Colecţia

Universitaria

xx

Seria
Istorie
 Date despre autor.

© by Institutul European, 2003

euroedit@hotmail.com
http: //www.euroinst.ro
INSTITUTUL EUROPEAN
Iaşi, str. Cronicar Mustea nr. 17, C.P. 161, 700198

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

AUTOR
Carte / Autor - Iaşi:
Institututul European, 2004
Bibliogr.
ISBN 973-611-xxx-x

xxxxx

Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii,

constituie infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.

Printed in ROMANIA

2
 Electoratul din România
în anii democraţiei parlamentare
(1919 - 1937)

SORIN RADU

INSTITUTUL EUROPEAN
2004

3
4
 ABREVIERI

A. Arhive
ANB, fond MAI – Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond Ministerul
Afacerilor Interne
ANB, fond MJCCE - Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond Ministerul
Justiţiei. Direcţia Judiciară. Comisia Centrală Electorală
ANB, fond PCM - Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond Preşedinţia
Consiliului de Miniştri
ANDJ Alba – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Alba
ANDJ Cluj - Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj
ANDJ Sibiu - Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Sibiu

B. Periodice
AES – „Anale Economice şi Statistice”, Bucureşti
AI – „Anale de Istorie”, Bucureşti
AICSU Sibiu – „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane”,
Sibiu - Bucureşti
AIIA-I – „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D.
Xenopol»”, Iaşi
AMN – „Acta Musei Napocensis”, Cluj-Napoca
„Apulum” – „Apulum. Acta Musei Apulensis”, Alba Iulia
AŞRS – “Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, Bucureşti
AŞU-I – „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»”,
Secţiunea Istorie, Iaşi
AUA – „Annales Universitatis Apulensis”, Alba-Iulia
AUB – „Analele Universităţii Bucureşti”, Secţiunea Istorie

5
 AUSH – „Analele Universităţii «Spiru Haret»”, Seria Istorie,
Bucureşti
BS – „Bréviaire Statistique”, Bucureşti
BSR – „Buletinul Statistic al României”, Bucureşti
CI – „Cercetări Istorice”, Iaşi
DAD – „Monitorul Oficial”, Partea a II-a, „Dezbaterile Adunării
Deputaţilor”
DANCD – „Monitorul Oficial”, Partea a II-a, „Dezbaterile Adunării
Naţionale Constituante a Deputaţilor”
DS – „Monitorul Oficial”, Partea a III-a, „Dezbaterile Senatului”
DPH – „Deutsche Politische Hefte”, Sibiu
DI – „Dosarele Istoriei”, Bucureşti
FVLK – „Forschungen zur Volks und Landeskunde”, Sibiu -
Bucureşti
ÎS – „Însemnări Sociologice”, Cernăuţi
MemAnt – „Memoria Antiquitatis. Acta Musei Petrodavensis”, Piatra-
Neamţ
MI – „Magazin Istoric”, Bucureşti
MO – „Monitorul Oficial”, Partea I
RCS – „Revista de cercetări sociale”, Bucureşti
RI – „Revista de Istorie”, Bucureşti
RRH – „Revue Roumaine d’Histoire”, Bucureşti
RRSI – „Revista Română de Studii Internaţionale”, Bucureşti
RT – „Revue de Transylvanie”, Cluj
RV – „Revista Vremii politice, literare şi economice”, Bucureşti
SAI – „Studii şi Articole de Istorie”, Bucureşti
SDR – „Studii de Drept Românesc”, Bucureşti
SM – „Societatea de Mîine”, Cluj
SR – „Sociologie Românească”, Bucureşti
SMIM – „Studii şi Materiale de Istorie Modernă“, Bucureşti
StCom – „Studii şi Comunicări”, Muzeul Brukenthal, Sibiu
SUBB – „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Series Historia, Cluj-
Napoca
TR – „Transylvanian Review”, Cluj-Napoca
ŢN – „Ţara Noastră”, Cluj
VR – „Viaţa Românească”, Iaşi

6
 INTRODUCERE

Cercetarea regimului politic din România interbelică a constituit

o preocupare constantă pentru istoricii români, dar şi pentru cei străini.
Istoriografia acestei perioade s-a axat cu predilecţie pe activitatea gu-
vernamentală, evoluţia partidelor politice, instituţia monarhică şi cea
parlamentară, politica externă. Cu toate acestea, nu se poate construi o
imagine de ansamblu a sistemului politic al României interbelice fără
o analiză serioasă şi exhaustivă a fenomenului electoral.
Sistemul electoral constituie un important aspect structural al
sistemului politic. Regimul reprezentativ implică o anumită participare
a cetăţenilor la conducerea statului, care se exercită sub forma şi în
măsura alegerilor; reprezentanţii aleşi ai cetăţenilor sînt conducători
legitimi1.
Războiul, Unirea şi reformele realizate au determinat produce-
rea unor transformări radicale ale electoratului, din toate punctele de
vedere. Ţărănimea ajunge acum să reprezinte aproximativ 2/3 din
corpul electoral, ea devenind obiectul atenţiei şi preocupărilor tuturor
formaţiunilor politice.
În condiţiile în care campaniile electorale angrenau milioane de
cetăţeni, iar paleta opţiunilor politice s-a diversificat considerabil,
lupta politică a devenit mult mai complexă; partidele politice au desfă-
şurat o propagandă electorală intensă, mai ales în mediul rural, stră-

1
Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001), vol. I, coord. Ioan
Scurtu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 51.
7
duindu-se să capteze votul ţăranilor1. Formaţiunile politice au trebuit
să treacă şi ele printr-un proces de adaptare la cerinţele noului corp
electoral. Modificări s-au produs nu numai în ceea ce priveşte pro-
gramul politic sau discursul electoral în general, ci înseşi structurile
organizatorice din teritoriu au trebuit readaptate. Vom asista chiar la
schimbarea numelui unor partide într-o disperată încercare de su-
pravieţuire, aşa cum a fost cazul conservatorilor.
Majoritatea oamenilor politici, a ziariştilor şi sociologilor dintre
cele două războaie mondiale au subliniat faptul că electoratul, într-o
proporţie însemnată, era fără educaţie politică, incult, şi deci pradă de-
magogiei politicienilor şi presiunii guvernamentale. Participarea la
campaniile electorale era percepută mai mult sub aspectul ei de tragi-
comedie, ceea ce, fireşte, nu era decît o imagine incompletă a realită-
ţilor noastre politice. Sistemul electoral, cu toate limitele sale, con-
tribuise din a doua jumătate a veacului al XIX-lea la o modernizare
treptată a alegătorului, precum şi la o cunoaştere a regulilor politice
moderne. Votul universal antrenase la viaţa publică un număr mai
mare de cetăţeni, stimulînd o mai bună organizare a partidelor politice,
o îmbunătăţire a structurii şi programelor lor. Mentalul colectiv se
schimbase atît ca urmare a „psihologiei tranşeelor”, cît şi a conturării
unui nou spectru politic al lumii interbelice, izvorînd din esenţa refor-
melor agrară şi electorală2.
Campaniile electorale reprezentau momente de vîrf în viaţa po-
litică a României, prilejuind o amplă confruntare de forţe şi, în acelaşi
timp, o ocazie pentru alegători de a se obişnui cu exerciţiul democratic
al votului.

1
Ioan Scurtu, Contribuţii privind structura socio-demografică a parlamentului
României în anii 1919-1937, în MemAnt, tomul XV-XVII, 1983-1985, p. 194.
2
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Casa de
Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, pp. 114-115.
8
 Sistemul electoral interbelic a fost analizat din punct de vedere
statistic de către doi cunoscuţi specialişti: Marcel Ivan 1 şi Mattei
Dogan2. Lucrările lor, publicate în 1934, respectiv 1946, sînt studii
ştiinţifice de referinţă şi constituie, în acelaşi timp, o sursă de date şi
interpretări în ceea ce priveşte evoluţia partidelor politice în alegerile
parlamentare şi legislaţia electorală.
În general, istoricii care s-au oprit asupra sistemului electoral
din România interbelică au abordat o serie de probleme legate de
legislaţia electorală, desfăşurarea alegerilor parlamentare şi locale,
insistînd îndeosebi pe activitatea partidelor de stînga, şi mai ales a
comuniştilor. Simion Cutişteanu şi Gheorghe I. Ioniţă sînt autorii
primei încercări de sinteză a problemelor legate de alegerile locale şi
parlamentare din România interbelică, în lucrarea Electoratul din
România în anii interbelic (Mişcarea muncitorească şi democratică în viaţa
3
electorală din România interbelică), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.i .
Asupra legislaţiei electorale s-au oprit, într-o mai mică sau mai
mare măsură, şi alţi cunoscuţi istorici: Ion Agrigoroaiei4, Ion Bito-

1
Marcel Ivan, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice 1919-1932,
Editura Kraft & Drotlef, Sibiu, [1934].
2
Mattei Dogan, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România,
Editura Partidului Social Democrat, 1946.
3
S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, Electoratul din România în anii interbelici
(Mişcarea muncitorească şi democratică în viaţa electorală din România interbelică),
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981. Aşa cum ne indică însuşi subtitlul lucrării, ea face
o analiză a participării partidelor muncitoreşti la alegeri, referirile la celelalte
formaţiuni politice, „burgheze”, fiind sumare. Autorii expun succint legislaţia
electorală de la Alexandru Ioan Cuza pînă la adoptarea legii din martie 1926.
Alegerile parlamentare şi locale sînt tratate în ordine cronologică, insistîndu-se
îndeosebi asupra abuzurilor şi ingerinţelor guvernelor în procesul electoral. Cei doi
autori nu fac o analiză comparată a alegerilor sau a corpului electoral, a mutaţiilor in-
tervenite în urma legiferării votului universal. Lucrarea este lipsită de concluzii şi este
scrisă într-un stil partizan, iar între conţinut şi titlu există o discrepanţă evidentă, ea
tratînd desfăşurarea alegerilor, şi nu structura, comportamentul, cultura sau
influenţarea electoratului.
4
Ion Agrigoroaiei, Preocupări pentru elaborarea unei reforme electorale în
perioada 1918-1921, în AŞU-I, tomul XXII, 1976, pp. 29-40.
9
leanu1, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu2, Marin Nedelea3, Ioan Saizu şi
Leon Eşanu4, Ioan Saizu şi Mihail Rusenescu5, Ioan Scurtu şi Ion
Bulei6, Marcel Ştirban7, Eleodor Focşeneanu8, Vasile Budrigă9,
Florian Tănăsescu10.
În ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea alegerilor legisla-
tive şi locale din perioada democraţiei parlamentare, în
istoriografie există numeroase lucrări publicate de către istorici cunos-
cuţi: îndeosebi Ioan Scurtu11, Gheorghe I. Florescu şi Ioan Saizu1,

1
Ion Bitoleanu, Din istoria României moderne, 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
2
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, părţile I-II,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 1988.
3
Marin Nedelea, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
4
Ioan Saizu, Leon Eşanu, Momente din istoria regimului electoral din România
(1922-1928), în AI, tomul XVI, nr. 3, 1970, pp. 84-94.
5
Ioan Saizu, Mihail Rusenescu, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura
Politică, Bucureşti, 1979.
6
Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866-1938, Humanitas,
Bucureşti, 1990.
7
Marcel Ştirban, Din istoria României 1918-1921. Probleme ale vieţii politice,
economice şi sociale, Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
8
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României. 1852-1991, ediţia I,
Humanitas, Bucureşti, 1992.
9
Vasile Budrigă, Sistemul electoral din România în anii 1918-1940, Planeta,
Bucureşti, 1997.
10
Florian Tănăsescu, Parlamentul şi viaţa parlamentară din România (1930-
1940), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
11
Ioan Scurtu, Alegerea primului parlament al României întregite din noiembrie
1919, în 60 de ani de la făurirea statului naţional unitar român, coordonatori Vlad
Matei, Ioan Gheorghiu, Ioan Scurtu, Bucureşti, 1978, pp.177-198; idem, Lupta
partidelor politice în alegerile parlamentare din mai-iunie 1920, în „Carpica”, tomul IV,
1972, pp. 251-265; idem, Alegerile parlamentare din martie 1922, în AUB, tomul III,
1974, pp. 89-96; idem, Alegerile parlamentare din mai 1926, în StCom, Sibiu, tomul
XVIII, 1974, pp. 227-242; idem, Partidele politice în alegerile parlamentare din iulie
1927, în AIIA-I, tomul XIV, 1977, pp. 395-402; idem, Lupta partidelor politice în
10
Gheorghe Iancu2, Mircea Muşat3, Ion Bitoleanu4, Simion Cutişteanu5,
Florea Nedelcu6, Constantin I. Stan7. Aceste studii, publicate înainte de
1989 – cu excepţia celui aparţinînd lui C. I. Stan –, fără a le minimaliza
importanţa, abordează alegerile prin aceeaşi prismă specifică epocii, a
exagerării rolului jucat de partidele de stînga, mai ales de către comunişti.
O abordare nouă, din perspectiva ştiinţei politice, ne prezintă
Cristian Preda în lucrarea România postcomunistă şi România
interbelică8, apărută sub egida Institutului de Cercetări Politice al Uni-
versităţii din Bucureşti. Această lucrare aşează faţă în faţă sistemele

alegerile parlamentare din decembrie 1928, în AUB, tomul XXVI, 1977, pp. 83-93;
idem, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie 1937, în RI,
tomul XX, 1967, nr. 1, pp.145-162; idem, Pactul de neagresiune electorală dintre
Partidul Naţional Ţărănesc şi Garda de Fier (noiembrie 1937), în SAI, 1982; idem,
Political Parties in Roumania after the Parliamentary Elections (1919-1937), în AIIA-I,
tomul XVII, 1980, pp. 63-90.
1
Gheorghe I. Florescu, Partidele politice în alegerile parlamentare din 1919, în
AIIA-I., tomul IX, 1972, p. 313-332; Gheorghe I. Florescu, Ioan Saizu, Alegerile
parlamentare din România (1919-1922), în CI, Iaşi, tomul IV, 1973, pp. 309-334.
2
Gheorghe Iancu, Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 1919
în circumscripţiile Transilvaniei, în SUBB, fasc. I, 1973, pp. 90-120; idem,
Desfăşurarea şi rezultatele alegerilor parlamentare din noiembrie 1919 în
circumscripţiile Transilvaniei, în SUBB, fasc. I, 1974, pp. 103-131.
3
Mircea Muşat, Partidele politice şi alegerile parlamentare din 1919.
Guvernarea Blocului Parlamentar (noiembrie 1919 – martie 1920), în AI, tomul X,
1974, nr. 1, pp. 51-64.
4
Ion Bitoleanu, Formarea guvernului liberal şi alegerile parlamentare din
1922, în SAI, anul XV, 1970, pp. 55-70.
5
Simion Cutişteanu, Alegerile parlamentare din iunie 1931. Unsprezece
deputaţi comunişti şi social-democraţi aleşi în parlamentul ţării, în „Ziridava”, tomul
XI, 1979, pp. 525-537.
6
Florea Nedelcu, Campania electorală desfăşurată în ajunul alegerilor din
decembrie 1937, în SAI, tomul XIV, 1969, pp. 171-183; idem, Pactul de neagresiune
electorală. Origini şi consecinţe asupra vieţii politice, în Împotriva fascismului,
Editura Politică, Bucureşti, 1971, pp. 69-82.
7
Constantin I. Stan, Puterea şi opoziţia în alegerile parlamentare din martie 1922,
în „Apulum”, tomul XXXIV, 1997, pp. 581-597.
8
Cristian Preda, România postcomunistă şi România interbelică, Editura
Meridiane, Bucureşti, 2002.
11
de partide din România aşa cum au evoluat ele în perioada post-
comunistă şi, respectiv, în epoca interbelică. Autorul analizează, ba-
zîndu-se pe bibliografia existentă, influenţa sistemelor electorale asu-
pra sistemului de partide şi pune în evidenţă particularităţile acestor
două epoci în care pluripartidismul este realitatea politică funda-
mentală.
Ghizela Cosma ne propune, în lucrarea Femeile şi politica în
România.Evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică1,o
reconstituire istorică a problemei emancipării politice a femeilor din
ţara noastră. Autoarea, într-o prezentare sintetică, urmăreşte atitudinea
partidelor politice faţă de această problematică, reliefînd paşii care
s-au făcut în direcţia accesului femeilor la dreptul de vot.
O perspectivă interesantă asupra alegerilor parlamentare dintre
cele două războaie mondiale ne-o oferă Ioan Lăcustă, în lucrarea 10
alegeri interbelice. 1919-1937. Cine a cîştigat, publicată în 1998. Car-
tea nu reprezintă o cercetare ştiinţifică a sistemului electoral, ci oferă o
incursiune în atmosfera electorală din timpul celor zece scrutine inter-
belice, făcînd apel la pagina de ziar. Lucrarea conţine, de asemenea, şi
numeroase caricaturi cu privire la alegeri din presa vremii.
Într-o mare măsură, istoricii care scriu despre falsificarea ale-
gerilor, despre presiunea guvernamentală exercitată asupra alegă-
torilor, îşi bazează argumentaţia pe documente provenind de la Minis-
terul Afacerilor Interne, din presă sau memorii. În mod intenţionat, in-
formaţiile preluate din ziarele vremii  cunoscute de altfel pentru exa-
gerările lor  sau din însemnările unor oameni politici  care de ase-
menea conţin o doză importantă de subiectivism – deveneau argu-
mente solide, cu valoare de adevăr atunci cînd trebuia demonstrată o
anumită idee etc. În acelaşi timp, trimiterile care se fac în aceste lu-
crări la documente provenind din fondul Ministerului Afacerilor
Interne sînt în majoritate reclamaţii, plîngeri ale unor partide, oameni
politici, candidaţi, alegători care invocă încălcări ale drepturilor şi

1
Ghizela Cosma, Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot în
perioada interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002.
12
libertăţilor politice, abuzuri etc. Evident, aceste documente, într-o pro-
porţie covîrşitoare, aparţin întotdeauna forţelor politice din opoziţie.
Cazurile în care o asemenea plîngere este urmată de o anchetă a auto-
rităţilor şi de o soluţie favorabilă reclamantului sînt rare. În conse-
cinţă, asemenea documente, fără a fi coroborate cu altele şi abordate
critic, nu pot avea valoarea unor probe relevante.
O imagine mult mai completă şi reală asupra alegerilor dintre
cele două războaie mondiale ne oferă documentele provenind din fon-
durile Comisiei Centrale Electorale, care nu au fost cercetate şi pu-
blicate pînă în prezent. Importanţa acestor documente este dată de
faptul că oferă informaţii despre anumite probleme care au intrat mai
puţin în atenţia cercetătorilor sistemului electoral, şi anume: impli-
carea justiţiei în propaganda electorală; semnele electorale; obligativi-
tatea exercitării dreptului de vot etc. Valoarea acestui fond arhivistic
este dată şi de faptul că dosarele conţin informaţii despre anchetarea şi
soluţionarea juridică a unor delicte electorale.

Pornind de la importanţa sistemului electoral pentru evoluţia

regimului politic din România, dar şi de la insuficienta cercetare a
acestei problematici, lucrarea de faţă îşi propune realizarea unei ima-
gini a electoratului din anii democraţiei parlamentare 1919-1937, ana-
lizînd transformările suferite de corpul electoral în urma legiferării
sufragiului universal, schimbările intervenite în structura lui socială,
cultura politică a alegătorilor şi, nu în ultimul rînd, factorii şi mo-
dalităţile de influenţare a electoratului. Lucrarea de faţă reprezintă re-
zumatul tezei de doctorat susţinută în iunie 2003 în cadrul Uni-
versităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Din considerente editoriale, am
fost nevoiţi să renunţăm la analiza detaliată a unor probleme, şi chiar
la unele subcapitole. Avem însă convingerea că acest fapt nu
impietează asupra înţelegerii fenomenului electoral din România
interbelică.
La întocmirea lucrării am folosit un material divers şi bogat. În
primul rînd documente nepublicate provenind din:

13
 a) Arhivele Naţionale Bucureşti (fondurile Ministerului de In-
terne, Ministerului de Justiţie, Preşedinţiei Consiliului de Miniştri,
Ministerului Propagandei);
b) Direcţiile Judeţene ale Arhivelor Naţionale: Sibiu (Consiliul
Naţional Săsesc, Liga Culturală a Germanilor din România); Cluj
(Inspectoratul de Poliţie, Partidul Maghiar); Alba (Prefectura Jude-
ţului, Cabinetul Prefectului, Legiunea de Jandarmi);
c) Arhiva Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia;
d) Fonduri personale (Ion Mihalache, Ioan Lupaş, Alexandru
Vaida Voevod, Iacob Popa).
De asemenea, am valorificat volumele de documente publicate
pînă în prezent. O importantă sursă de documentare a constituit-o
presa partidelor politice, cea independentă şi revistele social-politice.
Am folosit în primul rînd ziarele oficiale centrale ale partidelor, apă-
rute la Bucureşti, dar şi unele din provincie (Alba-Iulia, Sibiu, Cluj,
Braşov, Iaşi, Cernăuţi). Informaţii preţioase şi o anumită imagine a
electoratului ne-au oferit memoriile şi însemnările unor oameni po-
litici sau ziarişti din perioada interbelică.

Acest demers ştiinţific nu ar fi fost posibil fără sprijinul

ştiinţific şi moral al domnului prof. univ. dr. Nicolae Jurca. În acelaşi
timp, doresc să îmi exprim întreaga gratitudine faţă de domnul prof.
univ. dr. Ion Agrigoroaiei şi domnul prof. univ. dr. Gheorghe Iacob,
de ale căror sfaturi şi recomandări constructive am beneficiat. În
acelaşi timp, ţin să mulţumesc în mod deosebit domnului conf. univ.
dr. Vasile Ciobanu, care, de-a lungul investigaţiilor mele, mi-a oferit
informaţii utile, m-a încurajat şi îndrumat cu competenţă. Gîndul
nostru de recunoştinţă se îndreaptă şi spre domnul prof. univ. dr.
Lucian Giura, Decanul Facultăţii de Istorie şi Patrimoniu din Sibiu, de
al cărui sprijin m-am bucurat.
Nu în ultimul rînd, sînt profund recunoscător soţiei mele,
Camelia, pentru înţelegerea de care a dat dovadă şi pentru faptul că în
toţi aceşti ani de pregătire a lucrării mi-a fost alături.

14
 Mulţumirile mele se îndreaptă, de asemenea, către prestigioasa
Editură Institutul European, către întreg colectivul de aici, care mi-a
oferit oportunitatea de a pune în circuitul ştiinţific această lucrare.
Strădania noastră, concretizată în această lucrare, sperăm să se
constituie într-o modestă contribuţie la conturarea unei imagini cît mai
reale a sistemului electoral din România ca parte a regimului
democratic din anii 1919-1937.

15
 1. EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI ELECTORALE
DIN ROMÂNIA
ÎN PERIOADA 1917 – 1937

1.1. Revizuirea Constituţiei din iulie 1917.

Introducerea votului universal

Formarea României ca stat naţional a determinat clasa politică să

procedeze la realizarea unor reforme structurale de anvergură. Adoptarea
în 1866 a unei Constituţii moderne a permis cetăţenilor exercitarea unor
libertăţi individuale şi colective fără restricţii administrative. De
asemenea, s-au creat condiţiile necesare dezvoltării unui sistem partidist
viabil şi a unei prese autonome. Cu toate acestea, legea fundamentală a
statului şi aşezămîntul electoral au impus anumite restricţii electorale,
care făceau din Parlament apanajul unei minorităţi culte şi relativ avute.
Accesul cetăţenilor la exercitarea puterii era reglementat deci în funcţie
atît de condiţiile economice, cît şi de nivelul cultural şi intelectual.
Sistemul electoral cenzitar adoptat în 1866 reflecta, pe lîngă
interesele speciale ale burgheziei şi marilor proprietari funciari, un
anumit stadiu de imaturitate a societăţii româneşti, o fază de tranziţie
spre un regim democratic, spre o societate ai cărei cetăţeni urmau să fie
chemaţi să participe cu drepturi egale la viaţa politică. Elita politică şi
intelectuală a fost conştientă de imperfecţiunile sistemului electoral şi,
de aici, preocuparea ei pentru modernizarea lui. Astfel, la sfîrşitul
secolului al XIX-lea în România are loc o interesantă dezbatere
ideologică pe această temă1.

1
Vezi, pentru detalii, Sorin Radu, Liberalii şi problema reformei electorale în
România (1866-1914), I-II, în AUA, tom 4-5, 2000-2001, pp. 131-143; tomul 6/I,
2002, pp. 137-145.
16
 Datorită censului ridicat, peste 90% din populaţie era lipsită de
posibilitatea de a se pronunţa în problemele publice. Corupţia colegiilor
electorale era arhicunoscută, devenise proverbială. Mulţi vedeau în
îndreptarea acestor stări de lucruri o condiţie determinantă pentru ieşirea
ţării din criză şi pentru accelerarea modernizării. Restrîngerea numărului
colegiilor electorale, scăderea censului sau votul universal erau iden-
tificate drept singurele căi care puteau crea condiţiile propice pentru o
mai bună dezvoltare social-economică şi politică a României. Cei care se
pronunţau pentru o asemenea schimbare (liberalii, social-democraţii, ra-
dicalii-democraţi), deşi aveau concepţii diferite în ceea ce priveşte refor-
ma propriu-zisă, au avut de înfruntat un adversar comun, identificat în
Partidul Conservator. Acesta, în spiritul doctrinei, se arăta reticent faţă de
oricare încercare de lărgire a corpului electoral, considerînd că poporul
era nepregătit şi că exista riscul ca ţara să fie cuprinsă de anarhie.
Disputa pe tema lărgirii drepturilor electorale a devenit şi mai
interesantă atunci cînd s-a constatat că nici în rîndul celor care se pro-
nunţau pentru modificarea sistemului electoral nu exista o unitate de
vederi. Divergenţe de opinii existau în rîndul liberalilor şi social-de-
mocraţilor privind întinderea şi oportunitatea reformei electorale sau a
tacticii care trebuia urmată pentru realizarea acesteia. Chestiunea mo-
dificării sistemului electoral – care nu era comună doar României, ci şi
altor ţări europene – a trecut pragul secolului al XIX-lea ca una dintre
marile probleme ale României, care necesita o grabnică rezolvare.
Adversitatea conservatorilor faţă de reforma electorală, şi mai
ales faţă de votul universal, nu se explică numai prin teama că, o dată
lărgit dreptul de vot, ei şi-ar putea pierde privilegiile specifice clasei
sociale sau prin aceea că se opuneau modernizării ţării. Opoziţia venea
mai degrabă din profunda lor convingere că într-o ţară înapoiată ca
România, cu un analfabetism generalizat, în care corupţia era nelip-
sită, nu se puteau face într-un ritm accelerat reforme după reforme.
Conservatorii susţineau că o asemenea schimbare putea să aducă mai
mult rău decît bine în societatea românească. Fără să se opună ideii de
progres, ei încercau doar să tempereze ritmul reformator.

17
 Iniţiativa Partidului Liberal de a revizui Constituţia în sensul in-
troducerii colegiului unic al ştiutorilor de carte în 1914 a fost stopată
de izbucnirea primului război mondial. Ideea reformei electorale, pre-
cum şi a celei agrare, a fost redimensionată în timpul războiului, sub
impactul împrejurărilor care au generat o nouă conştiinţă politică, o
nouă stare de spirit, o nouă înţelegere şi nevoie de abordare a feno-
menelor social-politice şi economice1.
Problema revizuirii legii fundamentale a statului a fost reluată
în primăvara anului 1917, în condiţii extrem de grele pentru ţară. Într-
o scrisoare din 3 decembrie 1916, adresată regelui Ferdinand la Iaşi,
premierul I.I.C.Brătianu releva necesitatea desfăşurării unei
propagande active a ofiţerilor în rîndul soldaţilor, pentru a le atrage
atenţia „că toţi luptătorii credincioşi vor avea pămînt la sfîrşitul
războiului”. În acelaşi timp, se sugera ideea ca în Mesajul de
deschidere a Corpurilor Legiuitoare să se facă aluzie „la
recompensarea celor care se luptă”. Într-adevăr, Mesajul regal din 9
decembrie 1916 preciza că trebuie spus ţăranului că „luptînd pentru
unitate naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică şi
economică”2.
Desfăşurarea războiului a fost defavorabilă armatei române,
regele, guvernul şi parlamentul s-au refugiat în Moldova, continuîndu-
şi activitatea în condiţii extrem de grele. Evoluţia situaţiei politice
interne a fost influenţată şi de izbucnirea revoluţiei ruse, în februarie
1917. În aceste condiţii, regele Ferdinand şi guvernul I. I. C. Brătianu
au reluat în grabă problema revizuirii Constituţiei, tocmai pentru a
stimula capacitatea de luptă şi rezistenţă a armatei române. Pentru ca
promisiunea reformelor agrară şi electorală să fie credibilă, însuşi
regele Ferdinand s-a adresat ţăranilor-soldaţi în ziua de 23 martie/5

1
Damian Hurezeanu, Unirea şi problema reformelor din 1918-1923, în AUSH,
tomul I,1998, nr. 1, p. 57.
2
Vezi Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923,
Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 39. Idem, Dezbaterea reformelor constituţionale
în Parlamentul din Iaşi. Modificarea Constituţiei în 1917, în AUB, tomul 21, 1972,
nr. 1, p. 69.
18
aprilie 1917, promiţîndu-le pămînt, precum „şi o largă participare la
treburile statului”1.
Reluarea problemei revizuirii Constituţiei a dat naştere unor
puternice lupte de opinii. În Senat s-a format un grup de adversari ire-
vocabili ai reformelor. Acest grup conservator, condus de Constantin
Argetoianu şi Ionaş Grădişteanu, a atras în sfera sa de acţiune şi pe
cîţiva liberali care nu primeau proiectul guvernului, sub pretext că nu
era „îndestulător”2.
La 6 mai 1917 s-a redeschis istorica sesiune a Parlamentului. I.
I. C. Brătianu, în numele guvernului, a făcut o declaraţie în care soli-
cita înscrierea în Constituţie „atît a sufragiului universal, cît şi a prin-
cipiului exproprierii”3.
Dezbaterile au fost aprinse, majoritatea a avut de înfruntat o
opoziţie puternică, nu atît prin numărul membrilor săi, cît prin vehe-
menţa lor4. În final, Reprezentanţa Naţională a votat revizuirea Cons-
tituţiei. Adunarea Deputaţilor a adoptat revizuirea la 14 iunie 1917, cu
135 de voturi pentru şi 14 voturi contra, iar Senatul la 20 iunie 1917,

1
Cuvîntări de Ferdinand I Regele României, 1889-1922, Fundaţiile Culturale
„Principele Carol”, Bucureşti, 1922, p. 215.
2
Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie (1916-1918). Amintiri, Note şi
Impresii, Editura Universitaria, Bucureşti, 1992, p. 39; Eufrosina Popescu, Crearea
Partidului Muncii şi activitatea sa în Parlamentul din Iaşi (mai – iunie 1917), în RI,
tomul 25, 1972, nr. 5, pp. 1019-1020.
3
Idem, Dezbaterea reformelor constituţionale în Parlamentul din Iaşi, p. 74.
4
Vezi pe larg: Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României, pp. 40-49;
idem, Dezbaterea reformelor constituţionale în Parlamentul din Iaşi, pp. 73-82; Ion
Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, Editura Politică,
Bucureşti, 1987, pp. 421-449; Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros,
Bucureşti, 1994, pp. 345, 346; Z. Ornea, Viaţa lui C. Stere, vol. II, Editura „Cartea
Românească”, Bucureşti, pp. 166-167; I. G. Duca, Memorii, vol. III (1916-1917),
Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, pp. 201-213; 249-251. Ion Agrigoroaiei, România
interbelică, vol. I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2001, p. 77-90 .
19
cu 79 voturi pentru şi 5 contra. La 19 iulie 1917, regele Ferdinand I a
promulgat revizuirea Constituţiei1.
La 19 iulie 1917 s-au modificat numai trei articole, 19, 57 şi 67,
scopul fiind acela de a transforma în principii constituţionale împro-
prietărirea ţăranilor şi sufragiul universal, urmînd ca forma definitivă a
revizuirilor şi punerea de acord a altor prevederi constituţionale cu
aceste principii să se facă ulterior, după încetarea războiului2.
În noua sa redactare, articolul 57 prevedea că Adunarea De-
putaţilor se compunea din deputaţi aleşi prin vot universal, egal,
direct, obligatoriu şi secret, iar articolul 67 introducea în Senat o nouă
categorie, senatorii de drept, pe lîngă cei aleşi3.
Revizuirea Constituţiei la 19 iulie 1917 era incompletă,
deoarece articolele 57 şi 67 consacrau principiul votului universal, în
timp ce vechile articole nerevizuite, articolele 58–66 privind Adunarea
Deputaţilor şi articolele 68–81 privind Senatul, reglementau votul cen-
zitar. Exista deci o contradicţie între textele noi şi cele vechi ale Con-
stituţiei, care practic se rezolva prin prioritatea principiilor asupra so-
luţiilor4. Aceste probleme, precum şi elaborarea unei legi electorale
generale aveau să fie rezolvate ulterior, după încheierea păcii.

1.2. Decretul-lege electoral din noiembrie 1918 pentru

Vechiul Regat şi Basarabia. Decretul-lege electoral
din august 1919 pentru Bucovina

Partidul Naţional Liberal, ajuns din nou la guvernare în

atmosfera dificilă de la sfîrşitul anului 1918, se arăta hotărît să con-

1
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României. 1859-1991, ediţia I,
Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 52.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 53.
4
Ibidem.
20
tinue programul reformist, promiţînd, printre altele, o „sinceră” apli-
care a reformei agrare şi a votului universal1.
În aceste condiţii, la 16 noiembrie 1918, în „Monitorul Oficial”
era publicat Decretul care consacra aplicarea principiului votului uni-
versal în alegerea deputaţilor şi senatorilor în Vechiul Regat şi Basara-
bia2. Imediat după venirea la putere a guvernului I.I. C. Brătianu se va
produce prima modificare a acestui Decret-lege, în 22 decembrie
1918, care viza articolele 2, 4, 12 şi 133.
Decretul-lege electoral care reglementa noul regim reprezen-
tativ a fost compilat după legea electorală belgiană, care se baza pe
sistemul divizorului comun, cunoscut sub numele de sistemul
d’Hondt4. Legea era compusă din 8 capitole, însumînd 110 articole.
Capitolul I, intitulat Compunerea Adunărilor, preciza chiar din
art. 1 că votul este obligatoriu, egal, direct şi secret, pe baza re-
prezentării proporţionale, pentru toţi cetăţenii români majori. Fiecare
judeţ forma o circumscripţie electorală şi urma să aleagă cîte un
deputat la fiecare 30.000 locuitori şi la fracţiunea suplimentară su-
perioară numărului de 20.000 locuitori (art. 2)5. Pentru alegerea
membrilor Camerei votau cei care aveau cel puţin 21 de ani. Pentru
Senat, vîrsta de vot a alegătorilor era de 40 de ani împliniţi. Un
senator era ales la fiecare 70.000 locuitori şi la fracţiunea suplimentară
superioară numărului de 47.000 locuitori (art. 4). În fiecare
Universitate, profesorii şi agregaţii titulari aveau dreptul să aleagă, din
rîndurile lor, un senator (art. 6). În categoria senatorilor de drept
intrau: Moştenitorul Tronului de la vîrsta de 18 ani împliniţi, însă el

1
Manifestul Partidului Naţional Liberal, în „Viitorul”, anul XII, nr. 3178, 19
noiembrie /2 decembrie 1918.
2
MO, nr. 191 din 16/29 noiembrie 1918, pp. 3357-3360.
3
C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. VIII, Bucureşti,
[f.a.], p. 1140.
4
Mattei Dogan, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România,
Editura Partidului Social Democrat, Bucureşti, 1946, p. 15.
5
C. Hamangiu, op. cit., p. 1140. Decretul-lege este analizat cu modificările
aduse în 22 decembrie 1918.
21
nu va avea vot deliberativ decît de la vîrsta de 25 ani împliniţi;
mitropoliţii şi episcopii eparhioţi (art. 7)1.
Capitolul al II-lea, intitulat Incapacităţi. Nedemnităţi. Incompa-
tibilităţi, stabilea prin articolul 10 că erau incompatibili a fi alegători
sau aleşi cei puşi sub interdicţie sau consiliu judiciar, precum şi cei în
stare de faliment. Nedemni de a fi alegători erau declaraţi cetăţenii
condamnaţi pentru crime, proprietarii de case de prostituţie sau jocuri
de noroc, dezertorii ş.a. (art. 11).
În baza art. 22, alegătorii, pentru a-şi exercita dreptul de vot,
trebuiau să aibă un certificat de alegător, eliberat de primării, iar în
Basarabia de voloste2.
Paragraful al IV-lea din capitolul VI conţinea prevederi despre
Vot şi procedura votării. La art. 53 se preciza că alegătorii care nu-şi
vor exercita dreptul de vot vor fi pedepsiţi cu amendă de la 20 pînă la
500 lei. Procedura de votare era destul de complicată: alegătorul şter-
gea din buletin listele sau candidaţii pe care nu dorea să-i voteze şi
lăsa neatinse lista sau numele candidaţilor pentru care opta. Numărul
candidaţilor votaţi, sub sancţiunea anulării buletinului, nu putea depăşi
numărul deputaţilor sau senatorilor de ales, alegătorul avînd însă
posibilitatea de a vota un număr mai mic de candidaţi. Dacă alegătorul
voia să voteze o listă întreagă, el trebuia să şteargă celelalte liste
printr-o singură trăsătură. În cazul în care alegătorul dorea să voteze
numai pe unii dintre candidaţii de pe listă, şi pe alţii de pe o alta, el
trebuia să şteargă mai întîi listele întregi din care nu voia să voteze
nici un candidat, iar apoi, înăuntrul listelor ce cuprindeau numele can-
didaţilor pe care dorea să-i voteze, ştergea, prin linii orizontale,
numele candidaţilor pe care nu dorea să-i voteze (art. 61).
În conformitate cu articolul 79, reprezentarea proporţională se
aplica doar în alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, nu şi în alegerile

1
Ibidem, p. 1141.
2
Ibidem, p. 1143.
22
pentru Senat, unde mandatele se atribuiau pe baza majorităţii relative
candidaţilor care obţineau cele mai multe voturi1.
În istoriografia românească s-au strecurat unele greşeli şi con-
fuzii în ceea ce priveşte interpretarea în întregime a Decretului-lege
electoral din noiembrie 1918 sau în interpretarea unor articole. Spre
exemplu, se face o confuzie în ceea ce priveşte teritoriul pe care era
valabil decretul, afirmîndu-se că acesta s-a aplicat după desăvîrşirea
unirii la 1 Decembrie 1918 pe întreg teritoriul ţării2.
În realitate, în Transilvania Consiliul Dirigent şi Marele Sfat
Naţional au elaborat şi adoptat o lege electorală proprie, în multe
puncte diferită faţă de cea din Vechiul Regat. În ceea ce priveşte
Bucovina, Decretul-lege electoral s-a inspirat din cel aplicat în
România Veche, dar sînt totuşi unele principii deosebite, asupra cărora
ne vom opri mai jos. Oricum, credem că este mai corect a se vorbi de
existenţa după 1918 a unui sistem legislativ compus din trei norme
juridice electorale, şi nu de un decret-lege completat de alte două, aşa
cum susţin unii autori.
Într-o altă ordine de idei, istoriografia românească, interpretînd
în mod eronat articolul 12 al Decretului-lege electoral din noiembrie
1918, a tras concluzia că militarii în activitate nu au drept de vot. Le-
gea însă prevedea în mod expres că nu pot fi aleşi, şi nu că sînt lipsiţi
de dreptul la vot. Interesant ni se pare faptul că, la primele alegeri
parlamentare organizate în baza votului universal, în noiembrie 1919,
autorităţile locale au solicitat lămuriri Ministerului de Interne în acest
sens3. Răspunsul Ministerului a fost cît se poate de clar: „Decretul-

1
Ibidem, pp. 1150, 1151.
2
După părerea lui Vasile Budrigă, Decretul-lege electoral pentru Bucovina şi
Legea electorală pentru Transilvania, promulgate în 24 august 1919, nu au făcut
altceva decît să completeze Decretul-lege din noiembrie 1918, valabil doar în Vechiul
Regat şi Basarabia. Vasile Budrigă, Sistemul electoral din România 1918-1940,
Planeta, Bucureşti, 1997, pp. 6, 17.
3
ANB, fond MAI, dos. 457/1919, f. 23.
23
lege nr. 3402/1918 nu prevede nici o împiedicare pentru militari de a
fi alegători”1.
O altă confuzie, care persistă încă în istoriografie, se referă la
procedura votării. Articolul 61 al Decretului-lege din noiembrie 1918
se referă la procedura ştergerii din buletinul de vot, cu ajutorul unui
creion, a listelor sau candidaţilor pe care alegătorul nu dorea să-i
voteze. În concluzie, nu se folosea ştampila de vot. Totuşi, la primele
alegeri parlamentare din noiembrie 1919 documentele arată folosirea
ştampilei de vot. Unii autori2, referindu-se la acele articole ale Decre-
tului-lege din 1918 modificate în august 1919, afirmă că ştampila
trebuia predată obligatoriu de fiecare alegător biroului secţiei de
votare, după ce şi-a exprimat dreptul de vot. Nu se menţionează însă
cînd anume s-a acceptat utilizarea ştampilei de vot.
Iniţiativa introducerii ştampilei cu menţiunea „votat” se dato-
rează ministrului de Interne G. Mârzescu, care, la 22 mai 1919, făcea
această propunere Consiliului de Miniştri, în scopul simplificării
operaţiunilor de votare. Ştampila trebuia folosită doar de alegătorii
care voiau să voteze o listă întreagă de candidaţi3. Şeful guvernului, I.
I. C. Brătianu, va înainta regelui Ferdinand un proiect de Decret-lege
prin care propunea modificarea art. 61 din Decretul-lege cu nr. 3402,
din 14 noiembrie 1918, în sensul „ca votarea să se facă prin aplicaţiu-
nea unei ştampile, cu menţiunea «votat», pe lista ce alegătorul voeşte
a vota”4. Decretul va fi promulgat de către rege la 2 iunie 1919 şi mo-
difica art. 61 în sensul: „a) Alegătorul, care voeşte să voteze o listă în-
treagă, va aplica înlăuntrul pătratului, care cuprinde lista ce voeşte a
vota, o ştampilă care va purta menţiunea «Votat». b) Alegătorul, care
voeşte să voteze numai în parte o listă, pe unii candidaţi de pe o listă şi
pe alţii de pe alta, va şterge mai întîi listele întregi din care nu voeşte a

1
Ibidem, f. 24. Vezi în acest sens şi un ordin al Ministrului de Interne adresat
prefecţilor în iunie 1919, care solicita ca „toţi cetăţenii să fie înscrişi în listele
electorale, indiferent de situaţia lor militară”, ibidem, dos. 464/1919, f. 36, 35.
2
Vasile Budrigă, op. cit., p. 17.
3
ANB, fond MAI, dos. 460/1919, f. 69.
4
Ibidem, f. 73.
24
vota nici un candidat; iar apoi înlăuntrul listelor ce cuprind numele
candidaţilor ce voeşte a vota, va şterge prin linii orizontale numele
candidaţilor ce nu voeşte a vota”1. La 4 iunie, atît Ministerul de
Interne, cît şi cel al Justiţiei telegrafiau preşedinţilor de tribunale, pre-
fecţilor, primarilor etc., informîndu-i asupra modificărilor survenite în
ceea ce priveşte procedura votării. În telegrame se sublinia că această
modificare interesează mai cu seamă pe neştiutorii de carte2.
Aplicarea celor două proceduri de votare a produs confuzie în
rîndul alegătorilor la primele alegeri parlamentare din noiembrie 1919.
Mulţi alegători au folosit pe acelaşi buletin de vot atît ştampila, cît şi
creionul. În aceste condiţii, prefecţii de judeţ şi preşedinţii birourilor
de votare au cerut lămuriri privind valabilitatea acestor voturi3.
Alte modificări ale Decretului-lege electoral din noiembrie
1918 se vor produce în august 19194. Acestea au fost însă neesenţiale,
ele neafectînd principiile fundamentale ale decretului.
Venirea la putere a generalului Alexandru Averescu a deter-
minat o nouă modificare a legislaţiei electorale. În 3 aprilie 1920 era
dat publicităţii un Decret-lege de modificare a articolelor 2, 4, 12, 32

1
Ibidem, f. 74.
2
Ibidem, f. 75, 77-79; loc. cit., fond MJCCE, dos. 114/1919, f. 11, 12.
3
ANB, fond MJCCE, dos. 114/1919, f. 182, 183. Astfel, la 4 şi respectiv 5
noiembrie 1919, Ministerul Justiţiei oferea telegrafic tribunalelor din Vechiul Regat şi
Basarabia lămuriri privind aplicarea art. 61: „Lista pe care alegătorul a aplicat
ştampila şi a şters şi unele nume se consideră valabil votată în ceea ce priveşte
candidaţii neşterşi cu creionul. De asemenea, este valabil votul şi în cazul cînd
ştampila a fost aplicată pe două sau mai multe liste din cari alegătorul a şters unele
nume, dacă totalul numerelor rămase neşterse din toate acele liste nu depăşeşte
numărul candidaţilor de ales”. Ibidem, f. 189, 196. Cu această situaţie s-au confruntat
autorităţile locale de stat şi în timpul alegerilor parlamentare din mai 1920. Ministerul
Justiţiei atrăgea atenţia preşedinţilor birourilor electorale de a nu anula, datorită unui
„formalism exagerat”, buletinele de vot pe care a fost aplicată ştampila şi au fost
şterse cu creionul unele nume de candidaţi. Ibidem, dos. 2/1920, vol. II, f. 124. Se
poate constata, deci, o anumită grijă a autorităţilor centrale de a lămuri anumite
contraziceri şi imperfecţiuni ale Decretului-lege electoral din 1918.
4
Acestea au adus noi precizări articolelor 12, 20, 23, 25, 27, 29, 38, 40, 47, 49, 60,
62 şi 64, MO, nr. 103/26 august 1919, pp. 3722-5724.
25
şi 34 din Decretul-lege electoral din noiembrie 19181. Cea mai impor-
tantă modificare era cea a articolului care stabilea că un deputat era
acum ales la un număr de 50.000 locuitori (faţă de 30.000, conform
vechii reglementări), iar prin modificarea articolului 4, un senator era
ales la 100.000 de locuitori (faţă de 70.000 pînă atunci). În acest fel,
numărul deputaţilor era redus de la 568 la 367, iar cel al senatorilor de
la 236 la 198.
Decretul-lege electoral din noiembrie 1918 a fost aplicat în Ro-
mânia Veche şi în Basarabia, cu unele modificări, pînă în martie 1926.
Decretul a fost întocmit în grabă şi, ca urmare, a avut încă de la
început o serie de imperfecţiuni. Guvernanţii au încercat să-l corecteze
din mers, fiind permanent convinşi de necesitatea adoptării unei legi
electorale unice, cu aplicabilitate la nivelul întregii ţări. Critici la
adresa acestei legislaţii au apărut imediat după publicarea în „Mo-
nitorul Oficial”2.
Decretul-lege electoral din noiembrie 1918 a constituit princi-
pala sursă de informare pentru elaborarea Decretului-lege electoral
pentru Bucovina din august 1919, operă a guvernului liberal I.I.C.
Brătianu. Decretul cuprindea opt capitole şi 142 articole3.
Potrivit acestor reglementări, în Bucovina, ca şi în Vechiul Regat,
votul era „universal, egal, direct şi secret” (art. 2). Nota distinctă apărea
în art. 5, care prevedea scrutinul uninominal, cu excepţia circumscripţiei
oraşului Cernăuţi, pentru Camera inferioară, care alegea 3 deputaţi, pe
baza sistemului de reprezentare proporţională. Avem deci de-a face cu o
combinaţie de scrutin majoritar (în 23 de circumscripţii uninominale) şi
de scrutin proporţional plurinominal, într-o singură circumscripţie.

1
MO, nr. / 3 aprilie 1920, pp. 137-138.
2
Cea mai serioasă şi critică abordare a Decretului-lege electoral din noiembrie
1918 aparţine lui Mihail Manoilescu, într-un studiu publicat în 1919, şi lui Dimitrie
Xenopol. Mihail Manoilescu, Represintarea proporţională după Noul Decret-Lege.
Observaţii critice, explicarea calculelor electorale şi simplificarea lor, Bucureşti,
Tipografia N. Stroilă, 1919; Dimitrie Xenopol, Reforma electorală, în AŞRS, anul II,
1920, nr. 1-3, aprilie-octombrie, pp. 216-249.
3
MO, nr. 103 / 26 august 1919, pp. 5724-5733.
26
Pentru Bucovina s-a stabilit alegerea a 26 deputaţi şi 12 senatori, la care
se adăugau senatorii de drept (art. 11).
Organizarea alegerilor era diferită faţă de cea din Vechiul
Regat şi Basarabia: pe lîngă birourile electorale instituite la nivel jude-
ţean, aici se organizau, conform articolelor 20 şi 25, un Birou
Electoral Central (care administra înscrierea pe liste, înregistrarea can-
didaturilor şi imprimarea buletinelor de vot) şi birouri electorale de
circumscripţie, care centralizau rezultatele şi repartizau mandatele.
Obligativitatea votului era prevăzută în articolul 91.
Decretul-lege electoral pentru Bucovina cuprindea unele preve-
deri diferite şi în privinţa buletinelor de vot şi a tehnicii de votare. În
acest sens, articolul 95 preciza că buletinul de vot trebuia să aibă mări-
mea de 6/10 cm, tipărindu-se cîte unul pentru fiecare candidat sau
listă, de culori diferite, determinate de preşedintele biroului electoral
central de circumscripţie în ziua declarării candidaturilor. În cazul în
care nu exista o rezervă suficientă de hîrtie colorată, buletinele de vot
se tipăreau pe hîrtie albă, iar înaintea numelui fiecărui candidat sau a
fiecărei liste se tipăreau un număr de linii verticale, respectiv la primul
candidat o linie, la al doilea două linii ş.a.m.d.
Alegătorii votau un singur buletin de vot, pe care îl introduceau
într-un plic închis, iar celelalte buletine le depuneau într-o urnă aflată
în cabina de votare. Din cabina de votare alegătorul revenea cu plicul
închis în sală şi îl preda preşedintelui comisiei electorale, care îl de-
punea imediat în urna de votare. Certificatul alegătorului care a votat
era ştampilat de comisia electorală şi se restituia alegătorului pentru
un eventual balotaj.
Stabilirea rezultatelor se făcea la biroul de circumscripţie, care
aduna voturile date în fiecare secţie candidaţilor. Stabilirea rezul-
tatelor este explicată în articolul 109: „În circumscripţiile cari aleg un
singur deputat, precum şi în circumscripţiile pentru alegerea de sena-
tori, va fi declarat deputat sau senator candidatul care a obţinut majori-
tatea absolută a voturilor. Majoritatea absolută e cifra mai mare decît
jumătatea voturilor valabile . Dacă nici unul dintre candidaţi nu a
obţinut majoritatea absolută a voturilor, se va face alegerea restrînsă
27
(balotaj) între cei doi candidaţi cari au obţinut mai multe voturi. Între
candidaţii cu voturi egale se va proceda prin tragere la sorţi”. Pentru
oraşul Cernăuţi era pusă în aplicare, prin art. 110, procedura din
Decretul-lege electoral din noiembrie 1918.
Aceste reglementări electorale vor rămîne valabile pînă în
martie 1926, cînd asistăm la unificarea sistemului electoral al Ro-
mâniei Mari.

1.3. Legea electorală pentru Transilvania, Banat, Crişana,

Sătmar şi Maramureş din august 1919

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu

România, ca urmare a hotărîrii Adunării Naţionale de la Alba-Iulia din
1 Decembrie 1918, a însemnat şi începerea procesului de integrare a
acestor provincii istorice în statul român. Acest proces nu va fi nici
rapid, nici lipsit de dificultăţi. Euforia generată de fenomenul unirii
avea să se diminueze treptat în faţa greutăţilor specifice primilor ani
postbelici. Complexitatea problemelor ce trebuiau rezolvate a scos în
evidenţă numeroase divergenţe de opinii între guvernanţii de la
Bucureşti şi clasa politică transilvăneană1.
Cum era şi firesc, procesul de integrare a provinciilor unite cu
România a început cu unificarea legislativă. Însă, încă de la început,
au apărut probleme privind modalităţile şi căile prin care această
unificare urma să se realizeze. Cei mai mulţi dintre politicienii din
Capitală opinau că cel mai simplu, mai rapid şi mai eficace ar fi fost
ca legislaţia existentă în România să fie extinsă pur şi simplu asupra
acestor provincii. În Basarabia, şi parţial în Bucovina, această metodă
a putut fi aplicată, inclusiv în ceea ce priveşte legislaţia electorală, fără
a se crea mari probleme din partea politicienilor de aici. În Transil-
vania, Banat, Crişana şi Maramureş, în schimb, acest lucru a întîmpi-
nat o opoziţie consecventă din partea liderilor Partidului Naţional

1
Sorin Radu, Unificarea administrativă a României Mari în gîndirea politică a
lui Iuliu Maniu, în AUA, Historica, tom 2-3, 1998-1999, pp. 15-27.
28
Român. Aceştia din urmă, invocînd un anumit specific local, de altfel
real, au susţinut ideea conform căreia, pînă la alegerea unui parlament
al României Întregite, care să elaboreze legi cu aplicabilitate la scara
întregii ţări, Consiliul Dirigent şi Marele Sfat Naţional urmau să
legifereze pentru Transilvania.
În ceea ce priveşte legislaţia electorală, Consiliul Dirigent a pre-
ferat să elaboreze o lege electorală proprie în locul aplicării Decre-
tului-lege electoral din Vechea Românie, promulgat de regele Fer-
dinand în noiembrie 1918. Cu toate acestea, legiuitorii transilvăneni
au folosit acest decret drept model pentru elaborarea propriului proiect
de lege electorală1.
Consiliul Dirigent trebuia să pună la baza proiectului legii
electorale principiile cuprinse în Rezoluţia adoptată de Marea Adunare
de la Alba-Iulia, care la paragraful al III-lea, punctul 3, preciza:
„Înfăptuirea desăvîrşită a unui regim curat democratic pe toate
terenele vieţii publice. Votul obştesc direct, egal, secret, pe comune, în
mod proporţional, pentru ambele sexe în vîrstă de 21 de ani, la
reprezentarea în comune, judeţe ori parlament”2.
Proiectul de lege electorală a fost votat la 6 august 1919 de către
membrii Marelui Sfat Naţional, cu excepţia social-democraţilor, care
s-au retras de la lucrări, invocînd nerespectarea principiilor cuprinse în
rezoluţia de la Alba-Iulia3. La 24 august 1919, legea era promulgată de
regele Ferdinand şi publicată în „Monitorul Oficial” prin Decretul-
lege nr. 36214.

1
Reforma electorală, în „Patria”, 1 martie 1919.
2
Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente, coordonatori Ioan
Scurtu, Liviu Boar, Arhivele Statului, Bucureşti, 1995, p. 120.
3
Aurel Galea, Formarea şi activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei,
Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918-10 aprilie 1920),
Editura Tipomur, Tg. Mureş, 1996, p. 129; Marcel Ştirban, Din istoria României
1918-1921. Probleme ale vieţii politice, economice şi sociale, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1987, p. 126.
4
MO, nr. 103 din 26 august 1919, pp. 5734-5744; Vezi şi „Gazeta Oficială” a
Consiliului Dirigent, nr. 52 din 4 septembrie 1919, pp. 387-398. În interesul unei cît
mai grabnice unificări instituţionale, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, a făcut
29
 Legea electorală era compusă din opt capitole, însumînd un
număr de 111 articole. Capitolul I, intitulat Electoratul. Mandatele,
paragraful 11, se referea la Compunerea adunării şi stabilea la art. 1
că: „Vor alege un număr de deputaţi proporţional cu populaţia, prin

unele concesii în puncte esenţiale, printre care numărul de 30.000 de locuitori care
desemnau un deputat, cerut de I. I. C. Brătianu. Acest compromis nu a fost, însă,
acceptat de către toţi liderii naţionali. Spre exemplu, Alexandru Vaida Voevod, deşi se
afla la Conferinţa de Pace de la Paris în calitate de membru al delegaţiei conduse de
Brătianu, se interesa de problemele interne ale Transilvaniei. Vaida exprima opinii şi
îndemna la acţiune în toate marile probleme cu care se confruntau membrii Consiliului
Dirigent. În acest sens, într-un raport al lui trimis din Paris către Iuliu Maniu în 14 iulie
1919, între altele, acesta ruga insistent pe preşedintele Consiliului Dirigent să nu admită
desemnarea unui deputat la un număr de 30.000 de locuitori, ci la 50.000 de locuitori:
„Cei din Ţara Veche – opina Vaida-Voevod – trebuie să priceapă. E prea mare
răspunderea de cît să putem admite un parlament cu peste 500 de inşi în care un grup de
50 străini ne pot paraliza orice muncă rodnică, plus demagogii noştri”. ANDJ Sibiu ,
fond Alexandru Vaida-Voevod, dos. 7/1919, f. 65 bis. În 3 august 1919, Vaida
Voevod, într-un alt raport adresat lui Maniu, se arăta „foarte mîhnit” că proiectul în
faza finală a rămas tot la numărul de 30.000 locuitori pentru desemnarea unui deputat.
Vaida acuza pe liderul Consiliului Dirigent că s-a lăsat impresionat de „curentele
bolşeviste şi losincele demagogice” şi a cedat „nenorocitei politici de partid” a celor
din Regat. Invocînd exemplul Cehoslovaciei care alegea un deputat la 500.000 alegători,
Vaida era de părere că „nici această lege [electorală – n.n.] nici reforma agrară nu e permis
să se facă din consideraţii demagogice, ci numai avînd în vedere viitoarea evoluţie socială”,
ibidem, f. 106. În acelaşi timp, Alexandru Vaida Voevod îl întreba pe Mihail
Popovici, prin intermediul unei scrisori din 31 august 1919, dacă nu s-ar putea ca
printr-un decret-lege să se modifice prevederea referitoare la cei 30.000 de locuitori
care desemnau un deputat. „Vă jucaţi cu viitorul neamului – scria Vaida – cedînd
lipsei de seriozitate a intereselor de partid din ţară, în loc să fiţi în asemenea chestie
principială, serioşi, intransigenţi”, ibidem, dos. 3/1919, f. 108. Răspunsul lui Maniu va
veni la 1 septembrie 1919, cînd îi scria lui Vaida că în problema reprezentării alegă-
torilor „ai toată dreptatea, că proporţia de 1 deputat la 30.000 locuitori e nenorocoasă.
Am insistat nespus de mult, ca să fie redusă la 50.000. Ministrul Mârzescu şi colegii
lui s-au opus însă cu toată hotărîrea cu motivarea că în Moldova, care şi cu proporţia
de 30.000 scade în numărul deputaţilor, cu proporţia de 50.000 ar deveni cu totul nuli-
ficată, ceea ce opinia publică n-ar putea suporta”, ibidem, f. 107. Maniu îşi exprima
convingerea că această situaţie va putea fi corectată ulterior, în cadrul Constituantei.
1
Decret-lege electorală pentru Transilvania, Banat, Maramureş din 24 august
1919, în Aurel Galea, op. cit., anexa nr. 42, pp. 536-539.
30
vot obştesc, egal, direct, secret şi cu votarea pe comune, toţi cetăţenii
de 21 ani împliniţi, care au avut cetăţenie ungară, nu optează pentru
cetăţenia unui stat străin, şi sînt născuţi în teritoriile alipite în mod
definitiv la România”. În fiecare judeţ se formau atîtea circumscripţii
electorale încît să fie ales un deputat la fiecare număr de 30.000 lo-
cuitori şi la fracţiunea suplimentară superioară numărului de 20.000
locuitori (art. 2). La Senat aveau drept de vot egal, direct, secret şi cu
votarea pe comune toţi cetăţenii care au drept electoral după preve-
derile art. 1, dar de la vîrsta de 40 ani. Senatorii se alegeau pe circum-
scripţii electorale deosebite, cîte un senator la fiecare număr de 70.000
locuitori şi la fracţiunea suplimentară superioară numărului de 47.000
locuitori (art. 3).
În ceea ce priveşte sistemul de reprezentare, transilvănenii au
adoptat o cale mixtă. Pentru sate s-a menţinut votul uninominal, în
timp ce pentru oraşele-municipii, în care populaţia nu atingea decît
cifra necesară pentru alegerea a cel mult doi deputaţi, s-a admis scru-
tinul pe listă. În aceste condiţii, minorităţile naţionale nu au beneficiat
de principiul reprezentării proporţionale a minorităţilor, prevăzut de
Rezoluţia Adunării de la Alba-Iulia.
Nu aveau drept de vot, deşi corespund prevederilor art. 1 şi 3:
„membrii oştirei şi ai jandarmeriei, care se află în serviciul activ, cu
excepţia celor concediaţi în permanenţă şi a ostaşilor rezervişti;
membrii poliţiilor de stat, judeţene sau comunale, neînţelegînd însă pe
alţi funcţionari civili cu dreptul de a purta arme (finanţi, vigili de
drum, de ţarină, brigadieri silvici etc.)” (art. 4).
Profesorii Universităţii din Cluj, constituiţi în colegiu uni-
versitar, alegeau din sînul lor un senator (art. 5). Membrii de drept ai
Senatului erau mitropoliţii şi episcopii confesiunilor româneşti, epis-
copii de confesiune romano-catolică, precum şi primii reprezentanţi ai
bisericilor luterană şi unitariană din teritoriile alipite definitiv la
România, dacă depuseseră jurămînt de fidelitate (art. 6).

31
 Capitolul al II-lea stabilea Incapacităţile. Nedemnităţile şi
Incompatibilităţile1. Erau incompatibili de a fi alegători sau aleşi ce-
tăţenii care nu aveau deplinătatea drepturilor civile (art. 10); nedemni
de a fi alegători sau aleşi erau cei condamnaţi pentru anumite delicte
prevăzute de Codul penal (art. 11); funcţionarii de Stat, care ocupau
funcţii judecătoreşti sau administrative, puteau să-şi menţină mandatul
de deputat sau senator doar dacă demisionau din funcţia lor în 8 zile
libere, socotite de la data verificării alegerii (art. 12); nu erau incom-
patibile cu mandatul de deputat sau senator funcţiile de membru în
Consiliul Dirigent, şef de resort, secretar general la resorturile Con-
siliului Dirigent şi de ministru în guvernul regal (art. 13).
Capitolul al IV-lea stabilea modul de funcţionare şi atribuţiile
Birourilor electorale centrale2. Astfel, la art. 21 se arăta că în fiecare
judeţ se înfiinţa un birou electoral central, cu atribuţia de a se îngriji
de înscrierea alegătorilor în listele electorale şi de elaborarea certifica-
telor de alegător, de a pregăti, conduce operaţiunile electorale şi de a
repartiza pe alegători pe secţii de votare. Preşedintele biroului elec-
toral central era subprefectul sau locţiitorul său legal (art. 22).
Capitolul al V-lea se referea la Conscrierea alegătorilor şi
certificatele de alegători3. Întocmirea listelor electorale se făcea în co-
munele rurale de către primar, secretar şi un învăţător sau o altă
persoană potrivită, iar în oraşe de către o comisie compusă din trei
membri, desemnată de consiliul orăşenesc (art. 26). Cetăţenii înscrişi
în listele electorale trebuiau să primească, pentru a-şi putea exercita
dreptul de vot, un certificat de alegător pentru Adunare şi altul pentru
Senat (cei de la 40 de ani împliniţi).
O particularitate importantă şi, în acelaşi timp, interesantă a
Legii electorale era dată de articolul 46. Acesta stipula că votarea avea
loc într-o circumscripţie electorală numai dacă erau depuse mai multe
candidaturi. În cazul în care era un singur candidat, în ziua scrutinului

1
Ibidem, pp. 539-540.
2
Ibidem, pp. 541-542.
3
Ibidem, pp. 542-543.
32
preşedintele Biroului Electoral îl declara ales, fără a se mai desfăşura
scrutinul. Acest articol, care a stîrnit multe comentarii în epocă, fusese
preluat din dreptul electoral englez1.
Paragraful al IV-lea al Capitolului VI se referă la Vot şi proce-
dura votării. Articolul 58 stipula faptul că alegătorul vota cu buletinul
de vot, pus în plic închis. În circumscripţiile care alegeau cîte un de-
putat sau senator, buletinul de vot trebuia să conţină numele unui can-
didat; în circumscripţiile care alegeau mai mult de un deputat, bule-
tinul de vot trebuia să conţină numele altor 2 candidaţi (art. 59). Bu-
letinul fiecărui candidat (fiecărei liste) era tipărit pe hîrtie de altă cu-
loare; culoarea era determinată de preşedintele alegerii în ziua de pre-
zentare a candidaţilor. Dacă nu exista o rezervă suficientă de hîrtie
colorată pentru tipărirea buletinelor, acestea se puteau tipări pe hîrtie
albă, iar înaintea numelui fiecărui candidat (fiecărei liste) se tipăreau
un număr de linii verticale, la cel dintîi o linie, la al doilea două linii,
şi aşa mai departe (art. 59).
Procedura de votare era mult mai simplă, comparativ cu cea
prevăzută de legislaţia din Vechiul Regat, şi consta în următoarele:
„Fiecare alegător prezintă certificatul preşedintelui, care îi dă cîte un
buletin de vot pentru fiecare candidat şi un plic. Cu acestea se retrage
în locul de izolare, unde, fără control, alege din buletine pe cel al can-
didatului pentru care votează; pe acesta îl pune în plic şi lipeşte plicul.
Buletinele candidaţilor pentru care nu votează le trece într-o casetă, ce
se află spre acest scop în locul de izolare. Cu plicul închis se întoarce
în sală şi îl predă preşedintelui, care îl pune în urna de votare” (art.
62). Ultimul paragraf al capitolului al VI-lea se referă la Centralizarea
rezultatelor şi atribuirea mandatelor, reprezentarea proporţională2.
Legea electorală din Transilvania, Banat, Sătmar şi Maramureş
însemna un pas înainte pe calea modernizării vieţii politice în com-
paraţie cu vechile stări de lucruri, dar şi unul înapoi faţă de prevederile

1
Gheorghe Iancu, Desfăşurarea şi rezultatele alegerilor parlamentare din
noiembrie 1919 în circumscripţiile Transilvaniei, în SUBB, fasc. 1, 1974, p. 112.
2
Ibidem, pp. 551-553.
33
de la Alba-Iulia. Această ultimă afirmaţie este demonstrată de faptul
că, deşi Rezoluţia de la 1 Decembrie 1918 proclama votul obştesc
pentru ambele sexe de la vîrsta de 21 ani, totuşi dreptul de vot nu s-a
acordat şi pentru femei, cu toată campania desfăşurată de social-de-
mocraţi şi de diferitele asociaţii de femei. Iosif Jumanca critica legea
electorală, deoarece aceasta nu cuprindea egalitatea în drepturi a fe-
meilor şi reprezentarea minorităţilor. Liderul social-democrat cerea:
„Să înfăptuim aici dreptul femeilor, nu la Constituantă”, deoarece în
acest for legislativ „vor intra reprezentanţi din Vechea Românie, care
n-au nici o obligaţie faţă de hotărîrile de la Alba-Iulia şi nu vor
accepta dreptul de vot al femeilor”. Jumanca sublinia ideea că, dacă se
înfăptuia egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, aceasta ar
constitui un exemplu şi pentru deputaţii din celelalte provincii unite,
care vor cere şi ei aplicarea de noi drepturi în cadrul statului unitar
român1.
Elita politică transilvăneană, în frunte cu Iuliu Maniu, cu idei atît
de generoase în privinţa drepturilor electorale, a renunţat la dreptul de
vot pentru femei din cauza imperativului asigurării unei concepţii
unitare la scara României Mari. Alexandru Vaida-Voevod ceruse lui
Maniu să nu se facă concesii în această privinţă, cu riscul ca prevederea
să fie viabilă doar peste munţi. Iuliu Maniu însă, în interesul unificării
instituţionale, cedase cererilor premierului Ionel Brătianu. Abandonarea

1
Dezbaterile Adunării Naţionale. Reprezentarea naţionalităţilor, rolul femeilor.
Cuvîntarea lui Iosif Jumanca, în „Adevărul”, anul XXXII, nr. 10857 din 8 august
1919. În timpul dezbaterilor proiectului legii electorale în Marele Sfat Naţional,
reprezentante ale femeilor din P.S.D., în frunte cu Eleonora Lemeny şi Catinca
Bîrseanu, au înmînat lui Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, un memoriu
prin care îşi exprimau dezaprobarea faţă de proiectul de reformă electorală care
încălca hotărîrea de la Alba-Iulia prin neacordarea dreptului de vot pentru femei. Iuliu
Maniu le-a răspuns că din considerente de ordin politic nu poate înscrie dreptul de vot
pentru femei în legea electorală, dar într-un timp cît mai apropiat, adică după ce se va
întruni Constituanta, el le asigură că va sprijini propunerea pentru ca în viitoarea
Constituţie a României să fie inclusă egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul.
Delegaţia femeilor la domnul Iuliu Maniu, în „Renaşterea română”, Sibiu, anul I, nr.
156 din 1 august 1919.
34
momentană a dreptului de vot pentru femei i-a fost dictată, se pare, şi de
greutăţi „tehnice”, anume de analfabetismul existent în rîndul femeilor
de naţionalitate română. Faptul acesta ar fi provocat confuzie în masa
populaţiei, mărind ponderea electoratului maghiar şi german cu femei
ştiutoare de carte care locuiau mai ales în oraşe1.
Preşedintele Consiliului Dirigent, într-un expozeu ţinut în faţa
Marelui Sfat Naţional la 4 august 1919, venea cu unele precizări clare
în ceea ce priveşte acordarea dreptului de vot pentru femei şi
reprezentarea proporţională: „Avem convingerea că în vieaţa practică
votarea femeilor şi sistemul de votare proporţională este azi o
imposibilitate pentru care noi răspunderea politică n-am putea lua. Noi
trebuie să ţinem seama de posibilităţi […] Noi credem că şi opinia
publică este convinsă că în aceste cîteva săptămîni nu putem să
înfăptuim acele două cereri, pentru a căror executare momentană n-am
făcut nici un angajament politic” [subl. ns.]. Maniu respingea
învinuirea adusă de social-democraţi că proiectul de lege electorală
încălca Rezoluţia de la Alba-Iulia. El dădea lămuriri în sensul că mai
întîi trebuia acordat votul universal „fără votul femeilor şi fără
sistemul de votare proporţional”, acestea urmînd să se facă „abia cînd
Statul va fi deplin organizat”. „Am hotărît aceasta – declara Maniu –
pentru că Consiliul Dirigent a ajuns la convingerea că deşi este
aderentul principiar al votului femeilor şi a reprezentărei minorităţilor
nu poate să ia răspunderea politică pentru înfăptuirea lor, pentru că

1
Într-o scrisoare din 1 septembrie 1919, adresată lui Vaida-Voevod, aflat la
Paris, Maniu scria: „Votul femeilor nu l-am putut admite din cauza greutăţilor tehnice.
Închipuie-ţi votare secretă cu ţedule, cu sutele de mii de analfabeţi, cel puţin
duplificaţi prin femeile votante. Apoi mai adaugă că femeile maghiare locuiesc toate
în centru, iar cele române resfirate prin munţi. Închipuie-ţi cu ce uşurinţă votează
femeia maghiară din oraş şi greutatea aproape de neînvins a femeii române, care
trebuie să vină lăsîndu-şi casa din vîrful muntelui. În baza unui calcul destul de exact
– continua preşedintele Consiliului Dirigent – am ajuns la convingerea că, dînd vot la
femei, numărul de voturi efective maghiare ar fi crescut cel puţin cu 1/3 parte faţă de
voturile române, iar aceasta n-am putut s-o risc cu tot dragul ce-l am de altfel pentru
femei şi validitatea drepturilor lor”. ANDJ Sibiu, fond Alexandru Vaida-Voevod, dos.
3/1919, f. 107.
35
Consiliul Dirigent, avînd în vedere scurtimea timpului, nu poate să
înfăptuiască aceste două postulate”1.
Saşii au urmărit cu mare interes dezbaterea proiectului legii
electorale în Marele Sfat Naţional, exprimîndu-şi şi ei punctul de
vedere. Saşii aşteptau ca reforma electorală să le dea posibilitatea de a
fi reprezentaţi de un număr de deputaţi corespunzător cu numărul
membrilor comunităţii lor. „Introducerea dreptului de vot universal şi
a legii electorale – scria Hermann Plattner în august 1919 – sînt de
foarte mare importanţă pentru viitorul patriei noastre; noi vrem să par-
ticipăm, în orice formă, la alegerile pentru Constituantă”2.
Legea electorală elaborată de Consiliul Dirigent şi adoptată de
Marele Sfat Naţional în august 1919, deşi nu acorda drept de vot
tuturor cetăţenilor, însemna totuşi un progres evident în materie
politică. Legea, cu toate că s-a inspirat din Decretul-lege electoral din
noiembrie 1918 din Vechiul Regat3, conţinea deosebiri principiale,
unele esenţiale, lucru ce a îngreunat unificarea sistemului electoral din
România.

1
Expozeul domnului Iuliu Maniu în Marele Sfat ţinut la şedinţa de la 4 August
1919, în „Patria”, Sibiu, anul I, nr. 139 din 8 august 1919. Mergînd pe aceeaşi linie,
Maniu declara în 1920 că Adunarea de la Alba-Iulia a hotărît să dea drept de vot femeilor
în măsură egală cu bărbaţii în legea electorală care se va face pentru întreaga Românie
Mare, prin Constituanta de la Bucureşti. „De aceea, decretul-lege pregătit de Marele Sfat
din Sibiu n-a putut prevedea dreptul de vot al femeilor. Admiterea votului femeilor numai
pentru ţinuturile de dincolo de Carpaţi ar fi pricinuit o disparitate în aşezămintele publice
ale ţării, în România întregită”. Iuliu Maniu, Testament moral-politic, Editura „Gîndirea
Românească”, Bucureşti, 1991, p. 13. În ceea ce priveşte mişcarea feministă şi lupta
pentru obţinerea dreptului de vot pentru femei, vezi Ştefania Mihăilescu, Din istoria
feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Editura Polirom, Iaşi, 2002;
Ghizela Cosma, Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot în perioada
interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002.
2
H. Pl.[attner], Zur Wahlreform, în „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt”, anul
46, nr. 13919 din 3 august 1919.
3
În timpul pregătirii proiectului de lege electorală din Transilvania, au existat
consultări între guvernul de la Bucureşti şi Consiliul Dirigent. ANB, fond MAI, dos.
460/1919, f. 80, 81.
36
 1.4. Unificarea legislaţiei electorale din România după 1918

Uniformizarea instituţional-administrativă a constituit o pro-

blemă care a dat naştere unei dezbateri nu numai teoretice, ci şi
politice, preocupînd întreaga clasă politică a României Mari. Jurişti
mai ales, funcţionari superiori de stat, conducători de instituţii de di-
verse profiluri, lideri ai tuturor partidelor politice s-au angajat, prin
intermediul unor reviste de specialitate, prin presă, prin dezbateri par-
lamentare, într-un dialog despre cea mai potrivită cale pentru
realizarea unei sinteze a tot ceea ce era înregistrat şi recunoscut ca
fiind mai bun în legislaţia tuturor provinciilor ţării de pînă la Unire,
dar care să cuprindă în acelaşi timp şi ceea ce putea fi comun – sub
aspect principial – din gîndirea lumii moderne1.
Unificarea legislativă a statului şi, în acest context, a legislaţiei
electorale a constituit un deziderat vital al anilor de după 1919. Elita po-
litică din Transilvania şi Bucovina nu a acceptat ca legislaţia din Ve-
chiul Regat să se extindă în mod mecanic în aceste provincii. În acelaşi
timp, transilvănenii erau de părere că o unificare grăbită nu ar fi servit
cu adevărat nici interesele Vechii Românii, nici pe cele ale Transilva-
niei. „Enormele” deosebiri de regimuri juridice din provincii şi, respec-
tiv, din Vechiul Regat, afirmau unii specialişti ardeleni2, ar fi dus, în
ipoteza unei unificări precipitate, la situaţii de drept din cele mai
neechitabile.

1
Vasile Puşcaş, Marcel Ştirban, Perfecţionare şi atitudini critice în sistemul
politic al României interbelice, în Dezvoltare şi modernizare în România interbelică
1919-1939, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p. 13; Ovid Sachelarie, Valentin
Georgescu, Unirea din 1918 şi problema unificării legislaţiei, în RI, tom 21, 1968, nr.
6, p. 1187; Gheorghe Iancu, Unificarea legislativă. Sistemul legislativ al României
(1919-1939), în Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1919-1939, p. 40.
2
Vezi Titu Onişor, Opera legislativă a Consiliului Dirigent, Institutul de Arte
Grafice şi Editura „Marvan” S.A.R., Bucureşti, 1932, p. 14.
37
 Unificarea legislaţiei electorale a constituit o necesitate a pe-
rioadei imediat următoare Unirii de la 1918. Importanţa acestei pro-
bleme este demonstrată de faptul că toate partidele politice din Ro-
mânia, inclusiv cele ale minorităţilor etnice, şi-au manifestat interesul
faţă de această problemă, propunîndu-şi prin programele lor elabo-
rarea unei legi electorale unice. În acelaşi timp, guvernele care au con-
dus România între anii 1919-1926 şi-au propus să rezolve într-un timp
cît mai scurt această chestiune legislativă prin întocmirea unor pro-
iecte de lege electorală, care însă nu s-au concretizat1.
În această perioadă s-a conturat ideea că unificarea legislaţiei
electorale trebuia precedată de elaborarea unei noi Constituţii şi de
unificarea administrativă a statului. Această sarcină a revenit Parti-
dului Naţional Liberal condus de Ion I. C. Brătianu.
Primul pas pe calea uniformizării instituţional-legislative a Ro-
mâniei Mari l-a constituit adoptarea Constituţiei, în 29 martie 19232.
Deşi contestată vehement de opoziţia politică în timpul adoptării ei,
Constituţia a fost în cele din urmă acceptată în mod unanim şi aplicată
de toţi factorii politici, deoarece contestarea ei nu privea conţinutul, ci
procedura de adoptare, care nu ar fi garantat reprezentarea voinţei
libere a tuturor membrilor naţiunii.
În primul rînd, legea fundamentală din martie 1923 a avut rolul
de a elimina imperfecţiunile determinate de revizuirea din 1917.
Atunci au fost modificate articolele 57 şi 67, introducîndu-se princi-
piul votului universal, în timp ce vechile articole nerevizuite 58–66,
privind Adunarea Deputaţilor, şi art. 68 – 81, privind Senatul, regle-
1
Vezi Ion Agrigoroaiei, Preocupări pentru elaborarea unei reforme electorale
în perioada 1918-1921, în AŞU-I, tom 22, 1976, pp. 29-40; idem, Ion Agrigoroaiei,
România interbelică, pp. 114, 117-119.
2
A fost promulgată cu Decretul-regal nr. 1360 din 28 martie 1923 şi publicată în
MO, nr. 282 din 29 martie 1923. Despre contextul politic intern al adoptării
Constituţiei, atitudinea partidelor politice etc., vezi pe larg: Eufrosina Popescu, Din
istoria politică a României. Constituţia din 1923, Editura Politică, Bucureşti, 1983;
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Casa de Editură
şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996; Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a
României 1859 – 1991, ediţia I, Humanitas, Bucureşti, 1992.
38
mentau votul cenzitar. Exista deci o contradicţie care trebuia
remediată între textele noi şi cele vechi ale Constituţiei.
Titlul al III-lea intitulat Despre puterile statului consacra menţi-
nerea sistemului parlamentar bicameral, compus din Adunarea Depu-
taţilor şi Senat (art. 34)1. Capitolul I – Despre reprezentarea naţională
– stipula la articolul 61 că „Legea electorală stabileşte toate
condiţiunile cerute pentru a fi alegător la Adunarea Deputaţilor şi la
Senat, incapacităţile şi nedemnităţile, precum şi procedura electorală”.
Membrii ambelor Corpuri Legiuitoare erau aleşi pentru patru ani (art.
62). Secţiunea I a capitolului I – Despre Adunarea Deputaţilor –
prevedea la art. 64 că „Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi
aleşi de cetăţenii români majori, prin vot universal, egal, direct,
obligatoriu şi secret pe baza reprezentării minorităţii”2.
Secţiunea a II-a a capitolului I – Despre Senat – stabilea faptul
că Senatul se compunea din senatori aleşi şi senatori de drept (art. 67).
Pentru alegerea senatorilor, drept de vot aveau însă doar cetăţenii ro-
mâni de la vîrsta de 40 de ani împliniţi (art. 68). Ca noutate, membrii
aleşi în consiliile judeţene, consiliile comunale urbane şi rurale,
întruniţi într-un singur colegiu, alegeau prin vot obligatoriu, egal,
direct şi secret cîte un senator de fiecare judeţ (art. 69). De asemenea,
membrii Camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricul-
tură, întruniţi în colegii separate, alegeau din sînul lor cîte un senator
de fiecare categorie şi pentru fiecare circumscripţie electorală. Aceste
circumscripţii electorale speciale erau fixate de legea electorală,
numărul lor neputînd fi mai mare de şase (art. 70)3.
Capitolul V al Titlului III, intitulat Despre instituţiile judeţene
şi comunale, prevedea introducerea principiului descentralizării admi-
nistrative. Membrii consiliilor judeţene şi comunale erau aleşi de către

1
Constituţiunea din martie 1923, în Constituţia din 1923 în dezbaterea
contemporanilor, p. 618.
2
Ibidem, p. 621; George Alexianu, Regimul electoral în România, în
Enciclopedia României, vol. I (Statul), Bucureşti, 1938, p. 239.
3
Constituţiunea din martie 1923, în Constituţia din 1923 în dezbaterea
contemporanilor, pp. 622, 623.
39
cetăţenii români prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu şi
cu reprezentarea minorităţii. La aceştia se puteau adăuga prin lege şi
membri de drept şi membri cooptaţi, între care puteau fi şi femei
majore (art. 108)1.
În ceea ce priveşte emanciparea politică a femeilor, Constituţia
stipula doar că „legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor
determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exercitarea drep-
turilor politice” (art. 6, alin. 2)2.
Ultimul articol al Constituţiei, art. 138, arăta că Adunările na-
ţionale, după promulgarea Constituţiei, vor trebui să adopte, pe baza
principiilor din această lege fundamentală, legea electorală. „Pînă la
facerea acestei legi, decretele-legi electorale rămîn în vigoare”3.
În concluzie, noua Constituţie – sau, după unele opinii, Cons-
tituţia revizuită – păstrase intact spiritul liberal al legii fundamentale
din 1 iulie 1866, într-o formă superioară din punct de vedere al tehni-
cii legislative şi într-un limbaj sensibil modernizat şi specializat. În
acest fel s-a făcut un pas important pe calea unificării legislaţiei elec-
torale din România.
În conformitate cu prevederile Constituţiei din martie 1923,
care consfinţea pe plan juridic intern Marea Unire din 1918, au fost
adoptate şi aplicate, în perioada următoare, o serie de reforme de uni-
ficare. În domeniul legislaţiei electorale, Partidul Naţional Liberal va
elabora şi adopta în 14 iunie 1925 Legea pentru unificare adminis-
trativă a României4.
În conformitate cu această lege, teritoriul României se împărţea
din punct de vedere administrativ în judeţe, plăşi, comune rurale şi ur-
bane (art. 1, 2, 5). Comuna şi judeţul îşi administrau interesele locale
prin consilii compuse din consilieri aleşi, de drept şi din consilieri
femei, cooptate obligatoriu în comunele reşedinţă de judeţ şi facultativ

1
Ibidem, p. 631.
2
Ibidem, p. 611.
3
Ibidem, p. 637.
4
C. Hamangiu, Codul general al României. Legi noi 1922 – 1926, vol. XI-XII,
Bucureşti, [f.a.], pp. 338-403.
40
în celelalte comune (art. 10)1. Consiliile comunale se compuneau din:
a) 3-5 consilieri aleşi de către toţi alegătorii comunali, cu vot univer-
sal, egal, direct, secret, obligatoriu prin scrutin de listă şi reprezentarea
minorităţilor; b) pînă la 2-5 consilieri de drept; c) consilieri-femei
cooptate în funcţie de numărul locuitorilor (art. 17)2. Primarul era ales
de consiliu în toate comunele, în afară de municipii. Alegerea se făcea
prin vot secret şi cu majoritatea absolută a voturilor exprimate. În mu-
nicipii, consiliul comunal alegea din sînul său candidaţii de primari
dintre consilierii aleşi şi cei de drept. Numele celor trei candidaţi care
au obţinut cel mai mare număr de voturi era comunicat Ministerului
de Interne, care confirma ca primar pe unul din candidaţi (art. 31)3.
Consiliile judeţene se compuneau din: a) 3-5 consilieri aleşi de
toţi alegătorii judeţeni, prin vot universal, egal, direct, secret şi obliga-
toriu, prin scrutin de listă şi reprezentarea minorităţilor; b) pînă la 2-5
membri de drept4. Conform articolului 156, erau alegători la comună
şi judeţ toţi cetăţenii români care, pe lîngă celelalte condiţii pe care
trebuiau să le îndeplinească alegătorii pentru Adunarea Deputaţilor,
aveau vîrsta de 21 ani şi domiciliul real de cel puţin un an în comună
sau judeţul unde urmau să-şi exercite dreptul. Aceste condiţii nu se
cereau funcţionarilor publici. Erau de asemenea alegători şi eligibili în
consiliile judeţene, chiar dacă nu aveau domiciliul real în cuprinsul
judeţului, cetăţenii români care exercitau acolo un comerţ, o industrie,
o profesiune sau erau proprietari de imobile şi făcuseră o declaraţie că
doreau să voteze în comuna respectivă5.
În baza acestei legi de unificare administrativă, în februarie
1926 au fost organizate, după un sistem unic, primele alegeri locale la
scara întregii ţări, care au dat cîştig de cauză Partidului Naţional Li-

1
Ibidem, pp. 338, 339.
2
Ibidem, p. 340.
3
Ibidem, p. 343.
4
Ibidem, pp. 355-356.
5
Ibidem, p. 364.
41
beral1. Adoptarea legii de unificare administrativă a constituit a doua
etapă a procesului de unificare a legislaţiei electorale din România.

1.4.1 Legea electorală din martie 1926

Legea electorală din 27 martie 19262 a constituit etapa finală în

rezolvarea problemei unificării sistemului electoral din România
Mare. Noua lege era, de asemenea, opera Partidului Naţional Liberal.
În vederea elaborării proiectului de lege, s-au făcut studii îndelungate
de către o comisie care funcţiona pe lîngă Ministerul de Interne,
cercetîndu-se toate sistemele electorale aplicate în diferite ţări3.
Legea electorală din martie 1926 amenda principiul repre-
zentării proporţionale cu inovaţia „primei majoritare”. Aceasta era
alcătuită din 8 capitole care însumau 134 articole. În esenţă, multe
dintre principiile electorale înscrise în Decretul-lege electoral din
noiembrie 1918 se regăseau în noua lege, dar au fost introduse totuşi
unele articole noi.
Capitolul I, intitulat Compunerea Adunărilor, convocarea cor-
pului electoral, stabilea la articolul 1 că „Adunarea Deputaţilor se
compune din deputaţi aleşi de cetăţenii români majori, prin vot
universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, pe baza reprezentării mi-
norităţii, prin scrutin de listă, pe circumscripţii electorale. Fiecare
judeţ constituie o circumscripţie electorală”. Senatul se compunea, în

1
Vezi Sorin Radu, Alegerile comunale şi judeţene din februarie 1926, în „Apulum”,
tom XXXVIII/2, 2001, pp. 207-224.
2
MO, nr. 71 din 27 martie 1926.
3
I. Teodorescu, Consideraţiuni statistice asupra rezultatelor alegerilor pentru
Adunarea Deputaţilor, din 25 mai 1926, pe baza nouei legi electorale, în AES, anul
IX, nr. 7-8, iulie-august 1926, p. 1.
42
conformitate cu articolul 3, din senatori aleşi şi din senatori de drept1.
Senatorii aleşi se împărţeau în patru categorii:
a) Senatorii aleşi de cetăţenii români de la vîrsta de 40 ani
împliniţi, cu vot obligatoriu, egal, direct şi secret, pe circumscripţii
electorale, prin scrutin de listă;
b) Senatorii aleşi, prin vot obligatoriu, egal, direct şi secret, de
un colegiu compus din membrii aleşi ai consiliilor comunale urbane şi
rurale şi ai consiliilor judeţene, cîte unul de fiecare judeţ;
c) Senatorii aleşi, prin vot obligatoriu, egal, direct şi secret, de
membrii Camerelor de comerţ, industrie, agricultură şi muncă.
Membrii acestor camere se întruneau în colegii separate şi alegeau din
sînul lor cîte un senator*;
d) Senatorii aleşi cîte unul de fiecare Universitate, din sînul
său, de către profesorii onorari, titulari, şi agregaţi, precum şi
conferenţiarii definitivi întruniţi în colegii separate pe fiecare
Universitate2.
În categoria senatorilor de drept intrau: Moştenitorul Tronului de
la vîrsta de 18 ani împliniţi (acesta nu avea însă drept de vot deliberativ
decît de la vîrsta de 25 ani); patriarhul şi mitropoliţii ţării, episcopii
eparhioţi ai Bisericilor ortodoxe şi greco-catolice; capii confesiunilor re-
cunoscute în stat; preşedintele Academiei Române (art. 5)3.

1
C. Hamangiu, Codul general al României. Legi noui 1922-1926, vol. XI-XII,
p. 1054.
* Instrucţiuni precise privind alegerea senatorilor Camerelor de Comerţ,
Industrie, Muncă şi Agricultură au fost publicate în MO, nr. 109 din 18 mai 1926.
2
Ibidem, pp. 1054-1055.
3
Ibidem, p. 1055. Acestei categorii de senatori de drept, prevăzută şi de vechile
reglementări electorale, i se adaugă o alta, compusă din: foştii preşedinţi de consilii de
miniştri care aveau o vechime de 4 ani; foştii miniştri care aveau o vechime de cel puţin
6 ani într-una sau mai multe guvernări; foştii preşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare care şi-
au exercitat această demnitate în cursul a cel puţin 8 sesiuni ordinare; foştii senatori şi
deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi, independent de durata lor; foştii prim-preşedinţi
ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au ocupat această funcţie sau pe cea de
preşedinte la Casaţie timp de 5 ani; generalii în rezervă şi în retragere (mai precis cei
care au exercitat comanda unei armate în perioada 14 august 1916 şi pînă la
demobilizarea din 1920, cel puţin 3 luni ca titulari; cei care au îndeplinit funcţia de şef al
43
 Incapacităţile. Nedemnităţile şi Incompatibilităţile erau stabilite
prin capitolul al III-lea. Astfel, art. 26 stabilea că sînt incapabili de a fi
alegători sau aleşi cei puşi sub interdicţie sau consiliu judiciar, precum
şi cei în stare de faliment declarat şi nereabilitaţi. Erau socotiţi
nedemni de a fi alegători sau aleşi: cei condamnaţi pentru crime; cei
condamnaţi pentru anumite delicte prevăzute de codul penal; cei
condamnaţi pentru speculă sau delicte electorale prevăzute în lege
pentru timpul cît au fost condamnaţi la pierderea dreptului de vot; cei
condamnaţi pentru acte de trădare şi spionaj în contra statului român
sau naţiunii române; cei care ţineau case de prostituţie sau case de
noroc, atunci cînd erau condamnaţi printr-o sentinţă definitivă ş.a. (art.
27)1.
Spre deosebire de Decretul-lege electoral din noiembrie 1918,
în noua lege electorală din martie 1926 se preciza în mod clar că
militarii în activitate nu puteau fi alegători, nici aleşi (art. 28).
Capitolul al IV-lea se referă la modul de organizare, funcţionare
şi la atribuţiile Birourilor electorale judeţene. Articolul 33 stabilea ca în
fiecare circumscripţie electorală să se înfiinţeze pe lîngă tribunalul jude-
ţului un birou electoral. Acest birou era prezidat de prim-preşedintele
tribunalului cu mai multe secţiuni, de preşedinte la celelalte tribunale,
iar în lipsa acestora de magistraţii care îi înlocuiau. Între atribuţiile
biroului electoral judeţean se numărau: supravegherea şi controlul
imprimării cărţilor de alegător; primirea declaraţiilor de candidatură;
imprimarea şi distribuirea buletinelor de vot la secţiunile de votare;
totalizarea rezultatelor scrutinului de la toate secţiunile de votare şi
proclamarea rezultatului scrutinului, atribuind mandatele în alegerile
senatoriale, precum şi în alegerile de deputaţi, în circumscripţiile unde
se făceau alegeri parţiale; supravegherea şi adoptarea măsurilor de
ordine necesare la localurile de vot şi în zonele de votare ş.a. (art. 34)2.

marelui stat-major sau inspector general de armată în timp de pace cel puţin 4 ani); foştii
preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia şi cel dintîi
preşedinte de vîrstă a celei dintîi Camere a tuturor românilor (art. 7). Ibidem, p. 1056.
1
Ibidem, pp. 1061-1062.
2
Ibidem, p. 1063.
44
 Comisia Centrală Electorală se compunea din 5 membri şi avea
rolul de a centraliza rezultatele electorale, de a face calculele, de a re-
partiza mandatele şi de a-i proclama pe deputaţii aleşi şi pe supleanţi.
De asemenea, ea judeca orice contestaţie îndreptată împotriva respin-
gerii ilegale a unei propuneri de candidatură, precum şi toate contesta-
ţiile existente asupra neregularităţii semnelor distinctive sau a nume-
relor de ordine ale listelor1.
Procedura votării era mult simplificată, faţă de vechile regle-
mentări electorale. Ea consta din aplicarea unei ştampile care conţinea
cuvîntul „Votat” înăuntrul pătratului din buletinul de vot care cu-
prindea lista pe care alegătorul dorea să o voteze, după care buletinul
se îndoia în aşa fel încît să se respecte secretul votului (art. 75).
Potrivit noilor reglementări electorale, corpul electoral vota pe judeţe,
însă atribuirea mandatelor nu se făcea în fiecare circumscripţie
electorală în parte, ci se proceda la totalizarea voturilor pe întreaga
ţară şi la repartizarea mandatelor de asemenea pe întreaga ţară,
legiuitorul din 1926 recunoscînd partidele politice2.
Iată cum se făcea centralizarea rezultatelor, repartiţia man-
datelor şi proclamarea alegerilor după prevederile legii din 1926 (art.
86 – 98). În alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, după primirea re-
zultatelor de la toate secţiile de votare, biroul electoral judeţean pro-
ceda la totalizarea rezultatelor din circumscripţie, stabilind numărul
total al votanţilor, al buletinelor anulate şi al voturilor obţinute de
fiecare listă în parte, şi întocmea un tablou care totaliza rezultatele şi
pe care-l înainta preşedintelui Comisiei Centrale Electorale de pe lîngă
Ministerul Justiţiei. Lucrările care se efectuau de către această comisie
erau: 1) repartizarea mandatelor grupărilor politice pe ţară; 2) re-
partizarea mandatelor atribuite fiecărui partid pe circumscripţii; 3)
atribuirea mandatelor candidaţilor de pe fiecare listă. Pentru repar-
tizarea mandatelor grupărilor politice din ţară, se făceau următoarele
operaţiuni: a) se totaliza numărul votanţilor pe ţară, al buletinelor

1
Ibidem, pp. 1068-1069.
2
Ibidem, p. 1072.
45
anulate şi al voturilor întrunite de fiecare grupare politică, după datele
primite de la birourile electorale judeţene; b) se calcula procentul de
voturi obţinut de fiecare grupare politică, faţă de numărul total al
votanţilor din întreaga ţară. Gruparea politică care, în urma acestui
calcul, obţinuse cel mai mare număr de voturi pe ţară, dar cel puţin
40% din totalul voturilor, era declarată gruparea majoritară, iar
celelalte, grupări minoritare. Nici o grupare nu era declarată majorita-
ră, cînd nici una din ele nu obţinuse acest procent de voturi, precum şi
în cazul cînd două grupări obţinuseră fiecare în parte mai mult de 40%
din voturi, dar aveau paritate de procente; c) se calculau procentele de
vot obţinute în fiecare circumscripţie electorală de fiecare grupare
politică faţă de numărul total al votanţilor din circumscripţie. Pro-
centele astfel obţinute se înscriau în ordine descrescătoare şi în co-
loane deosebite pentru fiecare dintre ele. Dacă existau circumscripţii
cu procente egale, erau preferate în ordine acelea care aveau cel mai
mare număr de voturi.
Legea mai prevedea că, dacă grupările politice care erau mino-
ritare pe întreaga ţară obţinuseră totuşi în unele circumscripţii ma-
joritatea absolută a voturilor, ele urmau să dobîndească în aceste
circumscripţii un număr de mandate proporţional cu procentul de
voturi obţinute faţă de totalul voturilor exprimate în circumscripţia
respectivă, chiar dacă pe întreaga ţară nu întruniseră procentul de 2%
din voturile exprimate. Voturile obţinute de grupările minoritare în
aceste circumscripţii se scădeau din totalul voturilor obţinute pe ţară
de aceste grupări. Din numărul total al mandatelor stabilit prin lege pe
ţara întreagă, se scădeau mandatele atribuite grupărilor minoritare, în
circumscripţiile unde acestea întruniseră majoritatea absolută. Ceea ce
rămînea din numărul total al mandatelor, după aceste scăderi, se repar-
tiza astfel: se dădea mai întîi grupării majoritare jumătate din numărul
acestor mandate; cealaltă jumătate se împărţea între toate grupările,
inclusiv cea majoritară, proporţional cu procentele de voturi obţinute
de fiecare din ele. În cazul în care nici o grupare nu era declarată
majoritară, mandatele se împărţeau între toate grupările, proporţional
cu procentul de voturi obţinut de fiecare din ele.
46
 În etapa următoare se proceda la repartizarea mandatelor atri-
buite fiecărei grupări politice pe circumscripţii, în felul următor: man-
datele erau atribuite fiecărei grupări minoritare repartizate pe
circumscripţii electorale listelor respective după ordinea procentelor
de voturi. Mandatele atribuite grupării majoritare se repartizau pe cir-
cumscripţii, după ce se scăzuseră din numărul mandatelor fixat de lege
pentru fiecare circumscripţie mandatele atribuite grupărilor politice
minoritare. Partidelor politice minoritare care întruniseră pe ţară un
procent mai mic de 2% din numărul total al voturilor nu li se repartiza
nici un mandat. Atribuirea mandatelor candidaţilor de pe fiecare listă
se făcea în ordinea înscrierii lor. Candidaţii nealeşi se proclamau
supleanţii listelor respective1.
Reprezentarea minorităţii nu se aplica la alegerile pentru Senat.
Aici, mandatele de senator se atribuiau pe baza majorităţii relative
listei care obţinuse cele mai multe voturi. Dacă erau liste cu voturi
egale, se trăgea la sorţi lista care trebuia proclamată aleasă. Locurile
vacante se completau prin alegeri parţiale (art. 99)2.
Legea din martie 1926 mai cuprindea în anexe şi 7 tablouri care
stabileau: numărul deputaţilor din întreaga ţară repartizaţi pe judeţe;
numărul senatorilor din întreaga ţară repartizaţi pe judeţe; numărul
senatorilor aleşi de membrii Camerelor de Comerţ, Industrie,
Agricultură şi Muncă; numărul senatorilor aleşi de universităţi; numă-
rul senatorilor de drept repartizaţi pe categorii3. Astfel, Legea electo-
rală din martie 1926 stabilea alegerea în total a 387 deputaţi. Senatorii
aleşi prin vot universal erau în număr de 113, la care se adăugau: 71
senatori aleşi de consiliile comunale şi judeţene; 16 senatori aleşi de

1
Ibidem, pp. 1075-1077; vezi şi Mattei Dogan, op. cit., pp. 21-23.
2
C. Hamangiu, Codul general al României. Legi noui 1922-1926, vol. XI-XII, p. 1078.
3
Ibidem, pp. 1082-1084.
* În ceea ce îi priveşte pe capii confesiunilor recunoscute de Stat, legea nu
prevede numărul exact al senatorilor de drept.
47
Camerele de Comerţ, Industrie, Muncă şi Agricultură; 4 senatori aleşi
de universităţi; 26 senatori de drept*; în total 230 senatori1.
Legea electorală din martie 1926 a avut rolul de a introduce la
nivelul întregii ţări un sistem unitar de organizare şi desfăşurare a
alegerilor parlamentare.

