George Lăzărescu, Veronica
Turcuş sau Ion Bulei, toate înscriindu-se desigur în această reuşită în dezvăluirea unor documente
inedite pe această temă. Istoriografia neînregistrând până acum, bibliografie din arhive pe măsura
necesităţii, nu face vinovat cercetătorul, ci însuşi Instituţia de la Roma asupra cărei interes ne
aplecăm, deoarece o înmagazinare a arhivei Şcolii Române din Roma, odată dispersată în acei
binecunoscuţi ani ai deceniului al cincilea din secolul trecut, în zilele noastre Instituţia încă nu şi-a
recăpătat dreptul natural de a-şi coagula şi inventaria din nou arhiva istorică, fiece din orice colţ al
lumi în care s-ar afla aceasta .
Revenind la compoziţia materialului ce-l oferă această arhivă istorică din Bucureşti,
afirmăm că în parcurgerea ei, ne vom convinge printre altele, de personalitatea apreciatului secretar
italian de la Şcoala Română din Roma, Giuseppe Lugli. În munca sa destoinică, italianul ne va face
cunoştinţă cu simpatia sa pentru arheologul român Vasile Pârvan, cei doi deveniţi prieteni până ce
moartea îi va despărţi. În fapt între aceşti doi arheologi, unul italian şi unul român; unul director al
Şcolii şi unul secretar al Şcolii, sunt scrisorile primite cu multă nerăbdare la Bucureşti, ale lui Vasile
Pârvan, de la Giuseppe Lugli .
Şcoala, fără suport politic şi deci finaciar, se va zbate pentru asigurarea existenţei, iar
secretarul Şcolii alături de director, vor ţine ca subiect principal pe parcursul corespondenţei,
această preocupare constantă a fondurilor necesare pentru funcţionarea Şcolii din Italia .
Pentru anul 1922, anul înfiinţării ei şi anul din care datează prima scrisoare între cei doi,
ştim că a devenit un an nefast pentru Vasile Pârvan, căci este un an al morţii pentru mulţi apropiaţi
ai lui: la 22 ianuarie moare Papa Benedict al XV-lea la Roma, Suveranul care-i promisese un sediu
pentru colegiul românilor din Roma; la 21 aprilie moare şi directorul Şcolii Franceze din Roma, pe
care Vasile Pârvan nu-l cunoscuse însă amintim că Mons. Duchesne directorul Şcoli Franceze a fost
gazdă la Roma pentru Nicolae Iorga şi pentru Vladimir Ghika, doi actori importanţi din jurul lui
Pârvan; moare de data aceasta la Mănăstirea Agapia, în 3 iunie acelaşi an 1922 un alt fost
colaborator pe această problemă a Şcolii şi bun prieten cu Pârvan, filologul şi diplomatul Duiliu
Zamfirescu; tot în iunie la câteva zile, moare Take Ionescu în timpul unei vizite în Italia; iar la
sfârşitul anului în noiembrie, la câteva zile după deschiderea Şcolii în sediul închiriat din strada
Emilio del Cavaliere, încetează din viaţă colegul lui Vasile Pârvan la Liga Culturală din Bucureşti,
preotul Vasile Lucaciu .
Să nu credem că inaugurarea din luna noiembrie a Şcolii Române din Roma s-a petrecut
într-un climat liniştit şi melancolic pentru societatea italiană dar în special pentru cea romană.
Suntem în anul 1922, în care dacă în România lucrurile erau puţin altfel, prin Casa Regală care pe
de-o parte îşi consolidase o înnoire a legitimităţii sociale prin naşterea în urmă cu un an, a
moştenitorului de gradul al III-lea la tronul României, cel ce va fi Mihai I, iar pe de altă parte tot
Casa Regală reuşea în 1922 să unească destinul politic ai românilor, Regele Ferdinand şi Regina
Maria fiind încoronaţi ca Suverani ai României Mari la Alba Iulia, în schimb, în acest răstimp la
Roma avem o imagine a mediului politic, parcă extrasă de pe alte meridiane ai principiilor morale.
22
Aici în peninsulă, neliniştile politicilor centrale de stat s-au intensificat în anul 1922 odată cu
decesul unui italian din cei mai stabili din punct de vedere etic şi principial: Papa Benedict al XV-
lea, un cardinal genovez ajuns în 1914 Suveran Pontif. În aceste condiţii peste doar căteva luni,
cămăşile negre au stabilit că e momentul ca să mărşăluiască pe străzile Romei, instigând forţa
socială, acum în lipsa unui ierarh ce supraveghea exprimarea socială asupra cetăţii eterne – astfel
rămânând în istorie marşul asupra Romei a lui Mussolini .
Cu toată această „dereglare” de la normalitate a spectrului politic italian din acele timpuri,
capitolul nostru va asigura ca preocupare constantă, dificultăţile asupra Şcolii Române nou
înfiinţate la Roma. Astfel, Şcoala ca aşezământ educaţional, va fi preocuparea principală a
întregului capitol închinat acestor scrisori ce au antetul Şcoala Română din Roma, Valle Giulia .
Importanţa acestor scrieri va fi cu atât mai mare când se regăsesc nume sonore dintre
istoricii români deveniţi specialiştii de frunte în urma specializării lor în străinătate. Această
generaţie regăsită aici, a fost prima ai arheologilor prezenţi în ţara noastră după Marea Unire. Prin
studenţii săi de la Bucureşti, a căror destine vor fi croite spre a trece pentru formare prin capitala
colinelor fără moarte, Vasile Pârvan va reuşi să creeze o nouă şcoală arheologică românească de
după anul 1922, cu ramurile sale ai discipolatului, până în zilele noastre !
Monografiile instituţionale îşi au rolul lor şi capitoul lor în înţelegerea epocii în care a fost
creată. În determinarea scrisului istoric, memoriile, jurnalele şi amintirile, constituie surse
importante cu valoare de document. Tot aşa şi urmele de corespondenţă, cum este cazul în teza
noastră. Din scrisorile care poartă corespondenţa directorului Vasile Pârvan cu secretarul Şcolii,
avem o comoară de informaţii .
Într-o concluzie a introducerii, afirmăm că aceste scrisori sunt asemănătoare unui seismograf
care a evocat starea de spirit a unui fenomen, în cazul nostru educativ din perioada interbelică a
României Mari, a Şcolii care a stat mereu sub semnul utilităţii din punct de vedere politic spre
salvarea ei instituţională, căci de o moarte nu va mai putea fi vorba nicicând !
Universitatea înseamnă să i se ofere studentului, sentimentul aprofundării orişicărei studiu
umanistic, ceea ce înseamnă locul omului în societate .
Ne este înfăţişat, prin această puritate a lui Pârvan, deznodământul în care el a ajuns când
iată, de pe şantierul său de la Histria are credinţa unei finalităţi a tuturor neajunsurilor ce-i sunt
prezentate în calitate de director: crede că la 1 octombrie, cel târziu în 10, Şcoala îşi va deschide
porţile, ştie că Vasile Bogrea îi va deveni colaboratorul său principal ca secretar al Şcolii şi speră că
Legaţia Română din Roma îl va noroci cu o victorie asupra Conventului Sf. Susana şi de asemenea,
nădăjduieşte că prima serie de membrii ai Şcoli vor fi în număr de şase.
Nu omitem a semnala că în această corespondenţă mai găsim dezamăgirea directorului
Şcolii Române din Roma, la adresa primei serii de bursieri ai Şcolii Române din Paris, pentru faptul
că au luat drumul Parisului, fără să întrebe pe nimeni şi fără să fie autorizaţi de nimeni, astfel aceştia
au fost puşi pe lista cu dreptul la schimb de favoare, adică a valutei, înainte de toţi.
Înaintea deschiderii Şcolii în toamna acelui an 1922, în contul de la Banca Marmorosch
Blank, trebuia astfel înmagazinată o sumă care să asigure funcţionarea pentru mai mulţi ani, măcar
pentru un mandat întreg de bursier la Roma, adică doi ani. Totalul de 780,590 mii lei este soldul pe
care Şcoala din Roma îl deţine la finele acestui an, conform unui extras de cont al Băncii
Marmorosch, datat în 3 decembrie 192253. După ce am văzut că o lungă perioadă de timp Vasile
Pârvan a găsit în contul Şcolii numai suma de 365.ooo lire italiene, el va mai primi o importantă
53
Arhiva istorică a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti, fond „Şcoala Română din Roma”, mapa 14,
dosar IV, fila 114
23
sumă pentru plata chiriei, ba chiar deţinând în aceeaşi bancă şi 1656 franci francezi54 cel mai
probabil fiind rezerva “părintească” pentru câţiva studenţi de-ai lui trimişi la Şcoala din Paris.
Acestei epoci, cu o nouă arătare a documentelor emise de Şcoala din Roma, îi mai alăturăm
de acum înainte spre a ne realiza scopul mai bine, încă un ansamblu de scrisori între aceiaşi
exponenţi, Vasile Pârvan şi Giuseppe Lugli, cumulate de istoricul Ion Bulei într-un volum intitulat
“Vasile Pârvan Scrisori inedite Lettere inedite” apărut în 2007 cu prilejul comemorării a 80 ani de
la dispariţia Magistrului Pârvan. Această a doua serie de scrisori găsite în arhiva Ministerului de
Externe de la Bucureşti, fond Italia, se potrivesc precum o mănuşă cu documentele găsite de noi în
arhiva Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan” din Bucureşti, fond Şcoala Româmă din Roma.
Întrucât adresele editate de istoricul bucureştean, sunt pe linia Vasile Pârvan expeditor – Giuseppe
Lugli destinatar, iar actele de corespondenţă de la Institutul de Arheologie sunt nişte scrisori pe ruta
Giuseppe Lugli expeditor – Vasile Pârvan destinatar, nu ne mai rămâne decât să le alăturăm în
prezenta teză cu subiectul Şcoala Română din Roma .
Şi una şi alta din arhivele bucureştene, de la Ministerul de Externe şi de la Institutul de
Arheologie sunt documente în limba italiană, însă redarea lor o vom face în limba română, întrucât
alăturarea unor scrisori din limba italiană unui comentariu în limba română, credem nu ar avea o
reală capacitate de înţelegere a celor scrise de către publicul românesc, dar nici de către un eventual
public italian. Astfel, vom opera redarea scrisorilor, cu limba română, lăsând doar unele expresii în
originalul lor din limba italiană, plasând expresia în josul paginii .
Că încă de la început, relaţia stabilită este cea economică, se constată şi în dialogul din 4
ianuarie 1925, când secretarul scrie încrezător, dar nerăbdător în aşteptarea răspunsului,
îngrijorarea: “Nu ştiu dacă veţi fi încântat de cheltuielile întreprinse, însă vreau să vă asigur că am
păstrat întodeauna o economie riguroasă a cheltuielilor”55. În continuare vom reda un alt pasaj din
corespondenţa directorului Pârvan cu secretarul său, Giuseppe Lugli, asigurându-l: „Am plăcerea ca
ideile noastre să se fi întâlnit din nou”56, căci aşa cum îi ceruse cândva V. Pârvan, secretarul încă de
la începutul lunii ianuarie din proprie iniţiativă a început să facă o clasificare a tuturor lucrurilor
achiziţionate pentru Şcoală, împărţindu-le în cinci categorii: cheltuieli de instalare; mobilier;
lenjerie pentru paturi; veselă la bucătărie; şi alte cheltuieli de întreţinere. Acest inventar a tuturor
lucrurilor, cu a sa valoare nominală fiecare scris în lateral, este făcut în limba italiană, însă într-o
copie va fi şi în limba română spre a fi trimis în ţară .
Lugli i-a mai însărcinat pe toţi trei membrii, să facă o listă „camera per camera”, cameră
pentru cameră, şi să scrie fiecare ce a primit în custodie pentru cei doi ani de şedere la Roma.
Clasificarea şi clarificarea pentru fiecare cameră în parte, a fost o dispoziţie pe care s-a accentuat în
aceste prime dialoguri dintre director şi secretar, din primăvara anului 1923 .
Începând din 31 ianuarie 1923, secretarul anunţă că a închis seria cheltuielilor de instalare în
şcoală şi a instaurat principiul „cine rupe plăteşte”57. Acest principiu elaborat de Lugli, probabil că
nu ar fi fost posibil să se nască din caracterul pârvanian, mai întodeauna încărcat de sentimentul
iertării la adresa „fiilor” lui, studenţii. În justeţea mandatului său de coordonare a lucrurilor,
secretarul scria că toate cheltuielile nu se pot justifica doar printr-un bilanţ din contabilitate, ci
numai atunci când directorul va ajunge în Roma va vedea cheltuielile în particular şi doar astfel, G.
54
Ibidem, fila 113
55
Ibidem, fila 135, scrisoarea lui Giuseppe Lugli, din 4 ianuarie 1925, adresată lui Vasile Pârvan
56
Ibidem, fila 136, scrisoarea lui G. Lugli către V. Pârvan din 31 ianuarie 1923

