Istoric

Levantica este o planta de origine mediteraneana; in prezent cel mai important

centru de cultura este zona alpina din Franta, tara care produce 90% din uleiul eteric
de levantica din lume.

Morfologia plantei :

Levantica este o planta perena, semiarbust, cu radacina lignificata, tulpimna

ramificata, inalta de 30-70 cm, de forma globuloasa. Ramificatiile care prezinta
inflorescente sunt lungi de 30-40 cm si au frunze doar in partea inferioara.
Frunzele au initial culoarea argintie, devenind pe parcursul dezvoltarii plantei verzui.
Inflorescentele au forma lunga, de 3-8 cm, de culoare violete-albastre; levantica
infloreste in lunile iunie-iulie. Fructul este o nucula cu 4 seminte mici, de culoare
bruna.

Etimologie :

Sursa denumirii este cuvântul latin ,,lavare” (a spăla) care se referă la utilizarea
levănţicăi în uleiurile de baie. Cele mai multe limbi europene şi non-europene
denumesc levănţica după sursa latină: ,,Lavendel” în germană, ,,lavanda” în
spaniolă, ,,lavandina” în letonă, ,,levanţică” în română, ,,lavendin” în
slovenă, ,,levandula” în slovacă, ,,laventeli” în finlandeză, ,,lavandula” în
bulgară, ,,levanta” în greacă, ,,lavanta cicegi” în turcă şi ,,lavender” în ebraică.
Alte nume:khuzama (Arabic), hoosan (în armeană), xeun yi cao (în mandarină),
levendula (în ungară), lavandel (norvegiană), rabandin (koreană), rabenda (japoneză),
lavendel (suedeză), alfazema (portugheză), hoa oi huong (vietnameză).

Generalităţi:

Denumire ştiinţifică: Lavendula (L) angustifolia (Levănţică), L. stoechas (lavanda

franceză), L. latifolia (lavanda spic), L. dentate, L. viridis, L. multifada (lavanda cu frunze
tip ferigă), L. vera, L. officinalis şi mulţi alţi hibrizi cum este cazul Lavandin.
Denumiri populare: aspic, lavand, levănţica de grădina, levănţica de pădure, livant,
livănţica, livan, spichinel, spichinat.
Face parte din familia Labiatae, alături de rozmarin, mentă, oregano.
Multe surse consideră zona Mediteraneană, Grecia, Franţa, Spania şi Coasta de Nord a
Africii, ca fiind habitatul iniţial al lavandei, dar sunt specialişti care includ şi India.
Lavanda a fost utilizată iniţial de către fenicieni, egipteni şi arabi ca parfum şi pentru
mumificări, apoi a fost folosită de către romani pentru aromatizarea apei de baie, care
au dus-o în Anglia pe măsură ce s-au extins spre nord pentru a cuceri. A fost una din
plantele aduse de către colonişti în America odată cu alte specii de plante pentru a se
simţi în această nouă lume ca acasă.
Francezii o folosesc nu numai în parfumerie şi în medicină (uleiul volatil), dar şi în
scopuri culinare. Fiind un membru al familiei plantelor mentolate, florile uscate pot fi
folosite sub formă de potpourri pentru a masca mirosurile neplăcute.

In tradiţia populară: uleiul este întrebuinţat în industria parfumurilor şi săpunurilor de

toaletă. Tulpinile florifere se puneau între haine contra moliilor şi a le conferi un miros
frumos. Se mai întrebuinţa ca stimulent, antispasmodic, tonic şi la combaterea bolilor
aparatului respirator.
Plămădeala cu un pumn de flori într-un litru de rachiu de drojdie tare, ţinută două
săptămâni şi apoi strecurată, se punea în comprese, ca să aline durerile din căzături şi
vânătăile, să vindece rănile şi arsurile, precum şi contra căderii părului.
Câteva picături de ulei de levănţica se puneau în vasele în care se adăpau animalele,
pentru pofta de mâncare.