Specificul acestei legi electorale era acordarea „primei

majoritare” partidului care obţinea în alegeri un minimum de 40% din
totalul voturilor exprimate. Sistemul primei majoritare, care avea
rostul de a fortifica guvernul, formînd în Parlament o majoritate gu-
vernamentală masivă, a fost copiat de legiuitorul liberal din legea
electorală italiană din 1923, elaborată după aducerea la putere a
Partidului Fascist. După legea italiană fascistă, lista care întrunea un
sfert din voturile exprimate în întreaga ţară, precum şi majoritatea
relativă a voturilor, era declarată listă majoritară şi i se acordau 2/3 din
mandate, adică 356, din totalul de 535 locuri care formau Camera
italiană, restul de mandate, adică 1/3, urmînd să fie împărţite
proporţional între listele minoritare2.
În opinia analistului Mattei Dogan, exista o primă majoritară
chiar şi în Anglia, unde o diferenţă electorală de două sau trei procente
între cele două partide principale conducea la o diferenţă de trei sau
patru ori mai mare între numărul de mandate. Aceasta este ceea ce
specialiştii britanici numesc the cub law3.

1
Vasile Budrigă, în lucrarea citată, calculează în mod greşit numărul senatorilor
aleşi, ajungînd la numărul de 133, la care se adaugă senatorii de drept, Vasile Budrigă,
op. cit., p. 47. Budrigă uită să-i adauge şi pe cei 71 de senatori aleşi de consiliile
comunale şi judeţene, aşa cum cerea legea electorală. Vezi C. Hamangiu, Codul
general al României, vol. XI-XII, p. 1082.
2
Mattei Dogan, op. cit., pp. 24-25; Mark Robson, Italia: Liberalism şi fascism,
1870-1945, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 75.
3
Idem, Dansul electoral în România interbelică, în RCS, anul II, nr. 4, 1995,
p. 4.
48
 Legea electorală din martie 1926 a fost primită cu o critică
extrem de dură de către partidele politice din opoziţie. Era criticată în
principal „prima majoritară”, dar nu numai1.
În general, istoriografia românească a considerat această lege
electorală drept una care a restrîns caracterul democratic al votului,
dar a subliniat în acelaşi timp şi meritul ei, discutabil după părerea
noastră, în asigurarea stabilităţii politice a statului.
Opinii mai noi, cum este cea a lui Eleodor Focşeneanu, arată că
sistemul primei electorale nu era atît de inechitabil cum părea la prima
vedere. În definitiv, orice grupare politică primea toate mandatele în
circumscripţiile în care obţinea majoritatea absolută, iar prima elector-
ală se acorda în cea mai mare parte din mandatele circumscripţiilor în
care nici una dintre grupări nu obţinuse o majoritate absolută. Prin
acest sistem, crede Focşeneanu, se putea realiza în mod teoretic şi o
adevărată reprezentare proporţională strictă, în cazul în care una din
grupări obţinea în toate circumscripţiile o majoritate absolută. De ase-

1
DAD, nr. 50, şedinţa din 15 martie 1926, p. 1671; nr. 69, şedinţa din 24 martie
1926, p. 2259; Iuliu Maniu, Testament moral-politic, pp. 15-16; Nicolae Iorga, Ro-
mânia contemporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi, p. 400; idem, Orizonturile
mele. O viaţă de om aşa cum a fost, vol.III, Editura N. Stroilă, Bucureşti, 1934, pp.
109-110; „Neamul Românesc”, Bucureşti, anul XXI, nr. 52 din 5 martie 1926; Refor-
ma electorală şi minorităţile. Ecouri în presa minoritară ardeleană, în „Neamul Ro-
mânesc”, anul XXI, nr. 57 din 12 martie 1926; Împotriva legii scelerate, în „Aurora”,
Bucureşti, anul VI, nr. 1297 din 5 martie 1926; Virgil N. Madgearu, Regimul
dictaturii laşe, Tipografia „Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1926, pp. 6, 14, 15, 19;
Amurgul demagogiei, în „Îndreptarea”, Bucureşti, anul VIII, nr. 55 din 10 martie
1926; Reprezentarea majorităţii după noua lege electorală, în ibidem, nr. 70 din 26
martie 1926; „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt”, Sibiu, anul 52, nr. 15.745 din 19
decembrie 1925; anul 53, nr. 15.805 din 5 martie 1926; nr. 15.806 din 6 martie 1926;
nr. 15.808 din 9 martie 1926; nr. 15.809 din 10 martie 1926; nr. 15.813 din 14 martie
1926; nr. 15.820 din 23 martie 1926; R. Brandsch, Bemerkungen zum neuen rumä-
nischen Wahlgezetzentwurf, în DPH, anul VI, nr. 3, martie 1926, pp. 1, 2. La 14
martie 1926, cu prilejul şedinţei Comitetului Executiv al Partidului Maghiar
desfăşurată la Cluj sub preşedinţia lui Ugron István, s-a luat în discuţie proiectul legii
electorale dezbătut în Parlament, fără a se adopta o poziţie oficială. ANDJ Cluj-
Napoca, fond Partidul Maghiar, dos. 1/1926, f. 123, 127-128.
49
menea, prima electorală putea fi neglijabilă, dacă numărul
circumscripţiilor în care nu se obţinuse o majoritate absolută era mic1.
Considerăm că argumentele invocate de juristul Eleodor Focşe-
neanu pentru susţinerea echităţii sistemului primei electorale sînt ju-
ridice şi pur teoretice. În realitate, în toate alegerile parlamentare
organizate din 1926 pînă în 1937 se poate observa că numărul manda-
telor obţinute de partidele politice în urma cîştigării majorităţii
absolute de voturi în anumite circumscripţii era relativ redus. Regula
este deci ca prima electorală să se aplice în majoritatea circumscrip-
ţiilor electorale din ţară. Această situaţie se explica prin numărul mare
de formaţiuni politice care îşi depuneau liste de candidaţi, ceea ce
determina o împărţire a voturilor, lucru ce împiedica obţinerea, de
regulă, a majorităţii absolute.
Cel de-al doilea argument, conform căruia acest sistem putea
permite o „adevărată reprezentare proporţională strictă”, este iarăşi
inaplicabil în perioada de valabilitate a legii. Niciodată în alegerile
parlamentare din perioada 1926-1937 o formaţiune politică nu a
obţinut majoritatea absolută în toate circumscripţiile.
Pertinentă ni se pare părerea juriştilor P. Negulescu şi G. Ale-
xianu, care surprind o contradicţie între principiile Constituţiei din 1923
şi legea electorală din martie 1926. Această contradicţie se referă la
egalitatea votului. Legea electorală, arată cei doi jurişti, a stabilit, de
fapt, prin prevederile sale, inegalitatea votului. Prin stabilirea primei
majoritare, legea electorală desfiinţa de fapt sistemul electoral, pentru
că partidul care obţinea 40% din voturile exprimate pe întreaga ţară era
declarat majoritar, obţinînd, mai întîi, jumătate din numărul mandatelor
de atribuit, dar participînd şi în continuare la repartizarea celeilalte
jumătăţi a mandatelor, proporţional cu numărul de voturi obţinute de
celelalte partide sau grupări politice. Legea electorală a creat astfel o
nouă circumscripţie electorală, aceea a întregii ţări, faţă de cea stabilită

1
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 69.
50
prin legea fundamentală, ce prevedea crearea de circumscripţii ce nu
puteau fi mai mari decît populaţia unui judeţ (art. 65)1.
O altă contradicţie rezidă între dispoziţiile articolului 42 din
Constituţie şi articolul 127 din legea electorală. În timp ce art. 42 pro-
clama principiul conform căruia „membrii Adunărilor reprezintă Naţiu-
nea”, art. 127 al legii electorale confunda naţiunea cu partidele politice,
căci cum altfel s-ar putea interpreta prevederea din acest articol potrivit
căreia dacă un deputat sau senator părăsea partidul pe lista căruia
obţinuse mandatul, pierdea această calitate (de deputat sau senator)2.
Legea electorală din martie 1926, elaborată din iniţiativa guver-
nului I. I. C. Brătianu, a avut asentimentul regelui Ferdinand. Legiui-
torii au fost preocupaţi nu atît de reprezentarea corectă a voinţei elec-
toratului, cît de asigurarea stabilităţii politice. Ferdinand a încurajat o
asemenea direcţie datorită problemelor create dinastiei de renunţarea
principelui Carol la tron şi de instituirea Regenţei prin Actul de la 4
ianuarie 1926. În condiţiile în care regele era bolnav, devenea evident
că statul urma să aibă, într-un timp apropiat, un rege minor; în
consecinţă, se impunea ca guvernele să poată rezista la putere un
întreg mandat, avînd în parlament majorităţi confortabile, tocmai
pentru evitarea unor crize politice.
Un alt scop al legii, nedeclarat însă, a fost acela de a reduce nu-
mărul partidelor şi grupurilor politice care aglomeraseră sistemul par-
tidist din România acelei perioade. Micile partide erau îndemnate să
fuzioneze, fie între ele, fie cu partidele puternice, în scopul unei repre-
zentări la scara întregii ţări, fără de care şansa intrării în Parlament era
redusă.
Cu toate acestea, în opinia noastră, legea electorală nu a reuşit
să îndeplinească cele două obiective. Este adevărat că guvernele au
beneficiat de un puternic sprijin parlamentar, care era dat de majorită-

1
P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, tom I, Casa Şcoalelor,
Bucureşti, 1942, p. 458; vezi şi Gr. Graur, Legea electorală. De ce şi cum trebuie
modificată, Atelierele „Adeverul” S.A., Bucureşti, [1929], pp. 7, 8.
2
Victor Ursu, Emil Moroianu, Din istoricul sistemului electoral în România, în
SDR, tom III, serie nouă, 1991, nr. 1-2, p. 72.
51
ţile absolute rezultate în urma aplicării primei electorale, acest fapt
avînd drept rezultat uşurarea procesului legislativ, trecerea prin
Parlament a unor legi într-un timp scurt. Dar, pe de altă parte, legea
electorală nu a reuşit să aducă stabilitatea politică în România. O
simplă privire asupra evoluţiei guvernărilor în perioada 1926-1937
confirmă această afirmaţie. Astfel, cu o singură excepţie – guvernarea
liberală din perioada 1933-1937 –, nici un alt guvern nu a reuşit să-şi
exercite mandatul constituţional de 4 ani. Alegeri parlamentare vor fi
organizate în anii 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937.
Într-o altă ordine de idei, noul regim electoral din martie 1926 nu
a reuşit să determine o coagulare a sistemului partidist în perioada 1926-
1937. Dimpotrivă, la începutul anilor ’30 asistăm la o creştere a nu-
mărului formaţiunilor politice care depun liste electorale. Punctul cul-
minant îl înregistrăm la alegerile parlamentare din 1937, cînd au depus
candidaturi un număr de 66 de partide, formaţiuni şi grupări politice1.
Legea electorală din martie 1926 a redus opoziţia la un rol de fi-
guraţie, aceasta nereuşind, datorită numărului redus de mandate obţi-
nute, să joace un rol constructiv în cadrul Parlamentului. Astfel,
opoziţia s-a rezumat la a critica guvernul şi la întreprinderea unor
acţiuni menite să răstoarne partidul de la putere. Această lege a fost
criticată cu asprime şi pentru faptul că nu aducea nici un progres în
ordinea instituirii egalităţii politice a femeilor şi bărbaţilor, deşi
articolul 6, aliniatul 2, din Constituţia de la 1923 prevedea acordarea
de drepturi politice egale, prin votarea unor legi speciale.
Modificarea regimului electoral a fost luată în discuţie de către
formaţiunile politice din România imediat după adoptarea legii
electorale din martie 1926, vizînd în principal renunţarea la prima
electorală şi introducerea principiului proporţionalităţii, dar şi alte

1
ANB, fond MJCCE, dos. 5/1937, passim; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu,
România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, noiembrie 1933 – septembrie 1940,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 738; Al. Gh. Savu, Sistemul par-
tidelor politice din România, 1919-1940, Editura Politică, Bucureşti, 1976, pp. 95-96.
52
aspecte ale legii1. Critici şi propuneri de modificare au apărut, în mod
surprinzător, şi în sînul Partidului Naţional Liberal2.
Explicaţia menţinerii în vigoare a legii electorale din martie
1926 în toată perioada existenţei regimului parlamentar rezidă în fap-
tul că toate partidele politice care au venit la putere au preferat să
exploateze avantajele oferite de prima electorală în scopul asigurării
unei guvernări stabile, mai curînd decît să respecte promisiunile de
revizuire a legii electorale, făcute în anii de opoziţie.
*
Legislaţia electorală elaborată după 1918 a constituit, fără
îndoială, un progres evident faţă de vechile stări de lucruri, faţă de
1
Programul Partidului Naţional Ţărănesc, în Doctrina ţărănistă în România,
Antologie de texte, Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, pp. 113-114; Ioan Scurtu, Istoria
Partidului Naţional Ţărănesc, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp.
63-64, 141, 169, 172, 239; Grigore Graur, Legea electorală. De ce şi cum trebuie modi-
ficată, Atelierele „Adeverul” S.A., Bucureşti, [1929]; Vasile Toncescu, Reforma elec-
torală. Studiu juridic-politic, Tipografiile Române Unite S.A., Bucureşti, 1932; Reforma
electorală. Anteproiectul d-lui Eduard Mirto a fost terminat, în „Dimineaţa”, anul
XXVI, nr. 8597, 26 noiembrie 1930; Partidele sînt de acord că prima electorală trebuie
desfiinţată, în „Dreptatea”, anul VI, nr. 1353, 6 aprilie 1932; Manifestul către ţară al
Partidului Naţional Ţărănesc, în „Gazeta Transilvaniei”, anul XCV, nr. 51, 30 iunie
1932, şi „Dreptatea”, anul VI, nr. 1428, 27 iunie 1932; Armand Călinescu, Însemnări
politice. 1916-1939, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 115-117; Programul Partidului Na-
ţional Ţărănesc, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1935; Nicolae Jurca,
Social-democraţia din România, p. 71; idem, Istoria social-democraţiei din România,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, pp. 207, 210; Partidul Poporului. Programul şi
statutele, Tipografia „Îndreptarea” S.A., Bucureşti, 1928; „Neamul românesc”, anul
XXIII, nr. 288, 31 decembrie 1928; anul XXIV, nr. 1, 2, 3, 3, 4, 5 ianuarie 1929; C.
Zotta, N. Tulceanu, Partidele politice din România. Istoricul şi programele lor,
Tipografia „Revistei Geniului”, Bucureşti, 1934, pp. 100, 101; Politics and Political
Parties in Romania, International Reference Library, London, 1936, pp. 181-186; „Ţara
Noastră” din 17 iulie 1935; „Izbînda”, 18 iulie 1935; Minorităţile naţionale din România
1931 – 1938. Documente, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1999, pp. 197, 373.
2
R. Patrulius, Spre o nouă reformă electorală, în „Democraţia”, Bucureşti, anul
XV, nr. 9, septembrie 1927, p. 24; Pavel Cuzminschi, Democraţia şi reforma legii
electorale, ibidem, anul XVI, nr. 12, decembrie 1928, pp. 5-8; idem, Rădăcinile
răului, în „Democraţia”, anul XIX, nr. 7-8, iulie-august 1931, pp. 17-19; I. G. Vîntu,
Autoritate de Stat, în ibidem, anul XX, nr. 12, decembrie 1932, pp. 51,52.
53
sistemul colegiilor cenzitare. Existenţa unor reglementări electorale
diferite, în Vechiul Regat, pe de o parte, şi în provinciile unite
Transilvania, Bucovina, pe de alta, a determinat naşterea unei
dezbateri pe tema căilor şi modalităţilor de unificare a sistemului
electoral. O asemenea dezbatere a pus în evidenţă existenţa unor
opinii diferite aparţinînd formaţiilor politice din România Întregită. Se
poate aprecia că unificarea legislativă s-a realizat datorită îmbinării
eforturilor clasei politice din România cu cele ale politicienilor din
provinciile unite. Cu toate acestea, unificarea s-a desfăşurat în cea mai
mare parte sub egida şi în condiţiile impuse de Vechiul Regat, ale
cărui instituţii au jucat un rol dominant în statul român unificat.
După Unire, transformarea profundă a sistemului electoral şi,
prin aceasta, a regimului reprezentativ s-a conjugat cu metamorfoza
structurii partidelor politice. Viaţa politică s-a bazat deci pe un nou
scenariu al partidelor politice, pe noi poli de tensiune ai arenei
politice, pe o nouă atmosferă şi noi metode de acţiune, de propagandă,
de elaborare a jocurilor de ordin tactic şi strategic1.
În opinia lui Cristian Preda, regimul electoral ce a funcţionat în
perioada 1919-1922 poate fi numit „sistemul reformei”, în vreme ce re-
gimul existent între anii 1926-1937 ar fi mai curînd un „sistem al revo-
luţiei”. „Regimul din anii 1919-1922 e orientat de o voinţă reformistă,
în măsura în care el căuta pur şi simplu să adapteze la contextul
românesc legislaţia electorală europeană (în primul rînd, cea belgiană),
dar şi să menţină tradiţiile locului (în special în Transilvania şi
Bucovina)”. Preda consideră că reforma eşuează. Mai întîi, este vorba
despre un eşec de principiu, care constă în combinarea unui scrutin
majoritar cu unul proporţional. Separarea lor geografică este cea mai
puţin logică şi are şanse maxime de ratare. În al doilea rînd, e vorba de
un eşec politic. Mai precis, ambiţia politică fondatoare nu a fost dublată
de un calcul politic raţional, astfel încît, în loc să producă unitate,
regimul adoptat în 1919 a generat localism şi regionalism. „Într-o pe-

1
Damian Hurezeanu, Unirea şi problema reformelor din 1918-1923, în AUSH,
1998, nr. 1, p. 55.
54
rioadă de intensă construcţie a statului unitar – concluziona Cristian
Preda –, sistemul electoral ales a mers împotriva acestui ţel general. În
schimb, sistemul instituit în 1926 a fost unul revoluţionar. Nu doar
pentru că principala invenţie – prima majoritară – era împrumutată din
Italia mussoliniană, dar şi pentru că ţelul urmărit era fabricarea unui sis-
tem proporţional care să producă efectul tipic unui scrutin majoritar”1.
Evoluţia legislaţiei electorale a fost stopată de instituirea
regimului personal al regelui Carol al II-lea. Constituţia din februarie
1938 a adus schimbări radicale în direcţia restrîngerii caracterului
universal şi democratic al sistemului de vot. Prevederile electorale vor
fi dezvoltate prin publicarea unei noi legi electorale, în mai 1939,
întocmită în baza principiilor sistemul corporatist2.

2. Electoratul din România în perioada regimului

parlamentar (1919 – 1937)

2.1. Impactul războiului şi al reformelor asupra

corpului electoral

Primul război mondial a avut drept urmare o răsturnare a

vechilor concepţii social-politice şi morale, determinînd, totodată,
transformări radicale în societatea românească pe toate planurile: eco-
nomic, social, politic şi cultural. Unirea de la 1918 a celor trei
provincii istorice aflate sub stăpînire străină, Basarabia, Bucovina şi
Transilvania, cu Vechiul Regat a însemnat aproape o dublare a popu-
laţiei, de la 7.771.341 locuitori, în anul 1914, la 15.287.528 locuitori,

1
Cristian Preda, România postcomunistă şi România interbelică, Editura
Meridiane, Bucureşti, 2002, p. 112.
2
MO, nr. 106 bis din 9 mai 1939, pp. 2951-2958.
55
în anul 19191, astfel că România a devenit o ţară mijlocie, ocupînd
locul al optulea, din acest punct de vedere, în Europa2.
În noile condiţii s-au produs însemnate modificări în structura
sistemului politic în ansamblu. Unirea, precum şi introducerea şi apli-
carea sufragiului universal, completat de împroprietărirea ţăranilor
după 1918, au modificat esenţial corpul electoral din România În-
tregită. Mutaţii s-au produs nu numai în ceea ce priveşte structura
electoratului, ci şi în mentalitatea alegătorilor. Datorită legiferării vo-
tului universal, clasa rurală ajunge acum să reprezinte mai bine de 2/3
din electorat, ea devenind obiectul atenţiei şi preocupărilor tuturor for-
maţiunilor politice. Unii observatori politici ai epocii consideră con-
centrarea interesului partidelor politice şi a guvernelor asupra satelor
drept una dintre principalele caracteristici ale vieţii politice din Ro-
mânia de după război3.
În urma Marii Uniri, în componenţa corpului electoral vor intra
pentru întîia oară şi cetăţenii români majori din Transilvania, Bu-
covina şi Basarabia, care nu numai că au determinat o dublare a nu-
mărului de alegători, dar au adus şi o cu totul altă mentalitate, contri-
buind şi ei – după expresia juristului N. Daşcovici – „la sporirea zăpă-
celii generale”4. Între noii alegători, un număr relativ mare erau de
naţionalitate străină, maghiari, germani, evrei, ucraineni, ruşi.
Deşi sufragiul era declarat „universal”, guvernanţii au impus –
aşa cum am arătat - unele restricţii. Cu toate acestea, noua reformă a
avut un caracter radical comparativ cu legislaţia electorală a colegiilor
cenzitare antebelice şi a dus la mărirea numărului de alegători şi,
implicit, la democratizarea regimului politic.

1
BS, 1940, p. 9.
2
Sabin Manuilă, D. C. Georgescu, Populaţia României, Editura Institutului Central
de Statistică, Bucureşti, 1938, p. 9.
3
Virgil Madgeadru, Ţărănismul, Tipografia „Reforma Socială”, Bucureşti,
[f.a.], p. 12; George Popovici, Burghezia oraşelor, în „Democraţia”, Bucureşti, anul
XVII, nr. 12, decembrie 1929, p. 29.
4
N. Daşcovici, Spre al doilea partid de guvernămînt, în SM, anul III, nr. 37-38,
12-19 septembrie 1926, p. 595.
56
 Comparînd listele electorale antebelice, alcătuite pe criteriul
censului, cu cele întocmite în baza sufragiului universal în 1919, se
constată o creştere remarcabilă a numărului de alegători. Astfel, con-
form statisticii întocmite de Leonida Colescu, în anul 1911, în Vechea
Românie aveau drept de vot 1.644.306 bărbaţi, dintre care doar
126.260 votau în mod direct, restul exprimîndu-şi sufragiul prin dele-
gaţi1. În anul 1919, la primele alegeri parlamentare din România Între-
gită, organizate în baza votului universal, au fost înscrişi în listele
electorale (parţial în Transilvania, unde nu se cunosc datele statistice
complete2) 1.916.225 alegători3, ceea ce reprezintă un procent de
12,53% din populaţia Vechiului Regat şi a Basarabiei. Rezultă o
creştere însemnată a numărului de alegători.
Cunoscutul statistician şi analist politic Mattei Dogan considera
că reforma votului universal nu a dus la dispariţia „urmelor topogra-
fice ale vechilor colegii cenzitare”, care se vor regăsi şi în noul corp
electoral. Înmulţirea numărului de alegători – continua acesta – nu a
dus, aşa cum se spera, la înlăturarea presiunii administrative asupra
alegătorilor sau la reducerea corupţiei electorale4.
În acelaşi timp, Virgil Madgearu sublinia ideea că vechile par-
tide politice au acceptat votul obştesc pentru că „au nutrit convingerea
că-l vor manipula, exercitînd prin stăpînirea presei şi a celorlalte
mijloace de propagandă o influenţă covîrşitoare asupra maselor, cîşti-

1
Leonida Colescu, Statistica electorală. Alegerile generale pentru Corpurile
Legiuitoare din 1907 şi 1911, Stabilimentul Grafic Albert Baer, Bucureşti, 1913, p. 7.
2
În condiţiile aplicării art. 46, în aproape 2/3 din circumscripţii nu s-a mai
organizat scrutinul, deci nu au mai fost strînse datele cu privire la numărul alegătorilor
înscrişi, numărul votanţilor ş.a.m.d. În Transilvania, în 1919 s-au ţinut alegeri doar
pentru 61 din cei 205 deputaţi, iar în 1922 pentru 87 din cele 121 de mandate. Cf.
Cristian Preda, România postcomunistă şi România interbelică, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 79; Marcel Ivan, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi
grafice 1919-1932, Editura Krafft & Drotleff, Sibiu, [1934], p. 6. Marcel Ivan
greşeşte atunci cînd susţine că articolul era valabil şi pentru alegerile din Bucovina.
3
MO, nr. 173 din 20 noiembrie 1919, p. 11; Marcel Ivan, op. cit., tabloul III.
4
Mattei Dogan, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România,
Editura Partidului Social Democrat, Bucureşti, 1946, pp. 13-14.
57
gîndu-le sufragiile”1. Ţărănimea părea – în opinia unora – că nu va
constitui altceva, imediat după război, decît „un admirabil teren de
acţiune politică în mîinile altor clase şi la remorca lor”2.
Masele au ieşit din război cu conştiinţa că ele au dus greul şi pe
front şi în spatele lui, prin urmare cu credinţa că ele formează suportul
adevărat al vieţii statelor şi instrumentul de căpetenie al puterii lor. De
aici şi pînă la ideea că li se cuvine o soartă mai bună nu era decît un
pas. Din conflictul mondial, aşadar, masele populare au ieşit cu re-
vendicări sporite şi, mai ales, cu speranţe exagerate3. Alegătorii care
au făcut „şcoala războiului” erau pe deplin conştienţi „nu numai de
drepturile şi datoriile lor politice, ci şi de situaţia reală a ţerii”. „Alegă-
torul român de azi – scria „Neamul românesc” în noiembrie 1919 –
ştie ce face şi, mai ales, ce va avea de făcut în viitor … Astăzi, ale-
gătorul vede lămurit că e o mare datorie pentru dînsul să-şi manifeste
drepturile politice, aşteptînd chiar cu nerăbdare ceasul de votare. […]
Vedeai pe feţele multor alegători din popor o grijă neobişnuită: era o
mare sarcină ce le apăsa pe umeri…”, semn de „înălţare a conştiinţei
pentru drepturile cetăţeneşti”4.
Liderul ţărănist Ion Mihalache se declara convins că „cutre-
murul” care trecuse peste ţară, adică războiul şi lupta pentru eliberarea
provinciilor româneşti, lăsase în conştiinţa publică urme adînci. Altfel
spus, clasa rurală trebuia să participe activ la viaţa politică, în scopul
combaterii acelor „moravuri ticăloase” care se perpetuau încă în
societatea românească5.

1
Virgil Madgearu, op. cit., p. 33.
2
Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, Tipografia Reforma
Socială, Bucureşti, 1922, p. 42.
3
P. P. Negulescu, Partidele politice, ediţie îngrijită şi prefaţată de Nicolae
Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu, Garamond, Bucureşti, [f.a.], p. 25.
4
G. D. Scraba, În timpul alegerilor, în „Neamul românesc”, anul XIV, nr. 253,
14 noiembrie 1919.
5
ANB, fond Ion Mihalache, dos. 40, f. 10.
58
 Se spera ca reformele liberale să aducă rezultate binefăcătoare,
precum încetarea corupţiei electorale şi educarea mulţimii1. Pentru
mulţi, războiul, reformele şi unirea însemnau sfîrşitul unui ev şi înce-
putul unei epoci noi, fără ca cineva să fi putut preciza însă în ce va
consta această preschimbare şi reînnoire. Socialistul Şerban Voinea se
declara convins că „votul universal n-a încheiat, ci a deschis abia calea
dezvoltării noastre democratice”2. Participarea alegătorilor-ţărani la
primele alegeri parlamentare, în noiembrie 1919, era văzută de Con-
stantin Dobrogeanu-Gherea ca „un eveniment considerabil pentru
viaţa politico-socială a ţării noastre”3.
Entuziasmul exagerat manifestat de unii oameni politici, deter-
minat de transformările postbelice, nu era împărtăşit de întreaga elită
politică românească. Spre exemplu, oficiosul conservator „Steagul”
considera că votul universal şi împroprietărirea ridicau ţărănimea la
rangul de primă putere în viaţa politică românească. „Dar ţărănimea –
scria „Steagul” – este o materie primă care trebuieşte prelucrată în
mod artistic pentru a scoate din ea o operă sănătoasă şi durabilă”4.
De asemenea, Constantin Angelescu, ministru al Instrucţiunii
Publice în guvernul liberal (1922-1926), accepta ideea că sufragiul
universal şi împroprietărirea au transformat starea morală şi materială
a ţăranilor, dar considera că se impunea „imperios ca masele populare
să fie cultivate şi luminate […] în cel mai scurt timp posibil şi în cel
mai profund mod”5.
Mai temperat, adoptînd o cale de mijloc, Iuliu Maniu era con-
vins că, pentru reformarea socială şi politică a ţării, „reforma agrară,

1
George N. Georgescu, Educaţia politică a satelor, în „Democraţia”, anul XXV,
nr. 1-2, ianuarie-februarie 1937, p. 58.
2
Şerban Voinea, Marxism oligarhic. O contribuţie la problema dezvoltării
capitaliste a României, Editura I. Brănişteanu, Bucureşti, 1926, p. 247.
3
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Prima manifestare a votului universal, în
„Lumea Nouă”, Bucureşti, nr. 13, 1 decembrie 1919; vezi şi idem, Opere complete,
vol. 5, Editura Politică, Bucureşti, 1978, pp. 286-289.
4
Campania electorală, în „Steagul”, Bucureşti, anul VI, nr. 626 din 31 martie 1920.
5
Constantin Angelesco, Activité du Ministère de l’instruction, 1922-1926,
Cartea Românească, Bucureşti, 1928, p. 4.
59
cu rezultatele ei, va avea o influenţă mai mare decît legea votului uni-
versal, pentru că reforma electorală creează numai cadrele,
posibilitatea pentru valorificarea unei credinţe şi a oricărei influenţe
politice. Cuprinsul însuşi al acestor cadre şi posibilităţi îl dau
conştiinţa şi convingerea politică a alegătorilor unei clase sociale.
Această conştiinţă – credea Maniu – nu se poate întemeia în mod
durabil decît dintr-o stare economică şi culturală potrivită vremurilor
de astăzi”1.
Astfel, la primele alegeri parlamentare organizate în baza votu-
lui universal în noiembrie 1919, au participat – aşa cum sublinia un
observator al epocii – „şi cei cu experienţă, şi cei care nu erau pregă-
tiţi”2, efectele fiind şi negative, dar mai ales pozitive.
În noile provincii, starea de spirit a populaţiei a fost puternic in-
fluenţată de participarea la realizarea Unirii din 1918. Aceasta a deter-
minat conştientizarea politică fără precedent a cetăţenilor din Basa-
rabia, Bucovina şi Transilvania, fapt ce şi-a pus amprenta pe întreaga
evoluţie a statului3. Intrarea în componenţa corpului electoral a alegă-
torilor din provinciile unite a determinat un entuziasm extraordinar în
opinia publică din acele teritorii, dar şi din Vechea Românie. În Basa-
rabia, imediat după terminarea războiului, se putea observa o anumită
nerăbdare a locuitorilor români de a participa la primele alegeri în Ro-
mânia Mare. Se spera că aceste alegeri vor purifica atmosfera politică
de interesele şi pornirile personale, punînd în prim-plan interesele na-
ţionale şi sociale4.
Desfăşurate în condiţiile în care pe plan internaţional situaţia
Basarabiei nu era încă reglementată, alegerile din noiembrie 1919 au

1
Iuliu Maniu, Testamentul moral-politic, Gîndirea Românească, Bucureşti,
1991, p. 9.
2
Ion Constantinescu, Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera
Deputaţilor. 1919-1937, Editura Politică, Bucureşti, p. 29.
3
Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918 –1940), coord. Ioan
Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 53.
4
Istoria Basarabiei de la începuturi şi pînă în 1998, ediţia a II-a, coordonator
Ioan Scurtu, Semne, Bucureşti, 1998, p. 111.
60
îmbrăcat „caracterul unui adevărat plebiscit”. Un reprezentant al
minorităţilor naţionale – Iancu Melnic Melicsohn –, referindu-se la
modul de desfăşurare a alegerilor în Basarabia, preciza: „Toate
alegerile au fost făcute cum se cade şi oricine a vrut să vină să voteze
a mers şi a votat, iar acela care n-a vrut să meargă nu l-a tras nimeni”1.
Unirea de la 1918 şi reformele ce au urmat i-au făcut pe românii
din Transilvania – aflaţi pentru întîia oară în faţa urnelor de vot într-un
număr mare – să privească alegerile drept „o sărbătoare, un eveniment
deosebit în viaţă, sub toate aspectele”2. Alegătorii români transilvă-
neni şi-au pus în continuare speranţele în acelaşi vechi Partid Naţional
şi în aceiaşi oameni politici care se remarcaseră pînă atunci prin acti-
vitatea dusă în slujba idealului naţional.
Specifică electoratului transilvănean este existenţa unui puternic
nucleu de alegători aparţinînd minorităţilor etnice: maghiari, saşi,
şvabi, evrei. Legea electorală elaborată de Consiliul Dirigent a dat po-
sibilitatea minorităţilor naţionale să participe la viaţa politică a noului
stat român, alături şi în mod egal cu toate celelalte forţe politice
naţionale ale ţării3.
Maghiarii din Transilvania, după realizarea Marii Uniri, s-au
trezit într-o situaţie inedită. Din parte componentă a naţiunii domi-
nante ei s-au văzut reduşi la postura unei minorităţi etnice, şi, de aici,
apariţia unei profunde nemulţumiri faţă de pierderea unor privilegii
istorice şi, în acelaşi timp, afişarea unei atitudini arogante şi ostile faţă
de statul român. O schimbare atît de bruscă a statutului şi a situaţiei în
care s-au aflat a dus inevitabil la refuzul categoric al maghiarilor de a
se implica politic în structurile noului stat4.
1
Ibidem, p. 131.
2
Vezi Ordin circular privitor la unele măsuri de ordine în decursul campaniei
electorale, în „Gazeta Oficială” a Consiliului Dirigent, Cluj, nr. 60, 15 octombrie
1919, p. 489.
3
Sorin Radu, Electoratul din Transilvania în primii ani după Marea Unire, în
„Apulum”, tom XXXVII/2, 2000, p. 236; Petre Bănescu, L’encadrament politique des
minorités ethniques de Roumanie, în RT, tome V, nr. 4, 1939, p. 469.
4
Această dificultate de adaptare a minorităţii maghiare este succint descrisă de
Geza Kiss în conferinţa susţinută în toamna anului 1922, sub egida Institutului Social
61
 Schimbările politice rapide petrecute în Transilvania la sfîrşitul
primului război mondial au afectat comportamentul liderilor politici
maghiari şi al electoratului. În primele luni ale anului 1919 se observă
o dezorientare accentuată, majoritatea maghiarilor optînd pentru o „re-
zistenţă pasivă”, aşteptînd hotărîrile Conferinţei de Pace de la Paris1.
Ziaristul şi omul de cultură transilvănean Ion Clopoţel a sur-
prins schimbarea de mentalitate politică petrecută între 1918 şi 1920 la
maghiarii din provincia intracarpatică. „În 1918 ei nu cunosc proble-
ma minoritară – scria acesta –, sînt autocraţi, conservatori, apărători ai
regimului de restricţiuni pentru minorităţi […] adversari ai votului
universal. De la 1920 încoace sînt democraţi convinşi, pun chestiunea
minorităţilor în toată amploarea, cer întregirea listelor electorale şi
egala îndreptăţire. Este ceva tragic în acest reviriment de conştiinţă.
Acum ei îşi iau oboseala să pună în mod ştiinţific problema minoritară
şi-şi dau seama tot mai mult că numai un regim de democraţie reală

Român: „Minoritatea etnică maghiară – arăta el – se recrutează din populaţia

ţinuturilor desprinse din teritoriul Ungariei în urma Păcii de la Trianon. Dacă privim
acest eveniment istoric cu ochii unui naturalist, trebuie să ne gîndim involuntar la
analogia ce ne-o prezintă un arbore sau un tufiş smuls din pămîntul originar şi
replantat în pămînt nou. Şi arborele sau tufişul trebuie să prindă rădăcini noi, ceea ce e
o chestiune de timp mai îndelungat şi care nu poate fi favorizată decît prin pregătirea
corespunzătoare a noului pămînt. Şi la o minoritate etnică desprinsă din trunchiul
naţiunii creşterea de rădăcini noi e o chestiune de timp mai îndelungat. Iar terenul nu
poate fi potrivit pentru acest proces, decît dacă se garantează posibilitatea satisfacerii
necesităţilor culturale proprii şi a aşezării economice mulţumitoare”. Geza Kiss,
Ideologia şi tendinţele minorităţii maghiare, în Doctrinele partidelor politice, Ediţia a
II-a îngrijită de Petre Dan, Garamond, Bucureşti, [1997], pp. 328-329.
1
Această atitudine este explicată, într-un mod interesant, de acelaşi Geza Kiss,
astfel: „Formarea unei noi ideologii a mai fost împiedicată în chip firesc şi prin credinţe
naive, prin îndemnuri mai mult sau mai puţin de bună credinţă, prin trezirea de speranţe
iluzorii, şi ea n-a putut să-şi înceapă dezvoltarea decît după ce trecuse prima ameţeală şi
începuse să se împrăştie şi ceaţa care împăienjenea vederea şi excludea cunoaşterea
situaţiei reale. Astfel se explică de ce majoritatea aşa-numitei minorităţi maghiare păstra
la început şi un timp anumit rezistenţa pasivă”. Ibidem, p. 323.
62
poate aduce o rezolvare mulţumitoare a problemei. Este o convertire
la realitate. Un spor de conştiinţă democrată. Un semn bun”1.
Primele manifestări politice ale minorităţii maghiare au fost
izolate şi nu au reprezentat întreaga comunitate2. Îndemnaţi de liderii
lor, alegătorii maghiari au refuzat să se înscrie în listele electorale3.
Momentul care a marcat trecerea de la „pasivism” la „activismul”
politic maghiar l-a reprezentat publicarea, la începutul anului 1921, a
manifestului Kiáltó szó a magyarság útjo, a politikai aktivitás
rendszere (Cuvînt strigător), semnat de un grup de intelectuali, în
frunte cu scriitorul Kós Károly4. Manifestul, publicat şi în ziarele
româneşti, cerea maghiarilor transilvăneni să se îndepărteze de mirajul
Ungariei milenare şi să-şi ia soarta în propriile mîini; el protesta
împotriva tendinţei de autoînşelare, de aşteptare a unei minuni şi
reclama o politică de integrare în realităţile noi şi o colaborare cu
autorităţile şi forţele politice româneşti5. Este interesant de menţionat
că în rapoartele prefecţilor judeţelor Ciuc, Odorhei, Trei Scaune,
Tîrnava Mică, Tîrnava Mare, Braşov, Mureş-Turda, Satu-Mare,
înaintate Consiliului Dirigent în anul 1919, se sublinia faptul că
populaţia secuiască şi maghiară nu urmează întru totul indicaţiile
şefilor ei, ea dorind să participe la viaţa politică a ţării6. În cele din
urmă, în decembrie 1922 se reuşea închegarea unei formaţiuni politice

1
Ion Clopoţel, Criza democraţiei în România, „Societatea de Mîine”, Cluj,
1926, p. 7.
2
La alegerile parlamentare din 1919 şi 1920, candidaţii unguri s-au înscris cu
titlu individual şi au obţinut succese parţiale. În noiembrie 1919, în primul Parlament
al României Mari au intrat 8 deputaţi şi 4 senatori. Nicolae Dascălu, Minorităţile
naţionale în România Mare (1918-1940), în RRSI, anul XXIV, 1990, p. 202; Aurel
Galea, Formarea şi activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului,
ţinuturilor româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918 – 10 aprilie 1920), Tipomur,
Tg. Mureş, 1996, p. 340.
3
Silviu Dragomir, La Transylvanie et ses minorités ethniques, Bucureşti, 1934,
p. 267.
4
„Dacia Traiană”, Sibiu, anul II, nr. 24, 24 februarie 1921.
5
Ibidem.
6
ANB, fond Consiliul Dirigent. Alegeri, dos. 183/1919, f. 1-4.
63
unice a minorităţii maghiare – Partidul Maghiar – care va reuşi să
înglobeze alegătorii maghiari1. Noua atitudine politică a maghiarilor
din Transilvania constituia un semn de loialitate faţă de statul român.
Germanii din Transilvania (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi săt-
măreni) constituiau, alături de maghiari şi evrei, elita culturală şi eco-
nomică a oraşelor. Saşii au fost primii dintre germanii din România
care au început să participe la viaţa politică din noua lor patrie. Ei vor
constitui nucleul în jurul căruia se va organiza din punct de vedere na-
ţional-politic minoritatea germană din România. Saşii – spre deosebire
de maghiari – aveau experienţa organizării politice proprii şi avantajul
că organizaţia lor trecuse intactă în „noul timp”2. Dornici de a se inte-
gra în noile realităţi politice3, foarte bine organizaţi, saşii s-au adaptat
repede sistemului politic din România Mare4.
La şvabii din Banat existau două grupări politice, „moderaţii” şi
„radicalii”, alcătuite la începutul anului 1919, primii reticenţi faţă de
unirea cu România, iar ceilalţi favorabili acesteia. În martie 1921 s-a
constituit Comunitatea Naţională Germano-Şvăbească, care trebuia să
reprezinte interesele naţionale şi politice ale tuturor şvabilor5.
Ideea constituirii unei singure organizaţii politice a tuturor ger-
manilor din România exista încă din 1918, din faza discuţiilor pentru
adeziunea la unire. La 8 iunie 1918, la Sibiu a avut loc o conferinţă în

1
Petru Bănescu, op. cit., p. 470; Silviu Dragomir, op. cit., pp. 267-268. Vezi şi
referatul întocmit de Petru Bănescu, Director al Serviciului de Informaţii şi Buletin, în
1940, intitulat Reprezentarea politică a minorităţii maghiare din România de la 1940
şi reprezentarea politică a minorităţilor din Ungaria înainte şi după Tratatul de la
Trianon, în ANB, fond PCM, dos. 120/1939, f. 2-4.
2
Vasile Ciobanu, Organizarea naţional-politică a germanilor din România.
1919-1944, în AICSU Sibiu, tom II, 1995, p. 121
3
„Kronstädter Zeitung”, nr. 3, 3 ianuarie 1930.
4
În ceea ce priveşte activitatea şi organizaţiile politice ale saşilor din
Transilvania în perioada dintre cele două războaie mondiale, vezi pe larg Vasile
Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni. 1918-1944, Hora,
Sibiu, pp. 159-207.
5
Vasile Ciobanu, Organizarea naţional-politică a germanilor din România.
1919-1944, p. 122.
64
cadrul căreia s-a hotărît formarea unei organizaţii unice a germanilor
din România. Declaraţia adoptată sublinia loialitatea faţă de noua pa-
trie şi hotărîrea de a participa la consolidarea ei pe baza rezoluţiilor de
la Alba-Iulia. Acum s-au pus de fapt bazele viitoarei Uniuni a Germa-
nilor din România, organizaţie naţional-politică a minorităţii germane
din ţara noastră. Următorul pas l-a constituit reuniunea de la Timişoa-
ra, din 6 septembrie 1919, care a adoptat o platformă electorală comu-
nă a tuturor germanilor din România, în vederea alegerilor din
noiembrie 19191.
Saşii îşi puneau mari speranţe în democratismul noului stat,
considerînd că „s-a apropiat momentul în care dreptul de a alege
dobîndeşte valoarea sa şi pentru noi saşii”. Se aprecia că prima lor
datorie „este a face totul pentru a împiedica ca poziţia noastră în
relaţiile cu naţiunile conlocuitoare să producă o ruptură”. În acelaşi
timp, exista încrederea că noul regim politic va reprezenta în mod egal
interesele tuturor păturilor sociale, creînd condiţiile unei „dezvoltări
interne favorabile”2.
Saşii erau conştienţi că în noile condiţii politice, în noul sistem
partidist, fiecare formaţiune politică va încerca să-şi impună concepţia
şi principiile sale. Aceste lupte de partid se vor da nu numai în Parla-
ment, şi de aceea „este de aşteptat ca şi poporul săsesc să fie cuprins de
această luptă”. În consecinţă, saşii îşi impuneau cunoaşterea „princi-
piilor pentru comportarea poporului nostru în lupta electorală deja de
acum”3. Participarea la lupta electorală a tuturor germanilor din Româ-
nia trebuia să aibă la bază unitatea sat-oraş4. Această încredere a mi-
norităţii germane din România în structurile noului stat era determinată

1
Ibidem, p. 123.
2
„Siebenbürgisch – Deutsches Tageblatt”, 46 Jg, nr. 13907, 20 iulie 1919
[articol de fond intitulat „Democraţia săsească”].
3
H. Pl.[attner], Zur Wahlreform, în ibidem, nr. 13919, 3 august 1919.
4
Ibidem, nr. 13975, 8 octombrie 1919, discursul lui Arthur Polony, director al
Asociaţiei Industriaşilor din Transilvania, la o adunare electorală din Cisnădie.
65
de credinţa realizării hotărîrilor de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 19181.
În ceea ce priveşte impactul Unirii asupra maghiarilor şi germa-
nilor din România, precum şi raporturile dintre cele două minorităţi sînt
interesante consideraţiile făcute de buletinul de presă „Politica”, editat
de Eugen Kovács2, publicate în 29 martie 1934. Buletinul arăta că
şvabii din Banat erau „cei mai buni unguri” pînă la 1919. Ei erau aceia
pe care Ungaria se putea baza întotdeauna, ai căror conducători susţinu-
seră în special partidele maghiare de opoziţie. După prăbuşirea impe-
riului, „totul s-a schimbat”. „Şvabii – scria Eugen Kovács – au început
să se manifeste ca o minoritate de sine-stătătoare, care s-a unit cu mino-
rităţile sase şi germane din Basarabia şi care se străduia pentru reali-
zarea idealurilor sale”3. În opinia lui, era de înţeles că românii socot
altfel pe unguri, „care au fost duşmanii lor înverşunaţi în timpul marelui
război”, decît pe saşi, care „şi-au manifestat credinţa lor către România
încă în 1918 la Alba-Iulia şi cari s-au despărţit în mod formal de Un-
garia”4.
Ca şi celelalte minorităţi, evreii reprezentau o populaţie relativ
mai urbanizată şi cu un nivel de instrucţie relativ mai ridicat, alcătuind
elita economică şi profesională în mai mare măsură decît românii. În
Transilvania, din punct de vedere lingvistic, evreii de la oraş erau în
mare măsură asimilaţi maghiarilor, întărind astfel aspectul unguresc al

1
Lucru confirmat de Rudolf Brandsch într-o declaraţie făcută ziarului „Le
Temps”, 9 ianuarie 1920.
2
Apărea la Bucureşti săptămînal şi era multiplicat mecanic. Directorul buletinului,
Eugen Kovács, gazetar vechi în Austro-Ungaria, era corespondent la Bucureşti al
ziarelor „New York Times”, „Daily Telegraph” şi „De Telegraph”. Avea o agenţie de
presă şi dorea să înfiinţeze un centru de presă care să transmită din Bucureşti ştiri în
provincie. Ministerul de Externe s-a opus, avînd în vedere tendinţele lui maghiarofile.
ANB, fond Ministerul Propagandei Naţionale, I, Presa internă, dosar 113, f. 24-31.
3
ANB, fond Ministerul Propagandei, I, Presa internă, dosar 113, f. 28.
4
Ibidem, f. 29. E. Kovács apreciază greşit că saşii şi-au exprimat „credinţa lor către
România” la Alba-Iulia. Adeziunea lor la Unire s-a produs la 8 ianuarie 1919, la Mediaş.
66
oraşelor, exceptînd Banatul, unde erau asimilaţi mai degrabă germa-
nilor, a căror limbă predomina aici1.
După Unire, deşi majoritatea evreilor transilvăneni au continuat a
se identifica cu cultura maghiară, unii au început să înveţe limba de stat,
devenind cetăţeni români loiali2. Cercurile maghiare considerau însă că
populaţia evreiască transilvăneană, care a rămas fidelă limbii, tradiţiilor
şi culturii maghiare, face parte integrantă din comunitatea maghiară din
România3 . Evident că se sconta pe aportul electoral al evreilor.
După ce în mai 1919 evreii din Vechiul Regat au primit dreptul
la cetăţenia română4, Uniunea Evreilor Pămînteni, care fiinţa aici din
1909, şi-a extins secţiunile şi în Transilvania5. La alegerile parlamen-
tare din mai 1920 evreii au participat sub forma Blocului Evreiesc6,
nereuşind să obţină rezultate electorale serioase, realizînd succese par-
ţiale în unele judeţe din Bucovina şi Basarabia7. Acesta a constituit
momentul în care – potrivit unui raport al Direcţiei Siguranţei Genera-
le a Statului – evreii transilvăneni au renunţat la „politica de rezistenţă
pasivă, păstrînd o neutralitate expectativă”8 faţă de statul român.

1
Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930,
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 165; vezi şi Carol Iancu, Evreii din România. De la
emancipare la marginalizare. 1919-1938, Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 53.
2
Irina Livezeanu, op. cit.; Alexandru Olteanu, Le mouvement politique hongrois
en Roumanie, în RT, tome II, nr. 2, 1935, p. 192.
3
Vezi în acest sens moţiunea votată în 1924 la Braşov de Partidul Maghiar.
Alexandru Olteanu, op. cit., pp. 191-192. O parte a evreilor se declarau ei înşişi
„maghiari” de confesiune ebraică. Vezi articolul Mişcarea sionistă în Ardeal, în
„Românul”, Arad, anul IX, nr. 167, 7 august 1920.
4
C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale. 1919-1922, vol. IX-X,
pp. 71-72; Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România (1913-1919), Hasefer,
Bucureşti, 1998, pp. 222-230, 294-311.
5
Aurel Galea, op. cit., p. 361.
6
Minorităţile naţionale din România. 1918-1925, pp. 199-200.
7
Marcel Ivan, op. cit., p. 24.
8
Minorităţile naţionale din România. 1918-1925, p. 232.
67
 Într-o altă ordine de idei, complexitatea structurii statului român
unificat şi a situaţiei create după primul război mondial de înfăptuirea
marilor reforme influenţează activităţile partidelor politice, silindu-le
la o adaptare cît mai rapidă la noile realităţi1. Aşa cum sublinia
Constantin Dobrogeanu-Gherea, „pentru a participa de acum înainte la
treburile politice ale ţării, aceste partide vor trebui să se adapteze
noilor condiţii create de votul universal”2.
În condiţiile date, activitatea de propagandă electorală desfăşu-
rată de formaţiunile politice s-a mutat la ţară, politicienii străduindu-se
să capteze capitalul electoral al masei rurale. Partidele politice, pentru
a putea realiza o penetrare în acest cîmp electoral, nou şi necunoscut
pentru unele dintre ele, au trecut de asemenea printr-un proces de
readaptare, nu numai a programelor politice, ci şi a structurilor
organizatorice din teritoriu şi, în anumite cazuri, chiar a denumirii lor.
Discursul electoral va trece printr-o fază de restructurare şi
adaptare la cerinţele, aşteptările şi idealurile noilor alegători, care erau
diferiţi de cei ai vechilor colegii cenzitare. Necesitatea captării
voturilor ţărănimii a dat naştere acelei supralicitări de promisiuni, fapt
ce explică în parte şi naşterea grupărilor şi partidelor politice ce au
făcut din chemarea clasei rurale la viaţa publică obiectul principal al
preocupării şi existenţei lor.
Problema adaptării la condiţiile noului stat român se punea
pentru toate partidele vechi. Conservatorii conduşi de Alexandru Mar-
ghiloman, în încercarea lor de a supravieţui pe scena politică a Româ-
niei Mari, vor schimba denumirea partidului, adoptînd şi ei programe
politice democratice, „progresiste”, în care au fost înscrise reforme
care, aşa cum sublinia ziarul „Socialismul”, întreceau prin „tempera-
mentul lor pe cele ale liberalilor”3. Cu toate acestea, electoratul va

1
O analiză de ansamblu a dinamicii sistemului partidist în anii interbelici o face
istoricul Nicolae Jurca, Dinamica sistemului partidist din România interbelică (1918-
1938). Consideraţii, în „Alternative”, Bucureşti, părţile I-II, anul II, nr.11-12, 13-14,
iunie-iulie 1991.
2
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol. 5, p. 286.
3
„Socialismul”, nr. 26 din 19 decembrie 1918.
68
sancţiona prompt formaţiunea politică alcătuită în cea mai mare parte
din proprietari funciari, recent expropriaţi, făcînd ca partidul să-şi
piardă rolul de element central ocupat pînă atunci şi, la scurt timp, să
dispară brutal de pe scena politică românească1.
Introducerea sufragiului universal a pus dintr-o dată partidele
conservatoare în situaţia de a nu mai avea un contact direct cu masa
electorală. Micile canale prin care circula viaţa în aceste partide sînt
închise sau se pierd. În condiţiile votului universal, aceste formaţiuni
politice ar fi trebuit să iasă din oraşe, să solicite satele (acolo unde erau
privite cu ostilitate, mai ales marghilomaniştii), să-şi mărească numărul
de membri şi aderenţi, să se restructureze organizatoric, cuprinzînd
întregul teritoriu al ţării. Acestea sînt – după istoricul Ion Bulei – numai
cîteva dintre cauzele datorită cărora, în condiţiile date, conservatorii nu
reuşesc să se implanteze în lumea satelor. La toate acestea se mai
adaugă discreditarea conservatorilor în lumea satului românesc, unde
influenţa lor fusese de altfel foarte scăzută şi unde nu rareori se izbiseră
de o atitudine duşmănoasă. Propaganda pe care conservatorii o fac în
mijlocul ţărănimii este mult mai slabă decît aceea a altor partide.
Practic, ea se reducea la presă (dar ziarele sînt acum mult mai puţine şi
aria lor de răspîndire ocolea, de obicei, satele) şi la agenţii electorali
plătiţi, care, cum se exprima C. Meissner, „nu sînt de nici un folos”2. De
altfel, însuşi Alexandru Marghiloman vorbea în 1923 despre „inaptitu-
dinea partidului de a se pleca la cerinţele politicii noi”3.
Andrei Corteanu, redactor-şef al oficiosului conservator „Stea-
gul”, era de părere că deplasarea puterii electorale, săvîrşită prin intro-
ducerea sufragiului universal, dădea conservatorilor, ca şi liberalilor
de altfel, o lovitură extrem de gravă, din care aceştia nu şi-au mai

1
N. N. Petraşcu, Evoluţia politică a României în ultimii douăzeci de ani (1918-
1938), Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, p. 10.
2
Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, Editura
Politică, Bucureşti, 1987, p. 531-533.
3
Alexandru Marghiloman, Doctrina conservatoare, în Doctrinele partidelor politice,
Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, p. 180, apud Ioan Ciupercă, Opoziţie şi putere în
România anilor 1922-1928, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994, p. 59.
69
putut reveni. Reforma i-a făcut şi pe liberali să piardă contactul cu
masele electorale, dar ei, purtîndu-se ca beneficiari ai victoriei aliaţilor
împotriva germanilor şi aruncînd asupra conservatorilor „oprobriul
germanofiliei”, au păstrat legăturile vechi cu Coroana şi au putut fi
menţinuţi la conducerea statului, în defavoarea noilor formaţiuni
politice, ieşite din introducerea sufragiului universal. Corteanu se arăta
profund nemulţumit că sacrificiile făcute de conservatori, şi în special
de Marghiloman, pentru a fi devotaţi ţării şi dinastiei în momentul în
care nu mai era nici o ieşire, „nu au fost răsplătite decît aşa cum se
răsplătesc toate sacrificiile mari: printr-o ingratitudine colectivă, am
putea zice naţională”1. Cu toate acestea, conservatorii progresişti se
pronunţau în ianuarie 1919 pentru organizarea cît mai repede a
alegerilor parlamentare, văzînd în acestea o „salubrizare a vieţii
publice”2 invadate de noile formaţiuni politice, considerate de ei
demagogice.
Realizator al reformei electorale şi al exproprierii, Partidul Na-
ţional Liberal era conştient de necesitatea adaptării la cerinţele noului
sistem politic de după unire. „Viitorul” recomanda să se înfiinţeze
„cluburi politice” în toate localităţile rurale: „În toate centrele rurale
trebuie să avem organizaţii serioase, care să aibă menirea de a desă-
vîrşi educaţiunea politică a ţărănimii”3. Fără îndoială, acţiunea pornită
de liberali pentru înfiinţarea de cluburi în toate localităţile rurale,
înscriind în ele sate sau regiuni întregi, fără să se întrebe dacă între
P.N.L. şi aceşti aşa-zişi membri ai săi există vreo legătură, decît cel
mult cea a carnetelor tricolore pe care liberalii le distribuiau, avea mai
mult un caracter formal, de propagandă electorală4.
La primele alegeri parlamentare organizate în noiembrie 1919,
liberalii vor fi sancţionaţi de electorat, care nu putea uita reticenţele

1
Andrei Corteanu, Cei zece ani din urmă, în Lui Alexandru Marghiloman.
Omagiu cu prilejul unei îndoite aniversări. Prietenii şi admiratorii lui, Tiparul
„Cultura Naţională”, Bucureşti, 1924, p. 87.
2
Alegerile şi Pacea, în „Steagul”, Bucureşti, anul V, nr. 250, 5/18 ianuarie 1919.
3
„Viitorul”, anul XII, nr. 3262 din 18 noiembrie 1918.
4
Alexandru Papacostea, România politică, Bucureşti, 1925, p. 214.
70
lor în realizarea reformelor, precum şi greşelile de guvernare din peri-
oada războiului. Mihail Manoilescu nota în memoriile sale că liberalii
„avuseseră naivitatea să creadă că votul universal şi împroprietărirea
aveau să le asigure fără osteneală o popularitate de decenii şi nu înţe-
leseseră adevărul psihologic elementar că în politică nu se poate clădi
nimic pe recunoştinţă…”1.
Totodată, preşedintele partidului, Ion I. C. Brătianu, după ce a
pierdut primele alegeri organizate în baza votului universal, spunea cu
părere de rău că această primă consultare a electoratului „a probat mai
mult libera lui manifestare, decît bunul simţ şi inteligenţa politică”2.
Criza care a lovit P.N.L. în primii ani de după Unirea din 1918 s-a
datorat şi faptului că atenţia electoratului, dornic de ceva nou, s-a în-
dreptat spre cei care promiteau o nouă politică, un nou curs. Lumea era
sătulă de vechile partide şi de vechii politicieni. Pretutindeni se dorea o
schimbare, o reînnoire3. În general, se constată o anumită dezorientare
politică a alegătorilor: „Cetăţenii – scria în noiembrie 1919 «Neamul
românesc» – chiar acei pe deplin conştienţi, nu ştiu pînă în preziua
alegerilor nici unde votează, nici pe cine votează. O singură idee îi
stăpîneşte însă: nu mai vor pe vechii politicieni”4. Aşa se explică
succesul avut de noile formaţiuni politice apărute pe scena politică post-
belică. Consecinţa imediată a fost aceea a îngustării sensibile a bazei
electorale a partidului, cu toată strădania liderilor lui de a afişa progra-
me „democratice”, „naţionale”, „de armonie între clase” etc.5.
Dificultatea de adaptare la noile realităţi a fost depăşită de P.N.L.
începînd cu anul 1922, moment în care conducerea acestuia a trecut la

1
Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 28.
2
Apud Mircea Muşat, Unele consideraţii privind activitatea P.N.L. între anii
1918-1921, în „Cumidava”, tom III, 1969, p. 311.
3
Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III,
Editura Universitas, Chişinău, 1991, p. 13; Ion Rusu-Abrudeanu, Păcatele Ardealului
faţă de sufletul Vechiului Regat, Bucureşti, 1930, p. 470.
4
G. D. Scraba, Alegerile şi educaţia cetăţenească, în „Neamul românesc”, anul
XIV, nr. 244, 3 noiembrie 1919.
5
Mircea Muşat, Partidele politice şi alegerile parlamentare din 1919.
Guvernarea Blocului Parlamentar, în AI, nr. 1, 1974, p. 53.
71
refacerea şi înfiinţarea de noi organizaţii locale şi judeţene. În acest fel,
P.N.L. a devenit cel mai bine organizat dintre partidele politice, fapt re-
cunoscut şi de adversarii săi1. Această acţiune de reorganizare, desfăşu-
rată la scara întregii ţări, a permis liberalilor ca la alegerile parlamentare
din 1926 să depună candidaturi pe tot cuprinsul României2.
Legiferarea sufragiului universal a produs un impact deosebit şi
asupra dezvoltării Partidului Social-Democrat, transformat acum în
Partid Socialist. Acesta îşi recruta membrii cu predilecţie dintre mun-
citori şi a cunoscut în primii ani postbelici o dezvoltare nemaiîntîlnită
pînă atunci, dar nici mai tîrziu. Conform istoricului Nicolae Jurca,
Partidul Socialist devenise un partid de masă, reunind în toamna
anului 1919 în jur de 150.000 de membri. Concomitent s-a înregistrat
un amplu proces de dezvoltare a mişcării sindicale care, în acelaşi an,
încorpora peste 200.000 de muncitori. Organizaţiile socialiste sau
social-democrate din România Întregită ne apar cu atît mai puternice
cu cît, la acea dată, partidele liberal şi conservator atingeau un grad
înalt de dezorganizare3. Totodată, socialiştii, ca urmare a unei intense
activităţi organizatorice şi politice, au pătruns şi în mediul rural,
reuşind să constituie într-un număr de comune şi sate cluburi socia-
liste4. Însă, datorită unor fenomene istorice asupra cărora nu ne propu-
nem să insistăm, mişcarea socialistă va cunoaşte o curbă descendentă
în perioada ce a urmat, ea nereuşind să joace un rol politic determinant
pe scena politică interbelică.
Între formaţiunile politice cu mare aderenţă în corpul electoral,
apărute după primul război mondial, se numărau Liga Poporului şi
Partidul Ţărănesc.

1
Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România. 1922-1928, Editura
Politică, Bucureşti, 1979, p. 58.
2
Tancred Constantinescu, Efectele legei electorale şi învăţămintele ce decurg
din alegerile făcute după război, în „Democraţia”, anul XIV, nr. 10-12, 1926, p. 101.
3
Nicolae Jurca, Social-democraţia în România. 1918-1944, Hermann, Sibiu,
1993, p. 13.
4
Ibidem, pp. 13-14.
72
 Succesul de care s-a bucurat Liga Poporului, cîştigat într-o pe-
rioadă scurtă de timp, se leagă de personalitatea generalului Alexandru
Averescu. În virtutea unei popularităţi pe care şi-o cîştigase în timpul
războiului, în jurul generalului se va naşte un adevărat mit 1. Ţăranii-
soldaţi, cuprinşi de o adevărată psihoză a tranşeelor, aveau să vadă în
el „spiritul strălucitor al unui mare Şef naţional”2. Însuşirile sale de
mare comandant, demonstrate la Mărăşti, i-au creat o popularitate fără
precedent în rîndul armatei şi al opiniei publice. Un val irezistibil de
simpatie, mergînd pînă la adoraţie, a pornit din Moldova, întinzîndu-se
în întreaga Românie Veche3.
După intrarea în politica activă, mitul generalului „Salvator” s-a
prelungit şi amplificat, căpătînd noi valenţe. La aceasta au contribuit,
în mod evident, demobilizaţii, foştii combatanţi, care încercau acum să
se integreze în societatea civilă postbelică. Ei erau însă stăpîniţi de un
sentiment de neîncredere, de teamă că civilii nu vor înţelege sacrificiul
lor. În această stare de spirit, generalul Averescu prezenta o garanţie
că visurile şi speranţele lor nu vor fi înşelate de vechii politicieni4.
Generalului i se atribuie misiunea de a „îndrepta stările triste”, de a
stabili „răspunderile” războiului încheiat, de a pronunţa „sancţiunile”
şi de a aduce „reformele” pentru ţărani. Lumea era sătulă de vechile
partide şi de vechii politicieni. Era o dorinţă generală de ceva nou şi
bun. Şi ochii s-au îndreptat firesc spre generalul care învinsese în
război. Averescu, împreună cu partidul întemeiat de el, trebuia să în-
făptuiască „România cea nouă”5.

1
Sorin Radu, Mitul eroului salvator – cazul generalului Alexandru Averescu, în
„Apulum”, tom XXXV, 1998, pp. 545-558.
2
Mircea Ştefan Cioroiu, O viaţă de prestigiu: Alexandru Averescu Mareşal al
României, Tipografia „Universul”, Bucureşti, 1930, p. 126.
3
Petre Gheaţă, Oameni şi fapte, editura „Ideia”, Bucureşti, 1938, p. 64.
4
Sorin Radu, Mitul eroului salvator – cazul generalului Alexandru Averescu, p.
550.
5
Mihail Hottineanu, Un partid şi un om, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
[f.a.], pp. 7, 8; Nicolae Iorga, op. cit., p. 292; Octavian Goga, Aceeaşi luptă:
Budapesta – Bucureşti, Universul, Bucureşti, 1930, pp. 37, 178.
73
 Opinia publică, în cea mai mare parte „hipnotizată” de perso-
nalitatea generalului, nu era dispusă să vadă ambiţiile sale politice reale
sau faptul că în Liga Poporului se strînseseră mulţi transfugi politici cu
orientări diverse, care numai „oameni noi” nu puteau fi numiţi.
Mitul generalului Alexandru Averescu a apărut şi s-a extins
doar în Vechiul Regat, el n-a pătruns niciodată în ţinuturile de peste
munţi1, unde exista o altă psihoză, aceea a Partidului Naţional Român
şi a lui Iuliu Maniu. „Religia averescană” – cum o numeşte Constantin
Argetoianu2 – a avut prozeliţi în rîndurile ţărănimii. Aceasta n-a avut
niciodată adeziunea tineretului intelectual, a studenţimii, care nu s-a
încadrat în „fenomenul Averescu”3. Apariţia „mitului”, „fenomenului”
Averescu poate fi apreciată drept un produs al schimbării de menta-
litate survenite în cadrul electoratului sub impactul efectelor războiu-
lui şi al reformelor electorală şi agrară.
O consecinţă directă a introducerii votului universal este apa-
riţia pe scena politică de după 1918 a Partidului Ţărănesc. Această for-
maţiune va ocupa un loc important şi va juca un rol original în cadrul
sistemului partidist al României interbelice4. Proclamîndu-se „partid
de clasă”, acesta a încercat să atragă voturile noilor alegători-ţărani.
Prima confruntare a Partidului Ţărănesc cu electoratul avea să de-
monstreze marea popularitate de care se bucura, el devenind al doilea
partid ca număr de voturi obţinute în Vechiul Regat, fiind asociat chiar
la guvernare în cadrul guvernului Blocului Parlamentar condus de
Alexandru Vaida-Voevod.
Unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu România a
avut ca efect imediat întregirea sistemului partidist cu formaţiunile po-
litice ce activau în aceste provincii: Partidul Naţional Român, Partidul
Social-Democrat, Partidul Democrat al Unirii, Partidul Ţărănesc basa-

1
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri,
vol. VI, Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 29.
2
Ibidem.
3
Mihail Manoilescu, op. cit., p. 29.
4
Vezi Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea
Partidului Ţărănesc (1918-1926), Litera, Bucureşti, 1975.
74
rabean. Între acestea, Partidul Naţional a fost fără îndoială cel mai pu-
ternic, el fiind singurul care s-a menţinut pe scena politică românească
o perioadă mai îndelungată de timp.
Imediat după Unire, P.N.R., în frunte cu liderul său, Iuliu
Maniu, a exercitat o influenţă deosebită în mediile politice din Vechiul
Regat. Iorga vedea în ardeleni pe „oamenii noi” care trebuiau să
moralizeze nu numai viaţa politică şi parlamentară, ci însăşi societatea
vechii Românii în ansamblu. Aceştia întruchipau Occidentul şi
democraţia, în comparaţie cu vechii politicieni din Bucureşti, care
păreau o încarnare a Orientului bizantin1.
Dacă în Vechiul Regat, la primele alegeri parlamentare
organizate în baza votului universal, s-a manifestat în rîndul elec-
toratului o atitudine ostilă vechilor partide, o dorinţă extraordinară de
schimbare, de nou, speranţele alegătorilor legîndu-se de noile forma-
ţiuni apărute pe scena politică, nu aceeaşi stare de spirit exista şi în
rîndul electoratului transilvănean. Alegătorii din Transilvania şi-au
pus speranţele în acelaşi vechi Partid Naţional şi în aceiaşi oameni po-
litici care se remarcaseră pînă atunci prin activitatea dusă în slujba
idealului naţional, votîndu-i cu entuziasm2.
În perioada primilor ani de după Unire, în Transilvania se
constată o oarecare dificultate a formaţiunilor politice din Vechiul Re-
gat de a penetra acest cîmp electoral nou. Dificultatea a venit în
primul rînd din faptul că electoratul românesc se înregimenta la acea
dată, într-o proporţie însemnată, în Partidul Naţional, dar şi dintr-o
mentalitate politică specifică. Este vorba de modalitatea proprie în

1
Vezi pe larg Sorin Radu, Imaginea lui Iuliu Maniu în mediile politice din
Vechiul Regat. 1919-1926, în AICSU, Sibiu, anul V-VI, 1998-1999, p. 94. Ca şi
Iorga, Constantin Argetoianu a crezut o vreme că ardelenii sînt cei care vor aduce „o
purificare a moravurilor, o îmbunătăţire a obiceiurilor administrative, o reacţie
împotriva orientalei noastre venalităţi. Cu toţii credeam că prin ardeleni urma să ne
urcăm în grad şi din balcanici să devenim europeni”. De aceea – continua Argetoianu
– „se poate zice că în politica românească anul 1919 a fost anul ardelenilor. Toţi am
alergat după ei”. Constantin Argetoianu, op. cit., p. 30.
2
Sorin Radu, Electoratul din Transilvania în primii ani după Marea Unire, pp.
234-235.
75
care românii ardeleni şi bănăţeni receptau şi interpretau politicul, de
disputa dintre partidele politice, specifică unui sistem democratic. Evi-
dent că aceştia nu au perceput în mod corect şi nu au înţeles, imediat
după 1918, mecanismul vieţii politice româneşti, şi de aici manifes-
tarea unei reticenţe în ceea ce priveşte acceptarea diversităţii opţiu-
nilor politice1.
Octavian Goga exprima opinia că românii transilvăneni nu per-
cepeau în mod corect, în sens tehnic, noţiunea de „partid politic”.
Înainte de Unire, arăta el, ei n-au cunoscut diferenţierea după grupări
politice, ci s-au mişcat doar în cadrul larg al revendicărilor naţionale.
De aici şi denumirea de „partid naţional”, care însemna „tabăra inte-
grală a tuturor energiilor româneşti în luptă cu statul ostil. Partid, în
sensul tehnic al cuvîntului, aşa cum se înţelege pretutindeni, aici n-a
existat pe vremea ungurilor”2.
La scurt timp însă, partidele politice din Vechiul Regat îşi vor
începe acţiunea de extindere organizatorică în provincia de peste
munţi. Tentativa liberalilor, ţărăniştilor şi averescanilor de penetrare a
noului cîmp electoral a fost receptată de către liderii naţionali şi de
către alegătorii români drept o încercare de spargere a solidarităţii
ardeleneşti. Era vorba aici de refuzul acceptării diversităţii opiniilor
politice şi, deci, a organizaţiilor politice „regăţene”, percepute ca
„străine”. Susţinînd cu consecvenţă că Partidul Naţional, „ca un
organism politic istoric, reprezintă cu adevărat gîndirea politică şi
interesele Ardealului” şi că el „reprezintă unanim Ardealul şi
Banatul”3, liderii transilvăneni contestau dreptul oricărei forţe politice
din vechea Românie de a-şi extinde influenţa în Transilvania.

1
Ibidem, p. 232.
2
Octavian Goga, Partidele politice în Ardeal, în Aceeaşi luptă: Budapesta-
Bucureşti, Universul, Bucureşti, 1930, pp. 76-77; vezi şi opinia lui Andrei Corteanu,
Problema crizei Partidului Liberal, în RV, 22 aprilie 1923.
3
Liberalii din Bucureşti şi Partidul Naţional Român, în „Patria”, Cluj, anul IV, nr. 26
din 5 februarie 1922; vezi şi Ardelenii şi liberalii, în ibidem, nr. 4, 5 ianuarie 1922.
76
Conform acestora, „în Ardeal alte partide afară de cel al Ardealului nu
se pot înjgheba decît temporar şi anume în vederea venirii la putere”1.
Rezultatul alegerilor parlamentare din 19202, şi mai ales a celor
din 19223, avea să demonstreze însă faptul că în Transilvania începuse
procesul de diferenţiere a opţiunilor politice ale electoratului pe
grupări politice. În opinia noastră, electoratul românesc din mediul
urban era mai dispus la o convertire politică decît alegătorii rurali,
tradiţionalişti prin definiţie şi consecvenţi în atitudinea lor politică,
pentru ei Partidul Naţional rămînînd „în amintirea dragă a tuturor, din
vremea cînd el exterioriza «naţiunea» din Ardeal”4. Politicienii
transilvăneni vorbeau despre alipirea „impresionantă a opiniei rurale
din Ardeal”5 la P.N.R. şi mai rar de devotamentul alegătorilor orăşeni.
Se sublinia că P.N.R. se bizuia nu numai pe numărul partizanilor, ci

1
Ardealul e solidar, în ibidem, nr. 7 din 11 ianuarie 1922. Naţionalii încercau să
demonstreze că nu un interes de partid, ci unul de stat cerea „concentrarea românilor
într-o singură organizaţie politică”, că această organizaţie ar servi cel mai bine
descentralizării forţelor naţionale, că este o eroare psihologică şi o strategie politică
greşită a se crea organizaţii ale partidelor din Vechiul Regat în Transilvania şi că, în
sfîrşit, „cu timpul s-ar putea pune problema dacă mai este nevoie să existe Partidul
Naţional”, dar în acel moment era absolut util. Unitatea şi păstrarea Partidului
Naţional Român, în ibidem, nr. 155 din 17 iulie 1921. Articolul, avînd caracterul unui
mic studiu, apărea într-un moment dificil al tratativelor dintre liberali şi naţionalii lui
Maniu şi era revelator în privinţa organizării relaţiilor P.N.R. cu celelalte partide.
Studiul avea şi menirea de a risipi nenumăratele reproşuri adresate P.N.R. în urma
controversatei formule rostite de Alexandru Vaida-Voevod: „Ardealul al ardelenilor”.
Ioan Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, pp. 40-41.
2
Partidul Poporului aflat la guvernare a obţinut în Transilvania 84 de mandate de
deputat din totalul de 121; P.N.L. – 4 mandate; P.N.R. – 23 mandate (faţă de 170 în anul
1919); alte formaţiuni politice – 10 mandate. Tancred Constantinescu, op. cit., p. 97.
3
P.N.L. aflat la guvernare a obţinut 81 de mandate de deputat în Transilvania,
faţă de cele 25 obţinute de P.N.R. şi 15 ale altor partide politice. Ibidem, p. 100;
Marcel Ivan, op. cit., tabloul II.
4
Tiberiu Vornic, Scrisorile unui fripturist, Braşov, 1926, p. 21.
5
Ibidem.
77
„şi pe conştiinţa masei poporului, care ştie să aleagă, prin firea ei,
binele de rău”1.
O caracteristică a vieţii politice de după război a fost şi
dezvoltarea unor discursuri politice în care principala „armă” utilizată
a constituit-o demagogia, adică promisiunile fără acoperire, care erau
date uitării imediat după alegeri. În acelaşi timp, denigrarea
adversarilor politici, prezentaţi în cele mai sumbre culori, calificaţi
adesea ca hoţi, bandiţi, criminali, asasini etc., a devenit o modalitate
general folosită de toate partidele politice2.
Ca efect direct al aplicării votului universal, în Parlament au
pătruns alături de oameni de valoare şi oameni puţin pregătiţi, preo-
cupaţi mai degrabă de interesele proprii. Se poate, deci, aprecia că
aplicarea acestei reforme a atras după sine şi o scădere a nivelului
parlamentar. Un asemenea fenomen nu este comun doar României, el
observîndu-se pretutindeni la începutul funcţionării sistemului bazat
pe sufragiul universal3. Semnificativ este faptul că la primele alegeri
legislative din România Mare, 83% dintre deputaţi au fost aleşi pentru
prima dată în acest for reprezentativ4.
Imaturitatea politică a celor nou intraţi în corpul electoral va
constitui un spaţiu de manevră pentru demagogii şi „condotierii” poli-
tici, acordîndu-se puţină atenţie educaţiei politice a electoratului, creş-
terii responsabilităţii lui pentru modul în care utiliza votul universal.

2.2. Structura socială a electoratului

1
Propagandă nouă politică în Ardeal, în „Neamul românesc”, anul XV, nr. 50
din 17 martie 1920 (articol preluat din „Gazeta Transilvaniei”, Braşov).
2
Ioan Scurtu, Duelul putere-opoziţie, în DI, Bucureşti, anul V, nr. 11, 2000, p.
11; Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, p. 77; D. Galaşescu-Pyk, Nivelul parlamentar, în
„Democraţia”, anul XI, nr. 10, octombrie 1923, p. 34.
3
D. Galaşescu-Pyk, Nivelul parlamentar, în „Democraţia”, anul XI, nr. 10,
octombrie 1923, p. 34.
4
N. T. Ionescu, Alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Prima manifestare
a votului obştesc în România, în BSR, seria a IV-a, vol. XV, nr. 3, 1920, p. 25.
78
 Crearea unei imagini complete asupra structurii sociale a elec-
toratului este împiedicată de lipsa unor studii serioase dedicate
claselor şi categoriilor sociale, precum şi bazei sociale a partidelor
politice1.
Sufragiul universal, cu toate restricţiile impuse de legislaţia ela-
borată în anii 1918-1919, a determinat o creştere considerabilă a nu-
mărului de alegători, comparativ cu vechea stare de lucruri. Astfel,
conform statisticii întocmite de Leonida Colescu, în anul 1911 în Ve-
chiul Regat aveau drept de vot 1.644.306 bărbaţi, dintre care doar
126.260 votau în mod direct, restul exprimîndu-şi sufragiul prin dele-
gaţi2. În categoria alegătorilor direcţi intrau proprietarii de pămînt, in-
dustriaşii, micii producători, cei care practicau profesiuni liberale, co-
mercianţii şi cei cîţiva ţărani îmbogăţiţi ştiutori de carte (colegiile
electorale I şi II). În cealaltă categorie (colegiul al III-lea) intrau ţăra-
nii, în majoritate analfabeţi. Conform statisticii, la Camera Deputaţilor
votau la 100 de bărbaţi 6,1 alegători, iar la Senat, la 100 de bărbaţi 1,5
erau alegători.
În 1919, la primele alegeri parlamentare din România Întregită,
organizate în baza votului universal, au fost înscrişi în listele
electorale (mai puţin în Transilvania unde, aşa cum am arătat, nu se

1
Una dintre puţinele analize privind compoziţia socială a unui partid politic din
România interbelică a fost publicată în 1972 şi aparţine Nataliei Simion, Observaţii
privind compoziţia socială a Partidului Ţărănesc, în AUB, tomul XXI, 1972, nr. 1;
vezi şi idem, Structura social-politică a României în perioada interbelică, I-II, în CI,
tomul III, 1972, pp. 251-268; tomul V, 1974, p. 203-215. Cele mai importante şi mai
interesante lucrări care ne-au furnizat date cu privire la structura socială a corpului
electoral sau la alte aspecte legate de această temă rămîn cele publicate în perioada
dintre cele două războaie mondiale sau în perioada imediat următoare. Avem în
vedere lucrările aparţinînd reputaţilor teoreticieni D. Drăghicescu, Partide politice şi
clase sociale; idem, Evoluţia ideilor liberale; P. P. Negulescu, Partidele politice, Bu-
cureşti, 1926; Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric,
Bucureşti, 1925; idem, Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politicii burgheziei
române, Bucureşti, 1927, ediţia a III-a, Scripta, Bucureşti, 1992 şi Mihail Manoilescu,
Rostul şi destinul burgheziei româneşti, editura Cugetarea – Georgescu Delafras,
Bucureşti, 1943, ediţia a II-a, Athena, Bucureşti, 1997.
2
Cf. Leonida Colescu, op. cit., p. 7.
79
cunosc datele complete1) 1.916.225 alegători2, ceea ce însemna un
procent de 12,53% din populaţia României3. În perioada ce a urmat,
corpul electoral s-a aflat într-o permanentă dezvoltare. Lărgirea masei
electorale a reprezentat, fără îndoială, un pas deosebit de important în
procesul de democratizare a vieţii politice. Statistica electorală
ilustrează această creştere a numărului de alegători4.

% alegători
Populaţia Alegători
ANUL din populaţia
României înscrişi
României
1919 15.287.528 1.916.225 12,53
1920 15.541.428 2.924.527 18,82
1922 15.970.836 2.908.015 18,21
1926 16.926.647 3.496.814 20,66
1927 15.149.321 3.586.086 20,91
1928 17.390.605 3.671.325 21,11
1931 18.166.336 4.037.360 22,22
1932 18.426.159 4.219.039 22,89
1933 18.652.053 4.380.354 23,48
1937 19.319.330* 4.649.163 24,06

1
Vezi nota 7.
2
MO, nr. 173 din 20 octombrie 1919, p. 11; Marcel Ivan, op. cit., tabloul III.
3
Gh. Iacob, Luminiţa Iacob, Modernizare –s europenism. România de la Cuza
Vodă la Carol al II-lea, vol. I, editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 1995, p. 267.
4
Ibidem; Marcel Ivan, op. cit., tabloul III; I. Teodorescu, Consideraţiuni
statistice asupra rezultatelor alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor din 25 mai 1926
pe baza nouei legi electorale, în AES, Bucureşti, anul IX, nr. 7-8, 1926, p. 2; Ale-
gerile din 7 iulie 1927 pentru Camera Deputaţilor. Studiu statistic, în BSR, nr. 3 din
iulie-septembrie 1927, p. 12; MO, nr. 283 din 19 decembrie 1928; C. Enescu, Sem-
nificaţia alegerilor din decembrie 1937 în evoluţia politică a neamului românesc, în
SR, anul II, nr. 11-12, 1937, p. 525; Sabin Manuilă, D. C. Georgescu, op. cit., p. 90.
Facem precizarea că datele referitoare la evoluţia demografică de după 1919, pînă la
recensămîntul din 1930, sînt imprecise; este totuşi evident că nu există un spor de po-
pulaţie comparabil cu creşterea corpului electoral indicată mai sus. Altfel spus, după
1919, electoratul sporeşte în mult mai mare măsură decît creşterea demografică. Vezi
şi Cristian Preda, op. cit., p. 92.
80
 *
Cifra redă populaţia României la sfîrşitul anului 1936.

Sursa documentară cea mai serioasă pentru analiza structurii so-

ciale a electoratului din România interbelică o constituie Recensămîn-
tul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, lucrare în
10 volume, publicată sub îndrumarea lui Sabin Manuilă între anii
1938-19401. Conform datelor oferite de această lucrare, populaţia Ro-
mâniei se ridica în anul 1930 la 18.057.028 locuitori. Dintre aceştia
8.886.833 erau de sex masculin, adică 49,1%, restul fiind de sex femi-
nin2. Pentru că drepturi depline de vot aveau doar bărbaţii, în conti-
nuare ne vom ocupa doar de aceştia. Repartiţia lor zonală era următoa-
rea: în mediul rural locuiau 7.072.167 bărbaţi3, iar în mediul urban
1.814.6664. Dintre aceştia, un procent de cca 46% erau minori, deci
fără drept de vot5. În consecinţă, cifrele alegătorilor înscrişi în listele
electorale din tabelul anterior reflectă situaţia reală, deci nu trebuie să
ne surprindă numărul lor relativ mic.
Cifrele alegătorilor înscrişi nu pot fi exacte, pentru că în toate ale-
gerile locale sau parlamentare organizate în perioada 1919-1937 s-au
înregistrat numeroase cazuri în care unii cetăţeni nu au fost trecuţi în
listele electorale. Au fost situaţii în care guvernele au organizat rapid
alegerile, nemaiavînd timpul necesar reactualizării listelor electorale,
de multe ori rămînînd pe dinafară cetăţenii care împliniseră vîrsta de
21 de ani sau decedaţii care nu fuseseră şterşi de pe liste.
În ceea ce priveşte împărţirea alegătorilor pe clase, pe ocupaţii,
recensămîntul din 1930 indică faptul că în agricultură lucrau
3.113.951 alegători, dintre care pregătire universitară aveau doar
9.521; în domeniul exploatării solului şi industriei lucrau 470.802 ale-
gători, dintre care 9.670 aveau pregătire superioară; în instituţiile de

1
Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti, 1938-1940.
2
Ibidem, vol. I, p. XXIV, tabela A.
3
Ibidem, p. XXV, tabela B.
4
Ibidem, p. XXVI, tabela C.
5
Ibidem, vol. IX, p. 309.
81
credit şi comerţ lucrau 207.657 alegători, dintre care cu pregătire
superioară 12.594; în transporturi lucrau 147.863 alegători, dintre care
pregătire superioară aveau 4.024; în instituţiile publice lucrau 373.232
alegători, dintre care pregătire universitară aveau 64.033 (în această
categorie intrau funcţionarii publici, cei care lucrau în domeniul
cultelor, învăţămîntului, fundaţiilor culturale, armată şi ordine
publică); aveau diverse ocupaţii 234.380 alegători, dintre care
pregătire superioară aveau 31.5841. Procentul mare de cetăţeni care
lucrau în agricultură (78,2%) plasa România la acest capitol pe locul
al III-lea în Europa, după URSS şi Bulgaria2.
În concepţia lui D. Drăghicescu, clasele sociale nu pot fi consi-
derate realităţi precise, bine definite, ale căror limite se pot stabili cu
uşurinţă sau cu oarecare exactitate. În toate statele din lume, chiar în
cele mai dezvoltate, clasele sociale sînt „aproximaţiuni vagi”. La noi,
aprecia Drăghicescu, în stadiul de dezvoltare în care ne aflăm şi care
nu este din cele mai înaintate, confuzia, nedeterminarea şi mobilitatea
claselor sînt şi mai pronunţate3.
În România, doctrinarul liberal distingea următoarele „aproxi-
maţiuni de clase sociale”: marii proprietari funciari rurali şi urbani;
burghezia mare şi mică a oraşelor, la care se pot adăuga profesiile li-
bere, funcţionarii şi proprietarii rurali mijlocii; ţăranii şi funcţionarii
satelor şi, în fine, proletariatul industrial şi meseriaşii4.
Reducîndu-se la cîteva mii de familii, clasa marilor proprietari
era cea mai bine definită, limitele ei putîndu-se determina uşor şi
exact. Prin situaţia socială şi culturală, pe care în mod firesc o deţinea
în ţară, această clasă avea conştiinţa de sine cea mai clară şi, mai ales,
un puternic şi precis sentiment faţă de interesele ei5. Exproprierea

1
Datele sînt calculate după ibidem, vol. IX, partea a XIII-a, p. 749.
2
Apud Gh. Iacob, Luminiţa Iacob, op. cit., p. 73.
3
Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, p. 30.
4
Ibidem, p. 31.
5
Ibidem.
82
marii proprietăţi şi votul universal „au curmat firul vieţii acestei clase
sociale”, care şi-au pierdut astfel importanţa1.
Clasa burgheză avea o compoziţie eterogenă şi cuprindea: oră-
şenii proprietari mari şi mici, industriaşii mari şi mici, patronii de pră-
vălii sau întreprinderi comerciale, meseriaşii, salariaţii statului, profe-
siunile liberale, proprietarii rurali mari şi mici, precum şi întreaga aşa
numită „albăstrime” de la sate şi o bună parte din funcţionarii satelor.
Această clasă reprezintă aproximativ 20% din populaţia totală a ţării.
Astfel, caracterul şi mai ales limitele ei sînt mult mai vagi, mai greu
de definit precis şi de determinat cu exactitate. În plus, ea este o clasă
deschisă de ambele părţi, de sus şi de jos2. Valoarea ei socială şi
culturală întrece cu mult importanţa politică pe care i-o dă numărul. În
ceea ce priveşte conştiinţa de clasă şi sentimentul clar al intereselor ei,
acestea există realmente, însă sînt şovăitoare, sporadice. Burghezia ro-
mână, – considera D. Drăghicescu – este departe de a avea conştiinţa
de clasă clară şi consistentă a burgheziilor statelor occidentale3.
Prin alipirea provinciilor eliberate, masa burgheziei româneşti a
devenit mai eterogenă şi mai puţin definită. Conştiinţa de clasă a slăbit
şi mai mult, pe cînd importanţa ei numerică a rămas aceeaşi. Între bur-
ghezia din Vechiul Regat şi cea din provincii nu exista aproape nici o
coeziune, nici o solidaritate de clasă. Diferenţele de limbă şi de na-
ţionalitate, a căror conştiinţă primează, a împiedicat şi mai mult crearea
unei unităţi. Acelaşi Drăghicescu consideră că burghezia română, prin
alipirea burgheziei noilor provincii, nu a ieşit întărită, valoarea ei socială
şi politică nu a crescut4. Critica la adresa burgheziei din provinciile
unite dezvoltată de ideologul liberal era unilaterală şi exagerată,
deoarece burghezia din aceste teritorii, mai ales din Transilvania, a avut
o contribuţie considerabilă la dezvoltarea economică a României Mari.
Conservatorul Andrei Corteanu considera că burghezia este în
cea mai mare parte „o chestiune artificială ieşită din deţinerea puterii

1
Ibidem, p. 32.
2
Ibidem, p. 34.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 35.
83
de stat”1, că singura burghezie reală, îmbogăţită prin comerţ, industrie
şi prin speculaţii financiare, este recrutată din cadrul elementului
evreiesc2.
Mihail Manoilescu arăta că burghezia este clasa care a creat la
noi instituţiile liberale. „Ea le-a dorit, ea le-a introdus, ei i-au folosit.
Burghezia – continua el – era dar indicată să înveţe pe români ce este
politica şi să facă educaţia naţiunii în vederea rolurilor pe care le avea
de îndeplinit”3. Atunci cînd se ocupă de funcţiunile politice ale
burgheziei, Manoilescu se plasează pe terenul problemelor de teorie a
puterii politice şi al raportului dintre politică şi economie. El îl critică
pe Ştefan Zeletin pentru teza sa că „stăpînitorii de fapt ai ţării noastre
sînt deţinătorii marei finanţe”, ceea ce ar fi însemnat că puterea
politică a burgheziei este un derivat al puterii financiare. Pentru
Manoilescu, „cele două izvoare de putere” sînt „independente unul de
altul”. Sintetizînd funcţiunile politice ale burgheziei, autorul face o
afirmaţie cu caracter retrospectiv: „Burghezia avea înaintea ei două
misiuni distincte: una formală şi instituţională, şi anume organizarea
şi conducerea Statului Român, iar a doua – de un ordin mai adînc şi
mai spiritual – educaţia politică a naţiunii”4 [subl. ns.].
În ceea ce priveşte ţărănimea, D. Drăghicescu sublinia că din
punctul de vedere al numărului era cea mai numeroasă, dar conştiinţa
ei de clasă era aproape nulă5. Dar, în viitor, această clasă socială, care
dispunea de votul universal şi de o putere economică egală cu 85% din
solul cultivat al ţării, nu putea rămîne lipsită de puterea politică cores-
punzătoare cu numărul şi cu forţa ei economică6.
Mihail Manoilescu considera că ţărănimea oferă exemplul cla-
sic al unei clase sociale care nu se poate ajuta singură şi care nu poate
lua singură iniţiativa marilor măsuri economice şi sociale menite „să o

1
Andrei Corteanu, Schiţe politice şi economice, p. 8.
2
Ibidem, p. 26.
3
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, ediţia a II-a, p. 264.
4
Ibidem, p. 40.
5
Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, pp. 36-37.
6
Ibidem, pp. 37-38.
84
mîntuiască şi să o înalţe”1. Votul universal a angrenat masele ţărăneşti
în chip formal în jocul politic2.
Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai ţărănismului, Virgil
Madgearu, combate teza conform căreia ţărănimea nu este capabilă „să
aibă o politică a ei proprie, deoarece ar fi lipsită şi de instinct politic şi
de orice urmă de conştiinţă de clasă”3. În opinia lui, un contraargument
al acestei teze este tocmai formarea partidelor ţărăneşti nu numai în
România, ci şi în Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Danemarca,
Germania, Austria, Ungaria4. Plecînd de la realitatea că ţăranul are
interese specifice faţă de acelea ale celorlalte categorii sociale,
Madgearu sublinia necesitatea organizării politice independente a ţără-
nimii5. Pentru aceasta, se cerea intensificarea eforturilor de culturalizare
culturalizare a ţăranilor şi ridicarea standardului lor economic6.
În clasa proletariatului industrial, D. Drăghicescu includea toată
muncitorimea salariată din fabrici, uzine şi exploatări. În strînsă legă-
tură cu muncitorimea se aflau toţi lucrătorii meseriaşi şi toţi funcţio-
narii comerciali. Prin definiţie şi prin poziţia lor – considera acesta –,
ar trebui să aparţină acestei clase şi toţi salariaţii statului, toţi servito-
rii, însă, în condiţiile politice existente, cei dintîi nu puteau deveni sa-
lariaţi militanţi şi cei din urmă nu aveau libertatea necesară. Mai erau
candidaţi în perspectivă la clasa proletariatului toţi muncitorii agricoli
care nu aveau pămînt sau aveau insuficient7. Drăghicescu estima, în
1922, numărul muncitorilor la cel puţin 8% din populaţia totală. Conş-
tiinţa lor de clasă era apreciată ca fiind mai dezvoltată decît oricare
alta8. Sufragiul universal a constituit pentru muncitori un folos mult
mai mare decît pentru ţărani. „Înainte – sublinia Drăghicescu – ea era

1
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, p. 238.
2
Ibidem, p. 277.
3
Virgil N. Madgearu, Ţărănismul, p. 17.
4
Ibidem, p. 18.
5
Ibidem, pp. 20-21.
6
Ibidem, pp. 24-28.
7
Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, p. 42.
8
Ibidem, p. 43.
85
numai o tendinţă şi valoarea ei politică era latentă. Exerciţiul votului
obştesc i-a dat o impulsiune şi un relief politic pe care ea însăşi nu l-ar
fi bănuit”. Dacă unirea n-a adus ţărănimii nici o înviorare, aproape
nici un surplus de forţă politică, pentru proletari acest eveniment a fost
iarăşi hotărîtor. Legătura dintre proletarii tuturor provinciilor s-a făcut
instantaneu de la început, pe cînd ţărănimea din provinciile alipite nu
avea şi, date fiind condiţiile ei de viaţă şi de imobilitate, nici nu va
avea curînd vreo legătură şi vreo cunoştinţă cu cea din regat1.
Concluzia ideologului liberal era că: „Dacă încă de pe acum valoarea
politică a proletariatului este considerabilă, ea devine, în perspectiva
viitorului, cu adevărat covîrşitoare”2.
Ştefan Zeletin considera că muncitorimea română este aproape
în întregime alcătuită din elemente rurale, din ţărani veniţi să mun-
cească la oraşe. „Un proletariat orăşenesc propriu-zis nu avem încă,
acesta este abia pe cale de naştere”3.
Ilie Moscovici sublinia şi el că la oraş exista un proletariat încă
puţin numeros, fără tradiţii proletare, fără cultură şi fără nici un fel de
educaţie politică. „Ţinut în neoiobăgie – arăta liderul socialist în 1922
–, şi-a manifestat aproape în fiecare zi interesele sale de clasă, duce
luptă de clasă, dar nu este încă un factor hotărîtor în viaţa economică,
nu are nici un rol în viaţa politică”4.

