N.

Iorga- Generalități cu privire la studiile istorice

IV. Cum se scrie istoria ?

(Noiembre 1898.)

Aceasta e o intrebare care ar trebui sa preocupe in deosebi pe ascultatorii cursurilor de

istorie, data invatamantul nostru superior ar fi chemat sa product cercetatori originali. Pana
acuma, e adevarat, nu s'a prea crezut ca acesta e scopul Facultatii de litere. Regulamentele si
programele tintesc la desavarsirea culturii generale capatate in licee, la inmultirea numarului
celor care posecla o ignoranta omniscienta. Cu. aceasta directie s'au format profesori
secundari, de o mediocritate convenabila; cu durere, Insa, e silit cineva sä constate ca numarul
lucratorilor stiințifici iesiti din Universitatile noastre e cu totul fară însemnatate. Daca nu pe
toate terenurile, in istorie, de sigur, regresul rata cu ceia ce se producea alta data e
incontestabil. Autodidactii entusiasti de odinioara, ducându-se, nu lasă decât locuri goale.
Ar fi o copilarie sa se punt macar intrebarea data aceasta Indreptare a studiilor
superioare aduce vre-un folos, afară numai daca s'ar socoti astfel plasarea mai usoara,
capatuirea mai grabnică a unui licentiat gata sa primeasca leafa oricărei catedre.
E adevarat ca, In timpurile din until, Impartirea Facultatii In trei sectii: filologică,
filosofică si istorica, a deschis într'un chip nedibaciu si necomplect posibilitatea unor studii
mai putin întinse, dar mai intensive, a indrumat lucrurile spre acea specialisare care singură
permite munca independents. Până la desăvârșirea lucrului, desăvârșire pe care trebuie ăe o
dorească din toată inima cei cărora le mai pasă de viața intelectuală a acestui popor, un lucru
se poate face, chiar în aceste condiții. Anume: a se întipari în mintea studentului că stăpânirea
manualelor, dibacia pedagogica, si, cel mult, o cetire desordonată și desorientatoare sunt un
scop nevrednic pentru viața unui om cu cultură universitară; a i se recomanda necurmat o
munca personală, care e împlinirea unei datorii și un izvor de plăceri intelectuale; a-1
deprinde (pe cât se poate pentru un student așa de ocupat) cu metoda și a-i îndrepta astfel cei
d'intaiu pași de cercetator.
Iată de ce am crezut de cuviință să vorbesc în întaia lectie a acestui an despre felul cum
se scrie istoria. Nu e destainuirea unui mare secret, dar calea aceasta simplă nu se descopere
de la sine.
I.
Pentru un om din lumea veche raspunsul era usor. Inainte de toate, se cere istoricului
talent literar. Ccl ce poseda acest talent se va adresa la cateva izvoare, al caror numar atarna
de la gradul de desvoltare a constiintii sale, le va supune criticei, dace gaseste de cuviinta, si
va turna acest material într-o forma artistica. Cum vedeti, multe din cerintele istoriografiei
moderne se gasesc in generalitatea lor si aici, deosebirea insa sta intr'aceia că însemnătatea
literară a operei primeaza, că insusirile celelalte se recomanda, dar nu sant indispensabile, a
lipsa lor nu determină nulitatea istorica a lucrarii. Pentru a lamuri lucrul printr'un exemplu,
antichitatea prefera pe Tit-Liviu lui Polibiu, si aceasta ar însemna astazi să pui compilatia fără
vaImre a lui Lamartine, de pilda „Histoire de la Turquie", innaintea operelor istorice bine