24
Lugli speră într-o justificare a faptelor. Acesta din urmă chiar transmiţândui-i directorului: „Acum la
sediul Şcolii este invitat să viziteze oricine e interesat din ţară, de sediul nostru din Roma”.
Materiile de curs, au fost arheologia înainte de toate, apoi epigrafia, urmată de filologia
clasică şi de istoria artei. Mai târziu, în funcţie de specialitatea viitorilor bursieri, aceste materii se
vor îmbogăţi în funcţie de domeniul de cercetare ai fiecăruia. Printre profesorii care i-au primit la
cursuri pe elevii români, sunt: istoricul antichităţii, Ettore Pais; specialistul în literatura antică,
Giuseppe Cardinali; cunoscutul istoric de artă antică şi a celei etrusce, Giulio Quirino Gigliogli;
docentul universitar de la catedra de istorie antică, Gaetano de Sanctis, o autoritate în domeniu până
în zilele noastre prin operele sale; şi în fine, cel din urmă profesor, lingvistul Matteo Bartoli, un
fervent susţinător al relaţiilor italo-române în plan cultural şi educativ din perioada interbelică .
În acelaşi timp la Bucureşti, Vasile Pârvan are primele tentative de întemeiere a unei
biblioteci pentru Şcoală, prin obţinerea unor cărţi în acest sens. Biblioteca Şcolii Române din Roma
“după organizarea ce am crezut potrivit a-i da”58, va fi singura bibliotecă ştiinţifică din Roma ce va
avea studii şi cercetări privitoare la Romanismul Oriental. Ca atare, Academia de pe Calea
Victoriei este chemată să contribuie prin aprobarea unor donaţii din publicaţiile actuale ale Analelor
Academiei şi de asemenea să se pună la dispoziţie o colecţie de vechi cărţi româneşti. Acestea din
urmă, spre a servi pentru studiere, atât savanţilor străini interesaţi de istoria civilizaţiei noastre latine
din orientul greco-slav – spunea Vasile Pârvan, cât şi pentru propaganda românească în Italia, pe
tărâm ştiinţific59.
Cu prilejul inaugurări bibliotecii din Roma, directorului Casei de editură “Gutenberg” din
Bucureşti i se comunică un mesaj absolut de clarvizionar: “Intenţiunea noastră e să dăm învăţaţilor
dela celelalte Şcoli şi Institute similare din Roma (italiene, franceze, engleze şi americane) un
instrument de lucru cât mai complet, pentru a cunoaşte limba, literatura, istoria, filosofia şi în
general activitatea ştiinţifică românească. E un schimb de servicii pe care-l oferim ca răspuns la
amabilitatea cu care acele şcoli şi institute primesc în bibliotecile lor pe tinerii noştri învăţaţi
trimişi de Statul nostru pentru specializare la Şcoala noastră din Roma, – dar e în aceeaşi vreme şi
o propagandă de cel mai nobil caracter în folosul patriei noastre”60. Iată că Vasile Pârvan a mai
avut forţa să mai lase un testament de împlinit după ce am văzut că decanului de la Universitatea
din Cernăuţi, a ştiut să folosească cele mai potrivite cuvinte pentru a ne transmite directiva culturală
pe care o doreşte spiritului nostru public .
Înţelegerea ca membrii cu soţii să nu mai locuiască în clădirea Şcolii, nu a fost pus în
aplicare abia peste câteva serii de bursieri, începând din 1930. Paradoxal, când noua clădire a Şcolii
Române din Valle Giulia va fi utilizabilă, cu toate că este o clădire impresionantă faţă de
apartamentul din Via Emilio del Cavaliere, a apărut directiva în cererile de recomandare adresate
facultăţilor, ca noii membrii să nu se mai deplaseze la Roma cu soţiile. Este de observat că această
notificare a dus la scăderea vârstei medii în rândul beneficiarilor bursei. Dacă în primele serii, se
găseau membrii ajunşi la vârsta de 30-32 ani de viaţă, în lungul anilor s-a ajuns ca în serii întregi de
bursieri, să nu se mai găsească nici unul peste vârsta de 28-30 ani .
Zelul şi ritmul muncii a fost atenţia sa principală, unde mânat parcă de temporalitatea unei
clepsidre, se simte uşor grăbit să se încadreze victorios în astfel de izbutiri. Acest fapt va avea să
57
“chi rompe paga” este expresia ce va fi mult utilizată de acum înainte de secretarul Şcolii la adresa membrilor, spre
ai face mai responsabili puţin. Această exclamaţie va fi însuşită şi de unii membrii ai Şcolii, spre a-i avertiza pe membrii
încă novici, asupra acestui principiu de neiertat, instaurat de secretar şi admisă la Bucureşti de director .
58
Ibidem, fila 64
59
Ibidem