*
Este foarte dificil, dacă nu imposibil, de stabilit căror pături sau
clase sociale aparţineau alegătorii care votau un anumit partid politic
şi dacă acestea îşi menţineau în mod constant linia politică. De regulă,
organizaţiile partidelor politice aveau sub raport numeric o reţea res-
trînsă de membri şi simpatizanţi constanţi, care activau cu predilecţie
1
Ibidem, p. 44.
2
Ibidem, p. 45.
3
Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, ediţia a III-a, Scripta, Bucureşti, 1992, p. 150.
4
Ilie Moscovici, Lupta de clasă şi transformarea socială, în Doctrinele
partidelor politice, Garamond, Bucureşti, [1997], p. 420.
86
în timpul campaniilor electorale1. Oscilaţiile sufragiului în campaniile
electorale denotă lipsa de cadre permanente în multe judeţe pentru
unele partide2.
Cifrele statistice privind numărul de membri ai partidelor po-
litice sînt foarte puţine şi disparate, ele nepermiţîndu-ne să conturăm o
imagine cît de cît apropiată de adevăr. Lipsa acestor date se datorează
în principal faptului că membrii de partid nu deţineau de regulă car-
nete care să ateste această calitate a lor, iar registrele ţinute de orga-
nizaţiile locale nu erau completate la zi, de multe ori chiar lipsind, sau
fiind de negăsit astăzi. Pentru a ne face totuşi o imagine asupra electo-
ratului specific fiecărui partid politic din perioada regimului parla-
mentar interbelic, trebuie analizată structura socială a acestor forma-
ţiuni, baza lor de masă.
Din punct de vedere al compoziţiei lor, partidele politice au
variat: „… pînă azi – scria D. Drăghicescu – nici un partid politic pro-
priu-zis n-a fost compus exclusiv numai din oamenii unei clase, nici
chiar cu majorităţi din anume clasă. În fond, ceea ce le deosebea nu era
clasa de unde se recrutau partizanii, ci anume afinităţi morale şi de doc-
trină”3. Ceea ce complica şi intensifica lupta politică era – în opinia
acestuia – faptul că diferenţierea politică pe partide era nevoită să se
conformeze evoluţiei şi necesităţilor sub-grupărilor sociale, care se
ivesc şi se accentuează în fiecare din cele trei mari clase (burghezia, ţă-
rănimea, muncitorimea)4.
De asemenea, Lucreţiu Pătrăşcanu considera că curentele de
idei, ca şi cele politice, reflectă mai fidel structura socială a ţării decît
partidele ca atare5.
Partidul Naţional Liberal era ceea ce se numea un partid de
cadre. Mecanismul lui organizatoric se reducea, practic, la un număr

1
Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, op. cit., p. 37.
2
Ibidem, p. 62.
3
Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, p. 47.
4
Ibidem, p. 113.
5
Lucreţiu Pătrăşcanu, Problemele de bază ale României, ediţia a III-a, Editura
de Stat, Bucureşti, 1946, pp. 223-224.
87
restrîns de membri, relativ stabil, care alcătuiau propriu-zis partidul.
Această structură organizatorică, cum remarca M. Duverger, proprie
în general partidelor conservatoare şi liberale din secolul al XIX-lea,
în condiţiile unui sistem electoral îngust1, venea într-o anumită măsură
în contradicţie cu noile cerinţe ale desfăşurării luptei electorale, după
extinderea dreptului de vot, în principiu, la toţi cetăţenii2. Mai puţin
pregătit sub acest aspect pentru noua situaţie, Partidul Liberal avea să
piardă treptat contactul cu masa electorală. Acesta se va redresa rapid,
însă, datorită acţiunii liderilor săi, care vor reuşi să adapteze doctrina,
programul şi practica politică la noile cerinţe ale electoratului.
Criza care a lovit Partidul Liberal în primii ani de după Unirea
din 1918 s-a datorat şi faptului că o parte însemnată din burghezia
industrială şi bancară, dar mai ales burghezia mică şi mijlocie şi inte-
lectualii, care pînă atunci se aflaseră în orbita electorală a liberalilor,
se vor deplasa spre alte grupări şi partide politice3.
Ştefan Zeletin a căutat să demonstreze că, prin dispariţia
partidelor conservatoare, burghezia industrială (încadrată politic, în
cea mai însemnată parte, în P.N.L.) a rămas singura clasă dominantă4.
Şi după D. Drăghicescu, celelalte partide erau fie prea slabe, fie lipsite
de popularitate, încît ele aveau să evolueze într-un fel sau altul spre
Partidul Liberal, pînă la contopire5. Pe această idee, a luat naştere o în-
întreagă literatură, care încerca să prezinte Partidul Liberal deasupra
claselor, guvernînd ca reprezentant al întregii naţiuni6.
În realitate, baza socială a Partidului Liberal era mult mai diversă,
în ea regăsindu-se, alături de burghezia industrială şi financiară, şi o
parte din foştii proprietari de moşii, rămaşi fără partid, în urma dispa-
1
M. Duverger, Sociologie politique, Presse Universitaires de France, Paris,
1967, p. 358, apud Marin Nedelea, Aspecte ale vieţii politice din România în anii
1922-1926, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 31.
2
Marin Nedelea, op. cit., p. 31.
3
Mircea Muşat, op. cit., p. 53.
4
Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, 1927, p. 152.
5
Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, p. 90.
6
Idem, Evoluţia ideilor liberale, p. 5; Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, p. 76;
Corvin N. Petrescu, Opera P.N.L., Bucureşti, 1925, p. 7.
88
riţiei Partidului Conservator; aşa-numitele elemente neoburgheze, îm-
bogăţite în perioada războiului; o parte a burgheziei mijlocii industriale,
comerciale, agricole; burghezia satelor, cîrciumari, alte categorii
asemănătoare; un număr însemnat de intelectuali1, dar şi ţărani2. În
opinia lui Andrei Corteanu, Partidul Liberal este cu predilecţie repre-
zentantul marii burghezii din domeniul bancar, industrial şi comercial3.
Forţa politică principală a Partidului Liberal consta nu atît în
numărul aderenţilor, cît în elemente ca: vechimea dominaţiei lui în
stat, realizările sale istorice, caracterul organizat şi împletit cu intere-
sele monarhiei, ca şi dominaţia pe care o exercita asupra funcţionarilor
şi, implicit, asupra administraţiei ţării. Aşa se explică şi numeroasele
voturi primite din partea alegătorilor ţărani.
În ceea ce priveşte pătura marilor proprietari de pămînt, redu-
cerea substanţială a marii proprietăţi şi imposibilitatea refacerii ei, pre-
cum şi compromiterea lor prin germanofilia manifestată în timpul răz-
boiului, au făcut ca şi organul său politic, care-i exprimase atîţia ani
interesele, să slăbească pînă la dizolvare. Partidul Conservator Progre-
sist se mai sprijinea doar pe o mică parte a moşierimii, şi nu pe cea
mai influentă. Au încercat o reorientare în căutarea suportului social
care se îndrepta spre burghezia sătească, spre proprietarii mijlocii.
Criza partidului este accentuată şi de discreditarea conservatorilor în
lumea satului4. În strădania lor de a se menţine la suprafaţa vieţii
politice, prin aşezarea pe un fundament social viabil, conservatorii
extind căutarea din lumea satelor în atmosfera citadină5.
Conservatorii-democraţi conduşi de Take Ionescu îşi avuseseră
centrul bazei sociale în burghezia mică şi mijlocie, burghezia de
1
Marin Nedelea, op. cit., pp. 23-25; Virgil N. Madgearu, Ţărănismul, pp. 37-38.
2
Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, p. 92.
3
Andrei Corteanu, Schiţe politice şi economice, p. 7.
4
Ion Bulei, op. cit., p. 533.
5
D. Drăghicescu scria despre Partidul Conservator-Progresist, în 1922, următoa-
rele: „Massa partidului, foarte restrînsă, foarte săracă. În fruntea ei, cîţiva tineri de talent,
oneşti şi care ar fi meritat un partid cu o soartă mai bună. Aproape nici o legătură cu
massele poporului suveran, în ochii căruia poartă ceva din nepopularitatea tradiţională a
partidului conservator”. Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, p. 59.
89
funcţii şi de profesii liberale: funcţionari, avocaţi, profesori, comer-
cianţi, meseriaşi, nou înstăriţi etc. Dar burghezia mijlocie – greu de
definit ca atare în aceşti ani – suferă deplasări importante în noua
structură socială, găsindu-şi interesele politice îndeosebi în partidele
recent apărute sau păstrîndu-şi culoarea politică liberală şi naţional-ar-
deleană1. Mai ales Partidul Conservator-Democrat va trage consecinţe
din neaderenţa burgheziei mijlocii la idealul takist, suportul social al
acestui partid erodîndu-se vizibil. Mulţi dintre intelectualii care se în-
cadraseră în organizaţiile politice conservatoare părăsesc aceste par-
tide, unde, de fapt, căutaseră mai mult idealuri culturale decît politice2.
În pofida unor prevederi programatice pe care conservatorii-democraţi
le-au afişat, aceştia nu au mai putut să polarizeze masa electorală după
război3.
Conservatorii progresişti conduşi de Alexandru Marghiloman
vor suporta şi ei acelaşi proces istoric pînă la alegerile parlamentare
din 1926, ei dispărînd complet de pe scena politică românească4.
Partidul Naţionalist-Democrat, formaţiune politică în activitate
şi înainte de primul război mondial, făcea parte din aşa-numita catego-
rie a partidelor-personalitate. Această formaţiune politică strîngea în
jurul lui Nicolae Iorga mai ales intelectuali, profesori, avocaţi şi în-
deosebi învăţători din mediul rural. Aportul electoral al partidului se
datora în primul rînd lui Iorga, dovada fiind aceea că de numeroase ori
era ales în Parlament doar el, partidul neîntrunind pragul electoral ce-

1
Ion Bulei, op. cit., p. 533.
2
Ibidem, p. 534.
3
„Organizaţiile din provincii – scria D. Drăghicescu – sînt aproape toate
desfiinţate. Aderenţii prin judeţe se pot număra pe degete. Partidul conservator-
democrat este azi lipsit cu totul de bază, atît în clasa burgheză, cît mai ales în clasa
ţărănească şi proletară. Acestea se poate zice că-l ignorează totalmente. Fără stat
major, sau cu un stat major atît de redus, fără partizani hotărîţi în judeţe sau cu atît de
puţini, fără nici o bază în massele populare, partidul conservator-democrat nu este
destinat să mai aibă vreun rol serios în viaţa noastră politică”. Dimitrie Drăghicescu,
Partide politice şi clase sociale, p. 61.
4
Marcel Ivan, op. cit., p. 9.
90
rut de lege1. Popularitatea Partidului Naţionalist-Democrat în rîndul
clasei rurale era redusă2.
Aşa cum am arătat, Partidul Socialist a fost una dintre forţele
politice care a beneficiat din plin de introducerea votului universal.
Statul său major este alcătuit din intelectuali, dar şi din meseriaşi,
funcţionari şi chiar din oameni din popor, lucrători propriu-zişi3.
Aderenţii Partidului Socialist sînt în mare majoritate muncitori şi, spre
deosebire de ţărani, „sînt de o statornicie impresionantă faţă de condu-
cătorii lor politici. Disciplina din rîndurile socialiştilor este aşa de
mare, încît ea nu lasă nimic de dorit şi întrece chiar pe cea observată
în rîndul organizaţiilor liberale”4. Un aport deosebit la dezvoltarea
mişcării socialiste l-au avut partidele social-democrate din
Transilvania şi Bucovina, care cuprindeau în rîndurile lor un număr
însemnat de muncitori cu o conştiinţă politică dezvoltată.
Între formaţiunile politice cu mare aderenţă în corpul electoral,
apărute pe scena politică după primul război mondial, se numărau
Partidul Poporului şi Partidul Ţărănesc. Primul, purtînd la început
denumirea de Liga Poporului, a fost poate cel mai eterogen partid
politic din această perioadă sub aspectul compoziţiei sociale şi fizio-
nomiei politice a conducerii sale. În jurul generalului Alexandru Ave-
rescu s-au strîns transfugi din majoritatea partidelor existente: mari
proprietari de pămînt, foşti membri ai Partidului Conservator-Progre-
sist, reprezentanţi ai burgheziei industriale şi comerciale, plecaţi de la
liberali, dar şi mici burghezi îmbogăţiţi îndeosebi în perioada răz-
boiului şi a anilor următori; un grup însemnat din conducerea partidu-
lui avea strînse legături cu gruparea unor bănci rivale celor liberale. În
plus, în primii ani de activitate, Partidul Poporului s-a bucurat de o
mare şi reală popularitate în rîndul ţărănimii. O anumită bază socială

1
Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa politică a României, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1991, pp. 129, 384-385; Mihail Opriţescu, Partidul
Naţionalist Democrat condus de Nicolae Iorga (1910-1938), Bucureşti, 2000, p. 77.
2
Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, pp. 66-67.
3
Ibidem, p. 106.
4
Ibidem, p. 108.
91
găsea acest partid şi în masa păturilor variate ale micii burghezii oră-
şeneşti. Prezenţa în conducerea partidului a unor intelectuali şi oameni
de cultură contribuia, de asemenea, la promovarea influenţei sale în
unele cercuri ale opiniei publice1.
În opinia lui P.P. Negulescu, formaţiunea condusă de generalul
Averescu voia să reprezinte efectiv interesele tuturor claselor sociale
şi ale tuturor provinciilor. Partidul Poporului „nu era numai, cum i s-a
imputat, un reprezentant al intereselor burgheziei capitaliste (…) nu
era numai un reprezentat al intereselor ţărăneşti”, ci – continua Ne-
gulescu – tindea „la realizarea acelui echilibru al massei naţionale care
e condiţia de căpetenie a democraţiei”2.
În conducerea Partidului Ţărănesc predominau net intelectualii
(profesori universitari, avocaţi, profesori secundari şi învăţători, me-
dici). Baza socială a partidului a format-o, însă, clasa rurală, ţărănimea,
nu în totalitatea ei, ci doar acele elemente mai ridicate din punct de
vedere material şi intelectual3. Petre Constantinescu-Iaşi aprecia că
Partidul Ţărănesc era exponentul politic al micilor proprietari ţărani, a
căror importanţă socială şi politică crescuse mult în urma înfăptuirii
reformei agrare şi a legiferării votului universal4. Această formaţiune
politică a exercitat o însemnată influenţă asupra unor pături mic-
burgheze de la oraşe şi sate, nemulţumite de politica liberalilor. Această
situaţie este reflectată de însăşi structura organizatorică a partidului:
ponderea însemnată a învăţătorilor şi preoţilor în conducerea verigilor
medii şi chiar centrale ale partidului, influenţa însemnată exercitată de

1
P. P. Negulescu, Partidele politice, Bucureşti, 1926, p. 243; Dimitrie Dră-
ghicescu, Evoluţia ideilor liberale, pp. 12-13; Marin Nedelea, op. cit., pp. 176-179. În
ciuda acestei evidenţe, oficiosul averescan „Îndreptarea” considera că „Partidul Popo-
rului e un partid eşit din fondul intim şi intens al ţărănimei, într-un moment de supremă
tensiune şi profundă concentrare al acestei clase fundamentale edificiului nostru naţio-
nal”. Partidul Poporului e un partid ţărănist, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr. 103 din 8
mai 1926. Se contesta, practic, că Partidul Ţărănesc deţine monopolul ţărănismului.
2
P.P. Negulescu, op. cit., pp. 242, 243.
3
Natalia Simion, op. cit., p. 122; Marin Nedelea, op. cit., pp. 143, 144.
4
Petre Constantinescu-Iaşi, Reforma Constituţiei. Constatări istorico-juridice,
Bîrlad, 1923, pp. 48, 73.
92
organizaţiile ţărăniste în Bucureşti şi în alte oraşe ş.a.1. Modificări
esenţiale în ceea ce priveşte compoziţia socială a partidului, pînă la
fuziunea din 1926 cu Partidul Naţional Român, nu s-au produs.
Împrejurările istorice speciale în care se dezvoltase Partidul Na-
ţional Român îi conferiseră o fizionomie socială foarte eterogenă,
care-i includea pe reprezentanţii tuturor păturilor sociale ale popula-
ţiei, începînd cu ţărănimea şi terminînd cu burghezia (proporţia cea
mai însemnată din categoria muncitorilor era grupată în jurul Partidu-
lui Social-Democrat Român din Transilvania). Din acest punct de ve-
dere, Partidul Naţional dispunea de o bază socială mult mai largă decît
aceea a Partidului Liberal2.
Partidul Naţional avea un caracter regional, el reprezentînd nu
numai interesele ţărănimii române transilvănene, ci şi pe acelea ale
intelectualităţii române, ale meşteşugarilor şi diferitelor alte
profesiuni. P.N.R. era mai mult un partid naţionalist decît ţărănist.
Liderii lui aparţineau clasei celei mai bogate şi păturilor de mijloc ale
societăţii, fără a fi printre ei vreun ţăran, astfel că interesele lor
economice erau similare cu cele ale P.N.L.3.
Prin fuziunea realizată în octombrie 1926 între Partidul Naţio-
nal şi Partidul Ţărănesc apare în cadrul sistemului politic interbelic –
aşa cum arăta Marcel Ivan – „primul partid de masse, în sensul demo-
cratic-modern al cuvîntului”4. Baza socială a noului partid era
constituită din ţărănime, burghezia satelor, muncitori. Nucleul condu-
cător era format din elemente aparţinînd categoriilor mijlocii rurale şi
urbane, o parte a burgheziei industriale şi un însemnat număr de avo-
caţi, preoţi, profesori, învăţători5. Aşadar, structura socială a partidului
era foarte eterogenă. Conform unei statistici incomplete publicate la

1
Marin Nedelea, op. cit., p. 145; Natalia Simion, op. cit., p. 121.
2
Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, op. cit., p. 66; Marin Nedelea, op. cit., p. 122.
3
Dumitru Şandru, Satul românesc între anii 1918 şi 1944, editura Cronica, Iaşi,
1996, p. 248.
4
Marcel Ivan, op. cit., p. 27.
5
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994, p. 69.
93
mijlocul anilor ’30 de către Partidul Naţional Ţărănesc, acesta avea
înscrişi un număr de 454.003 membri1, fiind, din acest punct de vede-
re, cel mai puternic partid din România.
Cea mai reprezentativă forţă politică de extremă dreaptă din Ro-
mânia interbelică a fost Legiunea „Arhanghelul Mihail”, din 1930
Garda de Fier (din 1935, Partidul „Totul pentru Ţară”). În ea au fost
reprezentate toate categoriile şi păturile sociale în proporţii diferite, în
funcţie de gradul de permeabilitate la propaganda legionară. Garda de
Fier a fost prin excelenţă o mişcare a păturilor mijlocii, în rîndul căro-
ra mica burghezie urbană şi noii îmbogăţiţi în urma primului război
mondial au reprezentat principalul punct de sprijin2. Mişcarea legio-
nară a beneficiat de sprijinul unui puternic nucleu de intelectuali,
incluzînd pe unii remarcabili gînditori3, funcţionari, învăţători, preoţi,
studenţi, ţărani, muncitori4. Începînd din 1933, studenţii au format
grupul cel mai important şi cel mai activ din punct de vedere politic
din interiorul Gărzii. Uneori s-a creat impresia că membrii săi sînt în
cea mai mare parte studenţi şi studente5. Importantă a fost organizarea
organizarea Corpului Muncitoresc Legionar în 1936, prin intermediul
căruia Partidul „Totul pentru Ţară” a abordat eficient grupările
proletare, cuprinse pînă atunci doar marginal în structura
organizatorică6.

1
Calendarul Partidului Naţional Ţărănesc, Tipografia „Bucovina”, Bucureşti,
[1936], pp. 139-270 (erau publicate date din 43 de organizaţii judeţene, dintr-un total
de 54 menţionate ca fiind active).
2
Constantin Petculescu, Mişcarea legionară. Mit şi realitate, editura Noua
Alternativă, Bucureşti, 1997, p. 30.
3
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalis-
mului, ediţia a II-a, editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 232.
4
Ibidem, pp. 157-161; 224-225; Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelului
Mihail de la mit la realitate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp. 170, 175,
176-177; Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, editura Humanitas,
Bucureşti, 1992, pp. 79, 80-83.
5
Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuţie la problema
fascismului internaţional, editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 221, 367.
6
Ibidem, pp. 367-368.
94
 La începutul anilor ’30 se produce o transformare a structurii
sociale a Legiunii, evocată sintetic de Horia Sima în a sa Istorie a
Mişcării Legionare, publicată în limba franceză în 1972: „La începu-
tul anului 1930, Mişcarea Legionară a cuprins cea mai mare parte a
ţării (…) Paralel cu această extindere impresionantă a organizaţiei s-a
produs o schimbare chiar în compoziţia cadrelor. În timp ce între anii
1927-1930, majoritatea membrilor era formată din tineri care nu pără-
siseră încă băncile Universităţii, acum ea se îmbogăţise cu elemente
reprezentative din punct de vedere politic şi social, provenind din
toate straturile sociale. Incontestabil, noii legionari erau relativ tineri,
avînd în jur de 30 de ani, dar erau oameni formaţi, cu poziţii profesio-
nale solide: profesori, avocaţi, ingineri, preoţi şi chiar personalităţi
consacrate din domeniul artei, al ştiinţei şi al literaturii”1.
Legionarii au acordat puţină atenţie păturii de mijloc. Motivul
rezidă – în opinia lui Armin Heinen – în convingerea că domeniul
meşteşugăresc era dominat în totalitate de minorităţile naţionale, în
special de evrei. Teze precum aceea că întreg „comerţul pirateresc de
astăzi” trebuie înlocuit „printr-un comerţ care să fie construit pe
onoare şi dragoste de oameni” au putut, de altfel, diminua cu greu
neîncrederea negustorilor faţă de Gardă. Nu mai puţin încărcată de
conflicte a fost încercarea de a-i aborda pe funcţionarii statului, a căror
poziţie putea să pară ameninţată într-un viitor stat legionar şi de ale
căror strînse legături cu „partidele instituite” îngreunau eforturile de
penetraţie. Legiunea s-a orientat, de aceea, mai cu seamă către
învăţătorii şi profesorii de liceu, care nu aparţineau direct sistemului şi
care, pe baza influenţei lor, aveau un rol important în opinia publică2.

1
Ibidem, p. 222.
2
Ibidem, pp. 272-273, 273; vezi şi Traian Herseni, Mişcarea legionară şi ţără-
nimea, Bucureşti, 1937, p. 27; ÎS, anul II, nr. 8, noiembrie 1937, p. 5 şi urm.; „Buna
Vestire”, 14 septembrie 1937, 18 septembrie 1937, 9 octombrie 1937.
95
În 1937, Legiunea a devenit o mişcare de masă care cuprindea
aproximativ 34.000 de cuiburi însumînd în jur de 272.000 de membri1.
În ceea ce priveşte Partidul Comunist, cei mai mulţi membri
aparţineau minorităţilor naţionale. Astfel, la Congresul al V-lea al
P.C.R., din decembrie 1931, au participat 24 de delegaţi cu drept de
vot deliberativ, dintre care 9 români, 6 evrei, 4 maghiari, 3 ucraineni,
2 bulgari. O statistică din 1933 arată că P.C.R. avea 1665 de membri.
Din punctul de vedere al originii etnice, era următoarea situaţie: ma-
ghiari – 440, români – 375, evrei – 300, bulgari – 140, ruşi – 100,
ucraineni – 70, moldoveni – 70, diverse naţionalităţi – 170. Din
punctul de vedere al compoziţiei sociale, 600 erau muncitori, 455
ţărani, 227 funcţionari, 178 intelectuali, 95 meseriaşi, 110 alte cate-
gorii2. După cum se observă, românii (inclusiv moldovenii) aveau o
pondere de numai 26% din structura naţională a P.C.R.

Se poate conchide că, cu mici excepţii, la nivelul vîrfurilor con-

ducătoare, partidele politice au avut o structură socială relativ asemă-
nătoare, din acest punct de vedere deosebirile fiind prea puţine şi
neesenţiale. Această realitate a fost surprinsă şi exprimată plastic de
Octavian Goga în anul 1926: „Viaţa politică (…) se găseşte încă la noi
în faza unor începuturi nelămurite pe deplin (…) Graniţele partidelor,
ca la orice albie proaspătă, sînt destul de fragile. În astfel de

1
Armin Heinen, op. cit., pp. 365-366. Autorul consideră că Partidul „Totul
Pentru Ţară” ar fi cel mai puternic din România. În opinia altora, spre exemplu
legionarul Alexander A. Ronnett, Legiunea avea în 1937 aproximativ 500.000 de
membri. Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei
româneşti (1927-1941), Editura F.F. Press, Bucureşti, 1996, p. 351. De asemenea,
legionarul Şerban Milcoveanu avansează aceeaşi cifră. Ibidem, p. 366. Numărul de
voturi obţinute la alegerile parlamentare din 1937, 478.368, în condiţiile exercitării
presiunii guvernamentale, confirmă datele susţinute de cei doi legionari şi infirmă
estimarea lui Armin Heinen.
2
Istoria românilor, vol. VIII, p. 312; M. C. Stănescu, Moscova, Cominternul, filiera
comunistă balcanică şi România (1919-1944), editura Silex, Bucureşti, 1994, p. 114.
96
împrejurări, cu totul particulare (…) jocul politic e mai complicat şi
mai dificil”1.
În acelaşi timp, se mai poate observa o diferenţiere a bazei so-
ciale a unor partide la nivelul structurilor inferioare, diferenţiere care,
în limitele datelor şi a informaţiilor de care dispunem în prezent, ne
apare ca fiind destul de neclară. Caracterul permanent al modificării
structurii politice, manifestat în timpul perioadei de adaptare a partide-
lor la noile cerinţe apărute după Unirea din 1918 şi pe parcursul fră-
mîntărilor din interiorul fiecărei organizaţii, s-a produs în paralel cu
încercarea de extindere a influenţei lor la nivelul întregului teritoriu.
Societatea românească interbelică a fost una a decalajelor
sociale. În lipsa unei puternice clase de mijloc, structura socială a cu-
noscut două categorii importante: pe de o parte, o mare majoritate a
populaţiei care locuia în mediul rural şi se ocupa cu agricultura, fiind
analfabetă într-un procent însemnat şi, deci, lipsită de o cultură civică,
iar, pe de altă parte, o clasă conducătoare occidentalizată într-un ase-
menea grad, încît ţările apusene dezvoltate îi servesc drept modele pe
plan politic şi cultural. Baza socială a partidelor politice nu a fost
omogenă ci, dimpotrivă, a avut un profund caracter eterogen care
făcea ca deosebirile, graniţele dintre ele să fie trasate mai mult de
principii şi interese politice. De la această regulă excepţie a făcut,
poate, doar Partidul Social-Democrat2.

2.3. Cultură politică şi comportament electoral în

România interbelică

Educaţia politică a alegătorului/corpului electoral este determi-

nată în mod direct de pregătirea culturală a cetăţeanului şi, implicit, de

1
ŢN, nr. 13, 1926, p. 393.
2
Este relevantă, în acest sens, opinia lui C. Enescu, emisă în 1937: „Regimul
politic imaginat în ţări cu altă structură socială a luat astfel la noi forme specifice. Din
această cauză, partidul politic se transformă, din reprezentant al unor interese sociale,
în grupuri de partizani, preocupaţi exclusiv de obţinerea guvernării şi a avantajelor
ei”. C. Enescu, op. cit., p. 513.
97
nivelul ştiinţei de carte. În România dintre cele două războaie mon-
diale, nivelul ştiinţei de carte era diferit în funcţie de stadiul de dez-
voltare social-economică a provinciilor istorice. Singurele date precise
în această privinţă ne sînt oferite de Recensămîntul general al popula-
ţiei, efectuat în anul 1930. Conform datelor oferite de acesta, în Ro-
mânia ştia carte aproximativ 57,1% din populaţie, adică 8.213.592 ce-
tăţeni. Atît la oraşe, cît şi la sate, bărbaţii reprezentau o proporţie mult
mai ridicată de ştiutori de carte. În mediul urban, aceştia deţineau un
procent de 84,5%, iar în mediul rural de 64,9%1.
În ceea ce priveşte populaţia cu drept de vot (bărbaţi cu vîrsta de
la 21 de ani în sus), în mediul rural 53,65% nu ştiau carte, iar în mediul
urban 28,7%. Cel mai ridicat procent al alegătorilor analfabeţi îl întîl-
nim în Basarabia – 64,8%, iar cel mai scăzut în Banat – 30,6% dintre
alegători2. Este interesant de arătat că, între ştiutorii de carte, cel mai ri-
dicat procent era deţinut de bărbaţii cu instrucţie primară: 66,2% în
mediul urban şi 93% din bărbaţii ce locuiau în mediul rural (cifrele in-
clud pe cei care frecventaseră şcoala primară, indiferent de numărul cla-
selor terminate). Pregătire superioară avea doar 2,2% din populaţia mas-
culină ce locuia în oraşe şi doar 0,2% din cei ce locuiau în mediul rural3.
În opinia noastră, aceste cifre statistice relevă o realitate tristă
pentru societatea românească dintre cele două războaie mondiale, şi
anume aceea a gradului de cultură redus pe care îl aveau alegătorii.
Această stare de fapt explică multe dintre problemele vieţii politice şi
sociale româneşti interbelice. În plus, aceste date oferite de Recensă-
mîntul din 1930 nu sînt exacte din anumite puncte de vedere, ele
ascunzînd o altă chestiune la fel de importantă. Este vorba de faptul că
1
Recensămîntul general al populaţiei României, vol. III, p. XIV, tabela VI;
Sabin Manuilă, D. C: Georgescu, op. cit., p. 33.
2
Cifrele au fost calculate după Recensămîntul general al populaţiei României,
vol. III, p. XXI, tabela XIV. După Basarabia, urmau în ordine descrescătoare:
Dobrogea, Crişana-Maramureş, Oltenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Muntenia
şi Banat. Un foarte interesant studiu privind ştiinţa de carte în lumea satelor îi aparţine
cercetătorului Dumitru Şandru, Răspîndirea ştiinţei de carte în satele României între
cele două războaie mondiale, în CI, tomul XI, 1980, pp. 521-532.
3
Recensămîntul general al populaţiei României, vol. III, p. XIX, tabela XI.
98
mulţi dintre cetăţeni au declarat că au frecventat şcoala primară, dar
nu au specificat că nu parcurseseră ciclul de şapte ani prevăzut de
legea învăţămîntului primar din 1924. Unii dintre alegătorii ştiutori de
carte abia dacă reuşeau să citească şi să scrie.
După procentul ştiutorilor de carte, poziţia României pe
continentul european era următoarea1:

ŢARA ANUL %
Belgia 1920 92,5
Bulgaria 1926 60,3
Cehoslovacia 1921 92,6*
Estonia 1922 89,2
Franţa 1926 94,1
Grecia 1928 56,7
Italia 1921 73,2
Letonia 1930 81,2
Lituania 1923 67,3
Polonia 1921 67,3
Portugalia 1920 34,8
România 1930 57,1
Rusia 1926 51,3
Spania 1920 57,0
Ungaria 1920 84,8
* Peste 5 ani.

Prin urmare, deşi procentul ştiutorilor de carte crescuse, România

se situa în a doua jumătate a „clasamentului”. Fireşte, aceste date au
gradul lor de relativitate (diferite metode de calcul, anii etc.). În acelaşi
timp, este limpede că, deşi s-au făcut eforturi mari, perioada a fost prea
scurtă pentru a se recupera marele decalaj faţă de ţările dezvoltate.

1
Sabin Manuilă, D. C. Georgescu, op. cit., p. 48; Gh. Iacob, Luminiţa Iacob, op.
cit., p. 65.
99
 Chestiunea ştiinţei de carte, a culturii alegătorilor a ridicat o
serie de probleme, între care coeficientul participării la vot şi al
abţinerilor, precum şi cel al voturilor anulate. În ceea ce priveşte
procentul participării la vot în alegerile parlamentare la Adunarea
Deputaţilor, situaţia era următoarea1:

Numărul Numărul
Procentul votanţilor faţă
Anul alegătorilor alegătorilor
de alegătorii înscrişi
înscrişi votanţi
1919 1.916.225 1.324.563 69,10
1920 2.924.527 1.937.561 66,0
1922 2.908.015 2.210.370 76,01
1926 3.496.814 2.622.565 74,9
1927 3.586.086 2.762.779 77,4
1928 3.671.325 2.840.680 77,5
1931 4.037.360 2.927.112 72,5
1932 4.219.039 2.987.129 70,8
1933 4.380.354 2.978.748 67,8
1937 4.649.163 3.071.695 66,1

Privită în ansamblu, participarea alegătorilor la vot în perioada

1919-1937 poate fi apreciată ca fiind relativ bună. Interpretîndu-se
datele, se poate observa că la alegerile din 1928 s-a atins procentul
maxim de participare la vot (77,5%), după care a urmat o descreştere
continuă, atingîndu-se coeficientul minim de 66,1% în 1937. Acesta
din urmă reprezenta cea mai slabă participare la vot în toată perioada

1
Marcel Ivan, op. cit., tabloul I, III; N. T. Ionescu, Alegerile legislative din
martie 1922, în BSR, nr. 2, 1923, p. 89; I. Teodorescu, Consideraţiuni statistice
asupra rezultatelor alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor din 25 mai 1926, pe baza
nouei legi electorale, în AES, anul IX, nr. 7-8, iulie-august 1926, p. 2; Alegerile din 7
iulie 1927 pentru Camera Deputaţilor. Studii statistice, în BSR, nr. 3, iulie-
septembrie 1927, p. 12; C. Enescu, op. cit., p. 525. În ceea ce priveşte distribuirea
voturilor şi a mandatelor fiecărui partid participant la alegerile parlamentare, vezi
Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001), vol. II, coord. Ioan
Scurtu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, pp. 185-194.
100
interbelică. Se poate vorbi deci, în anii ’30, de scăderea interesului
electoratului faţă de alegerile parlamentare şi, implicit, faţă de
sistemul partidist. Privită din perspectiva absenteismului politic,
această problemă ar arăta grafic astfel:
%

40
38
36
34
32
30
28
26
24
22 33.8 32.2 33.9
2030.9 29.2
18 27.5
16 23.99 25.1 22.6 22.5
14
12
10
1919 1920 1922 1926 1927 1928 1931 1932 1933 1937

O altă analiză a electoratului, edificatoare pentru conştiinţa lui

civică, o reprezintă evoluţia numărului de voturi nule pentru Adunarea
Deputaţilor, din perioada 1919-19371:

Anul Numărul alegătorilor Numărul de voturi %

votanţi anulate sau nule voturi nule
1919 1.324.563 399.539 30,2
1920 1.937.561 148.625 9,52
1922 2.207.425 89.765 4,06
1926 2.622.565 63.476 2,42
1927 2.762.779 45.306 2,64
1928 2.840.680 53.249 1,87

1
Marcel Ivan, op. cit., tablourile I şi X; I. Teodorescu, op. cit., p. 5; C. Enescu,
op. cit., p. 521; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., vol. II, partea a II-a, p. 510.
101
 1931 2.927.112 82.558 2,82
1932 2.987.129 87.810 3,94
1933 2.978.748 58.955 1,98
1937 3.071.695 45.555 1,48

Grafic, curba voturilor anulate în cele zece alegeri parlamentare

arată astfel:
%

40
35
30
25
20
1530.2
10
5 9.52
0 4.06 2.42 2.64 1.87 2.82 3.94 1.981.48
19
20
22
26
27
28
31
32
33
37
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19

Numărul mare de voturi nule (30,2%) înregistrate la primele

alegeri parlamentare organizate în baza votului universal, în anul
1919, se datorează în principal lipsei de experienţă a alegătorilor, o
mare parte dintre ei necunoscînd procedura complicată a votării.
Cercetarea documentelor din fondul Comisiei Centrale Electo-
rale scoate în evidenţă faptul că cele mai multe buletine de vot au fost
anulate, deoarece: aveau aplicate cîte două ştampile pe acelaşi buletin
de vot; ştampila era aplicată fie în afara careurilor cu liste, fie în dosul
buletinului, fie atingea două liste electorale; există buletine de vot în
care ştampila a fost pusă pe toate listele de candidaţi1.
Autorităţile însărcinate cu organizarea alegerilor au sesizat con-
fuzia din rîndul alegătorilor, determinată de existenţa unei proceduri

1
ANB, fond MJCCE, dos. 46/1919, f. 1-54.
102
complicate de votare. Astfel, într-o telegramă adresată la 3 noiembrie
1919 de către prefectul judeţului Dolj ministrului Justiţiei, se arată că
preşedinţii secţiilor de votare predau alegătorilor ştiutori sau neştiutori
de carte ştampila de votare şi un creion. „Din această cauză – se subli-
nia în document –, toţi neştiutorii de carte odată cu aplicarea ştampilei
găsesc cu cale să se servească şi de creion anulîndu-şi în mod in-
conştient voturile, crezînd că de dată ce i s-a dat un creion să se ser-
vească de el. Credem că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului şi că
ştampila să se dea numai la cei neştiutori de carte, fără creion, iar
creionul celor ce ştiu să se servească de el”1.
Ministerul Justiţiei a manifestat o anumită grijă de a lămuri unele
imprecizii ale legii. În acest sens, Ministerul a adresat Tribunalelor din
Vechiul Regat şi Basarabia două telegrame în 4, respectiv 5 noiembrie
1919, în care se arăta că lista pe care alegătorul a aplicat ştampila şi a
şters şi unele nume se consideră valabil votată în ceea ce priveşte
candidaţii neşterşi cu creionul. De asemenea, este valabil votul şi în
cazul cînd ştampila a fost aplicată pe două sau mai multe liste din care
alegătorul a şters unele nume, dacă totalul numelor rămase neşterse din
toate acele liste nu depăşeşte numărul candidaţilor de ales2.
Preşedintele Tribunalului Buzău arăta ministrului Justiţiei că
cele mai multe voturi anulate aparţin alegătorilor care au votat cu
creionul. „Sistemul ştergerii candidaţilor nevotaţi şi lăsarea neşterşi a
candidaţilor votaţi – se sublinia în document – pare a fi nepractic, căci
fie din cauza mulţimei candidaţilor, fie din grabă se lasă neşterşi mai
mulţi sau se şterg mai mulţi decît numărul legal şi buletinul se anu-
lează. Apoi ştersătura variază, şi chiar prin linii orizontale se atinge şi
alte nume şi astfel buletinul se anulează”3.

1
Ibidem, dos. 114/1919, f. 182, 183.
2
Ibidem, f. 189, 196.
3
Ibidem, dos. 2/1920, vol. I, f. 55. Preşedintele Tribunalului Buzău propunea chiar
o modificare a acestei proceduri, prin aplicarea sistemului belgian, unde în dreptul
fiecărui nume de candidat din buletin era un mic cerc, alegătorul marcînd cu creionul
cercul respectiv. El mai propunea însemnarea prin numere a candidaţilor aleşi. Ibidem.
103
 În anii următori, se observă o scădere aproape regulată a pro-
centului de voturi anulate, situaţie ce indică însuşirea mecanismului
electoral, precum şi o anumită dezvoltare a culturii politice a corpului
electoral. Progresul a fost destul de însemnat, din moment ce la ulti-
mele alegeri parlamentare din 1937 procentul voturilor anulate a fost
doar de 1,48% pe ţară.
Pasivitatea unei părţi însemnate a corpului electoral, procentul
ridicat al voturilor anulate în primul deceniu interbelic, precum şi
dezorientarea politică a alegătorilor erau determinate într-o măsură
importantă de subcultura electoratului. Insuficienta maturitate politică
a electoratului românesc este ilustrată şi de oscilaţiile extraordinare ale
procentajului de voturi obţinute de un partid în funcţie de poziţia în
care se afla, la guvern sau în opoziţie.
Acordarea sufragiului universal ţărănimii nu s-a datorat unui
proces de maturizare politică a acestei clase sociale, ci mai degrabă
voinţei clasei politice şi a regelui Ferdinand. A însemnat, cu alte
cuvinte, o reformă impusă „de sus”. În epocă s-au exprimat opinii
conform cărora ţărănimea nu a dus nici o luptă, n-a făcut nici cel mai
mic gest pentru a obţine dreptul de vot universal. „Dacă s-ar fi făcut
un plebiscit – arăta D. Drăghicescu în 1922 – un plebiscit absolut
liber, fără nici un fel de propagandă pro sau contra, sînt convins că
majoritatea ţărănimii ar fi votat contra”1.
În opinia unora, acordarea dreptului de a participa la treburile
publice era receptată de către ţărani drept „sarcini impuse de către
«stăpînire»”. „Ei nu au pierdut încă – scria ziaristul Andrei Corteanu
în 1924 – amintirea situaţiunii lor de iobagi şi ei nu au ajuns pînă la
noţiunea de cetăţean liber avînd drepturi sfinte şi obligaţiuni impe-
rioase consfinţite de bună voie”2.

1
Dimitrie Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, p. 38. Aceeaşi idee o
regăsim şi la Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, p. 77, şi Nicolae Iorga, Istoria
contimporană a României de la 1904 la 1930. Supt trei regi, Bucureşti, 1932, p. 341.
2
Andrei Corteanu, Rolul ţărănimii în modernizarea şi civilizarea ţării, în RV,
anul IV, nr. 1 din 3 februarie 1924, p. 12.
104
 Modul în care corpul electoral a reacţionat la primele alegeri
parlamentare organizate după Unire i-a determinat pe mulţi oameni
politici, ziarişti, oameni de cultură să privească critic lipsa de cultură
politică a alegătorilor şi mai ales impactul acesteia asupra evoluţiei
politice a României. De pildă, ziaristul G.D. Scraba constata în
noiembrie 1919 „o desăvîrşită lipsă de educaţie politică la noi, vina
purtînd-o politicienii care n-au făcut nimic pentru culturalizarea şi
educarea alegătorului”1. Totuşi, el apreciază rezultatele acestei prime
consultări a electoratului ca fiind „satisfăcătoare în ceea ce priveşte
şcoala politică a democraţiei”2.
Conservatorul Al. Ştefănescu-Cîmpina, deşi accepta votul uni-
versal, considera totuşi că acesta nu va deveni o realitate atîta vreme
cît ţăranul nu va şti măcar să citească. Acordarea dreptului de vot
universal masei căreia pînă ieri i se refuzase orice drept politic i se
părea nu o „evoluţie”, ci o „revoluţie”. „Ar însemna să facem pură
demagogie – sublinia Al. Ştefănescu-Cîmpina – afirmînd că, dintr-o zi
pe alta, şi numai prin efectul baghetei magice a votului universal, atîta
lume inconştientă şi care se dezinteresa perfect de afacerile politice ale
ţărei pînă ieri a devenit, deodată, conştientă de interesele sale, de
valoarea drepturilor sale, de importanţa sa socială”3.
Dimitrie Drăghicescu sublinia că, în ceea ce priveşte votul uni-
versal, adevărata obiecţie este că Partidul Liberal n-a făcut îndestul
pentru instruirea şi educarea maselor. „Populaţia rurală – scria acesta
în 1921 –, încă inconştientă politiceşte şi fără ştiinţă de carte, nu era
preparată mai devreme, cum nici azi nu este, pentru votul universal”4.
Acesta îşi manifesta speranţa ca, prin practica votului universal, „să se
creeze din fiecare alegător o personalitate conştientă, o valoare politi-

1
G. D. Scraba, Alegerile şi educaţia cetăţenească, în „Neamul românesc”, anul
XIV, nr. 244 din 3 noiembrie 1919.
2
Idem, În timpul alegerilor, în ibidem, nr. 253 din 14 noiembrie 1919.
3
Al. Ştefănescu-Cîmpina, Votul obştesc. O părere personală, în „Steagul”, Bu-
cureşti, anul V, nr. 529 din 24 noiembrie 1919.
4
Dimitrie Drăghicescu, Evoluţia ideilor liberale, Imprimeriile „Independenţa”,
Bucureşti, 1921, p. 9.
105
că şi economică” care va creşte considerabil forţa morală şi materială
a statului român1. Opera de educaţie civică şi politică a cetăţenilor tre-
buia însoţită de îmbunătăţirea condiţiilor materiale ale alegătorilor2.
Într-un discurs rostit la Senat în şedinţa din 15 decembrie 1925,
acelaşi Drăghicescu sublinia ideea conform căreia electoratul „nu are
posibilitatea să aleagă între ce e sincer şi ce este demagogic, şi atunci,
pentru marea majoritate a ţăranilor, nu reuşesc să-i atragă la ei decît
acei oameni cari au putut să vină şi să le spună că ei, ţăranii, au mai
multe drepturi decît li s-au dat, că nu li s-a dat destul pămînt, că ar-
mata e prea grea, că jandarmeria este apăsătoare etc., iar de noi, cari
trebuie să ţinem la ţară un limbaj cumpănit, nici nu vor voi să audă”3.
Concluzia lui era că votul universal aplicat în forma existentă este o
metodă de a cultiva incompetenţele. Incompetenţa reuşeşte cu atît mai
mult cu cît masa electorală este mai ignorantă4.
În preajma alegerilor parlamentare din 1922, Constantin Stere
considera că Partidul Ţărănesc nu trebuie să aspire deocamdată la pu-
tere, acum fiind doar un curent popular şi nu un partid; că trebuie mai
întîi să se facă educaţia alegătorului nepregătit pentru exercitarea
dreptului de vot universal5.
Comentînd rezultatele scrutinului din 1922, Grigore Gafencu
considera că electoratul a fost „o iluzie şi o nălucă”. „Ne obişnuisem
să credem – scria el în „Revista Vremii” – că războiul deşteptase
clasele rurale şi formase o anumită mentalitate politică la ţară. (…)
Ne-am înşelat. Nu s-a ţinut seama de nimic şi nimeni nu s-a
împotrivit”. Chemarea la urnă de trei ori în doi ani – continua Gafencu
– a determinat ca pentru alegătorul rural votul să devină „o formalitate

1
Ibidem, pp. 65-66.
2
Ibidem, p. 67.
3
Idem, Reforma electorală, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1926, p. 12.
4
Ibidem, p. 13.
5
Constantin Stere, Documentări şi lămuriri. Preludii. Partidul Naţional Ţărănesc şi
„cazul Stere”, Bucureşti, 1930, p. 71.
106
ce trebuie făcută cît mai grabnic şi cît mai lesne. Teamă? Intimidare?
Desigur că nu. Lipsă de încredere şi plictiseală!”1.
Transilvănenii, intraţi în viaţa politică a României cu mari iluzii
şi mari speranţe, exprimau prin intermediul „Patriei” ideea că viaţa po-
litică se desfăşoară încă sub obişnuinţa vechiului sistem electoral.
Astfel, rolul alegătorului se reducea la o simplă formalitate materială,
aceea de a introduce în urnă buletinul de vot. „Voinţa sau conştiinţa ale-
gătorului – scria oficiosul P.N.R. – erau în cel mai bun caz impersonale,
aşa că în tot trecutul vieţii noastre parlamentare alegerile erau o simplă
formalitate … constituţională, condusă cu mai multă sau mai puţină
abilitate de guvernul care le făcea”2. Ziaristul ardelean Moise Nicoară
considera că votul universal a chemat dintr-o dată la viaţa publică sute
de mii de cetăţeni, prea puţin pregătiţi pentru rolul precumpănitor pe
care erau chemaţi să-l îndeplinească. În acest context, presa românească
are menirea de a contribui într-o măsură mai mare la educaţia politică a
alegătorilor3. Ziaristul se număra printre puţinii care înţeleseseră că elita
conducătoare trebuia să facă ceva în vederea ridicării nivelului cultural
al electoratului, nu doar să-i constate nepregătirea.
Cei mai mulţi analişti şi observatori din epocă considerau că
prin introducerea sufragiului universal se făcuse un pas important spre
emanciparea politică a populaţiei, dar acest progres va deveni o rea-
litate numai atunci cînd alegătorul îşi va face educaţia în viaţa publică
şi cînd politicienii vor fi dispuşi să respecte libertatea alegerilor4.
Ziaristul Alexandru Cusin, referindu-se la alegătorii din mediul
rural dominat de incultură şi analfabetism, scria în 1923 următoarele:
„Astăzi ai în faţă un mare corp electoral, amorf, fără educaţie politică,

1
Grigore Gafencu, Minunea electorală, în RV, anul II, nr. 10 din 12 martie
1922, p. 11.
2
Încrederea alegătorilor, în „Patria”, Cluj, anul III, nr. 52 din 12 martie 1921.
3
Moise Nicoară, Îndrumătorii opiniei publice, în ŢN, anul IV, nr. 33 din 19
august 1923.
4
I. C. Cătuneanu, Acţiunea românească şi minorităţile, în „Acţiunea Româ-
nească”, Cluj, anul I, nr. 1 din 1 noiembrie 1924, p. 3.
107
fără cunoştinţe prea întinse asupra problemelor grave sociale care agită
societatea şi pe care conducătorii politici sînt chemaţi să le rezolve”1.
Conservatorul Constantin Meissner sublinia ideea că votul uni-
versal şi analfabetismul sînt două noţiuni ce se exclud principial. Cine
dorea sincer ca masele să fie chemate la viaţa politică nu putea admite
totodată neştiinţa de carte şi „absoluta ignoranţă” a ţăranilor. În conclu-
zie, arăta Meissner „răspîndirea învăţăturii pînă şi-n cel din urmă cătun
se impune: e singura pavăză contra excrescenţelor votului universal”2.
Spre deosebire de ţărani, muncitorul industrial, în opinia lui N.
Lupu Kostaki, reprezenta „un element prea cultivat pentru a mai putea
fi terorizat şi înşelat cu mijloacele obişnuite; sentimentul său de con-
servare este prea dezvoltat pentru a-l lăsa pradă metodelor de intimi-
dare imbecilă sau şiretlicurilor de duzină”. Lupu Kostaki nu este de
acord cu socialistul Toma Dragu, care considera clasa muncitoare ca
fiind „înapoiată” şi fără „nici o conştiinţă de existenţa ei ca clasă apar-
te”. După părerea lui, „masa, oricît de conservatoare şi de incultă,
simte, pricepe instinctiv direcţiunea unde se găsesc interesele sale. Da-
toria partidelor politice este să limpezească acest sentiment, să-l scoată
din domeniul nebulos al instinctului şi să-l transpună în terenul sănă-
tos al conştiinţei solide”3.
Majoritatea analiştilor politici şi a observatorilor din primul de-
ceniu interbelic au remarcat faptul că nu poate fi vorba în România, ca
în ţările din centrul şi apusul Europei, de o opinie publică omogenă,
trainic închegată prin tradiţie şi cultură. Sintagma „opinie publică” în-
seamnă la noi – în versiunea lui Eugen Crăciun – „o dispoziţiune de
spirit colectivă, o tendinţă obştească mai mult sau mai puţin lămurită,
o acceptare generală a aceloraşi norme etice în activitatea de fiecare

1
Alexandru Cusin, Massa electorală, în „Neamul românesc”, anul XVIII, nr. 61
din 18 martie 1923.
2
C. Meissner, Un om, un program, în Lui Alexandru Marghiloman. Omagiu cu
prilejul unei îndoite aniversări. Prietenii şi admiratorii lui, Tiparul „Cultura Naţio-
nală”, Bucureşti, 1924, p. 46.
3
N. Lupu Kostaki, Mişcarea muncitorească. Rezultatele alegerilor, în RV, anul
II, nr. 11 din 26 martie 1922.
108
zi”1. O părere asemănătoare o găsim şi la Grigore Gafencu, care
constată că existenţa opiniei publice este „negată de toate spiritele tari,
dispreţuită de toţi cugetătorii, bîrfită de toţi reformatorii şi totuşi exis-
tentă şi plină de viaţă”2. Gafencu acceptă şi el că nu corespunde terme-
nului obişnuit, consfinţit de ideologia democratică, dar nu se îndoieşte
că opinia publică există într-o formă specifică în România.
Sensibilitatea opiniei publice – se arăta într-un articol publicat
în „Patria” din aprilie 1925 – depinde de gradul de cultură al fiecărui
popor. „… trebuie să recunoaştem – sublinia oficiosul naţionalilor –
că nu avem opinie publică în sens european al cuvîntului. Sau cel
puţin, nu o avem în acel grad de sensibilitate pentru a putea percepe
relele ce bîntuie viaţa noastră politică şi socială”3.
Acelaşi Eugen Crăciun constata în anii ’30 că atît dreptul de
vot, cît şi reforma agrară, care trebuiau să însemne pentru ţărani un
punct de plecare şi o posibilitate de progres, au rămas „realităţi stran-
gulate, fără nici un fel de eficienţă practică”4.
În opinia unora, conştiinţa politică a alegătorului era determi-
nată în mod direct de bunăstarea economică şi ştiinţa de carte. „Pentru
ca o massă electorală să fie politiceşte conştientă – scria în 1925 Petre
Suciu – se cer două lucruri: să fie neinfluenţabilă şi să aibă educaţie
naţională şi politică. Pe cea dintîi i-o dă bunăstarea economică, iar pe
cea de-a doua şcoala cărţii şi a vieţii”5.

1
Eugen Crăciun, De la economie la cultură, în RV, anul IV, nr. 2 din 24
februarie 1924, p. 2.
2
Grigore Gafencu, Excelsior, în RV, anul III, nr. 16 din 18 noiembrie 1923, p. 12.
3
Opinia publică. Rostul ei în viaţa de stat, în „Patria”, anul VII, nr. 76 din 5
aprilie 1925.
4
Eugen Crăciun, Unde mergem…?, Editura „Adeverul” S.A., Bucureşti, [1934], p. 6.
5
Petre Suciu, Poporaţia Ardealului şi simţul realităţilor social-economice,
Editura Revistei „Societatea de Mîine”, Cluj, 1925, pp. 22, 26, 27. Într-o formă pri-
mară, această idee o regăsim şi la Iuliu Maniu în 1920. Iuliu Maniu, Testament moral-
politic, Gîndirea Românească, Bucureşti, 1991, p. 9. De asemenea, punctul de vedere
susţinut de P. Suciu îl întîlnim şi în lucrarea lui N. C. Angelescu, Desechilibrul
românesc, Vremea, Bucureşti, 1938, p. 142.
109
 Social-democratul Şerban Voinea constata, în 1926, că în Ro-
mânia ţărănimea abia a ieşit din neoiobăgie, şi ea va putea adopta, în
ceea ce priveşte comportamentul politic, experienţa ţărănimii occiden-
tale, fără însă a mai parcurge toate fazele pe care aceasta le-a străbătut.
Aceasta va fi cu atît mai uşor cu cît ţărănimea are la îndemînă de la în-
ceputul acţiunii ei politice „arma” votului universal. Clasa rurală putea
duce lupta ei politică alături de proletariatul orăşenesc, care, deşi slab
numeric, are – graţie aceluiaşi vot universal – putinţa să se manifeste
politic1. Şerban Voinea exprima opinia în conformitate cu care ţă-
rănimea, spre deosebire de masele proletare orăşeneşti, în condiţiile
lipsei de conştiinţă politică, nu poate participa în mod activ la viaţa or-
ganizaţiilor de partid2.
Juristul N. Daşcovici scria în 1926 că reforma sufragiului uni-
versal a fost acordată „unui alegător neformat mai demult”, lucru ce a
contribuit, alături de altele, la „deprecierea valorilor sau la răsturnarea
vechii scări de valori politice”3. Abandonarea sistemului electoral cen-
zitar a făcut ca chestiunea culturii şi a pregătirii cetăţeneşti a alegăto-
rului de vot universal să treacă cu totul pe al doilea plan. Adevăraţii
beneficiari ai sistemului sînt „toţi politicienii lipsiţi de scrupule şi gata
să făgăduiască în opoziţie tocmai ceea ce ştim că nu vor putea înfăptui
la guvern”4. Această situaţie a determinat dezgustul alegătorilor şi ab-
ţinerea de la vot5.
P. P. Negulescu considera că cetăţenii care compun corpul elec-
toral n-au, în marea lor majoritate, nici timpul nici pregătirea necesară
ca să studieze prin ei înşişi problemele ţării şi diferitele soluţii asupra
cărora trebuie să se pronunţe în faţa urnelor. Dacă însă li se arată pe
înţelesul lor în ce constau acele probleme, dacă li se explică, în forme

1
Şerban Voinea, Marxism oligarhic. O contribuţie la problema dezvoltării
capitaliste a României, editura I. Brănişteanu, Bucureşti, 1926, p. 244.
2
Idem, Democraţia şi disciplina de partid, Editura Marxistă, Bucureşti, [1932], p. 9.
3
N. Daşcovici, Spre al doilea partid de guvernămînt, p. 595.
4
Idem, Sistemele electorale şi legea noastră, în SM, anul III, nr. 25-26 din 20 şi
27 iunie 1926, p. 453.
5
Ibidem, p. 454.
110
potrivite, care sînt soluţiile posibile, alegătorii pot ajunge să-şi facă o
părere întemeiată şi să voteze în cunoştinţă de cauză. Lui Negulescu i
se părea mai grav decît lipsa lor de pregătire faptul că „unii dintr-înşii,
am putea zice chiar foarte mulţi, n-au nici un interes pentru viaţa po-
litică. Un egoism naiv îi face să nu se preocupe decît de propriile lor
afaceri şi să considere ca o vinovată pierdere de vreme grija de trebile
publice”1. În consecinţă, partidele politice aveau menirea de a
contribui prin propaganda şi activitatea pe care o desfăşurau, la lumi-
narea opiniei publice şi la dezvoltarea culturii politice a electoratului2.
Imaturitatea politică a electoratului, lipsa de educaţie a alegăto-
rilor au determinat, în opinia lui Nicolae Iorga, pe de o parte indife-
renţa faţă de programele partidelor, iar pe de altă parte neîncrederea
faţă de personalităţile vieţii politice3.
Vintilă Brătianu vorbeşte de anumite transformări care se produc
în cadrul electoratului, „din nevoia de a educa pe noul şi tînărul şi nu
destul de luminatul, încă, vot obştesc”. „Activitatea politică de certuri,
de ademeniri, de amăgire, de tîrguieli – scria liderul liberal – se
transformă din ce în ce mai mult într-o activitate locală de formare şi de
luminare a unei conştiinţe cetăţeneşti mai solidară cu interesele obşteşti
(…) Astfel că viaţa politică sănătoasă va intra în adîncime, va deveni
mai constructivă şi deci va aduce preocupări de un ordin mai înalt…”4.
Unele formaţiuni politice, cum era Partidul Poporului, făceau
apel în propaganda lor politică la înţelepciunea tradiţională a ţăranului
român. „Cînd s-a dat drept de vot tuturor românilor – scria într-o bro-
şură de propagandă averescană din 1926 – s-a presupus că fiecare ro-
mân este ,dacă nu învăţat, îndeajuns de înţelept ca să ştie ce fel de
oameni trebuie să fie aleşi ca deputaţi şi senatori”5. De altfel, Partidul

1
P. P. Negulescu, Partidele politice, Cultura Naţională, Bucureşti, 1926, p. 25.
2
Ibidem, p. 26.
3
N. Iorga, Oameni de bine, în „Neamul românesc”, anul XXI, nr. 90 din 21
aprilie 1926.
4
Vintilă I. Brătianu, Cum pregătim Românul Nou al României Mari, Tiparul
Prietenii Ştiinţei, Craiova, [f.a.], p. 27.
5
Ce trebuie să ştie un bun român cînd se duce la vot, 1926, p. 3.
111
Poporului, pregătindu-se pentru preluarea puterii de la liberali în prima
parte a anului 1926, nu îşi permitea dezvoltarea unei critici, manifestînd
o încredere deplină în calităţile electoratului. În acest sens, oficiosul
„Îndreptarea” considera că electoratul „este un corp sănătos, viguros”,
dar recunoştea că el „a fost învăţat cu unele practici rele, el a avut să
sufere în trecut atîta din cauza unor moravuri detestabile”1.
Scriitorul Ion Agârbiceanu sublinia că după marile reforme
postbelice, îndeosebi cea agrară şi cea electorală, principala problemă
de rezolvat era culturalizarea maselor, singura care putea să ofere sens
şi eficacitate împroprietăririi şi votului universal2.
Imaturitatea electoratului din România a fost sesizată şi de
observatorii străini. Astfel, conform unei relatări a ministrului Franţei
la Bucureşti, „ţăranul român nu este învăţat, nu are nici un fel de
educaţie civică, însă are sensibilitate şi orgoliu”. În opinia lui, trebuia
să se realizeze o experienţă cu un guvern naţional-ţărănesc, deoarece
„ţărănimea reprezintă o forţă în această ţară”3.
Între toate aceste aprecieri negative relativ la conştiinţa politică a
corpului electoral, există totuşi şi unele poziţii pozitive, e drept, rare. În
acest sens, profesorul clujean Virgil I. Bărbat considera că ţăranul, ajuns
alegător, cîştigă tot mai mult conştiinţa demnităţii lui cetăţeneşti. Şi
trebuie să o cîştige deoarece fără ea votul universal devine o parodie4.
Poporul nu trebuia „ocărît pentru slăbiciunile lui din alegeri”. Cei care
critică acordarea sufragiului universal ţăranilor, – opina Virgil I.Bărbat
– nu sînt realişti, pentru că „votul universal n-a venit în lume aşa, la
întîmplare. El a venit pentru că sistemul de vot restrîns dinainte se
dovedise rău, cu abuzuri şi mai mari decît cele aduse de democraţie.
Lumea n-a trecut la votul universal pentru că-i era bine cu sistemul

1
Omul bolnav, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr. 36 din 13 februarie 1926.
2
Sevastian Voicu [pseudonimul lui Ion Agârbiceanu], Problema culturalizării
maselor, în „Transilvania”, Sibiu, anul 59, nr. 1, ianuarie 1928, pp. 1-6.
3
Apud Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 186.
4
Virgil I. Bărbat, Exproprierea culturii, în „Buletinul «Extensiunii
universitare»”, Cluj, anul III, 1926-1927, p. 12.
112
electoral dinainte vreme. Ea a făcut aceasta sătulă de relele de atunci”1.
Concluzia lui Virgil I. Bărbat era aceea că prin răspîndirea culturii şi
prin exerciţiul votului se va ajunge la formarea culturii politice a
ţăranilor şi la un comportament electoral adecvat regulilor democraţiei2.
De asemenea, Iuliu Maniu, sub impresia marii victorii obţinute
în alegerile din 1928, aprecia că venirea naţional-ţărăniştilor la putere
a zdrobit o legendă, aceea „că în România nu există o opinie publică şi
că în România nu se poate veni la putere pe poarta deschisă şi pe baza
unei opinii publice (…) Era cea mai mare insultă care se putea aduce
şi Coroanei şi Ţării Româneşti”3.
Anii crizei economice aveau să aducă mai multă derută în rîndul
electoratului. Se observă o sporire a confuziei opiniei publice, vizibilă
mai ales în timpul alegerilor. Incertitudinea electorilor s-a manifestat
printr-o risipire a voturilor spre formaţiuni politice neglijabile ca
importanţă sau spre grupările extremiste şi radicale şi, în acelaşi timp,
a determinat o creştere numerică a partidelor şi grupărilor politice.
Această atmosferă a stimulat şi mai mult atitudinile critice la adresa
culturii politice a electoratului.
Astfel, cunoscutul jurist de orientare liberală Mircea Djuvara,
într-o conferinţă cu tema Cultura politică şi practica omului de stat
susţinută sub egida Institutului Social Român în 1928, aprecia că
„mulţimea dă dovadă de deosebită sensibilitate, aceasta o duce la o
credulitate extraordinară, poţi să o faci să creadă ce vei dori, dacă ai
mijloacele necesare pentru a o convinge, dar nu la pătrunderea proble-
melor cu raţiunea şi în genere la creaţiile înalte culturale”4.
Alegerile – scria, critic, în 1930, Gheorghe Tătărescu – „care în
concepţia rostului lor trebuiesc să fie lecţii colective de civism, prilej de
luminare a maselor şi instrument de accentuare a solidarităţii naţionale,
n-au fost, din nefericire, decît încăierări periodice, din care au ieşit bi-

1
Ibidem, p. 16.
2
Ibidem, pp. 17,18.
3
Iuliu Maniu, Testament moral-politic, p. 100.
4
Mircea Djuvara, Cultura politică şi practica omului de stat, în Politica culturii,
Institutul Social Român, Bucureşti, [1930], p. 322.
113
ruitoare numai învrăjbirea sufletelor, ura de clasă, regionalismul deza-
gregant, şi, deasupra tuturor, discreditarea vieţii publice”1.
Social-democratul Lotar Rădăceanu considera că ţărănimea are
posibilităţi restrînse de a se manifesta şi mai ales de a se impune din
punct de vedere politic. „Înapoiată din punct de vedere cultural şi fără
contact continuu cu frămîntările vremii – scria în 1936 Rădăceanu –,
ea nu poate decît foarte anevoios să ajungă la conştiinţa de clasă şi la o
unitate de acţiune independentă de burghezie sau de proletari. De
aceea o vedem aproape totdeauna alături de un partid burghez sau pro-
letar şi sub conducerea spirituală şi politică a acestuia”2.
Dacă în 1924 Constantin Rădulescu-Motru se întreba în ce mă-
sură ţărănimea chemată la viaţa publică va reuşi să înţeleagă rolul şi
menirea ei3, în 1936 exprima anumite reticenţe. El considera că votul
universal a ridicat ţărănimea la poziţia dominantă în stat4. Ţărănimea
n-a fost dăruită cu această poziţie, ci ea a ocupat o poziţie pe care a
găsit-o liberă. După primul război mondial – opina Rădulescu-Motru –
, nici un alt sistem de vot, în afară de sufragiul universal, nu ar fi putut
păstra corpului electoral caracterul naţional. „A trebuit să se identifice
corpul electoral – sublinia teoreticianul ţărănist – cu populaţia ţără-
nească, pentru ca Statul să se poată afirma ca Stat naţional, unitar şi
indivizibil. Cu orişice alt sistem, viitorul Statului român ar fi fost ame-
ninţat”5. C. Rădulescu-Motru accepta ideea că votul universal era într-
adevăr temelia statului, însă nu în spiritul în care se practica. „Acum el
se practică în spirit burghez, ca un schimb de servicii. Individul ale-
gător dă votul, iar cel care primeşte votul dă, în schimb, un preţ sau o
promisiune (…) În ziua de alegeri ţărănimea se crede la tîrg. Dă votul
1
Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1996, p. 117.
2
Lothar Rădăceanu, Posibilităţile politice ale ţărănimii, în „Independenţa
economică”, Bucureşti, anul XIX, februarie 1936, pp. 34, 35.
3
C. Rădulescu-Motru, Spre ţărănismul conservator, în Lui Alexandru Marghilo-
man…, p. 121.
4
Idem, Ideologia statului Român, Tipografia „Bucovina”, Partidul Naţional
Ţărănesc, Biblioteca de Educaţie Cetăţenească, [1936], p. 23.
5
Ibidem, pp. 26-27.
114
aceluia care promite mai mult. Din spiritul burghez, care stăpîneşte
întreaga politică a Statului, atît a înţeles ţărănimea: să profite de ziua
de alegeri. Bineînţeles, ea nu profită nimic, fiindcă n-are conştiinţă de
interesele sale; ea îşi dă votul aceluia care promite mai mult şi prin
aceasta deschide drum demagogilor”1 [subl. ns.]. O cale pe care se
putea face educaţia politică a satelor o constituie, în viziunea lui
Rădulescu-Motru, organizarea cooperativelor săteşti.
George N. Georgescu, într-un studiu publicat în 1937 în „De-
mocraţia”, revista Cercului de Studii al P.N.L., arăta că prin înlocuirea
colegiilor cenzitare cu sufragiul universal, precum şi prin reforma
agrară, se aşteptau rezultate binefăcătoare precum încetarea corupţiei
alegătorilor şi educaţia mulţimii2. Observaţia autorului este aceea că,
dacă reforma electorală a constituit prin ea însăşi un progres faţă de
trecut, acelaşi progres se constată şi sub raportul corupţiei alegătorilor.
În ceea ce priveşte educaţia alegătorilor, Georgescu susţine că nu s-a
făcut nici cel mai mic progres, „afară numai dacă nu se preferă zăpă-
ceala sceptică a ţăranului stării de ignoranţă de mai înainte”3.
În preajma alegerilor parlamentare din decembrie 1937, oficiosul
liberal „Viitorul” îşi exprima încrederea în capacitatea politică a elec-
toratului, care a suferit în ultimii ani transformări fundamentale de men-
talitate şi acţiune. „Corpul electoral – scria „Viitorul” în octombrie
1937 – nu se mai lasă mînat de ofensivele demagogice şi nici de
pornirile asmuţitoare la trezirea instinctelor primare. Judecata opiniei
publice este azi o realitate peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Ma-
sele populare au ajuns la un grad de maturitate politică destul de în-
semnat şi oricît ar fi de pătimaşe luptele dezlănţuite de unele grupări, nu
se poate înlătura minimum de obiectivitate a sufragiului universal”4
[subl. ns.]. În acel moment, autorul articolului nu bănuia cît de mare
dreptate avea, alegătorii sancţionînd prin votul lor politica liberală.

1
Ibidem, pp. 41-42.
2
George N. Georgescu, Educaţia politică a satelor, în „Democraţia”, anul XXV,
nr. 1-2, ianuarie-februarie 1937, p. 58.
3
Ibidem, p. 59.
4
Unde sînt programele?, în „Viitorul”, anul XXIX, nr. 8943, 29 octombrie 1937.
115
 Înfrîngerea guvernului în alegeri, în decembrie 1937, este
interpretată de C. Enescu drept o „sporire a conştiinţei cetăţeneşti,
precum şi evidenţierea faptului că votul înseamnă unica forţă politică,
mai cu seamă în mîna celor săraci”1. La alegerile din 20 decembrie
1937, numărul votanţilor a depăşit pentru întîia oară trei milioane.
„Într-un timp cînd se vorbeşte despre dezinteresul şi desconsiderarea
alegătorilor pentru viaţa politică – sublinia acesta – faptul alegerilor
vine să desmintă teoria făurită meşteşugit de clasa conducătoare, că
marea masă a naţiunii româneşti trebuie înlăturată din viaţa politică”2.
O altă idee a lui C. Enescu este aceea că participarea redusă la vot în
unele alegeri parlamentare se datorează nu numai lipsei de conştiinţă a
alegătorilor, ci şi presiunii guvernamentale3.
Spre deosebire de C. Enescu, liberalul georgist Victor Papacos-
tea explică înfrîngerea guvernului P.N.L. în alegerile din decembrie
1937 nu prin creşterea conştiinţei politice a alegătorilor, ci prin „ins-
tinctul de apărare al masselor”, care au reacţionat cu o vigoare extraor-
dinară. „Şi dacă explozia de indignare nu-şi găsea acum drumul şi
ţinta, pe calea paşnică a votului – arăta Papacostea –, fierberea ar fi
fost din ce în ce mai mare şi riscurile pentru organismul nostru de stat
din ce în ce mai grave”4.
N. C. Angelescu, adversar al sistemului partidist, considera că
„electoratul a falsificat şi falsifică încă voinţa naţiunii”5. Singurul
punct de contact între partide şi electorat se stabileşte în timpul alege-
rilor, „alegeri care pînă acum au determinat în mod atît de relativ ade-
vărata voinţă a naţiunei. Cînd alegerile au trecut, după ce politicienii
au obţinut binecuvîntatul mandat parlamentar, contactul dintre aceştia
şi naţiune se rupe pentru 4 ani…”6. Ţăranul, deşi a devenit „mare elec-

1
C. Enescu, op. cit., p. 520.
2
Ibidem, p. 524.
3
Ibidem, p. 526.
4
Victor Papacostea, Problema Partidului Liberal, Tipografia „Bucovina”,
Bucureşti, [1938], pp. 10-11.
5
N. C. Angelescu, op. cit., p. 106.
6
Ibidem, p. 107.
116
elector în ţara românească”, este condus în continuare de politicienii
de la oraşe, care se substituie lui şi nu înţeleg, „cu concepţiile lor de
orăşeni, nevoile categoriei sociale ce reprezintă”1.
Pe aceeaşi linie doctrinară, Marin Simionescu-Râmniceanu con-
sidera că ţărănimea, în ciuda unei vii participări la „kermesa electorală”,
a fost profund indiferentă faţă de latura politică a acestei probleme, inte-
resîndu-se exclusiv „de chestiunile administrative mărunte, ce o priveau
sau o atingeu în mod direct, în timp ce pătura superioară manifesta un
interes dezechilibrat în sens exact contrar, acordînd toată atenţia poli-
ticei pure şi puţină consideraţiune păsurilor sau reformelor exclusiv ad-
ministrative”2 . În concluzie, arăta Simionescu-Râmniceanu, nu se poate
vorbi sub regimul partidelor politice de o „viaţă politică la sate”3.
Într-o lucrare retrospectivă asupra vieţii politice interbelice,
Ştefan Antim scrie în 1939 că „votul universal, dat ţăranilor fără ca ei
să-l fi cerut şi fără ca pătura noastră rurală să fi avut pregătirea necesară
pentru a-l folosi, a fost redus curînd la o sinistră parodie…”4. Iar
Constantin Xeni, în memoriile sale, se întreba „ce şanse avea democra-
ţia (…) într-o ţară în care poporul nu avea vechi şi solide tradiţii de cul-
tură politică? În care cei mai mulţi votau cu degetul sau punînd o
cruce?”5.
Din perspectiva culturii politice şi a comportamentului electoral
al alegătorilor, interesante şi în acelaşi timp elocvente sînt puţinele
monografii ale satului românesc din această perioadă, care acordă
atenţie şi vieţii politice rurale. În acest sens, Gheorghe Mareş şi Du-
mitru Mareş, oprindu-se asupra mentalului politic al locuitorilor din
Ghigoeşti (jud. Neamţ), arătau că deşi în sat nu erau mai mult de 250
de alegători, totuşi aici se regăseau organizaţii politice ale tuturor par-

1
Ibidem, p. 143.
2
Marin Simionescu-Râmniceanu, Contribuţii la o ideologie specific româneas-
că, Impres S.A.R., Bucureşti, 1939, p. 47.
3
Ibidem.
4
Ştefan Antim, Alte studii şi portrete, „Adeverul S.A.”, Bucureşti, 1939, p. 140.
5
C. Xeni, Căldura sfinxului Iuliu Maniu, în MI, anul XXXIV, serie nouă, nr. 11,
11, noiembrie 2001, p. 17.
117
tidelor politice importante. Cu toate acestea, ideologia şi principiile di-
feritelor partide şi grupări politice n-au avut prea mare răsunet în su-
fletele ţăranilor. „Pătimaşi în politică – scriau cei doi autori –, nu
cunosc altă ideologie sau normă de conducere decît dreptatea vulpei
legendare. Interesele personale înlocuesc cele mai frumoase principii.
Din această cauză fiecare grupare îşi are militanţii ei, care nu sînt prea
numeroşi şi care duc război de moarte adversarilor politici din ce-
lelalte grupări”1 . Numărul acestor „politicieni” nu este însă prea mare,
„mai mult de 50% privind cu nepăsare şi chiar cu ironie asemenea ma-
nifestări,. Aceştia sînt de obicei guvernamentali, sau votează sub im-
presia momentului, în care caz încearcă cu noi grupări şi aceasta o fac
nu pătrunşi de ideologia partidului, ci din dorinţa de a vedea ceva nou,
ce fac alţii, ce n-au mai fost la conducere”2 [subl. ns.].

*
Un comportament politic aparte l-au avut minorităţile etnice din
Transilvania. Alegînd calea participării la viaţa publică a noului stat,
liderii politici maghiari s-au ocupat îndeaproape de „instruirea inten-
sivă a electoratului”, cerîndu-le etnicilor maghiari „să dea dovadă de
disciplină de partid şi să-şi manifeste sentimentul sacrificiului pentru
marile interese periclitate”3. Cultura politică a alegătorilor maghiari
este demonstrată şi de procentul mult mai ridicat decît al românilor în
ceea ce priveşte ştiinţa de carte. În acelaşi timp, un rol important l-a
avut propaganda desfăşurată de Partidul Maghiar în rîndul
comunităţii, propagandă intensă şi consecventă. Canalele pe care
aceasta pătrundea în mediile rurale şi urbane erau dintre cele mai

1
Gheorghe Mareş, Dumitru Mareş, Monografia satului Ghigoeşti Judeţul Neamţ
de la înfiinţare şi pînă în zilele noastre, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1938, p. 154.
2
Ibidem, p. 155.
3
Minorităţile naţionale din România. 1925-1931. Documente, coordonator Ioan
Scurtu, Ioan Dordea, Bucureşti, 1996, p. 108.
118
diverse, dar rolul cel mai important l-a avut presa1. Această presă,
îndreptată spre educarea politică şi culturală a maghiarilor, era fără
îndoială superioară celei româneşti din Transilvania2.
Încercarea de a menţine unitatea politică a minorităţii maghiare
reiese şi din Statutul aprobat de Congresul Partidului Maghiar din oc-
tombrie 1928, în care se preciza că membru al acestui partid devine în
mod automat orice cetăţean român de naţionalitate maghiară sau care
se consideră maghiar şi care a împlinit 20 de ani. În realitate, numeroşi
maghiari activau în cadrul altor partide, mai ales în Partidul Comunist
şi Partidul Social-Democrat3.
În ceea ce priveşte minoritatea germană din Transilvania, este
interesant de subliniat atenţia pe care liderii ei o arătau educaţiei poli-
tice a alegătorilor. Presa germană transilvăneană a fost bogată şi va-
riată. Saşii mai ales au dat o atenţie deosebită publicisticii lor, tocmai
pentru faptul că aceasta îi ajuta în menţinerea şi întărirea caracterului
lor naţional4. Un rol deosebit l-a jucat, începînd din august 1921, re-

1
În perioada 1919-1928 maghiarii au editat 46 cotidiene politice şi 107 hebdoma-
dare politice şi sociale, dintr-un total de 577 (restul fiind literare, ştiinţifice, bisericeşti,
de educaţie, umoristice, comerţ, industrie, agricultură). Silviu Dragomir, La
Transylvanie Roumaine et ses minorités ethniques, pp. 206-207; Niculae Ferenczi, Presa
periodică maghiară din România în ultimii zece ani, în Transilvania, Banatul, Crişana
şi Maramureşul (1918-1928), vol. II, Cultura Naţională, Bucureşti, 1929, p. 1308.
2
Liviu Maliţa, La presse transylvaine pendant la première décennie après
l’union, în TR, Cluj-Napoca, vol. III, nr. 2, 1994, pp. 72-98; Emanoil Bucuţa,
Statistica publicaţiilor periodice din Transilvania, în Transilvania, Banatul, Crişana
şi Maramureşul, vol. II, p. 1291 şi urm.; Sorin Radu, Consideraţii privind structura şi
organizarea presei româneşti din Transilvania în perioada interbelică (1919-1939),
în „Apulum”, tomul XXXIII, 1996, pp. 215-221.
3
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948),
Paideia, Bucureşti, 1999, pp. 36-37.
4
În perioada 1919-1924 au existat 53 de ziare, dintre care 11 cotidiene; 25 dintre
periodice erau politice, cu o prestanţă şi o calitate deosebită. Liviu Maliţa, op. cit.,
Anexa I/a; Vasile Ciobanu, Betrachtungen zur siebenbürgisch-sächsische Presse in der
Zwischenkriegszeit, în FVK, tom 29, 1986, nr. 1, pp. 61-71; idem, Contribuţii la cu-
noaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944, pp. 337-362; Nicolae Dascălu, La
presse des minorités nationales dans la Roumanie d’entre deux guerres (1919-1939).
Analyse statistique, în RRH, tome XX, 1981, nr. 1, pp. 111-129. Potrivit unei statistici,
119
vista „Deutsche Politische Hefte aus Grossrumänien” („Caiete politice
germane din România Mare”), editată la Sibiu de Rudolf Brandsch.
Aceasta era o publicaţie de comentarii politice în primul rînd, consti-
tuind o apariţie de excepţie şi unică în cadrul publicaţiilor din Ro-
mânia. Scopul urmărit era „educaţia politică a minorităţii germane din
România”, precum şi „îmbunătăţirea şi întărirea raporturilor minori-
tăţii cu românii şi celelalte minorităţi”1. Revista îşi va înceta apariţia
în decembrie 1927 din cauza dificultăţilor financiare2.
Spiritul de comunitate şi coeziune naţională a germanilor din
România reieşea în timpul alegerilor parlamentare. Germanii erau cca.
800.000 şi reprezentau aproximativ 5% din electoratul ţării. Acest
coeficient redus i-a determinat să apeleze la încheierea de acorduri
electorale, de regulă cu partidul aflat la guvern. Acesta din urmă în-
cheia cu plăcere asemenea alianţe electorale cu germanii din România,
făcîndu-le o serie de promisiuni, în scopul de a beneficia de un aport
sigur de voturi în circumscripţiile dominate de germani3.
Pînă la alegerile parlamentare din anul 1922, cînd minoritatea
germană a inaugurat tactica alianţelor electorale cu partidul de la
putere, încheind un cartel cu guvernul liberal4, liderii politici germani
au optat pentru o politică independentă şi pentru o colaborare cu
P.N.R. Astfel, la alegerile din noiembrie 1919, germanii din România
s-au prezentat cu liste proprii şi au fost aleşi în Parlament 11
reprezentanţi ai saşilor şi 10 ai şvabilor5. De asemenea, în aprilie
1920, conducerea germanilor din România a hotărît să meargă pe liste
proprii în noile alegeri organizate de guvernul Averescu, trimiţînd în

în 1933 apăreau în Transilvania 89 de periodice germane în 29 de aşezări. Vasile

Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944, p. 337.
1
Eduard Eisenburger, Rudolf Brandsch, Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 231.
2
Elena Dunăreanu, Mircea Avram, Presa sibiană în limba germană (1778-
1970), Sibiu, Biblioteca „Astra”, 1971, p. 22.
3
A. Hönig, Zwischen Mächten und Dogmen: Odyssee eines siebenbürgischen
Journalisten, J. G. Bläschke Verlag, St. Michael, 1984, p. 47.
4
Vasile Ciobanu, Organizaţia naţional-politică a germanilor din România
1919-1944, p. 125.
5
Idem, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944, p. 162.
120
Parlament 25 de reprezentanţi1. Interesant este faptul că alegătorii saşi
din circumscripţiile electorale care nu aveau şansa de a-şi alege
candidaţi saşi erau sfătuiţi de liderii lor să-şi dea votul Partidului
Naţional. Motivaţia unei asemenea orientări rezidă în „apartenenţa
strînsă la aceeaşi patrie şi într-o serie de lucruri comune. Am parcurs
aceeaşi dezvoltare istorică în circumstanţe egale de stat şi am trăit în
aceleaşi instituţii administrative”2. În acelaşi timp se preciza că saşii
nu caută nici un sprijin în afara luptei electorale. „Cine-l caută pe al
nostru – continua ziarul săsesc «Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt»
– trebuie să ştie că-l va avea dacă recunoaşte deplin drepturile noastre
asigurate la Alba-Iulia”3. În circumscripţiile electorale unde exista o
majoritate săsească, se preconiza păstrarea independenţei depline a
poporului săsesc. Uniunea Germanilor din România trebuia să fixeze
conduita politică, iar alegerile urmau să fie abordate cu „unitate şi
hotărîre” de etnicii germani4.
Conducerea centrală a germanilor le cerea acestora, în aprilie
1920, să-şi îndeplinească datoria faţă de comunitate şi să se prezinte la
urne. „Noi cerem cu toată tăria conaţionalilor noştri să păşească cu
toată seriozitatea la împlinirea acestei datorii”5. În timpul stăpînirii
maghiare, arăta ziaristul H. Plattner, alegătorii saşi nu puteau fi co-
rupţi nici cu bani, nici prin demagogie. În noua realitate politică,
Plattner îşi exprima speranţa că lucrurile vor rămîne la fel, cu toate că
„nu lipsesc încercările, chiar în momentul de faţă al pregătirii electora-
tului, de a sparge unitatea poporului nostru”6. Fiecare sas trebuia să
combată asemenea încercări. Saşii nu trebuie să intre în partidele ro-
mâneşti, ci să rămînă împreună cu poporul lor, pentru că – susţinea H.

1
Ibidem, pp. 165-166.
2
H. Pl.[attner], Zum Beginn der Wahlbewegung, în „Siebenbürgisch-Deutsches
Tageblatt”, anul 47, nr. 14094 din 3 aprilie 1920.
3
Ibidem; vezi şi Idem, Klare Scheidungen, în ibidem, nr. 14100 din 11 aprilie 1920.
4
Apel al senatorilor şi deputaţilor Partidului Naţional German membri în
Parlamentul dizolvat, în ibidem, nr. 14101 din 14 aprilie 1920.
5
Ibidem, nr. 14106 din 20 aprilie 1920.
6
H. Plattner, Wahlumtriebe im Sachsenland, în ibidem, nr. 14125 din 16 mai 1920.
121
Plattner – „noi vrem să rămînem liberi şi independenţi, un popor ger-
man, un partid german (…) Vrem să fim noi înşine ca partid german şi
să ne aducem partea noastră de muncă la bunăstarea întregului stat”1.
Se făcea în mod clar apel la conştiinţa naţional-politică a germanilor
pentru păstrarea unităţii etnice.
Un exemplu clasic, de disciplină naţional-politică, găsim în
timpul alegerilor parlamentare din 1922, cînd germanii au încheiat un
cartel electoral cu Partidul Liberal aflat la guvern. În asemenea cazuri,
liderii politici germani se ocupau îndeaproape de instruirea alegăto-
rilor, dîndu-le indicaţii precise despre modul în care trebuiau să se
comporte în timpul campaniei electorale şi al alegerilor. Hans Otto
Roth arăta alegătorilor saşi că a fost luată decizia susţinerii candida-
ţilor liberali în cercurile electorale săseşti şi, deci, acestora le revenea
„obligaţia respectării disciplinei naţionale”2. „După decizia luată de
Consiliul Naţional German-Săsesc – preciza H. O. Roth – nu mai este
hotărîtoare şi decisivă problema politică, dacă condiţiile pentru în-
cheierea pactului electoral au existat sau nu în realitate, ci chestiunea
disciplinei poporului nostru. Unitatea şi unanimitatea politicii po-
porului nostru constituie pentru noi un capital politic de nepreţuit.
Dacă nu vom sprijini în unanimitate decizia conducerii noastre politi-
ce şi nu vom acorda toate voturile conform indicaţiilor Consiliului Na-
ţional, atunci vom zdruncina pentru viitor încrederea în eficacitatea
politică a poporului nostru”3. H. O. Roth cerea, de asemenea, ca în
toate localităţile săseşti să se creeze comisii electorale speciale, pre-
cum şi organizaţii pe străzi, puse sub controlul vecinătăţilor, care să
verifice dacă toţi alegătorii s-au prezentat la vot şi care să asigure o
participare la scrutin de sută la sută. În ziua alegerii, urmau să fie
numiţi „oameni de încredere” care să formeze pichete la ieşirea din
comune, în scopul de a nu permite nici unei persoane să părăsească
localitatea dacă aceasta nu putea prezenta dovada acordării votului

1
Ibidem.
2
Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente, p. 425.
3
Ibidem, p. 426.
122
său1. În acelaşi timp, în mediul urban Roth solicita constituirea la toate
secţiile de votare a unor „cartiere generale” cu listele tuturor veci-
nătăţilor. Maşini şi căruţe urmau să fie puse la dispoziţie pentru a
transporta în timp util pe toţi alegătorii la secţiile de votare. De aseme-
nea – încheia H. O. Roth –, redacţiilor ziarelor săptămînale săseşti tre-
buia să li se solicite schimbarea zilei de apariţie din ziua de sîmbătă, în
cea de joi sau vineri, în ideea de a se efectua, prin intermediul lor, o
propagandă electorală eficace care să ajungă şi în mediul rural în timp
util2.
O altă mărturie a disciplinei electorale a saşilor se înregistrează în
timpul alegerilor locale din februarie 1926. Astfel, într-o circulară
trimisă de conducerea Ligii Culturale a Germanilor din România anga-
jaţilor ei se arăta: „Deoarece din motive naţionale există datoria elec-
torală pentru fiecare îndreptăţit la vot din Liga Culturală, conducerea
roagă să fie îndeplinită această datorie de a alege. Pentru a nu se stînjeni
munca sînteţi rugaţi să mergeţi la localul de votare în următoarea
ordine: vineri 830, maiorul Binder, servitorul Diener; ora 930, Dr. Csaky,
Dr. Sindel; ora 1030, Dr. Nussbächer. Cei care nu au încă certificatul de
alegător sînt rugaţi să-l procure în cursul acestei zile de la magistrat”3.
În rîndul electoratului şvăbesc din Banat domnea aceeaşi disci-
plină de fier. Pentru alegerile parlamentare din mai 1926 minoritatea
germană a încheiat un cartel electoral cu guvernul Al. Averescu. În
aceste condiţii, conducerea politică a şvabilor anunţa alegătorii că în
cazul în care se vor găsi „trădători” care să nu voteze cu guvernul,
deoarece interesele etniei o cer, atunci „poporul nostru îi va alunga cu
toată hotărîrea din mijlocul nostru şi va găsi mijloace şi modalităţi de
a înfiera o astfel de trădare ruşinoasă. Cine nu înţelege aceasta, va

1
Ibidem. În opinia unor ziare transilvănene, preotul avea sarcina să verifice dacă
într-adevăr saşii şi-au exercitat dreptul la vot. Votul universal, în „Cuvîntul
Poporului”, Sălişte – Sibiu, anul IV, nr. 8 din 2 aprilie 1922.
2
Ibidem, p. 427.
3
ANDJ Sibiu, fond Liga Culturală a Germanilor din România, dos. 10/1926, f. 1350.
123
pierde dreptul de a se mai numi german şi va fi făcut imposibil nu
numai politiceşte, ci şi în viaţa socială”1.
Gradul ridicat de cultură a electoratului etnic german din Ro-
mânia este demonstrat şi de faptul că reprezentanţii parlamentari erau,
cu foarte rare excepţii, absolvenţi ai învăţămîntului superior. În opinia
lui Fr. Wertheimer, intelectualii germani de primă generaţie proveneau
din sînul ţărănimii şi erau strîns legaţi de ea profesional şi neprofe-
sional. „Rareori domneşte între alegători şi aleşi – sublinia Fr.
Werheimer – aşa o legătură strînsă, intimă, ca între deputaţii germani
din România şi electoratul lor”2.
Revista „Klingsor”, referindu-se la „teroarea” declanşată de
liberali în alegerile din 1927, considera că Transilvania, cu o cultură
politică mai ridicată, respinge asemenea acţiuni. „Transilvania – scria
„Klingsor” – ţine de Europa Centrală. Neregularităţile de la noi după
1918 ţin de Balcani”, iar „prin P.N.Ţ. care se sprijină şi pe minorităţi
va pătrunde în viaţa politică Europa cultivată”3.
Existenţa în Transilvania a unei numeroase mase de alegători
minoritari – scria în 1926 cunoscutul ziarist Ion Băilă – a făcut să se
dezvolte în această provincie „un spirit cu o distinctă particularitate,
care nu se găseşte decît [aici] şi care cu greu poate fi apreciat cu juste-
ţe de către fraţii noştri din Vechiul Regat”4.
Alţi analişti ai epocii au subliniat ideea că, deşi opinia publică
era aproape exclusiv orăşenească, votul universal era mai cu seamă un
vot al satelor5. Problema era – în opinia lui Camil Petrescu – că me-
diul urban în Transilvania, ca şi în Bucovina, era dominat de minori-
tăţile etnice, care din punct de vedere al educaţiei naţionale şi al cultu-

1
Un apel şvăbesc, în „Neamul românesc”, anul XXI, nr. 99, 4 mai 1926.
2
Dr. Fr. Wertheimer, Von deutschen Parteien und Parteiführern im Ausland,
Zentral Verlag, Berlin, 1927, p. 169.
3
„Klingsor”, Braşov, anul 4, nr. 8, august 1927, pp. 312, 313.
4
Ion Băilă, Rezolvirea problemelor minoritare, în SM, anul III, nr. 29-30, 18-25 iulie
1926, p. 510.
5
Eugen Crăciun, O criză fără soluţie, în RV, anul I, nr. 1, 30 octombrie 1921,
pp. 10-11.
124
rii politice erau superioare. În plus, ei „se prezentau uniţi [în alegeri],
iar noi ne prezentăm în partide”, lucru ce „ar putea să aibă urmări
foarte neplăcute pentru reprezentanţa provinciilor transcarpatine”1.
Orientarea politică a evreilor nu era unitară; mulţi s-au înscris în
partide româneşti, mai ales în P.N.Ţ. şi în P.N.L.; alţii făceau parte din
conducerea unor partide de stînga şi extrema-stîngă: Ilie Moscovici,
Litman Ghelerter, Şerban Voinea ş.a., în P.S.D.; Al. Dobrogeanu-Ghe-
rea, David Fabian, Ana şi Marcel Pauker ş.a. în P.C.R.2. De asemenea, o
1
Camil Petrescu, Legea electorală în Ardeal, Banat şi Bucovina, în RV, anul II,
nr. 7, 29 ianuarie 1922, p. 11.
2
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 41. O dată cu acordarea cetăţeniei
evreilor, trei posibilităţi de acţiune politică se deschideau înaintea lor: a) înscrierea
într-un partid politic român căruia îi acceptau programul; b) constituirea, ca în
Polonia, a unui partid evreiesc; c) încheierea sub egida unei organizaţii reprezentative
de acorduri cu partidele politice româneşti şi (sau) minoritare. Urmările inevitabile ale
primei soluţii nu puteau fi decît dispersarea electoratului evreiesc şi imposibilitatea de
a impune nişte revendicări. De fapt, această soluţie era propusă de curentul asimilist,
existent printre evrei încă înainte de 1919. Această teză a fost expusă de S. Muscel, într-
un studiu intitulat Evreii ţării la o răspîntie, „Viaţa românească”, Bucureşti, 1921, pp. 10-
19. Pe poziţii diametral opuse evreilor asimilişti se situau adepţii curentului naţional
evreiesc. Aceştia solicitau recunoaşterea naţionalităţii evreieşti în România, prin
acordarea unei complete autonomii politice, culturale şi religioase. Prin autonomie
politică înţelegeau crearea unui colegiu electoral al evreilor şi reprezentarea lui pro-
porţională în corpurile legiuitoare, judeţ şi comună. Tabăra sionistă a fost aceea care
de la începutul acordării emancipării, a fost partizana cea mai convinsă a constituirii
unui partid evreiesc, un deziderat care va fi atins abia după 10 ani. Cf. Carol Iancu,
Evreii din România…., pp. 211-213. Între partizanii asimilării totale şi tabăra sionistă
se situa Uniunea Evreilor Pămînteni, prima şi cea mai importantă organizaţie repre-
zentativă a iudaismului român. În februarie 1923, aceasta se transformă în Uniunea
Evreilor Români, care a refuzat să se transforme în partid politic, preferînd acordurile
electorale cu diverse partide româneşti şi respingîndu-le pe acelea cu partide ale
celorlalte minorităţi naţionale. Ibidem, pp. 214-217. În această problemă, vezi şi
Claudia Ursuţiu, Jewish Political Trends in Romanian Parliament (1919-1929), în
TR, vol. X, no. 4, 2001, pp. 148-159. Cel mai important organ politic al evreilor,
Partidul Evreiesc, s-a constituit la 4 mai 1931. Politica şi principiile de bază ale
acestei formaţiuni politice au fost concretizate la Congresul General din 7 noiembrie
1933. La acest Congres s-a precizat că „existenţa populaţiunii evreeşti din România,
atît în ceea ce priveşte drepturile politice ale indivizilor din sînul ei, ca cetăţeni, cît şi
în ce priveşte fiinţa ei de colectivitate etnică, ca parte integrantă din poporul evreu, se
125
parte însemnată a presei „independente” din Capitală avea orientări de
stînga şi era controlată de evrei („Adevărul”, „Dimineaţa”, „Lupta”).
Într-un buletin informativ al Marelui Stat Major înaintat
Inspectorului General al Jandarmeriei, referitor la starea de spirit a mi-
norităţilor din România, din 2 februarie 1933, se afirma că evreii re-
prezintă o minoritate primejdioasă, care dă procentul cel mai mare de
comunişti. Cei din Ardeal, simpatizează cu maghiarii şi participă la
toate manifestaţiile lor1.
La alegerile legislative din februarie-martie 1922, evreii s-au
solidarizat în cea mai mare parte cu Partidul Ţărănist şi cu Partidul
Conservator-Democrat, singurele care au consimţit să înscrie în
programele lor soluţionarea integrală a problemei evreieşti. Conduce-
rea Uniunii Evreilor Pămînteni a hotărît să nu se prezinte în alegeri ca
grupare politică distinctă, cu propriii săi candidaţi. Ea atrăgea atenţia
evreilor asupra datoriei de solidaritate care le impunea participarea la
vot şi susţinerea formaţiunilor politice ale căror programe concordau
cu interesele evreieşti2. Numeroşi oameni politici au fost surprinşi de o
anumită disciplină politică de care au dat dovadă alegătorii evrei3.
Încercarea de a se realiza o solidaritate naţional-politică a
evreilor rezultă şi dintr-un comunicat al Comitetului Central al Uniu-
nii Naţionale Evreieşti de la Cluj, din 17 aprilie 1926, elaborat la înce-
putul campaniei electorale, în care se arăta: „Ar fi de dorit ca evreii
din România să meargă uniţi în faţa urnelor. Dacă lucrul acesta nu se
va putea realiza, Uniunea va căuta să intre în legătură cu blocul arde-
lean ce eventual s-ar înfiinţa. Dacă nici acesta n-ar lua fiinţă, sioniştii
se vor alia cu vreunul din partidele româneşti democrate”4. O aseme-

afirmă prin organizaţia numită «Partidul Evreiesc din România»”. Vezi pe larg Tully
Rozenthal, Mişcarea naţional-evreească din România, în „Almanahul ziarului «Tri-
buna evreească»”, Tipografia „Progresul”, Iaşi, 1937, pp. 159-163; Carol Iancu, op.
cit., pp. 220-224.
1
Minorităţile naţionale din România. 1931-1938. Documente, p. 112.
2
Carol Iancu, op. cit., pp. 85, 86.
3
Ibidem, p. 87.
4
„Neamul românesc”, anul XXI, nr. 87, 17 aprilie 1926.
126
nea politică nu era urmată de către evrei în totalitatea lor; comporta-
mentul electoral al evreilor după constituirea Românei Mari a apărut –
în opinia lui Bela Vago – sub forma unui paradox: în vreme ce, pe
baza obligaţiilor asumate de reprezentanţii României la Conferinţa de
Pace de la Paris – îndeosebi Tratatul pentru protecţia minorităţilor de
la 9 decembrie 1919 –, evreii din teritoriile alipite s-au bucurat de
toate drepturile politice, o parte considerabilă a evreilor din Vechiul
Regat era lipsită de aceste drepturi. Într-adevăr, între 1919 şi 1922, în
timpul primelor alegeri de după război, zeci de mii de evrei din
Vechiul Regat nu au fost înscrişi în listele electorale, în pofida
decretelor de emancipare din 1919. În schimb, evreii din Transilvania,
Bucovina şi Basarabia, străini de viaţa politică românească şi
necunoscînd limba română, au putut, în principiu, să participe la
alegeri. După adoptarea Constituţiei în 1923, toţi evreii erau
recunoscuţi ca cetăţeni. Dar, prin aplicarea legii asupra dobîndirii şi
pierderii naţionalităţii române din 24 februarie 1924 (Legea
Mârzescu), numeroşi evrei din noile provincii nu au fost înscrişi în
listele electorale, diferitele guverne ridicînd obstacole în calea
naturalizării lor, considerîndu-i ca veritabili străini. Începînd din 1920,
circa 160.000 pînă în 165.000 de evrei s-au putut prezenta la urne, iar
din 1935 numărul lor s-a ridicat la 185.0001.
Uniunea Evreilor Români a susţinut ani de zile P.N.L., în pofida
naţionalismului său, iar pe listele lui au fost aleşi numeroşi deputaţi şi
senatori evrei. În memoriile sale, Constantin Argetoianu, referindu-se
la alegerile parţiale din Galaţi, organizate în 1924, nota că evreii
„foarte numeroşi şi foarte disciplinaţi” au votat cu candidatul guvernu-
lui2. De asemenea, în timpul alegerilor parlamentare din iulie 1927,
Uniunea Evreilor din România îndemna pe evrei, prin manifestele
electorale difuzate, să voteze listele P.N.L. aflat la guvernare3. În

1
Bela Vago, The Jewish Vote in Romania between the two World Wars, în „The
Jewish Journal of Sociology”, vol. XIV, no. 2, 1972, p. 239; vezi şi Carol Iancu, op.
cit., p. 227.
2
Constantin Argetoianu, op. cit., vol. VII, p. 132.
3
ANB, fond MJCCE, dos. 5/1927, f. 4.
127
acelaşi timp, Uniunea a colaborat şi cu Partidul Poporului şi cu P.N.Ţ.
Partidul Evreiesc, creat în 1931 şi ale cărui simpatii mergeau către
P.N.Ţ., nu a reuşit să-şi asigure majoritatea voturilor evreieşti, obţi-
nînd în 1931 şi 1932 doar circa jumătate din voturile evreilor din teri-
toriile alipite (aportul voturilor acestora din urmă fiind de 80%, iar al
acelora din Regat de doar 20%).
După 1933, o dată cu ascensiunea antisemitismului, izolarea po-
litică a evreilor a sporit şi s-a făcut simţită îndeosebi în 1937, la ulti-
mele alegeri democratice din România interbelică, cînd nu au fost
obţinute decît 43.681 voturi (1,42%), insuficiente pentru a asigura
intrarea în Parlament.
Alegătorii evrei, cel puţin în primii ani de după Unire, au sus-
ţinut prin votul lor, într-un procent important, stînga muncitorească
(socialiştii şi comuniştii). Dar nu în măsura în care să confirme clişeul
antisemiţilor români asupra identităţii dintre evrei şi comunism. Tot
astfel, un mic procent dintre evreii ardeleni au votat pentru Partidul
Maghiar, ceea ce nu i-a împiedicat pe antisemiţi să-i identifice pe toţi
cu maghiarii iredentişti1.
Dispersarea voturilor evreieşti se explică prin lipsa de
experienţă politică a acelora din Vechiul Regat, recent emancipaţi
politic, precum şi prin eterogenitatea evreilor din România Mare.
După recensămîntul din 1930, ţiganii erau în număr de 262.501
locuitori, reprezentînd 1,5% din populaţia României2. Este în afara
oricărui dubiu că recensămîntul nu redă exact numărul ţiganilor care
trăiau atunci în ţară. El a fost întocmit pe baza declaraţiilor recenza-
ţilor şi au existat locuitori de origine ţigănească ce nu s-au declarat
ţigani. Aceasta fie din cauza faptului că numele de „ţigan” era consi-
derat o declasare, fie pentru că unele persoane de această origine se
simţeau ca aparţinînd altor neamuri cu care se identificau3. Numărul
real al ţiganilor din România a fost văzut diferit de către cei care s-au

1
Carol Iancu, op. cit., pp. 227-228.
2
Gh. Iacob, Luminiţa Iacob, op. cit., p. 51.
3
Sabin Manuilă, D. C. Georgescu, Populaţia României, p. 59.
128
ocupat de această populaţie. Au fost avansate cifre cuprinse între
35.000 – 600.000 de ţigani. Unele voci din interiorul etniei ţiganilor
au avansat cifre aberante, mergînd pînă la un milion1.
În România interbelică populaţia ţigănească a cunoscut o
evoluţie în direcţia modernizării, dovedită şi de apariţia unor organiza-
ţii ale ţiganilor şi de debutul unei mişcări de emancipare a lor. A fost
epoca în care în sînul acestei populaţii a început să apară o elită de tip
nou. Mobilitatea care caracteriza societatea românească dintre cele
două războaie mondiale a deschis calea afirmării unor persoane de ori-
gine ţigănească2.
Luînd drept model organizaţiile economice, culturale, politice
etc. pe care şi le-au creat diferitele minorităţi naţionale, ţiganii înfiin-
ţează în 1933 două organizaţii care să lupte pentru emancipare şi să le
apere drepturile: Asociaţia Generală a Ţiganilor din România (înfiin-
ţată de arhimandritul Calinic I. Popp-Şerboianu) şi Uniunea Generală
a Romilor din România (preşedinte activ era scriitorul şi gazetarul
G.A. Lăzăreanu-Lăzurică, iar preşedinte de onoare muzicantul
Grigoraş Dinicu). Între cele două organizaţii s-a dus o luptă pentru cîş-
tigarea de membri în rîndul ţiganilor. În toamna anului 1934, Lăzurică
a fost înlăturat de la conducere de către vicepreşedintele Gheorghe
Niculescu. Acesta va obţine, în noiembrie 1934, recunoaşterea
personalităţii juridice pentru organizaţia sa. Asociaţia Generală a
Ţiganilor din România a obţinut şi ea statutul de persoană juridică, în
1935, dar nu a reuşit să se impună; pînă la urmă a dispărut, cedînd
locul organizaţiei rivale. U.G.R.R., aflată sub conducerea lui
Niculescu, a fost, indiscutabil, cea mai importantă organizaţie a
ţiganilor şi singura care a acţionat la nivelul întregii ţări3.