1
documentate si de o critică severă ale lui Zinkeisen si Hammer, fiindca acestea nu sint
frumoase și cealaltă numai frumoasa. Amestecata cu o altă tendinta, cea morală, inaugurată
de Plutarh, aceasta directie a stapinit istoria până. in pragul secolului nostru, pe tot timpul
influentei fără hotare a spiritului antic, pus la moda de Renaștere. Istoricii artiști si moralistii
istorici ocupa locurile de frunte; ei -produc operele care se cetesc, ei represinta genul. Eruditii,
cari gramadesc materialele istoriei ce se scrie astazi, nu iese din obscuritate,.si resultatele for
patrund numai falsificate de lipsa de critică si studiul superficial al celor pentru cari se reservă
titlul de istoric.
Cu secolul nostru de realism in actiune si cugetare, lucrul s'a schimbati cu desavirsire.
Talentul literar e util- de conclusiile moralisatoare nu mai e vorba, nici de „demnitatea
istoriei", adevarul e indispensabil. Pe cand data intrebarea: Cum se scrie istoria" însemnă în
rândul întaiu: „Cum se face o opera istorice frumoasa" sau „Cum trebuie prezentate faptele
pentru a produce un efect moralisator", acuma printr'insa se întelege: „Cum se poate face
istoria adevarata sau cat se poate de adevarata? Cum se pot zugrali lucrurile asa cum au fost,
intru cat reconstituirea e iertata istoricului?".
Lucrurile ce se petrec In nature și viata omenească, in afară de faptele istorice, au acest
caracter ca sant necontenit observabile. Botanistul poate studia oricand desvoltarea unei
plante, fisicul, depunerea de roua. Nu doar ca există o plantă -tip, că roua depune totdeauna cu
aceleasi amanunte. Dar pe cercetatorul in stiintile naturale nu-1 intereseaza particularitatile
schimbatoare ale faptului, ci generalitatea lui, „fenomenul” abstract, Istoricul nu poate
desceperi asemenea generalitati în faptele istorice, și, dacă s'ar putea prinde chiar, ele nu-1
intereseaza. Cum s'ar putea determina și studia o categorie stiintifică numită: revolutie,
desvoltare de dinastie, etc.?
Si ce interes ar avea, din punctul lui de vedere, să facă acest studiu, care e sociologic?
El vrea sa stie cum fost Revoluția franceză din 1789 sau cea engleza din 1612, cum s'a
desvoltat dinastia carolingiană sau cea capețiană.
Dar acesta e un fapt unit, care a fost și nu poate fi adus din nou pentru observare sub
ochii învățatului. Faptele istorice, a spus Schlozer, se întâmplă și se pierd iarasi, ca brazdele
pe care o corabie le taie pe Mare. Nu cu totul. Nici evenimentele naturale-obisnuite nu dispar
in adevar fără de urma: efectul for se simte In viata ulterioară a lumii. Dar acest efect nu se
poate analiza cu o asa de mare precisie si sigurantă, încat partea fiecărui fapt mărunt să se
poata urmări in retalul total. Deci ele nu pot fi studiate în chip inductiv, prin cercetarea acestui
resultat. Faptele istorice lasă insă, în parte, o urma sau urine care se pot observa si direct.
Omenirea, care a trait, a lăsat monumente de tot felul; statui, lablouri, monede, vase, ustensile,
morminte, in sfarsit urine scrise. Pentru a ne apropia deci de cunoasterea unui eveniment
istoric trebuie să stăpânim tot complexul de urme pe care 1-a lasat acel eveniment. O
cunoastere insuficienta a materialului dă un adevăr necomplet, si cartea care cuprinde un asa
fel de adevar e o carte fara durată. Iar acela care intreprinde opera fără pregatirea aceasta,
anevoioasr, dar indispensabilă, păcătuieste sau prin inconstienta, sau, si acesta e mai arare on
casul, prin neonestitate.
Cum se pot afla aceste urme? O parte dintr'o stiinta mai vasta, bibliografia, se
însărcinează cu procurarea mijloacelor de informatie. Bibliografia istorică are ca tinta să deie
cercetatorilor, într-o ordine metodica, însirarea izoarelor, a urmelor directe ale evenimentelor
adeca, precum si a cărtilor scrise pe basa acestor izvoare și a lucrarilor care trateaza despre

2
monumentele nescrise, pe care le studiaza stiinte auxiliare. ale istoriei. Exista bibliografii
istorice nenumarate, de la bibliograffile istorice generale pana la cele mai 'speciale si
mărgenite. Unele cuprind critica, altele sant pure cataloage. Bibliografii ale bibliografiilor
dau, in sfarsit, lista, stiintific ordonata, a deosebitelor repertorii.
Asa poate ști cineva însă numai o parte din ce s'a scris asupra subiectului.
Bibliografiile istorice sant necomplecte din doua cause: întaiu, ele nu cuprind o bună parte din
literatura istorica: articolele, comunicatiile si notitele care nu formeaza lucrari independente,
unitati bibliografice in sensul ordinar al cuvantului. Apoi ele lasă de-o parte izvoarele
netiparite, de care uneori sunt pline bibliotecile si arhivele, depositele adeca unde se pastreaza
cartile si actele inedite.
Pentru a se informa asupra lucrărilor stiintifice care n'au aparut deosebit sau numai
deosebit se ajuta cineva de tablele anuale, quinquenale, etc., ale revistelor mai răspândite.
Unele din acestea dau apoi in fiecare număr indicatia articolelor aparute in o parte din
celelalte, asa ca resuma până la un punct literatura periodică a istoriei. In sfarsit s'au încercat
bibliografii anuale ale periodicelor.
Pentru izvoarele inedite există uneori îndreptare, neaparat necomplecte. Astfel cartile
lui Oesterley, pentru intreaga literatura istorica, notitele lui Potthast, pentru veacul de mijloc,
publicatia lui Langlois si Stein, pentru istoria Franciei. Călăuze pentru biblioteci și arhive
cuprind notice mai mult sau mai putin precise asupra fondurilor ce cuprind. In sfarsit, unele
arhive italiene (Venetia, Perugia, Lucca, Neapole) au cataloage, de multe ori amanuntite, ale
despartirilor sau chiar pieselor ce pastreaza. Iar, cat despre biblioteci, cele mai importante din
lumea intreaga si-au publicat cataloagele.
Lucrarea de informatie cere multa răbdare si staruintă. Toate aceste izvoare trebuie
văzute, notițe se ieau pe foi, care se aseaza pe urma metodic (la o muncă stiintifică serioasă,
cu izvoarele înaintea sa, nu e de gandit, caci ele sant prea multe). Eruditul are acum tot
materialul adunat. Ce-i ramane?
II.
După opera de muncă, vine acum opera de inteligență. Acest material vorbeste in
chipuri deosebite asupra aceluiasi fapt; el e mai totdeauna necomplet. Trebuie deci unificat,
împăcat prin critică. Se fixează un rang niște izvoare; cele nesemnificative se eliminează. Se
tine seama, pentru fiecare din ele, de causele care au putut modifica adevarul într-însele, de
greselile copistilor critica paleografică), de particularitățile limbii si de coloarea pe care o are
un anumit cuvant, o anumita expresie a cutare cronicar (critica filologică). Fiindcă nu dorinta
de a transmite adevărul a însufletit în total, si numai decat. Unul a vrut sa inalte pe un
protector sau un prieten, sa crească gloria poporului său. Învingătorul dintr-un izvor devine
învinsul din altul: nu stim cum vor fi vorbit Perșii de Marathon și Salamina, si istoricii unguri
fac din bătălia de la Baia o victorie pentru regele Matiaș. Falsificatia adevărului atinge actul
diplomatic ca si cronica: dacă pentru istoria relatiilor dintre Anglia si Franta ar fi ramas numai
unele acte oficiale ale Curtii engleze, s'ar fi putut crede ca regii Angliei au domnit si dincolo
de canal, până în secolul trecut. Un pretendent la Coroana Bosniei se intitula rege at Bosniei si
Valahiei. Dar, afară de minciuna constientă, există greșeala. Cutare a fost rău informat, cutare
n'a priceput informatia: lipsuri de stiinta si lipsuri de inteligență destule. Chiar la oamenii cari