Descrierea plantei şi cultivare:

Lavanda, numită ştiinţific Lavandula angustifolia, cunoscută şi sub numele de
Levănţică, este un semiarbust peren sau cultivat, cu frunze cenuşii-verzui şi păroase,
flori albastre-violet, ce înfloreşte în lunile iunie-august, iar dacă îi merge bine, şi în
septembrie-octombrie. Fructele sunt bobiţe ovoide, lucioase, brune, grupate câte 4.
Poate atinge înălţimi de 30-100 cm, datorită florilor înalte. Frunzele sunt subţiri şi
ascuţite, de culoare verde-argintie şi foarte parfumate. În primul an de viaţă tulpinile
sunt verzi, apoi devin lemnoase.
Florile de levănţică apar în iulie-august. Culoarea lor variază în funcţie de specie, dar
cea mai comună varietate are flori albastre. Florile sunt foarte parfumate. Lavandulae
flos – flori uscate desprinse de pe pedunculii inflorescenţelor, de culoare albastru-
violet. Florile au bractee ovate, brune, membranoase, caliciul cilindric, păros şi
glandulos, cu peri glandulari unicelulari sau 8-12 celulari, au 4-6 mm lungime şi
diametrul de 3-4 mm; de culoare violet cenuşiu cu 10-15 nervuri paralele, cu 5 dinţi
mici dintre care doi mai dezvoltaţi. Corola bilabiată, de 5-8 mm lungime, de culoare
albastră-violetă, pubescentă şi glanduloasă, cu tubul aproape drept. Labiul superior
este bilobat, cel inferior trilobat cu lobii obtuzi. Mirosul este plăcut, aromat, iar gustul
uşor amărui
Lavanda se simte cel mai bine în soluri cu nicip şi calcar. Are nevoie de spaţii deschise
pentru a se dezvolta şi de mult soare. Are un miros parfumat, foarte puternic. Frunzele
au gust amărui, mai puternic decât al florilor.

Pentru a usca florile, ele trebuie culese exact înainte să se deschidă. Frunzele pot fi
recoltate oricând. Levănţica este folosită la parfumarea oţeturilor şi uleiurilor şi la
prepararea amestecurilor de ierburi aromate. Frunzele aromate şi amărui sunt folosite
şi la asezonarea diferitelor mâncăruri europene.
Levănţica nu este utilizată în mod obişnuit drept condiment dar este caracteristică
provinciei din sudul Frantei, Provence.
,,Herbes de Provence” este un amestec de condimente ce conţine câteva ierburi (antonica,
tarhon, cimbru, măghiran, rozmarin, levănţică şi fenicul). În afara Franţei, levănţica este
folosită doar sporadic.
Levănţica mai este folosită şi la aromatizarea dulciurilor (de exemplu îngheţata de levănţică,
budinci), ceaiurilor, gemurilor şi jeleurilor de fructe. Aroma de lavandă poate însoţi cu succes
căpşunile, mango, afinele, vanilia, vinul alb, busuiocul, rozmarinul, menta, şofranul.

Tinctura de lavanda 
Se obtine prin macinarea partilor aeriene uscate, cu rasnita electrica de cafea, dupa care
pulberea obtinuta se pune intr-un borcan care va fi umplut pana la o treime, restul fiind
completat cu alcool de 70 de grade. Dupa adaugarea alcoolului peste pulberea de planta,
borcanul se inchide ermetic si se lasa la macerat vreme de 14 zile, agitand din cand in cand
continutul pentru o mai buna solubilizare a principiilor active. Dupa trecerea intervalului de
timp necesar macerarii, preparatul se filtreaza prin tifon, iar tinctura obtinuta se pastreaza in
sticlute mici si inchise la culoare. Se administreaza pe stomacul gol, de trei-patru ori pe zi,
cate o lingurita dizolvata in jumatate de pahar de apa. 

Uleiul volatil de lavanda 

Este preparatul cel mai puternic din lavanda, ce nu poate fi insa obtinut casnic, ci numai prin
procedee industriale (de obicei prin distilare cu aburi). Intern: se iau amestecate cu miere sau
pe o bucatica de zahar 2-3 picaturi de trei ori pe zi. Extern: uleiul se foloseste amestecat in
unguente, adaugat la apa de baie pentru aromatizarea aerului incaperilor. 
Atentie: inainte de a folosi un ulei volatil pentru uz intern, cititi cu atentie eticheta si
prospectul. Exista si uleiuri volatile numai pentru uz extern, care sunt semisintetice si foarte
daunatoare organismului, administrate intern. In cazul in care in timpul tratamentului apar
simptome cum ar fi ameteala, durerea de cap, greata, usturimea la urinare, se intrerupe
administrarea. 

Otetul aromatic de lavanda 

Intr-o sticla cu gatul larg se pun 10 linguri de lavanda maruntita, peste care se adauga
jumatate de litru de otet de mere. Se lasa sa se macereze vreme de 10 zile la temperatura
camerei, dupa care se filtreaza. Se foloseste pentru frictionari si comprese.