25
trezească în rândul multora din studenţii lui şi a altor apropiaţi din Universitate, un ataşament ca
discipol a acestei filozofii a trăirii într-o specifică creaţie pârvaniană, despre care se spunea că nimic
nu trebuia să scape din cuprinsul intelectual al arheologului Vasile Pârvan .
Din arhiva fondului “Vasile Pârvan” a Institutului arheologic bucureştean, vom extrage şi
următoarea informaţie la care directorul Şcolii, Vasile Pârvan în calitate şi de director al M.N.A. a
trebuit să aducă rezolvare. Profesorul S.Nicolaescu fiind trimis delegat oficial la Sofia, de către
Ministerul Instrucţiunii laolaltă cu Ministerul Afacerilor Externe român, pentru recuperarea cărţilor,
monumentelor, manuscriselor şi a unor obiecte de artă luate de bulgari în timpul ocupaţiei din
timpul Marelui Război, Vasile Pârvan este chemat să ofere tot concursul pentru ca delegatul român
să dispună de un inventar în regulă şi detailat a tot ce lipseşte din Muzeele româneşti năpădite în
timpul războiului .
Din lipsă de timp efectiv, pe care să le aloce problemelor arheologice, Vasile Pârvan îl
însărcinează pe Theofil Sauciuc Săveanu să intervină pe lângă primăria oraşului Mangalia, să
soluţioneze o problemă juridică legată de terenul pe care se afla şantierul arheologic Callatis.
Universitarul T.Sauciuc Săveanu, arheolog specialist pe temele Greciei antice, devenise
responsabilul pentru mai mulţi ani a şantierului acestui oraş al grecilor antici de la malul mării, iar
după Marea Unire devine profesor de Istorie Veche şi conducătorul Seminarului de Istorie Antică la
proaspăta Universitate românească din Cernăuţi. Pe la finele lunii iulie, “sper să pot fi în Mangalia
pentru a începe cu cercetările”61 – îl asigură neîntârziat pe profesorul Pârvan .
În acelaşi timp cu distribuţia muncii în şantierele arheologice din ţară, Vasile Pârvan e nevoit
să se întoarcă spre treburile privitoare la Şcoala creată în Roma. Întrebuinţarea evenimentelor
petrecute în Şcoala din Roma, are să fie aşadar laitmotivul tuturor scrisorilor pe care directorul le
primeşte în această perioadă a anului. În continuare, aduce la cunoştinţa secretarului cu o deosebită
împlinire pedagogică, surprinderea că, „Interesul pentru Şcoală în Universităţile noastre a devenit
atât de mare, că nu mai pot să îndeplinesc toate cererile pentru posturi, chiar şi dacă s-ar
prezenta în cele mai pregătite condiţii”62. Este deosebit de elocventă această confesiune nefăţişă a
lui Vasile Pârvan, deoarece până în toamnă, Şcoala din Roma se afla la nici doi ani de la deschidere.
Către anul 1924 constatăm numaidecât dintr-o scrisoare a lui Pârvan însuşi, adresată
secretarului său de la Roma, că se adevereşte seva sa de muncă avută de-a lungul vieţii: „Lucrez ca
un negru (este atât de cald aici, ce pot să-ţi spun) să dau la tipărit acel lucru ce l-am „finisat” la
Roma şi care e acum devenit de două ori mai gros decât ceea ce era! Nu visez acum decât Hallstatt,
La Tène, Scitţi, Sarmaţi şi alţi monştri.”63 Nu omitem să amintim aici că această redare Vasile
Pârvan şi-o aduce la sfârşitul unei scrisori deloc reduse ca şi conţinut, din care înţelegem că în vara
anului 1924 nu a făcut doar directorat la Roma, ci şi alte câteva lucrări ştiinţifice, născându-se
aprecierea noastră pentru marea capacitate de rezervă avută de Magistru în ultimii săi ani de viaţă
când a încredinţat tiparului monumentala operă „Getica”.
Când vorbim de cârmuirea Şcolii sub directoratul Magistrului Pârvan, gândirea noastră
trebuie canalizată în aşa fel, pentru a înţelege existenţa unui vector ce ştia să segmenteze orice
problemă ivită în instituţie. Şi nu vor fi puţine pe parcursul anilor. Desigur cea mai reprezentativă
reuşită ce a fost dusă la minim efecte negative ca urmare a lipsei directorului, a fost norma pentru
munca de cercetare. Dar până acolo, o secţionare a unor probleme efective ivite în apartamentul
60
Idem, fond „Şcoala Română din Roma”, mapa 14, dosar IV fila 80
61
Idem, fond „Vasile Pârvan”, mapa 27, dosar III, partea I, filă nenumerotată
62
Ibidem
63
Ion Bulei, op.cit., p.48, scrisoarea lui V.Pârvan către G.Lugli la 1 august 1924

26
unde funcţiona Şcoala, am văzut-o mai sus în distribuţia camerelor pentru fiecare bursier în parte,
chiar cu patru luni înainte de sosirea lor la Roma. Aceste cerinţe nu ar fi respectate întocmai, dacă
Vasile Pârvan nu denotă concis în dialogul său cu secretarul, aşa cum îi va readuce odată aminte că
„celelalte dispoziţii date de mine în ultima scrisoare, rămân ferme”.
Din relaţiile bune ai bursierilor cu profesorul lor, vor mai reieşi încă şi alte genuri de
înţelegere părintească. Unul dintre acestea se iveşte chiar a doua zi după ce Al. Busuioceanu i se
adresase cu o favoare profesorului Pârvan. La 14 august este ocazia lui Al. Marcu să se hotărască de
caracterul părintesc al directorului. Marele italienist cere atunci, „de rezolvat chestia personală a
drumului în ţară, chestie care se rezolvă... cu lire”64. Ceea ce înseamnă binenţeles un ajutor bănesc
a lui Alexandru Marcu, un fost student la Universitatea din Bucureşti a cărei specializare nu
răspundea neapărat de catedra arheologului Vasile Pârvan .
Admitem aşadar, că Şcoala Română din Roma este edificiul unde învăţămintele lui V.Pârvan
au fost bineprimite. Adevărate canoane de viaţă cotidiană erau vorbele Profesorului, preocupat în
cel mai mic detaliu de educaţia elevilor. Sunt conturate şi acele acte de nobleţe care trebuiau să aibă
valabilitate oricând în timpul zilei şi în orice moment al vieţii celor apropiaţi. Astfel Instituţia din
Roma a devenit un nucleu de promovare a modelului Pârvan .
Crunta realitate conform căreia omenirea din acele timpuri se „afunda tot mai mult în
utilitarismul individual”65, va avea să îi confere Şcolii un şi mai mare standard de model
instituţional. La Roma chiar dacă perioada pârvaniană, a fost printre anii cei mai frământaţi ai
instituţiei, când încă nu se deţinea o clădire proprie, iar biblioteca nu era încă nici ea formată, aflăm
că Vasile Pârvan intenţiona în toamna anului 1924, să aducă la studii în Italia şi doi tineri proaspăt
licenţiaţi în arhitectură66.
Cu o judecată extrem de bine socotită, simultan cu sfidările pe care Pârvan am văzut că le
primise, studenţii săi mânaţi pe considerentul de-a nu fi puşi în lumina unei maturizări ştiinţifice
artificiale, le impune o decizie binecumpătată referitoare la informaţiile ştiinţifice privitoare la
activitatea arheologiei româneşti. Încorporarea tinerilor în Roma, recunoaştem faptul că nu s-a
păstrat într-o armonie desăvârşită, fără nici o tensiune interioară. În cuprinsul tezei, am arătat unele
documente care atestă că s-au produs astfel de ferecări sau diferite cazuri de duşmănie .
Problema existenţei unei camere doar pentru doamne, era o chestiune cât se poate de
serioasă. Cu excepţia a două, ori trei dintre ele, care se prezentau cu bursă de cercetare, restul erau
doamnele bursierilor bărbaţi, a căror companie în Roma directorul Vasile Pârvan nu s-a opus acestei
voinţe a lor. Igiena psihologiei umane, nu permitea amestecarea într-o singură cameră a mai multor
persoane de gen diferit, iar secretarul Lugli s-a arătat întodeauna un asiduu partizan ai acestei igiene
morale. În urma iminentelor neajunsuri de spaţiu vital pentru desfăşurare, se confruntau cel mai
adesea chiar doamnele între ele, care din lipsă de activitate constantă îşi manifestau nemulţumirile
în logistica de funcţionare chiar a Şcolii, găsind vinovaţi pe fiecare locatar din clădire .
Abateri de la disciplina muncii nu erau permise, căci puteau să creeze suspiciuni de
ineficienţă în rândul membrilor, cum iată, s-ar fi putut produce cu profesorul Sextil Puşcariu: „Dl.
Puşcariu mi-a trimis vorbă să-i fac o pagină despre activitatea Şcoalei noastre din Roma pentru
revista Cultura nr. viitor. V-aş ruga să-mi daţi ceva indicii ce ar fi de spus şi asupra căror lucruri ar
64
AIIA „Vasile Pârvan” din Bucureşti, fond „Vasile Pârvan”, mapa 27, dosar III, partea I, filă nenumerotată
65
Ibidem, dosar 30 „Manuscrise şi diferite acte personale”, această filă nenumerotată la dosar, scrisă cel mai probabil
în cursul anului 1925, credem că avea intenţia de-a fi transpusă în limba italiană, chiar pentru G. Lugli
66
Ibidem