3
au fost în aceiasi situatie fata cu evenimentul, ramane influenta personalitatii proprii de
eliminat pentru critic. E acelas tablou cu alte colori.
III
Critica e făcută. Istoricul are credinta sa asupra fapttului, si-a format convingerea.
Ramane s'o spuie, si aici începe opera de arta si de talent. Muncă, inteligență și talent: toate
trei trebuie sa le aibă adevaratul istoric. De însușirea specială a istoricului, de însușirea
exclusivă a lui, cum cred sau voiesc sa creada unii generalizatori, de memorie, nu va veti mira
ca nu vorbesc; caci prostia e o putere împotriva căreia, a zis un poet, și zeii luptă în zadar. În
orice operă de artă, apartinând literaturii, se deosebesc doua elemente, care amandoua trebuie
sä înfățișeze un aspect armonic. Există o armonie estetică a subiectului pe langa armonia
estetica a stilului, a formei. Un stil frumos nu dă singur operei pe care care o îmbracă
caracterul de frumuseță estetică, precum frescele sau statuile nu formeaza singure frumuseța
unei clădiri.
Pentru ca o operă istorică să împlinească și condiția frumuseții, autorul ei trebuie sa-si
unifice, sa-si întregească materialul adunat si cernut prin critică. Izvoarele nu dau tot; din ceia
ce dau ele, însa, istoricul, își poate represinta, mai mult sau mai putin adecvat, faptul întreg.
Aceia a carora viață constituie cuprinsul istoriei, au fost oameni, si din cunoasterea felului de
a cugeta și simți al omului, fel care nu s'a schimbat atâta cum se crede de unii în decursul
veacurilor, se desăvârșesc și se luminează datele izvoarelor. Evenimente similare ajută și ele
la întelegerea lucrului petrecut. Antecedentele urmărite, faptele concomitente proiectează apoi
lumina lor asupră-i. Răzimat pe toate aceste adevaruri, istoricul adevarat își înfățișează faptul,
îl creiază din nou în sine, prin fantasie.
In aceasta recreare a trecutului, el trebuie să fie însă cu multa pază. Dacă, precum am
spus, mecanismul gandirii și generalitatea sentimentelor nu se prea schimbă, epocile au
fiecare deosebite medii intelectuale, se mișcă în atmosfere deosebite de idei. Pe urmă,
identitatea absolută a sentimentelor în două timpuri n-a fost niciodată. Cu drept cuvânt s'a
imputat istoriografiei secolelor precedente lipsa de simț istoric, dispoziția de a vedea în toată
istoria motive analoage cu acelea care determinau viața omenirii în timpul când se scriau
operele. Astfel, pentru Herodot, de pildă, viața Barbarilor era numai un grad inferior al vieții
elenice, și nu o viata cu totul deosebită. Pentru un om din veacul al XVIII-lea, începuturile
entusiaste ale religiilor, sectarismul fervent și sincer al neofiților era confundat cu setea de
plăceri și de dominație, cu ipocrizia cucernică de care erau însuflețiți în acel veac
reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ. Acel mare avânt de credință al cruciatelor, acea
indignare a omului convins de adevărurile creștinismului împotriva celor ce profanau prin
stăpânirea lor Mormantul Mântuitorului erau niste farse înscenate de călugări șarlatani.
Adânci greșeli, care fac din citirea lucrarilor pe care le diformează o sarcină neplăcută și
iritantă. Fără o facultate de comprehensiune largă și toleranță nu poate exista un istoric
vrednic de acest nume, și, deci, spiritele înguste, oricât de puternice ar fi ele, nu sunt potrivite
niciodată pentru studii de această natură.
IV.
Acuma, când istoricul are faptul înaintea ochilor, întreg și nefalsificat prin
reminiscențe de-ale prezentului, îi rămâne să-1 comunice altora prin scris.

