Iuliu Maniu

Costaș Geanina Ancuța

Facultatea de Istorie
An. II, Gr. H212

Om politic al cărei viață și activitate au fost iminent legate de transformările României

moderne, Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în apropiere de Şimleul Silvaniei, în
localitatea Bădăcin din judeţul Sălaj. Tatăl său, Ioan Maniu (1833- 1895), rămas orfan de
părinți a fost luat în grija unchiului lui, Simion Bărnițiu, prin sprijinul căruia primește o
educație alesă: a urmat studiile juridice la Pesta și Viena, unde obține doctoratul în drept.
Ioan Maniu este însuflețit de ideile lui unchiului său Simion și decide să lupte împotriva
exclusivismului maghiar.
În 1865, s-a căsătorit cu fiica vicarului unit Demetriu Coroian, Clara, având împreună
cinci copii: Cassiu, Iuliu, Cornelia, Sabina, Elena
Iuliu Maniu a urmat şcoala primară la Blaj şi apoi, liceul calvin din Zalău. Începând
din 1891 a făcut studii juridice la universitatea din Cluj, Budabesta și Viena, luându-și
doctoratul în drept în 1896.
Educaţia şi instrucţia lui Maniu prin şcoli şi universităţi străine au fost influenţate de
părinţi. Aparţinând unei familii austere şi evlavioase, cu un tată jurist care venea în contact cu
realităţile aspre ale vieţii, relatându-le inclusiv copiilor, Maniu ajunge de timpuriu la o înaltă
conştiinţă a identităţii naţionale.
Începând cu 2 octombrie 1898, Maniu s-a stabilit la Blaj, un loc plin de amintiri
istorice şi de semnificaţii pentru idealurile de emancipare ale romanilor din Transilvania.
Astfel, a devenit avocat al Mitropoliei româlne unite din Blaj, demnitate pe care a păstrat-o
până în 1915.
„Din fragedă tinerețe și până la arestarea lui în iulie 1947, viața publică a lui Iuliu
Maniu a însemnat un șir necontenit de acțiuni politice, printre care cu greu s-ar putea face
triere după importanța și semnificația lor (...) Iuliu Maniu a luptat o viață întreagă pentru
democrația nedenaturată și pentru dreptatea socială în virtutea moralei creștine.” 1
Debutul său, ca simplu membru, apoi ca preşedinte al Societăţii Academice ,,Petru
Maior”, se suprapune cu anii mişcării memorandiste. În 1905 Partidul Naţional al Romanilor
din Transilvania (P.N.R.) a hotărât să adopte activismul că tactica politică iar Iuliu Maniu a
candidat pe listele partidului şi a obţinut un prim mandat de deputat în 1906 la Vinţu de Jos, în
comitatul Arad.
Discursul lui Iuliu Maniu în Parlamentul Ungariei face parte din categoria discursului
naţionalist, discurs pledant şi revendicativ în favoarea drepturilor şi libertăţilor naţionale,
pentru conservarea limbii şi tradiţiilor româneşti. Prin cuvintele sale, Maniu condamnă
1
Zaharia Boilă în Amintiri despre Iuliu Maniu, Editura Dacia, 1998, p. 43.