1
Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1998, p. 121.
2
Ibidem, p. 127; T. Amza, Ţiganii, o lume a contrastelor, [Bucureşti], 1994, pp. 65-
70.
3
Viorel Achim, op. cit., pp. 128, 129; George Potra, Contribuţiuni la istoria
ţiganilor din România, Bucureşti, 1939, pp. 124-125.
129
 Nu toţi ţiganii au fost cuprinşi în organizaţiile care s-au în-
fiinţat, ci doar o foarte mică parte, iar înregimentarea lor a fost într-o
oarecare măsură formală şi forţată. Succesul acţiunii a depins nu
numai de liderii acestor organizaţii şi de activiştii (sau, cum li se
spunea, „inspectorii”) romi, ci şi de şefii locali ai ţiganilor (vătafi şi
bulibaşi) şi de autorităţi. Mobilizarea ţiganilor la întîlniri s-a făcut
uneori cu concursul autorităţilor locale. Cifrele pe care le furnizau or-
ganizaţiile ţigăneşti nu aveau nimic de-a face cu realitatea. Era şi
dificil a strînge laolaltă grupuri atît de diverse. În cadrul populaţiei
ţigăneşti (declarate sau nu ca atare) din toată ţara existau diferenţe
lingvistice şi culturale mari. Unele categorii de ţigani nici măcar nu
vorbeau ţigăneşte. Membrii unora dintre aceste grupuri nici nu accep-
tau că sînt ţigani. În mod firesc, nu toţi ţiganii au răspuns la apelul de
a se înscrie în asociaţie1. În consecinţă, nu se poate vorbi de un com-
portament electoral şi politic unitar al ţiganilor în perioada interbelică.
Unii fruntaşi liberali locali (spre exemplu în Dolj) au încercat în
1933-1934 să-şi atragă voturile ţiganilor. La 3 decembrie 1933, G.A.
Lăzurică, în cadrul unor întruniri organizate în Capitală, cerea cu
insistenţă tuturor romilor ca la apropiatele alegeri să voteze numai cu
P.N.L., care se bucura – în opinia acestuia – de încrederea regelui şi a
poporului şi care era singurul partid de ordine, cu mare trecut istoric şi
pe care se putea pune bază că va aduce ţara la o stare înfloritoare. O
delegaţie urma să se prezinte la prim-ministrul I.G. Duca pentru a-l in-
forma despre hotărîrea romilor2. Cîţiva lideri ţigani locali s-au înscris
în P.N.L. – Gheorghe Brătianu, candidînd la alegerile pentru consiliul
judeţean pe listele acestui partid. Gazeta „Timpul” din Craiova, editată
de A. Manolescu-Dolj, a cerut ţiganilor să voteze listele partidului. În
1937, Partidul Naţional Creştin, prin preşedintele său Octavian Goga,
şi-a atras sprijinul lui Şerboianu şi Lăzurică, liderii Asociaţiei
Generale a Ţiganilor din România. P.N.C. şi cei doi au cîştigat tot mai

1
Viorel Achim, op. cit., p. 131.
2
Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-
1944), editori Lucian Năstasă, Andrea Varga, Cluj-Napoca, 2001, p. 126.
130
multă influenţă asupra lui Manolescu şi a ziarului său, „Timpul”. În
perspectiva alegerilor legislative de la sfîrşitul anului, oficiosul
naţional-creştin „Ţara Noastră” a apărut în ediţie specială săptămînală
pentru romi. Şerboianu şi Lăzurică au fost acuzaţi de Gh. Niculescu că
vor să obţină voturile ţiganilor pentru a ajunge deputaţi1.
O altă orientare politică a avut Uniunea Generală a Romilor din
România, care a înclinat spre o înţelegere cu guvernul Tătărescu. Preşe-
dintele Uniunii, Gheorghe Niculescu, arăta în 1937 că în România erau
peste 500.000 de romi „cu acte în regulă”2. Într-o scrisoare a acestuia
adresată ministrului de Justiţie, în 16 decembrie 1937, se arăta: „Avînd
în vedere că prin voturile membrilor asociaţiei noastre guvernul poate
avea un însemnat aport şi ţinînd seama de data apropiatelor alegeri, am
ţinut adunări la care au participat mii de romi, cărora le-am arătat că
Domnia Voastră, ca reprezentant al guvernului, veţi avea grijă ca romii
să aibă o soartă mai bună. Am convocat comitetul central şi preşedinţii
de sectoare şi în şedinţa pe care am ţinut-o am arătat că deoarece M. S.
Regele Carol al II-lea a încredinţat din nou destinele Ţării Partidului
Naţional Liberal şi ţinînd seama de scrisorile şi telegramele prin care
reprezentanţii noştri ne fac cunoscut că nu vor să se mai lase duşi în
eroare şi ne întreabă cu cine să voteze, eu conducătorul romilor am
hotărît ca toţi membrii noştri să voteze Partidul Naţional Liberal, lucru
ce a fost admis în unanimitate”3. [subl. ns.]
În acest scop, Niculescu arată că a tipărit pe cheltuiala sa
300.000 de manifeste, pe care le-a distribuit în Capitală şi în întreaga
ţară şi le-a cerut reprezentanţilor din teritoriu „să facă o cît mai intensă
propagandă pentru Partidul Naţional Liberal, arătîndu-le că prin
actualul guvern se vor realiza toate dezideratele romilor din ţară”4.

1
Ibidem, pp. 131-132.
2
ANB, fond MJCCE, dos. 3/1937, f. 37.
3
Ibidem.
4
Ibidem, pp. 37, 38. Voturile ţiganilor au fost dorite chiar şi de către saşi în
unele cercuri electorale, cum a fost Miercurea Sibiului. O asemenea politică se
întîlneşte din 1920, saşii mizînd pe obţinerea în acest fel a unei majorităţi absolute în
cercul respectiv. ANDJ Sibiu, fond Consiliul Naţional Săsesc, dos. 28/1919, f. 5v.
131
Este imposibil de demonstrat în ce măsură ţiganii au urmat sau nu
indicaţiile venite din partea preşedintelui U.G.R.R.

*
În cea mai mare parte, critica la adresa ignoranţei electoratului
românesc, care persistă în toată perioada de funcţionare a regimului
parlamentar, viza nu reforma votului universal în sine, ci faptul că par-
tidele politice, clasa politică în general – interesată mai mult de obţi-
nerea voturilor decît de ridicarea culturii electoratului – nu s-a străduit
suficient pentru a da corpului electoral o educaţie civică pe măsură şi
o bunăstare economică, pentru a-l feri de excesele democraţiei. Pe de
altă parte, în această perioadă vor fi, totuşi, formulate şi critici la
adresa universalităţii sufragiului, înregistrîndu-se chiar propuneri de
amendare a acestui principiu.
În orice democraţie există un decalaj între teorie şi realitate.
Putem totuşi spune că nicăieri acest decalaj nu a fost mai profund ca
în România anilor 1919-1937. „Suveranitatea populară – scria Crişan
Axente în 1937 – nu a fost decît cu numele şi dreptul electoral nu avea
nimic dintr-un regim reprezentativ… S-a luptat prea puţin pentru
libertăţi, pentru a putea fi înţelese. Educaţia politică lipsea. Existau
multe principii dar nu se realiza un progres. Abuzuri şi rea credinţă a
guvernanţilor, indolenţă şi neputinţă a guvernaţilor, poporul român nu
înţelesese valoarea principiilor înscrise în Constituţie şi nu-şi integră
cu adevărat sensul virtuţilor democratice…”1.

2.4. Instabilitatea politică a electoratului.

„Zestrea guvernamentală”

Fiecare confruntare electorală a avut o caracteristică esenţială,

care o individualizează de celelalte. Ea era determinată de situaţia

1
Crişan Axente, Essai sur le régime représentatif en Roumanie, Paris, 1937, p. 11.
132
concret-istorică în care se afla România şi, mai ales, de starea de spirit
a cetăţenilor. Opţiunile electoratului au fost extrem de contradictorii
deoarece un număr foarte mare de cetăţeni nu aveau – aşa cum am
arătat – o cultură politică, un discernămînt autentic. Aceştia au votat în
funcţie de o anumită stare de spirit, generată de speranţele puse într-un
om providenţial care va trage la „răspundere” pe răufăcători şi va
aduce „îndreptarea ţării” (în generalul Averescu în 1920, într-un
partid, care inaugura o „eră nouă” de dreptate şi democraţie în viaţa
României – P.N.Ţ. în 1928 – sau în schimbarea sistemului de
guvernare promisă de Mişcarea legionară în 1937). Unii cetăţeni s-au
prezentat la urne pentru că votul era obligatoriu şi pentru a scăpa de o
eventuală amendă. Alteori, alegătorii au pus ştampila pe prima pagină
– unde era de regulă lista partidului de la guvern, socotind că, dacă aşa
au hotărît „cei de la Bucureşti”, şi mai ales regele, să aducă acel partid
la guvern, înseamnă că „aşa e bine”. La toate acestea se adaugă faptul
că promisiunile făcute de candidaţii partidului aflat la putere aveau
şanse mai mari de realizare decît cele ale opoziţiei. De aceea, s-au
înregistrat rezultate spectaculoase, care nu pot fi considerate ca
expresia unor convingeri politice ale electoratului1.
În cele zece alegeri parlamentare organizate în perioada 1919-
1937, partidul de la putere a reuşit – cu două excepţii – să-şi adjudece
cel mai însemnat număr de voturi şi să cîştige alegerile. Excepţiile le
constituie alegerile din 1919 şi cele din 1937. În primul caz, nu se
poate vorbi de un partid de guvernămînt, deoarece guvernul a fost pre-
zidat de generalul Arthur Văitoianu şi nu a avut o coloratură politică.
Voturile s-au împărţit între mai multe partide politice, nici unul nereu-
şind să obţină majoritatea absolută. În cel de-al doilea caz, Partidul
Naţional Liberal aflat la putere a obţinut cel mai mare număr de
voturi, aproximativ 36%, dar nu suficient, pentru a putea fi declarat
partid majoritar şi pentru a intra în posesia „primei electorale”. Faptul
că în celelalte opt alegeri parlamentare partidul de guvernămînt,
indiferent de culoarea lui politică, a reuşit să cîştige majoritatea de

1
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 108.
133
40% din voturi ne determină să găsim şi o altă explicaţie a acestor
succese, în afara celor cunoscute: presiunea administrativă exercitată
asupra alegătorilor, influenţa politică, uzura politică a fostului guvern.
La acestea se adaugă aşa-numita „zestre guvernamentală”. Exista, într-
adevăr, un număr mare de alegători care „nu făceau politică”, nu
aderau la nici un partid, nu se lăsau impresionaţi de propaganda
electorală şi care votau în mod invariabil cu partidul aflat la guvern.
Din această categorie făceau parte cetăţenii care nu voiau „să se pună
rău” cu autorităţile1.
Marcel Ivan definea „zestrea guvernului” ca reprezentînd acea
masă a alegătorilor care, fie că nu era încadrată într-un partid politic,
fie că nu manifesta simpatii politice permanente pentru un anumit
partid, votează întotdeauna „cu guvernul”, indiferent al cărui partid2.
Prin însăşi definiţia ei şi în funcţie de popularitatea ascendentă sau
descendentă a diverselor partide de guvernămînt, ea este variabilă în
limite destul de largi. Este deci greu a stabili valoarea ei numerică
exactă. „Zestrea guvernamentală” se calcula prin scăderea din media
procentelor voturilor obţinute atunci cînd partidul se afla la guvern a
mediei procentelor obţinute cînd partidul respectiv era în opoziţie3.
Mattei Dogan numeşte diferenţa între numărul de voturi cîştigate cînd
partidul era la putere şi numărul celor obţinute cînd se afla în opoziţie
„amplitudinea oscilaţiei electorale”4.
Faptul că toate partidele au beneficiat, la guvern fiind, de
„zestrea guvernamentală”, uneori şi în unele provincii, pînă la propor-
ţii de 60% din voturile exprimate, denotă în cele din urmă o educaţie
politică modestă a masei alegătorilor şi, în consecinţă, convingeri şi
concepţii politice maleabile şi uşor coruptibile. Numai astfel este cu

1
Ioan Scurtu, Contribuţii privind structura socio-demografică a parlamentului
României în anii 1919-1937, în MemAnt, tomul XV-XVII, 1983-1985, p. 196.
2
Marcel Ivan, op. cit., p. 28.
3
Mattei Dogan, op. cit., p. 28.
4
Idem, Dansul electoral în România interbelică, în RCS, anul II, nr. 4, 1995, p.
5. Studiul a fost publicat pentru prima oară sub alt titlu, în revista „Alternative ’90”,
anul I, nr. 6, 7/1990.
134
putinţă ca, de exemplu, un partid care, în opoziţie fiind, nu a întrunit
în anumite provincii, sau chiar în întreaga ţară, decît 5-6% din voturile
exprimate – ceea ce denotă că nu dispune de organizaţii politice
temeinice şi permanente în provincia considerată – obţine, totuşi, 60%
pînă la 70% din voturile exprimate pe ţară, după un singur an de zile
la putere. Iar trecînd în opoziţie (după o guvernare adeseori mai scurtă
de un an) obţine din nou un procentaj de voturi foarte mic, uneori
chiar inferior aceluia din anul de opoziţie anterior guvernării sale1.
Instabilitatea politică a electoratului, oscilaţia mare a procenta-
jului de voturi acordate în anii de opoziţie faţă de anii de guvernare se
datora, în primul rînd, lipsei de maturitate politică a unei bune părţi
din corpul electoral. Lucreţiu Pătrăşcanu explică fluctuaţia pe care o
dovedea masa electorală cu ocazia fiecărui scrutin prin varietatea
structurii sociale prin lipsa de maturitate politică a unor categorii cetă-
ţeneşti, prin nivelul, în general scăzut din punct de vedere politic şi
cultural, al maselor populare. „Importanţa numerică a micii burghezii,
a celei rurale şi a celei orăşeneşti, alături de caracterul satului
românesc explică – în opinia lui Pătrăşcanu –, într-o largă măsură,
toate aceste fenomene şi manifestări”2.
Filosoful Nae Ionescu acceptă şi el existenţa unei „mase
electorale neutrale”, neînregimentată în partide, care asigură
majoritatea partidului de la putere. „Din nefericire – scria acesta în
1930 –, această masă mobilă nu e la noi în stare să se hotărască după
motive obiective, ci, după cum se ştie, e «zestre guvernamentală: ea
votează întotdeauna cu guvernul”3.

1
Marcel Ivan, op. cit., p. 28. Anomalia aceasta atinge aproape paroxismul în
unele judeţe, de exemplu judeţul Caliacra. Situaţia acestuia în alegerile din perioada
1926-1932 este următoarea:
au întrunit voturi în %
în anul 1926 1927 1928 1931 1932
P.N.Ţ. 17,45 1,81 95,97 1,29 67,85
P.N.L. 4,59 95,76 1,79 92,94 5,82
2
Lucreţiu Pătrăşcanu, Problemele de bază ale României, p. 219.
3
„Cuvîntul”, Bucureşti, 23 iulie 1930; vezi şi Nae Ionescu, Roza vînturilor,
Editura „Roza Vînturilor”, Bucureşti, 1990, pp. 184-185.
135
 Cel care analizează electoratul din România de după unire nu
trebuie – în opinia lui M. I Costian – să uite o situaţie specifică ţării
noastre, şi anume că „Românul e guvernamental prin tradiţie”1. Acelaşi
Costian consideră că guvernul Iorga a reuşit să obţină majoritatea în ale-
gerile parlamentare din 1931 „incontestabil” datorită felului cum a ştiut
să realizeze cartelul electoral cu P.N.L., dar mai ales datorită „tendinţei
populare de «a-i încerca şi pe aceştia». Căci, în afară de membrii
statornici ai partidelor, există marea masă a alegătorilor neînregimentaţi,
şi aceştia formează majorităţile prin felul cum votează. Or masa flotantă
era plictisită de partidele politice şi voia să încerce acum guvernul de
tehnicieni, în nădejdea că ei vor face mai mult bine ţării”2.
Liberalul Victor Iamandi găsea, în august 1932, că alegerile cîş-
tigate de naţional-ţărănişti au fost libere, dar le cerea acestora să recu-
noască „practica” prin care „se obţin voturi cetăţeneşti în această fază,
încă iniţială, a aplicării votului universal”. Iamandi se referea la acea
„masă flotantă de alegători care, în limbajul consacrat, era „zestrea
guvernamentală”, apreciată de el la mai mult de 20% din cele 40,3%
obţinute de guvernul P.N.Ţ.3.
Lothar Rădăceanu era de părere că instabilitatea politică a ţără-
nimii era la fel de mare ca aceea a categoriilor sociale urbane, fluctua-
ţiile electorale fiind apropiate. „Însăşi Capitala – scrie acesta în
februarie 1936 – poate fi liberală azi şi peste un an naţional-ţărănistă”.
După Rădăceanu, marea masă a populaţiei orăşeneşti şi săteşti era
deopotrivă instabilă din punct de vedere politic, din multiple cauze,
printre care se numărau: înapoierea culturală în general şi cea politică
în special; falsificarea generală a vieţii politice; teroarea şi frauda elec-
torală; neseriozitatea majorităţii partidelor politice burgheze 4. Liderul

1
M. I. Costian, Regele Carol al II-lea şi partidele politice, Tipografia „Lupta”, N.
Stroilă, Bucureşti, 1933, p. 62.
2
Ibidem, pp. 89-90.
3
Partidul Naţional Liberal şi situaţiunea ţării, Imprimeriile „Independenţa”,
Bucureşti, 1932, p. 60.
4
Lothar Rădăceanu, Posibilităţile politice ale ţărănimei, în „Independenţa
economică”, Bucureşti, anul XIX, februarie 1936, p. 33.
136
social-democrat considera că această instabilitate politică nu va putea
dispărea decît o dată cu progresul general al întregii societăţi ro-
mîâneşti, spre forme cu adevărat democratice şi civilizate1.
Instabilitatea politică a electoratului bucureştean era surprinsă
încă din 1922 de către cunoscutul ziarist Eugen Crăciun: „Democraţie,
Guvern, Parlament, Voinţă Populară – scria acesta – sînt pentru dînşii
simple clişee de întrunire publică, sau locuţiuni gazetăreşti, fără nici o
legătură cu viaţa reală […] Brătianu, Mihalache, Averescu etc., fiecare
din aceştia poate întruni sufragiile momentului, după cum promite să
mulţumească micile interese zilnice, dar de nici unul nu se leagă
căldura unei credinţe”. „Cu aceste predispoziţii – continua Eugen
Crăciun – bucureşteanul – vorbim de bucureşteanul neînscris în clubu-
rile de partid – este un alegător minunat. El nu vede în vot un mijloc de
a determina viitorul, ci mai degrabă o judecată faţă de trecut. Pentru
a pedepsi pe cei care l-au nemulţumit, va vota împotriva lor. Şi de
aceea votează astăzi aproape totdeauna altfel decît ieri”2 [subl. ns.].
Într-o retrospectivă asupra evoluţiei politice a României în
perioada 1918-1938, N. N. Petraşcu, referindu-se la alegerile parla-
mentare, concluziona: „Incultura maselor electorale ce nu ştiau a dis-
cerne adevărul de minciună sprijinea sistemul «zestrei guvernamen-
tale», care se obţinea prin abuzuri administrative permiţînd funcţiona-
rea primei electorale”3.
Înfrîngerea guvernului liberal condus de Gheorghe Tătărescu în
alegerile din decembrie 1937 a constituit o mare surpriză pentru rege,
pentru clasa politică, dar şi pentru opinia publică, deoarece „se înrădăci-
nase chiar credinţa că la noi nici un guvern nu poate fi trîntit în
alegeri”4.
Oscilaţia electorală extraordinară înregistrată în alegerile inter-
belice îşi are explicaţia – în opinia lui Marcel Ivan – în situaţia şi stan-

1
Ibidem.
2
Eugen Crăciun, Scrisori bucureştene, în VR, Iaşi, anul XIV, nr. 1, ianuarie
1922, p. 131.
3
N. N. Petraşcu, op. cit., pp. 26-27.
4
Victor Papacostea, op. cit., p. 3.
137
dardul general de viaţă modest al masei alegătorilor, în majoritate
ţărani1. Afirmaţia este sprijinită de variaţia procentajului „zestrei” pe
provincii, care confirmă faptul că „zestrea” de voturi pe care o dă o
provincie guvernului este cu atît mai mică cu cît standardul de viaţă al
maselor populare este mai ridicat2.
De exemplu, ţăranul (arhetipul alegătorului român), relativ
emancipat, din Banat nu vota în mod mecanic cu guvernul (sub
influenţa propagandei electorale în preajma alegerilor sau a anumitor
presiuni directe sau indirecte, de ordin moral sau material), avînd con-
vingeri politice proprii şi, în urma unei anumite independenţe mate-
riale, posibilitatea de a se emancipa din rîndurile unei mase anonime şi
politic amorfă a alegătorilor. Pe de altă parte, industrializarea şi civi-
lizarea progresivă a acestei provincii, faţă de celelalte ale ţării, a fa-
vorizat, prin formarea şi consolidarea claselor sociale, şi diferenţierea
politică a alegătorilor, voturile lor repartizîndu-se astfel asupra mai
multor partide3.
Ţăranul din Basarabia însă, sau chiar acela din unele regiuni ale
Vechiului Regat, care nu se eliberase încă cu desăvîrşire de tradiţia şi
mentalitatea unei dependenţe şi încătuşări individuale, morale şi mate-
riale, ale unui trecut nu prea îndepărtat, forma încă o masă politică mai
maleabilă şi cu concepţii politice destul de vagi4.
În această ordine de idei, primul loc, cu cea mai mică „zestre
guvernamentală”, îl deţinea Banatul, în toate alegerile parlamentare;
urmau Ardealul, Bucovina, Vechiul Regat, Basarabia şi, pe ultimul loc
Dobrogea. Pînă în anul 1928, în toate provinciile, caracterul curbei
„zestrei” este foarte pronunţat şi în general acelaşi, anume este în
creştere însemnată şi atinge valori maxime de: 34% în Transilvania;
67% în Vechiul Regat; 74% în Basarabia. După această dată, ea

1
Marcel Ivan, op. cit., p. 28.
2
Ibidem, Tabelul nr. 6 b.
3
Ibidem, pp. 28-29.
4
Ibidem, p. 29.
138
manifestă o tendinţă de scădere pînă în anul 19371. Descreşterea pro-
nunţată a acesteia denotă o deşteptare a acelei părţi a corpului elec-
toral care forma „zestrea”, un început de orientare politică pozitivă.
Revirimentul este marcat prin înmulţirea numărului partidelor politice.
Această creştere înseamnă o integrare a corpului electoral în partide
politice, o orientare a alegătorilor în viaţa politică şi nicidecum o
dezorientare a lor, cum s-ar părea la prima vedere, fiindcă în noile for-
maţiuni politice s-au grupat cetăţenii care mai înainte nu aveau nici o
opinie politică şi votau cu guvernul2.
„Zestrea guvernamentală” a descrescut într-o asemenea măsură,
încît la alegerile parlamentare din anul 1937 partidul de la putere nu a
mai obţinut 40% din voturi pentru a beneficia de „prima electorală”.
Calculată pe partide politice, cea mai mare „zestre guverna-
mentală” a aparţinut Partidului Naţional Liberal, care a avut, în medie,
pe întreaga ţară, 46%; urmează Partidul Poporului, cu 40%, iar pe
locul al treilea, Partidul Naţional Ţărănesc cu 39%. „Zestrea” mai
mică a P.N.Ţ. se explică prin faptul că naţional-ţărăniştii au întrunit un
procent de voturi mai mare în opoziţie, aceştia bucurîndu-se de un
procent mai mare de voturi constante, de voturi neguvernamentale,
decît celelalte două partide3.
Oscilaţia electorală sau „dansul electoral” este dat de voturile
primite de partidele majoritare aflate la putere şi în opoziţie în
perioada 1919-1937 (în procente)4.

Data Partidul Partidul Par- Pa- Total Total

ale- aflat la Na- tidul tidul pentru pentru
gerilor putere în ţional Na- Popor princi- celelalte
ziua Liberal ţional ului palele partide
alegerilor Ţără- partide

1
Ibidem, pp. 29-30.
2
Mattei Dogan, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România, p. 39.
3
Ibidem, p. 37.
4
Idem, Dansul electoral în România interbelică, pp. 5-6.
139
 nesc
1919 Neutru 21,2 45,8 1,2 68,2 31,8
noiem-
brie
1920 Partidul 6,8 23,0 42,4 72,2 27,8
mai Poporului
1922 Partidul 60,3 14,5 6,5 81,3 18,7
martie Liberal
1926 Partidul 7,3 27,7 52,9 87,9 12,1
mai Poporului
1927 Partidul 61,7 22,1 1,8 85,7 14,3
iulie Poporului
1928 Partidul 6,6 74,8 2,5 83,9 16,1
decem- Liberal
brie
1931 Partidul 47,8 15,0 4,8 67,6 32,4
iunie Naţional
Ţărănesc
1932 Uniunea 13,6 40,3 2,1 56,0 44,0
iulie Naţională*
1933 Partidul 51,0 13,9 1,6 66,5 33,5
decem- Liberal
brie
1937 Partidul 36,4 20,4 0,8 57,6 42,4
decem- Liberal
brie

* Cuprindea şi P.N.L.

140
 80
74.8
60 60.3 61.7
52.9 51
45.8 42.4 47.8
40 40.3 36.4
27.7
20 21.2 23 22.1 20.4
14.5 15 13.6 13.9
6.8 6.5 7.3
1.8 6.6
2.5 4.8 2.1 1.6 0.8
0 1.2
1919 1920 1922 1926 1927 1928 1931 1932 1933 1937

Partidul Liberal PNŢ

Partidul Poporului

Fig. 1. Zigzagul electoral

Figura 11 ilustrează o mişcare în zigzag. Cînd se afla la putere

în ziua alegerilor, fiecare dintre partidele importante cîştiga
majoritatea, cînd se afla în opoziţie, acelaşi partid înregistra un scor
slab. Dar atunci cînd P.N.Ţ. s-a aflat în opoziţie, acesta a înregistrat
mai multe voturi (15-25%) faţă de P.N.L. (7-15%) sau Partidul
Poporului (2-6%), aflate la rîndul lor în opoziţie.
Este semnificativ faptul că amplitudinea oscilaţiei electorale se di-
minuează progresiv. Diferenţa de procentaj între voturile cîştigate de
P.N.L. cînd a organizat alegerile (1922, 1927, 1931, 1933) şi voturile ob-
ţinute la alegerile în momentul cărora era în opoziţie (1920, 1926, 1928,
1932) evidenţiază o scădere progresivă: 54%, 54%, 41%, 37% şi 23%2.
Instabilitatea electorală severă, una dintre cele mai mari din Eu-
ropa, este explicată de Mattei Dogan prin distingerea a patru tipuri de
alegători: 1. alegători fideli, care-şi exprimă preferinţele pentru acelaşi
partid, în ciuda presiunilor contrare; 2. alegători fideli ale căror voturi
erau confiscate prin deturnarea lor de la partidul căruia îi erau

1
Ibidem, p. 6.
2
Ibidem, p. 7.
141
destinate; 3. alegători fluctuanţi, mai ales la oraşe; 4. alegători „guver-
namentali”, înclinaţi întotdeauna să voteze pentru partidul aflat la
putere. Această a patra categorie este, evident, cea mai importantă1.
Puterea reală, efectivă, a unui partid politic este dată de numărul
de voturi deţinut în timpul cît s-a aflat în opoziţie. Din acest punct de
vedere, P.N.Ţ. se detaşează. Semnificativ, în această ordine de idei,
este şi faptul că nici P.N.L., nici Partidul Poporului n-au avut nicio-
dată în opoziţie majorităţi absolute de voturi în vreun judeţ2.
Amplitudinea oscilaţiei electorale este redusă de prezenţa mino-
rităţilor maghiară şi germană, concentrate în cîteva provincii şi care
votau pentru partidele proprii. În regiunile locuite de minorităţi, ca cea
rusă, ucraineană, bulgară sau turcă, presiunea administrativă şi corup-
ţia electorală erau practicate pe scară mai largă decît în alte ţări. Mai
mult decît atît, în acele regiuni, candidaţii minorităţilor etnice figurau
pe listele partidelor mari. Aceste grupări etnice din sud-estul ţării nu
aveau organizaţii politice puternice, ca maghiarii şi germanii3.
Începînd cu alegerile parlamentare din 1922, atît minoritatea
maghiară, cît şi cea germană au inaugurat tactica alianţelor electorale
cu partidul de la putere, încheind un cartel cu guvernul liberal. Din
acel moment, germanii au încheiat în permanenţă carteluri cu guver-
nul, cu excepţia alegerilor parlamentare din 1927, cînd au mers cu ma-
ghiarii, constituind Blocul minoritar. În schimb, minoritatea maghiară
a încheiat alianţe electorale cu guvernul doar în alegerile din 1922 şi
în cele din 1926, în celelalte depunînd liste proprii.
Partidul Maghiar a fost cel mai important partid minoritar din
ţară. Forţa lui electorală a fost apreciată ca reprezentînd în 1928
14,45% din numărul voturilor din Transilvania şi Banat şi 6,08% pe
ţară. Numărul de voturi obţinute de Partidul Maghiar a înregistrat
după această dată o continuă scădere, ajungînd să obţină 4,43% la
alegerile din 1937. Realizarea Blocului germano-maghiar în 1927 pre-

1
Ibidem, p. 9.
2
Marcel Ivan, op. cit., p. 31.
3
Mattei Dogan, Dansul electoral în România interbelică, p. 12.
142
zintă un deosebit interes, deoarece ne permite să deducem forţa
electorală a minorităţilor principale din Transilvania. Totodată,
aceasta ne oferă singura posibilitate de a evalua numărul de voturi
germane din Ardeal, Banat şi Bucovina. Acesta este de cca 7% în
Banat, 2,5% în Ardeal, cca 8% în Bucovina. În celelalte provincii, atît
germanii cît şi maghiarii nu înregistrau nici un procent, cu excepţia
Basarabiei, unde germanii aveau cca. 0,55% voturi. Blocul minoritar a
obţinut în alegerile parlamentare din 1927 17,25% din voturi în Tran-
silvania şi Banat, ceea ce reprezenta 6,6% la nivelul întregii ţării1.
O dată ce minorităţile naţionale au trecut peste „faza
descurajării şi demoralizării în care le adusese răsturnarea pe
neaşteptate a vechiului regim naţional şi politic”2, acestea s-au
implicat în lupta electorală, alegînd calea alianţelor cu partidul de
guvernămînt. Motivaţia unei asemenea atitudini politice era, după
liderii minorităţii maghiare şi germane, aceea a garantării drepturilor
cîştigate, precum şi speranţa cîştigării altora noi. Pe de altă parte,
guvernul putea miza pe un număr de voturi constant şi relativ uşor de
anticipat, avînd în vedere solidaritatea politică a alegătorilor
minoritari. O asemenea tactică a dus la transformarea electoratului
maghiar şi german într-o adevărată „zestre guvernamentală”.
Ziaristul Ion Băilă observa, în 1926, că factorii politici au văzut
în minorităţi „numai nişte elemente politice, care să fie puse în balanţa
guvernelor cînd e nevoie de a obţine un succes electoral”3. „Minorită-
ţile etnice – continuă Băilă – au fost reduse în stat la rolul unui simplu
joc politic de balanţă între partidele româneşti”4.

1
Vasile Ciobanu, Organizarea naţional politică a germanilor din România 1919-
1944, pp. 125, 126; Minorităţile naţionale din România 1931-1938. Documente, Ioan
Scurtu (coord.), Bucureşti, 1999, p. 469; Marcel Ivan, op. cit., pp. 24, 25, Tabloul VI;
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, p. 109.
2
N. Ghiulea, Minoritarii în politica românească, în SM, anul III, nr. 27-28, 4-11
iulie 1926, p. 485.
3
Ion Băilă, Minorităţi naţionale şi minorităţi politice, în SM, nr. 18, 2 mai 1926, p.
337.
4
Ibidem.
143
 Juristul N. Daşcovici considera şi el că prin alianţele politice în-
cheiate de minorităţile etnice acestea au devenit „elementul hotărîtor
pentru cîştigarea primei majoritare de una sau alta din listele de partid
concurente”1. O asemenea politică a determinat tranzacţii electorale
întemeiate pe concesiuni făcute de guvern minorităţilor etnice şi
renunţări la programul privind politica de stat faţă de minorităţi, dintr-
un interes precis impus de prima majoritară a legii electorale2.
De regulă, alianţa electorală a partidelor de la putere cu minori-
tăţile naţionale era interpretată de opoziţia politică, în mod exagerat,
drept o „trădare” a intereselor naţionale. Spre exemplu, pactul electo-
ral încheiat de guvernul Al. Averescu cu germanii şi maghiarii în mai
1926 însemna, în opinia lui N. Ghiulea, o adîncire a prăpăstiei dintre
naţionalităţi şi poporul român. Pactul „a redeschis răni ce puteau să se
uite şi a născut o conştiinţă şi o solidaritate naţională românească plină
de nădejdi”. În concepţia minorităţilor, alianţa cu guvernul le va ga-
ranta drepturile şi le va da posibilitatea de a mai cîştiga ceva3. „Pactul
între minorităţi şi guvern – scria N. Ghiulea – a fost şi este socotit de
poporul român ca un act de trădare a intereselor naţionale. […]
Niciodată chestiunea minorităţilor nu a fost privită cu mai multă grijă
ca astăzi. Drepturile minorităţilor sînt puse, ca niciodată, în cumpănă
cu drepturile naţiunei române”4.
Au existat şi opinii conform cărora guvernele care organizează
alegerile parlamentare să scoată minorităţile din calculele electorale,
lăsîndu-le pe acestea să se organizeze şi să aleagă cum vor. În acest
fel, s-ar putea cunoaşte mai precis adevărata lor forţă şi tendinţele spre
care gravitează5. Formarea Blocului minoritar, în 1927, părea a fi

1
N. Daşcovici, Sistemele electorale şi legea noastră, în SM, nr. 25-26, 20-27
iunie 1926, p. 454.
2
Ibidem.
3
N. Ghiulea, Minoritarii în politica românească, în SM, nr. 27-28, 4-11 iulie
1926, p. 485.
4
Ibidem, p. 486.
5
Ion Băilă, Rezolvirea problemelor minoritare, în SM, nr. 29-30, 18-25 iulie
1926, pp. 510-511.
144
expresia unei asemenea opinii, cu precizarea că alianţa dintre maghiari
şi germani s-a realizat mai degrabă din dorinţa acestora, şi nu a
guvernului liberal Brătianu.
Pe de altă parte, interesantă este şi argumentaţia folosită de mino-
rităţile naţionale pentru a motiva alianţele politice cu partidul de la
putere. Astfel, Hans Otto Roth îşi întemeia alianţa cu guvernul liberal,
încheiată în februarie 1922, pe promisiunea făcută de P.N.L. că nu va
desfiinţa şcolile confesionale şi pe faptul că li se dăduseră asigurări im-
portante şi în privinţa „altor probleme”, mai precis modificarea deci-
ziilor ce contraveneau legii agrare. „În aceste circumstanţe – spunea H.
O. Roth – Consiliul Naţional [Săsesc] nu a putut să-şi asume răspun-
derea de a refuza pactul electoral cu guvernul şi să adopte o poziţie de
pasivitate politică în probleme decisive”1. Liderul sas dădea, în acelaşi
timp, asigurări că „politica săsească nu şi-a părăsit terenul indepen-
denţei şi autonomiei proprii, ci a încheiat un pact electoral cu guvernul
numai pentru realizarea intereselor vitale ale poporului nostru”2.
De asemenea, Rudolf Brandsch, luînd în discuţie efectele noii
legi electorale din martie 1926 asupra situaţiei politice a germanilor,
găsea că „cel mai favorabil sistem pentru noi este asocierea listei
noastre cu lista partidului care obţine cel mai mare număr de voturi pe
ţară. Chiar acele partide care vor năzui să obţină numărul de voturi al
partidului majorităţii – continua Brandsch – vor încheia cu plăcere un
astfel de pact. Noi, germanii, contăm pe un număr de voturi de
150.000, pe care le putem aduce. Cine merge cu noi poate socoti si-
gure aceste voturi”3.
Eugen Kovács, în buletinul său de presă „Politica”, la care ne-am
referit anterior, aprecia în martie 1934 că germanii din România au
făcut întotdeauna o politică de oportunitate, mergînd cu guvernele.
Prin această politică, considera Kovács, saşii în special, au avut
posibilitatea de a-şi asigura hegemonia politică şi de a avea chiar, în

1
Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente, p. 426.
2
Ibidem.
3
Rudolf Brandsch, Bemerkungen zum neuen rumänischen Wahlgezetzentwurf, în
DPH, anul VI, nr. 3, martie 1926, p. 2.
145
unele oraşe, preponderenţa politică. Sibiul, Braşovul, Mediaşul,
Sighişoara şi alte cîteva oraşe, continua Eugen Kovács, şi-au menţinut
caracterul german chiar şi în administraţia comunală, ceea ce
minoritatea maghiară nu a reuşit în nici un oraş, nici măcar în centrele
specifice maghiare1.
Aşa-numita „tactică săsească” a devenit în anii interbelici o
sintagmă care, în general, desemna alianţa electorală a unei minorităţi
etnice cu guvernul2.
Încheierea de către guvernele care organizau alegerile a pactelor
electorale cu minorităţile naţionale, dincolo de scopul obţinerii unui
număr mai mare de voturi, a avut şi un revers al medaliei, în sensul că
unele partide politice româneşti au supralicitat oferta electorală,
acordînd minorităţilor favoruri şi concesii exagerate. Faptul că, o dată
cu încheierea alegerilor, aceste promisiuni erau, de regulă, uitate, este
o altă problemă. Un exemplu relevant în acest sens îl constituie aşa-
numitul „Pact de la Ciucea”, care a stîrnit multă vîlvă în anii ’20.
Înţelegerea s-a semnat între Partidul Maghiar şi Partidul Popo-
rului la 23 octombrie 1923 şi a fost ratificată la 31 octombrie 1923. La
25 noiembrie a fost oferită o masă la castelul din Ciucea, reşedinţa lui
Octavian Goga, de unde şi denumirea de „Pactul de la Ciucea”3. Se-
cretul înţelegerii dintre Partidul Poporului şi liderii politici maghiari a
făcut ca în epocă să se facă o serie de speculaţii privind conţinutul
acestuia, în presă sau în cadrul dezbaterilor parlamentare. Este intere-
sant de menţionat că în istoriografia românească s-au menţinut pînă
azi o serie de confuzii, nu neapărat asupra pactului în sine, ci mai ales
asupra datei încheierii lui, a părţilor semnatare şi a semnificaţiilor lui4.
1
ANB, fond Ministerul Propagandei Naţionale, I Presa internă, dos. 113, f. 28.
2
Blumenfeld, Greşeli în politica evreiască, Bucureşti, 1929, p. 45.
3
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 150.
4
Spre exemplu, istoricii Ioan Saizu şi Leon Eşanu, într-un studiu publicat în 1970,
arătau că „în vederea alegerilor din mai 1926, guvernul Averescu încheiase un pact
electoral cu vîrfurile burgheziei naţionalităţilor conlocuitoare din partidele maghiar şi
german (cunoscut sub numele de pactul de la Ciucea)”. Ioan Saizu, Leon Eşanu, Momente
din istoria regimului electoral în România (1922-1928), în AI, anul XVI, nr. 3, 1970, p. 87.
146
 „Pactul de la Ciucea” conţinea 8 capitole, totalizînd 59 de
puncte, acestea fiind precedate de un preambul în 10 puncte. Iată
cîteva dintre secretele şi controversatele prevederi: reforma electorală

Aici confuzia este dublă. În primul rînd, pactul s-a încheiat în 1923 şi nu în 1926, autorii
punînd semnul egalităţii între Pactul de la Ciucea şi cartelul electoral din aprilie 1926. În al
doilea rînd, semnatar al pactului era doar Partidul Maghiar, germanii neavînd nici o
legătură. În schimb, germanii au încheiat – aşa cum am arătat anterior – un cartel electoral
cu guvernul în 1926, ceea ce este cu totul altceva. Aceleaşi greşeli sînt repetate într-o altă
lucrare, publicată în 1979, devenită de referinţă în istoriografia românească şi care aparţine
istoricilor Mihail Rusenescu şi Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, p. 196.
Confuzia dintre „pactul de la Ciucea” semnat de Partidul Maghiar, aflat atunci sub
preşedinţia lui Ugron István, cu Partidul Poporului şi cartelul electoral încheiat între
aceleaşi formaţiuni politice în aprilie 1926, cartel semnat de Goga şi contele Bethlen, noul
preşedinte al Partidului Maghiar, o face şi istoricul Ioan Scurtu într-un studiu publicat în
1974. Ioan Scurtu, Alegerile parlamentare din mai 1926, în StCom Sibiu, tomul XVIII,
1974, p. 230. Ioan Scurtu revine însă, în 1982, într-o altă lucrare, în care face precizarea că
„… în 1923 a fost semnat «pactul de la Ciucea» între Partidul Maghiar şi Partidul Po-
porului, pe baza căruia, în aprilie 1926, cele două partide au încheiat un cartel electoral”.
Idem, Viaţa politică din România. 1918-1944, Albatros, Bucureşti, 1982, p. 66. O situaţie
curioasă o găsim în lucrarea istoricilor Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după
Marea Unire, vol. II, Partea I, unde la p. 150 se descrie în mod corect contextul semnării
„Pactului de la Ciucea”, iar la p. 820 se citează integral greşelile menţionate, aparţinînd lui
Mihail Rusenescu şi Ioan Saizu. Confuzia dintre „Pactul de la Ciucea” şi cartelul electoral
din 1926 se menţine şi într-o lucrare mai nouă, publicată în 1993, sub semnătura lui Mihai
Fătu, Cu pumnii strînşi. Octavian Goga în viaţa politică a României (1918-1938), Globus,
Bucureşti, p. 110. Un alt aspect care trebuie menţionat este acela că majoritatea lucrărilor,
considerate fundamentale pentru istoria primului deceniu interbelic, aparţinînd unor istorici
consacraţi, nici măcar nu pomenesc în vreun fel de „Pactul de la Ciucea”, mult invocat şi
dezbătut în epocă. Ion Bitoleanu, Din istoria României moderne. 1922-1926, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987; Marin Nedelea, Aspecte ale vieţii politice din
România în anii 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987; S.
Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, Electoratul din România în anii interbelici, Dacia, Cluj-Napoca,
1981. Textul integral al pactului a fost publicat în 1995 în volumul de documente
Minorităţile naţionale din România 1918-1925. Documente, apărut sub coordonarea lui
Ioan Scurtu şi Liviu Boar. Varianta în limba maghiară a fost publicată încă din 1941 de
Miko Imré în lucrarea Husonkét év. Az Erdélyi Magyarság Politikai Tőrténete. 1918
December 1 – től – 1940 Augusztus 30- iy (Douăzeci şi doi de ani. Istoria politică a
maghiarilor din Ardeal 1 Decembrie 1918 – 30 August 1940), A. Studium Kiadása,
Budapest, 1941.
147
să se întemeieze pe principiul reprezentării proporţionale a minorită-
ţilor; amestecul autorităţilor administrative în afacerile interne ale co-
munităţilor bisericeşti să fie interzis; să se recunoască dreptul biseri-
cilor romano-catolice, reformate, unitare şi evanghelice ungureşti de a
pune impozite credincioşilor şi de a încasa aceste impozite cu ajutorul
organelor administrative; să se recunoască dreptul minorităţilor de
rasă, limbă şi religie de a înfiinţa şi întreţine şcoli sub controlul direct
al statului; în justiţie, contactul nemijlocit între judecători, funcţionari
şi părţi să se facă, după posibilitate, în limba părţilor; în ţinuturi a
căror populaţie se compunea din cel puţin ¼ cetăţeni de naţionalitate
maghiară, să se folosească un număr corespunzător de judecători şi
funcţionari unguri sau cunoscători ai limbii maghiare; în viaţa comer-
cială, ca şi în viaţa particulară, şi anume pe hîrtia de scrisori, pe firme,
pe anunţuri, în registre etc., întrebuinţarea limbii materne să fie abso-
lut liberă; să se reglementeze în mod echitabil chestiunea funcţiona-
rilor care au fost în serviciul statului maghiar şi nu au depus jurămîn-
tul de credinţă către statul român, întrucît în acel moment locuiau în
ţară şi erau cetăţeni români; programul de învăţămînt în şcolile confe-
sionale să fie întocmit cu aprobarea Ministerului Instrucţiunii Publice;
limba de predare va fi însă cea hotărîtă de către susţinătorul şcolii; să
fie restituite, după posibilitate, monumentele istorice, statuile, tablou-
rile de valoare, mutate de la locul lor în urma transformărilor politice;
să se aprobe statutele societăţii Emke, cu punerea ei în toate dreptu-
rile; în oraşele şi comunele cu populaţie maghiară de cel puţin 25%,
numirea localităţii, anunţurile oficiale şi inscripţia străzilor şi a
pieţelor să se facă, în paralel cu limba statului, şi în limba maghiară;
legile ţării şi ordonanţele ministeriale să fie publicate şi în limba ma-
ghiară în ţinuturile locuite în majoritate covîrşitoare de cetăţeni de naţ-
ionalitate maghiară, să se permită întrebuinţarea paralelă şi a limbii
maghiare în grai şi în scris; să se permită purtarea culorilor roşu-alb-
verde, cu indicarea emblemei statului român1. În schimbul îndeplinirii

1
Minorităţile naţionale din România 1918-1925. Documente, pp. 623-629.
148
acestor deziderate, Partidul Maghiar promitea sprijinul său electoral
Partidului Poporului.
În ciuda caracterului secret al pactului, în presa vremii au fost
publicate o serie de articole pe această temă care, deşi nu aduceau prea
multă lumină în ceea ce priveşte textul înţelegerii, au ridicat semne de
întrebare1. Tonul acestor comentarii este dur, averescanii, şi mai ales
Goga, fiind acuzaţi de „trădarea intereselor naţionale”.
O primă recunoaştere oficială a pactului secret din octombrie
1923 a fost făcută de Octavian Goga, în aprilie 1925, în contextul dis-
putei pe care acesta o purta cu naţionalii pe tema alegerii sale în cali-
tate de deputat la Reghin. Goga a prezentat o declaraţie în Camera De-
putaţilor, fără a oferi însă amănunte despre termenii înţelegerii. Se
pare că, în cadrul acestor alegeri parţiale, s-a aplicat pentru prima oară
înţelegerea de la Ciucea2.
La 31 octombrie 1925, la Cluj, în cadrul unei şedinţe a Con-
siliului Prezidenţial al Partidului Maghiar, preşedintele Ugron István
solicita revizuirea cît mai urgentă a Pactului de la Ciucea, propunînd şi
o comisie care să se ocupe de această chestiune. Propunerea a fost
acceptată în unanimitate3. La 1 februarie 1926, preşedintele Ugron
István a denunţat înţelegerea secretă încheiată cu averescanii în 1923,
optînd pentru o alianţă electorală cu liberalii în vederea alegerilor lo-

1
Primele şi cele mai virulente articole în acest sens au fost publicate în „Patria”
din Cluj: Acordul dintre averescani şi maghiari, în „Patria”, anul V, nr. 259, 29
octombrie 1923; Pactul maghiaro-averescan, în ibidem, nr. 260, 30 noiembrie 1923;
Un „îndrumător”, în ibidem, nr. 256, 7 decembrie 1923; „Ideea naţională” a pactului
cu ungurii, în ibidem, nr. 284, 30 decembrie 1923. De asemenea, articole despre
„Pactul de la Ciucea” au fost publicate şi în „Înfrăţirea” şi „Ţara Noastră”, ambele din
Cluj, precum şi în presa centrală.
2
DANCD, şedinţa din 9 aprilie 1925, pp. 2593-2597; Gh. I. Florescu, Activitatea
parlamentară a Partidului Poporului (martie 1922 – martie 1926), în AIIA-I, tomul
XV, 1978, pp. 209-210; N. Iorga, Memorii, vol. IV, Editura „Naţională” S. Ciornei, Bu-
cureşti, [f.a.], p. 227; Pactul de la Ciucea. Declaraţiile d-lui Vaida Voevod, în „Patria”,
anul VII, nr. 76, 5 aprilie 1925; în numerele din martie-aprilie 1925, ziarul „Patria”,
oficiosul P.N.R., publică numeroase articole în care se susţinea sprijinul acordat de
maghiari pentru alegerea ca deputat a lui O. Goga la Reghin.
3
Minorităţile naţionale din România. 1925-1931. Documente, p. 104.
149
cale şi dînd cuvînt de ordine alegătorilor să voteze cu P.N.L. În urma
acestor alegeri, în 30 de localităţi a cîştigat lista comună, numeroşi
oameni politici maghiari obţinînd posturi importante în administraţie.
Bernády Győrgy a fost numit primar la Tg. Mureş1 .
În condiţiile schimbării de guvern de la sfîrşitul lunii martie
1926, liderii politici maghiari s-au grăbit să încheie o nouă alianţă
electorală cu Alexandru Averescu, noul preşedinte al Consiliului de
Miniştri. Compromis de alianţa realizată cu liberalii, precum şi de
denunţarea „Pactului de la Ciucea”, Ugron István va demisiona din
funcţia de preşedinte al Partidului Maghiar, locul său fiind preluat de
contele Bethlen Győrgy2.
Cartelul electoral între Partidul Poporului şi Partidul Maghiar s-
a semnat la sfîrşitul lunii aprilie 1926 de către Octavian Goga şi
contele Bethlen Győrgy3. Înţelegerea era valabilă doar pe perioada
alegerilor şi nu reprezenta, aşa cum eronat au afirmat unii istorici4, o
punere în aplicare a „Pactului de la Ciucea”. Edificatoare în acest sens
este declaraţia lui Constantin Bucşan, unul dintre negociatorii pactului
din 1923, făcută la Sf. Gheorghe în 29 aprilie 1926: „Înţelegerea
noastră cu partidul maghiar – spunea el – nu s-a făcut pe baza pactului
de la Ciucea, întrucît acest pact nu mai există. El a servit însă ca punct
de plecare pentru înţelegerea cu Partidul Maghiar”5.
Cartelul electoral încheiat de Partidul Maghiar cu Partidul Popo-
rului în aprilie 1926 a stîrnit ostilitatea Partidului Liberal şi a Partidului

1
Gheorghe I. Bodea, Lupta curentelor opoziţioniste în sînul Partidului Ma-
ghiarilor din România pentru întărirea unităţii frăţeşti a oamenilor muncii (1918-
1928), în AMN, tomul X, 1973, pp. 427-428.
2
Ibidem, p. 428.
3
Pactul cu maghiarii, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr. 94, 25 aprilie 1926.
4
Istoricii Mihail Rusenescu şi Ioan Saizu, plecînd de la premisa identităţii
„Pactului de la Ciucea” din 1923 cu cartelul electoral din aprilie 1926, apreciau că din
procentul de 52,9% voturi obţinute de Partidul Poporului 5% aparţineau maghiarilor.
Concluzia lor era următoarea: „După cum se vede, pactul de la Ciucea a avut un mare
rol în reuşita guvernului în alegeri”. Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, op. cit., pp. 199-200.
5
Secuimea face o primire entuziastă d-lui subsecretar de stat dr. Bucşan.
Înţelegerea cu minorităţile, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr. 97, 30 aprilie 1926.
150
Naţional Ţărănesc. În acest context, se poate aprecia că realizarea
alianţei electorale dintre minoritatea maghiară şi cea germană în forma
Blocului minoritar, pentru alegerile parlamentare din 1927, organizate
de guvernul Brătianu, reprezintă un efect direct al acestei atitudini.

*
Amplitudinea oscilaţiei electorale, precum şi faptul că partidul în-
sărcinat să organizeze alegerile le cîştiga întotdeauna, a individualizat
România faţă de celelalte ţări democrate din anii interbelici. Acelaşi
sistem care a funcţionat în România între 1919-1937 a fost practicat în
Anglia cu trei generaţii mai devreme: „Pînă în 1830 – scria S. E. Finner
– nici un guvern nu a pierdut vreodată alegerile; dimpotrivă, guvernul
era cel care «făcea alegerile»… Cabinetul în funcţiune – o coaliţie a
celor mai puternici dintre marii proprietari de pămînt – se putea bizui,
prin avere şi prin sprijinul de care orice guvern se bucură în rîndul
alegătorilor săi, pe asigurarea votului favorabil al Camerei Comunelor”.
Dar, „în ciuda faptului că votul se făcea prin ridicare de mîini, în
condiţiile în care mita şi corupţia erau foarte răspîndite, nici un guvern
care pleca n-ar fi putut garanta întoarcerea sa la putere”1.
O altă ţară în care lucrurile se petreceau asemănător era Spania în
perioada primelor două decenii ale secolului al XX-lea. „În Spania –
scria Max Weber în 1919 –, pînă de curînd, cele două mari partide se
succedau la putere într-o manieră convenţional fixată, prin «alegeri»
prefabricate, cu scopul de a asigura posturi aderenţilor lor”2. În ambele
cazuri, alternanţa la putere a partidelor funcţiona într-un sistem de vot
cenzitar.

1
S. E. Finner, Comparative Government, New York, Penguin Books, 1970, p.
442, Apud Mattei Dogan, Dansul electoral în România interbelică, pp. 7-8.
2
Max Weber, Politics as a Vocation, în Hans Gerth, C. Wright Mills, From Max
Weber, London, Routledge & Kegan Paul, 1952, p. 87. Apud Mattei Dogan, Dansul
electoral în România interbelică, p. 8.
151
 Imaturitatea politică a electoratului, lipsa lui de cultură, mani-
festată prin dezvoltarea fără precedent a demagogiei, prin intrarea în
Parlament a unor politicieni nepregătiţi, precum şi printr-o oscilaţie
electorală extraordinară, a determinat apariţia unei critici a votului
universal. Această critică a apărut, în mod surprinzător, şi în rîndul
unor partide politice democratice care făcuseră eforturi pentru introdu-
cerea sufragiului universal1. Astfel de opinii critice au aparţinut unor
personalităţi precum: Alexandru Marghiloman2, Alexandru Ştefă-
nescu-Cîmpina3, Niculae P. Carp4, G. Alexianu5. De asemenea, critici
la adresa votului obştesc au venit şi din partea unor lideri saşi: August
Gmeiner 6, H. Plattner7, Siegfried Klockner8, Emil Neugeboren9.
Adversarii cei mai virulenţi şi consecvenţi ai votului universal
din România se încadrează politic şi ideologic în extrema dreaptă: cer-

1
Dimitrie Drăghicescu, Evoluţia ideilor liberale, pp. 57-61; idem, Partide politice
şi clase sociale, pp. 18, 19; idem, Reforma electorală, p. 26. Critici şi obiecţii la adresa
sufragiului universal au venit şi din partea altor intelectuali liberali. Numeroase aseme-
nea opinii erau exprimate prin intermediul revistei „Democraţia”, aparţinînd Cercului de
studii al P.N.L. Vezi în acest sens: D. Galaşescu-Pyk, Nivelul parlamentar, în
„Democraţia”, anul XI, nr. 10, octombrie 1923, p. 36; Pavel Cuzminski, Rădăcina
răului, în „Democraţa”, anul XIX, nr. 7-8, iulie-august 1931, pp. 16-18. Aceste obiecţii
nu au fost însuşite de către conducerea P.N.L. şi, deci, nu au devenit puncte din progra-
mul politic.
2
Marea întrunire conservatoare din Bîrlad, în „Steagul”, anul IV, nr. 15, 29
mai 1918; Ion Bulei, op. cit., p. 449; Manifestul Partidului Conservator Progresist, în
„Steagul”, anul IV, nr. 221, 3/16 decembrie 1918.
3
Al. Ştefănescu-Cîmpina, Votul obştesc. O părere personală, în „Steagul”, anul
V, nr. 529, 24 noiembrie 1919.
4
Niculae P. Carp, op. cit., pp. 11, 17, 18.
5
George Alexianu, Regimul electoral în România, în Enciclopedia României,
vol. I, Bucureşti, 1938, p. 264.
6
August Gmeiner, Eine demokratische Forderung, în „Siebenbürgisch-
Deutsches Tageblatt”, anul 46, nr. 13796, 3 martie 1919.
7
H. Plattner, Wir Sachsen und die Demokratie, în ibidem, nr. 13840, 25 aprilie 1919.
8
S.K. [Siegfried Klockner], Demokratie, Sozialismus und sächsische
Volksempfindung, în Ibidem, nr. 13844 din 30 aprilie 1919.
9
Wahlgesetz und Demokratie, în Ibidem, nr. 16264 din 16 septembrie 1927.
152
cul de la „Gîndirea”, din jurul lui Nechifor Crainic1, Octavian Goga2,
A. C. Cuza3, Corneliu Zelea Codreanu4, Vasile Marin5.
Apariţia unor critici la adresa regimului votului universal se ex-
plică prin modul viciat de funcţionare a acestuia, prin efectele
negative care au rezultat şi asupra cărora ne-am oprit în subcapitolele
anterioare. Cea mai mare parte a acelora care criticau sufragiul
universal nu au mers pînă acolo încît să propună renunţarea la acest
sistem politic, ci, mai degrabă, au oferit soluţii menite – în viziunea
lor – să pună în valoare acest drept, mizîndu-se pe educaţia politică
treptată a electoratului. Excepţie fac, însă, oamenii politici şi partidele
cu orientare de extremă dreaptă, care s-au pronunţat pentru înlocuirea
regimului democratic bazat pe votul universal şi pe excluderea
evreilor din viaţa politică. Cu toate acestea, nici naţional-creştinii, nici
legionarii nu au propus un model politic clar, cu care să înlocuiască
regimul votului universal.
Se poate conchide, totuşi, că dezvoltarea acestei critici în anii
interbelici a dăunat, într-o oarecare măsură, tinerei democraţii româ-
neşti, servind astfel intereselor celor care îşi făcuseră din renunţarea la
democraţie un scop politic.

*
Fără a contesta faptul că legiferarea sufragiului universal a
constituit un pas foarte important în sensul democratizării sistemului
politic din România anilor interbelici, se pot surprinde totuşi şi unele
efecte negative: dezvoltarea demagogiei, falsificarea voinţei electora-

1
Apud Catherine Durandin, op. cit., p. 208.
2
Octavian Goga, Afirmarea ideii naţional-creştine, Bucureşti, 1936; idem,
Discursuri, Bucureşti, 1942, p. 53. „Ţara Noastră”, din 21 noiembrie 1937.
3
A.C. Cuza, Călăuza bunilor români, Cluj, 1925, p. 17.
4
Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, Bucureşti, 1936, p. 386, Idem, În
contra corupţiei, în Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, op. cit., p. 301.
5
Vasile Marin, Crez de generaţie, Majadahonda, Bucureşti, 1997, pp. 167-168.
153
tului datorită presiunii guvernamentale, transformarea unei părţi în-
semnate a corpului electoral într-o „zestre guvernamentală”. Schimbă-
rile dese de guvern şi repetarea alegerilor legislative la intervale scurte
de timp au creat priveliştea tulburătoare a acelui bellum omnium con-
tra omnes. „O luptă violentă a partidelor vechi între ele – scria P. P.
Negulescu –, a partidelor noi între ele şi a partidelor vechi contra celor
noi a început din primăvara anului 1918 încoace şi a mers crescînd în
înverşunare. Astfel, diferitele partide nu şi-au combătut numai …
principiile teoretice, … soluţiile practice, dar şi-au combătut reciproc
legitimitatea, dreptul la existenţă”1.
O astfel de atmosferă a indus electoratului un fel de dezgust faţă
de luptele politice, şi mai ales faţă de „oboseala verbală” a politicie-
nilor2.
Spre sfîrşitul perioadei interbelice, cetăţeanul de rînd privea tot
mai dezorientat evoluţia vieţii politice din România, nemaiştiind spre
cine să-şi îndrepte speranţele. Relevantă ni se pare, în acest sens, apre-
cierea lui Mihail Manoilescu: „Toate curentele şi toate personalităţile
politice au proclamat pe rînd în faţa ţării noi idealuri şi au trezit noi
iluzii. Şi toate au sfîrşit cu o nouă dezamăgire. Mitul Averescu, idealul
ţărănist, legenda lui Carol, credinţa în legionari, toate s-au sfărîmat,
rînd pe rînd, în sufletul încărcat de nădejdi neîmplinite al unui popor
bun, care-şi aşteaptă şi azi mîntuirea”3.

3. Influenţarea electoratului

3.1. Partidele politice şi propaganda electorală

Pentru a cîştiga cît mai multe voturi din partea alegătorilor şi,
deci, o reprezentare mai largă în Parlament, partidele politice au încer-

1
P. P. Negulescu, Partidele politice, p. 20.
2
Vezi opinia ministrului Franţei la Bucureşti, 27 iunie 1932. Catherine
Durandin, op. cit., p. 188.
3
Apud Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Rao,
Bucureşti, 2001, p. 278.
154
cat să-şi extindă organizaţiile teritoriale în toată ţara. Au reuşit acest
lucru doar partidele mari, puternice: P.N.L., P.N.Ţ., Mişcarea Legio-
nară (sub forma Gărzii de Fier şi apoi a Partidului „Totul pentru
Ţară”) şi, pentru o perioadă mai scurtă, Partidul Poporului. Organiza-
ţiile judeţene, orăşeneşti şi comunale ale formaţiunilor politice aveau
sub raport numeric o reţea restrînsă de membri şi simpatizanţi cons-
tanţi, care activau cu predilecţie în timpul campaniilor electorale.
Modalităţile de influenţare a electoratului erau diverse: publica-
rea de ziare, gazete de propagandă, broşuri, afişe, fiţuici electorale; or-
ganizarea de întruniri sau adunări electorale; specularea imaginii, a
popularităţii unor lideri politici; construirea unui discurs electoral;
folosirea unor semne electorale care aveau o anumită semnificaţie.
În aprilie 1926, „Neamul românesc” scria că propaganda electo-
rală „constituie un apostolat pentru luminarea sătenilor”1. În acelaşi
sens, Virgil Madgearu, referindu-se la propaganda pe care Partidul Ţă-
rănesc ar fi trebuit să o desfăşoare în sate, arăta că: „Se cere însă o
puternică acţiune, dusă în mijlocul satelor de săteni luminaţi, întărită
de o propagandă intensă, în care să se folosească toate mijloacele:
ziare, broşuri, foi volante şi mai ales placarde cu imagini, caracteri-
zînd pregnant ideea sau faptul pentru care se voieşte a se trezi luarea
aminte şi a se crea înţelegerea”2.

3.1.1. Rolul presei în influenţarea deciziei corpului electoral

Presa partidelor politice a reprezentat în perioada interbelică

una dintre modalităţile de influenţare a electoratului. Presa a constituit
tribuna, locul de întîlnire, de confruntare a ideilor social-economice şi
politice într-un mod cu totul deosebit. Era considerată a patra putere în
stat. Caracterul său informativ a fost dublat de acela al luptei deschise,
purtată pentru promovarea partidului, folosind în acest scop toate

1
„Neamul românesc”, anul XXI, nr. 95, 17 aprilie 1926.
2
Virgil N. Madgearu, Ţărănismul, Tipografia „Reforma Socială”, Bucureşti,
[f.a.], p. 42.
155
mijloacele posibile1. Ziaristul Eugen Fillotti, într-o conferinţă
susţinută la 28 mai 1928, exprima opinia că „presa e cel mai puternic
mijloc de difuziune şi infiltraţie a ideilor, a opiniilor, a curentelor de
gîndire. Nici un altul nu poate fi atît de util, dar şi atît de primejdios”2.
De asemenea, oficiosul conservator-progresist „Steagul” scria în
februarie 1919 că „presa este o şcoală populară de educaţie politică şi
că atît valorează politica unei ţări cît valorează presa ei”3.
Ziarele prezentau avantajul de a fi uşor accesibile unui public
divers, de pe o întindere teritorială mare. Partidele politice au sesizat
că presa are un rol important în influenţarea masei de alegători şi de
aceea nu au ezitat să-şi facă cunoscute programele politice, liderii sau
să-şi denigreze adversarii prin gazete. Corpul electoral fiind alcătuit în
proporţie de 2/3 din oameni simpli, care învăţau 3-4 clase, era destul
de uşor de manipulat prin publicarea unor informaţii în ziare. Pentru
mulţi dintre aceştia, cuvîntul scris avea caracter de lege, tot ceea ce era
scris căpăta o mai mare greutate. Acelaşi Eugen Fillotti observa în
1928 că, „în mod inconştient”, contemporanii săi erau „tributari
presei, sclavii ziarului”. Mulţi nu gîndeau decît prin el. Nu receptau
decît opiniile gata elaborate luate din paginile lui. Vorba populară „aşa
scrie la gazetă” exprima pentru ei adevărul absolut4. În iunie 1919,
liderul conservator Alexandru Marghiloman îi scria lui C. Meissner că
„trebuie pătruns în masa rurală, ori fără ziare nu se poate”5.
Presa politică era foarte bogată. Presa centrală, sporită numeric,
a fost secondată de una locală în continuă creştere şi ea 6. De obicei,
fiecare partid edita un ziar oficial central în Capitală (de regulă coti-
dian) şi cîte unul în fiecare organizaţie judeţeană (cu mici excepţii,
1
Marcel Ştirban, Din istoria României 1918-1921. Probleme ale vieţii politice,
economice şi sociale, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, pp. 26-27.
2
Emil Samoilă, Ziaristica. Presa modernă, Atelierele „Adevărul” S.A.,
Bucureşti, 1932, p. 31.
3
Rolul presei, în „Steagul”, anul V, nr. 283, 9/22 februarie 1919.
4
Emil Samoilă, op. cit., p. 32.
5
Apud Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator,
Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 541.
6
Marcel Ştirban, op. cit., p. 27.
156
acestea apăreau o dată sau de două, trei ori pe săptămînă). În plus, în
timpul campaniilor electorale erau editate gazete speciale, îndeosebi
pentru propagandă în rîndurile ţărănimii, care aveau o perioadă scurtă
de apariţie. Pe lîngă presa de partid, existau aşa-numitele ziare inde-
pendente. În realitate, cel puţin unele dintre acestea făceau propagandă
electorală pentru diferite partide. Tot în această categorie putem inclu-
de şi aşa-numitele gazete poporale specifice Transilvaniei. Acestea
erau scrise într-un limbaj simplu, cu conţinut variat şi aveau menirea
de a informa şi culturaliza ţărănimea, educînd-o în spirit naţional. Ele
au jucat un rol important în perioada anterioară Unirii din 19181. După
această dată, gazetele poporale vor căpăta treptat anumite nuanţe
politice, se vor implica în lupta politică, înclinînd spre unul sau spre
altul dintre partide, multe dintre ele devenind organe oficiale de presă
ale acestora2. Acest tip de ziar a avut un impact deosebit, mai cu
seamă asupra ţăranilor-alegători.
Centralizarea presei româneşti, determinată de cea politico-ad-
ministrativă, de starea proastă a mijloacelor de comunicaţie, a dat
naştere unei prese locale, redusă numeric, cu un tiraj scăzut şi mai
slabă din punctul de vedere al calităţii şi al diversităţii. În provincie se
citeau de regulă 2-3 ziare din Bucureşti, precum şi periodicul
partidului din care, eventual, cititorul făcea parte3.
Presa minorităţilor naţionale din Transilvania era mult mai bogată
şi cu o prestaţie deosebită. Excelau cîteva cotidiene maghiare („Keleti
Ujsàg”, „Előrë” – Cluj, „Brassai Lapok” – Braşov) şi germane („Sieben-
bürgisch-Deutsches Tageblatt”–Sibiu; „Kronstädter Zeitung” – Braşov,

1
Sorin Radu, Consideraţii privind gazetele poporale din Transilvania apărute
înainte de primul război mondial, în AICSU Sibiu, anul III, 1996, pp. 209-220.
2
Idem, Consideraţii privind structura şi organizarea presei româneşti din Transil-
vania în perioada interbelică (1919-1939), în „Apulum”, anul XXXIII, 1996, p. 220.
3
Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români. 1866 – 1938, Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 200.
157
„Temesvarer Zeitung” – Timişoara). În 1934, cotidienele minorităţilor
reprezentau 58,1% din totalul cotidienelor tipărite în România1.
Pentru minorităţile etnice din România Mare presa a constituit
un mijloc eficient de exprimare, menţinere şi întărire a identităţii lor
naţionale. În acest sens, „Siebenbürgisch-Deutsche Tageblatt” scria în
aprilie 1919 că presa săsească trebuie „să reflecte gîndurile şi senti-
mentele existente în popor, pentru a le transmite celor ce nu se află în
mijlocul acestuia şi pentru a reprezenta în afară poziţia poporului
nostru în privinţa vieţii politice. Pe de altă parte, presa trebuie să dea
un tablou al marilor evenimente de pe scena politică şi să tragă
concluziile care să permită poporului să-şi găsească drumul just pentru
a lua o poziţie faţă de aceste evenimente”2. În acelaşi timp, publicaţiile
saşilor erau chemate să respecte o disciplină riguroasă, să nu depă-
şească indicaţiile conducerii politice3.
În cele ce urmează, vom enumera ziarele mai importante care au
aparţinut principalelor formaţiuni politice participante la alegerile par-
lamentare şi comunale în perioada 1919-1937. P.N.L. edita „Viitorul”
(1907-1937), „L’Indépendance Roumaine” (1915-1938); „Liberalul”
(1926-1929; 1935-1938) – toate în Bucureşti; „Mişcarea” (1909-1930)
– Iaşi; „Glasul Bucovinei” (1919-1940) – Cernăuţi; „Tribuna Nouă”
(1924-1937), Ştirea” (1931-1937) – Arad; „Nădejdea” (1921-1925),
„Naţiunea” (1927-1938), „Voinţa Ardealului” (1924-1933) – Cluj;
„Democraţia Ardealului (1925), „Cuvîntul liber” (1929-1938) – Sibiu;
„Viitorul Albei” (1927-1935) – Alba-Iulia; „Liberalul” (1920) – Buzău;
„Carpaţii” (1921-1930) – Braşov; „Dreptatea poporului” (1926-1929),
„Liberalul” (1926; 1933-1936), „Viaţa nouă” (1930-1934), „Voinţa
1
Nicolae Dascălu, La presse des minorités nationales dans la Roumanie d’entre
deux gueres (1919-1939). Analyse statistique, în „Revue Roumaine d’Histoire”, tome
XX, 1981, nr. 1, pp. 126-129; Vasile Ciobanu, Betrachtungen zur siebenbürgisch-
sächsische Presse in der Zwischenkriegszeit, în FVLK, 1986, tomul 29, nr. 1, pp. 61-
71. Idem, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944, Hora,
Sibiu, 2001, pp. 337-362.
2
Apud Vasile Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni
1918-1944, pp. 340-341.
3
Ibidem, p. 341.
158
naţională” (1932) – Oradea. În timpul campaniei electorale pentru
alegerile parlamentare din 1922, P.N.L. a scos o gazetă intitulată „Poşta
ţeranului”, care era trimisă în sate de trei ori pe săptămînă, gratuit.
Partidul Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu edita:
„Mişcarea” (1930-1938) – Bucureşti; „Mişcarea Albei” (1935) – Alba
Iulia; „Carpaţii” (1930-1934) – Braşov, „Mişcarea Argeşului” (1933)
– Piteşti, „Mişcarea Bacăului” (1934-1935) – Bacău, „Mişcarea din
Buzău” (1935-1936) – Buzău, „Mişcarea Banatului” (1934-1936).
Partidul Naţional Român avea o presă puternică în Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş. După fuziunea cu Partidul Ţărănesc,
multe dintre ziarele acestuia vor deveni gazete ale noului P.N.Ţ.: „Pa-
tria” (1919-1938) – Sibiu, apoi Cluj; „Glasul libertăţii” (1919-1923) –
Cluj; „Gazeta Transilvaniei” (1838-1938) – Braşov, din 1935 devine
organ al Frontului Românesc; „Unirea” (1919-1938) – Blaj; „Alba
Iulia” (1918-1939); „Românul” (1911-1938) – Arad; „Glasul Biho-
rului” (1919-1920) – Oradea; „Banatul” (1919-1921) – Timişoara;
„Maramurăşul” (1920) – Sighet; „România” (1923-1927) – Bucureşti;
„Cuvîntul Basarabiei” (1923) – Chişinău; „Evenimentul” (1922-1923)
– Iaşi; „Solia dreptăţii”(1921-1938) – Orăştie, din 1935 este organ al
Frontului Românesc; „Foaia poporului” (1839-1947) – Sibiu.
Partidul Ţărănesc edita: „Ţara nouă” (1919-1922), „Ţără-
nismul” (1925-1940), „Aurora” (1921-1926) – Bucureşti; între 1927-
1934, „Aurora” a devenit oficios al Partidului Ţărănesc – dr. Nicolae
Lupu; „Cuvîntul ţăranului” (1922), continuat din 1923 de „Voinţa” şi
„Gazeta Bucovinei” – Cernăuţi; „Secera” (1920) – Brăila, „Secera”
(1920) – Bîrlad; „Viaţa Basarabiei” (1919-1932) – Chişinău; „Ţara”
(1919-1922) – Timişoara; „Lupta” (1920-1922) – Lugoj; „Poporul ro-
mân” (1923) – Cluj; „Secera Argeşului” – Piteşti. După întemeierea
P.N.Ţ., în 1926, vor fi editate, pe lîngă gazetele care au aparţinut Par-
tidului Naţional sau Partidului Ţărănesc, altele noi: „Dreptatea”
(1927-1938), „Fapta” (1936-1938) – Bucureşti; „Patria de duminică”
(1927-1930) – Cluj; „Gazeta satelor” (editată în timpul campaniei
electorale din 1933), „Chemarea românilor” (1933-1938) – Cluj; „Ga-
zeta plugarului” (1933-1938, din 1935 devine organ al Frontului Ro-
159
mânesc); „Glasul dreptăţii” (1935-1939); „Chemarea Sibiului” (editată
în timpul campaniei electorale din 1931), „Curentul Sibiului” (1932) –
Sibiu; „Glasul dreptăţii” (1930-1931) şi „Glasul ţăranilor” (1933) –
Baia Mare; „Steagul nostru” (1929-1932, 1937-1938), „Gazeta Biho-
rului” (1935-1937) – Oradea; „Dreptatea Putnei” – Focşani.
Dizidenţele naţional-ţărăniste au avut o presă slabă, doar
„Aurora” (1927-1934) a Partidului Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu a apărut
pentru o perioadă mai îndelungată. Celelalte: „Zările” (1932-1936) –
Partidul Ţărănesc Democrat Constantin Stere, „Chemarea nouă” (1932-
1933), „Deşteptarea” (1934-1937) – Partidul Naţional Ţărănesc Grigore
Iunian, au fost editate episodic; Partidul Ţărănesc – dr. Lupu mai edita
„Nădejdea poporului” (1932-1934) – Oradea; „Aurora Gorjului”
(1931), „Plugarul” (1931-1932), „Răsăritul” (1932-1936) – Cluj.
Un loc important îl ocupa presa Partidului Poporului: ziarul ofi-
cial era „Îndreptarea” (1918-1938) – Bucureşti, „Steaua Ilfovului”
(1922); „Îndrumarea” (1921-1922), „Drapelul” (1919) – Buzău;
„Steaua” (1922) – Covurlui; „Cuvîntul poporului” (1919-1938) – Si-
biu; „Ţara noastră” (1922-1935), „Gazeta poporului” (1919-1938),
„Biruinţa” (1926) – Cluj; „Tribuna” (1920-1932), „România” (1920-
1921) – Oradea; „Gazeta poporului” (1925-1926) – Aiud; „Gazeta
Maramureşului” (1920-1926) – Sighet. Se poate observa că cele mai
multe ziare averescane au avut o durată scurtă de apariţie, ele fiind
editate pe timpul campaniilor electorale organizate de guvernul
generalului Averescu, în 1920-1921 şi 1926-1927.
Partidul Naţionalist Democrat condus de Nicolae Iorga avea ca
organ oficial „Neamul românesc” (1906-1940) – Bucureşti. Pe lîngă
acesta, mai apăreau: „Straja” (1922) – Iaşi; „Secera” (1922) – Vaslui;
„Semănătorul” (1922) – Buzău; „Neamul românesc din Bihor şi Sălaj”
(1937) – Oradea.
Partidul Conservator Progresist, condus de Alexandru Marghi-
loman, avea ca oficioase „Steagul” (1918-1922) şi „Le Progres”
(1919-1925); „Timpul” (1923-1924) – Bucureşti; „Iaşul” (1918-1919),
„Politica” (1919) – Buzău; „Epoca” aparţinea Partidului Conservator
Democrat – Take Ionescu (1918-1923, 1926-1938) – Bucureşti.
160
Acelaşi partid mai edita la Bucureşti „Românimea” (1918-1920) şi
„La Roumanie” (1919-1922); la Iaşi, „Evenimentul” (1910-1923).
Socialiştii aveau, de asemenea, o presă bogată: „Socialismul”
(1918-1940), care între 1921-1924 a fost controlat de comunişti; „Viaţa
socialistă” (1920), „Izbînda socialistă” (1927), „Mişcarea socială”
(1929-1932), „Proletarul” (1928-1937) – organ al Partidului Socialist al
Muncitorilor din România, condus de Litman Ghelerter – toate în
Bucureşti; „Tribuna socialistă” (1919-1925) – Cluj; „Iaşul socialist”
(1919-1922); „Brăila socialistă” (1926); „Nădejdea” (1926) – Galaţi;
„Prahova socialistă” (1926), „Lupta socialistă” (1919-1924) – Ploieşti;
„Putna socialistă” (1926) – Focşani; „Vremea nouă” (1921-1926) –
Cernăuţi.
Uniunea Agrară a lui Constantin Argetoianu, transformată în
Partidul Agrar, avea ca organ de presă oficial „Pămîntul nostru”
(1932-1938) – Bucureşti.
Presa organizaţiilor politice de extremă dreaptă este şi ea bogată
şi diversă. Liga Apărării Naţional Creştine avea ca oficios „Apărarea
Naţională” (1922-1938). Pe lîngă aceasta, mai edita: „Libertatea”
(1902-1931) – Orăştie (gazeta a promovat ideile naţional-creştine în
perioada 1923-1927, după care a susţinut tineretul legionar); „Înfrăţi-
rea românească” (1926) – Cluj; „Voinţa poporului” (1925-1928) –
Arad; „Svastica Banatului” (1928- ?) – Timişoara; „Lancea” (1925);
„Spada” (1925-1927) – Cernăuţi. Acţiunea Românească, o grupare de
extremă dreapta din Cluj, a editat o revistă cu acelaşi nume, în 1924,
care se va transforma în „România întregită” (1925). Frontul Româ-
nesc avea ca ziar central „Frontul” (1935- ?) – Bucureşti şi dispunea
de „Gazeta Transilvaniei” (1935-1938), la Braşov. De asemenea, poli-
tica şi ideologia cuzistă au fost intens susţinute de „Porunca Vremii”
(1932-1933, 1934-1944) şi „Sfarmă-Piatră” (1935-1942).
O presă foarte bogată au editat şi legionarii. Oficiosul Legiunii
„Arhanghelul Mihail” era „Pămîntul Strămoşesc” (1927-1938) şi, din
1937, „Buna Vestire” – Bucureşti. În 1930, gazete redactate de legio-
nari apăreau neregulat şi la mari distanţe: „Pămîntul Strămoşesc”
(Focşani); „Biruinţa” (Galaţi), „Straja Neamului” (Tutova, Tecuci),
161
„Legionarii” (Iaşi), „Libertatea” (Orăştie, publica articole pro-Le-
giune). În vara anului 1932, Legiunea avea 17 gazete regionale, într-
un tiraj de 35.000 exemplare. Între acestea se numărau: „Gazeta Buco-
vinei” (Rădăuţi), „Straja Neamului” (Bîrlad), „Garda” (Domneşti-
Muscel), „Garda Sibiului” (Sibiu), „Garda Jiului” (Dolj), „Învierea”
(Bucureşti), „Garda Olteniei” (Craiova), „Garda Rîmnicului”
(Rîmnicu Sărat), „Garda de Fier” (Chişinău), „Legiunea” (Făgăraş),
„Garda Moldovei” (Iaşi), „Garda Prahovei” (Ploieşti). Pe lîngă revis-
tele regionale, precum „Cuvîntul Argeşului” sau „România creştină”,
existau alte periodice care se adresau anumitor grupuri sociale,
respectiv studenţilor şi muncitorilor: „Cuvîntul studenţesc”, „Gîndul
neamului”, „Muncitorul legionar”. O importanţă deosebită o aveau pu-
blicaţiile care abordau un public cultivat şi care, în subiectele şi în in-
formaţiile lor de context, ridicau adesea mari pretenţii; „Axa” (1932-
1933), „Calendarul” (1932-1933), „Iconar”, „Rînduiala”, „Vestitorii”
(1936), „Însemnări sociologice” (Cernăuţi).
Extrema stîngă, în perioada cît a activat în ilegalitate şi apoi
prin intermediul unor organizaţii politice cum ar fi Blocul Muncito-
resc Ţărănesc (1926-1932), Liga Muncii (1933) şi Uniunea Democra-
tică (1937), a editat o serie de ziare, cele mai multe avînd o perioadă
scurtă de existenţă. Majoritatea apăreau în preajma alegerilor locale
sau parlamentare. Cele mai însemnate au fost: „Socialismul” (1921-
1924), ziar oficial, continuat de „Scînteia” (1924-1940), apoi „Lupta
de clasă” (1920-1926-1939), „Facla” (1925-1926), „Dezrobirea”
(1926), „Cultura proletară” (1926-1928), „Steagul roşu” (1921-1937),
„Înainte” (1926-1932), „Năzuinţa celor ce muncesc” (1933) – toate în
Capitală; „Muncitorul” (1926) şi „Plugarul roşu” (1932) – Iaşi; „Pra-
hova roşie” (1931) – Ploieşti; „Front” (1932) – Alba-Iulia.
În afara ziarelor de partid, mai existau o serie de periodice inde-
pendente care făceau propagandă electorală, mai mult sau mai puţin
pe faţă, unor partide politice. Avem în vedere în principal marile coti-
diene din Capitală: „Adevărul” (1888-1938), „Dimineaţa” (1904-
1938) şi „Lupta” (1921-1937), care aveau o clară orientare de stînga,
făcînd propagandă socialiştilor, chiar comuniştilor, şi uneori ţărăniş-
162
tilor; „Universul” (1884-1953) şi „Cuvîntul” (1924-1934, 1937-1938),
cu orientare de dreapta, au făcut propagandă electorală grupărilor de
extremă dreapta, îndeosebi legionarilor (între anii 1922-1924, cît Ste-
lian Popescu, directorul ziarului, a fost membru al P.N.R., acesta a re-
prezentat interesele naţionalilor)1.
În aceste ziare, formaţiunile politice îşi popularizau programele
şi manifestele electorale, listele cu candidaţi, publicau biografiile unor
lideri, subliniindu-le realizările pe diferite planuri, anunţau data şi
locul unor întruniri electorale şi publicau discursurile rostite cu acest
prilej sau chiar discursuri rostite în Parlament. În afară de aceste infor-
maţii, existau rubrici permanente în care opoziţia sau, după caz, parti-
dul de la putere erau atacate, denigrate, acuzate de tot felul de fărăde-
legi. Disputele aveau în vedere programele politice ale partidelor, dar
mai ales pe conducătorii lor. De cele mai multe ori, lupta de idei dintre
formaţiunile politice a fost înlocuită cu dispute personale, atacuri la
persoană, calomnii. De asemenea, pe timpul campaniilor electorale, în
ziare îşi făceau loc rubrici permanente în care erau descrise violenţele
şi teroarea practicate de autorităţi. Aceleaşi acuzaţii erau aduse însă şi
de către guvernanţi forţelor din opoziţie. „Coloanele ziarelor politice
şi în special coloanele ziarelor de partid – scria „Steagul” în 1919 –
sînt pline de atacuri cari nu au nici măcar meritul pamfletului, ci de

1
Ion Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-1990, ediţia a II-a,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996; Istoria românilor, vol. VIII,
România Întregită (1918-1940), coord. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2003 pp. 647-649; Constantin Antip, Contribuţii la istoria presei româneşti,
Bucureşti, 1964; Titu Georgescu, Mircea Ioanid, Presa P.C.R. şi a organizaţiilor sale
de masă. 1921 – 1944, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963; Presa comunistă şi a
organizaţiilor de masă create şi conduse de P.C.R., coord. Ioan Popescu-Puţuri,
Editura Politică, Bucureşti, 1978; Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O
contribuţie la problema fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1999, pp.
200, 209, 270; Emanoil Bucuţa, Statistica publicaţiilor periodice din Transilvania, în
Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (1918-1928), vol. II, Cultura Na-
ţională, Bucureşti, 1929; Sorin Radu, Publicaţiile periodice româneşti din Transilva-
nia în perioada interbelică (1918-1939), dizertaţie susţinută la Universitatea „Lucian
Blaga” din Sibiu, 1996.
163
multe ori sînt pur şi simplu calomnii sau trivialităţi, pe cari oamenii
civilizaţi nu şi le-ar putea spune în faţă. Presa care se adresează
mulţimii este astfel mult mai puţin decentă şi mai puţin civilizată decît
conversaţia între patru ochi sau în cerc restrîns şi între oameni
cunoscuţi”1. Autorul articolului îşi exprima credinţa că era absolută
nevoie ca presa politică să se civilizeze, mai ales că rolul ei avea să
crească în condiţiile sufragiului universal.
Cu toate aceste opinii negative, presa a contribuit din plin la edu-
carea civică a alegătorilor, la dezvoltarea unor curente de opinie, agi-
taţia, tonul ridicat al gazetelor menţinîndu-se de regulă pe timpul ale-
gerilor. De asemenea, prin intermediul presei cetăţenii au fost informaţi
asupra marilor evenimente interne şi internaţionale, şi-au putut forma
puncte de vedere şi convingeri proprii, devenind mai greu manipulabili.

3.1.2. Adunările electorale*

Organizarea unor întruniri sau adunări electorale, atît de către

partidul aflat la putere, cît şi de formaţiunile politice din opoziţie, a
constituit un alt mijloc de influenţare a electoratului, în scopul
atragerii cît mai multor voturi. Ele au fost organizate atît în mediul
urban, cît şi în cel rural2.
Organizarea adunărilor electorale cădea în sarcina organizaţiilor
locale ale partidelor, a candidaţilor de pe listele electorale şi benefi-

*Vezi pe larg Sorin Radu, Propaganda electorală în România interbelică (1919-

1937). Adunările electorale, în „Apulum”, anul XL, 2003, pp. 453-474.
1
Rolul presei, în „Steagul”, anul V, nr. 283, 9/22 februarie 1919.
2
Baza legală a organizării întrunirilor electorale a constituit-o legea
fundamentală a statului, elaborată în martie 1923. Astfel, la articolul 28 se stipula că:
„Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, au dreptul de a se
aduna paşnici şi fără arme, conformîndu-se legilor care regulează exercitarea acestui
drept, pentru a trata tot felul de chestiuni; întru aceasta nu este trebuinţă de autorizare
prealabilă”. În aliniatele următoare se făcea precizarea că întrunirile sub cerul liber
erau permise, cu excepţia celor organizate în pieţele şi căile publice, care erau supuse
legilor poliţieneşti. MO, nr. 282, 29 martie 1923.
164
ciau de participarea unor lideri ai partidului veniţi de la Centru şi de
multe ori chiar a preşedintelui formaţiunii politice respective. Regula
era ca fruntaşii partidelor să organizeze aşa-numitele turnee electorale,
adică să străbată într-o perioadă relativ scurtă de timp mai multe
localităţi, pentru a participa la adunări organizate ad-hoc de fruntaşii
locali ai partidului.
Celebri în întreprinderea unor asemenea turnee electorale au
fost Nicolae Iorga şi Alexandru Averescu. Practic, şeful Partidului Na-
ţionalist Democrat a făcut un asemenea efort fizic şi intelectual la
toate cele zece alegeri parlamentare interbelice. Astfel, între 19 şi 28
februarie 1922, în condiţii de iarnă, a parcurs traseul Bucureşti – Cîm-
pina – Breaza – Comarnic – Sinaia – Galaţi – Craiova – Malu Mare –
Segarcea, vizitînd şi alte sate din jurul Craiovei1. În timpul alegerilor
din 1928 Iorga face, de asemenea, un tur de forţă, străbătînd satele
judeţelor Dîmboviţa şi Dolj în doar cîteva zile2. Punctul culminant al
turneelor electorale făcute de Iorga a fost atins în timpul alegerilor
parlamentare din 1931, pe vremea cînd era prim-ministru. El a
străbătut între 12-31 mai aproape toate localităţile mai mari din ţară3.
La fel a procedat şi generalul Alexandru Averescu în mai 1926,
în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri, cînd, în scopul
recîştigării popularităţii, începe la sfîrşitul lunii aprilie un turneu elec-
toral în Basarabia, pe traseul Chişinău – Orhei – Bălţi – Soroca –
Hotin; urmează apoi Moldova, pe direcţia Hotin – Dorohoi – Botoşani
– Vaslui – Bacău – Adjud, iar la 18 mai îl găsim în Oltenia, de unde
va pleca spre Mehedinţi şi Timişoara. Două zile mai tîrziu îl aflăm la
Oradea şi peste o zi la Cluj şi Alba-Iulia4.

1
Nicolae Iorga, Memorii, vol. III, Editura „Naţională” S. Ciornei, Bucureşti,
[f.a.], pp. 275-279.
2
Ibidem, vol. V, pp. 319-320.
3
Ibidem, vol. VI, pp. 102-111.
4
„Îndreptarea”, anul VIII, nr. 101, 6 mai 1926; nr. 103, 8 mai 1926; nr. 113, 21
mai 1926; nr. 114, 22 mai 1926; nr. 116, 24 mai 1926.
* Asupra acestor probleme vom insista în capitolul Presiunea guvernamentală.
165
 Liderii celor două mari partide politice, P.N.L. şi P.N.Ţ., au
făcut turnee electorale mai reduse ca număr de localităţi şi zone.
Cauza este aceea că ele dispuneau de o structură organizatorică foarte
bine pusă la punct în teritoriu, cu cadre pregătite şi cu multe personali-
tăţi în judeţe, nefiind deci nevoie ca şeful partidului să vină să facă
propagandă electorală.
Partidul care organiza alegerile beneficia de sprijinul aparatului
administrativ şi al organelor de ordine. Acest sprijin se manifesta sub
diferite forme: punerea la dispoziţie a unor maşini pentru deplasările
în teren, în timp ce, de multe ori, candidaţii opoziţiei se deplasau cu
mijloace de transport inadecvate, cu căruţa sau cu trenul; convocarea
obligatorie a alegătorilor în anumite locuri şi la date precise; interzice-
rea organizării unor întruniri ale opoziţiei sau împrăştierea celor care
se desfăşurau etc.
Legiferarea sufragiului universal în noiembrie 1918 a determinat
creşterea substanţială a numărului de alegători. În aceste condiţii, şi
modul de desfăşurare a campaniilor electorale s-a modificat substanţial.
În cadrul sistemului cenzitar, candidatul avea posibilitatea să-l viziteze
pe fiecare alegător în parte, iar bătăuşii de profesie, pe care îi plătea,
reuşeau efectiv să-i împiedice pe cei ce nu inspirau încredere să se
prezinte la vot. După 1918, nu mai putea fi vizitat fiecare alegător,
deoarece numărul lor era foarte mare. Centrul de desfăşurare a vieţii
electorale s-a mutat de la oraş la sat, ţărănimea constituind principala
masă a votanţilor. În noile condiţii, candidatul îşi propunea performanţa
de a vizita fiecare localitate din circumscripţia sa, de a ţine cîte două-trei
discursuri pe zi, de a discuta cu mase extrem de eterogene; bătăuşii, care
nu lipseau, nu mai puteau „face legea”1.
Înainte de război, întrunirile electorale se organizau în săli
publice, cu participarea cîtorva sute de cetăţeni. În Capitală, celebre
erau sălile: Dacia, Tomis, Eforie, Vox, Eintracht, Marna, Constructori.
După 1918, fără ca întrunirile din aceste săli tradiţionale să dispară,

1
Ioan Scurtu, Anul 1918 în istoria românilor, în AUSH, tomul I, nr. 1, 1998, pp.
12-13.
166
locurile de desfăşurare au devenit piaţa şi strada, unde veneau mii şi
chiar zeci de mii de oameni. Importante devin acum „Arenele
Romane” din Parcul Carol. În sate, întrunirile din sălile de clasă au
fost înlocuite cu altele mai ample, desfăşurate în faţa primăriei sau
chiar la cîrciumă1. În asemenea condiţii, candidaţii erau obligaţi să
ţină cîte zece-cinsprezece discursuri într-o zi, să accepte „dialogul”,
adică să răspundă la întrebările ţăranilor-alegători2.
În provincie, în măsura în care era posibil, se organizează adu-
nări electorale în localităţile unde se ţineau tîrguri sau bîlciuri, pentru
că aici fluxul de populaţie era foarte mare şi nu erau necesare chel-
tuieli mari sau eforturi deosebite pentru strîngerea oamenilor. Exem-
ple în acest sens sînt numeroase. Iorga relatează că, în timpul campa-
niei electorale pentru alegerile legislative din iunie 1927, la Alexan-
dria, unde se desfăşura bîlciul de Drăgaica, au fost organizate conco-
mitent adunări electorale de către liberali şi de către naţionaliştii-de-
mocraţi3.
Uneori se desfăşurau cu mare fast întruniri electorale în localită-
ţile care prezentau o semnificaţie istorică deosebită pentru români. Spre
exemplu, guvernul generalului Alexandru Averescu a hotărît să-l co-
memoreze pe Ştefan cel Mare la Putna, în 14 mai 1920, zi care nu co-
respundea nici cu data morţii, nici cu naşterea marelui voievod. Era o
invenţie a lui Averescu – aşa cum arăta liderul conservator Alexandru
Marghiloman – care „seamănă mai mult cu o manevră electorală”
menită a aduna cît mai mulţi alegători. După încheierea acestei adunări,
Averescu a pornit într-un turneu electoral prin Basarabia4.
Aceeaşi semnificaţie o are şi adunarea de la Alba-Iulia din 6
mai 1928, organizată de P.N.Ţ., care, practic, a constituit semnalul
începerii campaniei de răsturnare a guvernului liberal, ce a premers

1
Vezi şi idem, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Rao,
Bucureşti, 2001, pp. 262-263.
2
Istoria românilor, vol. VIII, p. 54.
3
Nicolae Iorga, Memorii, vol. V, p. 228.
4
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Machiavelli, Bucureşti, 1995,
p. 364.
167
campaniei electorale din noiembrie-decembrie 1928. Mobilizaţi de
fruntaşii locali ai P.N.Ţ., numeroşi cetăţeni au pornit – cu căruţele, pe
jos, cu trenurile – spre Alba-Iulia. Aici s-au adunat peste 100.000 de
cetăţeni, mai ales ţărani; erau prezenţi circa 10.000 de mineri din
Valea Jiului, precum şi cîteva sute de unguri, mobilizaţi de Partidul
Popular Maghiar1. De altfel, naţional-ţărăniştii vor face o regulă din
organizarea unor mari adunări electorale în Cetatea Unirii.
Este interesant de descris felul în care erau receptate în epocă
adunările electorale. Spre exemplu, Nicolae Iorga surprindea în
„Neamul românesc” din 1921 o asemenea adunare liberală: „Aşezaţi
în grupe, între steagurile cu inscripţiile-program, ei [ţăranii] mergeau
în ordine supt comanda şefilor sau agenţilor care-i întovărăşeau,
înştiinţîndu-i cînd trebuie să zică: «Ura». Seara, o parte dintre dînşii
aşteptau la birourile de tren biletele gratuite cu care aveau să se în-
toarcă acasă plini de idei politice şi de devotament pentru partid” 2.
Iorga arăta că şi o întrunire ţărănistă se desfăşura tot cam aşa,
singura diferenţă fiind doar aceea că ţărăniştii nu le plăteau ţăranilor
drumul. Concluzia lui era că „se usează de dînşii şi uneori se
abusează”3.
Mihail Manoilescu, în memoriile sale, descrie o adunare electo-
rală organizată în campania electorală din februarie-martie 1922, la
care el participa în calitate de candidat al Partidului Poporului: „[…]
n-am să uit niciodată impresia penibilă şi aproape dureroasă pe care
mi-a făcut-o prima întrunire de partid. Se ţinea într-o seară, în
părăginita dar clasica şi simbolica sală Dacia, în timpul campaniei
electorale din februarie 1922. Ţăranii sărac îmbrăcaţi, cu sumanele
ude de ploaie, răspundeau zgomotos dar uniform ca la comandă
1
„Dreptatea”, 30 aprilie, 8, 9 mai 1928; Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în
perioada interbelică, pp. 270-271; Constantin I. Stan, Adunarea de la Alba-Iulia a
Partidului Naţional Ţărănesc din 6 mai 1928, în „Apulum”, anul XXI, 1983, p. 353.
2
Nicolae Iorga, Ţeranii şi partidele, în „Neamul românesc”, anul XVI, nr. 274,
30 noiembrie 1921.
3
Ibidem.
168
excitărilor lui D. R. Ioaniţescu, care le provoca calculat strigătele, ca
un îmblînzitor intrat în cuşca animalelor. Ca să le biciuiască zelul şi să
ridice temperatura sălii, Ioaniţescu întrerupea pe oratori, interpelînd
personal pe cîte unul din agenţii lui electorali de nădejde. «Măi, Vasile
a Stanei cu băieţii tăi bravi de la Dărăşti, nu-i aşa cum spune
dumnealui?». Iar agentul şi ceata lui răspundeau măguliţi: «Aşa e,
domnule De Re»”1.