4
 Stilul în istorie a suferit dese variații. Pentru a vorbi numai de timpuri mai apropiate,
secolul trecut atribuia acestui stil însuțiri anumite de „demnitate”, care nu se mai cer de multă
vreme. Istoria era încă numai zugrăvitoarea eroilor, și aceștia apăreau cu coturnul neaparat pe
scenă. Amănuntele care determină și colorează figura personajelor erau înlăturate fără de
milă. Vechea istorie nu cunoștea decât generalitățile maiestoase, caracteristicile solemne,
declamățiile grave și stilul convenabil.
Cu total altfel astăzi. Se preferă stilul nervos îmbrăcând fapte multiple, care trebuie să
fie înainte de toate caracteristice. Tradiția retorică s'a păstrat numai în unele țări ca Italia sau
Spania. Umflătura se întâlneste aiurea, numai în lucrările unor diletantț. Stilul e sobru, dar
vioi, caracterizarea bogată și îndrăzneață.
Cum vedeti, multe sunt conditiile pe care trebuie se le întrunească istoricul, și e greu
sä le întalnești reunite la acelaș om. De aceia nu toti cei ce scriu istorie sant istorici. Pe lângă
acestia sant diletanții și popularizatorii, cari n'au baza materială de nevoie sau nu supun la
critică proprie izvoarele. Operele lor n'au decat o însemnătate personală pentru cei d'intaiu,
educativă pentru ceilalți, Din potrivă, rămân foarte utile lucrările acelora care, lipsiți de
facultatea artistică, posedă însușirile ce rămân.
Acestia sant erudiții, lucrătorii harnici, de a căror muncă pregătitoare publicul întins
nu-și dă măcar seama. Ei ajută sarcina viitorului istoric, prin temeliile obscure ale clădirii ce
se va înălța mai tarziu de către istoric, care și el, la rândul lui, nu poate fi complet, dacă nu e
însuși un erudit.
În rândurile rare ale istoricilor nu poate pătrunde orișicine. O folositoare viață
intelectuală de erudit o pot trăi însă toți cei ce au inteligență și-și simt dorința de lucru. De-ar
ieși mulți ca aceștia și dintre domniile voastre!

Două concepții istorice

(Cuvintarea de intrare la Academia Roma* 17 Maiu 1911.)

Academia Română, instituție menită a îmbogați știința neamului nostru, dar nu mai
puțin a îndemna, judeca și răsplăti silințile culturale ale tuturora, e datoare să cuprindă, unul
după altul, pe aceia cari s'au deosebit prin râvna lor pentru ocupațiile cele mai înalte ale
spiritului omenesc, și în literatură, dar, mai ales, în cercetările speciale în cugetarea filosofică
aplicată diferitelor șiințe. Ea rezumă astfel prin personalitatea membrilor ei starea culturală a
poporului nostru în fiecare timp.
Unitatea în activitatea Academiei o poate face astfel caracterul nestrămutat al scopului
ei. Din ce în ce el e mai bine înțeles, și simpatia publică pentru așezământul nostru create în
aceiași măsură cu înțelegerea rolului pe care-1 are. Va veni o vreme când desăvârșita
colegialitate între membri, frățeasca lor unire în cultivarea științii, zelul lor pentru înmulțirea
și răspândirea cunoștințelor generale, dar mai ales a cunoștinților despre noi înșine, care ne
cunoaștem încă așa de puțin, obiectivitatea în prețuirea tuturor operelor de merit, pe care va ști
singură să le găsească, fără ca autorii lor să solicite premiile ei, însușiri care sunt cea d'intâiu

5
datorie a unei societăți ca a noastrî, vor asigura Academiei cea mai deplină stima și cea mai
călduroasă iubire din partea tuturor Românilor, pe cari opera ei îi va privi deo potrivă, așa
cum au fost și intențiile nobililor ei întemeietori.
Dar, potrivit cu spiritul fiecărei epoci, Academia va fi înrâurită, pe rând, de păreri
deosebite. Intr'un singur punct concepția ei despre știință nu se schimbă: ea va fi totdeauna
urmărirea dezinteresată a adevărului pe căi de metodă sigură și înfățișarea în legătură
sistematică a rezultatelor ei. Incolo, noi curente filosofice, direcții literare nouă vor avea
totdeauna o acțiune, mai puternică ori mai slabă, mai bună ori mai rea, asupra ei. Astfel istoria
unui așezământ ca acesta e și urmărirea vicisitudinilor teoretice, filosofice ale științei la un
popor.
I.
Din ce castiga o generatie pentru stiință, din ce e așa de mândră că a căștigat pentru că
a muncit așa de mult ca să ajungă acolo, se păstrează o parte. Alte studii înlătură, fără milă,
rezultatele greșite și părerile false. Rămâne doar în unele cazuri forma frumoasă în care se
cuprinde o iluzie disparută a adevărului. Mângâierea o află cel întrecut astfel prin necontenita
emulație a lucrătorilor științifici ce se urmează în faptul că și greșelile- dacă nu toate greșelile-
sunt fecunde, căci prin ele s'a trecut totuși dincolo de cunoștințele căpătate. Vine o vreme
când critica se oprește, mulțumită de ceea ce a putut isprăvi, și în urma ei nu rămâne ruina, ci
piatră nouă tare, care înlocuiește pe aceia ce s'a măcinat cu vremea, sau n'a fost bine aleasă de
la început și nu putea fi lăsată la local ei pentru a cruța pe arhitectul, oricât de meritos, fiindcă
soliditatea întregii clădiri ar fi fost compromisă.
Stabilim fapte care rămân, și altele din faptele stabilite de noi se înlocuiesc azi sau
mâine. Partea noastră în dezvoltarea științei nu se poate însemna spre laudă prin cele d'intâiu,
nici prin cele din urma spre defăimare. Orice spirit omenesc are lipurile sale, si ajunge un
punct de vedere nou, o informație neașteptată, pentru a spulbera o întreagă interpretare și a
reduce la nimic cea mai ispititoare ipoteză. Cel care a distrus n'are totdeauna același merit ca
acela care a clădit. Și în alte lucruri timpul ne leagă în scurgerea lui peste dezbinările noastre
trecătoare, și tot ce a făcut un rând de muncitori se răspândește asupra tuturora. Când au
așezat pietrele, când le-au lucrat chiar, ei s'au judecat si întrecut între sine, dar, după ce zidul
s'a desăvârșit, unde mai este, amintirea acelora care se lăudau ori se osândeau odinioară? Așa
e și cu acele construcții științifice în care credem că se va recunoaște totdeauna fiecare grăunte
pe care l-am adus.
Ceia ce rămâne legat de numele scriitorului, poetului, luptătorului e însăți esența ființei
sale sufletești, pe care vremurile o vor vedea așa cum el a voit, cum, el a lăsat-o să apară în
opera lui de artă ori în tendințele luptei pe care a purtat-o, și în caracterul ei moral. Biografia
lor interesează întrucât complectează o fizionomie literară. Fericirea fără de moarte a acestora
cuprinde însă mai puțină jertă și abnegație, mai puține exemple pentru urmați decât modesta
multămire a omului de știință, care a lucrat în afara de el însuși, făcând numai din anumite
însușiri ale spiritului său mijloacele pentru a descoperi ceea ce trebuia să se știe.
Omul de știință care n'a mers și pe alte drumuri, sau n'a lăsat urme în celelalte direcții
ale activității sale, nu poate avea decât o biografie pentru moralist, atuncea când toată viaîa lui
n'a lost altceva decât pregătire răbdătoare pentru a cunoaște și a putea explica, nestinsa
pasiune de a descoperi, chiar cu părăsirea tuturor plăcerilor și cu înfruntarea tuturor