1
politica de maghiarizare dusă de guvern, care are drept scop constituirea statului naţional
maghiar, ceea ce reprezintă de fapt estomparea existenţei naţionale a poporului român din
Ungaria. Temele şi vocabularul discursului lui Iuliu Maniu, reliefează caracterul naţionalist al
acestuia. Politicianul afirmă răspicat că este reprezentantul naţiunii române, al poporului sau
neamului românesc. Naţionalismul său derivă din invocarea drepturilor naţionale ale
românilor care sunt încălcate de către autorităţile maghiare.
Exemple: trei discursuri selectate, prezentate și adnotate de Alexandru Aurel S.
Murariu: discursul din 21 mai 1906: discursul din debutul parlamentar al deputatului. Atinge
problema națională, discurs împotriva guvernului aflat la conducere: acesta, în comparație cu
executarea rapidă a legilor referitoare la croați, a întârziat aplicarea articolului 44 din 1868
referitor la egala îndreptățire a națiunilor.
Un alt discurs analizat a fost rostit de Iuliu Maniu pe 9 decembrie 1908 ca o acuzație la
adresa ministrului de justiție că nu a pedepsit pe cei care au aruncat în aer monumentele
istorice de la Blaj (de pe Câmpul Libertății și Crucea lui Iancu.
Al treilea discurs a fost o intervenție cu privire la introducerea limbii maghiare în
armată. Împăratul a acceptat introducerea limbii maghiare, iar românii din Transilvania se
manifestă dorind același lucru pentru ei.
În condiţiile poziţiei dure adoptate faţă de P.N.R. de către autorităţile de la Budapesta,
Maniu va eşua în tentativa de a fi reales pentru noua Dieta în 1910, tot la Vântul de Jos. În
schimb, va face parte din delegaţia care a negociat, în numele P.N.R., cu premierul Istvan
Tisza, între ianuarie 1913 şi martie 1914, refuzând continuarea discriminării populaţiei
romaneşti din Transilvania.
Deşi era scutit de obligaţiile militare (în calitatea de avocat al Mitropoliei Unite),
Maniu a fost încorporat în iunie 1915 şi trimis, un an mai târziu, ca sublocotenent pe frontul
din Italia. De aici va dezerta în vara lui 1918.
Întors la Arad, este trimis în misiune la Viena pentru a negocia drepturile romanilor.
Pune bazele, la 30 octombrie 1918, în capitala Austro-Ungariei, Consiliului Naţional al
Romanilor din Trasilvania. Întors în țară, Iuliu Maniu va face parte dintre organizatorii Marii
Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, care a hotărât prin vot popular unirea
Transilvaniei cu România. Fragment din cuvântarea susținută de acesta în cadrul Adunării
Naționale: „Istoria ne-a învățat că nu trebuie să așteptăm nimic de la împărații străini și
de la fii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzește acum
e că singura noastră forță care ne ține în viitor e aceea provenită din Unirea tuturor
românilor (...).
Noi, onorată Adunare Națională, privim înfăptuirea unității naționale ca pe un
triumf al libertății omenești. Noi voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți
asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a
tuturor cetățenilor. (...) Este adânc înrădăcinată în noi coningerea că numai un regim de
adevărată democrație ne poate întări țara și înalța neamul (...)”. 2

2
În Iuliu Maniu, Testament moral-politic, editată de Victor Isac, Editura Gândirea Românească, București, 1991,
p. 1-4.