27
trebui accentuat”67. În caz de refuz al descrierii, Şcoala risca să intre într-un con de umbră .
Doar în acest fel, se va reuşi să le formeze educaţia lor, astfel tinerii îşi vor aminti cu mare
preţuire de Şcoala lui Pârvan din Roma, toţi cei care au beneficiat de ea, sau de el, pedagogul
V.Pârvan. Nu mai departe şi noii bursieri sosiţi în urmă cu numai două săptămâni în Şcoală, s-au
arătat destul de pueril în dorinţa lor de a merge la Ostia, portul de la Marea Tireniană. Secretarul
decide să-l aştepte pe Pârvan până în ianuarie când vor merge împreună. El de fapt nu înţelesese că
tinerii nu doresc să meargă la Ostia pentru escavări arheologice, ci la baie în mare. Evident că până
la urmă vor reuşi să-l convingă pe secretar să-i ducă, dar atunci nu vor fi decât un mic grup de
beneficiari, chiar dacă doritori au fost toţi. Ideea de viaţă comunitară, a fost principiul de bază
pentru a locui în interiorul Şcolii .
Datorită atribuţiilor manageriale reuşite, admitem ceea ce spunea şi Alexandru Marcu
membru în prima serie de studenţi la Roma, că „meritam odată ca şi noi să ne înfiinţăm un
asemenea Institut”68, continuăm noi, pentru slujirea adevărului ştiinţific. Şi să mai admitem că
această muncă intelectuală s-a realizat într-un spirit de echipă ce nu de puţine ori se afla în afara
obligaţiilor oficiale, ci găsindu-se adesea în ambiţia cunoaşterii depline, dar individuale .
Într-o asemena expunere, putem spune că se „hazarda” Instituţia din Roma, când din pricina
unor Instituţii de la Bucureşti, voinicia pentru muncă din partea secretarului şi a directorului risca să
rămână neîmpărtăşită elevilor deoarece Şcoala Română primea fonduri într-o nesfârşită întârziere,
iar astfel activităţile didactice erau limitate. Caracterul de instituţie sărăcăcioasă a putut fi urmărit
în lectura noastră de până acum, şi se văzuse fie în problema tipăririi anuarelor, fie în problema
edificării unei bibilioteci a Şcolii, fie în elaborarea anualelor excursii în sudul Italiei pentru tineri.
Această lipsă de fonduri se observă şi din conţinutul bilanţului general al Şcolii, scris de Giuseppe
Lugli în ultima zi a anului 1924, la 31 decembrie, când doreşte să încheie anul cu o contabilitate
adusă la zi69. În speranţa că anul ce urmează, va fi mai bun cel puţin pentru considerentul că
numărul membrilor în Şcoală aproape se va dubla, iar suma cheltuielilor de întreţinere de asemenea,
Lugli insistă pentru o creştere a bugetului, rugând autorităţile de la Bucureşti să nu-i răspundă
printr-o „avariţie excepţională”70 !
Fără să ne abatem de la redactarea unei cercetări în spiritul rigorii ştiinţifice, am urmărit ca
până acum, dar şi în continuare, lectura noastră să o prezentăm întocmai cu şirul evenimentelor în
care ea s-a zbătut pentru supraveţuire. Altminteri am alăturat-o uneori şi la convingerile pentru care
ea a fost creată în 1921, spre menirea de îndrumare pentru ştiinţele umaniste din partea
învăţământului academic, tocmai pentru ai înţelege rostul funcţionării .
Pentru ceea ce se dorea a fi la Roma, un mediu unit şi prietenos unii altora, directorul Vasile
Pârvan primeşte unul din cele mai mari daruri pe care şi l-a dorit atât de mult: anunţul că are o
familie, că este înscris într-o familie, cu toate că el a şi creat-o. Giuseppe Lugli îi scrie în prag de
Crăciun, în 24 decembrie, că: „Familia D-voastră romană71 aştepta să veniţi, a rămas dezamăgită
de absenţa D-voastră care un pic ne îndurerează”72. Aceasta este una din cele mai substanţiale
concluzii rezumată la o expresie, despre ceea ce se sălăşluise în Roma, la Şcoală .
67
Ibidem, scrisoarea lui G.G.Mateescu adresată lui Vasile Pârvan la 24 noiembrie 1924 din Cluj, file nenumerotate
68
Alexandru Marcu, “Şcoala Română de la Roma”, în revista “Boabe de grâu”, anul I, nr.3, mai 1930, p.148
69
AIIA „Vasile Pârvan” din Bucureşti, fond „Şcoala Română din Roma”, mapa 14, dosar IV, fila 94,
70
Ibidem, fond „Vasile Pârvan”, mapa 27, scrisoarea secretarului Şcolii, pentru directorul Vasile Pârvan la 1 ianuarie
1925, file nenumerotate
71
„La Sua familia romana” în textul original, este o expresie ce credem noi, ar trebui să intre impregnant în
istoriografia problemei, căci este foarte elocventă pentru ceea ce însemnau bursierii din Roma pentru V.Pârvan
72
Ibidem, scrisoarea lui Giuseppe Lugli către Vasile Pârvan la 24 decembrie, file nenumerotate

28
 Capitol V. Palatul Şcolii Române din Roma

V.1. Construcţia clădirii

Anii când se consumau eforturile de construire al sediului Şcolii Române din Roma, se
suprapun cu nefericitul moment din 1927, a morţii lui Vasile Pârvan. Ca urmare la inaugurarea
clădirii, Şcoala va fi numai-puţin la al treilea director din istoria Instituţiei, după ce al doilea
director, George G. Mateescu moare şi el la numai doi ani după Magistrul său .
Un alt aspect vital pentru buna funcţionare, este alegerea unui secretar permanent care să se
ocupe de eventualii bursieri. Şi aici, Vasile Pârvan primeşte o grea lovitură în contextul pregătirilor
pentru deshiderea în toamna anului respectiv. „Cazul Vasile Bogrea” a fost unul îndelung mediatizat
în literatura de specialitate, ca urmare a propunerii pentru funcţia de secretar a profesorului Bogrea
şi aprobarea acestuia ca secretar al Şcolii Române din Roma în şedinţa Academiei Române, dar
finalizată cu respingerea propunerii, de către Ministerul Instrucţiunii Publice73 în calitate de
angajator al profesorului propus .
Însă pe de altă parte, situaţia financiară a României după primul război mondial nu a permis
începerea imediată a construcţiei pe terenul obţinut, în ianuarie 1922. Valorificarea terenului,
trebuia să se evidenţieze în cel mult cinci ani, printr-o construcţie pentru scopul urmărit, ca local al
Şcolii. La 10 octombrie 1924, într-o scrisoare a lui Al. Em. Lahovary către Guvernatorul din acea
vreme a Băncii Naţionale a României, Mihail Oromolu, se arăta că statul român din cauza
dificultăţilor financiare, nu poate îndeplini o operă pe care Banca Naţională era chemată să şi-o
asume. Din acea scrisoare deprindem: „Nu am trebuinţă de a insista asupra însemnătăţii ce ar avea
pentru prestigiul României în Italia posibilitatea de a putea poseda şi noi la Roma, la fel cu
francezii, englezii şi spaniolii un Institut Român de Belle-Arte [...]”74.
Asumarea acestei sarcini din partea B.N.R., impune de la sine dacă nu a cerut Consiliul
General al Băncii, şi anume alegerea şi numirea unui arhitect pentru acest proiect. În aceeaşi
toamnă, la 20 noiembrie 1924, Banca încheie un contract cu renumitul arhitect din vremea aceea,
profesorul Petre Antonescu pentru execuţia planurilor clădirii Şcolii Române din Roma.
Arhitectului i se acorda 3% din valoarea lucrărilor, reprezentând „cheltuieli de birou”, dar şi
cheltuieli de voiaj in Italia, la Roma. Patru zile mai târziu, la 24 noiembrie P. Antonescu, confirma
acceptul său de colaborare cu finanţatorul (B.N.R.) şi cu beneficiarul (Min.Instrucţiunii)
Pentru faptul că în aceşti ani de construcţie, România este printre ultimele ţări fără
Academie de studii în Italia, necesitatea ridicării într-un ritm mai alert, a fost o forţă de convingere
pentru Bancă şi Guvernatorul ei, ca deja în toamna anului 1924, primele urme de intervenţie asupra
terenului concesionat să se vadă, însă după aceea, nimeni nu a intuit că lucrurile vor avea să
stagneze până după moartea directorului Vasile Pârvan .
La momentul istoric de punere a petrei de temelie, invitatul special a fost Nicolae Titulescu,
ministrul de Externe al României, iar pergamentul îngropat la temelia clădirii, aduce la cunoştinţă
hotărârea de neclintit a Băncii Naţionale a României, de-a ridica edificiul în calitatea sa de mecena,
text din care extragem însufleţirea care a stat la bază: „S-a pus piatra de temelie a Institutului
73
Veronica Turcuş, „Vasile Pârvan şi contribuţia instituţională a Academiei Române” ..., p.255
74
Cristian Păunescu, op.cit., p.190