6
primejdiilor, lipsă de orice mândrie pentru ceea ce prin el a câștigat numai stăruința și metoda,
doar cu adausul acelui noroc care știe totdeauna unde trebuie să vie, și, în sfârșit, senină
filosofie a unei bătrânețe de meditații superioare care se hrănesc din tot materialul nou căpătat
prin îndărătnice silințe, în care sufletul se lămurește și se înalță.
Ideile unui istoric al vieții omenești, ca și ale unui istoric al vieții naturii, sant înainte
de toate interpretările lui, care se opresc asupra unor anume fapte sau grupe de fapte, asupra
unei fărâmi de viață trecută, mai restrânsă sau mai întinsă. Afară de dânsele e însă concepția
lui generală, care atinge chemarea științei sale, scopurile cărora trebuie să li servească, căile
pe care trebuie să înainteze, precum și sensul pe care-1 atribuie domeniului mai vast asupra
căruia se îndreatpă studiile sale.
Când și când răsar inteligențe care lărgesc sau schimbă chiar cu totul această concepție
despre natura stiinței și valoarea intrinsecă a obiceiului ei. Ele dau uneori, prin talentul de
scriitor care e unit cu însușirile filosofiece ale spiritului, opere istorice mari, în care trecutul
învie prin visiunea unui poet cu putere de a crea din ramășițele ei viața care a fost. Dar si fără
acest dar sufletesc ei înseamnă, prin răscolirea ideilor, prin înoirea ipotezelor, prin
modernizarea formulelor, o ducere mai departe a științei, și numele lor deosebește încă una
din epocele în care se împarte dezvoltarea ei. Astfel, dacă. azi Lamprecht n'ar fi unul din cei
mai adânci înțelegători de suflete, din cei mai ageri descoperitori de tendințe sociale, din cei
mai delicați meșteri de nuanțe în stil, dacă el n'ar fi scris, potrivit cu nevoile intelectuale din
timpul său, acea mare istorie a poporului german, el încă ar fi vrednic de cea mai deplină
recunostință pentru adâncile urme pe care le va lăsa în metodica istorică și în ambiția
cercetătorilor istorici prin îndrăzneața revoluție filozofică pe care a încercat-o, urmărind tipuri
psihosociale neschimbate și sigure în dezvoltarea normală spre civilizație a oricărei națiuni.
Cei mai mulți istorici însă primesc, schimbându-le sau ba, concepții mai vechi, care au intrat
în domeniul public. Având sau ba cunoștința școlii căreia-i aparțin, ei o urmează în calitățile
ca și în rătăcirile ei. În fiecare din aceste opere se poate găsi astfel o atmosfera morală care
interesează, și prin ea însăși, și prin înrăuririle străine prinse și oprite în ea.
II.
Predecesorul meu, Gr. G. Tocilescu, de care, după statute și după îndatorirea scrisă ce
mi s'a cerut, în dorința pioasă a Academiei de a se auzi comemorarea membrilor ei, trebuie să
se ocupe acest Cuvânt de intrare, a fost, prin calitățile ca și prin defectele sale, unul din cei din
urmă reprezentanți la noi ai școlii romantice apusene, în acel stadiu al ei când căuta să
primească și să scoată cât mai mult la iveală noul criticism german. Școala plecase, în Franța
și aiurea, în clipa aceia mare de la începutul veacului al XIX-lea, când, la încercarea de
strivire din partea Imperiului universal, raționalist și absolut, străin de nevoile sociale
organice naționalitățile tresăriră de o viață nouă pe care prigonirile o exasperară. Popoarele
care nu erau lăsate să existe în prezent după nevoile organice ale ființei lor, dovediră prin
rostul lor trecut, înfățișat cu căldură, cu entuziasm, până și la cea mai strigătoare exagerare,
dreptul lor la trai și la o dezvoltare proprie.
Nații unitare prin sânge și nații nobile prin aptitudini moștenite, pe acestea se simțiau
datori a le dovedi istoricii. Germanul nu voia să știe de romanizarea provinciilor renane, de
puternica masă slavă peste care s'a întins târziu de tot expansiunea francă și saxonă. Îi trebuia
un singur strămoș: barbarul blond și roșcovan al lui Tacit, bucuros de petrecere, dar cinstit și
sigur, disprețuitor de moarte, cavaleresc față de dușman, plin de respect față de slăbiciune și