Uleiul gras de lavanda 

La jumatate de litru de ulei de floarea-soarelui rafinat se adauga 5 linguri de lavanda uscata si
maruntita. Se pune intr-un borcan inchis ermetic si se lasa sa se macereze la soare sau in
apropierea unei surse de caldura vreme de 5 zile, dupa care se filtreaza. Uleiul usor
aromatizat obtinut se mai pune la macerat cu alte 5 linguri de lavanda vreme de inca 5 zile,
dupa care se filtreaza s.a.m.d., pana cand capata un miros foarte puternic de lavanda. Se
foloseste pentru masaje si frictionari. 

Maceratul la rece

Unele principii active se extrag printr-un contact mai indelungat al plantelor cu solventul. In
aceste cazuri, dupa o spalare prealabila, plantele maruntite se lasa in apa la temperatura
camerei (15-25 grade), timp de 6 – 8 ore (fara sa se depaseasca aceasta durata, deoarece se
pot dezvolta microorganisme).
Practic, seara, inainte de culcare, se pun plantele la macerat, iar a doua zi dimineata vor fi
filtrate prin tifon sau vata. Maceratul va fi pastrat la rece in sticle inchise.
Macerarea se recomanda pentru unele plante cu continut in mucigalii (radacina de nalba,
seminte de in), precum si pentru frunzele de vasc.

Tincturile sunt extracte de plante, care se obtin din combinarea lor cu produse alcoolice de
cel putin 60%: alcool rafinat alimentar diluat cu apa, rachiu de fructe sau de secara, votca.
Principiile active din tincturi sunt in concentratie mai mare si isi pastreaza calitatea
terapeutica timp indelungat. Este strict interzis folosirea alcoolului etilic, sau a spirtului
medicinal. 

Preparatele se pun la soare sau în locuri calde, se scutura zilnic, se lasa vreme de 2-3
saptamâni. Când sunt gata, se strecoara prin doua bucati de tifon, se preseaza bine pentru ca
sucul sa iasa din plantele macerate, se pastreaza în sticle de culoare închisa, înfundate bine
cu dop de pluta.
Tincturile mai pot fi si extracte obtinute din rachiu de secara sau de fructe de 38-40%. O
sticla sau alt recipient ce poate fi astupat se umple cu respectivele plante pana la gat, fara a
se indesa, iar deasupra se toarna rachiu de fructe sau de secara. Sticla este lasat sa stea, bine
inchisa, la loc calduros, (cca. 20 grade) 14 zile sau chiar mai mult, timp in care se agita des,
apoi se strecoara, iar ceea ce ramine se stoarce bine. Uz intern: amestecate cu ceai, tincturile
se iau sub forma de picaturi; uz extern: frectii sau comprese.

Compoziţia lavandei:

Florile sunt bogate în flavone şi antociani, cu 1% până la 3% ulei esenţial (florile

proaspete conţin 0,5-1% ulei volatil iar cele uscate 1-3%.), în principal acetat de linalil
(35%-55%), nerol, borneol, valerianat de linal, etil-n-amilcetonă, furfurol, butirat de
linalil, linalool, β-ocimen, 1,8 cineol, terpineol, cumarină, β-cariofilen, a-pinen şi
camfor.

Borneol Camfor α – Pine 1,8 - Cineol

Cumarin Cariofilen
Specia Lavandin are un conţinut mare de camfor şi 1,8 cineol ceea ce îi conferă note
tari, pe când conţinutul de geraniol, nerol, citronelal, acetat de neril, acetat de geranil
conferă nuanţe de roze.

Citronelal Nerol Geraniol Acetat de geranil

Acetat de neril

Angustifolia, care are în principal linalol (25%-37%) şi acetat de linalil (25%-46%) are un
miros parfumat cu nuanţe mai puţin tari (fiecare subspecie are caracteristici specifice).
Florile mai conţin tanin, un principiu amar, substanţe minerale.
Uleiul esenţial de lavandă conţine peste 100 de compuşi, majoritatea fiind volatili;
există şi toxine şi substanţe narcotice. Datorită conţinutului de toxine, s-a emis ipoteza
că uleiul esenţial funcţionează ca un insecticid şi ca un ierbicid natural pentru lavandă,
însă până acum nu a fost verificată..Uleiul esenţial din flori se poate obţine cu ajutorul
unui dispozitiv numit Soxhlet, utilizând drept solvent hexan.