29
Academic Român din Roma, care se înalţă pentru progresul ştiinţei şi artei româneşti la
lumina veşnică a latinităţii [...]”75.
Construirea Şcolii Române a întârziat peste aşteptări76, iar urgentarea lucrărilor, dat fiind
deja începută construcţia în toamna anului 1924 când s-a împrejmuit gardul, era o necesitate
iminentă. Desigur limita celor cinci ani impusă la concesionarea terenului în 1922, a fost anulată
odată cu decretul de oprire a lucrărilor impus în ziua de 30 noiembrie 1926 de către italieni.
Lucrările începute în urmă cu mai bine de trei ani, sunt reluate după festivitatea punerii pietrei de
temelie, însă lucrările vor începe efectiv, abia în primăvara anului 1929 după ce pe 30 mai,
Comitetul Executiv al Băncii Naţionale a aprobat devizul celor patru loturi de lucrări întocmit de
arhitect, în valoare totală de 3.527.700 lire italiene .
În acest ritm destul alert se vor consuma şi anii 1931 şi 1932, răstimp în care noua clădire se
înălţa falnică în Valle Giulia între celelalte Şcoli străine din zona parcului Pincio. În iunie 1931,
Regina Maria însoţită de Principesa Ileana, vor face o vizită la şantierul românesc din Roma,
program ce a cuprins o scurtă vizită şi la vechiul sediu din apartamentul închiriat în apropiere de
şantier77. Această vizită în Roma, la ambele locaţii pe care Şcoala le avea, înseamnă că Instituţia era
bine cunoscută în ţară, atît la curtea Familiei Regale cât şi în mediul academic, politic şi diplomatic
din Italia şi din Bucureşti .
Titulatura noului sediu al Şcolii Române din Roma, clădire ce de-acum înainte va purta
denumirea de „ACCADEMIA DI ROMANIA”, va fi exact precum s-a tradus din lima română
„Academia din România”, de altfel înscriindu-se acest titlu atât pe faţada dinspre Vialle delle Belle
Arti deasupra ferestrelor bibliotecii, cât şi pe faţada laterală dinspre Piazza Josè de San Martin.
Denumirea de Academie a fost stabilită unanim de autorităţile româneşti şi italiene, datorită faptului
că în viitor, Academia Română din Bucureşti se va ocupa de fiecare numire de director al Şcolii
Române din Roma, dar şi de etica după care va funcţiona programa acesteia .
La 7 ianuarie 1933 cu trei zile înainte de ceremonia inaugurării, secretarul Şcolii, Giuseppe
Lugli, semnează tabelul ca înştiinţare de preluare a celor opt titluri de cărţi sosite de la Librăria
Italiană. În acelaşi timp sosesc şi publicaţiile „Memorie” cu volumele V şi VI de la Accademia dei
Lincei. Ministerul Educaţiei Naţionale prin direcţia generală a Academiei şi a Bibliotecii Naţionale,
oferă şi ea două colecţii de volume: „Bollettino d’Arte” şi „Annuario della R. Scuola Archeologica
Italiana in Atene”, sunt doar două din seria volumelor promise de ministrul italian că seria acestor
donaţii vor continua şi pe viitor alături de alte titluri .
Inaugurarea a avut loc la începutul lunii ianuarie din 1933, grăbită cel mai probabil de
autorităţile romane şi vaticane deopotrivă, întrucât în primăvara acelui an, de Paşti, se pregătiseră o
fastuoasă solemnitate a întregii umanităţi creştine, cu prilejul jubileului 33-1933, sărbătoare ce a
implicat întreaga autoritate din Roma, dar mai ales şi a oficialilor de la Vatican. Cu prilejul Anului
Sfânt 1933, numeroase grupuri de pelerini şi diplomaţi se vor afla în Roma în acele zile, iar o
clădire românească fără aspect estetic datorat şantierului de construcţie, risca să aducă deprecieri de
imagine statului nostru. Cauza era cu atât mai mare când România era printre singurele state
majoritar ortodoxe ce deţineau o astfel de clădire în Roma .
Încheierea acestei etape a construcţiei palatului, a fost cu atât mai mare cu cât exista frica
tergiversării acestui proiect românesc din Roma, arătându-se uneori ca ducând lipsa unui
coordonator. De ce? Pentru că în decursul acestor ani, vorbim de realitatea morţii, dar şi de cea a
75
George Lăzărescu, op.cit., p.205
76
Al. Zub, op.cit., p.223
77
Vasile Christescu, „Cine conduce Şcoala Română din Roma?”, Institutul de arte grafice Marvan, Bucureşti, 1931, p.3
30
crizelor economice din ţară şi din străinătate. În primul registru, avem schimbările de directori a
Şcolii Române din Roma: primul, moare în 1927, iar cel de-al doilea în 1929 când lucrările nici nu
începuseră să se ridice la valoarea de şantier, ci numai de proiect. Al doilea registru, este acela al lui
Petre Antonescu, arhitectul care neavând încrederea concretă a realizării planului pentru Şcoală,
acesta se mai avântă şi la alte proiecte pentru câteva edifii publice din Bucureşti cum ar fi, între
1933-1935 se construirea clădirii Facultăţii de Drept din Bucureşti, iar între 1935-1936, construirea
Arcului de Triumf din Bucureşti. Cel de-al treilea şi ultimul registru din şirul neliniştilor care puteau
cauza suspendarea proiectului, a fost schimbarea a nu mai puţin de patru Guvernatori ai Băncii de
pe Lipscani .
Ridicarea acestui proiect a unei Şcoli Române la Roma este, în încheiere, un proiect de
conştientizare a izvorului latinităţii neamului, alături de necesitatea unor legături vii şi neîntrerupte
cu istoriografia şi istoricii din viaţa ştiinţifică apuseană, în a cărei continuitate a existenţei Şcolii din
Italia, membrii ei şi viitorii membrii vor fi chemaţi la contribuţia cu opere de însemnătate pentru
istoriografia românească privind istoria umanităţii şi a patrimoniului universal, dar mai este totodată
şi dovada puterii creatoare peste graniţă a poporului român, dincolo de orice orice stimuli ai unei
identităţi latine sau nu .

V.2. Aşezarea geografică

Acest subcapitol se doreşte a fi nu atât o expunere a istoriei pentru ceea ce înseamnă