7
frumuseșă. Italianul visa numai de o Romă nouă, care trebuia sa aibă, firește, soarta celei
vechi, căpătând, în puterea unui drept ce nu va fi întrerupt niciodată, hegemonia lumii și
cârma civilizației contemporane. Mai târziu Francezul, prin polemica lui Fustel de Coulanges,
era să caute a înlătira pe cât e cu putință necinstitorul amestec german și, lăsând în umbră
adevărata obârșie galică, să afirme cât mai mult valoarea etnica și morală a lumii romane din
veacul al IV-lea. Rusul slaviza pe Varegul întemeietor, și Bulgarul dădea același sânge slav
străbunului turanic.
Și. deoarece influența ideilor morale ale veacului al XVIII-lea, care citea și căuta să
imite pe Plutarh, trăia încă în această vreme, valoarea unei națiuni nu caută să se afirme prin
rezistența, vigoarea luptătoare, energia ei cuceritoare, ci prin calitatea personală a
conducătorilor și oamenilor ei eminenți, prin virtuțiile lor de dreptate, evlavie și vitejie. Un șir
de eroi, în mâna cărora stătea spada singură, cumpăna nemincinoasă, crucea binecuvântărilor,
aceia ajungeau pentru a măguli și îndemna pe cei ce luptau pentru drepturi naționale.
Acești eroi trebuiau creați, scoși lămurit la iveală, puși în cea mai strălucitoare lumină,
proclamați în fanfare de trambiță. Imaginația era liberă să lucreze pentru că icoana morală să
fie întreagă și frumoasă. Se smulgea izvorului tot ce putea să deie, și nicio greșală nu li putea
fi recunoscută, nicio critică nu-i putea atinge. Intregi și desăvârșiți trebuiau să răsară din
paginile istoricului, pentru învățatura și încurajarea contemporanilor.
Viața culturală, umila acțiune necontenită și obscură a mulțimilor, care nu numai că țin
pe umerii lor palate și temple, cu toate podoabele și puterile lor, dar condiționează, fără știrea
artiștilor celor mai personali, și cea mai înaltă artă, era doar un fond vag sau un pretext de
inventarii ale demnităților și funcțiilor, ale veșmintelor, uneltelor și mobilelor, ale credințelor,
scrierilor, operelor de artă. La ce puteau servi acele gloate fără nume fără fapte, din care
niciunul nu calcase pragul unui Panteon?.
Doar moralistul ținea, și cu asești anonimi, pe baza cine știe căror mărturii interesante,
judecata cea de pe urmă. Erau lăudați unii pentru virtuți banale, în cuvintele goale ale unei
distribuții de premii, alții înfierați cu vorbele unui procuror sub fulgerele căruia se poate
ascunde absoluta indiferență pentru ce crede și face această biata omenire, a cărei imoralitate
îl interesează odata cu deschiderea sedinței și pe care o uită după enunțarea sentinței. Aproape
niciun simț pentru virtuțiile și vițiile mari ale popoarelor, care sunt de o parte munca și
solidaritatea, întelegerea pentru bunurile ideale și mulțămirea cu fericirea socială a familiei, a
breslei, a clasei, a Statului, iar pe de altă parte lenea dezbinarea, materialismul hâd și
urmărirea pătimașă, cu urmări antisociale, a plăcerilor fiecăruia.
Cel mai strălucit reprezentant al acestor tendințe romantice a fost Hașdeu, al cărui
spirit genial se formase în lumea rusească de pe la 1830, care reproducea în caricatura
exagerările romantismului francez și german. Era firesc ca, potrivit cu însușirile și puterile lor,
ucenicii acestui mare fermecător să-l urmeze.
Trebuia să firn Romani, numai Romani, să pastrăm legăturile noastre numai cu
Apusenii, să trăim în comunitatea de spirit cu frații rămași prin locuri mai prielnice, unul
lângă altul, îndemnându-se și apărându-se. Hașdeu era slavist, predecesorul meu fusese trimes
pentru studii de slavistică. Cunoștințele în acest domeniu de etnografie și filologie n'aveau
însă decât un rost de informație. Fără a se mai păstra vechile rătăciri ale școlii ardelene ori
iluziile de purificare lingvistică scumpe unui Laurian, se înlătura cu dezgust orice ar fi părut