1
Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.
48. O extraordinară descriere a unei adunări electorale din 1929 o face Nichifor
Crainic în memoriile sale. Crainic candida în judeţul Vlaşca, unde se născuse, într-o
alegere parţială, din partea guvernului format atunci de P.N.Ţ. „Adversarul meu era
un liberal, D. Iuca, om care se trudise ca nimeni altul pentru nevoile judeţului. Dar tre-
buia înfrînt cu orice preţ, nu atît pentru mine cît pentru onoarea Partidului Naţional
Ţărănesc. Un agent electoral deşirat la trup şi la vorbă îl înfăţişa în comparaţie cu
mine. Se spunea despre adversar că ar fi albanez de origine. Aceasta constituia
punctul culminant al discursului. «Căci ce este el? repezea întrebarea în ţărani namila
de agent. El este un venetic, un comitangiu pripăşit pe aici. Ca să nu-l auziţi voi că e
străin, se încuie în casă şi cîntă toată noaptea Riki-tiki-tavi, imnul albanezilor. Să-l tri-
mitem la urma lui!». Riki-tiki-tavi era numele unei drame, citit de agent pe afişele
Teatrului Naţional. Auzind această grozăvie neînţeleasă, ţăranii, a căror mulţime era
împănată de alţi agenţi, strigau din răsputeri: «Afară cu el! Nu ne trebuie!». Prinzînd
avînt, namila întorcea vorba către mine: «Pe cînd candidatul nostru – numele nu mi-l
putea rosti bine! – el cîntă din zori pînă în seară numai Deşteaptă-te Române pe ogoa-
rele voastre!». «Ura! Să trăiască!», striga mulţimea, satisfăcută de această ispravă a
mea. Apoi venea la cuvînt şeful politic, demagog fără pereche. Făcea mai întîi un
expozeu al marilor reforme săvîrşite de guvern în intervalul de două luni. Erau atît de
multe încît ar fi umplut 20 de ani. După fiecare reformă epocală, el întreba: «Bine-am
făcut, fraţilor, sau rău am făcut?» «Bineee!» răspundea mulţimea aţîţată de agenţi.
Întrebarea repetată ridica diapazonul răspunsului pînă la delir. După expozeu, veneam
eu la rînd. «Candidatul nostru e profesor universitar, adică d’ăia care face pe studenţi.
Candidatul nostru este scriitor, adică aşa cum aveţi şi voi la primărie. Ura, să
trăiască!» «Să trăiască!» urlau ţăranii. «Dacă am pune într-o balanţă, nu pe Iuca alba-
nezul, dar pe Brătieni, cu partidul lor cu tot şi în cealaltă pe candidatul nostru, tot el ar
atîrna mai greu! Ura, să trăiască!» «Uraaa!» striga mulţimea înflăcărată de agenţi.
Ideea democrată triumfa mai ales cînd oratorul ajungea la obîrşia mea. «V-am chemat,
fraţilor, să alegeţi os de ţăran, căci candidatul nostru e fecior de ţăran din Bucureşti.
Ura, să trăim!». Fraza, ţipată cu voce maximă şi cu o bătaie de pumn în piept, stîrnea
urale nesfîrşite. Ţăranii erau fericiţi că plugarii din Bucureşti au dat o odraslă ca
oratorul. Vocea lui scădea dintr-o dată ca pentru a da drumul unor lucruri foarte în-
169
 Din aceste descrieri, uneori exagerate, ale modului în care se
desfăşurau adunările electorale se conturează un tablou negativist,
sumbru, cu accente hazlii, al electoratului.
Există, în schimb, şi o altă viziune asupra adunărilor electorale,
creată chiar de către cei care le organizau. Astfel, oficiosul averescan
„Îndreptarea”, referindu-se la turneul electoral făcut de şeful guvernului
Alexandru Averescu în mai 1926 în Basarabia, scria că această vizită „a
depăşit cadrul vizitelor politice, pentru a deveni un eveniment naţional
de o covîrşitoare importanţă pentru viaţa noastră de stat […] Întregul
drum al prim-ministrului nu a fost decît un adevărat alai de oameni,
veniţi din cele mai îndepărtate locuri ca să-şi spună fiecare, o dată cu
nevoile şi păsurile lor, şi cuvîntul de românească dragoste faţă de omul
şi înaltul demnitar al ţărei, care este d. general Averescu…”1.
Descrierile de acest tip sînt, de asemenea, numeroase în anii interbelici.
O propagandă aparte a desfăşurat Nicolae Iorga, preşedinte al
Partidului Naţionalist Democrat. Atunci cînd Partidul Naţionalist De-
mocrat a ajuns la putere (în aprilie 1931, candidînd în alegeri sub for-
ma Uniunii Naţionale), Nicolae Iorga, în calitate de prim-ministru, va
încerca să dea campaniei electorale o semnificaţie deosebită. Într-o cu-
vîntare rostită la Ploieşti, premierul arăta: „Mă simt dator, nu să ţin o
întrunire publică, fiindcă întruniri publice nu se vor ţine din partea
Guvernului, în capul căruia stau, în această perioadă electorală, pe
care eu nu am vrut-o. Este un obiceiu rău, şi eu voiu de exemplu de a

semnate. «La urma urmelor, oricare ar fi candidatul, fraţilor, ştiţi că este o vorbă ro-
mânească: ce? mă uit eu la cîine sau mă uit al cui e cîinele?» Şi arătîndu-mă cu
degetul, printr-un gest de absolută proprietate, striga: «Cîinele este al Partidului
Naţional Ţărănesc! Ura, să trăiască!» Mie îmi venea să latru: mîrrr, ham-ham! şi să-l
muşc o dată pe orator de limbă! În maşină, de la un sat la altul, în timp ce oratorul
ronţăia ceapă crudă cu pîine, ca să nu răguşească, mă lămurea: «Frate Ionică, să nu te
superi c-am zis cîinele partidului; proştii ăştia nu înţelege ce e aia candidat indepen-
dent!» Am fost ales cu o majoritate zdrobitoare. Mare triumf al democraţiei în prima
alegere parţială!”. Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Memorii, vol. I, Casa Edito-
rială „Gîndirea”, Bucureşti, 1991, pp. 208-210.
1
Vizita d-lui prim-ministru al ţării în Basarabia, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr.
99, 4 mai 1926.
170
face să înceteze această demagogie şi această proastă negustorie cu
vorbe […] Aici nu este o adunare electorală, ci este datoria me de a
vorbi oamenilor de samă dintr-un judeţ cu privire la intenţiunile mele
şi ale colegilor mei”1. [subl. ns.] La Tîrgovişte, Iorga le spunea alegă-
torilor că „nu face propagandă electorală”, ci, candidînd, el şi partidul
său fac o „supremă jertfă” pentru „liniştea ţării” şi a Tronului2.
Considerîndu-se şeful unui guvern salvator peste partidele poli-
tice, Iorga refuză să accepte că întreaga sa campanie electorală a îm-
brăcat în realitate aceeaşi haină ca cele anterioare. Repulsia lui faţă de
politicianism şi demagogie l-a determinat să refuze cu consecvenţă
faptul că discuţiile lui cu alegătorii, purtate practic în toată ţara, au
caracterul unor întruniri, adunări electorale. La Cîmpulung, el declara
alegătorilor: „A intra într-o sală, aceasta înseamnă a face o întrunire
electorală, şi la vîrsta mea, şi fiind reprezentantul unui guvern fără
caracter de partid, unui guvern de simplă gospodărie, eu nu ţin
întruniri electorale, eu nu vorbesc în săli publice închiriate; mai bine
în aer liber, aici, în faţa tuturor oamenilor. Miniştrii M. S. Regelui nu
vorbesc în adunări electorale şi nu trezesc pasiuni de partid”3 [subl.
ns.]. Pentru şeful naţionaliştilor-democraţi, imaginea întrunirilor
electorale organizate în săli închiriate, specifică vieţii politice
antebelice, mai era încă vie.
Campania electorală desfăşurată de către Legiunea Arhanghelul
Mihail a fost cu totul deosebită de cea a celorlalte partide politice4.
Pentru legionari era important ca tot ceea ce se organizează să poarte
amprenta spectacolului. Campaniile întreprinse în mod repetat produ-

1
Nicolae Iorga, Credinţa mea. Cuvîntări ţinute în centrele ţării la luarea în
primire a Guvernului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, p. 3.
2
Ibidem, p. 22.
3
Ibidem, p. 51; vezi şi p. 99.
4
Acţiunile de propagandă întreprinse de Legiune, precum şi de alte formaţiuni
extremiste, erau permanent supravegheate de Poliţie şi Siguranţa Generală. Vezi în
acest sens numeroasele documente publicate în volumele Ideologie şi formaţiuni de
dreapta în România, vol. II, 25 iunie 1927-2 ianuarie 1931; vol. III, 5 ianuarie 1931-7
iunie 1934, coord. Ioan Scurtu, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului,
Bucureşti, 2000, 2002.
171
ceau senzaţie. Corneliu Zelea Codreanu a organizat primele adunări
publice la sfîrşitul anului 1929. Relatarea sa despre prima campanie
desfăşurată în satele din sud-estul Moldovei oferă o ilustrare perfectă a
metodelor sale şi a succeselor repurtate1. Participînd la alegerile

1
Prima adunare a fost anunţată pentru 15 decembrie 1929 în piaţa oraşului Bereşti,
unde populaţia evreiască era predominantă. Autorităţile au încercat să o oprească. „La
ora fixată pentru întrunire, – scria mai tîrziu Codreanu – s-a adunat un număr foarte mic
de oameni. Abia vreo sută. De la ei am aflat că lumea ar fi voit să vină multă, dar a fost
oprită de jandarmi prin sate. Toată întrunirea a durat cinci minute. Un minut a vorbit
Lefter, unul Potolea şi restul eu. Am spus: – Am venit să ţin o întrunire. Dar autorităţile
îmi opresc oamenii cu forţa. În contra tuturor ordinelor, voi ţine 10 întruniri! Să mi se
aducă un cal şi voi merge călare din sat în sat, prin toată plasa Horincii!
Calul era, de altfel, singura modalitate de locomoţie prin noroaiele acelea. Peste
două ore mi s-a adus un cal şi am plecat. După mine, pe jos, venea Lefter cu încă vreo
patru legionari. Am ajuns în primul sat, la Meria. Acolo, în curtea bisericii, femei şi
copii. Le-am vorbit puţine cuvinte şi nu am desfăşurat nici un program politic. […]
Am plecat mai departe. După vreo 4 km, am ajuns în sat, la Slivna. Se înserase.
Oamenii m-au aşteptat însă, în drum, cu lumînările aprinse. În capul satului mi-a ieşit
înainte un cuib de legionari în frunte cu Teodosiu. Am vorbit şi aci. Pe urmă am
plecat mai departe, spre satul Comîneşti, condus de cuibul de legionari din Slivna. Pe
drumuri pe care nu mai fusesem niciodată.
Şi aici, de asemenea, oamenii m-au aşteptat cu felinare şi lumînări, iar flăcăii
cîntînd.
Oamenii mă priveau cu bucurie, fără deosebire de partide politice. Nu ne
cunoscusem, dar parcă eram prieteni de cînd lumea. Duşmăniile se topiseră. Eram o
singură apă, un singur suflet, un singur neam. […] Tot mergînd din sat în sat, numărul
călăreţilor a ajuns la 20. Eram toţi tineri între 25 şi 30 de ani. Numai cîţiva aveau între 35
şi 40, iar cel mai bătrîn era moş Chiculiţă din Cavadineşti, de vreo 45 de ani. Cînd ne-am
făcut mai mulţi, am simţit nevoia unui semn distinctiv, o uniformă. Dar pentru că nu aveam
posibilităţi, ne-am pus cu toţii, la căciuli, pene de curcan. Şi aşa intram prin sate cîntînd.
Trecînd în cîntec şi în trapul cailor, pe coamele dealurilor de lîngă Prut, pe unde de atîtea
ori trecuseră şi luptaseră strămoşii noştri, se părea că eram umbrele acelora cari
apăraseră pe vremuri pămîntul Moldovei. Viii de acum şi morţii de atunci, eram acelaşi
suflet, aceeaşi mare unitate, purtată de vînturi pe creste de dealuri: a românismului.
Vestea că sosesc s-a întins, din om în om, prin toate satele. Lumea ne aştepta
pretutindeni. Pe cine întîlneam pe drum, ne întîmpina cu întrebarea:
– Domnişorule, cînd veniţi şi pe la noi prin sat? Ieri v-a aşteptat lumea pînă
noaptea tîrziu. […]
172
parţiale din judeţul Neamţ din 1931, legionarii au mers din sat în sat,
de la familie la familie, şi au ajutat la recoltat; în fiecare sat au organi-
zat întruniri, iar duminica au chemat la manifestaţii mai ample1.
În campania electorală din noiembrie–decembrie 1933, lupta
electorală a legionarilor a fost organizată ca o campanie militară. Nu
numai uniformele au creat impresia unei campanii asemănătoare unui
război civil. Armele, cuţitele, materialul inflamabil pentru artificii, re-
volverele completau tabloul exterior, conferind grupurilor legionare de
propagandă imaginea unor detaşamente de şoc. Cu camioane, autobu-
ze împrumutate, maşini puse la dispoziţie de către simpatizanţi, cu tre-
nul sau pe jos, legionarii umblau de la o comună la alta. La locul de
destinaţie îşi îmbrăcau uniformele, pentru a-şi face intrarea în sat măr-
şăluind, cîntînd şi „invocînd” într-un scurt discurs „sufletele” săte-
nilor. Cuiburile locale aveau sarcina de a pregăti manifestaţiile2.
De asemenea, Legiunea a organizat şi ea întruniri de masă.
Pentru a pune în evidenţă şi în acest caz deosebirea faţă de alte par-
tide, adunările aveau întotdeauna un motiv concret, de exemplu, un
congres studenţesc, o ceremonie funerară, inaugurarea unei întreprin-
deri meşteşugăreşti legionare, dezvelirea unui monument etc.3
La adunările electorale alegătorii participau de bunăvoie* şi cu o
oarecare curiozitate şi entuziasm. Liderii politici locali şi/sau cei veniţi
de la Centru rosteau cu acest prilej discursuri, citeau proclamaţii, lan-

Joi era zi de tîrg la Bereşti. La 10 dimineaţa, am apărut pe creasta de deasupra

tîrgului, 50 de călăreţi. De acolo, în coloană de marş cîntînd, am coborît în tîrg.
Lumea ne-a primit cu mare însufleţire. Din casele creştinilor ieşeau români şi ne
turnau căldări cu apă în cale, după vechiul obicei, ca să ne meargă din plin drumul
nostru. Ne-am dus din nou în curtea lui Nicu Bălan, unde ar fi trebuit să aibă loc
întrunirea. Am dat călăreţilor, unora dintre ei, cîte o amintire de la mine”. Corneliu Zelea
Codreanu, Pentru legionari, Editura „Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, pp. 364-367.
1
Armin Heinen, op. cit., p. 202.
2
Ibidem, p. 239; „Cuvîntul”, 27 noiembrie 1933; „Adevărul”, 24 noiembrie, 26
noiembrie, 28 noiembrie, 5 decembrie 1933; „Calendarul”, 5 decembrie 1933.
3
Armin Heinen, op. cit., p. 269.
* Documentele de arhivă, presa vremii arată că au existat şi situaţii în care autorităţile
îi obligau pe alegători în anumite cazuri şi împrejurări să participe la întrunirile electorale.
173
sau chemări la sprijinirea partidului; agenţii, propagandiştii electorali
împărţeau manifeste, broşuri şi fiţuici de propagandă, cuprinzînd dife-
rite programe, sloganuri sau chiar poezii electorale. Dacă în oraşe par-
ticipanţii aveau un nivel mai ridicat de cultură, putînd înţelege mai
bine discursurile rostite la aceste întruniri, în lumea satelor, ţăranii „de
obiceiu ascultau cu deosebită cuviinţă, cum se cade faţă de un
oaspete”1, iar din gura lor se puteau auzi expresii de genul: „Frumos
vorbeşte boierul”2.
Aşa cum am menţionat, organizarea adunărilor electorale intra
în sarcina conducerii partidelor, a organizaţiilor din teritoriu, a
candidaţilor înscrişi pe listele electorale. Un rol important îl aveau
agenţii sau propagandiştii electorali. Acestora le revenea sarcina de a
pregăti terenul pentru adunările electorale, de a aduna mulţimea, de a-i
crea o anumită stare de spirit etc.
Agentul electoral era – conform unei „definiţii” a epocii – „un
meseriaş al politicei votului universal care cutreieră satele, cîrciumele,
bîlciurile, cîntînd veşnica laudă a partidului, trubadurul modern al
eroilor ministeriali”3. Aceştia erau recrutaţi din diferite categorii

1
Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III,
Bucureşti, 1934, p. 42.
2
În acest sens, este relevant un articol publicat de Octavian Goga în aprilie 1928:
„Partidele politice din ţară, văzînd apucătura au luat contactul fiecare cu massa
electorală şi făcînd apel la popor au izbutit să concentreze la adunările lor aceeaşi
cantitate de devotaţi. S-a constatat că mulţimea, în setea ei de a se îndoctrina, primeşte
cu egal interes toate concepţiile şi aleargă însetoşată de dreptate la toate chemările.
Oriunde s-a ridicat un steag şi s-a strigat o chemare, poporul a dat ascultare şi a venit, ca
să se depărteze cu acelaşi înţelept scepticism care e la baza temperamentului unei biete
prostimi, păţite de atîtea ori. Partidul Poporului de pildă, ori unde îşi cheamă partizanii,
vin zeci de mii să prindă cuvîntul; tot astfel şi liberalii sînt în stare să mişte mulţimea şi
s-o concentreze la întruniri … Care e rezultatul acestei stări de lucruri? E la mintea
omului: argumentul numărului e uzat, legenda s-a distrus. Număr avem cu toţii, mai
trebuie şi altceva, care nu se găseşte pe toate cărările” [subl. ns.]. Octavian Goga, Un
argument uzat: mulţimea, în ŢN, 1 aprilie 1928.
3
Niculae P. Carp, Parlamentul şi guvernul de mîine, Tipografia Alexandru
Onceanu, Vaslui, 1930, p. 13; vezi şi D. Drăghicescu, Reforma electorală, Imprimeria
Statului, Bucureşti, 1926, p. 12.
174
sociale, de obicei funcţionari1 sau persoane „fără meserie” din „pleava
cea mai ticăloasă a părăsiţilor”, singura condiţie care li se cerea fiind
aceea de „a fi buni de gură”2. Mircea Djuvara, exagerînd, vedea în
agenţii electorali nişte personaje care de cele mai multe ori au „un
nivel moral şi intelectual destul de scăzut”3.
Acţiunea unor agenţi electorali în campania electorală din 1932
este descrisă astfel într-un raport al preşedintelui organizaţiei judeţene
Gorj înaintat lui Ion Mihalache, preşedinte al P.N.Ţ., secţia Vechiul
Regat: „Membrii Comitetului judeţean s-au arătat mai mult decît
zeloşi de bunul renume al partidului şi n-au pregetat a face orice jertfă
pentru izbînda lui. Încă de la 24 noiembrie, amicii mei au părăsit
oraşul, vizitînd satele şi comunele judeţului. În fiecare zi de alegere, în
fiecare comună, a fost o adevărată mobilizare. Prietenii noştri din toate
satele vecine erau prezenţi în comuna în care urma să se efectueze
alegerea şi acolo dădeau o luptă din cele mai dîrze.
Am întocmit ordine scrise de bătaie pentru fiecare din luptătorii
noştri, indicîndu-le zilnic locul unde trebuie să fie prezenţi şi am
constatat cu toată satisfacţia că totul s-a executat în cea mai deplină
ordine şi promptitudine. Am dat o luptă din cele mai grele şi nu a
putut fi cîştigată decît cu risipa neprecupeţită de muncă şi energie,
desfăşurată de toţi, de la comandant pînă la cel mai modest soldat”4.
Corneliu Zelea Codreanu le cerea propagandiştilor legionari,
printr-o circulară emisă în 4 noiembrie 1937, următoarele: „Atrag
atenţia tuturor acelora cari – cu prilejul campaniei electorale – se
deplasează în oraşe sau în sate pentru a ţine întruniri sau şedinţe
asupra următoarelor: 1) Vor avea tot timpul o ţinută de înaltă

1
G. D. Scraba, În timpul alegerilor, în „Neamul românesc”, anul XIV, nr. 253,
14 noiembrie 1919.
2
O impietate şi o bătaie de joc. „Crucea” în alegeri, în ibidem, nr. 239, 29 octom-
brie 1919; Dezlănţuirea teroarei electorale, în ibidem, anul XXI, nr. 99, 4 mai 1926.
3
Mircea Djuvara, Cultura politică şi practica omului de stat, în Politica culturii,
Institutul Social Român, Bucureşti, [1930], p. 323.
4
Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente. 1926-1947, Arc 2000,
Bucureşti, 1994, p. 44.
175
demnitate. 2) O sobrietate deosebită în toate manifestările, chiar şi în
cele intime (la masă, în grupuri, în familie). 3) Sînt interzise glumele,
comicăriile, farsele . Ele nu corespund cu linia de tragedie la care s-a
ridicat Mişcarea prin misiunea ei, prin luptele şi jertfele pe care le-a
făcut. 4) Vor fi înlăturate orice înţepături personale şi orice aspect de
neînţelegere între legionarii participanţi. 5) Masa va fi sobră. Vinul
redus la minimum. Voi considera ca o mare greşeală faptul de a depăşi
în mîncare, în băutură, timp de stat la masă, linia de mare severitate
impusă în atari împrejurări. 6) În toate aceste ocazii se vor înlătura cu
cea mai mare grijă aprecierile asupra persoanei sale, sau laudele”1.
Atunci cînd autorităţile locale împiedicau adunările electorale
ale opoziţiei, modalitatea de propagandă care îi era mai la îndemînă
acesteia era alcătuirea unei reţele de agenţi electorali, care mergeau
îndeosebi la sate din „casă în casă”2.
Toate formaţiunile politice foloseau în campania electorală
agenţi electorali, chiar dacă unii lideri politici negau acest lucru. Spre
exemplu, naţionaliştii-democraţi susţineau că „nu au avut niciodată
ceea ce se cheamă un agent electoral sau un om de club”3.
Virgil Madgearu considera că succesul ţărănismului în România
„mai atîrnă de instrucţia dată propagandiştilor şi de constatarea
cunoştinţelor şi capacităţilor de a le răspîndi în masa ţărănească”4.
De asemenea, I. G. Duca, la o întrunire a Delegaţiei permanente
a P.N.L. din 4 iunie 1933, cerea, cu ocazia demarării campaniei de
răsturnare a guvernului naţional-ţărănist, „tuturor organizaţiilor şi tu-
turor prietenilor să nu cruţe nici o sforţare pentru ca, în chiar cursul
acestei veri, lupta să fie dusă cu toată hotărîrea şi în toate straturile so-
ciale. Şefii de organizaţii judeţene – continua liderul liberal –, şefii de
sectoare, şefii de organizaţii comunale trebuie să ţină veşnic trează
1
Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste. 1927-1938, p. 206.
2
ANB, fond Ion Mihalache, dos. 20, f. 22; dos. 48, f. 37-40; dos. 22, f. 76.
3
Politica realităţilor. Unde sîntem şi încotro mergem, Tiparul Românesc,
Institutul de Arte Grafice, [1930], p. 10.
4
Virgil Madgearu, Ţărănismul, p. 43.
176
conştiinţa publică în privinţa primejdiei pe care o reprezintă regimul
actual şi să arate cetăţenilor de la sate şi oraşe, atît de nemulţumiţi şi
atît de îngrijoraţi de starea actuală de lucru, că încrederea lor în P.N.L.
este întemeiată şi că acest partid va şti să-şi facă datoria şi va cores-
punde pe deplin nădejdilor pe care ţara şi le-a pus în el”1.
Numărul propagandiştilor, agenţilor electorali era foarte mare
pe timpul alegerilor. P.N.Ţ. a folosit în campania din noiembrie-de-
cembrie 1928, numai în judeţul Alba, 89 de agenţi electorali oficiali ai
partidului2. Naţional-ţărăniştii au organizat, în anii ’30, cursuri
speciale de pregătire a propagandiştilor electorali, care, după
absolvire, primeau o diplomă specială3. Mai mult decît atît, Iuliu
Maniu cerea în iunie 1932 „fiecărui membru al partidului să lucreze
cu o fanatică însufleţire şi să convingă pe fiecare cetăţean că trebuie să
arate încrederea prin votul lui partidului nostru”4.
O atenţie deosebită a acordat pregătirii agenţilor electorali şi
Partidul Poporului. În ianuarie 1929, aceasta a editat Călăuza propa-
gandistului5, în care preciza că pe lîngă preşedinţia partidului funcţio-
nează o comisie centrală de propagandă pentru îndrumarea propagan-
dei, dînd instrucţiuni generale în acest sens. În fiecare organizaţie ju-
deţeană trebuia să funcţioneze un serviciu de propagandă exercitat de
către un şef şi de propagandiştii comunali, aleşi „dintre persoanele
apte de a fi buni propagandişti”6. Fiecare organizaţie comunală trebuia
trebuia să aibă cîte un propagandist. Aceştia, servindu-se de Călăuza
propagandistului, trebuiau să răspîndească ideile partidului în
rîndurile electoratului, „dezvoltînd pe înţelesul poporului cele cuprinse

1
Biblioteca Naţională a României, Colecţii Speciale, fond Saint Georges, pachet
XIV, dos. 3, Partidul Naţional Liberal. Programe şi declaraţii. 1916-1933, f. 58.
2
ANDJ Alba, fond Prefectura Judeţului Alba, dos. 23264/1928, f. 2.
3
Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente (1926-1947), Anexe.
4
Cuvîntarea d-lui Iuliu Maniu, în „Gazeta Transilvaniei”, anul XCV, nr. 48 din
19 iunie 1932.
5
Institutul de Arte Grafice „Îndreptarea”, Bucureşti, 31 p.
6
Ibidem, pp. 11-12.
177
în călăuză”. „Propaganda se face prin convorbiri. În călăuză
convorbirile sînt indicate la literele I. şi R. Litera I. înseamnă
întrebarea la care orice membru al Partidului Poporului trebuie să ştie
să răspundă. R. înseamnă răspunsul, pe care membrii partidului îl
învaţă din lămuririle date de propagandişti, în convorbirile cu ei, ce
trebuie să se tălmăcească poporului de către propagandişti”1.
În unele cazuri, agenţii electorali au fost acuzaţi că prin folosi-
rea unor mijloace dure, ilegale au încercat să obţină votul unor ale-
gători. În arhive se află numeroase documente prin care agenţii
electorali – de regulă ai guvernului – sînt acuzaţi că acţionaseră în sen-
sul intimidării alegătorilor şi candidaţilor, folosind chiar bătaia. De
asemenea, presa a exagerat mult acest aspect al compromisurilor elec-
torale, vorbind în mod regulat de „teroarea electorală” instaurată de
partidul de guvernămînt.
Campaniile electorale constituiau un bun prilej şi pentru agenţii
electorali aparţinînd formaţiunilor extremiste, mai ales comunişti, de
a-şi exercita propaganda. În asemenea cazuri, autorităţile încercau să
ia măsuri preventive.
În 7 aprilie 1926, un agent electoral din Sibiu adresa o scrisoare
lui Ioan Lupaş, ministru al Sănătăţii în guvernul Averescu, în care îl
informa despre „programul excursiilor noastre de propagandă” şi soli-
cita să i se trimită o sumă de bani pentru tipărirea unor foi volante ce
urmau a se distribui2.
De asemenea, am întîlnit în arhive documente prin care diferiţi
cetăţeni solicitau primului ministru sau altor membri ai guvernului,
funcţii publice sau alte recompense, pe motiv că au fost agenţi electo-
rali ai partidului sau că sînt membri ai respectivului partid3.

1
Ibidem, p. 12.
2
ANB, fond Ioan Lupaş, dos. 15/1926, f. 1,2; suma solicitată nu se poate afla pentru
că o parte din scrisoare lipseşte.
3
Loc. cit., fond PCM, dos. 10/1923, f. 398; dos. 7/1922, f. 225. Astfel, la scurt
timp după încheierea alegerilor parlamentare din mai 1926, Ioan Lupaş, ministru al
Sănătăţii în Guvernul Averescu, primea o scrisoare din Sibiu din partea lui Ilie Beu,
deputat proaspăt ales şi propagandist electoral al Partidului Poporului, în care se arăta:
178
 Mai mult decît în ţările cu o îndelungată tradiţie democratică, cu
partide solide şi cu o constantă participare politică, electoratul ro-
mânesc a fost cîştigat printr-o propagandă electorală costisitoare şi
concentrată. Aşa cum arăta P. P. Negulescu, „numai partidele organi-
zate, care dispun de agenţi numeroşi şi de fonduri mari, indispensabile
pentru plata deplasărilor, adunărilor, imprimatelor etc., pot pătrunde în
adevăr în massele adînci ale poporului, în proporţiile necesare pentru

„Să mă crezi, domnule ministru, că toţi ne-am făcut datoria, îndeosebi prefectul Dr.
Nicolae Comşa şi candidatul Dr. Gheorghe Măcelariu. Am alergat ca hamalii, dar
demagogia a fost mai puternică decît noi. Relativ la viitor am învăţat foarte mult; am
văzut cum trebuie organizat un partid politic şi cum să se facă propagandă. Înainte de
alegeri să se facă şcoală politică, iar în cursul alegerilor niţică demagogie. […] De
încheiere te rog foarte mult să faci tot posibilul ca şi Dr. Gheorghe Măcelariu să
ajungă la mandat. A muncit foarte mult”. Loc. cit., fond Ioan Lupaş, dos. 69/1926, f.
2. Interesantă în acest sens este o scrisoare semnată de un grup de membri ai P.N.Ţ.
din comuna Dobriţa (judeţul Gorj), adresată în 29 mai 1929 ministrului Justiţiei,
Grigore Iunian. Ei arată că a trecut o jumătate de an de cînd, prin votul lor, P.N.Ţ. a
ajuns la putere şi „ei încă nu au fost satisfăcuţi”. „Însă noi ne găsim astăzi în comuna
noastră Dobriţa – continua scrisoarea – tot sub conducerea vechiului Consiliu
Comunal local liberal care a ştiut să se facă în alegeri şi averescani şi liberali şi
ţărănişti iar în fond îşi fac zilnic propagandă liberală. De multe ori ne-am prezintat D-
lui Prefect de Gorj rugîndu-l să ne ia de pe capul nostru acest nenorocit de consiliu
liberal şi vedem că nici pînă astăzi nu s-au luat măsuri de schimbare cum s-au
procedat în toate comunele prin comisii interimare formate din oamenii partidului. Ne
doare la inimă D-le Ministru cînd vedem căci organizaţiile noastre ale partidului ţără-
nesc formate de zece ani, astăzi sînt distruse de partidul liberal, ferească D-zeu de a
mai lupta în opoziţie căci nu mai avem un ţărănist prin comună. Şi dacă nu ni se face
şi nouă nici o dreptate, adică să se schimbe Consiliul liberal şi să ne numească în Co-
misia interimară pe noi, pe luptătorii partidului ţărănesc, respectuos vă rugăm Dom-
nule Ministru să binevoiţi a ne primi demisiile din acest partid…”. Loc. cit., fond
MJCCE, dos. 1/1929, f.53. O situaţie asemănătoare este descrisă de Nichifor Crainic,
proaspăt ales deputat, în 1929, pe listele P.N.Ţ. În memoriile sale el scrie: „A doua zi
după biruinţă, curtea unde locuiam era neagră de căciulile vlăscenilor. Miile de făgă-
duieli ale demagogului [agentul care îi organizase, n.n. campania electorală] ajungeau
la soroc. Unii cereau să-i scap de puşcărie pentru omoruri şi furturi. Alţii să le dau pă-
mînt căci au fost nedreptăţiţi la reforma agrară; excluşi pentru că erau ţărănişti.
Aceştia aveau dreptate şi pe mulţi i-am împroprietărit. Cei mai mulţi cereau să-i fac
pădurari sau sergenţi de stradă în Bucureşti. Am făcut pădurari. După o lună-două
erau destituiţi pentru că au vîndut arborii statului”. Nichifor Crainic, op. cit., p. 210.
179
ca să le influenţeze efectiv”1. De asemenea, Virgil Madgearu – refe-
rindu-se la P.N.L. – era de părere că „puternica organizaţie economică
îi înlesneşte dobîndirea mijloacelor de propagandă, care sînt atît de
costisitoare astăzi (presă şi broşuri de propagandă, cluburi şi altele)”2.
Finanţarea campaniilor electorale se făcea de regulă din fonduri
strînse de la membrii şi simpatizanţii partidelor. Aceste sume
proveneau din plata cotizaţiei de membru, dar mai ales din donaţiile
unor persoane cu o situaţie economică ridicată. E de presupus că
partidul aflat la putere folosea şi anumite sume din bugetul statului,
fără însă ca în acest moment să putem oferi dovezi clare în acest sens.
Totuşi, cîteva urme rămase în arhive ne permit conturarea unei
imagini asupra sumelor alocate de partidul de la putere pentru propria-
i campanie electorală. Spre exemplu, pentru alegerile parlamentare din
februarie-martie 1922, guvernul I. I. C. Brătianu aloca prefecturii
judeţului Făgăraş sumele de 20.000 lei din partea guvernului, 30.000
lei de la generalul Traian Moşoiu, ministrul Comunicaţiilor, 40.000 de
la prim-ministru personal şi 2000 lei de la colonelul Iordache din Mi-
nisterul de Război. Prefectura judeţului Muscel a achitat indemnizaţii
de 27.400 lei pentru ofiţerii jandarmi, iar prefectul judeţului Neamţ,
dînd alarmă că agenţii electorali ai averescanilor cumpără cu bani
voturile unor săteni, scrie textual: „Avem şi candidatura lui N. Iorga.
Pentru ca să luptăm cu succes avem neapărată nevoie de fonduri,
minimum 200.000 lei”3. Precizăm că aceste sume erau alocate strict
pentru propaganda electorală a Partidului Liberal, şi nu pentru
cheltuielile privind organizarea alegerilor.
De regulă, cotizaţia plătită de membrii unui partid era o sumă
fixă. Erau însă şi formaţiuni politice care lăsau membrilor posibilitatea
„să contribuie cu o sumă lăsată la aprecierea lor şi care depinde de

1
P. P. Negulescu, Partidele politice, Cultura Naţională, Bucureşti, 1926, p. 26.
2
Virgil Madgearu, Ţărănismul, p. 13.
3
Apud S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, Electoratul din România în anii interbelici,
Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pp. 43-44.
180
situaţiunea lor materială şi socială”1. Partidul Poporului a fixat pentru
membrii de condiţie obişnuită o cotizaţie anuală de 6 lei pentru săteni
şi 24 lei pentru orăşeni. „Cotizaţiile mărite sînt benevole – se arăta în
statutul partidului –, pornesc din dragostea şi spiritul de jertfă al fiecă-
rui membru faţă de partid şi e o datorie morală de prim ordin ca mem-
brii să ajute partidul financiarmente în raport cu puterea fiecăruia”2.
Marii bancheri, proprietarii de întreprinderi etc. au finanţat dife-
rite partide politice în scopul protejării propriilor interese economice.
Relevantă este în acest sens relatarea lui Ion Gigurtu, conducătorul
grupului „Mica”: „În anul 1926 am candidat în alegerile generale al
doilea pe lista partidului «poporului» din judeţul Olt, cu care ocazie
am fost ales în parlament. Deşi nu eram membru înscris, am susţinut
partidul materialiceşte în diferite ocaziuni, partid care la rîndul său,
prin generalul Averescu, îmi apăra interesele mele şi ale societăţii
«Mica». […] Pînă în anul 1938 n-am mai participat la nici o alegere
parlamentară şi n-am fost înscris în nici un partid. Am susţinut însă
materialiceşte, la cererea lor, celelalte partide, ca P.N.Ţ., P.N.L., Par-
tidul Naţional-Agrar, Partidul Naţional-Creştin, Partidul Totul pentru
Ţară, atît cu ocazia alegerilor, cît şi cu alte ocaziuni. Ca urmare a
atitudinii mele, oricînd aveam acces la aceştia cînd guvernau pentru a
rezolva favorabil diferite probleme ale societăţii ce o conduceam”3.
Campania electorală însemna în primul rînd bani, şi guvernul
avea mai mulţi decît opoziţia. Un exemplu concludent îl găsim la Iaşi,
în timpul alegerilor din iulie 1927. Gheorghe I. Brătianu cheltuia
200.000 lei şi alţi 180.000 lei pentru cumpărarea unui automobil, atît de
util acţiunii de propagandă, încît organizaţia iorghistă de la Iaşi dorea să
îl atragă pe Alfons Herovanu şi pentru faptul că era „fericitul proprietar
al unui automobil”. Opoziţia avea nevoie şi mai mult de fonduri în tim-
pul alegerilor. În alegerile din 7 iulie 1927 „nu s-au făcut sacrificii

1
Vezi Partidul Poporului. Programul şi statutele, Tipografia „Îndreptarea”
S.A., Bucureşti, [1928], p. 23.
2
Ibidem, p. 43.
3
Apud Al. Gh. Savu, Dictatura regală (1938 – 1849), Editura Politică,
Bucureşti, 1970, pp. 11-12.
181
băneşti din partea milionarilor organizaţiei Covurlui”, i se scria lui N.
Iorga din Galaţi. „Cu 3000 lei ai domnului Hilihi, candidat, cu preten-
ţiunea de a fi al doilea pe listă – continua autorul scrisorii din Galaţi –,
cu 100.000 lei scoşi cu trudă şi multe parlamentări de la domnul
Muniţiu, candidat la Senat şi cu pretenţia de a fi pus şi la Cameră, dacă
nu al doilea pe listă cel puţin al patrulea, cu 10.000 lei ai domnului Dră-
gănescu […] etc. A trebuit sforţarea supraomenească a domnului Ţoni
şi Crăciun pentru ca din judeţ să se smulgă ceea ce a putut să se
strecoare printre fărădelegile unui canalism politic fără scrupul şi fără
omenie… Un acord între milionarii partidului dădea drept sacrificiu
pentru lupta electorală o sumă care întrebuinţată cu chibzuinţă nu aveam
durerea să constat că şeful organizaţiei a rămas în toiul luptei fără muni-
ţii, dar şi fără auxiliari de luptă la cele 20 de secţii, în ziua de alegere”1.
Foarte mulţi oameni politici erau membri în consiliile de ad-
ministraţie ale unor societăţi comerciale. În acelaşi timp, sînt foarte
cunoscute legăturile dintre partidele politice şi anumite bănci. Spre
exemplu, „Banca românească” era controlată de liberali, iar în spatele
P.N.Ţ. se aflau o serie de bănci din Transilvania, precum şi Banca
Marmorosch Blanck & Co.
Iuliu Maniu, venit la guvernare în noiembrie 1928, a impus de-
putaţilor, senatorilor, primarilor, prefecţilor, miniştrilor şi altor dem-
nitari, adică tuturor celor care fuseseră „puşi în pîine”, obligaţia de a
vărsa în casa partidului cîte 3000 lei, ajungîndu-se la colectarea unor
sume lunare care depăşeau un milion şi jumătate. Banii erau apoi de-
puşi la Banca Naţională, într-un cont special, fiind utilizaţi cu
aprobarea lui Maniu. În trei ani s-au încasat peste 60 milioane lei2.
Legionarii au stabilit şi ei plata anumitor cotizaţii de către
membri. Astfel, membrii susţinători plăteau lunar suma de 100 lei,
membrii activi, dacă trăiau la oraş, achitau cîte 10 lei, iar restul cîte 5
lei3. Legionarii vorbeau des despre „donaţiile voluntare”. Chiar şi re-

1
Ioan Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Editura
Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1994, pp. 234-235.
2
Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente, p. 53.
3
Armin Heinen, op. cit., p. 198.
182
gele Carol al II-lea a oferit Gărzii un ajutor financiar. La fel şi fratele
său, prinţul Nicolae1.
În 1936, Corneliu Zelea Codreanu, referindu-se la problemele
financiare implicate de campania electorală din 1932, scria: „Proble-
ma grea însă este problema materială. O mare parte din judeţe îşi
susţin singure cheltuielile, din contribuţia legionarilor. Altele însă nu
pot. Îmi trebuie 50.000 lei numai pentru taxe. Umblu năucit pînă în
ultima zi. Încerc la unul la altul, nimic. Mă duc la Nichifor Crainic, di-
rectorul „Calendarului”, crezînd că poate are el. Nici el nu avea […]
În sfîrşit, mă împrumut prin Pihu şi Caranica, cari, alergînd pe la toţi
macedonenii, găsesc suma necesară. Cîteva judeţe le susţin Focşanii
cu Hristache Solomon”2.
„Fără bani nu se poate face politică burgheză” – conchidea
Sever Zotta într-o scrisoare trimisă lui Iorga în iulie 19273.

*
Adunările, întrunirile electorale au constituit forma cea mai
directă de contact între alegători şi candidaţii partidelor politice.
Intrarea în parlament, existenţa nemijlocită a partidelor politice înseşi
pe scena politică a României au depins într-o măsură majoră de
capacitatea oamenilor politici de a se face cunoscuţi, de a-şi
populariza ideile în rîndul electoratului.

1
Ibidem, p. 325. În istoriografia românească s-a insistat mult pe ideea finanţării
Mişcării Legionare de către Germania nazistă. În opinia lui Armin Heinen şi a lui
Francisco Veiga, nu legionarii au fost favoriţii Germaniei în acordarea ajutoarelor
băneşti, ci Partidul Naţional Creştin. Armin Heinen, op. cit., pp. 321-322; Francisco
Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Humanitas,
Bucureşti, 1993, pp. 251 – 255.
2
Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, p. 433.
3
Ioan Ciupercă, op. cit., p. 235.
183
 Cei care n-au înţeles că pot obţine o imagine pozitivă şi re-
zultate remarcabile prin organizarea de adunări şi turnee electorale în
toate colţurile ţării, chiar şi în satele cele mai îndepărtate – în special
conservatorii –, au fost depăşiţi de realităţi şi înlăturaţi de pe scena
vieţii politice interbelice.

3.1.3. Promovarea imaginii liderului politic

În campaniile electorale, un element important era promovarea

imaginii liderilor partidelor politice. Cît de importantă era această
acţiune o arată o analiză sumară a alegerilor din această perioadă, care
demonstrează că, în mai toate cazurile, au ieşit învingători acei li-
deri/acele partide care au reuşit să impună în „ochii” alegătorului ima-
ginea pe care acesta o aşteapta.
Problematica imaginii sociale din punctul de vedere al abordă-
rilor teoretice şi al cercetărilor practice este încă la început. Ea este
studiată în teoria reprezentărilor, a matricelor culturale, a sociologiei
istorice sau a imagologiei istorice. Studierea imaginii celuilalt în cam-
paniile electorale din anii interbelici poate să deschidă nu numai o altă
perspectivă asupra cunoaşterii unui fenomen social-politic complex
din societatea românească, dar să ofere şi alte răspunsuri la întrebări
de genul: De ce au fost unele campanii desfăşurate într-un climat de
tensiune şi violenţă? De ce au fost acceptaţi de către opinia publică li-
deri care promovau violenţa şi intoleranţa în comportamentul politic?
Cum este posibilă demagogia şi manipularea electorală? Cum apar li-
derii charismatici? etc.1
Majoritatea specialiştilor consideră că imaginea este parte com-
ponentă a reprezentărilor sociale, elementul lor stabil şi că, împreună
cu acestea, contribuie la formarea conduitei indivizilor şi la orientarea
comunicării dintre ei. Comunicarea – în toate formele ei, de la cea
orală pînă la cea simbolică şi nonverbală – vehiculează şi modelează
reprezentările şi imaginile care, la rîndul lor, reglează raporturile
dintre actorii sociali. Acest lucru este foarte important în derularea
1
Constantin Hlihor, Cătălin Râpan, O perspectivă asupra propagandei electorale din
România interbelică. Imaginea adversarului politic, în DI, anul V, nr. 11 (51), 2000, p. 21.
184
unei campanii electorale şi-l găsim şi în cele desfăşurate în România
interbelică. Oamenii politici români au conştientizat această nevoie a
comunicării directe cu alegătorul, mai ales după introducerea votului
universal. În martie 1919, Octavian Goga aprecia în acest sens: „Cîr-
muitorul trebuie să coboare în mijlocul mulţimii, să pipăie durerile ei,
să-i priceapă năzuinţele, să-i sprijine interesele”1.
În epocă s-a exprimat ideea că „forţa care dă strălucire şi presti-
giu unui partid politic este şeful său; încrederea pe care o dă partidul
şefului se întemeiază pe capacitatea acestuia de a se afirma pe sine şi
partidul său drept o putere care să fie folosită de ţară şi Coroană”2.
Cele mai multe formaţiuni politice din România interbelică îşi
datorau existenţa unor personalităţi, ele neavînd o structură organiza-
torică extinsă la nivelul întregii ţări care să fie capabilă să desfăşoare o
activitate regulată. Astfel, cu excepţia P.N.Ţ. şi P.N.L., şi într-o
anumită măsură, P.S.D., toate celelalte partide politice sau dizidenţe
fiinţau doar datorită unor lideri politici: Nicolae Iorga – Partidul
Naţionalist Democrat; Alexandru Averescu – Partidul Poporului; A.
C. Cuza – L.A.N.C.; Gheorghe Brătianu – P.N.L.; dr. Nicolae Lupu –
Partidul Ţărănesc; chiar şi Legiunea „Arhanghelul Mihail” era legată
de persoana lui Corneliu Zelea Codreanu ş.a. Evident că, în cazul
celor din urmă, propaganda electorală era structurată în jurul acestor
fruntaşi, subliniindu-li-se meritele politice, intelectuale, capacităţile
administrative şi calităţile de conducători în general.
Legat de această chestiune, se pune problema aşa-numitului fief
electoral, definit drept o zonă strict determinată în care un lider politic
beneficia de o largă popularitate în rîndul corpului electoral. Această
audienţă cîştigată de-a lungul anilor era determinată fie de anumite
realizări în plan economic, administrativ, fie pur şi simplu de faptul că
respectivul fruntaş era originar din acel judeţ sau avea proprietăţi imobi-
liare acolo. Iată cîteva exemple: Ion I. C. Brătianu era legat de judeţul

1
Ibidem.
2
Teodor Cudalbu, Scăderile morale ale partidelor politice de astăzi, Tipografia
„Bucovina”, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1935, p. 13.
185
Argeş; I. G. Duca, de Vîlcea; Alexandru Marghiloman, de Buzău; Ion
Mihalache, de Muscel; dr. Nicolae Lupu, de Fălciu; Constantin Stere, de
Basarabia în întregime; Iuliu Maniu, de Ardeal în general şi în mod
special de judeţele Alba şi Sălaj; Alexandru Vaida-Voevod, de judeţele
Cluj şi Alba; Vasile Goldiş, de Arad; Aurel Vlad, de Hunedoara; Voicu
Niţescu, de Braşov; A. C. Cuza, de Fălticeni şi Iaşi; Iorga, de Prahova;
Grigore Iunian, de Gorj; Constantin Argetoianu, de Dolj etc.
Legislaţia electorală permitea ca un cetăţean să-şi poată depune
candidatura în mai multe circumscripţii electorale. Astfel, decretele-
lege elaborate imediat după primul război mondial, în Vechiul Regat
şi în Transilvania, dădeau posibilitatea depunerii candidaturii în două
circumscripţii electorale din acelaşi judeţ (în cazul Transilvaniei) sau
în judeţe diferite (în Vechiul Regat) de către o singură persoană. În ca-
zul în care aceasta ar fi fost aleasă în amîndouă, trebuia să opteze
pentru una din ele. Fruntaşii partidelor îşi depuneau candidatura în
mai multe circumscripţii electorale, utilizîndu-şi numele cunoscut în
folosul partidului şi, în acelaşi timp, asigurîndu-se ei că vor fi
reprezentanţi ai naţiunii. Spre exemplu, la alegerile parlamentare din
1919, pentru Adunarea Deputaţilor, Vasile Goldiş a fost ales în
circumscripţia 1 Arad şi Săvîrşin, Aurel Vlad a fost ales la Orăştie şi
Dobra (judeţul Hunedoara), Vasile Lucaciu a fost ales la Baia-Mare
(judeţul Sătmar) şi Sighet (judeţul Maramureş), Emil Haţieganu a fost
ales la Hida şi Cluj, Avram Imbroane la Lugoj şi Gătaia (judeţul
Timişoara)1. Ionel Brătianu a candidat pentru Cameră în judeţul Ilfov
şi pentru Senat în judeţul Brăila2; Nicolae Iorga a fost ales deputat la
Galaţi şi la Ploieşti, iar A. C. Cuza la Iaşi şi Buzău3 ş.a.m.d.
La următoarele alegeri parlamentare, organizate de generalul
Averescu, pentru a limita influenţa şi popularitatea pe care unii şefi de
partid le aveau în anumite regiuni, a fost elaborat un decret, valabil în

1
Gheorghe Iancu, Desfăşurarea şi rezultatele alegerilor parlamentare din
noiembrie 1919 în circumscripţiile Transilvaniei, în SUBB, fasc. I, 1974, p. 116.
2
Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Albatros, Bucureşti, 1994, p. 463.
3
Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, pp. 262, 263.
186
România Veche, prin care se stabilea că fiecare candidat nu poate fi-
gura decît pe o singură listă electorală şi într-o singură circumscripţie1.
În Transilvania, la alegerile legislative din 1922, liderii P.N.R.
şi-au depus fiecare candidatura în cîte 2 circumscripţii electorale
pentru Adunarea Deputaţilor: Al. Vaida-Voevod la Ighiu (judeţul
Alba) şi Sorca (judeţul Caraş); Vasile Goldiş la Pecica şi Ineu (judeţul
Arad); Voicu Niţescu la Săcele (judeţul Braşov) şi Caraşeu (judeţul
Satu-Mare); Ion Lapedatu la Nocrich (judeţul Sibiu) şi Crasna (judeţul
Sălaj); Mihail Popovici la Lăpuş (jud. Solnoc-Dobîca) şi Braşov;
Sever Bocu la Lipova şi Buziaş (jud. Timiş-Torontal); Şt. Cicio-Pop la
Cîmpeni (jud. Turda-Arieş) şi Pîncota (jud. Arad); Valeriu Moldovan
– deputat la Turda, senator la Cîmpeni (jud. Turda-Arieş); gen. Ion
Boeriu la Sibiu şi Cincu Mare (jud. Tîrnava Mare)2.
O modificare esenţială a legislaţiei electorale, în sensul celor de
mai sus, se va produce în martie 1926, prin noua Lege electorală ela-
borată de guvernul liberal. Astfel, la articolul 47, aliniatul 2, se preciza
că nimeni nu poate candida la Senat şi la Cameră în mai mult de patru
circumscripţii electorale, în total3.
În aceste condiţii, liderii politici nu au ezitat să se folosească de
propria lor imagine pentru a cîştiga cît mai multe mandate pentru
partid. De pildă, la primele alegeri organizate în baza acestei legi, în
mai 1926, o serie de personalităţi şi-au exercitat acest drept: Constan-
tin Stere a candidat în trei circumscripţii electorale din Basarabia (Chi-
şinău, Bălţi şi Soroca), fiind ales în toate trei4. Primul ministru
Alexandru Averescu a candidat pentru Cameră în judeţele Ilfov, Ba-
cău şi Ialomiţa; Sergiu Niţă, fruntaş al Partidului Poporului, a candidat
în circumscripţiile electorale Soroca, Cetatea Albă, Orhei; Constantin

1
Gheorghe I. Florescu, Ioan Saizu, Alegerile parlamentare din România (1919-
1922), în CI, anul IV, 1973, p. 324.
2
Candidaţii partidului naţional român, în „Patria”, anul IV, nr. 27 din 8 aprilie 1922.
3
Legea electorală pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, în C. Hamangiu,
Codul general al României, vol. XI-XII (1922-1926), p. 1066.
4
Z. Ornea, Viaţa lui C. Stere, vol. II, Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p.
298.
187
Garoflid a candidat în Satu-Mare, Buzău şi Dolj, iar ministrul de Inter-
ne, Octavian Goga, în Cluj, Bihor şi Sibiu. Vasile Goldiş şi-a depus
candidatura la Arad şi Timiş-Torontal1; M. P. Florescu a candidat pe
listele L.A.N.C. în patru circumscripţii electorale, la Bucureşti, Fălti-
ceni, Bacău şi Hunedoara2 ş.a.m.d.
Pe lîngă „zestrea guvernamentală”, în comportamentul electoral
există o a doua constantă, opusă. E vorba de exprimarea neîncrederii
faţă de toate partidele care avuseseră deja răspunderi guvernamentale.
Ca grup de opoziţie, fiecare partid nou promitea să pună capăt trecutului
politic. Garantul purităţii şi al capacităţii sale de reorientare îl constituia
preşedintele, învăluit în legendă, partidul său avînd credit atîta timp cît
nu trebuia să facă dovada spuselor sale. Exemplul relevant în acest sens
îl găsim la începutul anilor ’20, în persoana generalului Alexandru
Averescu şi la Liga Poporului; spre sfîrşitul deceniului i-a urmat Iuliu
Maniu, iar în anii ’30 Corneliu Zelea Codreanu3.
La primele alegeri postbelice, Liga Poporului, transformată în
1920 în Partidul Poporului, şi-a construit campania electorală pe imagi-
nea generalului Alexandru Averescu. Imaginea acestuia, printr-o pro-
pagandă abil desfăşurată, s-a transformat într-un adevărat mit4. Ave-
rescu a intrat în viaţa politică beneficiind de un extraordinar capital
electoral acumulat în anii războiului. El a strîns în juru-i adeziunea
irezistibilă a ţăranilor din Vechiul Regat. Generalul Averescu a apărut în
primii ani postbelici în postura unui „salvator”, a unui potenţial
reformator al societăţii, singurul capabil a deschide României un nou
curs istoric.
Constantin Argetoianu îşi amintea că în toamna anului 1919 po-
pularitatea lui Averescu ajunsese la apogeu: „În sate, oamenii îl vedeau
în vis, unii jurau că-l zăriseră coborîndu-se dintr-un aeroplan în mijlocul

1
„Îndreptarea”, anul VIII, nr. 117, 25 mai 1926.
2
M. P. Florescu, Lupta mea electorală pentru cîştigarea mandatului de deputat
la Fălticeni, Tipografia Naţională Jean Ionescu & Co., Bucureşti, 1926, p. 4.
3
Armin Heinen, op. cit., p. 96.
4
Vezi pe larg Sorin Radu, Mitul eroului salvator – cazul generalului Alexandru
Averescu, în „Apulum”, tomul XXXV, 1998, pp. 545-558.
188
lor, alţii – cei care făcuseră războiul – povesteau că trăiseră cu el în
tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se
cristalizau toate nădejdile – numai de la el se aştepta minunea unui trai
lipsit de griji şi de nevoi”1. Popularitatea lui avea ceva mistic, ceva
supranatural, şi tot felul de legende începuseră să-şi facă loc în jurul
acestui nou Mesia al neamului românesc. Idolatrizarea lui Averescu
ajunsese atît de departe, încît la sate se vindeau tablouri în care
generalul era prezentat cu aureolă de sfînt, aşezat deasupra poporului,
asemenea lui Isus în icoana Înălţarea Domnului. În alte părţi se legau de
gîtul sticleţilor sau porumbeilor bilete conţinînd anumite fraze
aparţinînd generalului, prezentate apoi ca fiind sosite de la „Centru”2.
Ţărănimea a fetişizat persoana lui Averescu3. Elocventă ni se
pare descrierea unei vizite făcută de acesta în toamna anului 1918 în
cîteva sate din judeţele Ilfov şi Ialomiţa. Cineva mergea înainte şi
arunca în treacăt numai două cuvinte: „Vine generalul!”. „Atît fusese
de ajuns – scria Constantin Argetoianu în memoriile sale – pentru ca
tot satul să se alinieze pe două rînduri nesfîrşite, de-o parte şi de alta a
şoselei. Bărbaţi, bătrîni şi tineri, femei şi copii – veniseră toţi. Se go-
liseră toate casele şi fiecare mai trimisese şi la cîmp, după ai lui, ca să
nu lipsească nimeni şi să-l vadă pe sfîntul tot omul… Fără nici un or-
din şi numai din pornirea sufletului lor, în capul liniei ne aşteptau au-
torităţile: popa cu patrafirul pe piept şi crucea în mînă, primarul, învă-
ţătorii, jandarmii… Averescu cobora din automobil, îmbrăcat în man-
taua sa albastră, fără galoane, din timpul războiului, şi înainta spre
emoţionaţi; cu ochii zgîiţi, cînd primarul, cînd popa, cînd un învăţător
încercau să îngîne o cuvîntare, dar li se opreau vorbele în gît… Gene-
ralul le strîngea mîna, nu le spunea nimic şi pornea pe jos de-a lungul
rîndurilor de oameni. Şi atunci începea nemaipomenitul spectacol.
Bărbaţii cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din
cap, oftau adînc şi şopteau: «Ţine-l Doamne, ţine-l pentru mîntuirea

1
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mîine. Amintiri din lumea celor
de ieri, vol. VI (1919 – 1922), Machiavelli, Bucureşti, 1996, vol. VI, pp. 43-44.
2
DAD, sesiunea noiembrie 1919 – martie 1920, p. 460.
3
„Socialismul”, 15 februarie 1920.
189
noastră!» sau alte formule asemănătoare… Femeile nu îndrăzneau să
se apropie dar plîngeau toate, în hohote, şi-şi împingeau copiii înainte
să se atingă ei de mîntuitorul lor!”1.
Puritatea mitului – arăta Lucian Boia – este în acest caz desă-
vîrşită. Speranţele oamenilor: victoria în război, împroprietărirea, asa-
narea vieţii politice, se întruchipau într-un personaj ales, indiferent
pînă la urmă de calităţile şi de intenţiile reale ale celui în cauză2.
Acest delir al ţăranilor în faţa generalului a fost surprins şi de
Alexandru Marghiloman, care avea să scrie că „nota caracteristică e
nebunia pentru Averescu; pretutindeni, […] şi cei mai ignoranţi,
oamenii bătrîni nu jurau decît prin dînsul”3.
Averescu a avut ideea de a-şi pune portretul pe orice manifest sau
circulară cu caracter electoral. Portretul de pe aceste fiţuici era de pe
vremea cînd generalul mai era încă tînăr; deasupra lui sta scris: „Preşe-
dintele Ligii Poporului”, la dreapta lui „Părintele Poporului”, iar la
stînga „Salvatorul Patriei”. „Şi pentru poza Mîntuitorului ţăranii se bă-
teau pe imprimatele Ligii. Jandarmii, vătăşeii, primarii se făceau numai
că împiedică propaganda noastră, căci erau mai toţi cu noi…”4. Sătenii
„îi puneau poza la icoană – şi aşteptau alegerile sau aeroplanul”5.
Spre mirarea tuturor însă, generalul Averescu a hotărît ca for-
maţiunea lui politică, Liga Poporului, să nu participe la primele alegeri
parlamentare organizate în baza sufragiului universal. Această situaţie
a dat posibilitatea unora să se folosească de mitul generalului, „să se
dea drept oameni trimişi de el”. „Unii au mers pînă acolo – scria I. C.
Atanasiu – încît şi-au lipit pe obraz mustăţi şi cioc şi s-au prezentat

1
Constantin Argetoianu, op. cit., vol. VI, pp. 45-46.
2
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti,
1997, p. 255.
3
Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. III, p. 331; vezi în acest sens şi
descrierea făcută de I.G. Duca, Memorii, vol. IV, partea a II-a (1917-1919),
Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 231.
4
Constantin Argetoianu, op. cit., vol. VI, pp. 56, 85.
5
Ibidem, p. 58.
190
bieţilor ţărani drept tata Averescu”1. Îndeosebi ţărăniştii s-au „îmbră-
cat în mantaua lui Averescu” şi au lansat zvonul că listele lor sînt cele
dorite de general2. În judeţul Vîlcea, în ziua alegerilor, „sate întregi
veneau la vot cu secera, semnul ţărăniştilor […] şi urlînd cu frenezie
trăiască Averescu!”3. Ţăranii nu doreau decît un singur lucru: să vote-
ze pe Averescu. Negăsind „steaua” pe buletinul de vot, au pus pecetea
oriunde şi mai ales pe „seceră”, „că doar tot a lor era, li se bătuse des-
tul capul că Secera era tot a lui Averescu…”4. Chiar şi unii candidaţi
liberali nu au ezitat „să ceară voturi în vederea amiciţiei şi camarade-
riei cu Averescu!”5.
În aceeaşi ordine de idei, interesantă ni se pare o plîngere adre-
sată ministrului Justiţiei de un judecător, preşedinte al secţiei de votare
Beceni: „Militarii ce formau paza localului şi împrejurimilor, dim-
preună cu delegaţii ţărănişti, ce aveau pe buletin semnul secera, spu-
neau alegătorilor că sub acest semn candidează Dl. General Averescu
şi numai stăruinţelor şi potolirei certurilor de afară şi dinăuntrul loca-
lului de vot, dintre diverşi candidaţi şi delegaţi potrivnici, am fost ne-
voit să explic de două ori alegătorilor că Dl. Averescu nu candidează
şi că sub semnul «secera» sînt alţi candidaţi…”6.
În cele din urmă, regele Ferdinand, dînd curs curentului de
opinie existent în ţară, a însărcinat pe generalul Averescu cu formarea
unui nou guvern în martie 1920. Dacă fosta putere vedea în acest act
„o mare lovitură de maestru” a lui Brătianu7, celor mai mulţi generalul
generalul li se înfăţişa drept „unica soluţie” pentru potolirea

1
I. C. Atanasiu, Spovedania unui vlăstar al veacului al XIX, Tipografia Ziarului
„Universul”, 1936, p. 48.
2
Mariu Theodorian-Carada, Efimeridele. Însemnări şi amintiri. 1908 – 1928,
vol. II, Tipografia „Serafica” Săbăuani, jud. Roman, 1937, p. 93; Tancred
Constantinescu, op. cit., p. 94.
3
I. G. Duca, op. cit., vol. IV, p. 231.
4
Constantin Argetoianu, op. cit., vol. VI, p. 70.
5
Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. III, p. 331.
6
ANB, fond MJCCE, dos. 22/1919, f. 7.
7
Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II, p. 296.
191
lucrurilor1, pentru salvarea „ordinii ameninţate” de anarhie, bolşevism
etc2.
Campania electorală decretată de noul guvern avea să pună şi
mai mult în evidenţă mitul creat în jurul „biruitorului de la Mărăşti”.
În Vechiul Regat – îşi amintea Constantin Argetoianu –, „toată lumea
vota Steaua pentru Averescu”. „Popularitatea lui ajunsese pînă acolo
încît soldaţii de la gardă pe la secţiile de vot […] arătau alegătorilor
fundul palmei pe care desenaseră în negru Steaua Generalului!”3. Deşi
Deşi ingerinţele aparatului administrativ n-au lipsit, alegerile au fost
mult mai libere decît cele organizate pînă atunci, soldîndu-se cu
victoria detaşată a Partidului Poporului.
La guvernare, Averescu, fără a avea un program politic precis şi
oameni pregătiţi, nu va putea realiza randamentul pe care masele hip-
notizate îl aşteptau de la idolul lor. La scurt timp, aureola de legendă a
generalului s-a topit. Sfîrşitul guvernării avea să ducă şi la dispariţia,
la spulberarea „mitului” Averescu4.
În 1926, cînd Partidul Poporului era adus din nou la guvernare,
întreaga propagandă electorală a fost construită avînd la bază imagi-
nea generalului Averescu. De la publicarea portretului pe manifestele
şi broşurile electorale pînă la turneele efectuate prin ţară, Averescu
juca mai mult rolul unui simbol arătat şi lăudat de agenţii electorali
oamenilor5. Propaganda Partidului Poporului insista pe şabloane de

1
Octavian Goga, Aceeaşi luptă: Budapesta – Bucureşti, Universul, Bucureşti,
1930, p. 180.
2
„Neamul românesc”, anul XV, nr. 197, 11 septembrie 1920; Constantin
Argetoianu, op. cit., vol. VI, p. 102; Mihail C. Vlădescu, Generalul Alexandru Averescu.
Sămănătorul de ofensive, Atelierele „Adeverul” S.A., Bucureşti, 1923, p. 196.
3
Constantin Argetoianu, op. cit., vol. VI, pp. 240-241.
4
Sorin Radu, Mitul eroului salvator – cazul generalului Alexandru Averescu,
pp. 554-555; Petre Gheaţă, Oameni şi fapte, „Ideia”, Bucureşti, 1938, pp. 64-65;
Constantin Argetoianu, op. cit., vol. VI, p. 301; Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, p.
43; „Neamul românesc”, anul XV, nr. 195, 8 septembrie 1920.
5
„Îndreptarea”, anul VIII, nr. 101, 6 mai 1926, şi următoarele; Constantin
Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mîine. Amintiri din lumea celor de ieri, vol. VII,
(]923-1926), Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 292.
192
tipul „superioritatea, personalitatea generalului Averescu”, „trecutul
glorios”, „părintele bun”, „genialul strateg”1.
Propagandiştii electorali averescani au inventat chiar o decoraţie,
pe care au numit-o „Meritul Electoral” sau „Răsplata muncii pentru ale-
geri”, făcută din alamă şi care avea imprimat chipul generalului Ave-
rescu. Decoraţia, în formă de stea, era atîrnată de o panglică tricoloră2.
Cu toate acestea, imaginea generalului era marcată de insuccesul
primei guvernări. În aceste condiţii, guvernul a uzat, într-o măsură în-
semnată în scopul cîştigării alegerilor, de presiunea factorilor de putere.
O altă mare personalitate politică a cărei imagine a jucat un rol
esenţial în dezvoltarea sprijinului electoral al partidului a fost Iuliu
Maniu, preşedinte al P.N.R. şi, din 1926, al P.N.Ţ. Propaganda naţio-
nalilor din Transilvania i-a creat lui Maniu imaginea unui lider politic
democrat, educat într-o cu totul altă mentalitate, care reprezenta cu
adevărat valorile Occidentului civilizat. Maniu a devenit, imediat după
Unire, simbol al provinciilor intracarpatice. Acesta întruchipa Occi-
dentul şi democraţia, în raport cu Ionel Brătianu sau Alexandru Mar-
ghiloman, care păreau o încarnare a Orientului bizantin, a „balcanis-
mului”3. „Maniu – proclamă „Patria” în 1922 – este expresia rezuma-
tivă a Ardealului şi a ardelenilor. Dsa este sinteza calităţilor şi a cursu-
rurilor ardeleneşti. Ardealul ştie şi simte că el nu este reprezentat cu
adevărat şi integral decît prin dl Maniu şi tovarăşii lui politici”4.
Apogeul popularităţii va fi atins de Iuliu Maniu în 1928, cînd
P.N.Ţ. desfăşura o puternică campanie de răsturnare a guvernului Vin-
tilă Brătianu. În preajma alegerilor, în popor circulau „doine” şi „poe-
zii” create probabil ad-hoc şi dedicate liderului naţional-ţărănist5.

1
Şeful, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr. 114, 22 mai 1926.
2
Caraghioslîc averescan. Ordinul „Meritul electoral”, în „Viitorul”, anul
XVIII, nr. 5468, 27 mai 1926.
3
Sorin Radu, Imaginea lui Iuliu Maniu în mediile politice din Vechiul Regat
(1919-1926), în AICSU-Sibiu, anul V-VI,1998-1999, p. 94.
4
Cine este dl. Maniu?, în „Patria”, Cluj, anul IV, nr. 34, 17 februarie 1922.
5
Doine şi poezii de 6 mai 1928. Cîntate d-lui Maniu de 5 fete de ţăran, Alba-
Iulia, 1928.
193
 Nae Ionescu recunoştea, în 1930, că Maniu se bucură în Tran-
silvania de o „mistică electorală”1; iar Traian Brăileanu considera că,
într-o anumită măsură, „succesul” P.N.Ţ. în alegerile din 1937 se da-
tora „popularităţii d-lui Maniu în Ardeal”2.
Un rol asemănător – cel puţin în perioada 1918-1926 – l-a jucat
şi Ion Mihalache. Astfel, liderul ţărănist era socotit, în ianuarie 1922,
de presa Partidului Ţărănesc „apostolul ţărănismului”, „cel mai mare
bărbat politic” al acelor timpuri, întruchipînd toate virtuţile nealterate
ale naţiunii anemiate timp de două decenii. Prin el se prăbuşea „o lu-
me veche, reacţionară, nedreaptă şi păgubitoare ţării”, înlocuită în
România cu „o eră nouă de dreptate şi omenie”3.
În anii ’30, o altă personalitate a vieţii politice a reuşit să se im-
pună prin carisma exercitată asupra unei părţi însemnate a corpului
electoral, mai ales a tinerilor. Într-o mare măsură, numărul crescînd de
voturi primite de Mişcarea Legionară se datora „Căpitanului” Corneliu
Zelea Codreanu. Acesta trecea drept un simbol al intenţiei de a
purifica viaţa publică, „omul providenţial”, omul ales de soartă, un al
doilea Horia, prin a cărui acţiune va lua naştere „un nou tip uman”4.
Imaginea Căpitanului a impresionat mai ales tineretul. Începînd
din anul 1933, tot mai mulţi erau cei care mărturiseau: „Nu vreau să ştiu
ce spune, idei am şi eu. Vreau numai să-l văd şi să cred în el!”5. „Ritmul
mul eroic al vremii – opina Nichifor Crainic –, psihoza naţionalistă
cereau şi la noi un om excepţional. Corneliu Codreanu a fost o creaţie a
psihologiei acesteia exaltate de repercusiunile fenomenului fascist şi
hitlerist”6. Succesul lui Codreanu se datora şi faptului că, luîndu-şi un

1
Nae Ionescu, Roza vînturilor, „Roza Vînturilor”, ediţia a II-a, Bucureşti, 1990,
pp. 148-151.
2
Traian Brăileanu, După alegerile din decembrie 1937, în ÎS, anul III, nr. 10,
ianuarie 1938, p. 3.
3
Apostol Stan, Ion Mihalache. Destinul unei vieţi, Saeculum I. O., Bucureşti,
1999, p. 104.
4
Armin Heinen, op. cit., p. 267; vezi şi „România creştină”, anul I, nr. 11, 15
august 1935; Ionel Moţa, Cranii de lemn, Bucureşti, 1937, p. 194 şi urm..
5
Nichifor Crainic, op. cit., p. 297.
6
Ibidem.
194
supranume haiducesc, a exercitat o seducţie irezistibilă, asociind
aventura de codru cu sugestia idolatriei mussoliniene şi hitleriste1.
De asemenea, Codreanu a exercitat şi asupra ţăranilor o impresie
deosebită. Iată un exemplu despre impactul personalităţii Căpitanului
asupra unor moţi din Munţii Apuseni, surprins în campania electorală
din decembrie 1937: „[…] mulţimea formată din ţărani simpli şi săraci
tot creştea, pînă ce curtea bisericii a devenit neîncăpătoare. Deodată s-a
produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt,
îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte, călărind un cal
alb […] Zîmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor
săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi, totodată, în mod misterios,
departe de ea. Carisma este un cuvînt nepotrivit pentru a defini forţa
stranie emanată de acest om. Poate că el aparţinea pur şi simplu pă-
durilor, munţilor şi furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu ză-
padă sau lacurilor şi vînturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în
tăcere. Nu era nevoie să vorbească. Tăcerea sa era elocventă; părea mai
puternică decît noi, mai puternică decît ordinul prefectului care i-a
interzis să vorbească. O ţărancă bătrînă şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a
şoptit: «E trimis de Arhanghelul Mihail». Apoi clopotul tocit al bisericii
s-a pornit să bată şi slujba care preceda întotdeauna adunările legionare
a început”2.
Unele dintre formaţiunile politice îşi datorau intrarea în Par-
lament liderilor. Naţionaliştii-democraţi datorau modestele rezultate în
alegeri prestigiului deosebit pe care Iorga îl dobîndise în rîndul opiniei
publice româneşti, prestigiu motivat de faptul că avusese o contribuţie
majoră la pregătirea spirituală a Marii Uniri şi de faptul că fusese unul
dintre cei mai importanţi susţinători morali ai maselor populare şi ar-
matei în momentul de cumpănă al războiului. Partidul a fost votat de
alegători pentru că era condus de Iorga, folosindu-se curent expresia

1
Ibidem, p. 296.
2
Apud Nicolas M. Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România, Hasefer,
Bucureşti, 1996, pp. 339-340. Autorul a participat în mod direct, copil fiind, la această
scenă.
195
de „partidul lui Iorga”, şi nu Partidul Naţionalist-Democrat1. Ilustrativ
ni se pare faptul că, în alegerile parlamentare din 1928, insuccesul
P.N.D. a coincis cu o triplă victorie a lui Nicolae Iorga în judeţele
Brăila, Dolj şi Ilfov, fapt ce punea în evidenţă distincţia pe care
electoratul o făcea între partid şi conducătorul său.
Partidul Naţional Liberal al lui Gheorghe Brătianu îşi datora de
asemenea rezultatele electorale modeste liderului său. În campania
electorală din mai 1931, acesta publicase un manifest electoral în care,
considerîndu-se urmaşul de drept în funcţia de şef al mişcării liberale,
pretindea, în numele „datoriei de onoare”, votul tuturor liberalilor,
pentru că „el singur se prezintă cu numele şi semnul gloriosului
P.N.L.”. Fotografia lui Gheorghe Brătianu apărea în manifestele
electorale alături de cea a tatălui său, Ionel Brătianu, şi a bunicului,
Ion C. Brătianu2.
De asemenea, Liga Apărării Naţional-Creştine şi-a dezvoltat cam-
pania electorală bazîndu-se pe calităţile şefului ei, A. C. Cuza, „patriar-
hul antisemitismului” românesc. Candidaţii L.A.N.C. solicitau voturile
alegătorilor în numele profesorului A. C. Cuza, „mîntuitorul neamului
român”3. „Marele nostru învăţat şi apostol al neamului, Domnul A. C.
Cuza, ne cheamă să mîntuim ţara de jidani […]”4. În cadrul adunărilor
organizate din 1935 de naţional-creştini, alegătorilor li se arătau fo-
tografii înfăţişîndu-l pe A. C. Cuza – socotit „marele patriot în lupta îm-
potriva jidanilor”- sau ilustrate avîndu-l ca personaj central pe Octavian
Goga, prezentat invariabil drept „marele poet al neamului românesc”. La
3 septembrie 1935, o întrunire a tineretului naţional-creştin organizată la
Iaşi s-a constituit într-o omagiere a meritelor lui A. C. Cuza şi O. Goga,
pe un fond ce amintea de ecourile timpurilor medievale5.

1
Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa politică a României, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1991, pp. 129-130.
2
Manifestul Partidului Naţional Liberal, în „Mişcarea”, 20 şi 21 mai 1931.
3
M. P. Florescu, op. cit., p. 26.
4
Ibidem, p. 9.
5
Cristian Sandache, Doctrina naţional-creştină, Paidea, Bucureşti, 1997, p. 37.
196
 În general, partidele mici, partidele-personalitate au rezistat pe
scena politică interbelică datorită puternicelor personalităţi care le
conduceau. În cazul partidelor mari, puternice, cu o structură organi-
zatorică la nivelul întregii ţări, cum au fost P.N.Ţ. şi mai ales P.N.L.,
imaginea liderului a jucat un rol secundar în creşterea influenţei
asupra electoratului.
Liberalii şi-au structurat propaganda electorală punînd la baza
acesteia elemente precum modernitatea doctrinei, pregătirea cadrelor,
tradiţia şi meritele istorice etc. Au fost totuşi încercări de a copia
modul de propagandă al altor partide, în special pe cel averescan. În
acest sens, Vintilă Brătianu declara în iulie 1920: „Averescanii ne-au
învăţat acea parte exterioară de manifestare care este necesară în
acţiunea politică asupra maselor. Pentru a avea consensul lor trebuie
ca propaganda să ia şi ea un caracter adaptat acestor mase; este
necesar prin imagini de tot felul, prin manifestaţii exterioare să le
înlesnească maselor predispoziţia către cuvîntul cel mai bun. Noi,
liberalii, vom face ca averescanii: prin imagini de tot felul, cu chipul
lui Ionel Brătianu purtat în vîrful unei prăjini, prin manifestaţie
exterioară – muzică, tămbălău, alcoole etc. – vom aduce masele de
ţărani şi muncitori la vot bine pregătite sufleteşte în favoarea
noastră”1. [subl. ns.]
În ceea ce priveşte partidele-personalitate, capitalul lor politic era
condiţionat de capitalul de imagine al personalităţilor componente. În
general, însă, trebuie să acceptăm ideea că, deşi o personalitate politică
poate exista în afara unui partid politic, un asemenea partid nu poate fi
niciodată semnificativ în absenţa unor personalităţi reprezentative.

3.1.4. Semnele electorale ale partidelor politice şi

rolul lor în influenţarea alegătorilor*

Legislaţia electorală interbelică a prevăzut obligativitatea ca

fiecare partid politic sau candidat independent care participa la alegeri

1
Constantin Hlihor, Cătălin Râpan, op. cit., p. 21.
197
să depună o listă electorală cu un semn distinctiv. Semnele electorale au
avut o mare înrîurire asupra rezultatului scrutinului şi chiar asupra vieţii
şi existenţei formaţiunilor politice. Introducerea acestora a fost
determinată de intrarea în corpul electoral, în urma acordării sufragiului
universal, a unui însemnat număr de alegători neştiutori de carte1.
Decretul-lege electoral din noiembrie 1918, care a consacrat
aplicarea principiului votului universal în alegerea deputaţilor şi a se-
natorilor, stabilea la art. 34 că, o dată cu depunerea declaraţiunilor de
candidatură, se va depune şi semnul distinctiv al listei. Acest semn va
consta într-o figură geometrică simplă sau o combinaţie de asemenea
figuri. Dimensiunile acestor semne nu puteau trece de 10/10 mm. De-
cretul-lege interzicea ca un semn electoral să poată fi adoptat de două
liste electorale. În cazul în care se întîmpla totuşi acest lucru, semnul
se atribuia listei care fusese primită şi înregistrată cea dintîi2.
În Transilvania, Consiliul Dirigent a elaborat o lege electorală
proprie, în august 1919, care conţinea reglementări deosebite în pro-
blema semnelor electorale. Astfel, la articolul 59 se stipula: „Buletinul
de vot va avea mărimea de 6 x 10 cm (1/16 a coalei normale de can-
celarie), va fi tipărit cu litere cicero şi va conţine numai numele de fa-
milie şi botez al candidatului (în circumscripţiile cu 2 deputaţi, ale can-
didaţilor). Buletinul fiecărui candidat (fiecărei liste) va fi tipărit pe hîrtie
de altă culoare; culoarea va fi determinată de preşedintele alegerii în
ziua de prezentare a candidaţilor. Dacă însă n-ar fi la îndemînă o rezervă
suficientă colorată pentru tipărirea buletinelor de vot, acelea se vor
tipări pe hîrtie albă, iar înaintea numelui fiecărui candidat (fiecărei liste)
se va tipări un număr de linii verticale, la cel prezentat întîi o linie, la al
doilea două linii, al treilea 3 linii şi aşa mai departe; lungimea unei linii

* Vezi pe larg Sorin Radu, Semnele electorale ale partidelor politice în perioada
interbelică, în „Apulum”, anul XXXIX, 2002, pp. 573-586.
1
Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 241.
2
C. Hamangiu, Codul general al României, vol. VIII, p. 1145.
198
va fi de trei ori mai mare decît a literelor cicero din nume”1. Acelaşi
procedeu era prevăzut şi de Decretul-lege electoral pentru Bucovina2.
Noi reglementări în ceea ce priveşte semnele electorale sînt in-
troduse prin legea pentru unificare administrativă din iunie 1925, ela-
borată de guvernul liberal I. I. C. Brătianu. În acest sens, pentru alege-
rile comunale şi judeţene, legea prevedea la art. 178, alin. 2, obligaţia
celor care depuneau liste de candidaţi de a declara un semn distinctiv,
ce urma a se constitui dintr-un număr de puncte negre în diametru de
5mm sau de bare negre în lungime de 1 centimetru3. Prin interzicerea
folosirii semnelor electorale obişnuite ale partidelor politice în alege-
rile locale, legiuitorul a urmărit, probabil, evitarea luptelor politice,
conferirea unui caracter strict administrativ, apolitic, acestor alegeri.
Noua lege electorală din martie 1926 aducea modificări esen-
ţiale sistemului electoral din România. În ceea ce priveşte semnele
electorale, Comisia Centrală Electorală avea obligaţia de a întocmi un
tablou cuprinzînd un număr de semne geometrice, cît mai distincte,
din care grupările politice sau candidaţii urmau să-şi aleagă un semn
pentru toată ţara sau pentru localităţile unde candidau (art. 49, alin. 1).
Alegerea semnelor se făcea cu cel puţin 20 de zile înainte de ziua
scrutinului. Semnele rămîneau în proprietatea grupului sau
candidaţilor ce le aleseseră. Dimensiunile semnelor nu depăşeau 10 x
10 mm. Legea interzicea în mod expres imaginile de obiecte sub
sancţiunea anulării declaraţiei de candidatură4.
Constantin Dimitriu, raportor al legii electorale, arăta că
mobilul acestor modificări îl constituia eliberarea votului de misticis-
mul vechilor semne electorale: „Nu putem să rămînem noi singurul

1
Decret-lege electorală pentru Transilvania, Banat şi Maramureş din 24 August
1919, în Aurel Galea, Formarea şi activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei,
Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918 – 10 aprilie 1920),
Editura Tipomur, Tg. Mureş, 1996, Anexa 42, p. 548.
2
MO, nr. 103 din 26 august 1919, art. 94, 95.
3
C. Hamangiu, Codul general al României. Legi noui 1922-1926, vol. XI-XII,
p. 368.
4
Ibidem, p. 1067.
199
stat – continua Dimitriu – în care acţiunea politică a cetăţenilor şi ma-
nifestarea voinţei lor să fie legate de un semn, oricare ar fi el”1.
Potrivit legii electorale din martie 1926, tabloul de semne se pu-
blica în „Monitorul Oficial” şi nu putea fi modificat sau completat în
intervalul de la convocarea corpului electoral pînă la terminarea alege-
rilor. În cazul în care două grupări cereau acelaşi semn, el se atribuia
aceleia a cărei cerere fusese înregistrată mai întîi. Semnele nu puteau fi
aşezate decît în fruntea listei – fie la mijloc, în dreapta sau în stînga ei –
şi numai în spaţiul care rămînea liber între marginea de sus a pătratului
şi primul nume de candidat. Organizaţiile centrale ale partidelor
constituite care obţinuseră un semn pe întreaga ţară puteau comunica
preşedinţilor birourilor electorale judeţene numele acelor persoane în
drept să folosească semnul partidului în judeţul respectiv2 (art. 49, alin.
8). Legea electorală din martie 1926 a fost aplicată pînă în momentul
instalării dictaturii carliste, în februarie 1938, fără a fi modificată.
În ceea ce priveşte semnele electorale, o modificare intervine în
domeniul alegerilor locale prin legea administrativă promulgată în 3
august 1929, sub guvernarea naţional-ţărănistă. Modificarea consta în
aceea că vechea reglementare, conform căreia la alegerile comunale şi
judeţene cei care depuneau liste de candidaţi aveau obligaţia de a decla-
ra un semn format dintr-un număr de puncte negre sau de bare negre,
era înlocuită cu posibilitatea celor care candidau de a-şi alege un semn
electoral format fie dintr-o figură geometrică, fie dintr-un obiect ma-
terial, dar care să nu acopere un spaţiu grafic mai mare de 1 centimetru
pătrat3.
În consecinţă, imediat după 1918, partidele politice, dar şi can-
didaţii independenţi şi-au ales semne electorale care puteau să incite
cît mai mult curiozitatea alegătorului şi, în acelaşi timp, să facă o
directă legătură între predilecţiile lor şi semnul ales. Astfel, la
alegerile parlamentare din anii 1919, 1920 şi 1922 au fost folosite ca

1
Legea electorală în dezbaterile Senatului, în „Viitorul”, Bucureşti, anul XVIII,
nr. 5353, 6 ianuarie 1926.
2
C. Hamangiu, op. cit., vol. XI-XII, p. 1067.
3
MO, nr. 170, 3 august 1929, pp. 6186-6254 (art. 393).
200
semne electorale: Partidul Ţărănesc – „secera”1; Partidul Poporului –
steaua plină în 6 colţuri2; Partidul Socialist Basarabean – „secera şi
ciocanul”3; Partidul Naţionalist Democrat, în 1922 – „un drapel negru
cu secera”4 (la alegerile din 1919, au avut drept semn electoral „două
mîini strînse”, iar în 1920, candidînd alături de ţărănişti în cadrul Fe-
deraţiei Democraţiei Naţional sociale – „secera”5); Partidul Naţional
Liberal – „crucea plină” + 6; Partidul Socialist, în 1919 şi 1920, şi în
1922, sub forma Federaţiei Partidelor Socialiste din România – 2 cio-
cane încrucişate7; Partidul Ţărănesc Basarabean (Pan Halippa) „coasa
şi grebla” încrucişate8; Partidul Democrat (Take Ionescu) – 1920 –
„snopul de grîu”9; Partidul Conservator Progresist – „cercul”10; Parti-
dul ţărănesc şi al armoniei sociale – „soarele”11. Alături de aceste for-
maţiuni politice mai mult sau mai puţin cunoscute, la alegerile din
1919, 1920 şi 1922 şi-au depus candidatura, mai ales în judeţele Basa-
rabiei, o serie de grupări politice cu titulaturi diverse şi care purtau
drept semne electorale: „plugul”, „pătratul”, „candelabrul” ş.a.12; la
alegerile din martie 1922, o grupare a unor preoţi din Basarabia
participa la alegeri purtînd drept semn electoral „o carte groasă
închisă, pe care e pus semnul crucii”13.
Se poate observa că, de cele mai multe ori, partidele sau grupă-
rile politice nu respectau prevederile legale, alegînd semne electorale

1
ANB, fond MJCCE, dos. 1/1922, f. 3.
2
Ibidem, f. 6.
3
Ibidem, f. 9.
4
Ibidem, f. 13, 15.
5
Ibidem, dos. 1/1920, f. 4; loc. cit., fond MAI, dos. 812/1919, f. 1.
6
ANB, fond MJCCE, dos. 1/1922, f. 17.
7
Ibidem, f. 19; dos. 1/1920, f. 14; loc. cit., fond MAI, dos. 812/1919, f.1.
8
Loc. cit., fond MJCCE, dos. 1/1920, f. 11; dos. 1/1922, f. 21-22.
9
Ibidem, dos. 1/1920, f. 59.
10
Loc. cit., fond MAI, dos. 812/1919, f. 1.
11
Loc. cit., fond M.J.C.C.E., dos. 1/1920, f. 5.
12
Svetlana Suveică, Unele consideraţii privind primele scrutine electorale în
Basarabia românească (1919-1922), în „Clio – Almanah Istoric”, Chişinău, 1998, p. 72.
13
ANB, fond MJCCE, dos. 1/1922, f. 111.
201
care nu erau neapărat figuri geometrice. În fondurile Ministerului Jus-
tiţiei se găsesc documente care atestă că pe adresa preşedintelui Comi-
siei Centrale Electorale fuseseră trimise contestaţii în privinţa
semnelor electorale depuse de unele grupări politice. Spre exemplu, în
21 aprilie 1920, Gr. Crăiniceanu, contestă în numele Partidului
Poporului, primirea de către tribunale a unor semne care încălcau
prevederile legale, precum: secera, plugul, biserica, scara, clopotul
etc., care nu reprezentau figuri geometrice şi care erau mai mari de 10
mm. El solicita să nu se mai primească nici un semn de acest fel,
deoarece acestea „ar produce confuzie printre alegători”1.
Asemenea contestaţii s-au înregistrat şi din partea altor forma-
ţiuni politice. Spre exemplu, organizaţia P.N.L. Tutova contesta sem-
nul electoral depus de un candidat independent care îşi alesese crucea
plină într-un cerc, în timp ce P.N.L. deţinea semnul crucea plină2.
Alegerea de către grupări politice fără suprafaţă sau de către
candidaţi independenţi, a unor semne electorale asemănătoare cu cele
ale partidelor cunoscute era menită să producă confuzie în corpul
electoral, care, de regulă, vota după semn, fără a citi lista cu candidaţi.
De altfel, buletinele de vot erau alcătuite din liste care aveau trecute
semnul electoral al partidului şi semnele candidaţilor, nu denumirea
formaţiunii politice din care făceau parte, lucru care stimula confuzia.

1
Crăiniceanu contesta, de asemenea, şi alegerea de către unele grupări politice a
a unor semne asemănătoare cu acelea aparţinînd altor formaţiuni: „Dacă un partid a
ales ca semn steaua plină în 6 colţuri, alt partid vine a doua zi şi cere steaua plină cu 5
colţuri, ori crucea plină cerută de unul, un altul cere crucea plină în cerc. Faţă de
aceste anomalii – continua liderul Partidului Poporului – cari duc la derutare pe
alegători, vă rugăm a da ordine precise ca atunci cînd un partid a luat un semn sub
orice formă, altuia să nu-i mai fie permis a lua acelaşi semn”1. Contestaţia a fost însă
respinsă de Comisia Centrală Electorală pe considerentul că „o asemenea chestiune nu
intră în căderea acestei Comisiuni de a statua asupra ei, întrucît atribuţiunile
Comisiunei sînt anume determinate prin decrete-legi electorale şi cari, în ce priveşte
semnul distinctiv, se mărginesc la verificarea semnelor depuse numai înaintea ei”.
Ibidem, f. 47-48, 48.
2
Ibidem, f. 95.
202
 În 31 ianuarie 1922, Ministerul Justiţiei telegrafia preşedinţilor
birourilor electorale din Vechiul Regat şi Basarabia, rugîndu-i să aibă
grijă „de a nu admite ca semne distinctive pe buletinele de vot pe cele
cari prin asemănare sau combinaţie cu altele ar putea produce confu-
ziune în spiritul alegătorilor”1.

Sub imperiul legii electorale din martie 1926, care interzicea în

mod expres, aşa cum am arătat mai sus, folosirea ca semne electorale
a unor imagini de obiecte, se vor produce unele modificări în ceea ce
priveşte simbolurile alese de partide. Spre exemplu, Partidul Ţărănesc
va împrumuta semnul conservatorilor progresişti, cercul; P.N.R. –
două cercuri concentrice; P.N.L. – o linie dreaptă verticală I (stîlpul);
socialiştii – triunghiul 2. Cu aceste semne vor participa la primele
alegeri parlamentare organizate în baza legii din martie 1926, în luna
mai acelaşi an.
În perioada 1926-1937, Comisia Centrală Electorală a atribuit
formaţiunilor politice care au participat la alegeri, la solicitarea
acestora, următoarele semne electorale3:
1. Una circumferinţă – P.N.Ţ.

1
Ibidem, dos. 2/1922, f. 18. În acest sens, un exemplu relevant îl întîlnim în
judeţul Ilfov, în timpul alegerilor judeţene din iunie 1937. Aici, Frontul Românesc
depusese o listă electorală purtînd drept semn electoral două cercuri concentrice cu un
punct în mijloc, acesta fiind „un semn nou pentru alegători, Frontul Românesc fiind o
formaţie politică de dată prea recentă pentru ca simbolurile sale electorale să fie
suficient cunoscute şi reţinute de totalitatea votanţilor. Cei mai mulţi dintre aceştia –
scria „Gazeta Transilvaniei” – nu cunoşteau decît semnul «cercul» al Partidului
Naţional Ţărănesc, semnul pe care D.R. Ioaniţescu el însuşi l-a popularizat şi l-a
împămîntenit. Crezînd că dl. D.R. Ioaniţescu candidează tot sub semnul vechi
«cercul», sătenii îşi dădeau votul lor listei naţional-ţărăniste. De confuzia aceasta au
profitat în mare măsură naţional-ţărăniştii, cari au şi înşelat pe săteni spunîndu-le că
«cercul» este semnul d-lui D.R. Ioaniţescu”. Rezultatele alegerilor judeţene de
Duminică, în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, anul 100, nr. 42, 2 iunie 1937.
2
ANB, fond MJCCE, dos. 77/1926, f. 91.
3
Ibidem, dos. 7/1936, f. 1-3; dos. 5/1937, f. 1-9. Prezentarea noastră se rezumă
la cele mai importante.

203
 2. Două circumferinţe concentrice – P.Ţ. (Dr. N. Lupu)
3. Una circumferinţă tăiată de un diametru orizontal – Sfatul
Negustoresc;
4. Un unghi drept – P.Ţ. şi al armoniei sociale;
5. Un triunghi – P.S.D.;
6. Una linie orizontală – L.A.N.C. (A. C. Cuza);
7. Două linii tăiate formînd între ele două unghiuri ascuţite şi
două obtuze – Partidul Maghiar;
8. Trei linii tăiate între ele – Partidul Poporului;
9. Un patrulater – Uniunea Cetăţenească (N. Schina);
10. Una linie frîntă – Gruparea liberală independentă Ialomiţa
(Sima Niculescu);
11. Una linie spirală – Blocul Cetăţenesc pentru mîntuirea ţărei
(Gr. Forţu);
12. Una semicircumferinţă tăiată la mijloc de o linie verticală -
Partidul Socialist Unitar;
13. Una linie verticală tăiată la capete de cîte una scurtă,
orizontală – P.N.L. (I. G. Duca);
14. Două circumferinţe lipite, tăiate fiecare de cîte un diametru
vertical – Partidul Ucrainean;
15. Una linie verticală avînd la capete cîte un arc de
circumferinţă – Liga Cooperaţiei;
16. Trei linii paralele verticale – P.N.L. (G. Brătianu);
17. Două arcuri mici convexe legate la mijloc printr-o linie
orizontală – Partidul Evreiesc;
18. Trei linii paralele tăiate de o linie oblică trasă de la dreapta
la stînga – Partidul German (H.O. Roth);
19. Un pătrat mic într-un pătrat mai mare – Partidul Naţional-
Democrat (N. Iorga);
20. Una circumferinţă tăiată de două diametre perpendiculare –
Ţ. Radical (Gr. Iunian);
21. Două unghiuri ascuţite adiacente – P. Naţional Polon din
jud. Bălţi;

204
 22. Trei linii paralele orizontale tăiate de trei linii paralele
verticale – Gruparea C.Z. Codreanu;
23. Un romb – Partidul Liberal Democrat (I. Th. Florescu);
24. Două triunghiuri formate prin întretăierea a două linii –
Partidul Conservator (Gr. Filipescu);
25. Un pătrat tăiat de două diagonale – Uniunea Agrară (C.
Argetoianu);
26. O linie orizontală avînd la fiecare capăt cîte o linie verticală
– Uniunea Patriotică (Dr. G.D. Creangă);
27. Patru linii orizontale – Partidul Naţional-Socialist (Şt.
Tătărescu);
28. Două pătrate lipite – Partidul Ţărănist Democrat;
29. Două puncte într-o circumferinţă – Partidul Naţional Agrar
(Octavian Goga);
30. Una linie orizontală – Partidul Naţional Creştin;
31. Două linii paralele orizontale – Frontul Plugarilor;
32. O linie orizontală avînd la capete două linii întretăiate –
Liga Naţională Corporatistă – M. Manoilescu;
33. Un pătrat cu două puncte în interior – Partidul „Totul pentru
Ţară” (preşedinte Ing. G. Clime);
34. Un triunghi cu trei puncte în interior – Partidul Poporului
German (Alfred Bonfert);
35. Două cercuri concentrice cu un punct la mijloc – Frontul
Românesc.
Urmărind tabloul semnelor electorale aprobate de Comisia Cen-
trală Electorală, se poate observa că grupările politice desprinse din
partidele mari îşi aleg semne electorale foarte asemănătoare cu cele
ale partidului-matcă. Spre exemplu: Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae
Lupu, plecat din P.N.Ţ. în 1927, şi-a ales două cercuri concentrice;
Frontul Românesc condus de Alexandru Vaida-Voevod îşi alegea în
1935 drept semn electoral două cercuri concentrice cu un punct în
mijloc, iar Partidul Ţărănesc Radical al lui Grigore Iunian, desprins
din P.N.Ţ. în 1932, şi-a ales ca simbol electoral un cerc tăiat de două
diametre perpendiculare. Interesant este faptul că şi Partidul Naţional
Agrar, plecat din Partidul Poporului, şi nu din P.N.Ţ., şi-a ales drept
205
semn electoral un cerc care are în interior două puncte. Aceeaşi
situaţie o întîlnim şi în cazul liberalilor: dacă P.N.L. avea ca semn o
linie dreaptă verticală (I), gruparea politică desprinsă de Gheorghe
Brătianu în 1930 va avea trei linii verticale paralele (III).
O altă problemă care trebuie lămurită este aceea a semnului
electoral sub care candidau formaţiunile politice care încheiaseră car-
teluri electorale. Se poate observa că în cazurile cartelurilor electorale
încheiate de partidul de la putere cu alte formaţiuni politice se
păstrează semnul electoral al acestuia. În cazul cartelurilor electorale
încheiate de partidele din opoziţie, întîlnim două situaţii:
1) fie se depune o listă electorală unică – purtînd semnul electo-
ral al partidului considerat mai puternic. Spre exemplu, în 1920, Fede-
raţia Democraţiei Sociale, compusă din ţărănişti şi naţionaliştii demo-
craţi, va depune ca semn electoral „secera”, aparţinînd Partidului Ţă-
rănesc1, iar în 1922 Federaţia Partidelor Socialiste din România va de-
pune liste electorale avînd ca semn electoral „două ciocane
încrucişate”, care era semnul Partidului Socialist din Vechiul Regat2;
în 1927, Blocul minorităţilor etnice format din maghiari, germani şi
ruteni va candida sub semnul „crucii dispuse oblic” aparţinînd
Partidului Maghiar3; în alegerile parlamentare din 1928, averescanii şi
naţionaliştii democraţi vor depune o singură listă electorală avînd
drept semn electoral „steaua” Partidului Poporului4;
2) fie se depune o listă electorală unică, dar care nu poartă în
întreaga ţară un singur semn electoral, ci semnul partidului-membru al
cartelului care în circumscripţia respectivă este mai puternic.
În perioada dintre cele două războaie mondiale diferiţi analişti
ai vieţii politice au luat în discuţie chestiunea semnelor electorale in-
troduse în România în 1918.

1
Ibidem, dos. 1/1920, f. 4.
2
Ibidem¸ dos. 1/1922, f. 19.
3
Minorităţile naţionale din România 1925-1931. Documente, coord. Ioan Scurtu,
Ioan Dordea, Bucureşti, 1996, p. 219.
4
ANB, fond MJCCE, dos. 1/1928, f. 4.
206
 Nicolae Iorga scria, în octombrie 1919, că semnele electorale au
fost introduse din momentul cînd au fost admişi la vot locuitorii
neştiutori de carte1.
Dimitrie Xenopol, într-un studiu asupra reformei electorale din
România publicat în 1920, considera că: „În ţările unde analfabetismul
e răspîndit, scrutinul universal e singurul fel de scrutin care face pen-
tru toţi cetăţenii dreptul de vot o realitate. Neştiind citi şi scrie, ale-
gătorul nu va putea vota cu scrutinul de listă după conştiinţa lui, fiind
obligat a se supune alegerii făcute de diferitele partide prin alcătuirea
listelor respective, ce se pot deosebi prin semne sau culori, alegătorul
neştiutor de carte neputînd vota decît după semne, va fi obligat să
voteze lista întreagă, conştiinţa şi voinţa lui fiind astfel siluite în
profitul unor candidaţi cari n-au simpatia şi încrederea lui”2. D.
Xenopol acceptă necesitatea semnelor electorale, dar nu pentru scru-
tinul de listă, ci pentru votul uninominal.
D. Drăghicescu, într-un discurs rostit la Senat, în decembrie
1925, cu ocazia dezbaterii proiectului de reformă electorală, arată că
într-o ţară cum era România, cu un mare număr de analfabeţi, semnele
electorale au fost introduse pentru a se uşura votarea. „Vă întreb –
continua Drăghicescu – mai este undeva sistem ca acesta, cu semne?
Mai este undeva unde să se aplice votul universal la o populaţie care nu
ştie nici să citească? Şi atunci era locul, trebuia ca în noua lege să se ţină
cont de aceste realităţi, trebuia să se adapteze legea acestor realităţi”3.
Constantin Dimitriu, raportor al proiectului legii electorale
introduse în Parlament de guvernul I. I. C. Brătianu, susţinea, în
ianuarie 1926, în faţa Senatului, necesitatea suprimării simbolurilor
electorale care nu sînt simboluri geometrice, ci reprezentări ale unor
obiecte. El arăta că noua lege nu intenţiona să suprime votul prin mo-

1
N. Iorga, O impietate şi o bătaie de joc. «Crucea» în alegeri, în „Neamul
românesc”, Bucureşti, anul XIV, nr. 239, 29 oct. 1919.
2
Dimitrie Xenopol, Reforma electorală, în AŞRS, anul II, nr. 1-3, aprilie-
octombrie 1920, p. 240.
3
D. Drăghicescu, Reforma electorală, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1926, p.
11.
207
dificarea semnelor electorale, aşa cum susţinea opoziţia, ci urmărea să
scoată votul de sub influenţa unui „misticism care nu are ce să caute în
manifestarea voinţei alegătorilor”. Dimitriu mărturisea în continuarea
discursului că pentru el reprezintă „un sentiment de pudoare, ca să nu
înfăţişăm mai departe în faţa lumei poporul nostru ca singurul în
Europa aşa de puţin pregătit şi aşa de înapoiat încît exerciţiul
drepturilor politice să depindă de semne cabalistice”1.
În acelaşi context, al discuţiei proiectului legii electorale, la 23
martie 1926, deputatul ţărănist Eduard Mirto rostea un discurs pe
marginea reglementărilor art. 49 referitoare la semnele electorale:
„Domnilor, acesta este un articol îndreptat în special împotriva Parti-
dului Ţărănesc, care a ales, încă din 1919, ca semn electoral «Secera».
Ce condiţii trebuie să îndeplinească principiile privitoare la desemna-
rea semnelor electorale? Care este rolul semnului? Nu sînt de acord cu
semnele electorale din puncte şi linii, întrucît provoacă confuzii, şi
nici cu cele reprezentînd figuri geometrice, care nu sînt cunoscute de
alegătorii analfabeţi. Lăsaţi, domnilor, orice semn. Între semne au fost
«secera» şi «roata». Secera era un semn distinctiv care nu se putea
confunda cu roata. La ce tindeţi domniile voastre cu acest articol? –
continua Mirto. Tindeţi la confuziune. Şi atunci eu vă rog să renunţaţi
la acest aliniat în care se spune: «Imaginile de obiecte sînt interzise
sub sancţiunea nulităţii declaraţiei de candidatură» şi să se înlocuiască
cu expresia: «Printre semne pot fi şi imagini de obiecte»” 2.
Juristul şi publicistul N. Daşcovici arăta în 1926 că, într-o ţară
civilizată în care locuitorii ştiu carte, semnul electoral, indiferent dacă e
geometric sau simbolic, nu are nici o raţiune de existenţă. Cetăţeanul îşi
alege partidul sau candidaţii preferaţi citind buletinul de vot. La noi, în
schimb, „semnul electoral reprezentînd obiecte sau imagini curente în
viaţa alegătorului rural a fost, de la început, mijlocul sigur de succes
pentru partid. Curentul a venit abia pe urmă să lege în mintea sătenilor

1
Legea electorală în dezbaterile Senatului, în „Viitorul”, anul XVIII, nr. 5353, 6
ianuarie 1926.
2
Apud Vasile Budrigă, Sistemul electoral din România 1918-1940, Planeta,
Bucureşti, 1997, p. 49.
208
ceva precis de fiecare semn electoral: crucea, secera, coasa ori plugul”1.
Daşcovici considera că în lipsa unor programe electorale, a disputei de
idei, aceste semne electorale au devenit „simboluri de biruinţă în afară
de orice program politic de partid, pozitiv şi realizabil”2.
Opinii asemănătoare întîlnim şi în anul 1937. Astfel, în „Gazeta
Transilvaniei” se scria că în alte ţări nu există semne electorale şi că
acestea ar fi „dovada ruşinoasă a neştiinţei de carte”. La noi, semnele
electorale au luat naştere şi s-au menţinut „pentru durerosul motiv că
noi avem încă în ţară un mare număr de analfabeţi, cari neputînd citi nu-
mele candidaţilor, se orientează după semne”. Autorul articolului opina
că şi la noi aceste semne aveau să dispară o dată cu analfabetismul3.
Semnele electorale erau aplicate pe toate materialele de propa-
gandă electorală ale formaţiunilor politice care participau la alegeri.
Ingeniozitatea unora a mers pînă acolo încît, spre exemplu, la alegerile
parlamentare din 1933 legionarii din cuiburile rurale au primit instruc-
ţiuni ca peste tot în sat şi pe şoseaua naţională să se deseneze cu cretă,
var şi gudron semnul electoral al Legiunii4.
Alegătorii, analfabeţi în cea mai mare parte, erau familiarizaţi
mai degrabă cu simbolurile electorale ale partidelor decît cu numele
candidaţilor de pe listele electorale şi, cu atît mai puţin, cu principiile
programatice ale acestora5.
Semnele electorale le regăsim şi în ceea ce putem numi „folclor
electoral”. Astfel, pe timpul campaniilor electorale circulau poezii şi
cîntece care aveau menirea de a-i determina pe alegători să voteze
semnul respectiv.