2
 Pentru perioada 1919-1920, Iuliu Maniu depune toate eforturile, în calitate de
președinte al Consiliului Dirigent, în procesul de unificare administrativă și legislativă a
Transilvaniei la România. În scurt timp de la accederea pe scena politică devine liderul
Opoziției pe eșicherul politic, activitatea sa fiind canalizată spre impunerea unor principii de
democrație, de respectare a legalității și constituționalismului. Datorită acestor demersuri,
Maniu ajunge o persoană incomodă pentru liderii PNL și chiar pentru Regele Ferdinand.
Putem spune că această activitate este încununată de succes, deoarece în 1928, Maniu și
formațiunea pe care o conduce câștigă încrederea masivă a electoratului, care îi încredințează
destinele țării. Din păcate, criza economică a îngreunat activitatea guvernamentală a lui Iuliu
Maniu, fapt care a adus o umbră asupra competențelor liderului PNȚ și a Cabinetelor conduse
de acesta.
Dintre acţiunile reprezentative din viaţa politică a României cât şi în ce priveşte
evoluţia politică a lui Iuliu Maniu, se remarcă actul Restauraţiei din 8 iunie 1930, a cărui
răspundere liderul național-ţărănist şi-a asumat-o. Opoziţia sa faţă de încercările lui Carol al
II-lea de a-şi depăşi atribuţiile, fapt care încălca prevederile constituţionale, a dus la demisia
sa din funcţia de prim-ministru; perioada 1933-1937 fiind marcată de o activitate furibundă a
liderului ardelean în lupta împotriva acţiunilor politice ale lui regelui şi camarilei regale. În
această perioadă Iuliu Maniu s-a remarcat ca un portdrapel al apărării valorilor democratice,
ale legalităţii, moralei creştine şi constituţionalismului. Treptat, acţiunile lui Carol au dus la
scăderea încrederii electoratului român în Parlament şi partidele politice, fapt care a contribuit
în februarie 1938 la instaurarea dictaturii regale prin înlocuirea guvernului Goga cu un
„guvern consultati”, condus de Patriarhul Miron Cristea, inclusiv șapte foști primminiștri,
precum și pe Ion Antonescu ca ministru al Apărării Naționale.
Actul de la 10 februarie 1938 inaugurează pentru România o lungă perioadă de
regimuri autoritare şi dictatoriale și reprezintă un eșec al politicii promovate de Iuliu Maniu,
de apărare a principiilor democratice. Cu toate acestea, punându-şi în pericol libertatea şi
viaţa, protestează împotriva încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, atât în timpul
domniei lui Carol al II-lea cât şi în perioada dictaturii militare a mareşalului Antonescu. Cu
durere, vede cum în august 1940 are loc sfâşierea României Mari, protestele sale neavând nici
un efect în faţa hotărârilor dictate la Viena.
Numele lui Iuliu Maniu este vehiculat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
acesta fiind omul care poartă tratative cu Aliaţii pentru scoaterea României din alianţa cu
Germania. Căderea mareşalului Antonescu se datorează şi activităţii lui Iuliu Maniu, care
spera că actul de la 23 august 1944 va duce la reinstaurarea regimului democratic în România.
Din păcate, lupta lui Maniu nu s-a încheiat aici, sub protecţia baionetelor Armatei Roşii
comunismul a pus stăpânire pe România. Cu toate acţiunile de intimidare şi propaganda
denigratoare desfăşurată de către comunişti, Iuliu Maniu şi partidul său se bucură de sprijinul
majorităţii românilor, câştigând alegerile parlamentare din noiembrie 1946, însă comuniştii au
fraudat în mod grosolan rezultatele alegerilor. Cu privire la acest eveniment Iuliu Maniu scrie
un manifest difuzat după anunțarea rezultatelor alegerilor falsificate din 19 noiembrie 1946
(în Iuliu Maniu, Testament moral-politic, editată de Victor Isac, Editura Gândirea
Românească, 1991 p.198-200): „Teroarea, minciuna și falsul încearcă să culce la pământ
orice licărire de libertate, orice îndemn spre mai bine. Demnitatea și mândria noastră
națională sunt îngenunchiate (...), cetățenii care nu au acceptat robia au fost persecutați.
Negustorii, meseriașii și industriașii au fost deposedați de drepturile lor. Temnițele,