8
că pune pe neamul nostru latin o prea pronunțată pecete slavă; civilizația slavo-bizantină își
căpăta drepturile, rasa însă trebuia să rămână neatinsă. Cât despre atot puternicul abstract
daco-tracic, el dispărea cu totul sub pojghița suprafeței politice și economice romane, și
pentru a explica marea operă de romanizare a Traco-Ilirilor Pindului și Balcanului nu
intervenea măcar teoria lentelor infiltrații populare italice, la care va trebui sa recurgem astăzi.
Vederea se oprea doar la Dacia, de unde se oprea emigrarea ca să nu trebuiască a îngădui apoi
o reimigrare din Sud, care ar fi bucurat umbra blestemată a lui Rosier si demonicul spirit al lui
Hundsdorfer-Hunfalvy. Dacia romană, aceia era începutul și temeiul. Numai în umbra
castrelor romane, la ceasul durării punții lui Traian se putea alcătui dintr'un ușor amestec
barbar cu colonii curat latine, venite în larga masură din însăși Roma sfântă, nația noastră,
nobilă și pură, prin origine, nu prin lupte, suferințe și isprăvi îndeplinite! De la „Istoria
critică” a lui Hașdeu până la manualele de școală ale predecesorului meu e aceiași teorie, întru
toate asemenea cu aceia în care națiile nenorocite de la începutul veacului al XIX-lea își aflau
mângâierea.
Nația există. Ea va fi creștină, vitează, bună, dreaptă. Eroii vor călăuzi-o. Niciun păcat,
omenesc nu li se poate pune în seamă: ar fi oare un om mare în viața unei țări, dacă viața lui
individuală n-ar putea sluji de lecție pentru pruncii începatori la învățătură! A vorbi de
cruzimea lui Vlad Țepeș, a crede în nelegimitatea nașterii lui Mihai Viteazul, a recunoaște
crudele necesități ale situației sale, a-i denega acea ideie politică a unității naționale pe care
Apusul era s'o descopere după două sute de ani, sunt crime față de neam. În schimb mai
curând se va admite că am fost un popor așa de nemernic, încât oricine ne-a putut stăpâni și
exploata, decât a recunoaște că Fanarioții, între care mulți erau, ca Ghiculeștii, Călmășeștii,
Racovițeștii, Români trăiți în Fanar, au putut fi cârmuitori care păstrau intenții bune în
împrejurări de o fatală asprime, că ei au putut aduce la noi tendințe filozofice franceze, o
administrație cu forme moderne și o cultură superioară a cărei formă grecească nu reprezintă
o naționalitate străină cu forme agresive. În ce privește viașa culturală, ea e o anarhie de
boieri, un decor curios, anecdote, aprecieri satirice. Din ea nu se desfac însăși puterile care
mișcă un neam. Ea nu dă acel mare curent de unitate peste toate hotarele, moldovenești,
muntene, ardelene, care poate fi pentru noi mândrie și îndemn.
O anurne erudiție vine tocmai din vremurile paradei de învățătură zădarnică a
scolasticei, când discuția filozofică, predica, opera literară trebuiau să scoată cât mai puțin la
iveală personalitatea scriitorului și cât mai mult cunoștințele pe care și le câștigase, lecturile
îndelungate pe care le făcuse. Cu vremea ea fu părăsită. Renașterea aduse iarăși la lumină
operele de armonie artistică, de formă plastică desăvârșită ale antichității. Ele imitară, dar
nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să inădească bucăți răzlețe scoase din acea legătură a
logicei de fier sau din țesătura gingașă a stilului perfect pentru a se mândri cu numărul
autorilor din care și-ar fi înseilat arlechinada literară sau științifică în veacul al XVIII-lea se
publicau izvoare, aducându-se la cunoștința tuturora cronicele și documentele lăsate de Evul
Mediu, așa de multă vreme disprețuit din lipsă de înțelegere pentru altceva decât istoria sacră,
istoria antică, istoria modernă. Dar scriitorii timpului caută mai mult forma îngrijită, care să
îndenme la citit pe oricine din societatea bună a intelectualilor timpului, sau ideia „filozofică”,
adică predica morală, filantropică, liberală, revoluționară, decât belșugul reproducerilor și
citațiilor.
Întâia jumătate a veacului trecut aduse iarași în cinste falsa erudiție. Știrile se
înmulțiseră: numărul lucrărilor speciale sporea necontenit. A sprijini orice afirmare, de orice