1
N. Daşcovici, Sistemul electoral şi legea noastră, în SM, anul III, nr. 25-26, 20
şi 27 iunie 1926, p. 454.
2
Ibidem.
3
Campania Frontului Românesc în judeţul Braşov, în „Gazeta Transilvaniei”,
Braşov, anul C, nr. 95, 9 decembrie 1937.
4
Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica şefului de cuib, Bucureşti, 1933, p. 66.
5
În ceea ce priveşte impactul semnelor electorale asupra alegătorilor, vezi N.
Iorga, O impietate şi o bătaie de joc. «Crucea» în alegeri, în „Neamul româneasc”, nr.
239, 29 octombrie 1919.
209
 Semnele electorale au fost folosite pentru ultima dată în timpul
alegerilor parlamentare din decembrie 1937. Constituţia carlistă din fe-
bruarie 1938 şi noua lege electorală din mai 1939 nu mai conţineau nici
o reglementare în ceea priveşte folosirea în alegeri a semnelor electorale.
În concluzie, apreciem că semnele electorale au fost introduse şi
s-au menţinut pe toată perioada democraţiei parlamentare datorită, în
principal, analfabetismului din rîndul alegătorilor.

3.1.5. Discursul electoral

Discursul politic, ca instrument al vehiculării mesajului ideolo-

gic, este un element constitutiv al imaginii pe care o are emiţătorul
acestuia, fie că emiţătorul este un partid, fie că este o personalitate po-
litică. Discursul electoral, parte componentă a discursului politic, lan-
sează mesaje prin intermediul presei, al manifestelor şi fiţuicilor elec-
torale şi, evident, şi într-o modalitate nemediatică, în cadrul mitingu-
rilor şi al celorlalte manifestări colective1.
Discursul politic şi electoral din România interbelică nu au
constituit pînă acum un obiect de studiu pentru istoriografie. O privire
de ansamblu asupra mesajelor electorale pe care partidele politice le-
au emis în alegerile parlamentare şi locale din perioada 1919-1937 ar
pune în lumină faptul că majoritatea formaţiunilor politice au încercat
să-şi facă din problemele rurale o platformă în ascensiunea către
putere. Într-o ţară cu o economie predominant agrară, ca România, cu
o ţărănime ce reprezenta aproximativ 80% din populaţie, neglijarea,
cel puţin teoretică, a doleanţelor sătenilor nu era posibilă, ceea ce
explică prezenţa constantă a unor prevederi referitoare la aceştia în
toate programele şi manifestele electorale ale partidelor epocii.
Discursul electoral a căpătat după unire noi valenţe. Frazele
despre „democraţie”, „scumpa noastră ţărişoară”, „fraţii noştri arde-

1
Alfred Bulai, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Paideia,
Bucureşti, 1999, p. 202.
210
leni” au fost înlocuite cu promisiuni concrete, adresate în mod particu-
lar electoratului dintr-o anumită localitate1.
Fiecare campanie electorală s-a caracterizat printr-un anumit spe-
cific în ceea ce priveşte discursul electoral. În lucrarea de faţă, avînd în
vedere intenţia sa de a prezenta o imagine de ansamblu a electoratului
interbelic şi întinderea sa limitată, nu ne propunem o analiză exhaustivă
a discursului electoral promovat de partidele politice în perioada 1919-
1937; vom încerca în schimb să surprindem doar trăsăturile esenţiale ale
discursului electoral guvernamental în fiecare alegere în parte.
Campania electorală din 1919 – cea mai lungă dintre cele 10
organizate în anii 1919-1937 – a avut drept temă principală disputa
dintre „nou” şi „vechi”, dintre vechile formaţiuni politice, compromise
de guvernările anterioare, şi cele nou apărute pe scena politică şi care
se remarcaseră mai ales prin promovarea unui discurs demagogic.
P.N.L. s-a prezentat ca un partid cu idealuri naţionale, cu un
program politic care se confunda cu acela al statului şi cu pretenţia de
a satisface interesele tuturor claselor sociale. P.N.L. era înfăţişat drept
„partid al naţiunii”, apărătorul intereselor tuturor claselor şi păturilor
sociale, în contrapondere cu Partidele Ţărănesc sau Socialist, consi-
derate partide de clasă, străine „structurii şi spiritului românesc”2.
Principalul document programatic cu care Partidul Ţărănesc din
Vechiul Regat s-a prezentat în faţa alegătorilor a fost Declaraţia de
principii, larg răspîndită şi sub formă de broşură. Manifestul, în 27 de
puncte, era mai radical decît primul şi se inspira din programul Parti-
dului Socialist. Partidul Ţărănesc „se ridică împotriva partidelor vechi,
cere stabilirea răspunderilor şi luptă pentru deplina libertate a ţărăni-
mii şi muncitorimii, făgăduieşte exproprierea fără limită a moşiilor,
socializarea pădurilor, minelor, carierelor, petrolului, etatizarea Băncii
Naţionale, asigurarea celor mai largi libertăţi democratice, inclusiv
libertatea sindicală, egalitatea în drepturi a naţionalităţilor conlocui-

1
Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, p. 263.
2
„Viitorul”, anul XIII, nr. 3290, 4 octombrie 1919; P.N.L. către muncitorime,
Bucureşti, 1919.
211
toare, înlocuirea jandarmeriei printr-o miliţie comunală, participarea
statului la beneficiile comerţului exterior”1.
Partidul Naţional Român, căuta prin discursul electoral
promovat, să depăşească caracterul regionalist, provincial, încercînd o
ieşire spre întreaga ţară, deşi depusese liste de candidaţi doar în cir-
cumscripţiile Transilvaniei. Naţionalii s-au prezentat în faţa corpului
electoral cu antecedentele luptei duse pentru desăvîrşirea statului uni-
tar român cu aureola Declaraţiei de la Alba-Iulia. Presa transilvăneană
îi prezenta pe candidaţii P.N.R. drept unicii şi adevăraţii exponenţi ai
poporului. „Gazeta Transilvaniei” scria: „După toată judecata singurul
partid care cuprinde pe toţi oamenii de muncă şi iubitori ai poporului
este partidul naţional”2. Partidului Naţional i se atribuia rolul de a da
„o nouă directivă vieţii politice”3, de a asana moravurile politice din
întreaga ţară, mai ales din vechiul Regat, care era dominat de
„politicianism şi bizantinism”4.
Discursurile electorale promovate de formaţiunile politice în
timpul alegerilor parlamentare din 1919 nu diferă prea mult între ele.
Toate partidele pretendente la un loc în parlament au promis reforme
democratice, atît pentru ţărani, cît şi pentru muncitori, multe însă îm-
prumutate de la socialişti. Au fost subliniate „meritele istorice”, con-
tribuţia lor la dezvoltarea statului român, culminînd cu realizarea
Marii Uniri. Fiecare partid a încercat să-şi demonstreze legitimitatea
şi, în baza acesteia, să pretindă puterea. Între formaţiunile politice a
existat o intensă dispută pentru arogarea apelativului de „democratic”
şi, în acelaşi timp, s-a înregistrat o dispută pentru a demonstra că ad-
versarul nu întrunea această calitate. De asemenea, toate partidele au
speculat introducerea celor două reforme democratice imediat după

1
„Ţară Nouă”, anul I, nr. 18, 30 octombrie 1919. Vezi şi Ştefan Morărescu,
Partidul ţărănesc ca factor de ordine şi progres, Bucureşti, 1923, pp. 15-16.
2
„Gazeta Transilvaniei”, 19 septembrie 1919.
3
Ibidem, nr. 229, 2 noiembrie 1919.
4
Gheorghe Iancu, Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 1919
în circumscripţiile Transilvaniei, în SUBB, fasc. I, 1973, p. 99.
212
război (reforma agrară şi votul universal), arătînd că fiecare în parte
ceruse legiferarea lor cu mult timp în urmă.
Alegerile parlamentare din mai-iunie 1920 s-au desfăşurat clar
sub impresia deosebită produsă de popularitatea generalului Averescu.
Momentul preluării puterii îl surprinde pe Averescu fără un program
politic. Considerîndu-se a fi „salvatorul” patriei, fiind deci diferit de
ceilalţi lideri politici, el arăta că pentru a guverna nu era nevoie de un
asemenea document demagogic, ci doar de cîteva idei directoare.
Personalitatea sa era substituită oricărui program. În mintea lui era destul
ca un lucru să fie bun şi drept, pentru ca acesta să aibă o forţă imanentă
de a se impune şi de a dura1. Generalul încerca să demonstreze inutilita-
tea oricărui program politic larg, atîta timp cît „cu o simplă profesie de
credinţă, resumată în cîteva mari principii, cu caracter cu totul energic, se
poate ajunge mai cinstit la scop”. Deviza „muncă, cinste, legalitate” şi
maxima salus populi suprema lex est erau considerate suficiente2.
Promisiunile electorale aveau în cea mai mare parte un caracter
demagogic. Acestea erau centrate pe promisiunea înfăptuirii reformei
agrare. Pentru a obţine votul alegătorilor din Transilvania, Partidul
Poporului a lansat un Manifest către ardeleni în care era criticată po-
litica Partidului Naţional şi se exprima încrederea în steaua politică a
guvernului Averescu3.
Campania electorală din februarie-martie 1922 a fost extrem
de tensionată, datorită caracterului conferit Parlamentului, acela de
Adunare Constituantă, a cărei sarcină era aceea de a elabora şi adopta
Constituţia. „Adevărul” scria că în această campanie electorală con-
fruntarea avea să se petreacă între parlamentarismul „adevărat”,

1
Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.
57.
2
Gheorghe I. Florescu, Liga Poporului (aprilie 1918 – martie 1920), în
„Carpica”, anul X, 1978, pp. 337-338.
3
Ioan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din mai-iunie
1920, în „Carpica”, anul IV, 1972, p. 258.
213
reprezentat de partidele din opoziţie, şi regimul „quasiabsolutist”
reprezentat de Partidul Liberal1.
Programul electoral al P.N.L. avea la bază declaraţia guvernului
Brătianu, publicată la sfîrşitul lunii ianuarie 1922. Documentul expri-
ma angajamentul liberalilor „de a consolida unitatea naţională şi de a
da României Constituţia aşteptată”. De asemenea, erau înscrise o serie
de măsuri populiste privind revizuirea impozitelor, egalitatea în drep-
turi a tuturor cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, accesul lor la cul-
tură, respectarea drepturilor religioase ale acestora, reorganizarea ad-
ministrativă în conformitate cu principiile descentralizării, acţiuni de
sporire a producţiei, întărirea şi reorganizarea armatei2.
Tot acum Ionel Brătianu lansa o Scrisoare către toţi fiii României
Mari, în care înfăţişa contribuţia P.N.L. la înfăptuirea statului naţional,
evidenţiindu-se marile servicii pe care le-a adus ţării, după unire,
partidul pe care îl conducea3. Cîteva zile mai tîrziu, şeful liberalilor
adresa o scrisoare transilvănenilor, îndemnîndu-i la unitate şi coeziune
şi cerîndu-le să fie alături de partidul pe care îl conducea. În acelaşi
timp, documentul sublinia refuzul P.N.R. de a colabora cu guvernul
pentru rezolvarea problemelor dificile ale ţării. „Noi chemăm ca să ne
ajute toţi fiii buni ai ţării, fără a cerceta în ce partide au fost pînă astăzi,
fără ură şi părtinire. Îndeosebi voim ca, în unire frăţească, să ia parte la
administrarea ţării şi să-şi spună cuvîntul pentru stăpînirea nevoilor ei
fiii Ardealului şi ai Banatului, atît cei de la ţară cît şi cei de la oraşe…”4.
Alegerile parlamentare din mai 1926. Retragerea liberalilor
de la conducerea ţării, în martie 1926, a avut loc la o dată cunoscută
dinainte de toate forţele opoziţioniste, astfel încît surpriza ce carac-
teriza de obicei orice schimbare de guvern a fost, din acest punct de
vedere, înlăturată. Pentru prima dată după război, o formaţiune poli-
tică guvernamentală era înlocuită în virtutea prevederilor constituţio-

1
„Adevărul”, nr. 11595, 22 ianuarie 1922.
2
„Viitorul”, anul XII, nr. 4160, 25 ianuarie 1922.
3
Partidul Naţional Liberal. Către cetăţenii Transilvaniei, Banatului, Crişanei,
Sătmarului şi Maramureşului, 1922, pp. 1-4.
4
Ibidem, pp. 5-9; vezi şi „Democraţia”, anul X, nr. 1-2, ianuari-februarie 1922.
214
nale, şi nu ca rezultat al unor manevre politicianiste1. Cei mai mulţi
aşteptau un guvern naţional sau naţional-ţărănesc însă, spre surprin-
derea tuturor, cel însărcinat cu formarea guvernului şi organizarea ale-
gerilor parlamentare avea să fie generalul Alexandru Averescu, şeful
unui partid nepopular şi fără un program politic coerent.
Propaganda electorală a Partidului Poporului s-a bazat pe evi-
denţierea meritelor personale ale generalului Alexandru Averescu, pe
supralicitarea realizărilor obţinute în timpul guvernării din 1920-1921,
precum şi pe afişarea unui program plin de promisiuni. Preşedintele
Consiliului de Miniştri este prezentat alegătorilor drept un „erou naţio-
nal”, „mare cetăţean” şi, în acelaşi timp, „figură vrednică de pana lui
Plutarh, întrunind în făptura lui robustă şi înţeleaptă virtuţile neamului
românesc”. Soldat prin „esenţa firii lui”, el nu a cunoscut decît „senti-
mentul datoriei faţă de patrie”. Partidul Poporului, cere votul
alegătorilor „în numele acestei glorioase personalităţi, atît de fecundă
în fapte mari cari s-au înscris cu slove de aur în cronica neamului”2.
Oficiosul averescan „Îndreptarea” scria aproape în fiecare număr
despre „superioara personalitate a generalului Averescu”, despre „trecu-
tul lui glorios” sau despre victoriile militare ale „genialului strateg”.
Manifestele şi broşurile electorale aveau imprimate chipul acestuia şi îi
îndemnau pe alegători să-şi aducă aminte „cîtă nădejde am pus toţi în
Generalul Averescu atunci cînd vremuri grele apăsau pe grumazul
ţării”3. Averescu şi Partidul Poporului au înfăptuit reforma agrară, de
aceea ţărănimea, „care mai mult ca oricare altă clasă socială are datina
recunoştinţei, nu poate să nu răspundă la chemarea
generalului”4.Atenţia deosebită acordată clasei rurale reiese şi din
promisiunile guvernului de desăvîrşire şi completare a reformei agrare,
de înfiinţare a unui institut naţional de credit agricol şi de acordare a

1
Gh. I. Florescu, Partidul Poporului în perioada celei de a doua guvernări
(martie 1926-iunie 1927), în AIIA-I, tomul XIV, 1988, p. 225.
2
Şeful, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr. 114, 22 mai 1926.
3
Ce trebuie să ştie un bun român cînd se duce la vot, 1926, p. 3.
4
Partidul Poporului şi ţărănimea, în „Îndreptarea”, nr. 115, 24 mai 1926.
215
unor credite ieftine pentru ţărani1. Asemenea sloganuri electorale se
întîlneau în toate manifestările şi programele electorale ale opoziţiei
elaborate în campania electorală din mai 1926, dar şi în alegerile
anterioare. Explicaţia constă în aceea că mai bine de 2/3 dintre alegători
erau ţărani care se confruntau cu grave probleme economice.
Deşi, cu nonşalanţă, „Îndreptarea” afirma că Partidul Poporului
urmăreşte realizarea bunăstării tuturor claselor sociale şi a fiecărui
cetăţean în parte, şi chiar a armoniei între clase2, discursul electoral îi
viza totuşi doar pe ţărani, revendicările celorlalte clase ocupînd un loc
secundar în programul electoral al Partidului Poporului, sau chiar
lipsind. De fapt, de-a lungul campaniei electorale, averescanii au evitat
publicarea unui manifest-program în care să se specifice în mod concret
obiectivele guvernării. Au fost lansate doar nişte sloganuri electorale cu
conţinut larg, uneori chiar vag: desăvîrşirea reformei agrare, stabilizare
monetară, refacerea şi dezvoltarea căilor ferate, dezvoltarea
învăţămîntului, salarii în raport cu scumpetea, o politică externă „de
conciliaţiune, moderaţie, de alianţe cît mai strînse şi cît mai
numeroase”3.
Acelaşi limbaj vag îl regăsim şi în Cele 10 porunci ale alegăto-
rului, publicate în oficiosul Partidului Poporului4. În respectivul ma-
nifest, guvernul cerea voturile alegătorilor în virtutea a zece principii:
„Fiindcă reprezintă nădejdea unor vremi mai bune”, „Fiindcă ga-
rantează pacea şi liniştea în ţară”, „Fiindcă este guvern de ordine
[…]”, „Fiindcă cuprinde bărbaţi încercaţi în conducerea trebilor Ţării
[…]”, „Fiindcă e alcătuit din oameni cumsecade, despre cari nu s-au
auzit vorbe rele […]”, „Fiindcă el doreşte buna stare a poporului mun-
citor […]”, „Fiindcă el nu este guvernul unei singure clase sociale,
spre paguba celorlalte…”; „Fiindcă nu este un guvern de făgăduieli, ci
unul de fapte…”; „Fiindcă are în fruntea lui pe Averescu” şi „Fiindcă

1
Ioan Scurtu, Alegerile parlamentare din mai 1926, în StCom Sibiu, tomul
XVIII, 1974, p. 232.
2
Partidul Poporului în faţa alegerilor, în „Îndreptarea”, nr. 111, 20 mai 1926.
3
ANB, fond MAI, dos. 107/1926, f. 6.
4
Ibidem, nr. 113, 21 mai 1926.
216
el este Guvernul Majestăţii Sale Regele şi al Ţării”. După cum se
observă, nu este menţionată nici o măsură de ordin economic, social
sau cultural, specifică diferitelor categorii ale corpului electoral.
Campania electorală din iunie-iulie 1927 a avut ca specific dis-
puta în jurul crizei dinastice. Cîştigarea alegerilor de către P.N.L., aflat
la putere, însemna impunerea actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce
succesul opoziţiei deschidea perspectiva readucerii lui Carol în ţară. Pe
de altă parte, pentru prima dată de la război, P.N.L. avea în P.N.Ţ. un
adversar pe măsură. Un alt element inedit îl constituia prezenţa în lupta
electorală a Partidului Social-Democrat întemeiat în mai 19271.
Liberalii au practicat acelaşi discurs electoral în care au insistat
pe înfăptuirile lor istorice: întregirea ţării, împroprietărirea ţăranilor, le-
giferarea sufragiului universal. Ca puncte programatice afişate, reţin
atenţia: desăvîrşirea unificării legislative şi administrative; apărarea li-
niştii şi avutului cetăţenilor; lichidarea risipei; revizuirea impozitelor
puse de guvernul Averescu; acordarea de credite pentru ţărani; dezvol-
tarea cooperaţiei; ocrotirea industriei româneşti; îmbunătăţirea situaţiei
funcţionarilor publici; adoptarea unei legislaţii muncitoreşti2. În fond,
P.N.L. nu avea un program de guvernare veritabil, nu preconiza soluţii
noi pentru rezolvarea problemelor esenţiale ale României. Principalul
obiectiv al liberalilor era acela de a asigura „liniştea în ţară şi buna ei
îndrumare”3.
După o campanie opoziţionistă de o intensitate şi o amploare fără
precedent în analele vieţii politice din România, Partidul Naţional Ţă-
rănesc a ajuns la putere în ziua de 10 noiembrie 19284. Discursul
electoral promovat în campania electorală avusese ca temă ideea „schim-
bării” şi crease imaginea unui partid democratic, reformist, în comparaţie
cu P.N.L., descris drept un partid al oligarhiei, cu tendinţe autoritare în

1
Ioan Scurtu, Partidele politice în alegerile parlamentare din iulie 1927, în AIIA-
I, tomul XIV, 1977, p. 396.
2
Ibidem, p. 399; „Viitorul”, anul XXV, nr. 5797, 24 iunie 1927.
3
„Viitorul”, nr. 5791 din 17 iunie 1927.
4
Ioan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie
1928, în AUB, anul XXVI, 1977, p. 83.
217
guvernare. Această imagine explică într-o măsură însemnată procentul
de 77,76% din voturi obţinute de naţional-ţărănişti, procent nemaiîntîlnit
în analele alegerilor parlamentare româneşti interbelice.
Mesajul propagandei naţional-ţărăniste l-a constituit „era nouă”,
dătătoare de mari speranţe, care se deschidea o dată cu instaurarea gu-
vernului Maniu1. Discursul electoral se baza pe o serie de promisiuni,
unele cu caracter populist. P.N.Ţ. se angaja să înfăptuiască: o nouă re-
formă administrativă pe baza autonomiei locale şi a descentralizării,
cu excluderea imixtiunii politicianiste a puterii centrale; stabilitate
pentru funcţionari şi o remuneraţie mai bună; o nouă organizare a jus-
tiţiei, în vederea realizării deplinei independenţe materiale şi morale a
magistraţilor; întărirea armatei, pentru ca aceasta să devină un instru-
ment puternic, utilizat exclusiv pentru apărarea naţională; ridicarea
morală şi intelectuală a naţiunii şi punerea în valoare a tuturor forţelor
ei creatoare2. Guvernul promitea „o grijă atentă pentru nevoile clasei
muncitoreşti” prin îmbunătăţirea situaţiei materiale şi culturale a aces-
teia; aplicarea măsurilor prevăzute în Statutul Internaţional al Muncii;
o preocupare deosebită pentru invalizi, văduve şi orfani de război.
Manifestul către ţară preciza că întreaga politică a guvernului
„va avea ca îndreptar faptul că ţara noastră este o ţară agricolă şi că
prin urmare existenţa tuturor celorlalte ramuri de producţie atîrnă de
buna stare a agriculturii”. Se promitea „desăvîrşirea aplicării reformei
agrare”, înlăturarea abuzurilor, cadastrarea proprietăţii, fără a se mai
insista pe tema unei noi exproprieri. În document se vorbea, de aseme-
nea, despre dezvoltarea agriculturii, pomiculturii, pisciculturii, precum
şi a şeptelului, de punerea în valoare a terenurilor inundabile prin îndi-
guiri, de raţionala exploatare a pădurilor, de dezvoltarea cooperaţiei
săteşti în scopul valorificării produselor agricole şi pentru procurarea
maşinilor şi uneltelor moderne necesare gospodăriilor agricole3.

1
Izbînda naţiunii, în „Dreptatea”, anul II, nr. 326, 11 noiembrie 1928.
2
Manifestul către ţară al Partidului Naţional Ţărănesc, în ibidem, nr. 342, 30
noiembrie 1928.
3
Ibidem.
218
 Propaganda electorală naţional-ţărănistă a căutat să fructifice la
maximum popularitatea reală de care se bucura Iuliu Maniu în opinia
publică. În campania electorală au circulat în rîndul ţăranilor nume-
roase poezii populare cu caracter electoral care proslăveau meritele lui
Iuliu Maniu.
Alegerile parlamentare din iunie 1931 au fost organizate de
un guvern de „Uniune Naţională” condus de Nicolae Iorga şi sprijinit
de liberali. Propaganda electorală nu a cunoscut intensitatea altor cam-
panii. Discursul electoral guvernamental a purtat amprenta unui mesaj
nou: guvernarea peste partide, încetarea luptelor dintre partide şi cola-
borarea lor spre binele ţării.
Nicolae Iorga a făcut un adevărat tur de forţă, organizînd
întruniri electorale aproape în toată ţara. Majoritatea discursurilor
rostite de premier în timpul campaniei electorale au fost reunite în
volumul Credinţa mea1. Discursul electoral promovat de Iorga încerca
să creioneze imaginea unui guvern neimplicat politic, care guverna
dezinteresat, peste partide. „Nu pot vorbi în numele unui partid –
spunea el la Focşani – atîta vreme cît sînt preşedintele Consiliului de
Miniştri al M. S. Regelui. Prin urmare, nu pot să prezint liste la alegeri
în numele unui partid. Libertatea alegerilor o garantez. O garantează
patruzeci de ani de viaţă politică, grea, plină de suferinţi şi de
prigoniri. Nu eu, cel prigonit, voiu prigoni pe cineva”2. Personalitatea
politică a lui Iorga este, de asemenea, pusă în evidenţă.
Discursul guvernamental nu va face apel la obişnuitele
promisiuni electorale, ci îndeosebi la conştiinţa politică a alegătorilor.
Iată un exemplu: „Peste cîteva zile – spunea Iorga într-un discurs rostit
la Rîmnicu Vîlcea –, d-voastră veţi merge la alegeri, unde eu nu vă sfă-
tuiesc nici într-o parte, nici în altă parte. D-voastră veţi alege unde veţi
vedea mai multe puteri unite şi nu unde veţi vedea interese de partid
răzleţe”3. Totodată, Nicolae Iorga se declara hotărît să lupte împotriva

1
Regia M. O., Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1931.
2
Ibidem, p. 13.
3
Ibidem, pp. 31-32.
219
demagogiei, a politicianismului şi a falşilor oameni politici. „În mocirla
electorală, pe care sînt hotărît s-o suprim – spunea el la Timişoara –, eu
nu sînt amestecat deloc. Nici pe tălpile încălţămintei mele nu s-a prins
nimic din această mocirlă, care odată pentru totdeauna şi pentru uşura-
rea ţării, ar trebui să dispară”1. Declaraţiile primului ministru, cum că
programul guvernului va fi completat pe parcurs după nevoile ţării, au
avut un însemnat ecou în rîndurile alegătorilor decepţionaţi de guverna-
rea naţional-ţărănistă şi profund marcaţi de consecinţele crizei econo-
mice.
Ca punct comun al discursului electoral promovat de partidele
politice, se poate menţiona insistenţa cu care s-a încercat obţinerea vo-
turilor unor alegători foarte nemulţumiţi de condiţiile socio-economice
prin lansarea unor promisiuni electorale care nu se remarcau însă prin
noutatea lor2.
În iunie 1932 începea o nouă campanie electorală, organizată,
de această dată, de un guvern naţional-ţărănist condus de Alexandru
Vaida-Voevod. Într-o perioadă de gravă criză economică, P.N.Ţ. îşi
începea propaganda electorală prin afişarea unor promisiuni extrem de
atrăgătoare. Spre exemplu, acesta promitea plata salariilor restante
către funcţionarii statului şi cadrele didactice3, reducerea anumitor
taxe, uşurarea exportului de vite, cereale etc., menţinerea legii
conversiunii datoriilor agricole, desfiinţarea dărilor pentru Camerele
de agricultură, medicamente şi asigurarea sănătăţii satelor, şosele,
şcoli şi biserici etc.4
Discursul electoral naţional-ţărănist încerca să cosmetizeze rea-
lizările primei guvernări a P.N.Ţ., lansînd ideea că această guvernare
„n-a adus în ţară binele pe care voia să-l aducă” pentru că „i-au stat
mereu în cale şi i-au pus tot felul de piedici aceia care bîrfesc această

1
Ibidem, p. 164.
2
Către ţară, în „Dreptatea”, anul V, nr. 1071, 4 mai 1931; Chemarea la luptă,
„Gazeta Transilvaniei”, nr. 51, 17 mai 1931; „Viitorul”, 6 mai 1930; „Socialismul”,
17 mai 1931.
3
„Gazeta Transilvaniei”, nr. 48, 19 iunie 1932.
4
Ibidem, nr. 49, 23 iunie 1932; nr. 53, 3 iulie 1932.
220
guvernare”. De vină sînt cei care n-au lăsat P.N.Ţ. să-şi sfîrşească
opera de guvernare, mai ales liberalii, care „n-au făcut pentru ţară ni-
mic, decît au sărăcit-o, au încurcat mersul treburilor ţării, pentru ca s-o
poată slei mai uşor de ceea ce era al ei”1.
La 27 iunie 1932 era dat publicităţii Manifestul-program al
Partidului Naţional-Ţărănesc2, care cuprindea o aspră critică la adresa
guvernului Iorga, care lăsase în urma sa o „moştenire cumplit de
grea”. O parte însemnată a documentului era rezervată expunerii reali-
zărilor naţional-ţărăniste în prima lor guvernare. Abordînd problemele
aflate la ordinea zilei, manifestul promitea, ca soluţii imediate, pentru
agricultori: conversiunea datoriilor agricole; întărirea creditului ţără-
nesc; scăderea dobînzilor şi înlesnirea lichidităţilor; scăderea impozi-
telor; ridicarea preţurilor produselor agricole; reducerea costului trans-
porturilor, reducerea taxelor la oboare şi tîrguri; organizarea şi cons-
truirea de silozuri; revizuirea politicii comerciale în scopul unei mai
bune valorificări externe a produselor agricole; suprimarea chel-
tuielilor inutile etc. De asemenea, era enunţat un program de măsuri
generale care preciza că P.N.Ţ. „îşi concentrează principala atenţie
asupra agriculturii şi în special a agriculturii ţărăneşti, fundamentul
economiei naţionale într-o ţară de plugari”. Măsurile ce urmau a fi
luate pentru atingerea acestui scop erau: industrializarea agricolă; întă-
rirea gospodăriilor individuale; dezvoltarea şi perfecţionarea coopera-
ţiei şi a creditului ţărănesc; educaţia plugarului; dezvoltarea unor ra-
muri anexe (zootehnia, pomicultura etc.). P.N.Ţ. promitea să pună or-
dine în finanţele statului şi să suprime cheltuielile ce nu corespundeau
stării de criză, să fixeze un salariu minim etc.
Manifestul-program se referea la necesitatea sporirii posibilită-
ţilor de lucru ale meseriaşilor şi micilor negustori, la o nouă armoni-
zare a salariilor şi pensiilor, precum şi la achitarea celor restante.

1
Guvernarea naţional-ţărănistă şi bîrfitorii ei, în ibidem, nr. 54, 10 iulie 1932.
2
„Dreptatea”, anul VI, nr. 1418, 27 iunie 1932; „Gazeta Transilvaniei”, nr. 51,
30 iunie 1932.
221
Pentru cîştigarea adeziunii muncitorilor se preconizau legi „de protec-
ţiune”, simplificarea şi reducerea impozitelor.
Înscrierea în cursa electorală a nu mai puţin de 18 partide şi for-
maţiuni politice a determinat din partea naţional-ţărăniştilor o atitu-
dine de desconsiderare şi chiar de negare a opoziţiei. „Gazeta Transil-
vaniei” din Braşov scria: „Parcă ar fi vorba de împărţirea unei prăzi, a
unui hoit asupra căruia se aruncă toate ciorile, toate vrăbiile şi toate
lăcustele! Toţi trepăduşii, toţi nechemaţii s-au năpustit asupra ju-
deţului nostru ca să zăpăcească şi să otrăvească sufletele oamenilor
noştri necăjiţi de la ţară şi oraş, parcă poporul nostru ar fi o ceată de
proşti, o vacă bună de muls de oameni fără conştiinţă şi suflet!”1.
Investit, la 14 noiembrie 1933, cu formarea unui nou guvern şi
organizarea unor noi alegeri parlamentare, P.N.L. îşi începea cam-
pania electorală cu afişarea unui discurs în care se evidenţia ideea
„salvării naţionale”. Prim-ministrul I. G. Duca, într-un discurs rostit la
radio, în ziua de 6 decembrie 1933, declara că sarcina esenţială pe care
guvernul o avea de îndeplinit era refacerea naţională şi morală a ţării,
rămînînd credincios regimului parlamentar şi constituţional, avertizînd
în acest fel pe Carol al II-lea şi cercurile care se orientau spre o
guvernare „autoritară”. Duca se pronunţa pentru restabilirea echi-
librului bugetar şi „chibzuita gospodărire a finanţelor publice”. Im-
pozitele trebuiau reduse la putinţa reală de plată a contribuabililor –
continua el. Pretutindeni trebuia să fie făcute economii severe. „Toate
creaţiunile parazitare, regiile autonome şi altele, care, fără de nici un
folos, încarcă bugetul statului, urmează să fie desfiinţate fără
întîrziere”. Discursul lui Duca insista pe conversiunea datoriilor
agricole şi asupra măsurilor de încurajare a agriculturii, industriei şi a
comerţului. În acelaşi timp, el îşi propunea „continuarea realizării
marelui program cultural pe care partidul nostru şi l-a fixat de la
război încoace şi care cuprinde ca puncte principale: combaterea
analfabetismului, dezvoltarea învăţămîntului profesional, buna
pregătire a tineretului în şcolile secundare şi necontenita creştere a

1
Au năpădit corbii şi lăcustele, în „Gazeta Transilvaniei”, nr. 55, 17 iulie 1932.
222
prestigiului ştiinţific al universităţilor noastre. Bisericile, şi în primul
rînd biserica dominantă, se vor bucura pururi de via noastră
solicitudine şi vom veghea necontenit ca raporturile cu toate
minorităţile şi cu toate confesiunile să fie stabilite pe o bază de
armonioasă colaborare şi frăţească încredere”1.
Campania electorală din 1937 s-a caracterizat printr-o critică
virulentă adresată de partidele opoziţiei guvernului liberal condus de
Gheorghe Tătărescu. De asemenea, discursul electoral a avut o latură
anticarlistă, iar alianţele politice încheiate de naţional-ţărănişti au pro-
dus confuzie în rîndul alegătorilor2. Propaganda electorală a fost mar-
cată de faptul că, din cauza disensiunilor existente în interiorul
partidelor importante, conţinutul de idei al manifestelor şi programelor
nu corespundea întru totul ideologiei şi tacticii unor importante cercuri
din aceste partide. De aceea, în discursul electoral vor fi folosite idei,
concepte interpretate în sensuri contradictorii chiar de membrii
aceleiaşi formaţiuni politice.
Liberalii aveau de depăşit uzura suferită în timpul guvernării
1933-1937. „Liberalii scumpesc viaţa” sau „Liberalii sînt oamenii
trusturilor” erau formulele intrate în conştiinţa colectivităţii, mai ales
ţărăneşti3. Propaganda electorală a P.N.L. a avut ca principală ţintă pe
naţional-ţărănişti, şi în special pe liderul lor Iuliu Maniu. Într-un dis-
curs rostit la radio, Gheorghe Tătărescu l-a numit pe preşedintele
P.N.Ţ. „marele infractor”, calificîndu-l drept un om „ros de orgoliu şi
chinuit de dorul răzbunării”4. În moţiunea adoptată de organizaţia libe-
rală din Cluj se afirma că „Ardealul înfierează acţiunea criminală a d-lui

1
„Universul”, 9 decembrie 1933; „Dimineaţa”, 10 decembrie 1933; vezi şi
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea a II-a,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 503-505.
2
Florea Nedelcu, Campania electorală desfăşurată în ajunul alegerilor din
decembrie 1937, în SAI, tomul XIV, 1969, pp. 171-183.
3
Victor Papacostea, Problema Partidului Liberal, editura Bucovina, Bucureşti,
[1938], p. 8.
4
D-l Gh. Tătărescu, preşedintele Consiliului de Miniştri a vorbit ţării, în
„Viitorul”, anul XXVIII, nr. 8982, 14 decembrie 1937.
223
Iuliu Maniu împotriva monarhiei şi a M. S. Regelui Carol al II-lea,
simbolul neîntrecut al dinastiei noastre glorioase”1.
Latura tradiţionalistă a discursului electoral liberal este păstrată
şi în această campanie electorală. În acest sens, „Viitorul”, referindu-
se la declaraţiile făcute de C. I. C. Brătianu la Brăila în legătură cu
doctrina partidului, scria: „În programul expus se reflectă toată gran-
doarea acelui «Prin noi înşine», tot crezul naţionalist al P.N.L., toate
izvoarele de creaţiune democratice, tot elanul constructiv şi consolida-
tor, toată grija pentru destinele ţării şi ale naţiei, în sfîrşit aproape toată
istoria statului nostru, începînd cu acele zile turburi şi nesigure de
acum şapte decenii şi culminînd cu uriaşa operă săvîrşită sub ochii
noştri de guvernarea actuală a P.N.L. […] P.N.L. a luat viaţă din viaţa
ţării pentru a i-o da tot ei ca să crească şi să prospere”2.

*
Analiza discursului electoral din România regimului democratic
pune în evidenţă existenţa unor trăsături întîlnite constant din 1919 pînă
în 1937, anul ultimelor alegeri parlamentare democratice. Aceste clişee
au fost: demagogia, inexistenţa unei polemici serioase, dispute şi certuri
personale, exagerarea meritelor unor candidaţi; denigrarea adversarilor
politici, violenţa limbajului, contestarea legitimităţii adversarului
politic, imaginea opoziţiei întotdeauna democrate şi a puterii autoritare
şi, nu în ultimul rînd, lipsa unor programe electorale concrete.
În opinia lui P. P. Negulescu, după realizarea unirii din 1918
unele din vechile partide naţionale şi-au supralicitat fiinţa „istorică”,
nădăjduind a realiza o mai bună apărare a propriilor interese împotriva
marii burghezii liberale3. Specific discursului electoral – scria P. P.
Negulescu – este faptul că „partidele nu şi-au combătut [reciproc –
1
Ardealul înfierează acţiunea criminală a d-lui Maniu, în ibidem, nr. 8978, 9
decembrie 1937; vezi şi Ioan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1995, pp. 88-89.
2
Trădători şi înstrăinaţi, în „Viitorul”, anul XVIII, nr. 8920, 2 octombrie 1937.
3
P. P. Negulescu, Partidele politice, Bucureşti, 1926, p. 89.
224
n.n.] numai, cum ar fi fost firesc, principiile teoretice, nu au dezbătut
numai, cum ar fi fost necesar, soluţiile practice, ci şi-au contestat
reciproc legitimitatea, şi-au tăgăduit chiar, mai mult sau mai puţin
radical, dreptul la existenţă”1.
În 1926, liberalul Tancred Constantinescu, referindu-se la per-
sistenţa demagogiei în discursul partidelor politice, arăta: „În această
epocă cei ce zic că luptă pentru sărăcime, pentru mulţime, dobîndesc
uşor succese în masele populare. Meritele personale, faptele şi acţiu-
nile mari din trecut şi orice lucrări întreprinse pentru binele obştesc n-
au atît credit cît obţin acţiunile demagogice cu tendinţe de deposeda-
rea altora şi de libertate neînfrînată”2.
Ceea ce era comun partidelor – avea să declare, din cunoaştere
nemijlocită, Constantin Argetoianu – „era faptul că ele trîmbiţau refor-
mele în momentul cînd, mai cu seamă cele de guvernămînt, se aflau la
strîmtoare sau aveau nevoie de o platformă electorală”3.
Totodată, conştientizînd tot mai mult rolul imaginii în propa-
ganda electorală, oamenii politici interbelici au mutat accentul, în dis-
cursul electoral, de pe programul politic pe crearea unei imagini nega-
tive a adversarului, în lupta pentru cîştigarea votului cetăţeanului.
Astfel se explică apariţia în propaganda electorală, cu precădere în
ultimul deceniu interbelic, a imaginii străinului vinovat de toate relele
sociale şi economice din societatea românească: imaginea guvernului
care lucrează împotriva intereselor cetăţeanului, a politicianului, a ale-
gătorului nepotrivit etc. Consecinţa centrării discursului electoral pe o
asemenea imagine a fost nu numai crearea unei grave confuzii în
rîndul electoratului, referitoare la greşelile de guvernare, cît mai ales
apariţia unei stări de ostilitate şi de intoleranţă faţă de cetăţenii români
de altă etnie, în special cea evreiască4.

1
Ibidem, p. 20.
2
Tancred Constantinescu, Efectele legei electorale şi învăţămintele ce decurg
din alegerile făcute după război, în „Democraţia”, anul XIV, nr. 10 –12, 1926, p. 108.
3
DAD, 17 februarie 1927, p. 1437.
4
Constantin Hlihor, Cătălin Râpan, op. cit., p. 21.
225
 Desigur, o asemenea stare de lucruri nu era specifică doar Ro-
mâniei; ea putea fi întîlnită şi în celelalte state succesorale şi chiar în
marile democraţii ale vremii. Caracteristică era doar demagogia ce lua
uneori o amploare neîntîlnită în alte ţări şi violenţa limbajului, deşi
chiar şi asemenea trăsături pot fi întîlnite şi pe alte meleaguri.

3. 2. Presiunea guvernamentală

Analiza desfăşurării campaniilor electorale, a alegerilor parla-

mentare şi a celor locale relevă faptul că, deşi oferta politică a fost ge-
neroasă şi modalităţile de influenţare a deciziei alegătorilor erau
diverse, guvernul a cîştigat întotdeauna alegerile. În aceste condiţii,
este clar că partidul de la putere avea la îndemînă, pe lîngă propagan-
da clasică, anumite procedee prin care îşi asigura victoria în alegeri.
Asemenea modalităţi de influenţare a electoratului le-au constituit:
instituirea cenzurii şi a stării de asediu, presiunea administrativă, folo-
sirea forţelor de ordine şi chiar a armatei, implicarea justiţiei ş.a. Toate
aceste măsuri intrau în contradicţie cu principiile politice şi constitu-
ţionale ale unui stat ce se dorea a fi democratic.

3.2.1. Cenzura şi starea de asediu – forme de

presiune electorală

Instituirea cenzurii şi a stării de asediu pe timpul campaniilor

electorale şi a desfăşurării alegerilor au constituit forme de agresivita-
te politică şi, în acelaşi timp, modalităţi de influenţare a corpului elec-
toral constant utilizate de către guvernele României interbelice. Cen-
zura viza în principal presa partidelor politice din opoziţie şi ziarele
independente, dar şi alte publicaţii de propagandă electorală: broşuri,
manifeste, afişe, fiţuici electorale1. Starea de asediu introducea unele

1
Sorin Radu, Cenzura presei în timpul alegerilor parlamentare şi locale din
România anilor 1919-1937, în „Transilvania”, Sibiu, serie nouă, anul XXXII (CVIII),
2003, nr. 3, p. 72.
226
restricţii în ceea ce priveşte organizarea întrunirilor şi adunărilor elec-
torale de către partidele politice din opoziţie, sau deplasarea în locali-
tăţile ţării în scop de propagandă pe timpul campaniei electorale.
În perioada supusă studiului, în România nu a existat o lege a
presei, deşi s-au înregistrat mai multe tentative de adoptare a unui ase-
menea act normativ1. În aceste condiţii, regimul juridic al presei s-a
bazat pe articolele 5, 25, 26 şi 105 din Constituţia de la 19232.
În ciuda prevederilor constituţionale, statul român a adoptat o
serie de măsuri vizînd libertatea presei, incluse în legi cu caracter ge-
neral: spre exemplu, Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra
liniştei publice3, cunoscută mai ales sub numele de Legea Mârzescu
din anul 1924, sau cea din aprilie 1930, denumită şi Legea alarmis-
mului. Cea din urmă cuprindea doar patru articole şi reglementa sanc-
ţionarea juridică a unui delict nou, acela de a răspîndi în public, prin
scris sau prin viu grai, fapte neadevărate, de natură a produce panică
sau de a tulbura ordinea publică şi liniştea cetăţenilor, precum şi fapte
de natură a atinge încrederea în instituţiile creditului public sau privat.
1
Un prim proiect de lege a presei a fost elaborat în 1927, prin el încercîndu-se
subordonarea presei faţă de puterea executivă. Ca urmare a unor acţiuni de protest venite
din partea asociaţiilor de jurnalişti, proiectul a fost retras de către guvern. În anul 1931,
guvernul G.G. Mironescu a elaborat un nou proiect de lege a presei, de asemenea retras
la protestul sindicatelor ziariştilor. În decembrie 1935, guvernul condus de Gheorghe
Tătărescu va încerca să treacă prin Parlament un proiect de lege a presei, dar fără succes.
Vezi pe larg Nicolae Dascălu, Le régime de la presse de Roumanie pendant la période
de l’entre- deux-guerres, în RRH, tome XIX, 1980, nr. 2-3, pp. 395, 396.
2
MO, nr. 282, 29 martie 1923. Astfel, articolul 5 prevedea că „românii, fără
deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, se bucură de libertatea presei”;
articolul 25 stipula: „Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi
publica ideile şi opiniile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător
de abuzul acestor libertăţi, în cazurile determinate de Codul Penal, care nici într-un
caz nu va putea restrînge dreptul în sine […] Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul
avertismentelor. Nici un ziar sau publicaţiune nu va putea fi suspendat sau suprimat.
Orice periodic de orice natură va trebui să aibă un director răspunzător»; articolul 26
stabilea că responsabilitatea pentru cele publicate o aveau: autorul, directorul sau
redactorul, în ordinea enumerării; iar articolul 105, conjugat cu articolul 26, arăta în
competenţa căror instanţe intra judecarea delictelor de presă.
3
Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1924.
227
De asemenea, se pedepsea divulgarea faptelor privitoare la interesele
superioare de stat1. În acelaşi timp, statul român a creat o serie de or-
ganizaţii speciale drept instrumente ale politicii de control al presei2.
În general, în perioada regimului parlamentar (1919-1937), con-
trolul direct al presei este infirmat, dovada în acest sens constituind-o
prevederile legislative. În realitate, comparînd aceste prevederi legale
teoretice cu activitatea curentă a presei, se poate observa că în această
perioadă presa a fost supusă unui control guvernamental, deşi
Constituţia o interzicea. Cenzura îşi avea sediul central la Bucureşti şi
mai multe comisii locale la nivelul judeţelor. După anul 1919, a
existat un serviciu militar de cenzură şi în Transilvania, care cuprindea
22 de birouri de cenzură, în tot atîtea localităţi, cu 553 de funcţionari.
În general, cenzura a fost aplicată sub egida autorităţilor militare, dar
aceasta nu a exclus utilizarea funcţionarilor civili. De altfel, începînd
cu luna mai 1920, în conformitate cu dispoziţiile ministrului de Inter-
ne, generalul Alexandru Averescu (care era şi prim-ministru), cenzura
presei la nivelul judeţelor a fost subordonată controlului prefecţilor,
fapt deosebit de avantajos pentru guvern3.

1
MO, nr. 75, 2 aprilie 1930. Amănunte despre această lege vezi şi în Emil Samoilă,
Ziaristica. Presa modernă, Atelierele „Adevărul” S.A., Bucureşti, 1932, pp. 169-170.
2
Astfel, în perioada 1919-1926, a funcţionat un serviciu de presă pe lîngă
Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi pe lîngă ministere. La sfîrşitul anului 1926 s-a
hotărît crearea unui organism unic, cu sarcini în probleme de presă, de propagandă şi
de informaţie. Subordonat cînd Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, cînd Ministerului
de Externe, acest organism a fost denumit succesiv Direcţia Presei şi Informaţiilor,
Direcţia Generală a Presei şi Propagandei sau Subsecretariatul de Stat al Presei şi
Propagandei. Direcţia Generală a Presei şi Propagandei controla toate informaţiile din
ţară, unele difuzîndu-le în străinătate. Aceasta veghea în acelaşi timp ca informaţiile
din presa străină să parvină tuturor autorităţilor din ţară, transmitea şi dădea
publicităţii comunicatele oficiale. Astfel de organisme centrale de control al presei au
existat şi în alte ţări europene: Austria, Polonia, Germania, Bulgaria, Italia, Grecia,
Iugoslavia ş.a. Nicolae Dascălu, op. cit., pp. 399-402.
3
Ibidem, pp. 405, 405-406; ANB, fond MAI, dos. 117/1920, f. 12; Gheorghe I.
Florescu, Ioan Saizu, Alegerile parlamentare din România (1919-1922), în CI, anul
IV, 1973, p. 324.
228
 Metodele de cenzură folosite erau diverse, restricţiile impuse erau
foarte largi. Pentru a asigura aplicarea lor, guvernele au recurs la o
multitudine de căi şi mijloace. Cenzura era de două feluri: preventivă şi
represivă. Cenzura preventivă consta în faptul că, înainte de apariţie,
ziarele erau obligate să prezinte materialele spre aprobare serviciului
cenzurii. Se putea întîmpla ca, în ultimul moment, unele materiale, în
întregime sau în parte, să fie oprite de la apariţie. În aceste condiţii,
ziarele apăreau de multe ori avînd coloane întregi în alb. Cenzura
represivă consta în faptul că articolele care urmau să fie publicate nu
mai erau citite şi aprobate de cenzori înainte de apariţie, ziarele fiind
însă pasibile de suprimare în cazul în care publicau anumite informaţii
sau atacuri îndreptate împotriva instituţiilor fundamentale ale statului.
În numeroase cazuri, pe frontispiciul ziarelor sau chiar la sfîrşi-
tul unui articol apărea tipărit sau ştampilat cuvîntul cenzurat, care
atesta faptul că respectivul periodic fusese lecturat de cenzori. În acest
sens, este interesant de menţionat un ordin al Ministerului de Interne,
adresat prefecturilor în 14 mai 1930, în care se arăta: „Vă comunicăm
că unele ziare au apărut cu rubrici sau pagini albe pe care s-a imprimat
menţiunea cenzurat. Toate ziarele apărute cu asemenea rubrici sau
pagini albe vor fi confiscate […]”1. În anumite cazuri, cenzura lua
măsuri extreme: fie suspendarea apariţiei unor ziare, fie oprirea publi-
caţiilor trimise prin poştă2 .
Cenzura avea o activitate mai intensă în timpul campaniilor elec-
torale. Erau vizate materialele de propagandă ale partidelor politice din
opoziţie, declaraţiile sau discursurile unor lideri politici. De regulă,
decretul care introducea cenzura specifica în mod concret care anume
probleme nu puteau fi discutate sau combătute în campania electorală.
De obicei însă, guvernul interpreta în mod abuziv aceste prevederi, sub
incidenţa lor intrînd şi situaţii sau probleme de alt ordin. Spre exemplu,

1
ANDJ Alba, Fond Prefectura Judeţului Alba. Cabinetul Prefectului, dos.
8/1930, f. 7.
2
Nicolae Dascălu, Consideraţii privind presa comunistă şi revoluţionară în
România interbelică, în RI , anul XXXVI, 1983, nr. 9, p. 892; Ion Spălăţelu, Printre
foarfecele cenzurii, Editura Politică, Bucureşti 1974, p. 20.
229
ziarul oficial al conservatorilor-progresişti scria la 20 decembrie 1918
că „toate articolele suprimate ori ciuntite de cenzură nu se referă la
operaţiunile militare, ci sînt critici îndreptate contra guvernului şi a
actelor arbitrare săvîrşite de el şi n-au nici pe departe vreo legătură cu
interesele superioare de Stat. Cenzura – continua „Steagul” – a
degenerat astfel într-o armă politică, pe care guvernul o mînuieşte
pentru a slăbi acţiunea politică a opoziţiei şi a întinde o mînă
protectoare asupra actelor vulnerabile ale partizanilor guvernamentali”1.
În semn de protest împotriva cenzurii, presa bucureşteană, în afară de
oficioasele guvernului, nu a apărut în ziua de 15 decembrie 19182 .
La 25 februarie/10 martie 1919 a fost dată publicităţii o Decla-
raţie a Opoziţiei Unite, semnată de generalul Alexandru Averescu,
preşedintele Ligii Poporului, şi de către Mihail Cantacuzino, Ion Gră-
dişteanu şi Dimitrie Greceanu, reprezentanţi ai Partidului Conservator
Naţionalist. Documentul cerea : „1) Ridicarea stărei de asediu şi a cen-
zurei cu două luni de zile înainte de prima zi de alegeri. 2) Încredinţa-
rea liberărei cărţilor de alegători, cu prealabila verificare a listelor
electorale, instanţelor judecătoreşti. 3) Interzicerea amestecului autori-
tăţilor administrative în propaganda electorală”3.
Au fost şi cazuri în care serviciul de cenzură, în ciuda unor
ordine exprese, nu a funcţionat perfect, permiţînd publicarea unor
informaţii „delicate” pentru guvern. Spre exemplu, în timpul campa-
niei electorale pentru alegerile legislative din anul 1919, guvernul
liberal a ordonat cenzurii să oprească „ştirile nesigure şi alarmante cu
privire la situaţia Basarabiei în faţa conferinţei [de pace de la Paris]”,
deoarece acestea ar fi putut produce nelinişte în opinia publică4. În

1
Cenzura, în „Steagul”, Bucureşti, anul IV, nr. 237, 20 decembrie 1918/2
ianuarie 1919.
2
Ibidem, nr. 233, 16 / 29 decembrie 1918; „Românimea”, Bucureşti, anul I, nr.
14, 16/29 decembrie 1918.
3
„Românimea”, anul II, nr. 80, 25 februarie/10 martie 1919. Proteste împotriva
menţinerii cenzurii în timpul campaniei electorale din 1919 au venit şi din partea
socialiştilor. ANB, fond MAI, dos. 584/191, f. 1.
4
Ibidem, dos. 616/1919, f. 2.
230
presă, mai ales în cea bucureşteană, au apărut totuşi numeroase
informaţii despre această problemă politică.
În octombrie 1919, noul guvern condus de generalul Arthur
Văitoianu a interzis printr-un decret „atacurile contra Coroanei, formei
actuale de guvern, contra armatei, contra Puterilor Aliate, precum şi in-
citarea la revoltă sau contra ordinii legale”1. În acelaşi timp, el anunţa
înlocuirea cenzurii preventive cu cenzura represivă şi modificarea unor
prevederi ale legii stării de asediu2. Invocînd publicarea unor articole
care încălcau prevederile acestui decret, Marele Cartier General, Biroul
de Contrainformaţii, a luat măsura abuzivă de a confisca următoarele
ziare independente sau ale opoziţiei: „Opinia”, „Evenimentul”, „Epo-
ca”, „Românimea”, „Timişana”, „Chemarea”, „Chemarea roşie”,
„Facla”, „Forţa”, „Clopotul”3. În realitate, aceste ziare au publicat arti-
cole critice la adresa liberalilor şi în special a lui G. G. Mârzescu, dar în
nici un caz nu erau puse în discuţie Coroana, guvernul, armata sau vreo
altă instituţie prevăzută de decret4.
În Transilvania, Consiliul Dirigent a publicat o Ordonanţă
pentru regularea dreptului de întrunire şi a censurei de presă pe tim-
pul campaniei electorale5, semnată de Iuliu Maniu, în calitate de pre-
şedinte, şi de generalul Petala, comandantul zonei de supraveghere din
Transilvania. În articolele 3 şi 6 se preciza că: „Pe durata campaniei
electorale, în presă se vor putea discuta liber toate chestiunile de poli-
tică internă”, cu excepţia „chestiunilor militare, de siguranţă şi integri-
tate teritorială a statului, de susţinere a ordinei publice, cum şi instiga-
rea în contra împlinirei ordinelor date de autorităţi”. Era făcută preci-
zarea că serviciile de cenzură, se vor restrînge în exercitarea
atribuţiilor lor, numai la controlul chestiunilor mai sus citate,

1
MO, nr. 134, 3 octombrie 1919.
2
ANB, fond PCM, dos. 30/1919, f. 1.
3
Loc. cit., fond MAI, dos. 584/1919, f. 13; Gheorghe I. Florescu, Ioan Saizu, op.
cit., pp. 316 - 317.
4
ANB, fond MAI, dos. 584/1919, f. 14, 15.
5
„Gazeta Oficială” a Consiliului Dirigent, nr. 57, 4 octombrie 1919, pp. 457-458.
231
admiţîndu-se publicarea liberă a articolelor privitoare la toate celelalte
chestiuni interne1.
În timpul alegerilor parlamentare din 1920, guvernul condus de
generalul Alexandru Averescu, a admis în principiu libertatea presei
dar, în acelaşi timp, a dispus crearea de comisii judeţene sub preşedin-
ţia prefecţilor care să interzică publicarea articolelor privitoare la
armată, siguranţa statului şi a celor care criticau Coroana, forma de
guvernămînt sau politica statelor aliate2.
În timpul campaniei electorale din februarie-martie 1922, Preşe-
dintele Consiliului de Miniştri, I.I.C. Brătianu, a modificat decretul-
lege cu privire la cenzura preventivă – promulgat în timpul guvernării
efemere a lui Take Ionescu –, lărgind prevederile pînă la libertatea în-
trunirilor, apariţia şi răspîndirea liberă a manifestelor şi afişelor electo-
rale, garantîndu-se libertatea propagandei electorale, chiar şi în zonele
militare de graniţă3. Pe de altă parte, cum publicarea atacurilor îm-
potriva Coroanei şi formei de guvernămînt rămîneau interzise, orice
aluzii critice puteau fi puse în legătură cu acestea şi, deci, reprimate,
aşa cum s-au petrecut uneori lucrurile cu materialele de propagandă
ale Partidului Ţărănesc, ale Partidului Poporului şi ale Partidului Na-
ţional Român, sechestrate şi confiscate de jandarmi4.
Acelaşi guvern liberal condus de I.I.C. Brătianu va
obstrucţiona, prin folosirea cenzurii, în timpul campaniei electorale
pentru alegerile locale din februarie 1926, propaganda electorală a
„Opoziţiei Unite”, formată din Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional
din Transilvania şi Partidul Poporului. Protestelor exprimate de liderii

1
Ibidem, p .458.
2
ANB, fond MAI, dos. 116/1920, f. 9.
3
Ibidem, dos. 746/1922, f. 58.
4
„Viitorul”, Bucureşti, anul XVI, 31 ianuarie 1922; Ion Bitoleanu, Formarea
guvernului liberal şi alegerile parlamentare din martie 1922, în SAI, tomul XV,
1970, pp. 64-65; Cartea neagră a alegerilor generale din 1922. Partidul Poporului
din Tutova, Tipografia „Comercială” Iosif Grinberg, Bîrlad, [1922], p.23.
232
acestor forţe politice1 li s-au adăugat cele ale Sindicatului Ziariştilor
din Bucureşti şi ale Asociaţiei Generale a Presei Române2.
Ministrul de Interne Octavian Goga a ordonat în aprilie 1926, la
începutul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare, confis-
carea ziarului independent „Lupta” şi a oficioaselor Partidului
Naţional, „România” din Bucureşti şi „Patria” din Cluj, ultimul apărut
în număr festiv cu ocazia congresului partidului3.
În noiembrie 1928 a venit la putere Partidul Naţional Ţărănesc.
Acesta, beneficiind de o mare popularitate în rîndul corpului electoral,
a considerat că poate cîştiga alegerile parlamentare şi fără ajutorul
cenzurii şi al stării de asediu. În consecinţă, primul ministru Iuliu
Maniu a semnat un decret-lege prin care era ridicată starea de asediu şi
cenzura pe întreg teritoriul ţării, excepţie făcînd doar o fîşie de 15 km
situată de-a lungul frontierelor statului, dar şi în cadrul acestei fîşii
erau exceptate comunele urbane reşedinţe de judeţ4. Totuşi, şi în acest
caz, ministrul de Interne Alexandru Vaida-Voevod ţinea să precizeze că
guvernul, luînd aceste măsuri democratice, „a înţeles ca fiecare să-şi
mobilizeze o însufleţire proprie a manifestărilor publicului în cadrul
permis de lege şi în conformitate cu interesele superioare ale statului”5.
Vaida-Voevod atrăgea atenţia prefecţilor că „elemente subversive ar
putea să se dedea la o acţiune de propagandă contra inviolabilităţii
persoanei Majestăţii Sale Regelui sau a Înaltei Regenţe ori a formei de
guvernămînt statornicite de Constituţie”6. În continuare, el mai preciza
ciza că „o asemenea acţiune de propagandă s-ar putea întreprinde prin
viu grai sau prin orice fel de scrieri, ziare, corespondenţă, gravuri, de-
sene, embleme, afişe, imprimate clandestine, filme, anunţuri luminoa-

1
Cenzura presei în faţa Camerei, în „Dimineaţa”, Bucureşti, anul XXII, nr.
6884, 22 ianuarie 1926.
2
Moţiunea Sindicatului Ziariştilor din Bucureşti şi a Asociaţiei Generale a
Presei Române, în ibidem, nr. 6879, 18 ianuarie 1926.
3
Cum debutează dl. Goga, în „Neamul românesc”, anul XXI, nr. 78, 4 aprilie
1926; Confiscarea ziarului Patria, în ibidem, nr. 83, 14 aprilie 1926.
4
MO, nr. 260, 21 noiembrie 1928, p. 9710; ANB, fond PCM, dos. 4/1928, f. 4.
5
Muzeul Naţional al Unirii – Alba-Iulia, Fond Documente, nr. inv. 3886.
6
Ibidem, nr. inv. 3884, 3888.
233
se, insigne, steaguri sau prin cărţi”1. Ministrul de Interne cerea ca, în
cazul în care se vor depista asemenea încălcări de lege, organele admi-
nistrative, poliţieneşti şi de siguranţă să ia măsurile necesare, să
strîngă probele de vinovăţie, corpurile delicte, declaraţii etc. şi să le
aducă înaintea justiţiei, în conformitate cu prevederile Legii Mârzescu
şi a legii din 15 noiembrie 1927, care o completa2.
Guvernul I.G. Duca, imediat ce s-a instalat la putere, în noiem-
brie 1933, a luat măsuri represive, în primul rînd la adresa presei de
extremă dreaptă. Astfel, a suspendat ziarul „Calendarul”, condus de
Nichifor Crainic, pentru atacurile la adresa Camarilei regale3.
Măsuri extreme la adresa presei, şi anume confiscarea unor
ziare care cuprindeau articole sau declaraţii critice la adresa
guvernului aparţinînd unor lideri politici ai opoziţiei, s-au luat şi de
către guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu în timpul
campaniei electorale din decembrie 1937. Astfel, printr-o telegramă
urgentă adresată poliţiei, ministrul de Interne ordona confiscarea
ziarelor naţional-ţărăniste „Patria” şi „România Nouă” din Cluj,
„pentru că în pachetele cu ziare expediate prin poştă şi tren se
răspîndesc foi volante conţinînd discursul ţinut de Iuliu Maniu la
Braşov, la 5 decembrie 1937”4.
Cenzura presei urmărea să reducă, şi să obstrucţioneze propa-
ganda electorală a partidelor din opoziţie, să ascundă unele informaţii
compromiţătoare, cunoscut fiind impactul mare pe care îl avea presa în
influenţarea opiniei publice. Pentru realizarea acestui scop, partidele de
la putere care organizau alegerile s-au folosit de interpretarea forţată a

1
Ibidem.
2
Ibidem. O măsură represivă directă, ordonată de ministrul de Interne
prefecţilor, a constat în ordinul de confiscare a unor manifeste ale Blocului
Muncitoresc Ţărănesc, tipărite în limba română şi maghiară, care îndemnau la revoltă
socială, cereau desfiinţarea impozitelor indirecte, a impozitelor pe salariu, desfiinţarea
Siguranţei Statului şi a Jandarmeriei, exproprierea fără despăgubire a tuturor
terenurilor arabile şi a inventarului agricol. Ibidem, nr. inv. 3894-3897.
3
Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială
„Gîndirea”, Bucureşti, 1991, p. 251.
4
ANDJ-Cluj, fond Inspectoratul de Poliţie, dos. 675/1937, f. 39.
234
unor prevederi constituţionale, conform cărora anumite instituţii,
persoane publice sau probleme nu puteau fi criticate ori puse în discuţie.
Cu toate că, în momentul începerii campaniei electorale,
partidul investit cu organizarea alegerilor proclama, din motive propa-
gandistice, ridicarea cenzurii, aceasta a reprezentat în realitate o
constantă a regimului parlamentar interbelic. Cenzura a vizat presa şi
materialele de propagandă ale opoziţiei în întregime, dar mai ales
publicaţiile comuniste sau ale organizaţiilor politice obediente şi cele
ale extremei drepte legionare sau cuziste.
Împotriva abuzurilor cenzurii s-au ridicat numeroase proteste
din partea oamenilor politici, dar şi a ziariştilor. În perioada alegerilor
ziarele erau pline de articole cu un asemenea conţinut, iar de la tribuna
Camerei Deputaţilor şi a Senatului s-au lansat o serie de proteste. Pe
de altă parte, profitînd de faptul că guvernul nu lua de regulă măsuri
punitive faţă de cei care intrau în atenţia serviciului de cenzură, majo-
ritatea ziarelor de partid au practicat calomnia, dezinformarea, exage-
rarea unor fapte etc., contribuind prin aceasta la dezinformarea opiniei
publice. De regulă, propaganda electorală desfăşurată prin presă era
lipsită de dispute ideologice, fiind redusă chiar popularizarea
propriului program politic, primatul deţinîndu-l campaniile
desfăşurate împotriva unor persoane sau partide. Calomnierea
adversarului politic şi folosirea unui vocabular agresiv au constituit o
practică relativ curentă a acelor vremuri.
Cenzura a fost însoţită şi de o altă formă de agresiune politică, şi
anume instituirea stării de asediu. În timpul regimului monarhic cons-
tituţional, starea de asediu a fost impusă prin decret regal, în anii 1919,
1920, 1921, 1924, 1925, 1927, 1928, 1929, 1930, 1933, 1934, 1935,
1936, 19381 . Deşi uneori ea nu a fost aplicată de-a lungul unui an în-
treg, este evident că mai mult de jumătate din perioada la care ne refe-
rim a evoluat sub regimul stării de asediu. Mai grav este că această mă-
sură a fost aplicată de guvern şi în timpul campaniilor electorale. Intere-

1
Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români. 1866-1938, Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 202.
235
sant este că, la începutul campaniei electorale de regulă, guvernul decre-
ta ridicarea acestei măsuri, ceea ce se întîmpla în realitate doar pe hîrtie,
autorităţile procedînd ca şi cum această măsură ar fi fost în vigoare.
Regula era următoarea: guvernele, din considerente electorale,
emiteau la începutul campaniei electorale un decret prin care se ridica
starea de asediu instituită anterior, dar această măsură fie avea aplica-
bilitate doar în anumite zone din mediul rural şi urban, restul
teritoriului rămînînd sub incidenţa vechii măsuri, fie menţinea unele
restricţii privind deplasarea în judeţe, data, ora, locul sau dreptul de a
organiza întruniri electorale. Prin aceasta se urmărea împiedicarea sau
obstrucţionarea propagandei electorale desfăşurate de opoziţie. Se
obişnuia ca starea de asediu să se aplice de către guvern în fiefurile
electorale ale liderilor politici din opoziţie sau în zonele delicate
(zonele de graniţă, mai ales din Basarabia sau vestul Transilvaniei).
Spre exemplu, în timpul primei campanii electorale organizate
după război pe baza sufragiului universal, care a durat aproape un an, la
2 martie 1919 prefecţilor de judeţ din Vechiul Regat şi Basarabia le-a
fost trimisă o ordonanţă semnată de către comandantul Corpului III Ar-
mată, generalul de divizie Strătilescu, în care se arăta: „Dat fiind situaţia
şi cerinţele actuale electorale, întrunirile pentru acest scop sînt tolerate
numai în oraşele reşedinţe de judeţ şi în oraşele mai mari desemnate de
Domnii Prefecţi ai judeţelor respective. Organizatorii unor asemenea în-
truniri vor avea răspunderea în cazul cînd s-ar atinge chestiuni cari ar
putea da loc, direct sau indirect, la răzvrătire contra Siguranţei Statului
sau cari ameninţă ordinea publică. Pentru organizarea întrunirilor politi-
ce nu mai este nevoie de o prealabilă autorizaţie a Comandamentelor
cum prevede punctul 2 din Ordonanţa nr. 1, ci numai o declaraţie scrisă
înmînată Domnului Prefect al judeţului, prin care comitetul organizator
confirmă cunoştinţa prezentei ordonanţe şi asumarea răspunderei”1.
La începutul lunii octombrie 1919, noul guvern însărcinat cu or-
ganizarea alegerilor, condus de generalul Arthur Văitoianu, venea cu
alte reglementări în ceea ce priveşte dreptul de întrunire pe timpul

1
ANB, fond MAI, dos. 456/1919, f. 80.
236
campaniei electorale. Astfel, printr-o ordonanţă se hotăra că „orice în-
trunire publică va fi anunţată cu trei zile înainte, la şeful poliţiei sau
comandamentul militar, care vor hotărî dacă aceasta se poate ţine sau
nu”1. Un decret-lege elaborat la 2 octombrie stabilea, prin articolul 3,
că „pînă la terminarea operaţiunilor electorale, se acordă libertatea în-
trunirilor, sub rezerva păzirei bunei rînduieli; va fi reprimată, conform
legei stărei de asediu, orice turburare prin orice mijloace aduse ordinei
publice fiind considerate ca uneltiri împotriva liniştei şi siguranţei
statului, atacurile rostite în întruniri publice contra Coroanei, contra
formei actuale de guvernămînt, contra armatei, contra puterilor aliate,
precum şi incitarea la revoltă sau contra ordinei legale ”2 .
Profitînd de asemenea reglementări ambigue, guvernul I.I.C.
Brătianu şi apoi cel condus de Arthur Văitoianu au menţinut în cele
mai multe cazuri starea de asediu3, favorizînd Partidul Naţional Libe-
ral. Un exemplu concludent în acest sens îl întîlnim în judeţul Muscel,
unde, în iunie 1919, guvernul a interzis toate întrunirile politice, serbă-
rile şcolare, horele, adunările generale ale băncilor populare, invocînd
pericolul extinderii tifosului exantematic; totuşi, această reglementare
nu se aplica şi în cazul adunărilor organizate de liberali4. În alte judeţe
ţăranii au fost ameninţaţi că vor fi arestaţi dacă mai citesc ziare socia-
liste, averescane sau ţărăniste5. De o atenţie deosebită din partea gu-
vernului Văitoianu se va bucura Partidul Socialist, care, în cele din
urmă, se va retrage din alegeri. Pe adresa Ministerului de Interne au
fost trimise telegrame de protest din partea unor candidaţi socialişti, în
care erau menţionate ingerinţele şi abuzurile pe care autorităţile le-au
comis împotriva lor. Astfel, în judeţul Prahova, Partidului Socialist i s-a

1
Apud Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România. 1918-1921.
Partidele politice, ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 83; idem,
România după Marea Unire, vol. II, Partea a I-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986, p. 233.
2
ANB, fond MAI, dos. 547/1919, f. 12; MO, nr. 134, 3 octombrie 1919, p. 7693.
3
Gheorghe I. Florescu, Ioan Saizu, op. cit., pp. 316-317.
4
„Ţară Nouă”, Bucureşti, anul I, nr. 1, 23 iunie 1919.
5
Ibidem, nr. 9, 17 august 1919.
237
interzis să ţină întruniri electorale în comune, permiţîndu-i-se organi-
zarea doar a unor „consfătuiri limitate la cîţiva asistenţi şi aceasta chiar
numai pe baza unei autorizaţii speciale a comandamentului militar al
judeţului şi numai în scop profesional”. Însă, în ciuda existenţei
acestor autorizaţii, în numeroase cazuri, consfătuirile au fost împiedi-
cate de primari şi jandarmi, iar delegaţii socialişti au fost arestaţi sau
îndepărtaţi din comune1. În fabricile judeţului s-a afişat un ordin al co-
mandanţilor de fabrică prin care li se interzicea muncitorilor să
părăsească oraşul sub pretext că erau mobilizaţi2. De altfel,
documentele de arhivă demonstrează faptul că întrunirile electorale
organizate de socialişti erau supravegheate îndeaproape de către
comandamentele militare judeţene3. Pus în faţa unor asemenea
reclamaţii, Arthur Văitoianu a încercat să tempereze avîntul unor
prefecţi , primari etc. care sprijineau fără rezerve Partidul Liberal,
cerîndu-le să nu mai permită asemenea ingerinţe şi abuzuri4.
În Transilvania, Iuliu Maniu, printr-o ordonanţă citată anterior,
„reglementa dreptul de întrunire şi cenzura pe timpul campaniei electo-
rale”. Aici erau înscrise cîteva exigenţe privind anunţarea reuniunilor
politice şi modul lor de organizare. Astfel, în articolul 2 se arăta că
întrunirile publice vor fi anunţate în oraşe la şeful poliţiei şi în comunele
mari şi mici la prim-pretori, cu trei zile înaintea datei hotărîte pentru în-
trunire. În aer liber, acestea puteau fi ţinute numai la lumina zilei, între
ora 8 dimineaţa şi 6 seara, în timp ce, după această din urmă oră, se
puteau desfăşura numai în localuri. Anunţarea urma să se facă în scris
de către cel puţin trei cetăţeni cu drept de vot în circumscripţia
electorală respectivă. Anunţul trebuia să cuprindă ziua, ora, locul de
1
ANB, fond MAI, dos. 489/1919, f. 14, 15.
2
Ibidem, f. 16, 16-17. Prefectul judeţului Prahova va explica Ministerului de
Interne că nu a oprit niciodată întrunirile socialiştilor, „din contră s-au permis
consfătuiri în interes profesional conform ordinelor superioare ce avem, însă la aceste
consfătuiri adresîndu-se cuvinte injurioase Guvernului şi Familiei Regale, s-au dresat
acte contra acelora cari au insultat, iar actele s-au trimes Curţii Marţiale din Galaţi”.
Totodată, prefectul confirma veridicitatea mobilizării unor muncitori. Ibidem, f. 60.
3
Ibidem, dos. 565/1919, f. 1-3.
4
Ibidem , dos. 547/1919, f. 16, 17.
238
desfăşurare a întrunirii, precum şi programul de discuţie al acesteia şi
categoria persoanelor chemate la întrunire, cu indicarea aproximativă a
numărului participanţilor şi a localităţilor în care locuiesc1.
Cu toate că în Transilvania forţele politice din opoziţie erau ne-
semnificative (Partidul Naţional Radical al Ţăranilor şi Muncitorilor
condus de Amos Frâncu, Uniunea Naţională a lui Avram Imbroane,
Partidul Ţărănesc din Transilvania), Consiliul Dirigent, format în
exclusivitate din membri ai Partidului Naţional, nu a permis totuşi
organizarea întrunirilor electorale ale acestora2.
Datorită menţinerii cenzurii şi a stării de asediu, Liga Poporului,
Partidul Socialist şi Partidul Conservator Democrat au hotărît să nu
participe la alegerile parlamentare din 19193.
În timpul alegerilor legislative din anul 1922, guvernul liberal
condus de I.I.C. Brătianu a anulat în mare parte libertatea întrunirilor
electorale sub pretextul atacurilor la adresa Coroanei, a formei de gu-
vernămînt, a armatei şi ordinii publice4. În zonele în care era instituită
starea de asediu, cererile pentru organizarea adunărilor cu caracter
electoral erau supuse în prealabil aprobării comandamentului militar.
În numeroase judeţe autorităţile nu le îngăduiau decît liberalilor să ţină
adunări, interzicînd orice altă propagandă electorală5 .
Celebru în analele alegerilor parlamentare din România interbe-
lică a rămas guvernul condus de generalul Alexandru Averescu, cu
Octavian Goga ca ministru de Interne, organizator al alegerilor din
mai 1926. Acest guvern a excelat prin aplicarea unor măsuri excep-
ţionale în scopul obstrucţionării propagandei electorale a partidelor
din opoziţie: interzicerea întrunirilor electorale, oprirea difuzării mate-

1
„Gazeta Oficială” a Consiliului Dirigent, nr. 57, 4 octombrie 1919, p. 458.
2
Gheorghe Iancu, Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 1919
în circumscripţiile Transilvaniei, în SUBB, fasc. I, 1973, p. 108.
3
Nicolae Jurca, Istoria social-democraţiei din România, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994, p. 111; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire,
vol. II, partea I, pp. 131-132.
4
Ion Bitoleanu, op. cit, pp. 64-65.
5
ANB, fond MAI, dos. 186/1922, f. 3.
239
rialelor de propagandă, arestarea agenţilor electorali, a delegaţilor şi
chiar a candidaţilor opoziţiei1.
Scurta campanie electorală din vara anului 1927 s-a desfăşurat
sub aceleaşi auspicii, devenite „tradiţionale”. La cererea presantă a
partidelor politice din opoziţie, guvernul I.I.C. Brătianu a anulat res-
tricţiile din unele zone aflate sub incidenţa stării de asediu, autorizînd
organizarea întrunirilor electorale. Ordinul circular al ministrului de
Război, generalul Paul Anghelescu, ce anunţa aceste măsuri, menţiona
însă că „se exceptează categoric de la aceste dispoziţiuni întrunirile
comuniştilor sau cu caracter comunist, care vor fi absolut interzise,
fără nici o explicaţiune”2. Aceste măsuri au fost însă extinse, în mod
abuziv, şi asupra altor formaţiuni politice din opoziţie.
Deşi Partidul Naţional Ţărănesc, venit la putere în noiembrie
1928, se bucura de o mare popularitate în rîndul alegătorilor, populari-
tate cîştigată în lungii ani de opoziţie, acesta a menţinut totuşi starea
de asediu pe o fîşie de 15 km de-a lungul frontierelor statului, excepţie
făcînd comunele urbane reşedinţe de judeţ3. Ministrul de Interne
Alexandru Vaida-Voevod atrăgea atenţia printr-o telegramă adresată
prefecţilor de judeţ că „ridicarea stării de asediu nu poate forma o
primă de încurajare a elementelor anarhice şi nici o diminuare a ideii
de autoritate”. El ţinea să precizeze că „ministerul este informat că
elemente subversive şi organizaţiunile clandestine vor căuta să profite
de starea de libertate acordată şi atît prin propaganda orală, cît şi prin
cea scrisă, se vor deda la acte de agitaţiune şi la tentativă de dezor-
dine”4. În finalul documentului, Vaida-Voevod cerea ca „toate ele-
mentele de ordine, precum şi oamenii de încredere şi prietenii noştri”,
să acţioneze pentru „anihilarea acţiunilor curentelor subversive şi a
preîntîmpina astfel orice acţiune în detrimentul siguranţei şi ordinei

1
Ibidem, dos. 605/1926, f. 5,7.
2
S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, Electoratul din România în anii interbelici, Dacia,
Cluj Napoca, 1981, p. 124.
3
MO, nr. 260, 21 noiembrie 1928, p. 9710.
4
Muzeul Naţional al Unirii – Alba-Iulia, Fond Documente, nr. inv. 3886.
240
interne a statului”1. Erau vizaţi comuniştii şi antisemiţii. Totuşi,
aceştia participau la alegeri în mod legal, primii sub forma Blocului
Muncitoresc-Ţărănesc, iar ultimii în cadrul Ligii Apărării Naţional
Creştine.
În aprilie 1931, guvernul prezidat de Nicolae Iorga a fost
investit cu organizarea de noi alegeri legislative. Încă de la începutul
campaniei electorale, Iorga promitea, ca şi alţi şefi de guvern anteriori,
că vor fi alegeri libere. Totodată însă, premierul atrăgea în mod serios
atenţia că nu va tolera nici o acţiune contrară legilor statului. „Veţi
avea alegeri libere, declara Nicolae Iorga. De la mine, capul guvernu-
lui, va porni ordinul în acest sens. Dar oricine va încerca să introducă
sau corupţia prin bani, sau zăpăceala demagogică, va avea a face cu
Guvernul pe care îl prezidez”2. Şi acest guvern va proceda la luarea
unor măsuri dure, specifice stării de asediu, aceasta rezultînd chiar din
declaraţia făcută de Iorga: „Cînd am intrat aici [la Ploieşti - n.n.] mi s-a
arătat un afiş electoral mizerabil, care cheamă ţara la luptă cu violenţă
împotriva Guvernului ţării. Pînă în seară am dat instrucţiuni d-lui
general Tăutu, […] ca autorul manifestului de aţîţare să fie imediat
arestat şi dat în judecată, potrivit cu legea făcută de înşişi guvernanţii
care m-au precedat. Să intre în capul oricui că nu mă voi opri înaintea
nici unui mijloc pe care mi l-ar da legea pentru a face ca în ţară să stă-
pînească ordinea şi buna cuviinţă”3.
La începutul campaniei electorale din noiembrie 1937, guvernul
liberal condus de Gheorghe Tătărescu a elaborat un Jurnal al Consi-
liului de Miniştri „în vederea asigurării întregii libertăţi a acţiunii de
propagandă politică în alegerile pentru Cameră şi Senat, ce urmează a
se face” şi a hotărît „să ridice rigorile stării de asediu cu privire la
exercitarea dreptului de întrunire în cele două judeţe, şi anume: Praho-
va şi Dîmboviţa, în localităţile Bucureşti, Constanţa, Cluj, Iaşi, Timi-
şoara, Cernăuţi, Chişinău, Galaţi şi Oradea, precum şi în toate localită-

1
Ibidem.
2
Nicolae Iorga, Credinţa mea. Cuvîntări ţinute în centrele ţării la luarea în
primire a Guvernului, Regia M.O. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1931, p. 5.
3
Ibidem, pp. 4-5.
241
ţile din Valea Jiului în care există industrii miniere asupra cărora acest
regim se găseşte legal instituit. În consecinţă, începînd de azi pînă la
31 Decembrie 1937, în toate aceste localităţi – ca şi în restul ţării –
dreptul de întrunire se va exercita în conformitate cu articolul 28 din
Constituţie”1. Guvernul a elaborat un document prin care se interzi-
ceau marşurile în formaţii paramilitare şi portul uniformelor, fie în
grup, fie individual. În acelaşi timp, a luat măsura, contrară Constitu-
ţiei, prin care participarea sub orice formă a şcolarilor de orice grad,
precum şi a studenţilor universitari la întruniri, manifestări sau propa-
gandă politică era interzisă. Mai mult, „persoanele străine de locali-
tate, venite în scop de propagandă vor trebui să posede carte de
membru al partidului respectiv şi să se legitimeze ca atare organelor
poliţieneşti, administrative şi de jandarmerie”2. În 12 decembrie 1937,
guvernul Tătărescu a decis interzicerea oricărei întruniri politice în aer
liber. În aceeaşi zi, Partidul Naţional Ţărănesc anunţase organizarea
unei mari adunări electorale la Bucureşti3.
Măsura instituirii stării de asediu şi a cenzurii în timpul cam-
paniilor electorale era completată de multe ori cu o altă metodă menită
să obstrucţioneze campania electorală a partidelor din opoziţie. Este
vorba de proclamarea carantinei în anumite localităţi. În acest mod,
agenţii electorali şi candidaţii partidelor din opoziţie erau opriţi de a
mai face campanie electorală în respectivele localităţi. Şi în acest caz
măsura era impusă în fiefurile electorale ale adversarilor politici4.

*
În concluzie, se poate afirma că instituirea stării de asediu şi
cenzurarea presei şi a altor materiale de propagandă electorală au

1
MO, nr. 275, 27 noiembrie 1937, p. 9197; ANB, fond MJCCE, dos. 73/1937, f. 93.
2
ANDJ-Cluj, fond Inspectoratul de Poliţie Cluj, dos. 675/1937, f. 19.
3
„Dimineaţa”, anul XXXIII, nr. 11129, 13 decembrie 1937.
4
„Ţară Nouă”, anul I, nr. 1, 23 iunie 1919; Ioan Scurtu, Alegerile parlamentare din
mai 1926, în StCom Sibiu, tom XVIII, 1974, p. 237; „Dimineaţa”, anul XXXIII, nr. 11138,
din 22 decembrie 1937; ANB, fond MJCCE, dos. 3/1937, f. 44, 45, f. 91.
242
constituit modalităţi constant utilizate de guvernele României interbe-
lice, indiferent de culoarea lor politică, în scopul limitării influenţei
electorale a partidelor din opoziţie asupra alegătorilor. În acest mod,
partidul de la putere îşi crea avantaje clare în lupta electorală.
Aceste măsuri excesive, luate evident şi cu acordul Coroanei,
contraveneau flagrant prevederilor constituţionale, care garantau liber-
tatea întrunirilor şi pe cea a presei. Din cercetarea atentă a documen-
telor vremii se poate constata că, pe timpul campaniilor electorale şi a
alegerilor locale sau parlamentare, cenzura şi starea de asediu erau cu
atît mai riguroase, mai dure, cu cît guvernul era format de un partid cu
un potenţial electoral mai redus. Aceste măsuri se aplicau în primul
rînd zonelor de graniţă, unde exista riscul permanent al izbucnirii unor
conflicte cu autorităţile (mai ales în cazul Basarabiei), apoi fiefurilor
electorale ale unor lideri politici din opoziţie.
În România anilor 1919-1937, cu toate că a funcţionat o lege
fundamentală modernă, era evidentă discrepanţa dintre textele Consti-
tuţiei, libertăţile acordate de aceasta şi realitatea încălcării lor. Din
acest punct de vedere, relevantă ni se pare opinia lui Grigore Gafencu
care, în 1934, afirma: „Starea de asediu este un fapt politic ce se
repetă, dacă nu în virtutea Constituţiei, desigur în virtutea unei uzanţe,
care a dobîndit caracter constituţional”1.
Urmărindu-se modul concret în care s-au aplicat starea de ase-
diu şi cenzura, se poate observa că s-au făcut multe exagerări. Pe de-o
parte, au exagerat formaţiunile politice din opoziţie, care invocau
permanent drept motiv al înfrîngerii în alegeri tocmai măsurile men-
ţionate, iar, pe de altă parte, autorităţile, folosindu-se de unele
prevederi legale, cum ar fi obligaţia de a apăra regimul politic,
Coroana, Constituţia etc., au lărgit sfera problemelor asupra cărora
opoziţia nu avea dreptul să poarte discuţii sau polemici sau să aducă
critici în timpul campaniei electorale.
Legea electorală din martie 1926, care s-a aplicat pînă în 1937,
„obliga” prin introducerea aşa-numitei „prime majoritare” la obţinerea

1
Grigore Gafencu, Ideea de ordine. Discursuri parlamentare, Bucureşti, 1934, p. 15.
243
unui procent de 40% din totalul voturilor. În consecinţă, partidele de
la putere erau tentate să utilizeze aceste măsuri dure drept mijloace
pentru a obţine cît mai multe voturi. Starea de asediu şi cenzura repre-
zintă, fără îndoială, forme de agresivitate politică utilizate în mod
regulat de către guvernele din România în perioada regimului
parlamentar (1919-1937). Aceste măsuri reflectau, aşa cum sublinia
Dimitrie Gusti, dispreţul faţă de cea mai elementară condiţie a statului
de drept constituţional1.