3
tortura, persecuțiile, înscenările cele mai infame, arestările, asasinatele, atacurile
brutale și cu totul neprovocate, tot ceea ce a inventat arsenalul infernal al hitlerismului
și fascismului a fost perfecționat, sporit și aplicat cu o cruzime de neegalat (...) Guvernul
a convocat corpul electoral pentru 19 noiembrie 1946. Ați văzut cu toții aceste alegeri.
Ați văzut cum s-au răscolit din arsenalul întunericului toate mijloacee pentru
îngenuncierea voinței naționale și pentru fabricarea nerușinată a credințelor voastre.”
Ultima acțiune a lui Iuliu Maniu pe scena politică a fost apelul adresat în luna martie
1947, împreună cu Brătianu și Titel Petrescu, americanilor prin care cerea intervenția acestora
pentru a pune capăt situației create de Partidul Comunist (arestarea în masă a politicienilor din
opoziție, a intelectualilor, a unor muncitori). În acest context Iuliu Maniu declară: „Lagărele
și închisorile pot închide oameni și-i pot ucide, dau nu pot închide și nici ucide ideile,
care circulă oricâte piedici le-ai pune. Teroarea înspăimântă omul, dar nu sugrumă
ideea, care biruie totdeauna când este sprijinită de lege, de libertate și de morală. Ce
înseamnă viața mea sau aceea a 50-60.ooo de oameni sacrificați în felul acesta dacă este
vorba ca prin jertfele vieților noastre să nască o Românie Mare, liberă și neatârnată. Pe
mine nu mă îngrozește nici lagărul, nici moartea și am încredere deplină în soarta bună
pe viitor a României.” (Fragment dintr-o notă informativă a Direcției Generale de Poliție, în
1947, citând reacția lui Iuliu Maniu la aflarea eștii că în Maramureș se construiesc lagăre de
concentrare în ***Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu- Ion Mihalache, Editura
Vremea, București, 1999).
Neputința de a se ridica și menține o mișcare de rezistență împotriva terorii roșii a
convins național-țărăniștii de necesitatea de a avea în străinătate o reprezentanță, în condițiile
în care orice acțiune politică internă era anihilată. S-a hotărât ieșirea din țară a lui Ion
Mihalache însoțit de „câțiva prieteni”, zburând spre Istambul. În noaptea de 13 iulie 1947,
acasă la Maniu se reuneau Ion Mihalache, N. Penescu, N. Carandino și Ilie Lazăr. Aceștia
hotărăsc înființarea nu a unui guvern în exil ????? ci a unei activități de informare a opiniei
publice și a cercurilor guvernamentale asupra metodelor de asuprire și supunere a României.
În dimineața lui 14 iulie, ajunși la Tămădău, membrii grupului PNȚ, în timp ce se
pregăteau să se îmbarce pe unul dintre cele două avioane care aveau să îi scoată din țară, sunt
surprinși de focuri de armă de agenți ai Siguranței Naționale. Aceștia sunt arestați. La 19 iulie,
I. Maniu, acuzat de complicitate în tentatia de fugă a colegilor săi, a fost arestat; Adunarea
Națională a ridicat imunitatea parlamentară a deputaților național-țărăniști.
Acțiunea (considerată mult timp o inscenare) de la Tămădău din 1947 a fost
modalitatea prin care regimul comunist a desfiinţat ultimul partid democratic al ţării şi l-a
transformat pe Iuliu Maniu într-un martir al democraţiei. În urma unui proces orchestrat
politic, Maniu este condamnat la detenţie pe viaţă, fiind învinuit pentru trădare de patrie şi
uneltire împotriva intereselor României. După pronuntarea sentinţei a fost dus la închisoarea
de la Galaţi, iar apoi la Sighet, unde erau închişi numeroşi fruntaşi politici, de toate
orientările, fruntaşi ai culturii şi ştiinţei româneşti, clerici şi militari. Aici, la 5 februarie 1953,
Iuliu Maniu se stinge din viață. Despre modul cum și-a dus crucea avem mărturiile celor ce i-
au auzit sau vazut suferințele (Nicolae Carandino în Nopți albe și zile negre, Constantin C.
Giurescu în Cinci ani și două luni în penitenciarul din Sighet, Camil Demetrescu, Ioan
Ploscaru în Lanțuri și teroare).

4
 Moartea lui Iuliu Maniu a fost ținută în secret, iar corpul său a fost aruncat în groapa
comuna de la Sighet. Doar unele posturi de radio și ziare străine au reușit, cu destulă
întârziere, să aducă la cunostința opiniei publice dispariția marelui om politic român.
În timpul regimului comunist amintirea sa poartă povara defăimării, portretul său de
luptător pentru drepturile națiunii române și de apărător al democrației fiind mânjit de
propagandiștii comuniști.
,,Rubrica ,<<ocupatie>> din certificatul de deces a lui Iuliu Maniu consemna cinic
<<fara ocupatie>>. Tocmai in dreptul celui care, ca si alti martiri, a avut ca <<ocupatie>>
suprema grija pentru neam si tara, pentru valorile democratiei in numele carora a trait, pe care
le-a aparat si pentru care s-a jertfit. Dar el continua sa simbolizeze ceea ce unii numesc, in
spiritual marelui istoric Gheorghe Bratianu, ucis si el la Sighet, miracolul tenacitatii noastre in
istorie.”