9
ordin și de orice treaptă, prin mărturii autentice se făcea o nevoie tot mai mare. Schimbul de
informație de la o literatură istorică la alta era tot mai posibil prin cunoașterea culturală a
fiecărui popor de celelalte. Astfel cărți de însemnătatea aproape epocală a lucrurilor lui
Buckle despre Istoria civilizației în Europa, ale lui Prescott despre Ferdinand și Isabela,
despre descoperirea Americei, ale lui Motley despre răscoala Provinciilor Unite au largi bande
de note și citații în josul fiecărei pagini. Moda trecu și în Răsărit., căpătând, ca și moda
romantică a popoarelor pure și nobile si a eroilor fără greșeli, o notă de rău gust și mai
pronunțat, de vitrină și mai strigătoare. Astfel în „Ioan-Vodă-cel-Cumplit” al lui Hașdeu se
găsește mijlocul de a cita pe Seneca, pe Photius, pe Shakespeare, pe Mitropolitul Varlaam,
tratatul de drept al lui Pothier și „Șoimul Carpaților" al lui Aricescu, după, care vine îndată
Codicele Teodosian.
Emulația era trezită. Notele ajungeau o cerință neapărată. Ele se luau ori de unde,
dar prezența lor era o dovadă de știință, numărul lor măsura acelei științe. Acum vreo
patruzeci de ani Academia, premiind și publicând „Dacia înainte de Romani" a predecesorului
meu, nu făcea decât să consacre o apucătură a timpului.
Critica istorică, și, ca și dânsa, orice fel de critică a existat de când cea d-intăiu minte
omenească isteață s'a oprit asupra lucrurilor și mărturiilor despre ele, osebind, cu un sigur
instinct sau printr'un șir de operații logice, consșiente, adevărul de minciună, faptul sigur de
podoabele înșelătoare, cunoștința directă de ipotezele și închipuirile mai târzii. Totuși în zadar
s'ar căuta în trecutul istoriografiei acest termen de: critică și mândria deosebită a cercetătorilor
care înțeleg a fi critici înainte de toate.
Critica istorică a plecat în același veac al XVIII-lea care văzu învierea erudiției, din
două motive; pe de o parte îndoiala filozofică a unui Bayle on Voltaire, care căutau să înlăture
tot ce li se părea o momeală retorică ori poetică, menită să ascundă vederii faptele rele, de
întunecare a minții ori de robire a trupului, pe care le-ar săvârși răutatea nestinsă a „tiranilor"
și viclenia exploatatoare a „preoților". Patriarhul filozofiei satirice și sarcastice, distrugătoare
a unor așezăminte pe care nu le putea înțelege în rostul lor istoric și în conveniența lor
practică, era sigur că scrie o Istorie universală critică în acel Essai sur les moeurs, care e mai
puțin un început de istorie culturală decât un pamflet de propagandă. Pe de altă parte un
Mabillon crea paleografia și critica textelor pentru a răspunde nevoii de a se alege între
diplomele autentice și cele falsificate care circulau de o potrivă înaintea tribunalelor timpului.
Critica libertății de spirit, a îndrăznelii în dubiu n'a făcut școala. Revoluția s'a
desfășurat astfel, înct urmările acestor atacuri împotriva tuturor așezămintelor trecutului erau
vizibile pentru oricine. Strigăte de revoltă și blesteme indignate nn se mai auziră în liniștitul
laboratoriu în care se câștigă cu metode sigure, în cercetări răbdătoare, cunoștința altor
timpuri. Dar critica izvoarelor rămase. Și ea se dovedi în margenile firești ce-i sunt puse și
care o despart de superioara critică psihologică, rezervată numai câtorva din cei pe cari
subiectele istorice îi interesează, de cel mai mare folos pentru înlăturarea nesfârșitelor greșeli,
prejudecați și iluzii care falsificau adevărul istoric. Izvoarele plăsrnuite se înlăturară, cele
autentice fură lămurite după cuviință și curățite de orice amestec turburător, o nouă
interpretare li smulse tot ce puteau să dea.
Și din nenorocire uneori și mai mult decât atâta. Critica trebuie să se oprească îndată
ce a găsit pământul bun pe care se poate clădi. A-1 scormoni și pe acesta, a-1 arunca în lături,
a-1 supția astfel, nu înseamnă a da siguranță zidirii ce se va înălța pe urmă. Și sunt mulți care

10
nici n'ajung să pună pietrele, așa de mult îi pasionează jucăria cu sapa în adaâcimile unde o
mai mare pătrundere e numai o mai mare pierdere de timp. Dar „critica istorică” ajunsese o
pasiune. Ea a dus pe Hașdeu la înlocuirea unei prejudecăți printr'o iluzie, a unei tradiții
printr'o fantezie, a unui adevăr admis printr'o viziune personală care nu se putea admite.
Spirite mai puțin înzestrate decât al lui s'au simțit oprite prin mijloacele lor mai modeste de a-
1 urma pe un drum care-i ispitea totuși pentru dânșii. Ca predecesorul meu, ei au păstrat, din
aceasta tendința generală, pe care și în Apus anumite școli istorice au exagerat-o în dauna
siguranței ce se poate căpăta în sludille noastre, îndemnând astfel spiritele pătrunzătoare, cu
dorința de a înnoi, spre construcții ingenioase spre combinații zadarnice, numai formele
sistematice și meticuloase ale studiilor de izvoare cu care cineva se putea mândri, ele fiind
ultima formulă a științei.
III
Mi se va ierta dacă în caracterizarea acestor deprinderi, din care unele trăiesc încă,
temperamentul meu a putut amesteca vreo nuanță de ironie pe care de sigur n'am voit-o și, în
condițiile în care vorbesc astăzi și față de așteptările d-voastre, nu puteam s'o doresc, încă mai
puțin s'o caut. Reprezentant, și eu, al unei epoci noi de metodă și cugetare, de construcție și de
formă istorică, nu pot împărtăși de sigur credințe pe care însă le înțeleg prea bine pentru a
putea socoti că are cineva dreptul de a le condamna. Știința, dacă e bine îndrumată, înseamnă
totdeauna o înălțare a punctului de vedere, o lărgire de orizont, o lămurire a zărilor,și n'are
vreun merit deosebit acel care vede mai departe, pentru că a venit mai tarziu. Dar, iarăși, cine
i-ar putea impune să recunoască mai rău și mai puțin decât îi îngăduie momentul cultural
căruia-i aparține?
Oricine critică, e dator însă a opune constatări și judecăți constatatorilor și judecăților
împotriva cărora se ridică. În cazul când el se supune unei direcții cunoscute, care a luptat și
s'a afirmat luând în stăpânire întreg câmpul științei, nevoia acestor afirmări e mai slabă. Când
însă discuțiile de doctrină nu există- excepție făcând pentru ingenioasele ipoteze și propuneri
ale profesorului meu d. A. D. Xenopol- într'o literatură științifică tânără, lipsită încă de
publicul bucuros de idei care-i poate grabi desvoltarea, cand o noua orientare se Intrevede
numai pe incetul din opera de analisa on de sintesa istoriod,,, de nevoie a se stabili osebiri
asupra carora apoi altii sant chemati sä judece.

11