3.2.2. Presiunea administrativă exercitată asupra alegătorilor

Administraţia locală a constituit în perioada 1919-1937 princi-

palul factor de influenţare a corpului electoral2. Legislaţia românească
a conferit administraţiei un caracter centralizat, guvernul controlînd-o
şi utilizînd-o în scopuri de partid. În consecinţă, pentru a cîştiga cît
mai multe voturi, guvernul se folosea de întregul aparat administrativ
spre a influenţa decizia corpului electoral. Este la fel de adevărat că în
numeroase cazuri funcţionarii, fie din exces de zel, fie pentru a intra în
graţiile puterii, ajutau guvernul să iasă învingător în alegeri.
Legislaţia electorală rezerva administraţiei locale un rol foarte
important în ceea ce priveşte organizarea alegerilor parlamentare şi a
celor comunale. Astfel, primarii şi delegaţiile permanente sau comi-
siile interimare ale comunelor urbane şi rurale aveau obligaţia de a
întocmi listele electorale, de a distribui certificatele de alegător, de a
asigura respectarea liniştii şi ordinii publice pe timpul desfăşurării
campaniilor electorale şi a alegerilor ş.a.m.d. Notarii aveau obligaţia,
printre altele, de a confirma sau infirma adevărata identitate a alegăto-
rilor şi a candidaţilor de pe listele electorale.
În România interbelică – aşa cum remarca un observator al
epocii – administraţia a fost pusă în slujba politicii şi nu invers, pentru

1
Dimitrie Gusti, Ideile fundamentale ale dreptului de presă, în idem, Opere
alese, vol. II, Bucureşti, 1969, p. 178.
2
Vezi Sorin Radu, Administraţia şi procesul electoral din România (1919-
1937), partea I, în AUA, tomul 7, 2003, pp. 391-392.
244
că primarii şi prefecţii era aleşi sau numiţi mai mult după interesele
politice decît după cele locale specifice. Fiecare guvern, în momentul
preluării puterii, proceda ca şi cum viaţa publică începea cu el,
schimbîndu-i în cea mai mare parte pe cei puşi anterior de alţii să
conducă administraţia. Deci nu se poate vorbi de o continuitate în
această privinţă1. Prefectul, primarul, consilierul nu erau aleşi după
merite sau competenţa lor de administratori, ci după capacităţile lor de
„electori”2. Aceştia trebuiau, în primul rînd, să ştie „să facă alegeri”.
Primarul elector era deci agentul partidului în comună, preocupările
lui rămînînd exclusiv electorale, iar gospodărirea satului sau
reprezentarea intereselor lui trecînd pe un plan secundar3.
Unii dintre analiştii epocii afirmau că, în momentul cînd regele
însărcina un partid cu formarea guvernului şi cu organizarea de ale-
geri, acesta îşi baza izbînda „pe administraţie şi pe metodele tradiţio-
nale, violenţa şi corupţia generală”4. Slujba şi pîinea zilnică a funcţio-
narului administrativ depindea de guvernul care îi asigura angajarea, şi
fiecare proces electoral a adus o schimbare totală a echipei şi înlocui-
rea funcţionarilor5. Ziaristul Andrei Corteanu scria în martie 1924 că
în comunele rurale primarul este de obicei un ţăran mai de frunte,
„agentul electoral al partidului de la cîrmă”6. Ion Mihalache considera
în 1926 că „unul dintre semnele urîte ale vremurilor de trezire la o
nouă viaţă, sub o nouă formă, a poporului român, în anii de după

1
C. Papazoglu, Funcţionarismul public sub raportul profesional, administrativ,
social-naţional, în „Democraţia”, anul X, nr. 9-12, 1922, p. 272.
2
Marin Simionescu-Râmniceanu, Contribuţii la o ideologie specific românească,
Impress, Bucureşti, 1939, p. 45.
3
Ibidem.
4
Teodor Cudalbu, Scăderile morale ale partidelor politice de astăzi, Bucureşti,
1939, p. 32.
5
Nicolas M. Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România, Hasefer,
Bucureşti, 1996, p. 55.
6
Andrei Corteanu, Reforma administrativă, în RV, anul IV, nr. 3, 9 martie 1924,
p. 4.
245
război, va rămîne desigur amestecul administraţiei şi-n special al
jandarmilor în alegeri”1.
Conform Decretului-lege din noiembrie 1918, cu aplicabilitate
în Vechiul Regat şi Basarabia, funcţionarii care doreau să candideze
pentru un loc în Parlament trebuiau să demisioneze cu cel puţin 15 zile
înainte de scrutin. Acest articol a stîrnit nemulţumirea deputaţilor Sfa-
tului Ţării, care au cerut explicaţii de la ministrul basarabean Daniel
Ciugureanu. Acesta venise la Chişinău la 23 noiembrie 1918,
împreună cu comisarul general Arthur Văitoianu, pentru a discuta în
Sfatul Ţării problemele stringente ale provinciei Basarabiei. Daniel
Ciugureanu considera că legea putea fi ocolită, deoarece în Consiliul
de Miniştri se ţinuse cont de faptul că legea trebuia să fie ireproşabilă,
clară şi se decisese: „Dacă funcţionarul este un bun naţionalist român,
el coordona chestiunea cu şeful”, ţinînd cont că Basarabia ducea lipsă
de funcţionari competenţi2. În consecinţă, numeroşi funcţionari din
această provincie şi-au depus candidaturile la Parlament în alegerile
din noiembrie 1919.
Primele alegeri parlamentare în baza votului universal s-au
organizat sub conducerea guvernului Arthur Văitoianu, care a
menţinut în funcţie aparatul administrativ de orientare liberală. În
consecinţă, organele administrative au sprijinit P.N.L., încercînd să-i
asigure o majoritate confortabilă în Parlament. Acest ajutor este recu-
noscut de însuşi I. G. Duca în memoriile sale, el afirmînd că lupta po-
litică a liberalilor s-a purtat „în condiţii extrem de favorabile”, şi
anume „lipsa lui Averescu, simpatia guvernului, ajutorarea chiar a
aparatului administrativ”3.
În arhivele Ministerului de Interne se găsesc numeroase plîngeri
şi telegrame de protest adresate de alegători sau de candidaţii opo-

1
Ion Mihalache, Lupta între lumea veche şi lumea nouă, Tipografia „Naţională”,
P.I. Gavrilescu, Craiova, 1926, p. 61.
2
Svetlana Suveică, Unele consideraţii privind primele scrutine electorale în
Basarabia românească (1919-1922), în „Clio – Almanah Istoric”, Chişinău, 1998, p. 65.
3
I.G. Duca, Memorii, vol. IV, Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 232.
246
ziţiei, cu privire la sprijinul acordat de autorităţile comunale liberalilor
la obstrucţionarea propagandei etc.1
În preajma alegerilor, numeroşi alegători din întreaga ţară au
înaintat proteste prim-ministrului Arthur Văitoianu sau ministrului de
Interne, pentru că primarii şi funcţionarii de la primării nu îi înscriseseră
în listele electorale sau pentru că nu primiseră certificate de alegător2.
Prefecţii şi primarii oraşelor care aveau la dispoziţie automobile
le-au pus adeseori în slujba candidaţilor liberali, pentru a le uşura
deplasările în circumscripţiile electorale, pentru propagandă. Aşa s-a
întîmplat, spre exemplu, la Craiova3, Tutova4, Prahova5. În urma
sesizărilor primite din teritoriu, Arthur Văitoianu ordona prefecţilor,
printr-o circulară, să nu mai permită asemenea lucruri, ameninţînd cu
pedepsirea aspră a celor care vor mai folosi automobilele instituţiilor
statului în scopuri de propagandă6.
În judeţul Tutova, prefectul şi administratorii de plasă din majo-
ritatea localităţilor, patronau întrunirile electorale ale P.N.L.7 N.
Ghica, şeful organizaţiei judeţene Bacău a Partidului Conservator Pro-
gresist, adresa o reclamaţie primului ministru Arthur Văitoianu că „în
plasa Muntelui administratorul de plasă Popeanu merge din casă în
casă în comunele distruse de pe linia frontului şi spune la toţi că dacă
nu vor vota pe candidaţii liberali, nu vor primi despăgubiri. În comu-
nele Agăş şi Brusturoasa s-au adus turme de vite, care rămîn în oborul
primăriei în loc să fie distribuite locuitorilor, cărora li se zice că vor
primi vite numai dacă vor vota pe liberali”8. Doi candidaţi ţărănişti din
din acelaşi judeţ – Bacău – îi acuzau pe administratorii de plasă şi pe

1
ANB, fond MAI, dos. 488, 489/1919.
2
Ibidem, dos. 489/1919, f. 1-7.
3
Ibidem, f. 8.
4
Ibidem, f. 10.
5
Ibidem, f. 32.
6
Ibidem, f. 35.
7
Ibidem, f. 8.
8
Ibidem, f. 45. Acuzaţii identice au venit şi din judeţul Buzău. Ibidem, f. 16.
247
primari că „întovărăşesc pe candidaţii liberali şi fac propagandă pe
faţă pentru ei”1.
Acuzaţiile aduse prefecţilor, pretorilor sau primarilor, că
sprijină propaganda electorală a candidaţilor liberali, sînt foarte nume-
roase2 şi, de regulă, fiecare în parte era urmată de o circulară a lui
Văitoianu prin care se ordona cercetarea cazului şi luarea de măsuri
urgente acolo unde se impunea.
În Transilvania, unde Consiliul Dirigent iniţiase procesul de
reorganizare a administraţiei, Partidul Naţional a primit sprijinul func-
ţionarilor în alegeri. În posturile de prefecţi au fost numiţi fruntaşi ai
partidului, şefi de organizaţii judeţene. Victor Onişor, secretar general
la resortul Afacerilor Interne, a trimis, tuturor prefecţilor, la 12 august
1919, următoarea adresă confidenţială: „Domnul este delegat din
partea Comisiei Centrale a P.N.R. [se referea la candidaţii naţionali]
pentru a organiza partidul în judeţ şi pentru a conduce propaganda
electorală în interesul partidului. Sînteţi invitat a-i pune la dispoziţie
mijloacele de locomoţie (automobile) pentru toate agendele sale”3.
Prefectul judeţului Sibiu a trimis ordin primarilor, la 20 septembrie
1919, privitor la adunările electorale ale P.N.R. După ce aducea la cu-
noştinţa acestora numele candidaţilor naţionali şi zilele cînd se vor
ţine adunările electorale, îndatora toate primăriile comunale „să parti-
cipe şi să îndemne cu toate mijloacele la aceste adunări poporale”4 pe
toţi ţăranii. Într-un raport al prefectului judeţului Alba de Jos, adresat
preşedintelui Consiliului Dirigent în 30 octombrie 1919, privind acti-
vitatea electorală, se preciza că în circumscripţia Abrud situaţia „este
îmbucurătoare” pentru Partidul Naţional, deoarece „încercările candi-
datului Partidului naţional-radical al ţărănimii şi al muncitorimii româ-
neşti n-au reuşit”. Lucrurile au decurs bine şi la Aiud şi la Blaj, unde
naţionalii nu au avut contracandidaţi; în schimb, la Alba Iulia, opozi-

1
Ibidem, f. 52.
2
Ibidem, f. 63-91.
3
Apud Gheorghe Iancu, Campania electorală pentru alegerile parlamentare din
din 1919 în circumscripţiile Transilvaniei, p. 102.
4
Ibidem, pp. 102-103..
248
ţia a depus şi ea liste de candidaţi. „Aşa se vede – se preciza în raport
– că în judeţul nostru tot cu locurile istorice avem de lucru”. Prefectul
promitea că „oricum va fi, lupta o vom lua. […] Regret numai că şi în
judeţul nostru trebuie să înregistrăm şi cazuri de dizidenţă cari pornesc
din unele capete nemulţumite şi iresponsabile”1.
În Vechiul Regat, în ciuda sprijinului oferit de aparatul adminis-
trativ, liberalii nu au reuşit să obţină o majoritate absolută. Această si-
tuaţie se întîlnea pentru prima dată în istoria alegerilor din România şi
nu avea să se mai repete în celelalte alegeri interbelice, cu excepţia celor
din 1937.
În ciuda marii popularităţi de care se bucura generalul
Alexandru Averescu în 1920, guvernul prezidat de el a exercitat, de
asemenea, presiuni asupra administraţiei în scopul asigurării unei ma-
jorităţi parlamentare2. Şi cu această ocazie s-au produs o serie de ile-
galităţi şi abuzuri din partea autorităţilor locale.
Printre primele măsuri luate de guvernul averescan pentru asigu-
rarea succesului electoral a fost aceea de a numi noi prefecţi de judeţ şi
de a înlocui comisiile administrative interimare instalate în timpul
guvernării Blocului parlamentar3, în locul lor fiind numite altele formate
din membrii fideli partidului (evident, au fost schimbate comisiile in-
terimare din acele localităţi pe care guvernul le considera „nesigure”).
La 29 martie 1920, Ministerul de Interne a trimis un ordin cir-
cular către prefecţi prin care le cerea să combată „cu toată energia”
orice „tendinţe anarhice şi distructive ce s-ar ivi la sate”4. În această
acţiune de „potolire a spiritelor” se recomanda autorităţilor locale uti-

1
ANDJ Alba, fond Prefectura Judeţului Alba de Jos. Cabinetul Prefectului, dos.
1/1919, f. 2.
2
Tancred Constantinescu, op. cit., p. 99; Sorin Radu, Mitul eroului salvator.
Cazul generalului Alexandru Averescu, în „Apulum”, tomul XXXV, 1998, pp. 553-
554; Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor
de ieri, vol. VI, Machiavelli, Bucureşti, 1996, pp. 240, 241.
3
Ioan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile din mai-iunie 1920, în
„Carpica”, 1972, p. 258; idem, Din viaţa politică a României. Întemeierea şi
activitatea Partidului Ţărănesc (1918-1926), Litera, Bucureşti, 1975, p. 49.
4
ANB, fond MAI, dos. 91/1920, f. 49.
249
lizarea invalizilor de război, a preoţilor, învăţătorilor, studenţilor, ne-
gustorilor. Se făcea precizarea că Ministerul de Interne „le va plăti
transportul şi o indemnizaţie de deplasare”1.
Au fost cazuri în care autorităţile administrative au făcut propa-
gandă electorală alături de candidaţii Partidului Poporului. În judeţul
Gorj, aceştia au fost însoţiţi de prefect, de pretorii de plasă, de admi-
nistratorul financiar sau de revizorul şcolar, uneori chiar de
comandantul companiei de jandarmi2. Nicolae Iorga, candidînd la
Sălişte, se plîngea că nu văzuse în viaţa lui „un mai zelos agent
electoral cum a fost prefectul dr. Comşa”3.
Autorităţile administrative au fost folosite din plin în propaganda
electorală a Partidului Poporului. În numeroase localităţi, prefecţii le-au
comunicat sătenilor că în curînd guvernul Averescu îi va împroprietări
cu pămînt4. În acelaşi timp, în alte părţi, prefecţii au cerut ca în cadrul
întrunirilor electorale „chestiunea reformei agrare să nu se poată lua în
discuţie”5. Manifestele electorale averescane au fost expediate
prefecţilor, cu obligaţia ca aceştia să le distribuie prin intermediul

1
Ioan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile din mai-iunie 1920, p. 258.
2
ANB, fond MAI, dos. 71/1920, f. 7.
3
Nicolae Iorga, Alegerea de la Sălişte înaintea Camerei, Tipografia „Cultura
Neamului Românesc”, Bucureşti, 1920, pp. 7-8. Iorga spunea într-un discurs în faţa
Camerei că prefectul judeţului Sibiu îl însoţise cu automobilul pe candidatul averescan, că
prezidase adunările electorale, în multe locuri chiar vorbise, combătînd opoziţia. Mai mult
decît atît, prefectul îi convocase pe toţi primarii din circumscripţia Sălişte şi, lăudînd
meritele lui Averescu, îi îndemnase să nu asculte de „apostolii mincinoşi” şi să voteze cu
Partidul Poporului. Ibidem, pp. 8, 9. În comuna Poiana Sibiului, prefectul luase cuvîntul la
o întrunire electorală, cerînd alegătorilor să voteze cu candidatul averescan. La sfîrşitul
adunării, întreaga administraţie locală, cu candidatul, cu prefectul, cu inspectorul de poliţie
şi cu o mare parte a alegătorilor, a participat la „ospăţul electoral”. La 29 mai 1920,
prefectul îi convocase, de această dată, pe toţi secretarii comunali, alături de primarii din
întreg judeţul, sub ameninţarea că în caz de neprezentare vor fi suspendaţi sau transferaţi în
Basarabia sau Dobrogea. Cu acest prilej li se dăduseră ordine clare de a sprijini propaganda
electorală a guvernului. Ibidem, pp. 12-14; vezi şi Nicolae Iorga, Memorii, vol. III, p. 23.
4
Nicolae Iorga, Memorii, vol. III, p. 12.
5
ANB, fond MAI, dos. 55/1920, f. 24.
250
pretorilor, primarilor şi a notarilor1. Uneori, funcţionarii administrativi
erau făcuţi răspunzători de rezultatul alegerilor. Astfel, în judeţul
Buzău, prefectul „cutreiera satele şi ameninţa funcţionarii, spunînd că
dacă nu reuşeşte lista guvernamentală, vor fi daţi afară din slujbă2.
În timp ce manifestele electorale guvernamentale erau răspîn-
dite de aparatul administrativ, aceleaşi autorităţi împiedicau întrunirile
opoziţiei şi confiscau materialele de propagandă ale acesteia. De o
atenţie deosebită „s-a bucurat” în acest sens Partidul Socialist;
autorităţile locale au primit ordine speciale pentru a opri împărţirea
manifestelor socialiste şi propaganda lor prin sate3. Asemenea
procedee au fost aplicate şi altor formaţiuni politice din opoziţie.
Astfel, un candidat ţărănist telegrafia Ministerului de Interne că într-o
localitate din judeţul Argeş pretorul şi şeful secţiei de jandarmi îl
împiedicaseră să facă propagandă şi îi confiscaseră manifestele,
motivînd că „au ordin” în acest sens4.
Măsurile luate de guvernul Averescu împotriva propagandei
Partidului Ţărănesc au fost ferme. Astfel, autorităţile centrale le-au
trimis prefecţilor broşura intitulată Contra propagandei ţărăniste, în
care se indicau măsuri severe împotriva agenţilor ţărănişti şi privind
împiedicarea activităţii lor pe orice căi5.
Alegerile parlamentare din februarie-martie 1922 aveau o impor-
tanţă deosebită, deoarece Corpurile Legiuitoare ce urmau a fi alese că-
pătau în mod direct caracterul de Adunare Constituantă, cu sarcina de a
proceda la revizuirea Constituţiei. În consecinţă, guvernul liberal a
folosit în mod abuziv administraţia pentru a obţine cele 2/3 din numărul
mandatelor care-i permiteau modificarea legii fundamentale a statului.
O primă măsură luată de guvern a fost aceea a numirii de noi
prefecţi în judeţe. Făcînd acest lucru, premierul Ionel Brătianu avea

1
Ibidem, dos. 6/1920, f. 26.
2
Ibidem, dos. 61/1920, f. 12.
3
Ioan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din mai-iunie
1920, p. 260.
4
ANB, fond MAI, dos. 88/1920, f. 1.
5
Ibidem, dos. 6/1920, f. 24; dos. 61/1920, f. 8, 17; dos. 55/1920, f. 3.
251
certitudinea că aparatul administrativ al ţării va fi angrenat în direcţia
dorită, adică în sprijinul candidaţilor P.N.L.1. Liberalii au grăbit, de
asemenea, semnarea Decretului regal pentru dizolvarea unor comisii
interimare care girau afacerile comunelor rurale şi urbane şi înlocuirea
lor cu altele2, constituite din elemente loiale, membri ai partidului.
Prefecţii erau desemnaţi dintre cadrele politice cu experienţă electo-
rală. În consecinţă, efectele acestor numiri nu au întîrziat să apară.
Acolo unde nu exista siguranţa deplină a atitudinii pro-guvernamen-
tale a unor funcţionari de stat, s-au luat tot felul de măsuri. De pildă,
pretorii din judeţele Timiş-Torontal şi Caraş-Severin au fost transfe-
raţi, iar unii concediaţi pentru şase săptămîni3. În acele zile, întreaga
presă opoziţionistă scria despre mutările, revocările, suspendările pe
care liberalii le făceau în rîndul funcţionarilor bănuiţi că aveau alte
simpatii politice decît cele liberale.
În Basarabia, guvernul liberal atenţiona funcţionarii să nu facă
acţiuni de politică militantă împotriva guvernului şi, totodată, să nu
facă uz de autoritate pentru a lupta contra conducerii statului. O ase-
menea atitudine a guvernului trebuie analizată din perspectiva faptului
că mulţi dintre funcţionari nu erau români4.
Preşedintele P.N.R., Iuliu Maniu, avea să se plîngă regelui, într-o
scrisoare, că în Transilvania „sute de funcţionari [au fost] permutaţi şi
destituiţi”5.
Autorităţile locale au procedat la respingerea unor candidaturi;
această metodă a fost folosită mai ales în Transilvania, unde legea
electorală elaborată de Consiliul Dirigent în 1919 prevedea, la art. 46,
ca, în cazul în care într-o circumscripţie s-ar depune o singură listă de
candidaţi sau o singură candidatură, aceasta să fie declarată aleasă,

1
S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 42.
2
MO, nr. 273, 5 martie 1922.
3
Mihai Florescu, Alegerile parlamentare în lumina cifrelor şi a faptelor. 1918-
1937, Bucureşti, 1946, p. 30.
4
Svetlana Suveică, op. cit., p. 76.
5
Scrisoarea lui Iuliu Maniu către Ferdinand, în „Patria”, anul IV, nr. 49, 11
martie 1920.
252
fără a se mai ţine alegerea. În 1922, această prevedere care, la timpul
potrivit, servise P.N.R.-ului, se întorcea acum împotriva lui; aşa s-a în-
tîmplat în judeţul Hunedoara, unde 6 din 9 deputaţi au fost aleşi fără a
se mai efectua votarea1; motivele invocate erau foarte diverse, uneori
chiar ridicole.
În multe judeţe ale ţării, prefecţii au ordonat confiscarea şi
distrugerea materialelor de propagandă şi a publicaţiilor opoziţiei. Aşa
s-a procedat în judeţele Sălaj şi Făgăraş2. De asemenea, într-o serie de
judeţe au fost interzise, de către prefecţi, întrunirile partidelor politice
din opoziţie. La Lugoj, de exemplu, autorităţile locale au intervenit
brutal împotriva întrunirii electorale a P.N.R., în timp ce la Tecuci a
fost interzisă o adunare a organizaţiei ţărăniste locale3. Prefectul jude-
ţului Făgăraş a interzis organizarea unor întruniri electorale în comu-
nele Hărseni, Copăcel, Sebeş, Mărgineni. El îşi motiva atitudinea prin
faptul că organizatorii acestora, dr. Iancu Meţianu, dr. Victor Pralea şi
Iacob Popa, erau membri P.N.R. şi reprezentau „regionalismul pentru
Ardeal şi ca atare lucră contra principiului unificării naţionale şi sufle-
teşti a tuturor românilor din România Mare, protejînd astfel atacurile
îndreptate de cei nechemaţi contra integrităţii ţării”4.
Ca urmare a măsurilor luate în judeţe, prefecţii raportau Minis-
terului de Interne că „reuşita guvernului e aici asigurată”5. Prefectul
judeţului Ciuc comunica superiorilor că „am luat măsuri de precau-
ţiune”, care s-au soldat în final cu alegerea candidatului liberal6.
Dintre acţiunile de rezistenţă a partidelor politice faţă de măsu-
rile brutale luate de guvernul I.I.C. Brătianu în timpul campaniei elec-
torale, o rezonanţă deosebită a avut-o memoriul telegrafic trimis de
Iuliu Maniu regelui, în care califica alegerile drept un „scandal euro-
pean”, declarînd că nu va recunoaşte autoritatea Parlamentului care va

1
În plină revoluţie, în „Neamul românesc”, anul XVII, nr. 46, 2 martie 1922.
2
„Patria”, anul IV, nr. 39, 23 februarie 1922.
3
ANB, fond MAI, dos. 66/1922, f. 4, 6.
4
ANDJ-Cluj, fond Blaj, arh. Iacob Popa, doc. 290.
5
ANB, dos. 22/1922, f. 16.
6
Ibidem, dos. 51/1922, f. 3.
253
fi ales1. Gestul lui Maniu nu aducea nimic nou ca manieră; fruntaşii
opoziţiei îşi exprimaseră adeseori nemulţumirile în mod similar, re-
gele fiind, în principiu, arbitru între partide2. Ceea ce conferea o sem-
nificaţie aparte memoriului lui Iuliu Maniu era mai ales identificarea,
pînă la un anumit punct, cu Transilvania, identificare atît de
perseverent combătută de Octavian Goga3.
Efectele procedurilor electorale liberale nu au întîrziat să apară,
P.N.L. cîştigînd alegerile cu un procent de peste 60% din voturile expri-
mate.
Spre sfîrşitul mandatului de guvernare, I.I.C. Brătianu va ţine să
organizeze şi alegeri pentru consiliile comunale şi judeţene. Data scru-
tinului a fost fixată în zilele de 18-20 februarie 1925, cînd s-a procedat
la întocmirea listelor electorale. Potrivit legii pentru unificare adminis-
trativă, listele electorale comunale şi judeţene erau alcătuite de către
delegaţia permanentă a fiecărei comune (art. 158). Un număr însemnat
de cetăţeni cu drept de vot au fost omişi de pe liste. Partidele politice
din opoziţie au făcut publice numeroase cazuri de acest fel şi au
înaintat, mai ales ministrului Justiţiei, G.G. Mârzescu, note de protest
prin care acuzau administraţia şi pe unii magistraţi că îi omiseseră de
pe liste pe alegătorii bănuiţi că nu simpatizează cu liberalii4. Pe adresa
adresa aceluiaşi minister au fost trimise plîngeri ale unor cetăţeni, în
nume propriu sau în grup, care, deşi îndeplineau condiţiile legale, nu
fuseseră înscrişi în listele electorale, iar contestaţiile le fuseseră
respinse de magistraţi5.
Faptul că multe dintre contestaţiile depuse de către cetăţenii
care fuseseră omişi din listele electorale erau respinse nu se datora
doar presiunilor pe care guvernul le făcea asupra magistraţilor – aşa

1
„Patria”, anul IV, nr. 47, 4 martie 1922.
2
Octavian Goga a trimis din Răşinari o telegramă similară regelui. „Îndreptarea”,
anul IV, nr. 63, 19 martie 1922.
3
Ioan Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1995, p. 58.
4
ANB fond MJCCE, dos. 6/1925, f. 25, 45.
5
Ibidem, f. 15, 49, 50, 126, 127, 128.
254
cum acuza opoziţia cu vehemenţă – ci, în cele mai multe cazuri, res-
pingerea contestaţiilor sau nerezolvarea lor în termenul prevăzut de
lege se datora unor neînţelegeri şi proastei colaborări dintre judecători
şi primari, aceştia din urmă înaintînd magistraţilor liste electorale in-
complete, liste de pe care lipseau cei care tocmai împliniseră vîrsta
pentru a putea vota sau pe care figurau încă numele celor morţi1.
Alegerile pentru Bucureşti au fost declarate de către „Opoziţia
Unită” „nule de drept”. Motivul invocat era acela că guvernul Brătia-
nu încălcase legile, convocînd corpul electoral înainte de votarea legii
pentru organizarea administraţiei comunale a oraşului Bucureşti (7 fe-
bruarie 1926)2.
Seria ilegalităţilor comise de guvern nu se oprea însă aici. Arti-
colul 167 din legea administrativă prevedea ca alegătorii judeţeni şi ai
municipiilor să fie convocaţi la urnă printr-o ordonanţă a ministrului
de Interne, iar articolul 168 preciza obligaţia ca această convocare să
fie publicată în „Monitorul Oficial”. Însă guvernul nu a procedat aşa.
Convocarea alegătorilor s-a făcut doar pentru Capitală. Pentru munici-
pii şi judeţe nu exista decît un decret regal care fixa zilele de 18-20 fe-
bruarie ca dată a alegerilor, fără să conţină şi convocarea. Prin urmare,
s-a convocat corpul electoral pentru Bucureşti, deşi pentru aceasta era

1
Ibidem, f. 53, 57-59; Un asemenea caz s-a întîmplat la Vatra Dornei, între
judecătorul de ocol şi preşedintele comisiei interimare; vina pentru neafişarea la timp a
listelor electorale definitive şi nejudecarea în termenul prevăzut de lege a contestaţiilor
era aruncată reciproc. În acest conflict intervine prefectul judeţului, acuzîndu-l pe
judecător că „din motive inexplicabile” nu îşi făcuse datoria, că aceasta „va influenţa
asupra rezultatului votului în alegerile comunale” şi cerînd ministrului Justiţiei să ia
măsuri împotriva lui. O altă acuzaţie adusă judecătorului de la Vatra Dornei era că „în
timpul alegerilor pentru Camerele Agricole, precum şi înaintea şi în cursul alegerilor
comunale, s-a manifestat în mod pronunţat împotriva partidului guvernamental, făcînd
propagandă pe faţă în favorul blocului format din partidele de opoziţie […] angajînd
chiar personalul inferior al judecătoriei pentru propagandă electorală”. Ancheta făcută de
Inspectorul Judecătoresc al Curţii de Apel Cernăuţi demonstrează că acuzaţiile nu erau
întemeiate şi că ele „se datorează numai patimei şi urei personale ce nutresc aceşti
adversari în contra magistratului”. Ibidem 68-74, 81-84
2
Declaraţia blocului opoziţiei în chestia alegerilor comunale, în „Aurora”, anul
VI, nr. 1271, 3 februarie 1926.
255
nevoie de promulgarea legii speciale pentru organizarea administra-
ţiei1. Această situaţie se poate explica doar prin graba cu care P.N.L. a
organizat alegerile comunale şi judeţene. Iuliu Maniu, în numele blo-
cului opoziţiei, a citit de la tribuna Camerei o notă de protest2.
Şi de această dată, prefecţii au interzis în unele localităţi ţinerea
de adunări electorale de către opoziţie. Aşa s-a întîmplat la Timişoara,
unde întrunirea electorală a „Opoziţiei Unite” a fost oprită, în timp ce,
în aceeaşi zi, liberalii au organizat o asemenea adunare3.
Guvernul şi-a asigurat fidelitatea unor categorii de funcţionari
înaintîndu-i în grad şi mărindu-le salariile4. De asemenea, un număr
însemnat de comisii comunale interimare au fost dizolvate, numindu-
se altele noi, iar altele au fost completate cu „oameni de încredere”,
„buni electori”5.
La două luni după terminarea alegerilor locale, noul guvern for-
mat de Alexandru Averescu avea să convoace din nou corpul electoral,
de această dată pentru alegerea unui nou Parlament, în luna mai 1926.
Venit la putere datorită înţelegerii încheiate cu P.N.L., Partidul Poporului
nu se bucura de o popularitate reală în rîndul electoratului. În consecinţă,
guvernul, pentru a obţine rezultatele dorite, a apelat la aparatul
administrativ. Alegerile erau de această dată destul de grele, deoarece
noua lege electorală din martie 1926 impunea obţinerea unui procent de
40% din voturi pentru ca un partid să beneficieze de „prima electorală”.
Prima măsură cu caracter electoral a guvernului averescan a fost
aceea a schimbării prefecţilor de judeţ. Cei mai mulţi dintre noii nu-
miţi erau fie cadre ale armatei aflate în retragere, fie chiar ofiţeri ac-
tivi. De asemenea, unii funcţionari au fost mutaţi şi transferaţi. Nume-
roase consilii comunale – abia alese – au fost dizolvate şi înlocuite cu

1
Guvernul a uitat să convoace corpul electoral al municipiilor, în „Adevărul”, anul
39, nr. 12.925, 3 februarie 1926.
2
Ibidem.
3
Campania electorală, în „Patria”, anul XVIII, nr. 37, 18 februarie 1926.
4
MO, nr. 30, 13 februarie 1926, p. 1809.
5
Ibidem, nr. 14, 10 ianuarie 1926, pp. 601-602; nr. 16, 24 ianuarie 1926, p. 736;
nr. 31, 7 februarie 1926, p. 1501; nr. 34, 11 februarie 1926, p. 1689.
256
noi comisii interimare, formate din membri şi simpatizanţi ai Parti-
dului Poporului1. Dizolvarea consiliilor comunale avea şi o altă expli-
caţie decît cea a asigurării sprijinului în alegeri din partea comisiilor
numite. Este vorba de faptul că, prin noua lege electorală, aceste con-
silii aveau dreptul să aleagă cîte un senator (art. 4, lit. b)2, în total 71
de senatori. În consecinţă, o mare parte a membrilor Senatului puteau
fi foarte uşor aleşi prin numirea unor comisii interimare formate din
membri fideli lui Averescu.
Trebuie subliniat faptul că, dacă pînă la adoptarea Legii de unifi-
care administrativă în 1925 a predominat arbitrarul în ceea ce priveşte
dizolvarea consiliilor comunale, după această dată legea prevedea
anumite condiţii precise în care se putea proceda la dizolvarea acestor
consilii, cu toate că de cele mai multe ori, nu s-a ţinut cont de ele3. Dacă
pentru consiliile judeţene şi pentru consiliile comunale urbane – reşe-
dinţe de judeţ şi ale municipiilor, dizolvarea trebuia pronunţată prin
Decret regal, pentru celelalte dizolvarea se pronunţa de către prefect
(art. 274). În acest ultim caz, abuzurile nu au avut limite.
Presiunea aparatului administrativ asupra electoratului s-a exer-
citat şi de această dată şi a îmbrăcat – aşa cum se exprimau analiştii
epocii – „forme diverse”4. Materialele de propagandă averescane erau
răspîndite din dispoziţia Ministerului de Interne de către prefecţi, pre-
tori, primari. Autorităţile locale erau obligate să vegheze ca „manifes-
tele şi apelurile afişate să fie conservate în bună stare”, iar celor care
ar fi distrus vreun document electoral guvernamental trebuia să li se
adreseze acte de dare în judecată pentru „infracţiuni contra ordinei pu-
blice”5. Prefecţii făceau turnee electorale prin sate, cerîndu-le sătenilor
1
ANB, fond MAI, dos. 605/1926, f. 2; Ioan Scurtu, Alegerile parlamentare din
mai 1926, în StCom Sibiu, tomul XVIII, 1974, p. 235; În jurul dizolvărei consiliilor
comunale, în „Viitorul”, anul XIX, nr. 5446, 28 aprilie 1926; În chestia dizolvărei
consiliilor comunale, în ibidem, nr. 5456, 12 mai 1926.
2
C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XI-XII, p. 1055.
3
Ibidem, p. 384.
4
N. Daşcovici, Anul politic 1926, în „Import-Export”, anul VII, nr. 1, 1927, p.
11; Tancred Constantinescu, op. cit., p. 92.
5
Ioan Scurtu, Alegerile parlamentare din mai 1926, p. 232.
257
nilor să voteze cu candidaţii listei guvernamentale1. În perioada cam-
paniei electorale, guvernul a sistat încasarea impozitelor de către stat
şi a adresat ţăranilor chiar îndemnul de a „da afară pe perceptori”2.
În acelaşi timp, se interzicea printr-un ordin circular afişarea
oricărui manifest electoral înainte ca acesta să fi fost citit şi avizat de
prefect3. Evident, erau vizate manifestele opoziţiei. Întrunirile electo-
rale ale partidelor din opoziţie erau fie obstrucţionate, fie interzise, în
unele zone aplicîndu-se prevederile stării de asediu4. Conform unei
hotărîri a ministrului de Interne Octavian Goga, nici o persoană nu se
putea deplasa în vederea propagandei electorale decît pe baza unei au-
torizaţii scrise a prefectului judeţului5. Prevederile Constituţiei erau în-
încălcate în mod grosolan, deoarece aceasta nu îngrădea libertatea de
propagandă scrisă şi orală sau dreptul de circulaţie.
Personalităţi ale lumii politice, foşti miniştri sau şefi de partid,
au fost supuse unor asemenea vexaţiuni din partea autorităţilor locale.
De pildă, lui Iuliu Maniu prefectul de Alba îi eliberase abia după lungi
insistenţe autorizaţia de a se deplasa în localităţile judeţului unde
candida, cu menţiunea „fără a avea voie de a ţine întruniri populare”6.
Nicolae Iorga scria în memoriile sale că „nimeni nu călătoreşte decît
cu ausweisul de la prefect”7.
Răspunzînd acuzaţiilor de „ingerinţe electorale” făcute de opo-
ziţie, oficiosul averescan „Îndreptarea” recunoştea că, în unele judeţe,
„în interesul ordinei şi al politicei cuminte pe care toată lumea cu dra-

1
Ibidem.
2
Demagogie, ilegalitate şi dezordine, în „Viitorul”, anul XIX, nr. 5463, 21 mai 1926.
3
Ioan Scurtu, Alegerile parlamentare din mai 1926, pp. 235-236.
4
„Neamul românesc”, XXVI, nr. 89, 21 aprilie 1926.
5
Ioan Scurtu, Alegerile parlamentare din mari 1926, p. 236.
6
„Lupta”, anul V, nr. 1328, 13 mai 1926.
7
Nicolae Iorga, Memorii, vol. V, p. 132. De asemenea, Ion Mihalache fusese
„consemnat” la Cîmpulung, chiar în fieful lui electoral de la Muscel, interzicîndu-i-se să
meargă prin sate. ANB, fond Ion Mihalache, dos. 48, f. 169-172; vezi şi Apostol Stan,
Ion Mihalache. Destinul unei vieţi, Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 128. Vintilă
Brătianu se plîngea şi el de abuzuri similare. Loc. cit., fond MJCCE, dos. 69/1926, f.
114.
258
goste de ţară trebuie s-o facă la sate, mai ales, am luat anumite măsuri,
de acord cu autorităţile locale, pentru a înfrîna campania deşucheată şi
deşănţată pe care unii dintre adversarii politici o practică”1.
Ingerinţele electorale ale partidului de la putere nu au avut
succes peste tot. Spre exemplu, la Sibiu a fost ales un singur senator
pe listele Partidului Poporului, guvernul „păţind deci ruşinea ca lista
cu miniştrii Octavian Goga, Ioan I. Lapedatu şi Dr. Ioan Lupaş să aibă
mai puţine voturi”2 decît adversarii politici mai puţin cunoscuţi.
Campania electorală pentru alegerile din mai 1926 a fost consi-
derată în epocă, dar şi de către istorici, ca fiind cea mai violentă dintre
toate alegerile parlamentare interbelice. Partidul Poporului a obţinut
peste 50% din sufragiile exprimate.
Pregătirile pentru alegerile parlamentare din 1927 au început, ca
şi pînă atunci, prin numirea unor noi prefecţi de judeţ3, de această dată

1
„Îndreptarea”, anul VIII, nr. 107, 13 mai 1926.
2
ANB, fond Ioan Lupaş, dos. 60/926, f. 1. Insuccesul listei guvernamentale era
explicat de Ilie Beu – senatorul ales al guvernului – într-o scrisoare adresată
ministrului Ioan Lupaş, la 29 mai 1926, astfel: „1. Spiritul de opoziţie ce se observă la
ţărănimea noastră ca o urmare a propagandei demagogice de ieri şi de astăzi. Se zice
că în unele sate au promis ştergerea dărilor şi a pedepselor pentru absenţele de la
şcoală. E posibil, căci sărăcimea a fost toată împotriva guvernului. 2. Reforma agrară
cu diferitele nedreptăţi ce s-au făcut fie de consilierul agricol, fie de comitetul agrar,
mai ales acesta din urmă […]. 3. Pactul cu Saşii, în măsură mai mică. E recunoscută
aversiunea românilor faţă de Saşi. Aportul acestora însă a fost remarcabil”. Ilie Beu
enumera o serie de sate care au votat împotriva listei guvernamentale. „Rezultatele, -
continua el – trebuie să nemulţumească pe toţi cei buni din judeţul Sibiu. Măsuri de
îndreptare trebuie să se ia, îndeosebi faţă de comunele ce am amintit. Aşi crede că prima
măsură ar trebui să fie ca nici o cerere (doleanţă) particulară sau obştească, ce ar veni
din aceste sate să nu se rezolve fără avizul meu ori al altei persoane de încredere, dar
una pentru întreg judeţul. Prin această măsură s-ar da un semn al nemulţumirei
guvernului fără a se jigni interesele drepte şi echitabile ale cuiva. Merg chiar mai departe
şi zic: această procedură să se observe şi faţă de doleanţele saşilor. E absolut necesar ca
să se creeze în judeţ o autoritate” [subl. ns.]. În finalul scrisorii, Ilie Beu dădea
asigurări ministrului Lupaş că „toţi ne-am făcut datoria, îndeosebi prefectul Dr.
Nicolae Comşa şi candidatul Dr. Gheorghe Măcelar. Am alergat ca hamalii, dar
demagogia a fost mai puternică decît noi”. Ibidem, f. 1, 2.
3
S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 124.
259
dată de către guvernul liberal condus de Ionel Brătianu. S-au făcut
schimbări şi în rîndul pretorilor şi al altor categorii de funcţionari.
Metoda prezidării de către prefect a întrunirilor electorale orga-
nizate de către candidaţii guvernamentali a fost din nou folosită1. În
unele zone, pretorii şi prim-pretorii se deplasau prin sate, „luînd la răs-
pundere pe cetăţeni, de politica ce o fac. Îi îndrumă să facă politică li-
berală, ameninţîndu-i în acelaşi timp dacă continuă să facă politica pe
care le-o dictează sentimentele şi convingerile lor”2. Funcţionarii ad-
ministrativi sau consilierii comunali erau imediat denunţaţi în cazul în
care ar fi nutrit simpatii politice contrare guvernului. Spre exemplu,
notarul comunei Strungari (jud. Alba) îl denunţă prim-pretorului
plasei Sebeş pe un membru al consiliului comunal care, în timpul
campaniei electorale, a vorbit împotriva guvernului3.
Notarii, în baza unor ordine confidenţiale emise de prefecţi, au
primit sarcina să îi sfătuiască pe alegători să voteze cu candidaţii libe-
rali4. Sume importante de bani erau cheltuite de autorităţile comunale
pentru transportul candidaţilor guvernamentali şi al agenţilor electorali
în localităţi, cît şi pentru imprimarea şi răspîndirea manifestelor şi a
diferitelor publicaţii de propagandă. Au fost cazuri în care prefecţii au
cerut de la Ministerul de Interne suplimentarea fondurilor, deoarece
„sumele nejustificabile” puse la dispoziţia lor se dovediseră a fi insufi-
ciente pentru propagandă5.
În schimb, propaganda partidelor din opoziţie se desfăşura sub
o strictă supraveghere, nu numai a forţelor de ordine, ci şi a aparatului
administrativ. Notarii comunali erau obligaţi să întocmească rapoarte
privind mişcările electorale care să cuprindă date despre cine organiza
întrunirile electorale, ce s-a vorbit la aceste adunări ş.a.m.d.6. La 25

1
Nicolae Iorga, Memorii, vol. V, p. 227.
2
Libertatea liberală, în „Gazeta Transilvaniei”, anul 89, nr. 66, 24 iunie 1927.
3
ANDJ Alba, fond Prefectura Judeţului Alba de Jos. Cabinetul Prefectului, dos.
21/1927, f. 45.
4
Ibidem, f. 1.
5
Ibidem, f. 46.
6
Ibidem, f. 12-19.
260
iunie 1927, ministrul de Interne trimitea o telegramă cifrată către pre-
fecţii de judeţe, prin care le cerea acestora să confişte afişele şi
manifestele electorale „incendiare şi subversive, iar autorii lor să fie
deferiţi justiţiei”1. Trebuiau urmăriţi îndeaproape cei care agitau
problema crizei dinastice, precum şi cei care militau pentru
răsturnarea pe cale revoluţionară a societăţii2. De asemenea, au fost
interzise adunările electorale ale Partidului Naţional, deoarece, la una
dintre ele, desfăşurată la Bucureşti, se vorbise de actul de la 4 ianuarie
1926. Lui Nicolae Iorga i s-a cerut să se oblige în scris că acest lucru
nu avea să se mai întîmple la celelalte întruniri3.
Pe adresa Comisiei Centrale Electorale au sosit de la parchetele
tribunalelor din ţară liste întregi de reclamaţii primite din partea candi-
daţilor sau a alegătorilor, reclamaţii care consemnează o serie întreagă
de abuzuri, ingerinţe şi ilegalităţi comise de prefecţi şi de organele
administrative din subordine4.
Ca şi la alegerile anterioare, circulaţia propagandiştilor electo-
rali şi a candidaţilor în localităţile judeţelor era supusă aprobării pre-
fecţilor. De pildă, în arhiva Prefecturii Alba se găsesc cereri din partea
membrilor organizaţiilor locale ale partidelor din opoziţie, prin care se
cerea eliberarea unor permise de liberă circulaţie. Organizaţia P.N.Ţ. a
solicitat un asemenea certificat pentru propaganda electorală în întreg

1
ANB, fond MAI, dos. 606/1927, f. 10.
2
Ioan Scurtu, Partidele politice în alegerile parlamentare din iulie 1927, în
AIIA-I, tomul XIV, 1977, p. 399.
3
Nicolae Iorga, Memorii, vol. V, pp. 230-231.
4
Iată cîteva exemple: Armand Călinescu, candidat pe listele P.N.Ţ. în
circumscripţia electorală Argeş, reclama că prefectul judeţului ameninţa cu arestarea
anumitor alegători care erau delegaţi din partea partidului la secţiile de votare. ANB,
fond MJCCE, dos. 8/1927, f. 6. Ştefan Cicio-Pop, din acelaşi partid, reclama o serie de
abuzuri ale pretorului plăşii Chişinău (jud. Arad) şi ale prefectului, care ar fi împiedicat
propaganda electorală şi ar fi interzis circulaţia automobilelor; Vasile Goldiş, candidat
din partea Partidului Poporului în judeţul Arad, reclama prefectura pentru că încercase
să-l oprească din propagandă postîndu-i un detectiv la locuinţa lui, care îi supraveghea
toate mişcările. Ibidem, dos. 8/1927, f. 2, 3. De asemenea, din Cîmpulung, Ion
Mihalache protesta împotriva faptului că pretorii din Muscel nu distribuiseră toate cărţile
de alegător încredinţate de către judecători. Ibidem, dos. 9/1927, f. 9.
261
judeţul, pentru 63 de persoane. Prefectul era rugat să ordone organelor
subalterne (pretori, notari, posturi de jandarmi şi primari) să nu îi îm-
piedice pe propagandiştii naţional-ţărănişti în judeţ; să le lase
contactul liber cu alegătorii şi posibilitatea de a ţine consfătuiri şi
adunări în fiecare comună1. Asemenea solicitări au venit şi din partea
naţionaliştilor-democraţi din judeţul Alba2.
Eforturile guvernului I.I.C. Brătianu au fost încununate de succes,
P.N.L. obţinînd mai bine de 60% din numărul total al voturilor exprimate.
Venit la putere după zece ani de opoziţie, Iuliu Maniu, preşedin-
tele P.N.Ţ., va proceda şi el la dizolvarea Camerelor Legiuitoare şi la
organizarea de noi alegeri parlamentare. Aşa cum arăta un observator
al epocii, Ion Constantinescu, „alegerile de la 12 decembrie 1928 s-au
desfăşurat în condiţiile unui curent net favorabil naţional-ţărăniştilor.
N-a mai fost nevoie de această dată nici de trupe, nici de mobilizarea
aparatului administrativ. Dacă au fost ingerinţe (şi au fost), dacă au
mai fost bătăi (şi au mai fost), nu guvernul s-a făcut vinovat de ele, ci
agentura politică locală, bine organizată, mai ales în Ardeal”3.
Guvernul a trecut şi de această dată la schimbarea prefecţilor de
judeţ şi a dizolvat unele consilii comunale sau comisii interimare, în-
locuindu-le cu altele noi, alcătuite din naţional-ţărănişti4. Dar, aşa cum
arăta ziaristul Ion Constantinescu în rîndurile de mai sus, dizolvarea
consiliilor locale s-a datorat în cele mai multe cazuri zelului prefec-
ţilor. Acest lucru reiese şi dintr-o telegramă adresată de ministrul de
Interne Alexandru Vaida-Voevod prefecţilor de judeţe, în care se arăta
că Înalta Regenţă primeşte numeroase plîngeri că, în scopuri electo-
rale, prefecţii dizolvă consiliile comunale, mută şi înlocuiesc funcţio-

1
ANDJ Alba, fond Prefectura Judeţului Alba. Cabinetul Prefectului, dos.
21/1927, f. 7.
2
Ibidem, f. 9, 10.
3
Ion Constantinescu, Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera
Deputaţilor. 1919-1939, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pp. 201-202.
4
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994, p. 106; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Mare Unire,
vol. II, partea I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 868.
262
narii administrativi, fără a fi respectate formele cerute de lege. Vaida
„atrăgea serios atenţia că actualul guvern este hotărît să respecte în
toate împrejurările principiul celei mai stricte legalităţi”. În conse-
cinţă, el ruga prefecţii „ca pe viitor să evite orice plîngeri de asemenea
natură şi, chiar în cazul cînd socotesc absolut necesar a lua unele mă-
suri care ar putea da loc nemulţumirii, să încunoştiinţeze în prealabil
ministerul, care va aprecia cazul şi va aviza asupra soluţiunii”1.
Într-o altă telegramă, Vaida cerea tot prefecţilor să lucreze în
înţelegere cu şefii de organizaţii naţional-ţărăniste şi să pună în vedere
partizanilor politici că „trebuie să se abţină de la orice act de răzbu-
nare, violenţe şi terorizări, care nu intră în vederile şi concepţiile
noastre de guvernare şi de care partidul nostru nu are nevoie”. Minis-
trul de Interne le mai cerea acestora ca, în cazul în care ar descoperi
totuşi ilegalităţi şi abuzuri, să facă imediat cercetările de rigoare şi să
ia măsuri pentru intrarea în legalitate, fără a mai aştepta ordinele de la
Bucureşti2. Vaida solicita, însă, ca întrunirile electorale ale Blocului
Muncitoresc-Ţărănesc şi cele ale L.A.N.C. să fie supravegheate de au-
torităţi, iar în cazul în care membrii acestor formaţiuni politice s-ar
deda la agresiuni sau ar ţine discursuri incendiare, atunci să se ia mă-
suri potrivit Legii pentru suprimarea unor infracţiuni contra liniştii
publice, din 19 decembrie 19243.
Un delict electoral incriminat de liberali a constat în iniţiativa a
doi prefecţi de a condiţiona întrunirile electorale de aprobarea oficială
a şefului judeţului. Direct vizat şi chestionat de ministrul Vaida, pre-
fectul judeţului Alba, avocatul dr. Emil Pop, a invocat motive ţinînd
de ordinea publică şi de securitatea personală a propagandiştilor elec-
torali. Documente din arhiva Prefecturii Alba confirmă acordarea ime-
diată a acestor aprobări. De altfel, şi organizaţia locală a P.N.Ţ. a fost
supusă aceleiaşi exigenţe, fără a provoca însă proteste locale4.

1
Muzeul Naţional al Unirii – Alba-Iulia, fond Documente, nr. inv. 3892.
2
Ibidem, nr. inv. 3893.
3
Ibidem.
4
ANDJ Alba, fond Prefectura Judeţului Alba, dos. 23264/1928, f. 2, 20, 22, 25, 45.
263
 Putem conchide că alegerile parlamentare din decembrie 1928
au avut un caracter mult mai liber decît cele anterioare, rolul apara-
tului administrativ în influenţarea corpului electoral fiind minor.
P.N.Ţ. a obţinut cu acest prilej cel mai ridicat procentaj al voturilor
din toate alegerile interbelice: 77,76%.
În aprilie 1931, Nicolae Iorga primea din partea regelui man-
datul de a forma un nou guvern. Cum se obişnuia, acesta a trecut la
organizarea de noi alegeri parlamentare. De această dată, partidul de
guvernămînt era cel naţionalist-democrat, care încheiase un cartel
electoral cu liberalii. Iorga, secondat la Ministerul de Interne de
Constantin Argetoianu, aplică şi el regula conform căreia guvernul o
dată instaurat la putere, schimba prefecţii de judeţ. Iorga, însă, ca să
arate că nu face politică militantă ci reprezintă un guvern de „gospo-
dari”, a căutat să-i menţină pe unii prefecţi naţional-ţărănişti (mai ales
în Ardeal şi Banat) şi i-a ales pe cei noi mai mult după calităţile gos-
podăreşti decît după „arta de a face alegeri”1. În realitate, menţinerea
în funcţie a unor prefecţi s-a datorat într-o măsură importantă lipsei de
cadre a P.N.D. Şi de această dată au fost dizolvate o serie de consilii
comunale şi judeţene, alese în 1930, acestea fiind înlocuite cu comisii
interimare. Atribuţiile preşedinţilor delegaţiilor judeţene au fost pre-
luate de prefecţi. De asemenea, au fost făcute presiuni asupra unor pri-
mari pentru a-i determina să demisioneze2.
În acelaşi timp, din iniţiativa prefecţilor, o serie de funcţionari
au fost suspendaţi, mutaţi sau destituiţi, pe motiv că se opun guver-
nului. De pildă, prefectul judeţului Alba a cerut suspendarea unui
funcţionar de la Percepţia Financiară Vinţu de Jos, „deoarece s-a do-
vedit că face propagandă contra guvernului şi, în stare de ebrietate,

1
I.M. Costian, Regele Carol al II-lea şi partidele politice, Tipografia „Lupta”,
Bucureşti, 1933, p. 89.
2
„Dreptatea”, anul V, nr. 1079, 15 mai 1931; „Gazeta Transilvaniei”, anul 93,
nr. 55, 27 mai 1931; nr. 58, 6 iunie 1931; Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional
Ţărănesc, p. 166.
264
ameninţă locuitorii care nu vor vota cu Maniu”1. Acelaşi prefect a mai
cerut forurilor superioare destituirea avocatului statului din Alba-Iulia,
pe motiv că „este cel mai aprig propagandist naţional-ţărănist, împăr-
ţind manifeste şi ţinînd întruniri pe sate, uneltind contra actualului Gu-
vern”. Totodată, el solicita detaşarea şefului de secţie de la Poliţia
Alba-Iulia, a comisarului Poliţiei Aiud şi a încă doi poliţişti, pentru că
„toţi aceştia uneltesc contra guvernului”2.
Pentru reuşita guvernului în alegeri, au fost puse la dispoziţia
prefecţilor „fonduri discreţionare” de bani3. Acestora li s-a cerut să intre
în legătură cu candidaţii liberali şi împreună „să intensifice propaganda
electorală, luînd în acelaşi timp toate măsurile pentru reuşită”4.
Constantin Argetoianu, în calitate de ministru de Interne, a adresat o
telegramă prefecţilor, în care le cerea „cu insistenţă, să ia măsuri pentru
asigurarea reuşitei listei guvernului la Senat. Vă ţinem personal
responsabili de această alegere”5. În comunele rurale a fost interzisă
propaganda electorală a legionarilor; cei găsiţi făcînd acest lucru „vor fi
ridicaţi şi trimişi în capitala judeţului, unde vor fi lăsaţi liberi”6.
Primul ministru Nicolae Iorga a primit numeroase telegrame de
protest faţă de abuzurile guvernului din partea oamenilor politici, dar
şi a cetăţenilor. Iorga le răspundea dînd vina pe administraţie şi pe
moravuri: „Nu eu am crescut administraţia ţerii”; „Regret acţiunea de
brutalitate, dar nu pot civiliza o lume într-o lună”; „Ce pot face eu faţă
de vechile obiceiuri ale ţerii?”; „Ilustrează nu guvernul mieu, ci mora-
vurile ţerii, la care participaţi cu toţii”7. Referindu-se la violenţele din
campania electorală, într-o adunare la Cluj, Nicolae Iorga declara: „Eu
nu pot să schimb moravurile ţării de pe o zi pe alta. Eu curarisesc ţara
1
ANDJ Alba, fond Prefectura judeţului Alba. Cabinetul Prefectului, dos.
2/1931, f. 21.
2
Ibidem, dos. 1/1931, f. 31.
3
Ibidem, dos. 2/1931, f. 9.
4
Ibidem, f. 14.
5
Ibidem, f. 31.
6
Ibidem, dos. 1/1931-1937.
7
Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa politică a României, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 289.
265
de friguri, dar, pentru moment, are 40 de grade electorale. Numai nu
sînt eu acela care i le-am dat”1.
Putem concluziona că aparatul administrativ a jucat un rol im-
portant în alegerile din 1931, altfel nu se poate explica succesul elec-
toral al unui guvern plin de contradicţii, cum era cel condus de Iorga.
În iunie 1932, P.N.Ţ. va reveni la guvernare, de această dată
premier fiind Alexandru Vaida-Voevod. La scurt timp, şi acesta va
proceda la înlocuirea prefecţilor instalaţi de guvernul Iorga cu lideri ai
organizaţiilor judeţene naţional-ţărăniste2. Ministrul de Interne a cerut
prefecţilor să nu dizolve consiliile comunale alese în 1930, pentru a
putea lua parte la alegerile de Senat (evident că cele mai multe dintre
acestea erau naţional-ţărăniste). „În schimb, veţi lua măsuri ca să înlo-
cuiţi actualele comisii interimare, numind în locul lor, pe cît posibil,
pe foştii consilieri disolvaţi în mod ilegal în cursul anului trecut”3.
După terminarea alegerilor, în cadrul unor organizaţii judeţene
naţional-ţărăniste au apărut nemulţumiri cauzate de faptul că prefecţii
de judeţe nu sprijiniseră suficient propaganda electorală a guvernului,
înregistrîndu-se în acest fel eşecuri. Aşa s-a întîmplat, de exemplu, în
judeţele Tîrnava Mare şi Ciuc. „Prefectul nu a luat nici cea mai mică
măsură administrativă – se preciza într-un raport adresat conducerii
P.N.Ţ. – pentru a diminua eficacitatea propagandei deşănţate şi
criminale făcute de candidaţii lupişti”. Consecinţa a fost că Partidul
Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu a reuşit să trimită un deputat în
Parlament4. Membrii organizaţiei se mai plîngeau că „în ziua alegerii,

1
Nicolae Iorga, Credinţa mea, p. 96.
2
Noii prefecţi au depus jurămîntul, în „Dreptatea”, anul VI, nr. 1405, 12 iunie 1932.
3
ANJD Alba, fond Prefectura Judeţului Alba. Cabinetul Prefectului, dos.
13/1932, f. 20. Spre exemplu, în judeţul Braşov, noul prefect a reintegrat Consiliul
judeţean, dizolvat la 9 mai 1931 prin decizie ministerială „fără respectarea formelor
legale şi urmărindu-se aproape numai unele interese particulare, în legătură cu
schimbările politice de pe acele vremuri, reparîndu-se astfel o nedreptate”. Raport
asupra situaţiei generale a judeţului Braşov pe anul 1932, pînă la 22 noiembrie 1932,
Tipografia Victor Branisce, Braşov, 1932, pp. 4, 5.
4
Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente 1926-1947, Arc 2000,
Bucureşti, 1994, p. 79.
266
dl. prefect a refuzat, sub pretextul că aceasta ar constitui o ingerinţă,
să convoace pe consilieri, înainte de începerea votării, în localul
prefecturii, unde printr-o cuvîntare să le arate ce aşteaptă de la ei”;
prefectul trebuia să facă acest lucru, deoarece „toate guvernele au
procedat la fel, căci nu era vorba de silirea voinţei, ci doar numai de
amintirea unei obligaţii faţă de partidul din care ei făceau parte”1.
Consecinţa faptului că guvernul nu a mai făcut presiuni asupra
administraţiei, lăsînd o marjă mai mare de libertate, a fost aceea că
P.N.Ţ. a cîştigat la limită alegerile parlamentare din 1932, cu un pro-
cent de 40.3%.
Reveniţi la guvernare după cinci ani de opoziţie, liberalii au
făcut noi alegeri parlamentare în decembrie 1933, sub conducerea lui
I.G. Duca. După obişnuitele schimbări ale prefecţilor, liberalii au pro-
cedat la înlocuirea consiliilor comunale şi judeţene alese în 1930 şi a
comisiilor interimare numite de guvernele anterioare cu altele noi, fi-
dele. Comisiile urmau să administreze comunele şi judeţele pînă la
efectuarea alegerilor locale, pe care noul guvern promisese că le va or-
ganiza într-un termen cît mai scurt2. Numeroşi primari au fost suspen-
daţi din funcţie în judeţele în care opoziţia avea mai mulţi aderenţi3.
Datorită faptului că principalul partid de opoziţie, P.N.Ţ., se
prezenta în campania electorală serios uzat în urma guvernării
anterioare, guvernul nu a trebuit să folosească la maximum
„capacităţile electorale” ale aparatului administrativ. În telegramele
adresate prefecţilor de judeţe, Ministerul de Interne le cerea acestora
să acorde o largă libertate de propagandă formaţiunilor politice din
opoziţie. Excepţie a făcut doar Garda de Fier, a cărei propagandă a
fost obstrucţionată sau interzisă4.
Unele disfuncţionalităţi au apărut în ceea ce priveşte distribuirea
cărţilor de alegător. În această privinţă, conform legii, obligaţia revenea

1
Ibidem.
2
S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., pp. 241-242.
3
„Gazeta Transilvaniei”, anul 95, nr. 95, 8 decembrie 1933.
4
ANDJ Alba, fond Prefectura Judeţului Alba. Cabinetul Prefectului, dos.
18/1933, f. 21-24.
267
magistraţilor. Cu toate acestea, guvernul I.G. Duca a permis autorităţilor
locale să îndeplinească această operaţiune. Problema a fost însă aceea
că nu s-a realizat o coordonare a acţiunilor între Ministerul de Interne,
Ministerul Justiţiei şi organele din teritoriu. De pildă, prim preşedintele
Tribunalului Sibiu telegrafia la Ministerul Justiţiei, în 20 decembrie
1933, următoarele: „Domnul prefect al judeţului ne cere în baza unui
ordin telegrafic necomunicat nouă toate cărţile de alegător ale consilie-
rilor comunali şi judeţeni nedistribuite încă, pentru a fi împărţite de or-
ganele administrative. Rugăm a ne comunica urgent dacă s-a dat un ase-
menea ordin şi dacă cererea domnului prefect se poate satisface”1.
În acest context, din teritoriu se înregistrează plîngeri şi recla-
maţii venite din partea candidaţilor opoziţiei, care acuză organizaţiile
liberale că manipulează în interes propriu cărţile de alegător. În acest
sens, preşedintele organizaţiei naţional-ţărăniste din Rîmnicu Sărat re-
clama Ministerului Justiţiei că în acest judeţ „împărţirea cărţilor de
alegător este lăsată la bunul-plac al primarilor”2. Un candidat al opozi-
ţiei transmitea din Măgurele lui Victor Antonescu, ministru al Justi-
ţiei, că „primarii şi şefii de partid [liberal] ridică cu forţa cărţile de ale-
gător şi împiedică pe alegători de a veni la vot”3.
Ultimele alegeri parlamentare libere organizate în anii inter-
belici se vor desfăşura în decembrie 1937 tot sub conducerea unui gu-
vern liberal, condus de această dată de Gheorghe Tătărăscu. P.N.L. se
prezenta în faţa corpului electoral după consumarea unui întreg man-
dat de guvernare de 4 ani, fapt ce-şi va pune amprenta în ceea ce pri-
veşte uzura partidului.
În contextul în care în 1936 au avut loc alegeri pentru consiliile
comunale şi judeţene, completate cu alegerile parţiale din vara lui 1937,
guvernul Tătărescu a procedat la luarea unor măsuri menite să-i asigure
– după metoda devenită clasică – sprijinul administraţiei. În acest sens,
s-a trecut la dizolvarea unor consilii comunale şi judeţene legal alese, în

1
ANB, fond MJCCE, dos. 2/1933, f. 187.
2
Ibidem, f. 60.
3
Ibidem, f. 165. Reclamaţii identice vezi şi la f. 162, 171.
268
acele circumscripţii unde influenţa P.N.L era redusă, şi la înlocuirea lor
cu comisii interimare. De la sfîrşitul lunii octombrie pînă în ziua
alegerilor, 20 decembrie 1937, au fost dizolvate peste 70 de consilii
comunale din întreaga ţară1. De asemenea, în aceeaşi perioadă, guvernul
a numit prefecţi noi în judeţe precum: Alba, Bacău, Braşov, Buzău,
Baia, Covurlui, Cluj, Hunedoara, Muscel, Neamţ, Năsăud, Rîmnicu
Sărat, Sălaj, Someş, Tighina, Teleorman, Vaslui, Vlaşca2. În cea mai
mare parte, aceste judeţe constituiau fiefuri electorale ale opoziţiei, iar
noii prefecţi aveau probabil calităţi reale de organizatori ai alegerilor.
Schimbarea unora era determinată şi de pierderea popularităţii lor după
ce conduseseră judeţul o bună perioadă de timp.
Cum se obişnuia, în campania electorală guvernul a mărit
salariile şi pensiile unor categorii de funcţionari publici şi membrilor
corpului didactic3, fapt important pentru pregătirea aparatului de stat şi
pentru creşterea simpatiei guvernului liberal în opinia publică.
Generalul Gabriel Marinescu, subsecretar de stat la Ministerul
de Interne, care răspundea de păstrarea ordinii şi siguranţei generale, a
primit însărcinarea ca, în perioada campaniei electorale, în problemele
menţinerii ordinei, să ţină legătura directă cu prefecţii de judeţ, fără a
fi nevoie de aprobări prealabile ale ministrului de Interne, Richard
Franasovici4. O asemenea măsură era menită să confere autorităţilor o
reacţie rapidă în faţa unor potenţiale tulburări legionare.
În scopul sustragerii de sub influenţa legionară a unui important
număr de tineri, guvernul a interzis studenţilor şi elevilor să facă parte

1
MO, nr. 276, 29 noiembrie 1937, p. 9219; nr. 281, 4 decembrie 1937, p. 9323;
nr. 288, 13 decembrie 1937, p. 9420; nr. 286, 10 decembrie 1937, p. 9386. Practic,
„Monitorul Oficial” publică regulat, în octombrie-decembrie 1937, decrete prin care
se numeau comisii interimare noi, primari noi.
2
Ibidem, nr. 270, 22 noiembrie 1937, p. 9066; nr. 276, 29 noiembrie 1937, p.
9210; nr. 281, 4 decembrie 1937, p. 9322: nr. 288, 13 decembrie 1937, p. 9418.
3
„Universul”, anul 54, nr. 327, 27 noiembrie 1937.
4
Florea Nedelcu, Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 1937,
pp. 177-178.
269
dintr-un partid politic sau să facă propagandă electorală, în caz contrar
ei riscînd să fie exmatriculaţi1.
Comparativ cu celelalte alegeri parlamentare interbelice, cele
din decembrie 1937 au avut un caracter mult mai liber. Implicarea
aparatului administrativ, nesatisfăcut de guvernarea liberală anterioa-
ră, în influenţarea deciziei alegătorilor a fost mult mai redusă. Acest
lucru, cumulat cu uzura celor 4 ani de guvernare a liberalilor, a avut ca
efect imediat pierderea, pentru întîia oară în România interbelică, a
alegerilor parlamentare de către partidul de guvernămînt. Regele Carol
al II-lea explica eşecul electoral al guvernului Tătărescu prin faptul că
ministrul de Interne nu făcuse destule presiuni asupra administraţiei.
Richard Franasovici – scria Carol în jurnalul său – „cunoştea meseria
aceasta, dar […] am impresia că nu şi-a dat prea mult silinţa, luînd
drept scuză recomandările ca alegerile să fie cinstite şi rezultatul a fost
că Guvernul a fost învins”2.

3.2.3. Rolul justiţiei în organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

Modalităţi specifice de influenţare a electoratului

Legislaţia electorală elaborată după primul război mondial

conferea Ministerului Justiţiei un rol foarte important în organizarea şi
conducerea alegerilor locale şi parlamentare. Preşedinţii birourilor
electorale trebuia să fie magistraţi, avînd ca principale atribuţii: impri-
marea şi distribuirea buletinelor de vot; primirea candidaturilor; asigu-
rarea măsurilor de ordine în timpul operaţiunilor electorale; centra-
lizarea rezultatelor scrutinului; proclamarea rezultatului alegerilor; pri-

1
ANDJ Cluj, fond Inspectoratul de Poliţie, dos. 675/1937, f. 6; ANDJ Alba,
fond Legiunea de Jandarmi, dos. 2/1937-1938, f. 66; „Universul”, anul 54, nr. 334, 4
decembrie 1937; nr. 342, 12 decembrie 1937; Traian Brăileanu, Metode machiavelice,
în ÎS anul III, nr. 1, aprilie 1937, p. 2.
2
Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I (1904-1939),
Silex, Bucureşti, 1995, pp. 232-233.
270
mirea şi judecarea contestaţiilor privitoare la operaţiile electorale; re-
partizarea mandatelor şi proclamarea deputaţilor şi senatorilor aleşi
sau a consilierilor ş.a.m.d.
În consecinţă, plecînd de la importanţa Justiţiei în perioada
campaniei electorale şi a alegerilor, partidul de la putere încerca să
exercite asupra magistraţilor o anumită presiune, în scopul cîştigării
alegerilor. Presiunea guvernamentală asupra magistraţilor se făcea fie
în sensul obstrucţionării opoziţiei, fie determinîndu-i să facă propa-
gandă electorală pentru guvern. Metodele folosite erau diverse, iar
asupra lor ne vom opri în cele ce urmează.
Judecătoriile îndeplineau un rol însemnat în alcătuirea listelor
de alegători. Dacă autorităţile comunale aveau obligaţia de a întocmi
listele cu toţi cei care aveau drept de vot la Senat şi la Cameră,
judecătorilor le revenea obligaţia de a soluţiona contestaţiile
cetăţenilor care fuseseră omişi de pe aceste liste. Contestaţiile trebuiau
judecate în termen de 15 zile de la primirea lor.
Au existat situaţii în care partidul de la putere încerca să împie-
dice înscrierea unor cetăţeni în listele electorale. Acest procedeu era
aplicat în fiefurile electorale ale opoziţiei şi îi viza pe acei alegători
consideraţi „nesiguri”, bănuiţi de simpatii faţă de opoziţie. De multe
ori însă, unii alegători nu erau înscrişi în listele electorale din cauza
greşelilor sau indiferenţei unor funcţionari administrativi. Astfel,
guvernul Arthur Văitoianu, în vederea alegerilor legislative din
noiembrie 1919, a întocmit în grabă listele de alegători, lăsînd
neînscrişi un însemnat număr de cetăţeni cu drept de vot1. În arhive,
am descoperit numeroase plîngeri ale unor alegători omişi din listele
electorale2. În judeţul Ciuc, în perioada în care se puteau depune
contestaţiile, judecătoriile au fost închise, astfel încît magistraţii care
trebuiau să le rezolve lipseau3. În Vulcan, pe Valea Jiului – zonă în

1
ANB, fond MAI, dos. 1/1919, vol. I, f. 57.
2
Ibidem, dos. 488, 489/1919.
3
Gheorghe Iancu, Desfăşurarea şi rezultatele alegerilor parlamentare din 1919
în circumscripţiile Transilvaniei, p. 107.
271
care socialiştii înregistrau un număr ridicat de aderenţi – doar ¼ din
muncitori au fost înscrişi în listele electorale1.
Într-un raport înaintat la 17 iunie 1919 Ministerului de Justiţie
de către judecătorul de ocol din Odobeşti (judeţul Putna), N.
Bărănescu, se arăta că, la verificarea listelor electorale, acesta
observase o serie de erori grave ale primarilor şi ale celorlalţi
funcţionari comunali însărcinaţi prin lege cu întocmirea acestor
documente. El opina că nu erau cunoscute principiile legii electorale.
N. Bărănescu arăta că s-au întocmit liste în care fuseseră trecuţi pentru
alegerea deputaţilor numai locuitorii pînă la 40 de ani, iar la Senat cei
cu o vîrstă mai mare de 40 de ani, fără a fi înscrişi în listele pentru
Cameră şi locuitorii care aveau dreptul de a vota şi la Senat.
Judecătorul Bărănescu se declara convins de faptul că aceşti
funcţionari nu puteau explica alegătorilor procedura de vot şi că exista
riscul ca ei să-i inducă în eroare, „din cauza nepriceperii şi necu-
noaşterii de către ei a principiilor legii”. „De asemenea – continua ra-
portul –, dat fiind numărul mare de alegători care se vor prezenta la
alegeri şi între cari majoritatea nu au mai votat pînă acum e aproape
sigur că, din cauză că alegătorii nu cunosc legea, operaţiunea votărei
va merge foarte greu şi vom avea multe buletine anulate”2. În
concluzie, pentru evitarea unor asemenea confuzii, judecătorul N.
Bărănescu solicita Ministerului dreptul de a ţine în fiecare comună din
judeţ cîte o conferinţă în care să explice funcţionarilor şi alegătorilor
Decretul-lege electoral3.
Ministerul Justiţiei va răspunde pozitiv acestei solicitări, dar va
cere ca „aceste conferinţe să se mărginească strict la discuţiunea
obiectivă a legei electorale […] şi să nu degenereze în acţiuni de pro-
pagandă electorală”4. Mai mult decît atît, Ministerul de Interne va cere
tuturor funcţionarilor superiori să organizeze asemenea conferinţe

1
Ibidem, pp. 108-109.
2
ANB, fond MAI, dos. 464/1919, f. 54.
3
Ibidem.
4
Ibidem, f. 55.
272
pentru a explica Decretul-lege electoral, fără a le transforma însă în
acţiuni de propagandă politică1.
Împiedicarea unor cetăţeni să-şi exprime dreptul de vot s-a făcut
şi prin nedistribuirea cărţilor de alegător, sau certificate de alegător,
cum mai erau numite. Legislaţia electorală însărcina autorităţile comu-
nale şi judecătoriile cu distribuirea acestor documente. În consecinţă,
atît administraţia cît şi justiţia recurgeau, presate de guvern, la ne-
numărate şicane pentru ca certificatele de alegător să nu poată ajunge
în mîinile celor interesaţi. În felul acesta, în numeroase cazuri, cărţile
de alegător ajungeau în posesia agenţilor electorali ai guvernului, care
votau în locul celor în drept2.
Unii preşedinţi de Tribunal au sesizat anumite contradicţii între
Decretul-lege electoral şi instrucţiunile de aplicare, cerînd lămuriri în
acest sens la Minister. Spre exemplu, la 24 octombrie 1919, Tribuna-
lul Bacău comunica ministrului de Justiţie că în art. 23 al regulamen-
tului de aplicare a legii electorale era o contradicţie. Se specifica
faptul că distribuirea cărţilor de alegător se făcea la domiciliu, pînă în
preziua alegerii. Cu toate acestea, regulamentul, după ce prevedea ca
certificatele nedistribuite să fie trimise preşedintelui secţiunii sau sub-
secţiunii de votare, în conformitate cu legea, oprea ca în localul de vo-
tare să se mai distribuie certificate; totuşi, în aliniatul următor reco-
manda ca preşedintele biroului electoral să trimită primăriei locului
unde se făcea votarea certificatele nedistribuite, pentru a se da posibi-
litatea alegătorilor rămaşi în întîrziere să-şi ia certificatele în chiar ziua
alegerii. Ultima dispoziţie – constata Tribunalul Bacău – era în con-
tradicţie cu legea. „Această dispoziţie are marele dezavantaj de a face
posibilă frauda. În actualele alegeri sînt foarte multe certificate nedis-
tribuite aparţinînd soldaţilor mobilizaţi; aceste certificate date pe mîna
unui primar ar putea servi ca mijloc de vot, a doua şi a treia oară,
agenţilor diferitelor partide, care ar putea corupe pe primarul distri-

1
Ibidem, dos. 547/1919, f. 8, 9.
2
Spre exemplu, Alexandru Marghiloman arăta că la Bucureşti primăria
confiscase un număr de certificate, dîndu-le agenţilor liberali. El preciza că prinsese el
însuşi pe trei dintre cei substituiţi. Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 331.
273
buitor”1. Pe marginea documentului, ministrul Justiţiei însemna: „Se
va urma conform instrucţiunilor date”.
O situaţie aparte, în ceea ce priveşte distribuirea cărţilor de ale-
gător, a fost întîlnită în 1919 în Vechiul Regat, şi ea a fost determinată
de amînarea alegerilor de şase ori. Alegerile fiind stabilite iniţial
pentru luna ianuarie, unele tribunale au comandat din timp cărţile şi au
procedat la distribuirea lor prin primării. Cum alegerile au fost
amînate şi o parte a cărţilor erau deja distribuite, tribunalele întrebau
Ministerul de Justiţie dacă acestea rămîneau valabile pentru noile
alegeri sau urmau să fie anulate. Răspunsul Ministerului de Justiţie, în
acord cu cel de Interne, cerea anularea lor şi distribuirea altora noi2.
Operaţiunea întocmirii şi distribuirii certificatelor de alegător implica
cheltuieli foarte mari, în condiţiile în care ţara se confrunta cu o gravă
criză economică; pe adresa guvernului soseau telegrame din teritoriu
care arătau că organizarea procesului electoral în condiţii optime nu se
putea realiza din lipsa banilor.
Au fost cazuri în care unii judecători, preşedinţi ai secţiilor de
votare, au fost acuzaţi că au sustras în timpul desfăşurării scrutinului
buletinele cu voturi date opoziţiei. Este cazul secţiei din comuna Be-
ceni (judeţul Buzău), unde candidatul ţărănist Dumitru Sîrbescu îl
acuza pe preşedinte de asemenea fapte3. La Olteniţa, preşedintele sec-
ţiei de votare era acuzat că tolera prezenţa în localul de vot a unui
agent liberal care verifica buletinele de vot înainte de a fi puse în urnă
de alegători pentru a vedea, dacă aceştia au votat sau nu „crucea”4.
O regulă obişnuită în stabilirea ordinii listelor electorale în
buletinul de vot – folosită în alegerile din România interbelică – a
fosta cea a acordării listei cu numărul unu partidului de guvernămînt.
Cele 10 alegeri parlamentare organizate în perioada 1919-1937 arată
că unii alegători votau din principiu prima listă din buletinul de vot, de
regulă ei necitind întreg buletinul. Spre exemplu, în octombrie 1919,

1
ANB, fond MJCCE, dos. 114/1919, f. 139.
2
Ibidem, f. 9.
3
Ibidem, dos. 22/1919, f. 1.
4
ANB, fond MAI, dos. 812/1919, f. 11.
274
Ministerul de Interne se adresase prefecţilor printr-o telegramă se-
cretă, cerîndu-le să facă demersurile necesare pe lîngă preşedinţii bir-
ourilor electorale pentru Adunarea Deputaţilor, lista nr. 1 urmînd a fi
acordată Partidului Naţional Liberal1.
Unii judecători sau ajutori de judecători au fost acuzaţi că per-
miseseră să se facă propagandă electorală înăuntrul razei de votare.
Astfel, un grup de ţărani din comuna Orleşti (jud. Vîlcea) reclamau mi-
nistrului de Justiţie că preşedintele subsecţiei de votare Zăvideni per-
misese unor agenţi liberali, mai precis primarului comunei Orleşti şi
fostului notar, nu numai să facă propagandă liberală „înlăuntrul razei de
votare, dar D-sa a mers cu îngăduirea încît a tolerat acestor agenţi să
intre în cabine după alegători şi să le ia ştampila din mînă punînd-o
sub semnul liberalilor, crucea. Mai mult decît atît, contrar dispoziţiilor
Decretului-lege [electoral], Dl. Preşedinte nu a dat deloc creioane
alegătorilor, lipsindu-i astfel de posibilitatea de a face selecţiunea candi-
daţilor. Prin această procedare Dl. Preşedinte nu numai că în mod
vădit s-a pus în slujba unui partid politic, cînd misiunea sa era să fie
imparţial, dar s-a pus în conflict cu dispoziţiile art. 61 şi 84 din De-
cretul-lege electoral…”2 [subl. ns.] În urma reclamaţiei, ministrul a de-
clanşat o anchetă, citîndu-se o serie de martori3. Mulţi au refuzat însă să
se prezinte în faţa Judecătoriei de Ocol Drăgăşani pentru declaraţii4. La
13 decembrie 1919, Judecătoria Drăgăşani a scos de pe rol acest dosar,
invocînd faptul că martorii reclamanţi nu se prezentaseră la proces5.
Concluzia anchetei a fost că reclamaţiile nu erau fondate, bazîndu-se pe
declaraţiile unor alegători, a subofiţerilor care asiguraseră paza localului
de votare, şi chiar a unora dintre semnatarii reclamaţiei adresate
ministerului, care au afirmat că şi-au pus semnătura pe petiţie fără să
ştie despre ce era vorba6.

1
Ibidem, dos. 810/1919, f. 1.
2
Loc. cit., fond MJCCE, dos. 4/1920, f. 49.
3
Ibidem, f. 54-61.
4
Ibidem, f. 64-85.
5
Ibidem, f. 94.
6
Ibidem, f. 95-106.
275
 Pentru alegerile parlamentare din 1920, guvernul Averescu a
elaborat un decret prin care dădea valoare listelor electorale din anul
precedent, care cuprindeau numeroşi alegători decedaţi şi în care nu
fuseseră înscrişi cei care împliniseră 20 de ani pînă la data alegerilor1.
Pe adresa Ministerului de Justiţie au sosit numeroase telegrame
care arătau faptul că mulţi alegători nu intraseră în posesia cărţilor de
alegător. La Constanţa, se arăta într-un asemenea document, 40.000 de
alegători se aflau în această situaţie, majoritatea funcţionari şi
meseriaşi2; la Galaţi, peste 30.0003 etc. În preajma alegerilor, un grup
de cetăţeni din Iaşi, parte dintre ei evrei, îl rugau pe ministrul Justiţiei
să intervină pentru a-şi primi cărţile de alegători4.
Nedistribuirea la timp a cărţilor de alegător se datora şi neimpli-
cării suficiente a autorităţilor locale şi a magistraţilor, proastei colabo-
rări dintre aceste instituţii5.
Mizînd pe popularitatea reală a lui Alexandru Averescu, Minis-
terul Justiţiei a încercat să evite eventualele abuzuri ce s-ar fi putut co-
mite cu certificatele rămase nedistribuite – aşa cum se întîmplase în
alegerile anterioare – şi a ordonat, la 22 mai 1920, preşedinţilor bi-
rourilor electorale din judeţele Vechiului Regat şi din Basarabia să
ceară să le fie trimise „în preziua alegerii spre a rămîne în păstrarea bi-
rourilor centrale, fără a le mai transmite secţiunilor şi subsecţiunilor
de votare”. Totodată, Ministerul le atrăgea atenţia că „rolul justiţiei
fiind de a veghea ca operaţiunile electorale să fie cît se poate de corec-
te şi de cinstite, veţi face de cu timp cunoscut tuturor magistraţilor şi
agenţilor însărcinaţi cu conducerea acestor operaţiuni că orice măsură
sau neglijenţă care ar putea înlesni proceduri frauduloase, fie ele în

1
Gheorghe I. Florescu, Ioan Saizu, Alegerile parlamentare din România (1919-
1922), în CI, anul IV, 1973, p. 324.
2
ANB, fond MJCCE, dos. 2/1920, vol. I, f. 58.
3
Ibidem, f. 63; vezi şi f. 64-77.
4
Ibidem, f. 134.
5
Ibidem, f. 124.
276
folosul oricăror liste de candidaţi, va fi reprimată cu ultimă asprime”1.
În ciuda acestui ordin, au fost cazuri în care unii prefecţi de
judeţ, plecînd de la realitatea că unii alegători nu primiseră
certificatele, au solicitat ministrului Justiţiei să revină. Spre exemplu,
la 25 mai 1920, prefectul de Ialomiţa telegrafia ministrului de Justiţie
rugîndu-l să revină asupra amintitului ordin, pentru că „foarte mulţi
demobilizaţi cer cu insistenţă să li se elibereze certificatele ce se
găsesc depuse la birourile de votare”2.
Şi de această dată o serie de candidaturi, mai ales ale Partidului
Socialist, au fost respinse de către Tribunale. Spre exemplu, la Iaşi
toate candidaturile socialiştilor au fost respinse, invocîndu-se diverse
motive3. În urma intervenţiei directe a ministrului Justiţiei, preşedin-
tele Tribunalului Iaşi a acceptat cuprinderea pe buletinul de vot a can-
didaţilor Partidului Socialist4.
O situaţie interesantă, care demonstrează bună-credinţa unor ju-
decători care nu se lăsau manipulaţi de către guvern, o întîlnim la Hîr-
şova. La 27 mai 1920, judecătorul C. Bucicov, preşedintele biroului
electoral Hîrşova, informa telegrafic Ministerul Justiţiei că „dl. Prefect
al judeţului Constanţa şi-a permis în ziua de 25 mai 1920 a veni în lo-
calitate şi de a manifesta, aducînd prin această procedare tulburări liniş-
tei necesare la efectuările operaţiunilor electorale ale votării. Pe lîngă
aceasta, prezenţa sa în jurul localului de vot a dat naştere la diferite in-
terpelări toate însă defavorabile principiului ca alegerile să fie libere.
Dînsul, în calitate de prefect, reprezentant al guvernului, trebuia în ase-
menea ocazie să fie cu mai multă prevedere şi ca un factor al ordinei să
evite oricare ar fi fost de natură să tulbure liniştea votării. Îmi fac o
datorie – continua Bucicov – de a vă semnala această atitudine tur-
bulentă în mijlocul alegătorilor lîngă localul de vot, atunci cînd
alegătorii ar fi avut nevoie de mai multă reculegere în vederea actului

1
Ibidem, dos. 2/1920, vol. II, f. 123; vezi şi f. 48, 118, 119.
2
Ibidem, vol. I, f. 124.
3
Ibidem, f. 141-143.
4
Ibidem, f. 144.
277
important ce urmau să-l săvîrşească în acel timp”1. În final, el cerea
Ministerului să ia măsurile cele mai drastice împotriva acestui prefect.
În mod corect, ministrul Justiţiei va înainta o telegramă Ministerului de
Interne, cerînd luarea de măsuri împotriva prefectului2.
Aceste situaţii confirmă faptul că manipularea magistraţilor de
către partidul de la putere nu a fost totală. În acelaşi timp, rezultă cola-
borarea dificilă dintre autorităţile statului din teritoriu, mai precis între
funcţionarii administrativi şi reprezentanţii puterii judecătoreşti, pe
timpul desfăşurării alegerilor3.
Aceleaşi liste electorale din 1919 au servit şi în alegerile parla-
mentare din 1922, deşi între timp se petrecuseră numeroase modificări:
unii cetăţeni decedaseră sau decăzuseră din drepturile politice, alţii
deveniseră alegători, unii au fost omişi, intenţionat sau nu4. Liberalii au
organizat acţiuni de stînjenire şi de micşorare a numărului de cetăţeni ce
aveau dreptul să-şi exercite votul. Au făcut acest lucru îndeosebi în
Transilvania dominată de P.N.R., şi mai ales în rîndul muncitorilor. La
Arad, din 10.000 de muncitori, numai 3.000 figurau în listele electorale.
Ziarul ţărănist „Aurora”, exagerînd, semnala la începutul campaniei
electorale că aproximativ 300.000 de muncitori ardeleni, aflaţi în mare
parte sub influenţa socialiştilor, nu erau cuprinşi în listele electorale5.
Samuel Josika, în numele Uniunii Maghiare – care participa
pentru întîia oară la alegeri –, a adresat primului ministru I.I.C.
Brătianu o scrisoare în care îl ruga „a da ordin urgent pentru
rectificarea listelor de alegere în Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi
Maramureş, fiindcă în chestia asta în timpul Consiliului Dirigent s-au
comis cele mai mari neregularităţi şi nedreptăţi la conscrierea
alegătorilor, listele acestea considerîndu-se şi azi ca valabile, însă

1
Ibidem, f. 60.
2
Ibidem, f. 61.
3
Ibidem, f. 2, 3, 5, 7, 8; dos. 2/1921, f. 139, 142, 143.
4
Loc. cit., fond MAI, dos. 1/1922, vol. III, f. 39; vezi şi Mihail Rusenescu, Ioan
Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 148.
5
Vor vota muncitorii din Ardeal?, în „Aurora”, anul II, nr. 79, 23 ianuarie 1922;
vezi şi S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 44.
278
autoritatea publică de aici n-a luat nici o dispoziţiune pentru
rectificarea listelor. De exemplu – continua Samuel Josika – producem
cazul Clujului, unde din 15-20.000 de alegători competenţi, abia 6.000
de inşi au fost introduşi în listă, mai cu seamă români şi evrei, pe cînd
grosul maghiarimii s-a eludat, ce n-a putut să fie o eroare din
întîmplare, dar o sistemă şi o procedură înadins. […] Din această
cauză, se urcă peste multe zeci, chiar sute de mii numărul alegătorilor
maghiari eliminaţi din liste…”1.
La scrisoarea telegrafică a prefectului de Roman, care preciza
că, nefăcîndu-se revizuirea listelor electorale, „rămîn foarte mulţi ale-
gători care nu votează, deşi au 21 de ani împliniţi”, răspunsul Bucu-
reştiului era dat în următorii termeni: „Cei interesaţi au avut destul
timp de a se înscrie de la 23 ianuarie la 3 februarie”2, adică în total 12
zile.
Tendinţa guvernului de a priva de dreptul la vot anumiţi alegători
„nesiguri”, din anumite zone în care P.N.L. nu era bine reprezentat, s-a
manifestat în alegerile parlamentare din 1922. Un locuitor al oraşului
Buzău reclama Ministerului Justiţiei că în localitatea amintită, la doar
două zile înaintea scrutinului, marea majoritate a populaţiei cu drept de
vot nu poseda certificatele de alegător3.
Printr-o telegramă circulară, ministrul Justiţiei Ioan Th. Flores-
cu informa Judecătoriile din Vechiul Regat şi Basarabia că „instrucţiu-
nile ce însoţesc Decretul-lege electoral prescriu că spre a se da posibi-
litatea alegătorilor rămaşi în întîrziere să-şi ia certificatele în chiar
zilele de alegeri, preşedinţii secţiunilor şi subsecţiunilor de votare vor
încredinţa certificatele nedistribuite primăriei comunei unde se face
votarea. Alegătorii rămaşi în întîrziere – continua documentul – le vor
putea obţine la cerere, dacă sînt cunoscuţi primarului sau pe baza
oricărui act de identitate ori a mărturiei unui alegător din comuna care
a emis certificatul”4. Acest ordin şi instrucţiunile la care se referă re-

1
ANB., fond MJCCE, dos 2/1922, f. 48.
2
Loc. cit., fond MAI, dos. 53/1922, f. 10, 21.
3
Ibidem, dos. 1/1922, vol. III, f.39.
4
Loc. cit., fond. MJCCE, dos. 2/1922, f. 36-37, 61.
279
prezentau în realitate o încălcare a Decretului-lege electoral din
noiembrie 1918, care, la art. 23, alin. 2, stabilea că distribuirea certifi-
catelor de alegător se putea face pînă în preziua alegerilor1. O aseme-
nea măsură permitea „legalizarea” unor abuzuri în condiţiile în care
administraţia era controlată de guvernul liberal.
Acolo unde magistraţii opuneau rezistenţă sau erau suspectaţi
de simpatii pro-opoziţie, P.N.L. a găsit alte soluţii de manipulare a
justiţiei: transferarea sau destituirea lor. Aceste metode au fost aplicate
cu regularitate în timpul alegerilor parlamentare din februarie-martie
19222. Sub incidenţa acestor măsuri intrau magistraţii care prezidau
sau urmau să prezideze birourile electorale şi secţiunile de votare din
judeţele pe care guvernul nu era sigur că le controla ca influenţă
politică. De asemenea, erau vizaţi şi acei magistraţi cunoscuţi sau
bănuiţi că sînt antiliberali3. Aceşti judecători incomozi erau mutaţi în
circumscripţii mai puţin importante pentru guvern sau acolo unde
puteau fi mai uşor supravegheaţi.
O altă modalitate prin care justiţia, presată de guvernul liberal
Brătianu, încerca influenţarea corpului electoral a fost aceea a respin-
gerii unor candidaturi aparţinînd formaţiunilor politice din opoziţie,
invocîndu-se tot felul de vicii de formă. În 1922, respingerea candida-
turilor unor oameni politici foarte cunoscuţi a stîrnit mari scandaluri
politice. De această „procedură” au fost loviţi ţărăniştii, iorghiştii, dar
mai ales naţionalii din Transilvania. Guvernul s-a prevalat de legea
electorală elaborată de Consiliul Dirigent în 1919, care dădea puterii
executive drepturi atît de largi, încît putea justifica oricînd arbitrarul.
Cunoscutul articol 46 preciza că, în circumscripţiile în care şi-a depus

1
C. Hamangiu, Codul general al României, vol. III, p. 1144.
2
Ion Bitoleanu, Formarea guvernului liberal şi alegerile parlamentare din anul
1922, în SAI, tomul XV, 1970, p. 64; „Patria”, anul IV, nr. 28, 9 februarie 1922; nr.
29, 10 februarie 1922.
3
Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, 1934,
pp. 278-279; Constantin I. Stan, Puterea şi opoziţia în alegerile parlamentare din
martie 1922, în „Apulum”, tomul XXXIV, 1997, p. 592.
280
candidatura doar un singur candidat, preşedintele biroului electoral îl
declară ales pe acesta, fără a se mai ţine scrutinul.
La timpul său, decretul menţionat avusese menirea de a asigura
succesul P.N.R., dar în 1922 s-a întors împotriva acestuia, cu conse-
cinţe foarte grave. Invocînd vicii în formularistica extrem de compli-
cată cerută pentru înscrierea candidaţilor, birourile electorale au
respins numeroase candidaturi ale opoziţiei în circumscripţiile transil-
vănene. La un moment dat, în această situaţie s-au găsit 23 de candi-
daţi ai P.N.R. Printre ei se numărau Alexandru Vaida-Voevod, Mihail
Popovici, Sever Bocu, Voicu Niţescu, Vasile Tincu1. Alţi fruntaşi „na-
ţionali” şi-au retras candidaturile din diverse motive. Spre exemplu,
Vasile Lucaciu a invocat motive de boală2. Loviţi au fost şi social-de-
mocraţii ardeleni, respinşi în toate circumscripţiile, în afară de
Făgăraş, unde în cele din urmă şi această listă a fost retrasă, deoarece
candidaţii propuşi fuseseră arestaţi şi înaintaţi Parchetului din Braşov3.
Totodată, liberalii au respins în Transilvania candidaturile Uniunii
Democrate Maghiare, la Gheorghieni, Miercurea-Ciuc şi Cluj4.
Scopul acestor acţiuni era acela de a facilita succesul în alegeri
al candidaţilor partidului de guvernămînt. La Brad, generalul Arthur
Văitoianu, la Hunedoara, protopopul Pompiliu Piso, la Orăştie,
Constantin Prezan, Andrei Pop, la Homorod, Constantin Tănăsescu, la
Odorhei, au candidat singuri în alegeri5. Numeroase candidaturi ale
Partidului Ţărănesc au fost anulate şi în Bucovina6.
De asemenea, liberalii au dat o lovitură abilă „naţionalilor” şi cu
prilejul încheierii perioadei de depunere a listelor de candidaţi. Legea
electorală a Consiliului Dirigent prevedea ca depunerea candidaturilor
1
„Patria”, anul IV, nr. 43, 28 februarie 1922; ANB, fond MAI dos. 13/1922, f. 24;
dos. 18/1922, f. 94; dos. 69/1922, f. 10.
2
Muzeul Naţional al Unirii Alba-Iulia, fond Documente, Vasile Lucaciu, mss.
5653, f. 1.
3
Mihai Florescu, op. cit., p. 26.
4
ANB, fond MAI, dos. 22/1922, f. 26; dos. 5/1922, f. 23, 36.
5
Ibidem, dos. 36/1922, f. 46-52; dos. 46/1922, f. 12-13.
6
Teofil Sauciuc-Săveanu, Naţional-ţărănismul Bucovinei, în Calendarul P.N.Ţ.,
1936, p. 78.
281
să se termine cu opt zile înainte de data alegerilor. Cum în Transilva-
nia votarea începea la 6 martie, acest termen era, deci, duminică, 26
februarie. Pe neaşteptate, însă, invocînd faptul că era vorba de o zi de
repaus legal, guvernul a ordonat sistarea înscrierilor la 25 februarie.
Astfel, P.N.R., care dorea să aibă o imagine de ansamblu a situaţiei
electorale, urmînd în funcţie de aceasta să-şi plaseze cît mai bine can-
didaţii, a fost surprins de această manevră cu numai 40 de candidaţi
înscrişi în 118 circumscripţii1.
La scurt timp după înfrîngerea suferită în alegerile pentru Ca-
merele Agricole din august 1925, guvernul Ion I.C. Brătianu a trecut
la întocmirea în grabă a listelor electorale pentru alegerile comunale şi
judeţene preconizate pentru începutul anului 1926. Numeroşi cetăţeni
cu drept de vot au fost omişi de pe listele electorale. Partidele politice
din opoziţie au făcut publice o serie de cazuri de acest fel şi au înaintat
Ministerului Justiţiei note de protest prin care acuzau administraţia şi
pe unii magistraţi că îi omit de pe liste pe alegătorii bănuiţi că nu sim-
patizează pe liberali2. Reclamaţii au fost făcute de către cetăţeni şi în
nume propriu sau în grup, mulţi dintre aceştia afirmînd că magistraţii
le respinseseră contestaţiile fără nici un motiv serios3.
În unele cazuri, listele electorale au fost afişate cu întîrziere, astfel
încît, deşi cetăţenii omişi au putut solicita înscrierea în liste ei n-au mai
putut totuşi vota, pentru că data alegerilor fusese fixată înainte ca
respectivii alegători să poată fi trecuţi în liste, dacă eventual jude-
cătorii le-ar fi admis contestaţiile4.

1
„Adevărul”, anul XXXV, nr. 11.626, 1 martie 1922. Alexandru Marghiloman,
observînd atent toate aceste abuzuri ale guvernului liberal, avea să noteze că „în
Ardeal, birourile electorale anulează pur şi simplu candidaturile care displac”.
Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 415.
2
ANB, fond MJCCE, dos. 6/1925, f. 25, 45.
3
Ibidem, f. 15, 49, 50, 127, 128.
4
Opoziţia şi alegerile comunale, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr. 23, 29 ianuarie
1926; Ion Mihalache, Încă o îndrăsneală liberală. Alegerile comunale, în „Aurora”,
anul VI, nr. 1272, 4 februarie 1926; Listele alegătorilor, în „Patria”, anul VIII, nr. 20,
27 ianuarie 1926.
282
 În baza unei circulare difuzate de Ministerul Justiţiei şi o alta a
Ministerului de Interne, judecătorii-preşedinţi de birouri de votare au
căpătat pentru alegerile comunale din februarie 1926 posibilitatea de a
contesta pe temeiul „antecedentelor penale” – în realitate, a unor crite-
rii politice – dreptul unor alegători de a fi înscrişi în listele electorale1.
În unele localităţi, cetăţenii nu au fost înscrişi pe liste pînă cînd nu au
făcut dovada că îşi plătiseră impozitele către stat2. Liderul ţărănist
Eduard Mirto arăta că, în anumite localităţi, între listele afişate la uşile
primăriilor şi cele comunicate judecătorilor erau diferenţe mari, în
sensul că ultimele conţineau un număr mai mic de alegători3.
Faptul că în perioada campaniei electorale întîlnim în
„Monitorul Oficial” numeroase cazuri de judecători transferaţi4
confirmă afirmaţiile opoziţiei, conform cărora magistraţii bănuiţi de
simpatii pro-opoziţie erau mutaţi în circumscripţii mai puţin
importante sau acolo unde puteau fi mai bine supravegheaţi.
Pentru a-şi extinde controlul asupra unui număr cît mai mare de
birouri electorale, guvernul liberal s-a folosit de prevederea articolului
383 din Legea pentru unificarea administrativă. Acesta stipula că, la
primele alegeri locale, în comunele rurale, în lipsa unui număr sufi-
cient de magistraţi, birourile electorale vor putea fi prezidate de către
persoane desemnate prin tragere la sorţi de preşedintele Tribunalului
local, de pe o listă întocmită de către preşedinte împreună cu prefectul
judeţului [care, evident, era liberal!], dintre „alegătorii cei mai califi-
caţi că vor garanta imparţialitatea conducerii alegerilor” 5.

1
DAD, sesiunea 1925-1926, nr. 4, 6 noiembrie 1925, pp. 24-25; „Viitorul”, anul
XVIII, nr. 5296, 28 octombrie 1925.
2
Primăria refuză înscrierile în listele electorale, în „Facla”, Bucureşti, anul
VIII, nr. 227, 25 ianuarie 1926.
3
Se pregătesc violenţe, ilegalităţi şi fraude, în „Adevărul”, anul XXXIX, nr.
12925, 3 februarie 1926.
4
MO, nr. 22, 27 ianuarie 1926, pp. 994-995, 998-999; Guvernul permută
magistraţii în vederea alegerilor, în „Adevărul”, anul XXXIX, nr. 12933, 12 februarie
1926; Mişcare în Magistratură, în ibidem, nr. 12932, 11 februarie 1926.
5
C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XI-XII, 1922-1926, p. 400.
283
 Presiunile guvernamentale asupra magistraţilor s-au concretizat şi
prin respingerea unor liste de candidaţi aparţinînd partidelor din
opoziţie, judecătorii invocînd diferite motive1. Disfuncţionalităţi în
organizarea alegerilor, mult criticate de „Opoziţia Unită”, au apărut şi în
distribuirea cărţilor de alegători, fără de care cetăţeanul nu-şi putea
exercita dreptul de vot. Autorităţile comunale aveau obligaţia de a
distribui cărţile de alegător în intervalul de trei zile de dinaintea celor
premergătoare alegerilor. Cele rămase nedistribuite la acest termen ur-
mau a fi ridicate de cei interesaţi de la primării, în comunele rurale, şi de
la judecătoriile de ocol, în comunele urbane2. În numeroase cazuri, au-
torităţile comunale recurgeau la tot felul de şicane pentru ca cetăţenii
bănuiţi că nu susţin guvernul să nu intre în posesia certificatelor de ale-
gător3. În Arhiva Ministerului Justiţiei se găsesc foarte multe plîngeri
trimise de cetăţeni care nu primiseră cărţile de alegător, precum şi rezul-
tatele unor anchete ordonate de Minister şi care confirmau reclamaţiile4.
Pe de altă parte, însă, numărul mare de cărţi de alegător nedistri-
buite se datorează şi unui fenomen des întîlnit în epocă, şi anume pasi-
vitatea electoratului, neparticiparea la vot a alegătorilor atingînd la un
procent însemnat. Aşa se explică apelurile din presă, de tipul „Cetăţeni,
faceţi-vă datoria de alegători şi ridicaţi-vă cărţile de alegător!”, adresate
de partidele din opoziţie. În acest sens, „Adevărul” scria în februarie
1926 că „neridicarea cărţilor de alegător face bucurie guvernului.
Neglijenţa aceasta înlesneşte lovitura clasică, de ultim moment, a
stăpînirii: utilizarea prin agenţii ei de club a certificatelor electorale ne-
reclamate”5.
În timpul campaniei electorale pentru alegerile comunale şi ju-
deţene, candidaţi ai opoziţiei, dar şi ai partidului de guvernămînt, sau
simpli alegători au sesizat Ministerul Justiţiei privind anumite nereguli

1
ANB, fond MJCCE, dos. 72/1926, f. 15, 244-257.
2
C. Hamangiu, op. cit., vol. XI-XII, p. 364, art. 158, alin. 9.
3
De la o săptămînă la alta, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr. 37, 15 februarie 1926.
4
ANB, fond MJCCE, dos. 72/1926, f. 44, 47-49, 50-52.
5
Cărţile de alegător, în „Adevărul”, anul XXXIX, nr. 12937, 17 februarie 1926; vezi
şi De la o săptămînă la alta, în „Îndreptarea”, anul VIII, nr. 37, 15 februarie 1926.
284
şi abuzuri de care se făceau vinovaţi magistraţii1. De multe ori, Minis-
terul demara anchetarea unor asemenea cazuri la directa intervenţie a
prefecţilor de judeţ, pentru că erau implicaţi candidaţi ai P.N.L.2.
Sub guvernul Averescu, campania electorală din mai 1926 a îm-
brăcat aspecte dramatice. Lipsa de popularitate a Partidului Poporului a
determinat guvernul să procedeze la exercitarea unor presiuni
extraordinare asupra magistraţilor pentru obţinerea procentului de 40%
prevăzut de legea electorală. În numeroase localităţi din judeţul Argeş,
judecătorii care prezidau secţiile de votare erau îmbrăcaţi ţărăneşte şi
purtau cu ei manifeste guvernamentale, iar în piept aveau prinse
decoraţii şi insigne cu chipul generalului Alexandru Averescu3. În
judeţul Tutova, prefectul şi candidaţii Partidului Poporului au luat cu ei
în propaganda electorală prin sate şi pe unii judecători, distribuind cu
acest prilej cărţile de alegător cetăţenilor care nu le ridicaseră încă4.
Cu toate că legea electorală din martie 1926 prevedea obligaţia
magistraţilor de a distribui cetăţenilor certificatele de alegători, totuşi
unele judecătorii – cum ar fi cele din Teleorman: Alexandria, Roşiorii
1
ANB, fond MJCCE, dos. 75/1926, 394 file.
2
Spre exemplu, în comuna Ciolăneşti (jud. Teleorman), perfectul a solicitat
anchetarea unui magistrat acuzat că a făcut politică naţional-ţărănistă, din această
cauză guvernul pierzînd alegerile în această localitate. Ibidem, f. 287-288. Un alt caz
s-a înregistrat la Sasca Montană (jud. Caraş), unde judecătorul I. Gropşianu era acuzat
că făcuse propagandă electorală împotriva guvernului şi pentru Partidul Naţional,
ajutîndu-l să cîştige alegerile. Prefectul judeţului a solicitat Ministerului Justiţiei
anchetarea acestui caz. Înainte de alegeri – declara un locotenent citat ca martor –,
judecătorul Gropşianu „a făcut o vie propagandă contra guvernului şi pentru Partidul
Naţional, agitînd satele prin care a trecut şi adresînd guvernului cuvinte injurioase,
calomnii şi îndemnînd sătenii să nu voteze cu guvernul, care este un guvern de hoţi,
tîlhari şi derbedei şi vrea să ducă ţara de rîpă împreună cu tîlharul de Brătianu”. [subl.
ns.] Dosarul de acuzare al respectivului judecător conţinea şi alte asemenea declaraţii
incriminatorii. În urma cercetărilor, judecătorul Gropşianu a fost găsit vinovat pentru
depăşirea atribuţiilor şi pentru alte nereguli legate de organizarea alegerilor locale.
Ibidem, f. 69, 70, 72, 75-97,104-107.
3
Suferinţele membrilor Partidului Naţional din judeţul Argeş în memorabilele
alegeri generale din mai 1926, sub guvernarea Generalului Averescu, Tipografia
Liga Poporului, Piteşti,[1926], p. 19.
4
Teroarea din judeţul Tutova, în „Viitorul”, anul XVIII, nr. 5461, 19 mai 1926.
285
de Vede, Turnu Măgurele, Salcia, Rîmnicu Sărat ş.a. – au solicitat Mi-
nisterului de Justiţie ca acestea să fie distribuite de către autorităţile
comunale, invocînd faptul că timpul pînă la alegeri era foarte scurt iar
judecătoriile erau aglomerate cu procese pe rol, adăugînd de asemenea
că astfel, s-ar fi evitat cheltuielile făcute cu deplasările judecătorilor1.
În aceste condiţii, din circumscripţiile electorale veneau pe adresa
preşedintelui Comisiei Centrale Electorale numeroase reclamaţii
semnate de candidaţi ai opoziţiei, care puneau în evidenţă numeroase
abuzuri făcute de autorităţile locale în distribuirea certificatelor de pe ale-
gător2.
Istoricul Ioan Scurtu arăta că, în timpul alegerilor parlamentare
din 1926, s-au întîlnit cu regularitate cazuri în care certificatele de
alegător fuseseră luate de la cei care simpatizau cu opoziţia şi
împărţite oamenilor de încredere ai Partidului Poporului, care votau în
acest fel de 2-3 ori3.
Practica transferărilor judecătorilor incomozi a fost folosită şi în
alegerile din mai 1926. Prefectul de Turda solicita guvernului mutarea
judecătorului Colfescu, preşedinte al biroului de votare din Moineşti, pe
motiv că „prin căsătoria lui aici este înrudit cu cei mai de frunte politi-
cieni naţionalişti, şi pentru care face propagandă înverşunată contra
guvernului şi a membrilor ce îl formează”4 [subl. ns.]. De asemenea,
prefectul cerea mutarea şi a prim-procurorului care lucra cu acesta.
Pentru susţinerea acuzaţiilor, prefectul de Turda a întocmit un întreg
dosar menit să ateste ilegalităţile comise de judecătorul Colfescu: că
violase secretul statului, că primise la vot persoane care nu aveau acest
drept, că anulase la întîmplare voturi etc.5

1
ANB, fond MJCCE, dos. 3/1926, f. 54-59.
2
Spre exemplu, în judeţul Tutova, judecătorii, „călcînd dispoziţiile legii, în loc să se
transporte personal în comunele respective pentru distribuirea cărţilor, le-au încredinţat
primarilor rurali care fac abuzuri în distribuirea lor”. Ibidem, dos. 1/1926, f. 103.
3
Ioan Scurtu, Alegerile parlamentare din mai 1926, pp. 237-238.
4
ANB, fond MJCCE, dos. 75/1926, f. 2.
5
Ibidem, f. 3-57.
286
 Candidatul guvernului, Al. Gărdăreanu, l-a acuzat pe
judecătorul D. Varduca, preşedinte al Biroului electoral din comuna
Slivileşti (jud. Teleorman) că ar fi făcut propagandă în favoarea
Partidului Ţărănesc. „… văzînd că curentul este foarte mare pentru
Partidul Poporului – se arăta în reclamaţie –, cum intrau alegătorii să-
şi ia buletinul de vot le spunea: «Fraţilor, nu sînteţi obligaţi să votaţi
numai pe Generalul Averescu, mai sînt şi alte partide care pot guverna
şi voi sînteţi liberi să votaţi cum vreţi»”. Invocînd mai multe exemple
pentru a demonstra că judecătorul i-a favorizat pe ţărănişti,
reclamantul concluziona: „După cele arătate mai sus, se poate constata
pînă la evidenţă că D-l judecător D. Varduca nu era preşedintele
biroului, ci un agent electoral ţărănist”1.
La ordinul prefectului de Mehedinţi, pretorul plasei Motru de
Sus a cercetat reclamaţia făcută de Al. Gărdăreanu împotriva judecăto-
rului Varduca şi a întocmit un raport la 7 iunie 1926. Concluzia aces-
tuia era că „D-l Judecător D. Varduca într-adevăr a depăşit cadrul
atribuţiilor sale de preşedinte al biroului electoral, căutînd cu intenţie
să imprime voinţa, sau mai bine zis dorinţa sa, alegătorilor, insistînd
asupra „Cercului”, semnul de pe buletinul de vot al Partidului Ţără-
nesc: «Vedeţi voi, aici e cercul partidului vostru care mai înainte avea
„secera” atît de bine cunoscută de voi, pe care i-au schimbat-o boierii
de frică. Nu ascultaţi pe primari şi celelalte autorităţi care vă spun
numai minciuni, votaţi fără frică cum ştiţi voi…» Reaua intenţie şi ura
contra guvernului – continua documentul – reiese precis din faptul că
acest domn Judecător ironiza guvernul şi semnul lui, spunînd alegăto-
rilor: «Pe partea stîngă aveţi lista generalului Averescu cu pirostriile în
cap, nu sînteţi obligaţi a o vota». Confuzia pe care premeditat a încer-
cat-o, spunînd că guvernul are ca semn pirostriile în loc de stea, n-a
reuşit decît să încurce pe neştiutorii de carte”. În consecinţă,
judecătorul Varduca se făcea vinovat „că a pus multă patimă pentru
reuşita Partidului Ţărănesc şi n-a procedat cu imparţialitatea cerută
de lege şi impusă demnităţii unui magistrat, ceea ce constituie pentru

1
Ibidem, dos. 69/1926, f. 9.
287
D-sa o mare scădere şi un act de răzvrătire faţă de guvernul chemat la
conducerea ţării…”1 [subl. ns.]. Interesant este faptul că ancheta
declanşată de Inspectoratul Judecătoresc al Curţii de Apel din Craiova
ajungea, în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse judecătorului Varduca, la
o concluzie diferită. Mai precis, că „alegerile s-au efectuat în cea mai
perfectă linişte, fără incidente, şi că numitul magistrat nu a făcut
propagandă în favoarea Partidului Ţărănesc”2.
O situaţie interesantă am întîlnit-o la Tulcea, unde preşedintele
organizaţiei judeţene a Partidului Poporului, într-o scrisoare adresată
generalului Alexandru Averescu la 6 decembrie 1926, arăta că, deşi
ceruse ministrului Justiţiei, imediat după alegerile din mai 1926, să-i
transfere pe judecătorii numiţi de el, nu se luase totuşi nici o măsură.
Mutarea acestora se impunea „pentru a da o pildă că Judecătorul care
prezidează, dacă nu simpatizează Guvernul, cel puţin să nu fie contra
lui şi să ajute mai departe la realizarea propagandei bolşevice care în
judeţul nostru era cotat ca cea mai tare fortăreaţă a ţărăniştilor […]
Cum de atunci şi pînă azi, cu toate că guvernul este consolidat la
cîrma ţării, şi faptul că ei au fost toleraţi pînă azi, au căpătat şi mai
mult curaj. şi de la alegeri şi pînă azi nu a lipsit ocaziunea să nu se
manifeste în contra Guvernului şi a Partidului”3. În consecinţă – conti-
nua şeful organizaţiei averescane Tulcea –, „faţă de această stare de
lucruri, care contribuie la scăderea prestigiului nostru ca partid, ară-
tînd neputinţa noastră în judeţ, faţă de acei Domni Magistraţi, care sînt

1
Ibidem, f. 15.
2
Ibidem, f. 8. Acuzaţii asemănătoare au fost aduse de candidaţii averescani şi
altor magistraţi. Spre exemplu, prim-preşedintele Tribunalului Deva, Virgil Olariu, a
fost acuzat că „în decursul campaniei electorale s-a dovedit refractar dispoziţiilor
primite. S-a favorizat Partidul Naţional în multe privinţe”. Ibidem, f. 4. Un alt caz se
întîlneşte la Bilciureşti (jud. Dîmboviţa), unde, în urma reclamaţiei depuse de
prefectul judeţului că preşedintele Biroului electoral făcea propagandă şi îi sprijinea în
alegeri pe ţărănişti, se solicita guvernului să-l schimbe pe magistrat în vederea
alegerilor pentru Senat. Ancheta ordonată de Ministerul Justiţiei se încheia la 13 iulie
1927, cînd prefectul avea să declare judecătorului care instrumenta cazul că „nu-şi
mai aminteşte detaliile” în care fusese implicat respectivul magistrat. Ibidem, f. 27-31.
3
Ibidem, dos. 77/1926, f. 197.
288
factorii principali pentru reformarea opiniei publice şi a curentului
electoral, şi cum în curînd vom avea pe lîngă alegerile comunale din
oraşul Tulcea şi alte alegeri în judeţ destul de importante, Vă rog, D-le
General, să binevoiţi a lua act de cele expuse şi a interveni pe lîngă D.
Ministru al Justiţiei ca judecătorul Niculescu, judecător de sentinţă la
Tribunalul Tulcea, să fie mutat pe baza cererii sale la Ministerul
Justiţiei. Judecătorul Giofan de la Ocolul Tulcea de asemenea să fie
mutat tot pe baza cererii sale aflate la Minister, iar în locul lor să se
trimită judecători devotaţi guvernului”1 [subl. ns.].
În sprijinul cererii şefului organizaţiei averescane Tulcea a venit
şi senatorul Partidului Poporului ales în această circumscripţie. Acesta
va declara că judecătorii citaţi „s-au comportat în aşa fel cu alegătorii
încît au format o atmosferă defavorabilă guvernului, mai mult, atunci
cînd explicau alegătorilor cum să pună ştampila pe buletinul de vot,
arătau încontinuu cu degetul lista ţărănistă, la un moment dat atmos-
fera fiind aşa de încărcată de curentul ţărănist încît soldaţii şi ofiţerii
de gardă erau contra noastră şi au arestat pe delegatul nostru”2. Drept
urmare – continua senatorul de Tulcea –, această circumscripţie era
singura din ţară în care guvernul obţinuse doar un singur loc de
deputat şi unul de senator, restul fiind luat de ţărănişti şi liberali, şi
aceasta „numai din cauza magistraţilor care nu simpatizau cu guvernul
şi nu au avut o atitudine imparţială”3.
Exemplele date anterior demonstrează faptul că presiunea gu-
vernamentală exercitată asupra magistraţilor nu dăduse rezultatele
scontate peste tot. Pentru rolul părtinitor şi abuzurile comise, un
număr însemnat de magistraţi, 59, au fost acţionaţi în judecată de către
fruntaşi ai opoziţiei4. În noiembrie 1926, însă, generalul Alexandru

1
Ibidem.
2
Ibidem, f. 198.
3
Ibidem, f. 198-199. Reclamaţiile şi cererile prefectului de Tulcea au fost confirmate
şi susţinute şi de către preşedintele Comisiei interimare şi de vicepreşedintele organizaţiei
judeţene Tulcea a Partidului Poporului. Ibidem, f. 200, 201.
4
Ibidem, dos. 69/1926, f. 1, 2; „Adevărul”, anul XXXIX, nr. 13080, 8 august
1926; MO, nr. 2, 1 iulie 1926, pp. 5-6; nr. 48, 12 martie 1927, pp. 1434-1435.
289
Averescu a amnistiat totalitatea delictelor comise cu ocazia alegerilor
de către civili şi militari1.
În timpul alegerilor parlamentare din iulie 1927, organizate de
guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, s-au comis, de asemenea,
abuzuri în ceea ce priveşte distribuirea cărţilor de alegător. La 4 iulie
1927, printr-o telegramă adresată de Ion Mihalache, candidat la Came-
ra Deputaţilor în judeţul Muscel, Ministerului de Justiţie se reclama
faptul că Preşedintele Biroului Electoral Muscel ordonase încetarea
distribuirii cărţilor de alegător de către judecători tocmai în momentul
cînd distribuirea era în curs. „Toate cărţile nedistribuite – continua
Mihalache – au fost încredinţate pretorilor din ordinul d-lui preşedinte
al biroului electoral. Iar pretorii reţin pe ale celor ce-i socotesc de
altă culoare politică decît cea liberală. Am cerut d-lui preşedinte să le
distribuie mai departe pentru d-nii judecători, oferindu-ne a suporta
cheltuielile de deplasare, noi, candidaţii opoziţionişti”2 [subl. ns.].
Totodată, Mihalache se plîngea de faptul că pînă în seara zilei de
3 iulie nu se făcuse încă repartiţia magistraţilor pe secţii de votare.
„Sîntem informaţi – arăta el – că s-ar fi urmărit înlăturarea de la pre-
zidări a unor magistraţi cunoscuţi ca integri şi definitivi. Şi experienţa
alegerilor din trecut ne îndreptăţeşte a da crezămînt”3. În faţa acestor re-

1
MO, nr. 254, 13 noiembrie 1926; ANB, fond MJCCE, dos. 77/1926, f. 235.
Autorităţile nu au depus eforturi prea mari pentru a soluţiona anchetele intentate
magistraţilor acuzaţi de abuzuri în alegeri. Relevantă în acest sens este o telegramă
trimisă ministrului de Justiţie de Inspectoratul Judecătoresc din Circumscripţia Curţii
de Apel Chişinău, la 31 august 1926: „Am onoarea a vă face cunoscut că în ceea ce
priveşte cercetările ordonate de Dv., din cauză că o bună parte dintre D-nii magistraţi
învinuiţi că au avut o conduită reprobabilă în alegeri, ofiţerii comandanţi ai gărzilor şi
funcţionarii judecătoreşti care ar fi de audiat ca martori sînt în concedii de vară sau
vacanţe, plecaţi de la domiciliu, ne găsim în imposibilitate a efectua cercetările în mod
complet şi a vă depune raportul pînă la 10 septembrie, cînd concediul lor expiră abia
la 10-20 septembrie, de aceea vă rugăm să binevoiţi a ne acorda un termen mai lung,
avîndu-se în vedere că avem în circumscripţie trei judeţe: Cetatea Albă, Soroca şi
Tighina, lipsite de căi de comunicaţie, unde pasiunile politice sînt mari şi magistraţii
învinuiţi destul de numeroşi”. ANB, fond MJCCE, dos. 69/1926, f. 32.
2
ANB, fond MJCCE, dos. 9/1927, f. 8.
3
Ibidem.
290
clamaţii, ministrul Justiţiei va ordona preşedintelui Tribunalului Muscel
anchetarea acestor acuzaţii. În răspunsul celui din urmă se arăta că re-
clamaţiile aduse de Mihalache nu sînt adevărate, dar se recunoştea,
totuşi, că certificatele de alegător rămase nedistribuite fuseseră încre-
dinţate organelor administrative locale pentru a le distribui1.
Suspiciunea unor lideri ai opoziţiei că agenţii electorali ai gu-
vernului vor folosi cărţile de alegător rămase nedistribuite se confirmă
prin existenţa a numeroase reclamaţii în care se arată că în timpul
scrutinului un număr de locuitori fuseseră surprinşi votînd cu alte
certificate de alegător2.
Un alt gen de abuzuri reclamate de opoziţie se referă la
neintervenţia magistraţilor preşedinţi ai secţiilor de votare atunci cînd,
în incinta localului de vot, agenţii liberali încercau să influenţeze votul
alegătorilor. Astfel, institutorul Ion Ciotor, candidat al Partidului
Poporului la Senat în Gorj, a reclamat Ministerului Justiţiei că la secţia
Novaci alegătorii fuseseră opriţi a vota liber, fără ca preşedintele
secţiei să intervină. În aceste condiţii, prim-preşedintele Tribunalului
Gorj, la ordinul ministrului, va începe o anchetă la 14 iulie 19273. În
procesul-verbal încheiat în iulie 1927, Ion Ciotor îşi menţinea
declaraţia în faţa prim preşedintelui Tribunalului Gorj: „Îmi menţin în
totul cele arătate în telegramă, anume că în cabina de votare intra o
dată cu alegătorii cîte un agent liberal care vota în locul alegătorului,
care dacă se opunea era bătut. În ce priveşte martorii nu vi-i pot spune
acum, rămîne să vă trimit sau să vă aduc lista lor mai tîrziu personal
deoarece mi-e teamă să nu-i corupă cineva din cei interesaţi”4. Această
declaraţie va fi sprijinită ulterior de altele date de martori în faţa
Tribunalului Gorj, confirmîndu-se astfel reclamaţia lui Ion Ciotor5.
Plîngeri împotriva magistraţilor s-au înregistrat în timpul alege-
rilor din 1927 şi din partea candidaţilor P.N.L. În acest sens, I.