Proprietatile terapeutice :
 Lavanda este folosita in multe tari in tratamente naturiste datorita proprietatilor
sale curative. Atat uleilul volativ cat si florile uscate sunt recomandate în diferite
afectiuni.

Energy is an input used for various purposes such as increasing productivity, enhancing food security
and contributing to rural economic development in the agricultural sector. Energy efficiency (energy
inputoutput analysis) is closely associated with economic (profitability) and ecological aspects of the
chosen farming systems. Energy efficiency and energy balance can be accepted as a vital tool to
determine the environmental impacts of farming systems. Determination of the energy efficiency
makes it possible to compare different farming systems in environment friendly production as well as
sustainability of non-renewable natural resources. Additionally, energy input-output relationships in
cropping systems vary with crops grown in sequence, type of soils, nature of tillage operations for
seedbed preparation, the nature and the amount of organic manure, the chemical fertilizer used,
plant protection measures, harvesting and finally, yield levels (Celik et al., 2010). Lavender essential
oil is most commonly used in cosmetics and perfume industry. Besides this, it is being also used in
soap and other industry branches due to its pleasant odour, in pharmaceutical industry, and in
aromatherapy due to its pain killing, anti-anxiety and sleep eliminating aspects. It also has urine
increasing and rheumatism pain killing aspects. Due to its sedative nature, lavender flowers are also
used as tea (Anonymous, 2013a). Lavender is planted as a foliage plant in Turkey, especially in
Mediterranean Region (Anonymous, 2016). Lavender (Lavandula angustifolia Mill.) and hyssop
(Hyssopus officinalis L.) are grown essential oil crops in Europe, the Middle East, Asia, and Northern
Africa. Both species are perennial and widely adapted, with natural distribution ranging from Asia to
Southern Europe. Countries that produce the most are Bulgaria and France, with lesser amounts
produced by Morocco, Hungary, Italy, Russia, Spain, Romania, Ukraine, Turkey, and others. The
essential oils of lavender and hyssop are used in perfumery and cosmetics, ecofriendly pesticides,
foods, beverages, liqueurs, and pharmaceuticals (Topalov, 1989; Tonutti and Liddle, 2010; Zheljazkov
et al., 2012). Each year, there is an essential oil export between 1.9-2.0 billion dollars in the world,
and of this figure, approximately 50.0 million dollars is made up by lavender oil (Anonymous, 2007;
Kara and Baydar, 2011). Even though it is being used in many areas ranging from perfumery to food,
the cultured production of lavender herb is only made around IspartaKeciborlu in Turkey. The total
lavender production area in Isparta is about 3000 da and lavender oil production is 5 t. Lavender herb
is easily cultivated in 900-1200 m altitude, non-watered, infertile lands and 750 kg peduncles flower is
produced per decare. In case there is an opportunity of irrigation, the productivity level is increased
even further (Anonymous, 2013b). This research focused on the energy input-output analysis of
lavender oil production in Isparta region. In this research, the energy balance of lavender oil was
defined. 

Lavanda este un semiarbust peren, originar din zona mediterană, unde creşte spontan in zone de
aride. Principala ei utilizare este extracţia uleiului volatil care se obţine din vîrfurile florale recoltate
in lunile iulie-august şi prelucrate in stare proaspătă. Randamentul de ulei volatil, care se obţine din
inflorescenţe proaspete prin antrenarea cu vapori constituind 0,8-1%.

In prezent în Republica Moldova se produc circa 10-15t de acest important produs. Uleiul de
lavandă este foarte utilizat in parfumerie şi cosmetică. Intră in compoziţia multor tipuri de parfumuri,
în primul rind in apă de colonie şi apă de lavandă, săpunuri, detergenţi, in crème, deodorante.
 Uleiurile de lavandă sunt mai puţin utilizate in aromatizarea produselor alimentare. Intră in
formulele unor arome pentru băuturi alcoolice, nealcoolice şi pentru dulciri. Cantitatea maximă
admisă in produsele alimentere este in general de 0,002%.