întreaga citadelă a Romei în istoria umanităţii de la 356 încoace, ci un îndreptar necesar cunoaşterii
unei zone din interiorul Romei, a acestui nou cartier de la miază-noapte a Vilei Borgheze, denumit
Cartierul Artelor. Căci acest cartier vom vedea, este mai mult decât un complex habitaţional pentru
capitala Italiei; este un complex multifuncţional în cinstea artelor, a ştiinţelor umaniste şi prin
excelenţă a patrimoniului universal, cu atingere la cele mai autentice valori ale culturii europene .
Existenţa Institutelor străine nu ar fi fost posibil având la bază numai doleanţa mediului
academic italian, ci a fost posibil doar alături de concursul Guvernatorului Romei care la sfârşit de
epocă modernă a fost de acord să adune într-un loc predestinat, potenţele lumii ştiinţifice venite de
la fiecare ţară prezentă cu câte un Institut de cercetare. Această iniţiativă concepută probabil în
spiritul Renaşterii, ar putea binemeritat să aibă sintagma de relaţie a certitudinilor, atunci când
vorbim de dialogul artelor şi a ştiinţelor naţionale în ideea socializării acestora .
Subcapitolul asupra căreia ne concentrăm în descrierea cartierului unde Şcoala Română de
la Roma îşi construieşte sediul, se impune de la sine ca fiind necesar căci astfel vom înţelege mai
bine contractul de concesiune încheiat între Municipalitatea Romei şi statul român, în care se
stipulează condiţia strictă de a clădi o „Academie Română de Istorie, Arheologie şi Belle-Arte”78, ci
nu o clădire cu o altă funcţionalitate oricare ar fi fost propunerea .
După aceste determinări asupra capitalei Italiene, constatăm că aici se trăieşte un curent
progresist mereu în continuă actualitate. De fapt acest progres spune Nicolae Lascu, nu este altceva
decât reîntoarceri sub diferite aspecte, căci Roma este una79. Echilibrul bine stabilit al disciplinei
politice, fiind ceea ce a diferenţiat-o de soarta Atenei, ba mai mult, fiind înţelepciunea pentru care
Roma a rezistat împotriva tuturor condiţiilor adverse care au ameninţat-o de-a lungul istoriei. Motiv
pentru care originea romană a oferit poporului român, un implacabil fenomen al revelaţiei şi al
78
Cristian Păunescu, “Banca, banii şi bancherii”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2009, p. 291
79
Ibidem, p.238
31
desăvârşirii pe drumul independenţei sale naţionale, iar Roma Aeterna devenind parcă,
personificarea asociată unei zeiţe protectoare80 a luptei românilor .
Pentru numeroşi români, respectând în cele mai mici detalii oraşul celor şapte coline, Roma
a avut un caracter menit să palpiteze. Într-o vizită a lui George Murnu pe urmele antice din centrul
Romei, aprecia la constructorii romani efortul de-a construi pentru eternitate81, remarcând ca Roma
să devină pentru români o formă de a-şi recuceri demnitatea – încheia acelaşi G. Murnu. În aceeaşi
ordine de idei, Nicolae Bănescu unul dintre foştii candidaţi la directoratul Şcolii Române din Roma
după moartea lui G. Mateescu în 1929, în călătoria sa în peninsulă va avea să se convingă că Roma
poartă cu sine pecetea geniului roman, moştenit de la Imperiu82.
Celui dintâi intelectual român care a argumentat latinismul dunărean, Roma îi apare lui
Miron Costin, ca un cuib a „toată dăscălia şi învăţătura”, iar despre clima din peninsulă, ca fiind
mereu „supt ceriu blîndu, voios şi sănătos, nici cu căldură prea mare, nici ierni grele”, ori despre
relaţia italienilor „cu oamenii streini dintr-alte ţări nemăreţi, îndată tovaroşi”83. Roma rămâne astfel
un oraş fecund pentru meditaţie şi totuşi nedecăzând din dreptul său patriarhal în puterea politică.
Pe acest fond într-o scrisoare a lui C. Negri din 15 august 1838 adresată lui Ion Ghica, descrie
Roma ca fiind expresia „de măreţie bărbătească”84; desigur râvnită de alte oraşe
Alexandru Duiliu Zamfirescu fiul junimistului Duiliu Zamfirescu, cu o imediată repeziciune
se ataşează de marele oraş italian ca fost ataşat de Legaţie pe vremea uceniciei sale diplomatice. Îşi
amintea mai târziu catalogându-se un „mânz abea scăpat din câmpia universitară”, că o astfel de
perioadă a tranziţiei către maturizarea profesională destul de dificilă, căutând o aleasă erudiţie
diplomatică cu instincte impecaile spunea el, traiul în mijlocul societăţii italiene i-a devenit atât de
repede familiar, încât credea că Italia este „un fel de prelungire a odăii mele din Bucureşti”85.
Duiliu Zamfirescu, este seniorul intelectualităţii româneşti pentru ceea ce înseamnă viaţa
romană, el aflându-se la Roma nu mai puţin de 18 ani cât a stat la Legaţia Română din capitala
Italiei. Într-o corespondenţă cu Iacob Negruzzi conducătorul din acea vreme a revistei „Convorbiri
literare”, îi mărturiseşte că seara are o obijnuinţă: „Pe balustrada de pe Pincio mă uit în umbra
pădurei din Villa Borghese şi în toată raza muntelui ce înconjoară oraşul, în văpselele infinite cu
care stropeşte soarele de la apus conturul dealurilor şi al zidurilor...”86. Aceeaşi obijnuinţă o
manifestă diplomatul Duiliu Zamfirescu şi când asistă la un carnaval din Roma, de unde va
exclama: „Priveliştea de pe Pincio era ieri minunată. Pentru întîiaşi dată mi-am putut vedea,
plastic, întruparea imaginei unui circ roman, al Colyseului bunăoară” – deci imaginea de spectator
asupra unui spectacol cu monştri arhitecturali, în loc de gladiatori .
O cea din urmă vizită în zona Pincio a unui intelectual român care ajunge în Roma, Ion
Petrovici este acompaniat de un profesor de arheologie român, scrie el în jurnalul său, cel mai
probabil fiind vorba de Emil Panaitescu, iar acesta îi arată desigur şi muzeele romane. În cele din
urmă cei doi români ajung şi la Villa Borghese spre a o vizita, după care merg în parcul Pincio, „ca
să-şi pună ordine în emoţii şi impresii”87. Ion Petrovici va străbate apoi împrejurimile unde se afla
Şcoala Română, el fiind invitatul Şcolii pentru un sejur în Roma .
80
Ibidem, p.238-239
81
Zaharia Sângeorzan, op.cit., p.80
82
Ibidem, p.82
83
Ibidem, p.24-25
84
Ibidem, p. 39
85
Alexandru Duiliu Zamfirescu, „Pe căi de Miazăzi”, Editura Lutetia, Bucureşti, 1947, p.11
86
Ibidem, p.63
87
Ibidem, p.114

32
 În cele din urmă, pentru acest proiect românesc din străinătate, ceea ce Ion Bianu sublinia cu
francheţe că Vasile Pârvan a „realizat o şcoală vie a elevilor săi”88 şi cum în acelaşi context, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga spunea despre întemeietorii proiectului românesc din Italia, că „au intuit, cu
o putere rară, nevoia imperioasă a României întregite de a fi strâns legată de Cetatea Eternă a
artei şi a ştiinţei”89, astfel că Italia prin caracterul ei de gazdă a atâtor virtuţi civilizatoare, a
constituit ţinta predilectă pentru acest proiect de cercetare umanistică .
Zona în care se preconiza edificarea Şcolilor străine era în consecinţă una de o largă
respiraţie modernistă, iar sintagma „carpe diem” rămânând specialitatea Romei de-a lungul întregii
istorii de împlinire a existenţei sale. Pentru urbea Romei, specifica amprentă a culturii universale, a
avut să-i ofere numeroase capodopere în arheologie, istorie antică şi Belle-Arte, până azi păstrând-o
în muzeele şi galeriile sale, veacuri de-a rândul .
În concluzie, pentru partea românească a fost îndeajuns un arheolog ca Vasile Pârvan, cu
idei progresiste pentru arheologia naţională, să ajungă în Roma pentru elaborarea tezei sale de
dizertaţie din 1908 intitulată „Naţionalităţile negustorilor din Imperiul Roman”, pentru ca
arheologul să-şi mai dorească revenirea în oraşul celor şapte coline. Şi să nu uităm, că însuşi marele
arheolog român sublinia faptul că prima sa vizită în peninsula Italiei a fost programată pentru a fi
numai una, fără dorinţa de revenire pe malul Tibrului .
Clădirea românească ce a urmat să fie construită, este „pe drept cuvânt considerată ca una
din cele mai demne manifestări ale noastre peste hotare”90 şi desigur, aleasă spre a se clădi în
capitala Italiei deoarece în afara argumentului istoric, Roma mai este oraşul care sub amprenta
anotimpurilor, atrage clima temperat blîndă în fiece lună din cursul unui an biologic.
De menţionat că „Institutele sunt catalogate drept iniţiative naţionale de factură ştiinţifico-
cultural pentru fiecare stat în parte”91, iar numărul mare de institute îi oferă capitalei italiene titlul
de comunitate internaţională urmând ca ţările reprezentate prin aceste centre să intre în această
comunitate ştiinţifică globală. Astfel nicio ţară prezentă cu un Institut de cercetare în Roma, nu riscă
să rămână o singulară sforţare naţională .
În încheiere, oraşul Roma alături de noul cartier al Artelor aşezat la sfâşitul secolului al
XIX-lea între Villa Borghese şi Tibru, rămân ca cele mai potrivite spaţii de desfăşurare pentru
crearea unui concert perpetuu al culturii europene, acordate spre definire tinerilor de azi bursieri ai
Romei, şi proveniţi începând din Alexandria egipteană şi până de pe coasta de vest ai Statelor Unite
ori până de pe ţărmurile scandinave al nordului european. Participarea de asemenea ai tuturor
capitalelor din centrul Europei la desfăşurarea acestor cercetări de istorie a civilizaţiei, are să-i
atribuie într-adevăr Romei titlul de capitală universală privind în istorie .
În concluzie, această mare participare atestă valabilitatea inatacabilă a antichităţii clasice, ce
iată că încă mai are ceva de oferit civilizaţiei modernităţii. Iar prezenţa constantă a numeroşi tineri
care se prezintă cu burse de studiu la Roma, confirmă de asemenea că tineretul oferă încredere
valorilor regăsite în moştenirea clasicismului, oferind epocii noastre o remarcabilă Şcoală
monografică asupra valorilor antichităţii clasice. Iar tot ca o concluzie, adnotăm aici că în aceste
condiţii oraşul celor şapte coline, Roma, va continua mult timp de-acum înainte, să rămână acea
capitală eternă la care s-a tot făcut referire de-a lungul istoriei .
88
Ibidem, p.16
89
George Lăzărescu, op.cit., p.5
90
Nicolae Lascu, op.cit., p.244
91
Paolo Vian (coord.), „Annuario.Unione Internazionale degli Istituti di Archeologia Storia e Storia dell’arte in Roma”,
2007-2008, nr.49, 2007, Roma, p.7