De asemenea, uleiul de lavandă este larg utilizat în fitoterapie avînd următoarele efecte:

 Antiseptic
 Întăritor
 Bun în caz de: dureri de cap, insomnii, tăieturi, arsuri solare, hipertensiune arterială, erupţii pe
piele.
 dereglări cardiace
Compoziţia chimică a uleiului este foarte complexă. Prin metode moderne gaz –
cromotografice au fost identificaţi circa 118 componenţi diferiţi. Insă pentru calitatea uleiului este
important conţinutul componentelor predominate cum ar fi:

acetatul de linalil şi linaloolulul

OAc OH

linalilacetat linalool
Pentru sporirea eficienţei producerii şi procesării materiei prime aromatice de Lavandă se cere efectuarea unor investigaţii ştiinţifico-
tehnologice complexe, în baza cărora ar fi create soiuri noi, elaborate şi implementate noi procedee tehnologice şi utilaj modern
pentru a obţine produse competitive.
Schema tehnologică de obţinere a uleiului de lavandă include un generator de aburi suprasaturaţi, containerul cu 2,0-3,0 t materie
primă, un refrigerent de aburi şi vasul florentin, unde are loc separarea uleiului de apă condensate. Procesul de distilare durează 2-2,5
ore. În dependenţă de viteza de distilare depinde şi calitatea uleiului.
Levănţica aparţine familiei Labitae.
Din cele 30 de specii pentru cultură importanţă prezintă numai:

A. Lavanda: Lavandula angustifolia Mill.

În cultură, dar pe suprefeţe mult mai redus se mai află :

B. Lavanda Spic: Lavandula latifolia Medic.

(sin.L. Spica Cav sau D.C)

Se cunoaste şi hibridul celor 2 specii anterioare, realizat artificial:

C. Lavandin: Lavandula hibrida.

Soiurile cultivate in părţile noastre sînt:

 de moară domnescă
 Codreanca
Ambele soiuri aparţin specii “lavanda angustifolia”
(fr): Lavanda: (eng): lavander; (ger): Lavandel

Componenţii principali din lavandă [4]

Florile de lavandă conţin ulei volatil în proporţii foarte diferite, funcţii de formă de
condiţionare şi de specie, varietatea sau soiul cultivat. Florile proaspete conţin pînă la 0,8%
ulei eteric, dar cele uscate pina la 1,5%, dar sunt clone care pot să producă pină la 3g% ulei.
Acesta reprezintă componentul principal al produsului vegetal care mai conţine şi alte sub-
stanţe.
A fost determinată prezenţa acidului ursolic şi oleanolic, a cumarinei, herniarinei, luteo -
linei, a unui principiu amar a cărei structură nu a fost încă precizată. În urma lucrărilor lui Scar -
pati şi Orienti, ceia ce era numit altă dată tanin s-a stabilit a fi o depepsidă, formată prin esteri -
ficarea acidului -hidroxi-dehidrocafeic cu acid cafeic şi denumit acid rozmarinic

Pregătirea şi obţinerea produsului în vederea prelucrării

Produsul brut se obţine prin tăierea cu secera a părţilor florale înainte de deschiderea
completă a florii şi se supun uscării la o temperatură ce nu trbuie să depăşească 35 oC (metoda
artificială), sau se usucă pe cale naturală în încăperi bine aeresite, uscate, ferite de lumină [8].

Cînd se usucă pe cale naturală, inflorescenţele se aşează în straturi subţiri, pe rame, ro-
gojini. În timpul uscării se vor întoarce cu grijă din cînd în cînd pentru a se evita brunificarea şi
uscarea neuniformă. Inflorescenţele uscate se strujesc, florile se ambalează în lăzi care se
păstrează în locuri curate şi aeresite. Randamentul la uscare este de 5-7%.
Pentru produsul în stare proaspătă, destinat producţiei de ulei, se admit inflorescenţele
cu penduculul lipsit de flori de max. 5 cm lungime, se admit 5% de impurităţi; corpuri străine
organice – max 0,25% şi minerale – max. 0,5%, umeditatea normală a produsului să nu de-
păşească 30%. Materialul recoltat se supune imediat distilării, deoarece prin conservare pierde
din cantitatea de ulei volatil. Experimental s-a constatat că la 3 ore de la recoltare, inflo -
rescenţile pierd 24% din ulei, după 24 ore – 26%, iar prin uscare, pînă la 30%.
 Tehnologii de obţinere a uleiurile volatile

1. Generalităţi

Uleiurile volatile sunt produşi ai metabolismului secundar vegetal secretaţi de celulile

specializate în acest scop, repartizaţi în diferite organe şi depozitaţi în vacuole, pungi sau canale
secretorii, ori în peri glandulari, sub formă de lichide uleioase, volatile, cu miros plăcut, aromat.

Din punct de vedere chimic nu sunt compuşi unitari, în componenţa lor intrînd, alături de
compuşi aromatici şi inodori, hidrocarburi terpenice şi derivaţi oxigenaţi ai acestor hidrocarburi:
alcooli, aldehide, cetone etc.

Denumirea de uleiuri este foarte veche, încă de pe vremea cînd nu se ştia nimic despre
natura lor chimică. S-a dat această denumire spre a le deosebi de uleiurile grase, deoarece
uleiurile volatile, deobicei lichide şi unsuroase la pipăit, sunt caracterizate prin volatilitatea lor
– unica proprietate fizică, care este comună pentru ele.
Uleiurile grase se mai deosebesc de cele volatile prin aceia că compuşii cu greutatea
moleculară mai mare, alcătuiţi din 20 sau 30 atomi de carbon nu sunt volatili.

Dintre toate denumirile aceia de ulei volatil este cea mai adecvată, deoarece defineşte
volatilitatea acestora la temperaturi ambiante, datorită tensiunii de vapori crescute. Celelalte
denumiri sunt improprii.: termenul “uleiuri eterice” ar trebui să caracterizeze amestecul de eteri, ori
uleiurile volatile au în compoziţia lor şi multe alte constituente, care nu sunt eteri, iar termenul de
uleiuri esenţiale sau esenţe se aplică tuturor principiilor mirositoare degajate de substanţele naturale.
Pentru deferenţierea uleiurilor volatile de cele grase, ambele lichide hidrofobe, se foloseşte
denumirea “aetherolea” pentru primele şi “olea pingua” pentru cele din urmă.

Se folosesc pe scară largă uleiurile volatile şi rezinele separate din plante din cele mai
diverse familii şi zone climatice. Acestea sunt apoi rectificate pentru obţinerea calităţii nece-
sare în industria de parfumuri, cosmetică şi alimentară. Cel mai mare preţ î-l au produsele natu-
rale, mai puţin cele “reconstituite”. Cele de sinteză şi semisinteză se bucură de succes comer-
cial dar nu de preferinţele publicului, oricât ar fi de performante calitativ.
Astăzi se cunosc şi se folosesc aproape 400 de uleiuri volatile, arome, mirodenii, condimente
şi componentele lor chimice, mai mult sau mai puţin purificate. Din acestea se prepară cele cca 2000
de produse comerciale, arome şi odoranţi.

2. Proprietăţile fizico-chimice ale uleiurilor volatile

Punctul de fierbere
Cu toate că uleiurile volatile puse pe o hîrtie de filtru sau lăsate la aer se volatilizează complet
la temperatura camerei, totuşi punctul lor de fierbere este foarte ridicat, variind în funcţie de
compoziţia lor chimică. Acelea în care predomină terpenele au P.F între 150-180 OC.
Solubilitatea
Uleiurile volatile, insolubile în apă, prin agitare comunică însă acesteia mirosul şi gustul lor
caracteristic, obţinîndu-se astfel apele aromatice utilizate în farmacie. Sunt uşor solubile în alcool
concentrat:

Oleum Lavandulae se dizolvă în 3 volume de alcool de 80%

Oleum Citri-------------------------8 volume de alcool de 80%

Oleum Carrei-----------------------8 volume de alcool de 80%

Sunt solubile în cloroform, eter de petrol, substanţe grase ş.a.

Compoziţia chimică a uleiurilor volatile

Dintre componenţii cei mai numeroşi ai uleiurilor volatile sunt terpenoidele care în plantele
din flora noastră sunt reprezentate prin următoarele exemplificări:

 monoterpenoide aciclice: levanţica, melisa

 monoterpenoide monociclice: menta
 monoterpenoide biciclice: valeriana, Salvia
 sesquiterpenoide: muleţelul, lavanda
 componenţi din seria aromatică

3. Metode calitative de identificare a uleiului volatil în plantă

Pot fi identificaţi prin reacţii histochimice cu următorii reagenţi:

1. tinctura Alkanna –coloraţie roşie intensă

2. soluţie de Sudan III în cloral hidrat – coloraţie roşie
3. soluţia de cloral hidrat dizolvă uleiurile volatile, dar nu dizolvă uleiurile grase
4. acidul osmic pune în evidenţă uleiul volatil prin formarea precipitatului negru de oxid osmic, ce se
formează în celulile cu ulei volatil
5. Albastru de indofenol ne permite deferenţierea uleiului volatil pe care î-l colorează în violet