33
 Concluzii

Contactele lui Vasile Pârvan cu Italia, reprezintă o indispensabilă etapă din şirul relaţiilor
româno-italiene avute de-a lungul istoriei. Legăturile ştiinţifice şi prezenţa instituţională a Şcolii
Române în Roma a lărgit contactele bilaterale, atingându-se în tagma arheologilor. Iar fructuoasa
etapă a coincis cu prezenţa lui Vasile Pârvan în „focul luptei” pentru modernizarea ştiinţei
arheologice româneşti, de unde prin legăturile sale cu Italia, reliefăm că arheologia românească şi-a
primit girul modernităţii, via Italia. Faptul că modernitatea se păstrează strâns legată de întemeierea
Şcolii Române din Roma, nu face altceva decât să arate semnificaţia de efort naţional, ce l-a deţinut
mediul universitar românesc, ca promotor al dezvoltării relaţiilor remarcabile consacrate cercetării
antichităţiilor romane, dincolo de legăturile româno-italiene .
Refacerea în ansambu şi în detalii, a istoriei Şcolii Române de la Roma, nu poate veni decât
din interiorul comunităţii universitare româneşti, pentru ca abia după aceea, o eventuală refacere
critică a Şcolii Române din Roma, să vină probabil, din partea universitarilor italieni. Îndemnaţi de
versul unei poezii „... Accademia di Romania, că e la Roma, nu-i italiană ...”92, am continuat
periplul de apărare a ceea ce a fost Accademia di Romania sau Şcoala Româna de la Roma, în cei
25 de ani de viaţă pe care i-a primit de la statul român: 1922-1947 !
Repunerea în circulaţie a unui volum închinat Şcolii Române din Roma, este binevenit în
pregătirea centenarului instituţiei româneşti, care se va împlini nu peste mulţi ani. Preocupat de
documente inedite, după o reflecţie a fondului arhivistic a Băncii Naţionale a României şi mai apoi
la Roma, Archivio Centrale dello Stato, cercetarea se încheie cu împlinirea unei integrări în cele mai
mici amănunte privitoare la Şcoala Română din Roma, pentru perioada 1922 – 1927, ce înseamnă
epoca Vasile Pârvan. Drept urmare Cap.V este un amplu program de prezentare a arhivei inedite
găsite de noi în Arhiva Istorică a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti, fondul
chiar aşa intitulat, „Şcoala Română de la Roma”.
Restructurarea Academiei Române în 1948 şi închiderea la Roma a Şcolii, constituie ca
atare, o prelungire la înconjurarea culturii române de către forţele politice a cărei imperative
trebuiau urmate. Eliberarea de sub respectivele exigenţe sociale, după 1990 a dus la participarea
intelectualului român, sub clasica formare a gândirii romantice a latinităţii .
În studiul nostru, au fost de o extremă necesitate pentru biografia directorului Vasile Pârvan,
studiile şi cercetările privitoare biobibiografia marelui arheolog, scrise de istoricul ieşean a căror
studii, Liviu Antonesei le numea „uzinele intelectuale Al.Zub”93. De aceea, convinşi fiind că nu
putem aştepta centenarul Şcolii, fără o descriere cât mai detaliată ai primilor ani în care instituţia a
funcţionat într-un apartament închiriat la Roma, considerăm de bun augur atenţia acordată
dificultăţilor întâlnite pe Via Emillio del Cavaliere, perioadă care se suprapune cu destinul
pământesc al lui Vasile Pârvan. Ba mai mult, o atenţie asupra acestor ani, îl consemnează pe primul
director, ca părintele Accademiei di Romania .
Datorită acestei realităţi, Capitolul IV dedicat manuscriselor din arhiva personală a
magistrului Pârvan, este o lectură despre Şcoală, scrisă pe zile şi pe săptămâni fără aprecieri
generaliste acolo unde nu a fost nevoie. Capitolul respectiv se încheie cu raportul lui George
G.Mateescu din anul 1928 înaintat Academiei Române în calitate de urmaş al directorului,
92
Sever Dumitraşcu, “Proze albastre”, Editura Europrint, Oradea, 2007, p.63-64
93
Alexandru Zub, “Pe urmele lui Vasile Pârvan”, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, p.V
34
documentul fiind important deoarece promite continuitatea, sau mai bine zis, bucuria discipolatului
de la înaintaşul său. Materialul ilustrativ s-a dorit să contribuie şi el pentru integrarea lecturii din
teza noastră care este pregătită a menţine părerea autorilor, drept Şcoala din Roma ca fiind un model
de urmat pentru prezenţa românească peste hotare .
Lectura tezei „Şcoala Română de la Roma în 80 scrisori inedite” în ansamblul ei, oferă
cititorului de azi o veritabilă încredere a prezenţei culturii române în străinătate, convertită de la
erudiţia succesivă prin membrii bursieri ai Şcolii într-o primă fază, până la devenirea lor
profesională cu operele lor monumentale la specialităţile fiecăruia de la catedra din ţară .
Într-adevăr, urmarea actului din decembrie 1918, sub noul statut de „România Întregită”,
energiile şi capacităţile intelectuale şi-au asigurat o mai demnă valorificare a creativităţii, fapt ce
explică puternica dezvoltare a poporului nostru şi o activă implicare în viaţa continentului 94. În
interiorul ei, o expresie a integrării provinciilor unite, a fost puternica dezvoltare a celor patru
universităţi româneşti de la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, valorificate de noi prin adnotarea
tradiţiei universitare a fiecărui bursier român ajuns în Roma .
Au fost valorificate documente din arhive şi din diverse publicaţii de pe lângă institutele de
Istorie „G.Bariţiu” din Cluj-Napoca şi „A.D. Xenopol” de la Iaşi. În acelaşi timp au fost utilizate
lucrări de specialitate publicate în opere minuţios elaborate, de istorici precum Ion Bulei, Veronica
Turcuş, Carmen Burcea. Nu s-a omis deloc, actele colocviilor organizate în ultimul deceniu în
Italia, la sediul Accademiei di Romania, unde mulţumiri se cuvine să aducem acad. Ioan-Aurel Pop,
care mi-a pus la dipoziţie referatul prezentat de acesta la unul din colocvii. Izvoarele şi lucrările
generale, ocupă în mod firesc, un loc aparte în elaborarea tezei, oferind o necesară imagine a
contemporaneităţii epocii în care Şcoala şi-a trăit destinul în apartamentul închiriat din Via Emilio
del Cavaliere şi mai apoi în sediul său propriu din Valle Giulia .
Imediat după aceea, unul dintre scopurile tezei fiind însuşite, vom avea o etapă aniversară în
pregătirea centenarului (1922-2022) de la înfinţarea Şcolii Române din Roma, care cu sau fără
prezenţa noastră, ea va fi „sărbătorită”. O reactualizare a lor, ale documentelor din arhiva
Institutului bucureştean, se adresează îndeosebi noilor serii de cititori, chemate către demersul
propriu, căci – afirmă Al.Zub cu privire la scrisul istoric – restituţia acestora nu se produce o dată
pentru totdeauna, ci e sarcina fiecărei generaţii în parte95. De aceea, responsabilitatea pentru
conţinutul lucrării, pentru omiterea altor contribuţii din istoriografia problemei, cât şi pentru cele
scrise de noi în cuprinsul lucrării, aparţin semnatarului prezentei teze, autorul asigurând
îmbunătăţirea lucrării pentru o eventuală întâlnire cu lumina tiparului.
Italia a fost şi va rămâne pentru România simbolul latinităţii care exprimă o conştiinţă a
originii comune, după care Vasile Pâran şi-a îndreptat mirobolantul său plan, îndreptându-i cu studii
şi articole pe membrii Şcolii, cercetând Romanitatea Orientală a ţinutului valah, căci Roma ca
centru al latinităţii, a fost mai ales pentru românii ardeleni, seducătorul, irezistibilul miraj96. În
concluzie, având o Şcoală românească înfiinţată într-unul din cele mai faimoase cartiere din Roma,
putem admite ca şi alte ţări, că istoria românilor şi a României trebuie urmărită în cadrul ei normal,
cel european, astfel înglobată în cuprinsul continentului97 .
Ca proiect sprijinit de Banca Naţională a României, se îndeplineşte afirmaţia conform căreia
o importanţă covârşitoare în dezvoltarea modernă a statului român sub diferitele ei aspecte, a fost
94
Ioan Scurtu (coord.), “Istoria Românilor”, Vol.VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.IX
95
Al.Zub, „Cunoaştere de sine şi integrare”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2004, p.10
96
Zaharia Sângeorzan, „Pelerini români la Columna lui Traian”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p.7
97
Dinu C.Giurescu (coord.), “Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.7