4. Obţinerea uleiurilor volatile

În prezent sunt cunoscute următoarele tehnologii de obţinere a uleiurilor volatile:

1. Distilarea cu apă – în acest caz, planta introdusă într-un aparat de distilare împreună cu apa se
încălzeşte la fierbere. Vaporii ce se formează antrenează uleiurile volatile şi trcînd prin refrigerent
 sunt reţinute odată cu apa în vasul colector. Uleiul se separă formînd o peliculă la suprafaţa apei
sau la partea inferioară a vasului, în funcţie de densitate.
2. Antrenarea cu vapori de apă – Pentru a preveni modificările în compoziţia uleiurilor volatile prin
distilarea cu apă, se utilizează antrenarea cu vapori de apă. În acest caz, plantele introduse în
aparatul de distilare se aşează, fie pe site, fie pe plăci perforate, la o anumită distanţă de baza
vasului, sub care se introduc vaporii de apă produşi de un generator de vapori. Aceştiea,
traversînd planta antrenează şi uleiurile volatile, care se condensează odată cu apa. Plantele la
care uleiul volatil este localizat în perii secretori, sunt folosite întregi sau fragmentate (labiatae şi
Compositae); nu se pulverizează, deoarece glandele secretorii distrugîndu-se, uleiul volatil pe
care î-l conţin se împrăştie în ţesuturi din care vaporii de apă î-l antrenează foarte greu. În schimb
acele plante, la care uleiul este localizat în ţesuturile interne (fructele Umbeliferae), acestea
trebuie să fie zdrobite sau pulverizate pentru a favoriza antrenarea uleiului.
3. Metoda de absorbţie (enfleuraje). Această metodă se bazează pe proprietatea uleiurilor volatile
de a fi absorbite de grăsimi şi se folosesc pentru prelucrarea florilor aromatice ale căror miros fin
se modifică prin distilare. Ea se face la rece, numită şi metoda “enfleurage a froid” cînd se
folosesc plăci de sticlă fixate, în rame de lemn. Plăcile se acoperă pe ambele părţi cu un strat de
grăsime solidă de cea mai bună calitate (grăsime de porc+seu), pe care se presară petalele de
flori, după care rămile se suprapun şi se închid în dulapi timp de 3 zile. În acest timp, uleiul care se
volatilizează din flori este absorbit de grăsime solidă şi după o reînoire de 20-30 de ori, grăsimea
saturată cu ulei volatil se separă prin distilare la presiune redusă sau prin adăugare de clorură de
sodiu, cînd uleiul volatil separîndu-se se extrage cu eter de petrol. După îndepărtarea eterului
rămîne uleiul volatil pur cu o compoziţie chimică nemodificată. Mai recent se utilizează ca
adsorbant cărbunele vegetal, animal, silicagelul
4. Extracţia la cald (enfleuraje a chaud) se realizează macerînd petalele florilor cu ulei gras. Se
separă îndeosebi lăcrimioarele şi iasomia
5. Extragerea prin presare. În acest scop se separă hericarpul, se introduce în nişte discuri cu dinţi,
se presează, iar lichidul obţinut se reţine în nişte bureţi, care la rîndul lor se presează, iar după
sedimentare se separă uleiul.
5. Specificul uleiului de levănţică

Biosinteza şi evoluţia uleiului de levănţică în florile de lavandă s-a determinat conţinutul

său în timpul perioadei de vegetaţie, stabilind că cea mai mare cantitate de ulei volatil se
conţine în perioada iulie-august. Maximum, ceia ce precizează momentul optim de recoltare,
corespunde cu perioada de înflorire deplină către perioada ofelirii florilor.

În ce priveşte evoluţia sa în timpul unei zile, s-au efectuat dozări de ulei volatil în flori
proaspete şi uscate, stabilind o scădere a conţinutului între orele 8-16. Aceasta înseamnă că
biosinteza uleiului volatil are loc cu precădere în orele nopţii.
 Uleiul volatil de lavandă este un lichid de culoare galbenă sau galbenă închisă, cu un
miros caracteristic, cald şi dulceag, uşor lemnos şi camforat. Nota camforată este accentuată
la uleiul de lavandă spic, alături de note verzi-ierboase.