35
prima bancă a ţării, alături de Guvernatorii acesteia. Instituţia bancară se identifică, prin urmare,
alături de Academia Română, ca principalele foruri de impulsionare în propăşirea poporului, şi ca
atare B.N.R. nu trebuie neglijată nici sub aspectul mecenatului, dincolo de prestigiul său financiar şi
guvernatorial în sistemul economic, în care iată, atenţia băncii s-a extins spre modul de viaţă şi spre
problemele diverse ale României din fiece epocă98 .
Observând, atât pe parcursul lucrării, cât şi în capitolul Introducere, că directoratul Şcolii din
Roma prin cele trei care le-a avut după 1927 (G.G.Mateescu, E.Panaitescu şi S.Lambrino), a
întreţinut o certă valoare spiritului pârvanian, continuându-se a se menţine la acelaşi nivel academic
şi reuşindu-se o transmitere educaţională tuturor membrilor până la apusul destinului lor didactic,
astfel adresăm întrebarea dacă instituţia din Roma a fost vreodată trecută în uitare, sau doar
ascunsă? În fine, teza după parcurgerea tuturor capitolelor, ca o concluzie redusă la o singură
propoziţie, se poate considera lucrarea, ca fiind relatarea despre cum se naşte o instituţie; de aceea
s-au lăsat doar ca sporadice treceri în revistă, încercările închiderii instituţiei, ce vor fi reale în 1947.
În esenţă, din subcapitolul al doilea în Capitolul III, reiese nivelul deosebit la care Vasile
Pârvan a îndrăznit să-şi înţeleagă viaţa, şi anume efortul său continuu ce-a început odată primirea
catedrei de Istorie Antică, imediat urmând directoratul Muzeului Naţional de Antichităţi şi desigur
calitatea de academician, din 1913. Nicidecum neglijând munca de teren de la Ulmetum, Histria şi
Adamclissi, ori profesoratul său la Universitatea din Cluj şi Bucureşti. Dintre cele mai categorice
aprecieri, se aduce şi operei sale, începând cu studiul „Începuturile vieţii romane la gurile Dunării”
apărută la Cultura Naţională şi încheind cu indispensabila carte „Getica” alături de celelalte
coordonări ale revistelor Dacia, Ephemeris Dacoromana, Diplomatarium Italicum şi chiar tomurile
secţiei de Istorie de la Academie, toate acestea de mai sus, uluindu-i pe zeii a cărui invidie i-a cerut
surparea destinului la numai 45 ani pământeni .
În consecinţă, având posibilitatea participării la întregirea istoriografiei româneşti şi
europene, în ultimă instanţă, cu un calup de informaţii neperisabile în timp pe scara istoriografiei,
îmi exprim întreaga mea gratitudine Profesorului coordonator, deoarece această lucrare nu ar fi fost
posibilă fără interesul cu totul particular pentru istoria Accademiei di Romania, din partea domnului
Profesor. Îi devin recunoscător pentru sprijinul acordat permanent în pregătirea manuscrisului şi
ajutorul esenţial ce a început odată cu îndemnul Domniei Sale, către acest subiect, aparent, strict de
istorie contemporană, însă mult mai mult...

98
Nicolae Lascu, „Banca Naţională a României şi arhitectura”, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale Nr.35, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p.7

36
 Anexe

O publicaţie ce vine în completarea manuscriselor inedite ale lui Vasile Pârvan

găsite de noi în Arhiva istorică a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti

Cea mai recentă lucrare în istoriografia problemei, apărută la Roma în anul 2012,
în aniversarea celor 90 de ani de la înfiinţarea Şcolii Române din Roma

37
Vasile Pârvan, primul arheolog ce a propus înainte de anul 1918, crearea unui Institut academic
românesc la Roma pentru arheologii români şi pentru restul ştiinţelor istorice.

Prima variantă convenită unanim de Guvernatorul Băncii Naţionale a României, M.Oromolu şi

arhitectul P.Antonescu, privind constucţia unui sediu la Roma

38
Cea de-a doua variantă privind construcţia, devenind stilul agreat de autorităţile italiene

Şcoala Română din Roma – azi, Institutul Cultural Român din Roma

39
 Bibliografie

I. Fonduri Arhivistice (interne)

1. Arhivele Statului din Iaşi, fond “Facultatea de Litere”, dosar nr.248/ 1926; dosar 235/1925
2. Arhiva Istorică a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti:
fond „Şcoala Română din Roma”;
fond “Vasile Pârvan”, dosar „Manuscrise şi diferite acte personale”,
dosar „Scrisori adresate lui Vasile Pârvan din ţară şi străinătate”
3. Arhiva Băncii Naţionale a României, Direcţia „Administratură, Evidenţă contabilă, Buget”,
Dosar „Construcţia palatului Academiei Române din Roma”

II. Fonduri Arhivistice (externe)

1. Archivio Centrale dello Stato, Roma (Italia):

fond „Prezidenza Concilio dei Ministri”

III. Ziare şi reviste

1. ADAMENŞTEANU, Dinu, Cum am devenit arheolog , în “Magazin istoric”, XXIX, nr.3, martie
1995
2. BARNEA, Alexandru, Accademia di Romania, în revista “22”, nr.366, 25 februarie-3 martie,
1997
3. BULEI, Ion, Vocaţia zidirii. Vasile Pârvan - constructorul, în “Magazin istoric”, XLI, nr.12,
decembrie 2007
4. GHIKA,I. Vladimir, Arhivele Romane şi istoria Românilor, în “Revista Catolică”, I, nr.2,
aprilie-iunie 1912, Bucureşti
5. MARCU, Alexandru, Şcoala Română din Roma, în revista „Boabe de grâu”, I, nr 3, mai 1930

IV. Periodice, anuare (naţionale)

1. CĂLINESCU, George, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII,
în “Diplomatarium Italicum”, II, Roma, 1925
2. INDRIEŞ, Magdalena, Ştefan Bezdechi, profesorul, savantul, traducătorul şi publicistul, în
„Studii Clasice”, XLV, 2009, Editura Academiei Române, Bucureşti
3. MÂNDRUŢ, Stelian, Virgil Vătăşianu şi Şcoala Română din Roma (III), în Anuarul Institutului
de Istorie „G. Bariţ” din Cluj-Napoca, tom. XLV, 2006
4. MITREA, Ioan, Un secol de arheologie modernă în România, în “Mousaios”, Muzeul
Judeţean Buzău, vol.XI, 2006
5. PÂRVAN, Vasile, Cetatea Ulmetum, în “Analele Academiei Române”, seria II, tom XXXVI –
Memoriile Secţiunii Istorice

40
V. Lucrări generale

1. ARGETOIANU, Constantin, Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, volumul II,
Partea IV, 1913-1916, ediţie şi indice adnotat de Stelian Neagoe, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992
2. BOGDAN,Dan, Eugen Drăguţescu (1914-1993). Rodul exilului, Editura România Press,
Bucureşti, 2006
3. DERER, Condrea Doina, Silvio Guarnieri: Universitar în România şi în Italia, Editura
Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2009
4. DRĂGUŞANU, Ion Codru, Peregrinul transilvan, Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu,
Bucureşti, 1942
5. DUMITRAŞCU, Sever, Arheologia română la sfârşit şi început de mileniu, Editura
Universităţii din Oradea, 1995

VI. Lucrări speciale

1. BĂRBULESCU, Mihai; TURCUŞ, Veronica; DAMIAN Iulian M., Accademia di Romania din
Roma. 1922-2012, Accademia di Romania, Roma, 2012
2. BULEI, Ion, Scrisori inedite. Lettere inedite. Vasile Pârvan, Editura Institutului Cultural
Român, 2007, Bucureşti
3. BURCEA, Carmen, Diplomaţie culturală. Prezenţe româneşti în Italia interbelică, Editura
Institutului Clutural Român, Bucureşti, 2005
4. LASCU, Nicolae [jr.], Banca Naţională a României şi arhitectura, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2006
5. LĂZĂRESCU, George, Şcoala Română din Roma, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996

41
“Să muncim în libertate, să creem în libertate, e să cântam vieţii

cel mai frumos imn, pe care l-ar putea sufletul nostru cuprinde

în adâncurile lui. Munca e ritmul vieţii. Ea dă libertăţii şi

frumuseţii tărie şi caracter propriu fiinţei noastre“

Vasile Pârvan

42