1
Ibidem, f. 5-6, 9.
2
Ibidem, dos. 8/1927, f. 95.
3
Ibidem, dos. 9/1927, f. 85.
4
Ibidem, f. 87.
5
Ibidem, f. 89-93.
291
Georgescu, îl acuza, în numele organizaţiei liberale Arad, pe ajutorul de
judecător din Pecica de atitudini antiliberale, acesta rupînd pe 21 iunie
manifestele electorale ale P.N.L. Cercetarea cazului se afla în curs la
Parchet1.
Un alt semn al abuzurilor comise de către magistraţi în timpul
campaniei electorale şi a scrutinului din iulie 1927 îl reprezintă
numărul de 34 de magistraţi din toată ţara cărora li s-au deschis dosare
de anchetă2.
Plecînd de la premisa că, în alegerile legislative organizate pînă
în 1928, s-au făcut numeroase abuzuri şi ilegalităţi, partidul de la
putere permiţînd administraţiei să distribuie cărţile de alegător
cetăţenilor, noul guvern naţional-ţărănist condus de Iuliu Maniu,
numit în noiembrie 1928, se declara hotărît să aplice întocmai articolul
19 din legea electorală, care prevedea categoric că nici o carte de
alegător nu avea să fie distribuită prin funcţionarii comunali sau
administrativi3. De asemenea, guvernul Maniu, plecînd de la
necesitatea respectării întocmai a legislaţiei, a decis să nu mai permită
distribuirea cărţilor de alegător în ziua fixată pentru alegeri4. Măsura
era în conformitate cu prevederile legii electorale din martie 1926 şi
era menită să evite abuzurile determinate de o asemenea operaţie,
foarte des întîlnită în alegerile anterioare.
Ministrul Justiţiei, Grigore Iunian, atrăgea atenţia magistraţilor
însărcinaţi cu predarea cărţilor de alegător că „le este absolut interzis a
se transporta în comune în acelaşi vehicul cu candidaţii pentru alegeri
ori cu funcţionarii administrativi”5.
Interesant este faptul că pe adresa Ministerului Justiţiei soseau
din teritoriu telegrame care arătau faptul că cetăţenii nu se prezentau
pentru a-şi ridica cărţile de alegător, cu toate anunţurile făcute. „Moti-

1
Ibidem, dos. 8/1927, f. 2-3.
2
Ibidem, dos. 9/1927, f. 2. Numai în judeţul Roman au fost daţi în judecată,
pentru infracţiuni la legea electorală, 11 magistraţi. Ibidem, dos. 3/1928, f. 21.
3
Ibidem, dos. 3/1928, vol. I, f. 8; dos. 1/1928, f. 37.
4
Ibidem, dos. 2/1928, f. 105, 106.
5
Ibidem, dos. 1/1928, f. 37.
292
vul – se arăta într-o telegramă a Judecătoriei Sibiu din 28 noiembrie
1928 – este că s-au obişnuit în anii precedenţi să li se înmîneze prin
administraţie. În consecinţă, vă rugăm să binevoiţi a ne da de urgenţă
instrucţiuni dacă putem să procedăm şi de această dată ca în trecut”1
[subl. ns.]. O solicitare identică venea şi din partea Judecătoriei din
Blaj2. Aceste cereri adresate Ministerului Justiţiei sînt semnul unei
obişnuinţe pe care magistraţii şi-o formaseră în alegerile anterioare,
chiar dacă nu respectau prevederile legii electorale în vigoare.
Unii dintre alegători au renunţat la ridicarea cărţii de alegător
pentru că de multe ori judecătorii le solicitau, pe lîngă documentele
care să le ateste identitatea, şi chitanţe prin care să demonstreze că îşi
plătiseră impozitele, ceea ce contravenea legii electorale. Această mă-
sură – aşa cum se arăta într-o telegramă a prefectului de Tutova adre-
sată Ministerului de Interne – „creează dificultăţi cetăţenilor, aşa că se
descurajează şi renunţă a ridica cartea”3.
Constatînd că în mediul rural un mare număr de alegători nu îşi
primiseră cărţile de alegător, Grigore Iunian telegrafia la 8 decembrie
1928 Tribunalelor din ţară, cerîndu-le să ia măsuri ca magistraţii
desemnaţi pentru aceasta să se transporte în comunele rurale spre a
elibera şi restul cărţilor. În acest scop, prefecturile trebuiau să pună la
dispoziţia lor automobilele necesare4.
O practică des întîlnită în timpul desfăşurării scrutinului, menită
să influenţeze rezultatele votului, era aceea a aşa-zisei „suveici”. Ea
consta în sustragerea, uneori chiar de la tipografie, a unui buletin de
vot, pe care se punea, prin fraudă, sigiliul preşedintelui; după ce se
aplica pe o anumită listă de candidaţi ştampila cu cuvîntul „votat”,
buletinul era înmînat alegătorului „dubios” spre a-l preda preşedintelui
în sala de vot; buletinul primit de la preşedinte era adus afară intact.
Cunoscînd această practică, Grigore Iunian cerea tuturor prim-
preşedinţilor de Tribunal din ţară, la 4 decembrie 1928, ca, pentru

1
Ibidem, dos. 2/1928, f. 61.
2
Ibidem, f. 74.
3
Ibidem, f. 77.
4
Ibidem, dos. 1/1928, f. 5.
293
evitarea folosirii „suveicii”, magistraţii care prezidau birourile de
votare să aplice pe buletinul de vot măsuri suplimentare de siguranţă,
permise de lege. Mai precis, se referea la articolul 59, alin. 3, din
Legea electorală, care permitea candidaţilor sau delegaţilor să propună
o ştampilă, alta pe lîngă cea a preşedintelui, care se aplica pe buletinul
de vot alături de ştampila preşedintelui secţiei de votare. „Exacta
îndeplinire a acestui mijloc indicat de lege – preciza Grigore Iunian –
este de natură a înlătura orice încercare de fraudă şi a risipi orice
îndoială asupra libertăţii exerciţiului dreptului de vot”1.
În consecinţă, se poate aprecia că guvernul naţional-ţărănist
condus de Iuliu Maniu a întreprins măsuri menite a asigura libertatea
alegerilor din decembrie 1928, fără a exercita presiuni asupra Justiţiei.
Dimpotrivă, se constată încercarea de a remedia anumite disfuncţiona-
lităţi existente în alegerile anterioare.
Deşi atunci cînd se afla în opoziţie Nicolae Iorga reclama cu
regularitate modul defectuos de întocmire a listelor electorale, în
1931, cînd ajunge în situaţia de a prezida el alegerile parlamentare, nu
va putea remedia această problemă. Iorga nota în memoriile sale că
din judeţe vin „necontenite plîngeri contra listelor electorale”2.
Nici în timpul alegerilor parlamentare din iunie 1931, guvernul
nu a reuşit să distribuie cărţile de alegător tuturor cetăţenilor îndreptăţiţi,
din diferite motive. Opoziţia invoca reaua-credinţă a guvernului, iar
acesta din urmă disfuncţionalităţi ale magistraturii şi ale administraţiei
sau alte motive. Spre exemplu, prefectul de Ialomiţa informa Ministerul
de Interne, la 1 iunie 1931, că judele de ocol Slobozia-Ialomiţa, Tiberiu
Constantin, refuză să elibereze la biroul de votare cărţile de alegător
cetăţenilor cărora nu le fuseseră distribuite la sate. Prefectul arăta că
între 500 şi 600 de alegători nu puteau vota din această cauză. Mai mult
decît atît, „peste tot a dat jos placardele guvernului menţinînd pe cele
ale opoziţiei. Rugăm stăruitor – continua prefectul – binevoiţi

1
Ibidem, f. 79; dos. 2/1928, f. 86.
2
Nicolae Iorga, Memorii, vol. VI, p. 103.
294
interveniţi detaşarea, ca să nu mai poată prezida biroul şi la alegerea
de Senat, provocînd multe nemulţumiri”1 [subl. ns.].
Ştefan Tătărescu l-a acuzat pe ajutorul de judecător Aurel Bar-
bulovici de la Judecătoria Mixtă Carei că „face propagandă pe faţă
împotriva guvernului, refuzînd împărţirea cărţilor de alegător” [subl.
ns.]. Ancheta începută de către Inspectorul Judecătoresc al Circums-
cripţiei Tribunalului Satu-Mare şi Sălaj stabilea că acuzatul distribuise
cărţile de alegător şi că acesta nu făcuse propagandă politică2. În
asemenea cazuri, era vorba mai degrabă de răfuieli personale.
Relevantă în acest sens este o reclamaţie similară adusă de un candidat
unui judecător din Panciu. Ancheta Inspectorului Judecătoresc
Bucureşti stabilea că: „Numitul reclamant nu mai are nici o
pretenţiune asupra celor reclamate prin acea telegramă, întrucît dînsul
urmărea prin ea înlocuirea judecătorului reclamat de la prezidarea
biroului electoral respectiv…”3.
Numeroase reclamaţii adresate guvernului Iorga, care se
refereau la abuzurile acestuia în alegeri, erau false sau exagerate şi –
aşa cum arăta preşedintele Parchetului Teleorman – erau menite „fie a
preveni abuzurile reprezentanţilor guvernului, fie pentru a intimida
partidul guvernului”4.
În aceeaşi ordine de idei, într-un raport al Parchetului general de
pe lîngă Curtea de Apel Chişinău, adresat la 16 iunie 1931 Ministe-
rului Justiţiei, se arăta că, din marele număr de plîngeri înregistrate,
„majoritatea erau reclamaţiuni verbale, pornind din temeri şi griji de
soarta şi siguranţa candidaţilor, asistenţilor şi delegaţilor porniţi în ju-
deţ la secţiunile de votare. Simple zvonuri sau versiuni se prefăceau în
certitudini de arestare sau maltratare a celor absenţi, însă aceste cer-
titudini nu rezistau la prima verificare prin telefon de către Parchete, a
celor reclamate. Aşa că mare parte din activitatea Parchetelor a fost

1
ANB, fond MJCCE, dos. 9/1931, vol. II, f. 17.
2
Ibidem, f. 26, 28.
3
Ibidem, f. 46.
4
Ibidem, f. 52.
295
absorbită în epoca alegerilor ca să se verifice temeinicia acestor recla-
maţiuni neserioase”1 [subl. ns.].
Concurenţa extraordinară dintre partidele politice, dorinţa lor de
a cîştiga cît mai multe voturi a determinat de regulă incidentele elec-
torale. Unele obiceiuri mai vechi, care nu au dispărut după 1918, dar
şi exacerbarea luptei politice au făcut ca, adesea, incidente minore să
capete proporţii uriaşe, vina fiind aruncată, în mod obişnuit, asupra
partidului de guvernămînt. Este şi cazul alegerilor din 1932. La
sfîrşitul lor, guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod a dat publi-
cităţii o „Carte albă” asupra campaniei electorale abia încheiate, în
care a prezentat punctul de vedere al organelor de justiţie asupra abu-
zurilor electorale reclamate în presa opoziţionistă. Surpriza a fost
completă: covîrşitoarea majoritate a „abuzurilor” pentru care se chel-
tuise atîta cerneală şi hîrtie nu avea nici o legătură cu alegerile, fiind
răfuieli – mai vechi sau mai noi – între cetăţeni, obişnuite mai ales în
lumea satelor, dar pe care ziariştii opoziţiei le înfăţişaseră cu lux de
amănunte ca fiind datorate poziţiei politice a respectivilor cetăţeni2.
În vederea alegerilor parlamentare din decembrie 1933, autori-
tăţile nu au mai procedat la revizuirea listelor electorale, votarea efec-
tuîndu-se după vechile liste rămase definitive în 19323. Aceste liste au
fost afişate la primării încă din luna ianuarie 1933, cetăţenii omişi
avînd posibilitatea de a face contestaţie şi a fi înscrişi în liste. Mulţi
însă au neglijat a face contestaţie, rămînînd în afara listelor, dovadă a
dezinteresului electoratului4. La unele primării s-au înregistrat nere-
guli, în sensul că cetăţenilor omişi din listele electorale nu li s-a notifi-
cat la domiciliu acest lucru, iar listele nu fuseseră afişate din timp 5.
Judecătoria Urbană Ocol III Bucureşti semnala Ministerului Justiţiei la
25 noiembrie 1933 că, după verificarea sumară a listelor electorale

1
Ibidem, dos. 9/1931, vol. I, f. 8.
2
Ioan Scurtu, Contribuţii privind structura socio-demografică a parlamentului
României în anii 1919-1937, în MemAnt, anul XV-XVII, 1983-1985, p. 196.
3
ANB, fond MJCCE, dos. 2/1933, f. 225, 226.
4
Ibidem, f. 102.
5
Ibidem, f. 100, 101.
296
trimise de primăria Sectorului I Galben Bucureşti şi primăria Băneasa,
a constatat că aceste liste nu corespundeau cu cele întocmite în 1932;
mai mult, s-a constatat că la întocmirea lor nu se ţinuse seama de
listele de înscrişi pe cale de contestaţie, pe care judecătoria le înaintase
la timp1. Aceste nereguli, întîlnite şi la alte primării, se puteau rectifica
la eliberarea cărţilor de alegător, dacă pînă la alegeri cei omişi obţi-
neau o hotărîre de admitere a contestaţiei2.
Cu toate acestea, au existat plîngeri ale cetăţenilor înscrişi în lis-
tele electorale sau ale candidaţilor, care arătau că organele abilitate să
rezolve contestaţiile nu rezolvaseră aceste cereri. Spre exemplu, C.
Brezeanu, candidat la colegiul consiliilor comunale din Ploieşti, tele-
grafia Ministerului Justiţiei, la 18 decembrie 1933, informîndu-l că
565 de alegători nu fuseseră admişi pe listele electorale, iar contestaţia
lor nu era încă rezolvată3. Prefectul judeţului Fălciu informa Ministe-
rul Justiţiei, la 18 decembrie 1933, că judecătorii refuză a elibera
cărţile de alegător celor ce fuseseră omişi sau şterşi ilegal din listele
electorale înainte de 1933. Unii cetăţeni se aflau în această situaţie din
1927. În consecinţă, ministrul de Justiţie era rugat să dea dispoziţie
birourilor electorale în sensul remedierii acestei situaţii4.
În condiţiile în care legea electorală din 1926 prevedea obligaţia
ca împărţirea cărţilor de alegător să se facă de către magistraţi, pre-
fecţii, în virtutea unor practici mai vechi, solicitau guvernului ca dis-
tribuirea lor să se facă prin intermediul administraţiei5. Prefectul de
Sălaj, pentru a sprijini această solicitare, invoca faptul că „din fondul
foarte redus ce i s-a pus la dispoziţie nu poate acoperi cheltuielile în
legătură cu distribuirea cărţilor de alegător pentru evitarea neachitării
cheltuielilor de transport şi diurne ale magistraţilor”6. La 10 decem-
brie, ministrul Justiţiei, Victor Antonescu, ordona preşedinţilor birou-

1
Ibidem, f. 93.
2
Ibidem, f. 96, 97, 98.
3
Ibidem, f. 108.
4
Ibidem, f. 189, 190.
5
Ibidem, f. 24.
6
Ibidem, f. 200, 201.
297
rilor electorale judeţene ca certificatele de alegător rămase nedistri-
buite de magistraţi să fie încredinţate, pentru a fi împărţite, notarilor1.
Cu toate acestea, unii judecători au refuzat să respecte acest ordin, in-
vocînd prevederile legii electorale şi independenţa magistraturii2.
Cu toate măsurile luate de guvernul I.G. Duca, şi în aceste alegeri
parlamentare numeroşi cetăţeni au rămas fără cărţile de alegător, ei ne-
putînd să-şi exercite dreptul de vot3. În condiţiile în care alegătorii pro-
testau faţă de această situaţie, atît prefecţii de judeţ, cît şi preşedinţii de
Tribunale au solicitat Ministerului de Justiţie să permită distribuirea căr-
ţilor de alegător şi în ziua de votare, ceea ce era împotriva legii electo-
rale4. Au fost cazuri cînd judecătorii au fost acuzaţi că dăduseră agen-
ţilor liberali cărţile de alegător rămase nedistribuite, spre a le folosi5.
Măsura distribuirii cărţilor de alegător prin intermediul administraţiei a
fost folosită, în virtutea ordinului dat la 21 decembrie 1933, şi pentru
alegerea senatorilor de către colegiul consiliilor judeţene şi comunale6.
De asemenea, guvernul liberal I.G. Duca a procedat şi el la
transferarea unor magistraţi din circumscripţiile nesigure pentru
P.N.L., aceştia fiind bănuiţi de simpatii pro-opoziţie sau consideraţi
„periculoşi” datorită integrităţii lor7.
Un caz interesant s-a petrecut la Vîlcea, unde preşedintele bi-
roului electoral a distribuit mandatele în mod eronat, proclamînd aleşi
trei candidaţi ai Partidului Naţional Agrar în loc de trei candidaţi ai
P.N.Ţ., această situaţie fiind publicată în „Monitorul Oficial”. Cel în
cauză motiva această eroare prin faptul că „semnele fiind asemănătoa-
re, în timpul nopţii, la corecturi s-a putut uşor produce confuzie, iar pe

1
Ibidem, f. 56.
2
Ibidem, f. 26; cazul judecătorului Anastasiu de la ocolul Tecuci.
3
Ibidem, f. 181, 182.
4
Ibidem, f. 53, 118.
5
Ibidem, f. 55; cazul judecătoriei Beceni, jud. Buzău.
6
Ibidem, f. 156.
7
Ibidem, f. 34.
298
de altă parte lista majoritară, aproape în toate judeţele a avut poziţia
nr. 1, iar la judeţul Vîlcea a fost a patra”1.
În timpul ultimelor alegeri parlamentare democratice din Româ-
nia interbelică, organizate de guvernul liberal condus de Gheorghe
Tătărescu la 20 decembrie 1937, s-au produs din nou abuzuri şi ilegali-
tăţi în ceea ce priveşte distribuirea cărţilor de alegător. Astfel, ministrul
Justiţiei, V. P. Sassu, ordona – încălcînd Legea electorală – ca şi în ziua
de alegeri să se distribuie cărţile de alegător pentru Cameră şi Senat
celor care nu le primiseră2. De asemenea, constatînd – în baza rapoar-
telor primite – că distribuirea cărţilor de alegător se face de către magis-
traţi într-un ritm redus3, V.P. Sassu ordona prim-preşedinţilor şi preşe-
dinţilor de Tribunale din întreaga ţară ca împărţirea cărţilor să se facă
prin notarii comunali4.
Reprezentanţii partidelor naţional-ţărănesc, naţional-creştin şi
„Totul pentru Ţară” i-au acuzat pe unii judecători de rea-credinţă şi
abuz în ceea ce priveşte distribuirea cărţilor de alegător în ziua de
alegeri5. Verificările făcute de Ministerul Justiţiei confirmau
veridicitatea acestor reclamaţii6. Unele anchete desfăşurate de
inspectorii judecătoreşti asupra modului de organizare a alegerilor din
decembrie 1937, deşi concluzionau că magistraţii îşi îndepliniseră în
general îndatoririle prevăzute de lege, constatau totuşi că în multe
locuri „cărţile de alegător au fost eliberate aproape 90%”7.
Opoziţia a acuzat în mod constant P.N.L. că folosise în interes
propriu certificatele de alegător nedistribuite, că agenţii electorali gu-
vernamentali votaseră cu mai multe certificate, uneori aparţinînd unor
cetăţeni decedaţi de mult timp8.
1
Ibidem, f. 235.
2
Ibidem, dos. 3/1937, f. 67.
3
Ibidem, f. 123.
4
Ibidem, f. 127.
5
Ibidem, f. 51.
6
Ibidem.
7
Ibidem, f. 48.
8
Ioan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie
1937, p. 158.
299
 *
Presiunea guvernamentală exercitată asupra magistraţilor în
timpul alegerilor locale şi parlamentare a fost o constantă în România
interbelică. Transferarea şi revocarea magistraţilor incomozi a cons-
tituit un abuz al guvernului, în condiţiile în care atît Constituţia din
1923, prin articolul 104, cît şi Legea de organizare judecătorească din
25 iunie 1924, prin articolul 127, garantau inamovibilitatea şi stabilita-
tea magistraţilor1.
Ar fi exagerat să afirmăm că Justiţia în ansamblul ei s-a trans-
format într-un mecanism de sprijin al guvernului în timpul alegerilor. În
general, au fost numeroase cazurile în care magistraţii şi-au îndeplinit
corect atribuţiile, precum şi cazurile în care aceştia au favorizat opoziţia
în alegeri. În acest sens, relevantă este declaraţia lui Iuliu Maniu, prin
care aducea „sincere mulţumiri faţă de magistratura română”, făcută la
scurt timp după încheierea alegerilor din decembrie 1937. El ţinea să
precizeze că „într-adevăr, cu foarte puţine excepţii, de la cei mai înalţi
magistraţi, pînă la cei mai mici, au dovedit, în general, o obiectivitate şi
s-au ţinut de obligamentul lor jurat într-un mod demn de recunoştinţă”2.
tinţă”2.
Faptul că arhivele ne oferă mai multe dovezi despre încălcări
ale legii decît despre corectitudinea magistraţilor se explică prin
absenţa atestărilor faptelor pozitive, corecte. Pentru acestea nu apar
documente; în schimb, reclamaţiile care generau anchete au fost
păstrate în arhive.

3.2.4. Rolul armatei, poliţiei şi jandarmeriei

în procesul electoral

Armata a reprezentat o instituţie fundamentală ce s-a dovedit

consecvent ataşată valorilor care au stat la baza activităţii statale, între

1
Enciclopedia României, vol. I, p. 346.
2
Iuliu Maniu în faţa istoriei, Gîndirea Românească, Bucureşti, 1994, p. 172.
300
care şi parlamentarismul. Aflată în afara luptei politice, a disputelor
dintre partide, armata a respectat întotdeauna voinţa populaţiei, expri-
mată prin alegerile locale şi parlamentare, fără a căuta să i se substituie
niciodată. Legislaţia electorală din România a conferit armatei un rol
important în pregătirea şi desfăşurarea operaţiunilor electorale, care
constau, între altele, şi în desemnarea posturilor de pază la localul de
vot şi în jurul său cu trupe puse la dispoziţie conform cererii Biroului
Electoral Central.
Potrivit Constituţiei din 1923, armata făcea parte din puterea
executivă şi era supusă legilor adoptate de puterea legislativă. În
consecinţă, oştirea nu participa la procesul electoral, ea subordonîndu-
se puterii politice. Atunci cînd parlamentul sau guvernul declarau sta-
rea de asediu, autorităţile militare deveneau competente să exercite
dreptul de jurisdicţie asupra populaţiei civile, dar numai pentru perioa-
da cît dura criza şi sub controlul autorităţilor civile superioare. Acest
sistem a funcţionat pînă la 20 februarie 1938, cînd s-a adoptat o nouă
Constituţie ce a consfinţit regimul personal al lui Carol al II-lea1.
Încă din primii ani interbelici, parlamentarii au cerut cu insis-
tenţă, indiferent de culoarea lor politică, ca armata să fie ferită de lup-
tele dintre partide, să rămînă în afara luptei electorale. În şedinţa Adu-
nării Deputaţilor din 22 decembrie 1920, liberalul G.G. Mârzescu pre-
ciza că „armata este a ţării, nu a unui partid politic”, iar deputatul
Ştefan Meteş atrăgea atenţia, în martie 1921, că „statul unde armata se
amestecă în luptele politice nu are siguranţa viitorului”2.
În pofida acestor declaraţii, care pot fi înşirate pe zeci de pagini,
armata, ca instituţie, şi cadrele sale (ofiţeri şi subofiţeri) au fost nu de
puţine ori acuzate că interveniseră în mod partizan în lupta electorală,
de obicei în favoarea partidului de guvernămînt.
Un rol însemnat în asigurarea liniştii şi ordinii pe timpul campa-
niei electorale şi al alegerilor l-au jucat jandarmeria şi poliţia. Jandar-

1
Petre Otu, Armata şi procesul electoral (1919-1940), în DI, anul V, nr. 11,
2000, pp. 27, 28. În ceea ce priveşte organizarea armatei în perioada interbelică, vezi
pe larg Istoria românilor, vol. VIII, pp. 193-208.
2
Petre Otu, op. cit., p. 28.
301
meria era un corp de poliţie organizat milităreşte, instituit pentru a ve-
ghea la păstrarea ordinii, în mod permanent în comunele rurale şi oca-
zional în oraşe, întreprinderi etc. Deşi ea constituia o specialitate în
cadrul armatei generale, jandarmeria a fost, totuşi, pusă la dispoziţia
Ministerului Afacerilor Interne. Ca organe de poliţie judiciară, jandar-
mii colaborau şi cu Ministerul Justiţiei1.
Regula care a funcţionat în perioada 1919-1937 a fost aceea po-
trivit căreia jandarmeria şi poliţia jucau rolul unui instrument al guver-
nului, cu ajutorul căruia acesta reuşea să influenţeze corpul electoral,
sau să împiedice sau să obstrucţioneze campania electorală a opoziţiei.
De aceea, în epocă s-a utilizat sintagma „aparatul militar-electoral gu-
vernamental”2, cu trimitere evidentă la forţele de ordine şi la importanţa
lor în alegeri.
Gama de metode prin care armata, jandarmeria şi poliţia interve-
neau în campaniile electorale era foarte diversă: arestări ale candidaţilor
sau propagandiştilor electorali, dispersarea adunărilor electorale ale
opoziţiei, confiscarea manifestelor electorale, interzicerea propagandei
electorale a opoziţiei, mai ales în zonele rurale, confiscarea cărţilor de
alegător şi exercitarea votului de către jandarmi, poliţişti sau agenţi
electorali ai guvernului, concentrarea unor alegători, bănuiţi că ar avea
simpatii politice opuse celor guvernamentale ş.a. Spre exemplu,
guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu a procedat în 1919, în
preajma alegerilor, la concentrarea unor alegători bănuiţi de ostilitate
faţă de liberali3. Tot în timpul alegerilor din 1919 poliţia a împrăştiat
multe dintre întrunirile electorale organizate de partidele adversare

1
Enciclopedia României, vol. I, p. 704. Despre oragnizarea jandarmeriei şi a
poliţiei, vezi pe larg Vasile Mihalache, Ioan P. Suciu, Jandarmeria română. Pagini
dintr-o istorie nescrisă. 1850-1949, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993;
Lazăr Cârjan, Istoria poliţiei române de la origine pînă la 1949, Vestala, Bucureşti,
2000.
2
„Adevărul”, anul XXXIX, nr. 13010, 19 mai 1926.
3
ANB, fond MAI, dos. 487/1919, f. 51.
302
liberalilor. La Giurgiu s-a mers pînă acolo încît chiar şi adunările pro-
fesionale ale micilor comercianţi şi meseriaşi au fost dispersate1.
În circumscripţia electorală Iaşi, candidatul Partidului Socialist,
Gheorghe Tănase, a fost arestat. Într-o telegramă adresată de un grup
de susţinători premierului Văitoianu, la 5 octombrie 1919, se arăta că
această încălcare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti „s-a făptuit cu
vădita intenţiune de a suprima din lupta electorală Partidul Socialist şi
aceasta în folosul candidaţilor liberali din localitate”2.
De asemenea, N. Ghica, preşedintele Comitetului Executiv al
Partidului Conservator Progresist Bacău, îi telegrafia lui Arthur
Văitoianu, la 13 octombrie 1919, informîndu-l în legătură cu abuzurile
săvîrşite de jandarmi, care nu permiteau alegătorilor să se adune chiar
dacă el îi convocase într-o casă particulară3.
S-au înregistrat chiar cazuri în care soldaţi sau poliţişti au votat
în locul unor alegători4. La Craiova s-a declanşat o anchetă în acest
sens, condusă de către prim-procurorul de pe lîngă Tribunalul Dolj.
Astfel, s-a constatat că reclamaţia conform căreia 6 sergenţi de poliţie
îmbrăcaţi civil fuseseră surprinşi votînd cu alte cărţi de alegător era
adevărată. „Interogaţi – arăta raportul prim-procurorului adresat Mi-
nisterului Justiţiei –, ei au declarat că fuseseră constituiţi într-o echipă
de 24 de către Directorul Poliţiei şi un Comisar şi conduşi de la Poliţie
la Primărie unde, de către anume funcţionari comunali li se încredinţa-
seră alte certificare decît ale lor, care au primit ordinul să voteze căci
în caz contrar vor fi daţi afară din slujbele lor”5.
În Transilvania, deşi în alegerile din 1919 P.N.R. nu a avut o
opoziţie serioasă, s-au întîlnit totuşi abuzuri ale organelor de ordine,
făcute în scopul de a uşura cîştigarea alegerilor de către „oficiali”.

1
Ibidem, dos. 489/1919, f. 16.
2
Ibidem, dos. 489/1919, f. 23, 24
3
Ibidem, f. 45.
4
Ibidem, dos. 486/1919, f. 4; DAD, şedinţa din 26 noiembrie 1919, pp. 43-44;
şedinţa din 27 noiembrie 1919, p. 51; DS, şedinţa din 24 noiembrie 1919, p. 8:
Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 331.
5
ANB, fond MJCCE, dos. 4/1920, f. 44.
303
Astfel, în Lipova şi Caraş-Severin s-a procedat la arestarea unor
candidaţi ai opoziţiei1. În judeţul Alba, unii pretori de plasă se
plîngeau că „pe lîngă candidaţii partidului naţional […] mai tulbură
situaţia” şi alţii; aceştia fiind candidaţii socialişti şi ai Partidului
Radical Ţărănesc. Pentru a preîntîmpina „împărţirea voturilor şi
căderea ruşinoasă” în alegeri, pretorul solicita ca locotenentul în
rezervă candidat al radicalilor ţărănişti „să fie chemat imediat la
trupă”, altfel el nu îşi lua „nici o răspundere”2.
După expresia unui ziarist al epocii, alegerile averescane din
1920 au fost rînduite „manu militari”3. Evident, gazetarul exagerează,
deoarece generalul Averescu se bucura de o popularitate reală în rîndul
electoratului, el nefiind nevoit să apeleze la măsuri de forţă pentru a
cîştiga voturi. Sigur că şi de această dată s-au produs o serie de abuzuri
din partea forţelor de ordine, dar acestea au fost mai rare, multe datorîn-
du-se excesului de zel. Ordinele şi instrucţiunile trimise de Ministerul
de Interne către unităţile de jandarmi şi poliţie îndemnau la respectarea
atribuţiilor legale ale acestora şi la preîntîmpinarea abuzurilor4.
Numeroşi ofiţeri, admiratori ai generalului Averescu, au desfă-
şurat o activitate propagandistică, deşi legea electorală le interzicea
acest lucru. Spre exemplu, la Mizil exista un asemenea grup foarte
activ, care îl avea în frunte pe colonelul Flor5.
După terminarea alegerilor, în şedinţa Adunării Deputaţilor din
28 iunie 1920, deputatul ţărănist Ion Răducanu şi Nicolae Iorga au cri-
ticat implicarea „unor persoane purtînd uniforme militare” în alegerile
din mai-iunie 1920, cerînd primului ministru cercetarea acestor încăl-
cări ale legilor şi pedepsirea celor vinovaţi. În acest context,
1
Gheorghe Iancu, Desfăşurarea şi rezultatele alegerilor parlamentare din
noiembrie 1919 în circumscripţiile Transilvaniei, p. 119.
2
ANDJ Alba, fond Prefectura Judeţului Alba de Jos. Cabinetul Prefectului, dos.
1/1919, f. 1.
3
Ion Constantinescu, Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera
Deputaţilor. 1919-1937, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 60.
4
ANDJ Alba, fond Prefectura Judeţului Alba de Jos. Cabinetul Prefectului, dos.
4/1920, f. 13, 14.
5
ANB, fond MAI, dos. 61/1920, f. 17.
304
Alexandru Averescu a ţinut să precizeze că „dacă se va dovedi că
vreun ordin, fie de unde ar fi pornit, s-ar fi dat vreunui comandant mi-
litar să se amestece în alegeri, şi cel care a dat ordinul, şi cel care l-a
executat vor fi pedepsiţi cu maxim de pedeapsă posibilă”1 [subl. ns.].
Au fost totuşi cazuri în care poliţia şi jandarmeria au procedat la
luarea unor măsuri dure împotriva propagandei electorale socialiste2.
În Basarabia campania electorală a fost destul de liniştită. Au
existat însă unele incidente, care au fost folosite împotriva guvernului
care îşi pusese candidaţi din Vechiul Regat. Aceasta a determinat o
reacţie din partea Partidului Ţărănesc basarabean, care a protestat îm-
potriva ingerinţelor forţelor de ordine în alegeri. Chiar în timpul cam-
paniei electorale, Pan Halippa şi Ion Inculeţ au trimis o telegramă re-
gelui, arătînd că administraţia îi arestase în unele sate pe „membrii
Partidului Ţărănesc care căutau să facă propagandă pentru alegeri”.
Cel mai „discutat” incident l-a reprezentat „arestarea” lui Ion Inculeţ
la Comrat, la 22 mai 1920. În fond, el fusese invitat la postul de
jandarmi pentru discuţii şi a fost reţinut 40-50 de minute. Aceste
abuzuri i-a determinat pe reprezentanţii ţărăniştilor basarabeni în
Parlament să declare că propagandiştii şi candidaţii săi fuseseră bătuţi
şi arestaţi, fapt „ce nu poate contesta nimeni”3.
Spre deosebire de alegerile parlamentare din 1920, cele din fe-
bruarie-martie 1922 au fost mult mai dure, şi aceasta pentru că miza
era mult mai importantă. Mai precis, Camerele nou alese căpătau ca-
racterul de Reprezentanţă Naţională, cu împuternicirea dată de rege de

1
Apud Petre Otu, op. cit., p. 28.
2
Spre exemplu, la Huşi au fost confiscate manifeste electorale „periculoase”
care promiteau „tot pămîntul fără plată ţăranilor şi desfiinţarea Jandarmeriei”. ANB,
fond MJCCE, dos. 2/1920, vol. I, f. 113, 115. De asemenea, în judeţul Buzău au fost
arestaţi propagandişti electorali socialişti care promiteau că Partidul Socialist le va da
ţăranilor „cinci-şase pogoane de pămînt fără bani”. Autorităţile i-au acuzat că făcuse
„instigaţii cu caracter bolşevic”. Apud Constantin I. Stan, Lupta partidelor politice în
alegerile parlamentare din mai-iunie 1920 în fostul judeţ Buzău, în „Mousaios”,
Buzău, vol. IV, Partea a II-a, 1994, p. 164.
3
Apud Istoria Basarabiei de la începuturi şi pînă în 1998, coord. Ioan Scurtu,
ediţia a II-a, Semne, Bucureşti, 1998, p. 113.
305
a revizui Constituţia1. În consecinţă, guvernul liberal condus de I.I.C.
Brătianu nu a ezitat să folosească armata, jandarmeria şi poliţia pentru
a obstrucţiona opoziţia şi pentru a obţine 2/3 din voturi, fără de care
nu se putea proceda la modificarea legii fundamentale a statului.
Pretextul folosirii forţelor de ordine era acela de a asigura paza
secţiilor de votare în preajma, în timpul şi după alegeri şi respectarea
ordinii şi liniştii pe parcursul desfăşurării scrutinului. În realitate,
forţele de ordine s-au amestecat nu de puţine ori în derularea
campaniei electorale, influenţînd modul în care au votat alegătorii2.
În unele judeţe în care opoziţia era puternică, prefecţii solicitau
sprijinirea jandarmilor şi a poliţiştilor cu noi trupe sau suplimentarea mij-
loacelor financiare, deoarece cele alocate erau insuficiente. Asemenea
cereri au adresat superiorilor prefecţii din judeţele Muscel, Făgăraş,
Mehedinţi3. Comandantul Corpului II Armată raporta la 15 februarie
1922 Ministerului de Război că „autorităţile civile au fixat un număr de
secţii şi subsecţii de votare pentru alegeri, fără a ţine seama dacă
armata va putea da asistenţă militară la un număr aşa de mare de
birouri electorale. Din această cauză – continua raportul – trupele
disponibile nu sînt suficiente şi Comandamentele sînt nevoite a distruge
complet unităţile, luînd de la corpuri tot personalul disponibil ca:
secretari, meseriaşi, îngrijitori de animale etc., oameni care în ma-
joritatea cazurilor nu sînt destul de proprii pentru astfel de servicii”.
[subl. ns.] În final, ministrul de Război era rugat ca cel puţin la viitoarele
alegeri numărul secţiilor şi subsecţiilor de votare să fie redus la jumătate,
pentru a se putea da asistenţă militară în condiţii optime4. Evident, o
asemenea cerere era contrară Decretului-lege electoral din noiembrie
1918.

1
Pentru îndîrjirea generată de caracterul de Constituantă al corpurilor legiuitoare
vezi Ion Bitoleanu, Din istoria României moderne. 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pp. 40-41.
2
Constantin I. Stan, Puterea şi opoziţia în alegerile parlamentare din martie
1922, p. 589.
3
ANB, fond MAI, dos. 43/1922, f. 25, 32; dos. 21/1922, f. 11.
4
Loc. cit., fond MJCCE, dos. 3/1922, f. 18.
306
 Un ordin circular dezvăluit ulterior în Camera Deputaţilor a fost
adresat de către ministrul de Interne unităţilor de jandarmi chemate să-
şi aducă „aportul” în alegeri. Acesta era, de fapt, un plan detaliat în
care ofiţerii de jandarmi erau instruiţi ca, folosind mijloace oficiale,
legale sau ilegale, să oprească orice propagandă ostilă guvernului1.
Măsuri dure împotriva propagandiştilor şi a candidaţilor opozi-
ţiei au fost luate mai ales în mediul rural. În multe sate, jandarmii nu
au permis intrarea lor decît dacă aveau bilete semnate de prefect2.
Abuzurile forţelor de ordine au mers pînă la arestarea unor candidaţi3.
În Muscel, la Ţigăneşti şi Priboeni, Ion Mihalache era urmărit de 13
jandarmi care îi împiedicau pe simpatizanţi să-l întîlnească: „Nici sub
ocupaţia germană – reclama el – satul n-a pomenit aşa teroare”. Se
înregistrau adesea atacuri ale jandarmilor şi soldaţilor asupra unor
grupuri paşnice de manifestanţi, încăierări cu aceştia şi bătăi suferite
de unii suporteri, precum şi arestări temporare. În judeţul Muscel,
unde popularitatea lui Mihalache era impresionantă, aveau loc
adevărate acţiuni represive împotriva ţărăniştilor. Dinu Brătianu şi
1
DANCD, sesiunea 1922/1923, nr. 45, şedinţa din 21 aprilie 1923.
2
„Neamul românesc”, anul XVII, nr. 47, 3 martie 1922.
3
Aşa s-a întîmplat cu Aurel Dobrescu (P.N.R.) în Arpaşu de Sus. ANDJ Cluj-
Napoca, fond Blaj, arh. Iacob Popa, doc. 292; „Patria”, anul IV, nr. 41, 25 februarie
1922. La Lipova au fost arestaţi doi nepoţi ai lui Ştefan Cicio-Pop. ANB, fond MAI,
dos. 1/1922, vol. II, f. 116. În judeţul Tutova, la Corneşti, candidatului Partidului
Poporului i s-a interzis să pătrundă în localul secţiei de votare, iar la Ezer un alt candidat
din acelaşi partid a fost arestat, fiind împiedicat să-şi exercite dreptul de vot. Partidul
Poporului din Tutova. Cartea neagră a alegerilor generale din 1922, Bîrlad, [1922],
passim. Nici candidaţii şi propagandiştii naţionalişti-democraţi nu au fost feriţi de
asemenea abuzuri, însuşi Iorga fiind arestat în apropiere de Craiova, pe motiv că „a
atacat guvernul”. A fost eliberat doar în momentul în care a arătat jandarmului o
scrisoare a prinţului Carol. Continuîndu-şi turneul electoral, Iorga este oprit din nou la
Segarcea, unde i s-a permis în cele din urmă să pătrundă în sat, dar fără dreptul de a ţine
întruniri. Nicolae Iorga, Memorii, vol. III, pp. 274, 278, 278-279. Presa socialistă şi
ţărănistă relata în perioada campaniei electorale, că la Bucureşti, Tecuci, Slatina, Soroca,
cei ce difuzau sau lipeau afişe electorale, mergeau pe la autorităţi pentru a depune
candidaturi ori făceau propagandă electorală pentru alte partide decît cel guvernamental
fuseseră bătuţi, arestaţi, împrăştiaţi de poliţie şi jandarmi. „Socialismul”, anul XVI, nr.
96, 98, 105 din 2, 4, 13 februarie 1922; „Aurora”, anul II, nr. 82, 1 februarie 1922.
307
prefectul Virgil Alimănişteanu orchestrau împotriva lui Mihalache o
autentică „teroare electorală”, cu scopul de a-i descuraja simpatizanţii,
încercînd chiar să-i împiedice să voteze. La 1 martie 1922, şeful
ţărăniştilor fusese arestat la Topoloveni, luat de la şcoală de către doi
jandarmi călare şi dus, pe jos, la Cîmpulung, unde a fost reţinut timp
de 24 de ore. Procurorul, un liberal, îl ancheta sub pretextul unui
denunţ că ar fi insultat monarhia. În cele din urmă a fost pus în
libertate, dar soţia lui era sfătuită să nu-l lase să participe la vot, pentru
că exista ordin să fie arestat1.
Constantin Stere, într-un interviu acordat ziarului „Lupta”,
relata că, aflat în Basarabia, unde candida, a observat că în localurile
de vot „ofiţerii făceau făţiş propagandă electorală pentru guvern, in-
trau chiar cu alegătorii în cabinele de vot spre a-i obliga şi, în acelaşi
timp, contra dacă nu au votat cu listele guvernului”2.
În faţa acestor abuzuri, numeroşi fruntaşi ai opoziţiei au adresat
proteste autorităţilor. Un astfel de memoriu a înaintat Iuliu Maniu Mi-
nisterului de Interne, în numele alegătorilor din judeţul Alba. Liderul
P.N.R. protesta împotriva măsurilor abuzive luate de autorităţile gu-
vernamentale în legătură cu „insuficienţa pazei urnelor, nerespectarea
neutralităţii organelor de ordine”3. Dar, aşa cum avea să noteze Iorga,
„plîngerile la autorităţi n-au nici un efect”4.
În aceste condiţii, guvernul liberal a reuşit să cîştige alegerile
parlamentare din 1922 şi să treacă la revizuirea Constituţiei.
În sesiunea parlamentară 1922-1923, reprezentanţii Partidului Ţă-
rănesc au adus reproşuri dure P.N.L., aflat la putere, pentru încercarea
de folosire a ofiţerilor „în uniformă” la desfăşurarea campaniei elec-
torale. Pan Halippa preciza, la 13 martie 1923, că „datorită unor partide
oligarhice care nu vor să scape puterea din mînă” exista riscul ca oştirea
să fie amestecată în disputele politice. El cerea ca armata să stea în afara

1
Apostol Stan, Ion Mihalache. Destinul unei vieţi, Saeculum I.O., Bucureşti, 1999,
pp. 104-105; Ion Mihalache, Ce politică să facem, ediţia a II-a, Bucureşti, 1995, p. 41.
2
„Lupta”, anul II, nr. 71, 14 martie 1922.
3
ANB, fond MAI, dos. 4/1922, f. 54.
4
Nicolae Iorga, Memorii, vol. III, p. 274.
308
luptei politice şi în afara influenţei partidelor care luptau pentru
cucerirea puterii1.
Abuzurile poliţiei şi jandarmeriei în timpul campaniei electorale
organizate de guvernul Brătianu au fost egalate sau chiar întrecute de
guvernul generalului Averescu în mai 1926. Chiar prin Manifestul
către ţară, semnat de Alexandru Averescu, guvernul atrăgea atenţia
asupra faptului că „orice încercare de a turbura ordinea publică, pe
orice cale şi prin orice mijloace, va fi nu numai stăvilită cu ultima
energie, dar va fi reprimată la nevoie fără cruţare”2.
În acest spirit, generalul Ştefănescu, comandantul Corpului de
Jandarmi, a emis un ordin circular cu caracter confidenţial către toate
corpurile jandarmeriei rurale, cerîndu-le să preîntîmpine orice fapte
care „ar putea să turbure ordinea şi siguranţa publică”. Era considerată
conspiraţie împotriva siguranţei statului propaganda împotriva Coroa-
nei, armatei, formei de guvernămînt, precum şi susţinerea necesităţii
unor noi exproprieri şi a împărţirii gratuite a pămîntului la ţărani sau a
scutirii de impozite. În acelaşi timp, se interzicea afişarea oricărui ma-
nifest electoral înainte ca acesta să fi fost citit şi avizat de prefect. Jan-
darmii erau obligaţi să asiste la toate întrunirile politice care se ţineau
pe teritoriul comunelor lor şi, dacă se întîmpla să constate că se
propagau idei care „aţîţă spiritele”, să intervină „aplicînd prevederile
legale”. După fiecare întrunire electorală a opoziţiei, şefii de post erau
datori să raporteze imediat pretorilor şi comandanţilor lor direcţi
asupra faptelor petrecute, iar aceştia, prefecturii. Comandantul
Corpului de Jandarmi cerea intensificarea patrulelor de zi şi de noapte
şi urmărirea îndeaproape a tuturor persoanelor străine de localitate, în
vederea descoperirii celor „cu intenţiuni de instigaţie”3. Acest ordin
circular a fost completat cu un altul, din 13 aprilie 1926, prin care se
cerea intensificarea supravegherii circulaţiei automobilelor şi
executarea unui control riguros asupra şoferilor şi a persoanelor aflate

1
Petre Otu, op. cit., p. 28.
2
Apud Ioan Scurtu, Alegerile parlamentare din mai 1926, p. 235.
3
Ibidem, pp. 235-236.
309
în maşini1. Evident că în acest mod erau încălcate atît prevederile
constituţionale, cît şi cele ale legii electorale din martie 1926.
Şi de această dată jandarmii, la ordinele superiorilor, au proce-
dat la interzicerea pătrunderii în sate a propagandiştilor sau a candida-
ţilor opoziţiei, la arestarea sau reţinerea lor în posturile de jandarmi2.
În alte localităţi, jandarmii au confiscat manifestele electorale
sau cărţile de alegător, alegătorii au fost opriţi de a participa la întruni-
rile opoziţiei, interzicîndu-li-se să părăsească localităţile, iar în unele
secţii de votare jandarmii au stat pe tot parcursul scrutinului în
interiorul localului, deşi legea electorală nu permitea acest lucru3.
Memoriile adresate de fruntaşii opoziţiei regelui şi guvernului,
în semn de protest contra abuzurilor şi ilegalităţilor comise de jandar-
merie şi poliţie, au fost însoţite şi de darea în judecată a unor jandarmi

1
Ibidem, p. 236.
2
Aşa s-a întîmplat cu candidaţii P.N.R. din judeţul Argeş, care, pentru a evita
cordoanele de jandarmi amplasate la intrarea în localităţi, au recurs la tot felul de
subterfugii (deplasări pe timp de noapte, evitarea drumurilor cunoscute şi alegerea celor
din păduri ş.a.m.d.). Cei arestaţi erau învinuiţi fie că au răspîndit manifeste incendiare,
fie că ar conduce „mişcări revoluţionare” sau că „au tăiat parii şi firele telefonice”.
Suferinţele membrilor Partidului Naţional din judeţul Argeş în memorabilele alegeri
generale din mai 1926 sub guvernarea generalului Averescu, pp. 6-19. Constantin
Argetoianu avea să scrie în Memoriile sale că autorităţile averescane interziseseră nu
numai agenţilor electorali, dar chiar şi candidaţilor naţionali să circule, el personal fiind
obligat să rămînă la Breasta-Dolj. Constantin Argetoianu, op. cit., vol. VIII, p. 292.
Asemenea abuzuri aveau să sufere şi Pan Halippa (arestat la Soroca), Ion Cihodariu.
A.C. Cuza (în judeţul Bălţi) şi alţii. „Neamul românesc”, anul XXI, nr. 86, 16 aprilie
1926 ; Nicolae Iorga, Memorii, vol. V, p. 134; A.C. Cuza, Izbînda Ligii – Triumful unei
idei, în „Apărarea Naţională”, nr. 29, 6 iunie 1926; ANB, fond MJCCE, dos. 69/1926, f.
120, 133. Profesorul universitar G. Taşcă, candidat pentru Adunarea Deputaţilor în
circumscripţia electorală Rîmnicu-Sărat, pe listele P.N.R., reclama Ministerului de
Justiţie că jandarmeria din localitate l-a înştiinţat că nici el, nici un alt candidat din
partidul lui să nu încerce a trece pe la secţiile de votare din afara oraşului, căci vor fi
imediat arestaţi. De asemenea, Taşcă se plîngea că prefectul îi retrăsese permisul de
circulaţie al maşinii lui. ANB, fond MJCCE, dos. 69/1926, f. 116-117.
3
Loc. cit., fond MAI, dos. 584/1926, f. 2, 5; dos. 588/1926, f. 3; „Neamul
românesc”, anul XXI, nr. 96, 29 aprilie 1926; Suferinţele membrilor Partidului
Naţional din judeţul Argeş…, p. 19; M. P. Florescu, op. cit., p. 7.
310
şi ofiţeri, în baza art. 122 din legea electorală (numai în judeţul Ilfov
au fost aduşi în faţa justiţiei 7 şefi de post)1. În total, au fost daţi în
judecată 99 de ofiţeri şi 294 de jandarmi, în frunte cu comandantul lor,
Radu Ştefănescu. Însă, în noiembrie 1926, guvernul a amnistiat totali-
tatea delictelor „comise cu ocazia alegerilor de civili şi militari”2.
Pentru a surprinde cît mai fidel ceea ce s-a petrecut în campania
electorală din 1926, Nicolae Iorga inventa un nou termen – „jandarmo-
craţia”3.
Revenind la guvern, în iulie 1927, Ionel Brătianu organizează noi
alegeri parlamentare, iar jandarmeria şi poliţia vor folosi şi de această
dată aceleaşi practici de intimidare a opoziţiei şi a corpului electoral.
Pe adresa Ministerului Justiţiei au fost trimise sute de reclamaţii
ale candidaţilor opoziţiei sau ale alegătorilor, care reclamau abuzurile
făcute de forţele de ordine împotriva lor. Rapoartele înaintate de procu-
rorii tribunalelor din ţară aceluiaşi Minister, cu privire la mersul anche-
telor declanşate în urma acestor reclamaţii, menţionau că cea mai mare
parte a acestora fuseseră „clasate” din lipsă de probe sau se aflau „în
curs de cercetare”4. În general, reclamaţiile se refereau la împiedicarea
unor cetăţeni de a merge la vot de către jandarmerie şi poliţie, la aresta-
rea unor candidaţi sau delegaţi ai opoziţiei, confiscarea unor manifeste
etc. Spre exemplu, la 7 iunie 1927, Ion Mihalache, se plîngea de faptul
că în circumscripţia electorală Muscel, unde el candida, jandarmii
confiscaseră cărţile de alegător de la cetăţenii cu drept de vot5.
În baza unui ordin al Siguranţei Generale a Statului, autorităţile
locale au procedat la confiscarea unor manifeste electorale considerate a
fi periculoase. Astfel, la Iaşi au fost confiscate manifestele L.A.N.C.,
precum şi ziarele „Naţionalul” şi „Svastica Iaşilor”6; la Miercurea Ciuc

1
„Neamul românesc”, anul XXI, nr. 98, 1 mai 1926.
2
MO, nr. 2, 1 iulie 1926, pp. 5-6; nr. 48, 12 martie 1927, pp. 1434-1435; „Adevărul”,
anul XXXIX, nr. 13080, 8 august 1926; S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 104.
3
„Neamul românesc”, anul XXI, nr. 103, 24 mai 1926.
4
ANB, fond MJCCE, dos. 8/1927, passim.
5
Ibidem, dos. 9/1927, f. 9, 14,15, 16, 52-83.
6
Ibidem, dos. 5/1927, f. 7-15.
311
a fost confiscat un manifest al Partidului Maghiar în limba maghiară1; la
Orşova şi Storojineţ au fost reţinute manifeste electorale ale P.N.Ţ.2; la
Satu-Mare, manifestele B.M.Ţ., redactate în limbile română şi ma-
ghiară, au fost de asemenea confiscate, precum şi ziarul „Înainte” ce
apărea la Bucureşti, şi broşura de propagandă, difuzată în întreaga ţară,
cu titlul Le az oligarchiával! editată în 19263; la Alba Iulia au fost con-
fiscate manifestele electorale ale Partidului Naţionalist Democrat4 etc.
Un an mai tîrziu, în noiembrie 1928, Iuliu Maniu va primi man-
datul pentru formarea unui nou guvern. După dizolvarea vechilor Ca-
mere şi convocarea corpului electoral la urne pentru alegerea altora noi,
între primele măsuri luate de guvernul naţional-ţărănist va fi aceea a
reducerii efectivului Corpului de Jandarmi, prin trecerea în rezervă a
unui număr de 12.000 de jandarmi5. Fără îndoială că Maniu, luînd o
asemenea măsură, a avut în vedere popularitatea reală de care se bucura
partidul său după un deceniu de opoziţie. Reducerea efectivelor forţelor
de ordine, care potrivit tradiţiei serveau drept instrument electoral în
mîinile guvernului, a avut un impact pozitiv asupra alegătorilor.
În acelaşi spirit, generalul Cihoski, ministrul de Război, într-un
ordin confidenţial adresat la 14 noiembrie 1928 armatei, arăta că „ar-
mata are datoria de a apăra ţara contra pornirilor din afară şi desordi-
nelor dinăuntru. În consecinţă, armata nu trebuie să se amestece în
luptele politice. Ofiţerii trebuie să se ferească a lua parte la manifes-
taţiuni, întruniri sau banchete cu caracter politic. Ofiţerii nu trebuie
să se aventureze în discuţiuni politice, în special în localuri publice, în
trenuri etc. Menţinerea ordinei, liniştei şi siguranţei din interiorul ţărei
aparţin în prima linie siguranţei, poliţiei şi trupelor de jandarmerie.
Armata nu trebuie să fie solicitată de a interveni decît în cazuri extre-
me, cînd toate celelalte mijloace au fost puse deja în acţiune, fără
succes […] Ofiţerii precum şi detaşamentele pe care ei le comandă nu

1
Ibidem, f. 18, 19.
2
Ibidem, f. 22, 28.
3
Ibidem, f. 29-36, 37-48.
4
Ibidem, f. 62, 63.
5
Cf. S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 143.
312
au a-şi exprima opiniile sau sentimentele privitor la situaţia politică,
în legătură cu alegerile ce se efectuează, acţiunea lor se rezumă strict
la îndatoririle la care legea îi obligă pentru menţinerea liniştei şi
ordinei în localurile de votare”1 [subl. ns.].
Ministrul Justiţiei, Grigore Iunian, într-o circulară adresată tri-
bunalelor din ţară la 17 noiembrie 1928, arăta că paza secţiilor de vo-
tare era asigurată de armată şi atrăgea atenţia că „guvernul a luat dis-
poziţiuni să fie cu desăvîrşire exclus amestecul ori accesul jandarmi-
lor în zona localurilor de vot”2 [subl. ns.]. În campania electorală s-au
înregistrat totuşi unele incidente în care fuseseră implicate forţele de
ordine, dar ele acţionaseră, de această dată, legal3.
În perioada următoare, unii politicieni au adus din nou acuzaţii
unor cadre ale armatei şi forţelor de ordine că interveniseră în desfăşu-
rarea alegerilor. O descriere pitorească şi în acelaşi timp, dramatică,
dar evident exagerată, despre alegerile parlamentare din 1931 ne-a lă-
sat Grigore Gafencu. După o campanie electorală plină de incidente în
judeţul Durostor, ziua alegerilor a fost „mai grozavă decît năvălirea tă-
tarilor sau invazia lăcustelor”, atmosfera asigurată „de administraţia
română, de armata română, de magistraţii români a fost – continua
memorialistul – o urgie absurdă şi barbară dezlănţuită de sus în jos
peste o populaţie paşnică şi liniştită. […] S-au arestat delegaţii şi can-

1
ANB, fond MJCCE, dos. 1/1928, f. 40.
2
Ibidem, f. 41.
3
Astfel, în 25 noiembrie 1928, în sala „Dacia” din Capitală a fost convocată de
către B.M.Ţ. o întrunire electorală care, conform angajamentelor luate de către
organizatori, trebuia să se mărginească numai la cuvîntările ţinute în sală, fără a se
continua cu o manifestaţie de stradă. Cu toate acestea, participanţii au ieşit în stradă cu
intenţia de a străbate calea Victoriei, purtînd o pancartă cu inscripţia „Vrem Amnistie
Politică, Militară şi Agrară”. În aceste condiţii, prim-procurorul Tribunalului Ilfov i-a
cerut lui Costaforu, conducătorul manifestaţiei, să oprească mulţimea. În condiţiile în
care acesta a refuzat, un cordon de soldaţi a încercat să-i oprească, fără însă a reuşi. În
faţa acestei situaţii, forţele de ordine au procedat la efectuarea unor arestări în rîndurile
participanţilor. Ibidem, dos. 3/1928, vol. I, f. 248. Atitudinea autorităţilor în acest caz era
determinată, în mod evident, de faptul că B.M.Ţ. care organizase manifestarea
electorală, era o formaţiune comunistă. Măsurile luate, în condiţiile în care organizatorii
nu obţinuseră autorizaţia de a străbate Capitala, erau legale.
313
didaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegător, s-au bătut, mai ales, s-au
schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. În-
grozită, populaţia se ascundea în pădure. Ca în timpul războiului, mă
plimbam cu revolverul la mine, înconjurat de un grup de prieteni cre-
dincioşi, români din partidul meu. […] Pretutindeni, jandarmii şi ar-
mata, comandaţi de bătăuşi, brutalizau, ameninţau şi împiedicau de la
vot pe cetăţeni. […] Părea o revoluţie a uniformelor militare şi admi-
nistrative, o revoluţie a statului, prin organele sale conştiente şi in-
conştiente, împotriva cetăţeanului civil. Un prefect tîmpit şi şchiop –
dr. Stere – conducea războiul civil. Militarii, magistraţii, comisarii
executau comanda”1. Descrierea este tipică pentru patima pusă de oa-
menii politici cei mai elevaţi atunci cînd luptau pentru putere.
Într-un ordin circular privind propaganda electorală adresat de
Ministerul de Justiţie Parchetelor din ţară se arăta: „Sîntem informaţi
că se răspîndesc afişe – manifeste pretinse electorale, avînd un
conţinut sediţios de agitare contra ordinei publice şi de turburare a li-
niştei cetăţenilor. Rog luaţi urgente măsuri de anchetare imediată a
faptului, deschizînd acţiune publică, pe baza articolului 1 al legii din 2
aprilie 1930 şi al legii Mârzescu, pentru reprimarea infracţiunilor con-
tra liniştei publice, cerînd judelui-instructor arestarea autorilor princi-
pali […] Apărăm libertatea alegerilor dar nu vom tolera propaganda
revoluţionară sub orice formă s-ar manifesta. De aceea cînd se pre-
zintă asemenea cazuri, le veţi ancheta de urgenţă, cerînd arestarea
imediată a autorilor”2. [subl. ns.]
Interpretînd într-un mod forţat, într-o modalitate proprie acest
ordin, forţele de ordine din Basarabia au instituit la intrările şi ieşirile
din oraşe gărzi poliţieneşti cu scopul ca în campania electorală „să se
identifice orice persoană va intra şi ieşi din oraş”. Această măsură era
menită – se arăta într-un raport al Comisarului Chesturii de Poliţie
Bălţi, adresat Parchetului Bălţi la 2 iunie 1931 – „a nu lăsa în tot cu-

1
Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929-1939, Humanitas, Bucureşti, 1991,
pp. 143-144; Petre Otu, op. cit., p. 29.
2
ANB, fond MJCCE, dos. 9/1931, vol. I, f. 62.
314
prinsul judeţului persoane care intenţionau să răspîndească în rîndu-
rile populaţiei idei şi tendinţe contrare ordinei publice şi siguranţei
statului, dînd ordin în acest scop ca orice persoană care va ieşi în judeţ
să posede un bilet de circulaţie eliberat de această Chestură, iar cele
ce vor intra să fie aduse asemenea la Chestură, pentru identificare”1
[subl. ns.]. În virtutea acestor măsuri abuzive, candidaţii opoziţiei au
fost opriţi să părăsească oraşul Bălţi pentru a merge la secţiile de vo-
tare, motivaţia fiind tocmai faptul că aceştia „nu s-au prezentat la
Chestură pentru a solicita şi a obţine un atare bilet de circulaţie”2.
Într-un raport întocmit la 16 iunie 1931, după terminarea alege-
rilor, de către Parchetul General de pe lîngă Curtea de Apel Chişinău
şi adresat Ministerului Justiţiei, se arăta cu privire la delictele
electorale produse în perioada alegerilor, „Propaganda electorală
făcută în mase de unele grupări politice, lipsite de simţul ponderaţiei şi
al răspunderii, şi mai ales propaganda anarhică a elementelor
comuniste, cari atît în judeţele unde au depus liste pe numele B.M.Ţ.
cît şi în judeţele unde n-au depus liste, căutau să submineze toate
aşezămintele constituite ale Statului, toate acestea au periclitat mult în
timpul alegerilor siguranţa şi ordinea publică”3. Parchetele şi
autorităţile poliţieneşti – arăta mai departe raportul – s-au aflat în
postura dificilă ca, pe de o parte să asigure exerciţiul drepturilor
cetăţeneşti, iar pe de altă parte erau obligate să exercite un anumit
control „cam supărător” asupra acelora care se deplasau din oraşe la
sate, asupra caracterului sub care se înfăţişau diferitele grupări
politice, precum şi asupra cuvîntărilor şi îndemnurilor ce se rosteau
sub formă de propagandă electorală. „Şi controlul acesta era imperativ
cerut în primul rînd în judeţele din Basarabia, limitrofe Nistrului, cu o
populaţiune minoritară respectabilă, în cari rapoartele poliţiei şi ale

1
Ibidem, f. 124.
2
Ibidem. De asemenea, în Orhei, învăţătorul Grigoreanu, candidat al Partidului
Ţărănesc Democrat, a fost arestat pentru că făcuse propagandă cu caracter „incendiar
[…] în special în zona stărei de asediu”. Ibidem, f. 156.
3
Ibidem, f. 8.
315
Siguranţei şi activitatea tot mai intensă a Tribunalelor de represiune
indicau o recrudescenţă ameninţătoare a mişcării comuniste”1.
Parchetul General Chişinău a acordat o atenţie deosebită şi
propagandei electorale desfăşurate în Basarabia de L.A.N.C. şi Garda
de Fier. „În ajunul şi în epoca alegerilor parlamentare – continua ra-
portul citat – propaganda ligei cuziste a trebuit să fie îndeaproape
controlată de autorităţi, pentru a nu excita masele împotriva popula-
ţiei izraelite, prin cuvîntări şi răspîndiri de manifeste. În special faţă
de unele manifeste ale grupării cuziste, cu conţinut ce depăşea cadrul
unei propagande obiective, s-au luat măsuri ca să i se împiedice îm-
prăştierea în mase, iar acei care le răspîndeau să fie urmăriţi şi tri-
mişi Parchetului”2 [subl. ns.]. În finalul documentului, se arăta că
arestarea altor persoane politice decît cele bănuite de agitaţie
comunistă sau antisemită fusese determinată de faptul că acestea,
făcînd propagandă electorală nu înţeleseseră „să-şi stabilească
identitatea faţă de organele poliţieneşti, care primiseră ordine exprese
ca să controleze persoanele străine care fac propagandă prin judeţ,
precum şi felul de propagandă făcută, refuzau să-şi stabilească
identitatea, să-şi justifice prezenţa lor în judeţ sau să-şi modereze
limbajul şi violenţa atacurilor”3.
În alegerile parlamentare din iulie 1932, organizate de guvernul
condus de Alexandru Vaida-Voevod, deşi lupta politică a fost intensă,
nu s-au înregistrat totuşi incidente majore. Alegerile au fost considera-
te între cele mai libere organizate în perioada interbelică; faptul că gu-
vernul a obţinut puţin peste 40% este o dovadă a acestui lucru.
Alegerile parlamentare din decembrie 1933 s-au desfăşurat într-o
atmosferă tensionată, sub conducerea guvernului liberal în fruntea
căruia se afla I.G. Duca. Printr-o adresă din 25 noiembrie 1933,
Ministerul de Justiţie solicita Ministerului Apărării Naţionale să
ordone autorităţilor militare ca în zilele de alegeri să pună la dispoziţia

1
Ibidem.
2
Ibidem, f. 10.
3
Ibidem.
316
tuturor preşedinţilor secţiilor de votare forţele militare necesare pentru
menţinerea liniştii şi pentru buna desfăşurare a scrutinului1.
Şi cu ocazia acestor alegeri, opoziţia a invocat o serie de abuzuri
comise de către forţele de ordine. Astfel, D.R. Ioaniţescu, candidat pe
listele P.N.Ţ. în judeţul Vlaşca, reclama ministrului de Justiţie că
delegaţii săi din secţiile de votare Botoroaga, Vida, Drăgăneşti şi Cre-
vedia fuseseră arestaţi şi scoşi din zona localului de vot, din ordinul pre-
şedintelui secţiei de votare, pentru motivul că protestaseră împotriva
abuzurilor săvîrşite la introducerea buletinelor de vot în urnă2.
De asemenea, liderul social-democrat Ion Flueraş, candidat la
Zalău, telegrafia la 7 decembrie 1933 ministrului Justiţiei, informîndu-l
că la 28 noiembrie poliţia îi arestase pe secretarii P.S.D. în palatul Tri-
bunalului pe cînd aceştia intenţionau să depună lista candidaţilor pentru
judeţul Sălaj. Flueraş arăta că pînă la data respecticvă, ei nu fuseseră
eliberaţi încă, iar actele necesare pentru depunerea candidaturilor
fuseseră confiscate. Procurorul a motivat reţinerea în baza unei bănuieli
că persoanele respective ar fi făcut parte dintr-o bandă de hoţi3.
Au fost şi cazuri în care candidaţii P.N.L. sau funcţionarii admi-
nistrativi au reclamat comiterea unor abuzuri din partea armatei sau a
forţelor de ordine, care favorizaseră opoziţia. O situaţie interesantă în
acest sens s-a petrecut în judeţul Alba4. Asemenea situaţii au fost, to-
tuşi, izolate în timpul alegerilor din decembrie 1933.

1
Ibidem, dos. 2/1933, f. 14.
2
Ibidem, f. 105.
3
Ibidem, f. 215, 216.
4
Într-un raport al pretorului plăşii Abrud înaintat prefectului, acesta descria
modul în care se desfăşuraseră alegerile parlamentare din decembrie 1933. El arăta că
acestea „în general au decurs în mod liniştit, afară de o singură secţie de votare”, mai
precis, secţia I Abrud. Aici, un oarecare sublocotenent, în calitate de comandant al
soldaţilor care asigurau paza secţiei de votare, „a tolerat şi chiar a încurajat
propaganda şi agitaţia contra guvernului a unor agenţi ai P.N.Ţ. în zona de votare”.
[subl. ns.] Mai mult decît atît, respectivul şi-a arogat dreptul de a sigila urna, punîndu-
şi şi el semnătura alături de cea a preşedintelui secţiei de votare, „voind a demonstra
prin aceasta că dacă nu ar fi existat el, s-ar fura urna, sau s-ar schimba conţinutul ei”.
„Consecinţa acestei situaţii provocatoare – continua raportul pretorului – a fost aceea
317
 În campania electorală din noiembrie-decembrie 1937, s-a
accentuat intervenţia jandarmeriei şi poliţiei în scopul asigurării victo-
riei guvernului liberal. În conformitate cu principiul „jandarmul tre-
buie să ştie totul”, comandantul Jandarmeriei a emis un ordin circular
către unităţile din teritoriu, cerîndu-le să raporteze telefonic sau prin
curier despre evenimentele ce se petrec în campania electorală: întru-
nirile care avuseseră loc în raza fiecărei subunităţi, bătăile,
scandalurile, delictele etc.1. Efectivele unităţilor de jandarmi au fost
sporite prin concentrarea pentru 30 de zile a contingentelor 1933,
19342. Secretarul de stat la M.A.N., generalul Teodorescu, anunţa
Ministerul Justiţiei la 18 decembrie 1937 că „a dat ordine tuturor
Corpurilor de Armată pentru menţinerea liniştei la urne şi reprimarea
eventualelor dezordini, cu ocazia alegerilor”3.
Şi de această dată, poliţia a procedat la arestarea unor fruntaşi po-
litici ai partidelor de opoziţie4, precum şi la confiscarea unor manifeste,
afişe sau broşuri electorale. În acest ultim caz, forţele de ordine au vizat
cu predilecţie materialele de propagandă naţional-ţărăniste5.
Ministerul de Interne, într-un ordin telegrafic trimis perfecţilor
de judeţ, preciza că persoanele străine de localitate venite în scop de
propagandă trebuiau să posede cartea de membru al partidului respec-

că, dacă la alte secţii de votare guvernul a obţinut majoritatea de voturi, la secţia I
rezultatul în astfel de împrejurări, natural, nici nu putea fi altcum decît 248 voturi
pentru guvern, faţă de 531 voturi pentru P.N.Ţ.”. În final, pretorul plăşii Abrud
solicita prefectului să ia măsurile care se impuneau în astfel de cazuri. ANDJ Alba,
fond Prefectura Judeţului Alba. Cabinetul Prefectului, dos. 18/1933, f. 17.
1
Loc. cit., fond Legiunea de Jandarmi, dos. 2/1937-1938, f. 64.
2
MO, nr. 283, 7 decembrie 1937.
3
A.N.B., fond M.J.C.C.E., dos. 3/1937, f. 120.
4
„Universul”, anul LIV, nr. 341, 11 decembrie 1932.
5
Spre exemplu, comandantul Jandarmeriei a ordonat tuturor legiunilor de
jandarmi confiscarea unei broşuri tipărite de P.N.Ţ. care conţinea două discursuri
rostite de Iuliu Maniu în zilele de 28 şi 30 noiembrie 1937, în care acesta se referea la
camarila regală. Totodată se cerea confiscarea fotografiei preşedintelui P.N.Ţ., dacă
aceasta avea să se răspîndească în timpul campaniei electorale. ANDJ Alba, fond
Legiunea de Jandarmi, dos. 2/1937-1938, f. 67.
318
tiv şi să se legitimeze ca atare în faţa organelor poliţieneşti, adminis-
trative şi de jandarmi1.
Într-un raport privind reclamaţiile făcute de diferite persoane în
timpul alegerilor întocmit de procurorul general al Parchetului General
de pe lîngă Curtea de Apel Chişinău şi înaintat ministrului de Justiţie,
se arăta că în judeţul Tighina liderii Partidului Naţional Creştin s-au
plîns că jandarmii din comuna Ceadăr Lunga împiedicaseră pe dele-
gaţii şi asistenţii listei lor să pătrundă în localul de vot; în judeţul
Orhei, Parchetul şi comandantul Legiunii de Jandarmi făceau cercetări
în satul Negureni, în cazul împuşcării unui alegător şi a rănirii altuia;
în judeţul Lăpuşna, reprezentanţii P.N.Ţ. au reclamat Parchetului că
unul dintre candidaţi fusese împiedicat de către jandarmii din comuna
Lozova să ajungă la secţia de votare. De asemenea – continua raportul
–, Parchetul făcea cercetări în cîteva cazuri cu indivizi care votaseră
cu cărţi de alegător ce nu le aparţineau2.
Între măsurile luate de autorităţile militare, la ordinul Ministe-
rului de Interne, în scopul asigurării liniştii şi ordinii în timpul alegeri-

1
Ibidem, f. 68.
2
ANB, fond MJCCE, dos. 3/1937, f. 40. Un incident grav s-a produs în comuna
Măgherani (jud. Mureş) în ziua alegerilor, 20 decembrie 1937. Aici, aproximativ 800 de
alegători din 7 comune au fost opriţi de o patrulă de jandarmi şi invitaţi să intre în zona
de votare într-o anumită ordine. În condiţiile în care aceştia au refuzat, jandarmii au
făcut uz de armă. Incidentul s-a soldat cu 14 răniţi. Ancheta condusă de către prim-
procurorul Parchetului Mureş constata că patrula de jandarmi, care era însoţită de notarul
comunei, înarmat şi el cu o armă de vînătoare, îi oprise pe alegători fără a le da vreo
explicaţie. Aceştia au aşteptat liniştiţi circa 3 ore, pînă cînd a venit din direcţia comunei
Dămieni preotul maghiar Albosi Iosif, care a trecut. Încurajaţi, locuitorii au încercat şi ei
să treacă, situaţie în care jandarmii au deschis focul fără somaţie. Din cei 14 răniţi, unul
a decedat. La interogatoriul efectuat de prim-procuror, jandarmii au răspuns că ar fi
primit ordin de la prim-pretorul plasei Mercurea Niraj să controleze şi să supravegheze
ca locuitorii din comunele contaminate cu scarlatină să nu se prezinte la vot. În plus,
jandarmii au declarat că unii locuitori ar fi dat cu pari, şi, în consecinţă, ei fuseseră în
legitimă apărare. Raportul prim-procurorului Parchetului Mureş adresat Ministerului
Justiţiei arăta că ancheta avea să continue. În acest caz este vorba, fără îndoială, de un
abuz al forţelor de ordine, care, la ordinul administraţiei, opreau alegătorii bănuiţi că nu
vor vota guvernul, de la exercitarea dreptului de vot. Ibidem, f. 380, 381.
319
lor s-a numărat şi închiderea cîrciumilor; interdicţia viza zilele de 19-
23 decembrie 19371. De altfel, încă din 10 decembrie, prefecturile au
ordonat chestorilor de poliţie din subordine să ia măsuri „pentru des-
coperirea şi stîrpirea tuturor depozitelor clandestine de vin din sate şi
oraşe care, în parte, au fost înfiinţate în scopul ademenirii alegăto-
rilor în zilele de alegeri”2 [subl. ns.].

*
În concluzie, se poate aprecia că în numeroase cazuri atît jan-
darmeria, cît şi poliţia au avut, prin abuzurile comise, un rol important
în influenţarea rezultatelor alegerilor din România interbelică. Abuzu-
rile comise de către forţele de ordine se datorau în primul rînd ordine-
lor directe primite din partea organelor de conducere (prefecturi, mi-
nister), dar şi „excesului de zel” de care uneori au dat dovadă.
În ceea ce priveşte armata, pe parcursul alegerilor locale şi par-
lamentare au existat, de asemenea, abuzuri şi imixtiuni din partea unor
cadre militare, dar armata ca instituţie – ca şi poliţia şi jandarmeria, de
altfel – a rămas în afara procesului electoral, fără a-l influenţa într-o
proporţie majoră.

3.2.6. Problema obligativităţii exercitării dreptului de vot*

Legislaţia electorală din România interbelică prevedea obligaţia

alegătorului de a-şi exercita dreptul de vot. Astfel, articolul 56 din
Constituţia de la 1866, revizuită în iulie 1917, stipula principiul
votului universal, egal, direct, obligatoriu şi secret3.

1
ANDJ Cluj-Napoca, fond Inspectoratul de Poliţie, dos. 675/1937, f. 69.
2
Ibidem, f. 52.
* Vezi pe larg Sorin Radu, Problema obligativităţii exercitării dreptului de vot în
legislaţia electorală din România interbelică (1919-1939), în „Cercetare şi istorie într-un
nou mileniu”, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de jos”, Galaţi, 2002, pp. 235-243.
320
 Decretul-lege electoral din noiembrie 1918 din Vechiul Regat şi
Basarabia preciza chiar în articolul 1 că votul era obligatoriu pentru toţi
alegători bărbaţi. Pedeapsa pentru cei care, în mod nejustificat, nu-şi
exercitau dreptul de vot consta într-o amendă al cărei cuantum varia
între 20 şi 500 lei (art. 53, alin. 2); erau exceptate cazurile de forţă ma-
joră care ar fi împiedicat prezentarea unor alegători în faţa urnelor de
vot (art. 54, 55)1. Obligativitatea exercitării dreptului de vot era prevă-
zută şi de articolul 91 din Decretul-lege electoral pentru Bucovina, din
august 19192.
În Transilvania, Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia,
din 1 Decembrie 1918, şi apoi legea electorală elaborată în august
1919 de Consiliul Dirigent nu prevedeau caracterul obligatoriu al
dreptului de vot3.
O dată cu adoptarea Constituţiei din martie 1923, s-au făcut pri-
mii paşi în direcţia unificării legislaţiei electorale din România. Noua
lege fundamentală a statului menţinea prin articolul 64 principiul obli-
gativităţii exercitării dreptului de vot pentru toţi cetăţenii români
majori4.
În conformitate cu principiile Constituţiei, obligativitatea votu-
lui a fost introdusă pentru alegerile comunale şi judeţene prin Legea
de unificare administrativă din 14 iunie 1925 (art. 156)5 şi menţinută
la alegerea Parlamentului prin legea electorală din martie 1926 (art. 1,

3
MO, nr. 98, 20 iulie/2 august 1917; vezi şi C. Hamangiu, Codul general al
României, vol. VIII, p. 1088; Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României
(1859-1991), ediţia I, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 53.
1
C. Hamangiu, op. cit., p. 1148.
2
MO, nr. 103, 26 august 1919.
3
Vezi punctul III, aliniatul 3 din Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, în
Minorităţile naţionale din România 1918-1925. Documente, Arhivele Statului din Ro-
mânia, Bucureşti, 1995, coord. Ioan Scurtu şi Liviu Boar, p. 120; art. 1 din Legea electo-
rală pentru Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, în „Gazeta Oficială a
Consiliului Dirigent”, nr. 50-53, 27-30 august – 4-6 septembrie 1919, art. 1.
4
MO, nr. 282 din 29 martie 1923, p. 13315 şi urm.
5
C. Hamangiu, op. cit., vol. XI-XII, 1922-1926, p. 364.
321
alin. 1 şi art. 4, alin. 1)1. Alegătorii care nu îşi exercitau, fără temei le-
gitim, dreptul de vot, urmau a fi pedepsiţi cu o amendă civilă de 500
lei de către preşedintele secţiei de votare. Amenda alegătorilor din co-
legiile senatoriale, ale consilierilor comunali şi judeţeni şi ale
camerelor profesionale era stabilită la 10.000 lei, fără posibilitate de
reducere sub nici un motiv. În acelaşi timp, nu se aplicau penalităţi
alegătorilor care puteau dovedi că nu îşi putuseră exercita dreptul de
vot pe caz de boală sau oricare altă motivaţie legitimă lăsată la
aprecierea justiţiei. Justificarea se putea face prin orice dovadă admisă
de judecător (art. 71)2.
Obligativitatea exercitării dreptului de vot a fost menţinută şi prin
legile administrative din august 19293, martie 19344 şi martie 19365.
Constituţia carlistă din 27 februarie 19386 va modifica radical
aşezămîntul electoral al României în ceea ce priveşte organizarea şi
funcţionarea instituţiilor statului, dar va păstra în continuare principiul
obligativităţii exercitării dreptului de vot, atît pentru bărbaţi cît şi
pentru femei (art. 61). În baza noilor principii ale legii fundamentale a
statului, s-au elaborat atît o lege administrativă (14 august 1938)7, cît
şi o lege electorală (9 mai 1939)8, care stabileau pe larg reglementările
reglementările în materie electorală.

Cercetătorii care pînă acum s-au oprit asupra sistemului electoral

interbelic nu au încercat să explice în vreun fel de ce legiuitorul a
introdus după Marea Unire, o dată cu votul universal, şi obligativitatea
executării lui, iar pe de altă parte, de ce transilvănenii, în legea electo-
rală elaborată de Consiliul Dirigent, nu au introdus acest principiu.
1
C. Hamangiu, op. cit., vol. XI-XII, 1922-1926, p. 1054.
2
Ibidem, p. 1073.
3
Ibidem, vol. XVII. Legi uzuale – 1929, pp. 920-1016; MO, nr. 170, 3 august 1929,
pp. 6186-6254.
4
MO, nr. 65, 18 martie 1934, pp. 1706-1710.
5
Ibidem, nr. 73, 27 martie 1936, pp. 2612-2649.
6
Ibidem, nr. 48, 27 februarie 1938, p. 1109 şi urm.
7
Ibidem, nr. 187, 14 august 1938.
8
Ibidem, nr. 106, 27 mai 1939, pp. 2951-2958.
322
 După părerea noastră, în Vechiul Regat şi Basarabia, legiui-
torul, dînd un caracter imperativ sufragiului universal, a dorit ca
această reformă să devină o realitate. Mai precis, noul corp electoral,
care arăta cu totul diferit comparativ cu cel antebelic datorită intrării
în componenţa lui a alegătorilor bărbaţi ţărani, în majoritate analfabeţi
sau avînd doar cunoştinţe elementare de scris şi citit, lipsiţi deci de
cultură politică, trebuia educat, trebuia obişnuit cu mecanismul şi pro-
cedura electorală. Neparticiparea cetăţenilor la treburile publice, prin
exercitarea dreptului de vot, făcea imposibilă funcţionarea sistemului
politic democratic, iar legiuitorul de la 1918 a fost conştient de acest
lucru. Acordarea dreptului de vot universal ţăranilor nu s-a datorat
unui proces de maturizare politică a acestei clase sociale, ci mai de-
grabă voinţei clasei politice şi a regelui Ferdinand. Se poate aprecia că
introducerea principiului obligativităţii exercitării dreptului de vot de
către alegătorii din România Veche şi Basarabia a fost instituită de le-
giuitorul liberal în 1918 în ideea de a-i determina pe ţăranii proaspăt
intraţi în corpul electoral să participe în mod activ la viaţa publică.
Clasa politică era conştientă că o asemenea reformă implica riscuri
mari, dar şi le-a asumat, crezînd că prin exerciţiul votării se va ajunge
la o perfecţionare treptată a sistemului politic. D. Xenopol prezicea în
1922, luînd drept model Belgia, diminuarea radicală a absenteismului
în România. „Obligativitatea votului – opina acesta în cadrul unei con-
ferinţe organizate de Institutul Social Român – este instrumentul cel
mai puternic de educaţie cetăţenească. În Belgia, unde de la 1893 vo-
tul este obligator, abţinerile au scăzut la 5% din înscrişi”1; profeţia nu
s-a împlinit însă în cazul României.
Paul Negulescu, profesor de drept public la Universitatea din Bu-
cureşti, arăta în 1927 că dreptul de vot constituie şi o datorie, sau o
funcţie socială. „Or, este incontestabil că atunci cînd cineva are o func-
ţie socială, trebuie să şi-o îndeplinească. Deci – continua acesta – este

1
D. Xenopol, Dreptul de vot şi reprezentarea minorităţilor, în Noua
Constituţiune a României şi nouile constituţii europene, Cultura Naţională, Bucureşti,
[1922], p. 138.
323
natural ca votul să fie obligator. Această obligativitate a votului a fost
considerată necesară pentru ca să se înlăture posibilitatea de mare co-
rupţiune care putea să domine în alegeri: agenţii electorali ar fi
cumpărat foarte multe abţineri, pentru că, în sistemul votului secret, ne-
putîndu-se şti dacă, la urnă, alegătorul se va ţine sau nu de promisiunea
dată, agenţii electorali, pentru ca să fie siguri de persoanele pentru cari
nu ar putea să garanteze, le cumpără abstenţiunea, adică obţin promi-
siunea să nu vină la vot. Or, prin sistemul votului obligator, cetăţeanul
trebue să vină să voteze, căci altfel este condamnat la amendă”1.
Transilvănenii, deşi au folosit drept model la întocmirea legii
electorale din august 1919 Decretul-lege electoral din noiembrie 1918
din Vechea Românie, nu au preluat şi principiul obligativităţii votului.
Motivaţia unei asemenea diferenţe rezidă în condiţiile şi mentalitatea
politică din teritoriile intracarpatice. Românii de aici şi bineînţeles,
minorităţile etnice (maghiari, germani, evrei) se ridicau la un nivel
superior celor din Vechiul Regat şi Basarabia din punct de vedere al
ştiinţei de carte şi al culturii politice. Românii transilvăneni de-
monstrau în 1918 o anumită maturitate politică, fiind obişnuiţi de mult
cu lupta politică, chiar dacă uneori cunoştinţele lor despre noul sistem
politic de după Unire nu erau prea vaste. Ţărănimea de aici avea şi o
bunăstare economică mai ridicată decît cea de peste munţi. Dominaţia
şi asuprirea maghiară au determinat-o să ducă o acţiune sistematică pe
teren economic, politic şi cultural, care a oţelit-o şi a învăţat-o să
lupte. Asemenea şi muncitorimea industrială a noilor teritorii: trezită
politic sub înrîurirea culturală şi conducerea politică a social-democra-
ţiei maghiare şi, mai cu seamă, a celei austriece, ea aducea cu sine nu
numai o bogată experienţă, nu numai obişnuinţa în mînuirea unor for-
me superioare de organizare sindicală, ci o incontestabilă superioritate
politică. În acelaşi timp, burghezia transilvăneană, ca şi intelectua-
litatea, care conduseseră mişcarea de emancipare naţională împotriva
guvernelor maghiare, nu aveau numai conştiinţa misiunii lor trecute,
îndeplinită prin propriile puteri, ci şi un sentiment de solidaritate mai

1
Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, [1927], p. 360.
324
dezvoltat cu clasele de jos, pe care le conduseseră în lupta împotriva
asupritorului comun1.
La aceste consideraţii se poate adăuga şi concepţia pe care le-
giuitorii transilvăneni, în frunte cu Iuliu Maniu, o aveau în momentul
întocmirii legii. Sub influenţa unei gîndiri politice profund democrate,
aceştia au văzut în acordarea dreptului de vot universal o libertate a
cetăţeanului pe care acesta o putea sau nu exercita, şi nicidecum o
obligaţie de a exercita un drept.
Elita politică transilvăneană, strînsă în jurul Partidului Naţional,
îşi va menţine această poziţie faţă de caracterul imperativ al dreptului
de vot şi cu ocazia adoptării Constituţiei în 19232.
În ciuda sancţiunilor impuse de legea electorală celor care nu-şi
exercitau dreptul de vot, cifrele statistice ne arată că în cele 10 alegeri
parlamentare desfăşurate în perioada 1919-1937 procentul abţinerilor
a fost relativ ridicat. Nu se poate evalua situaţia absenteismului în ale-
gerile locale, unde nu există date statistice complete.
Evoluţia ascendentă a procentului abţinerilor în cele 10 alegeri
parlamentare ne determină să luăm în discuţie problema importantă şi
în acelaşi timp interesantă a aplicării penalităţilor prevăzute de legea
electorală. Cercetarea documentelor referitoare la alegeri din fondul

1
Vezi în acest sens şi opinia lui Şerban Voinea, Marxism oligarhic. O contribuţie la
problema dezvoltării capitaliste a României, editura I. Brănişteanu, Bucureşti, 1926, p. 249.
2
În acest sens, profesorul de drept constituţional Romul Boilă de la
Universitatea din Cluj preciza, într-o conferinţă susţinută sub egida Institutului
Social-Român în 1922, următoarele: “Sîntem hotărît în contra obligativităţii votului,
ceea ce este în contrazicere cu spiritul vieţii constituţionale. Acei care cer vot
obligatoriu îşi motivează punctul de vedere cu necesitatea de a solidariza în acest
mod masa cu conducerea statului. Teza este de tot greşită. Votul celor constrînşi şi
nepricepuţi este lipsit de fond moral. Statul nu poate trăi din iluzii. Trebuie alese
alte căi. Printr-o educaţie sănătoasă şi superioară – continua Boilă – trebuiesc
cetăţenii crescuţi în sentimente patriotice şi făcuţi înţelegători şi intereselor
superioare ale statului şi, atunci, nu e necesar să fie constrînşi cu forţa să voteze,
mai ales că votarea, aşa cum se face în zilele noastre, este în general ceva
dezgustător şi nicidecum nu oferă un prilej de primenire cetăţenească”. Romul
Boilă, Principiile Constituţiei Noi, în Constituţia din 1923 în dezbaterea
contemporanilor, ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 555.
325
Ministerului Justiţiei, mai precis al Comisiei Centrale Electorale, scoa-
te la iveală o serie de situaţii relevante pentru clarificarea chestiunii
aplicării amenzii pentru cetăţenii care nu-şi exercitau dreptul de vot.
La primele alegeri parlamentare organizate după război, în anul
1919, cînd s-a aplicat pentru întîia oară principiul obligativităţii
votului, guvernul, prin Ministerul Justiţiei, a luat din timp măsuri
speciale pentru înştiinţarea alegătorilor, insistîndu-se asupra
pedepselor prevăzute de legea electorală pentru cei care se abţineau de
la vot. Printr-o telegramă circulară adresată de ministrul Justiţiei
judecătorilor din Vechiul Regat şi Basarabia, se dădeau instrucţiuni
privind afişarea în toate comunele urbane şi rurale, la uşa primăriei,
judecătoriei, a secţiunilor şi a subsecţiunilor de votare, a dispoziţiilor
prevăzute de lege drept sancţiuni pentru cei care nu votează1.
După terminarea alegerilor, autorităţile, constatînd numărul
mare al abţinerilor de la vot, nu au procedat la aplicarea prevederilor
legale. Sînt numeroase cazurile în care preşedinţii de tribunale au
solicitat Ministerului Justiţiei lămuriri, dacă să mai dea sau nu curs
urmăririi celor care nu se prezentaseră la scrutin. De regulă, răspunsul
ministrului era că aceşti contravenienţi fuseseră amnistiaţi2.
Documentele de arhivă relevă şi poziţia personală a unor magistraţi în
privinţa aplicării principiului obligativităţii votului. Prim-preşedintele
Tribunalului Teleorman, într-un raport adresat Ministerului Justiţiei în
18 noiembrie 1919, socotea că „măsura trimiterei în judecată ar fi
neechitabilă şi neoportună”. „O consideraţiune de elementară echitate
– continua acesta – s-ar părea, în adevăr, că se opune ca atîtea mii de
oameni, cari nu au votat nu din spiritul de a rezista dispoziţiunilor
imperative ale legii, ci numai datorită împrejurărei că au pierdut

1
ANB, fond MJCCE, dos. 114/1919, f. 123.
2
Ibidem, dos. 4/1920, f. 46. Numărul mare de cetăţeni care nu îşi exercitaseră
dreptul la vot l-a determinat pe dr. Nicolae Lupu, în numele unui grup de deputaţi, să
propună un proiect de lege pentru anularea pedepselor (amenzilor) celor vinovaţi de
neprezentarea la urne, proiect care a fost adoptat de parlament în 15 decembrie 1919.
Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2001, p. 116.
326
certificatele de alegător fără a mai avea timpul material să poată
obţine emiterea de duplicate, să fie făcuţi vinovaţi de o infracţiune,
care are ca esenţial element constructiv intenţiunea pasivităţii civice şi
pe aceea de a ridica dreptului de vot caracterul lui obligator de
funcţiune politică şi socială”1. Potrivit raportului magistratului din
Teleorman, amnistierea celor care nu îşi exercitaseră dreptul de vot se
impunea şi datorită unor cauze independente de voinţa lor: înscrierea
de către primari în listele electorale a unor alegători care îşi aveau
domiciliul în alte localităţi; imposibilitatea cetăţenilor de a veni la vot
în condiţiile grele de circulaţie; mobilizarea unor tineri după primirea
certificatelor de alegători. În plus – continua raportul – „împrejurarea
că recentele alegeri sînt prima aplicaţiune a legei care consacră
obligativitatea votului este un motiv mai mult pentru o apreciere
indulgentă a situaţiunei […] întrucît este ştiut că, în practică,
prezumţiunea cunoaşterii legilor, de către toţi cetăţenii, are o valoare
cu totul relativă în faza imediat următoare a punerei lor în aplicare”2.
În opinia magistratului, mulţi dintre alegători nu se prezentaseră la
urne deoarece convingerile lor politice nu se regăseau în partidele sau
grupările politice care participaseră la alegeri. În consecinţă, obli-
gativitatea votului nu trebuia concepută decît în paralel cu obliga-
tivitatea participării la alegeri a tuturor formaţiunilor politice, „ceea ce
este desigur o imposibilitate, iar respectul libertăţii de conştiinţă
opreşte, credem, ca un cetăţean să fie dus înaintea barei corecţionale
sub cuvîntul că nu a renunţat la doctrina politică care se confundă cu
însăşi fiinţa sa sufletească”3. În finalul raportului, prim- preşedintele
Tribunalului Teleorman ruga Ministerul să-i comunice dacă urma să
dea curs aplicării sancţiunilor impuse de art. 53 sau „dacă nu găsiţi ni-
merit să mai reţin aceste acte în vederea unei mai apropiate examinări
a chestiunei din partea guvernului”4.

1
Ibidem, f. 36.
2
Ibidem.
3
Ibidem, f. 37.
4
Ibidem.
327
 La următoarele alegeri parlamentare, organizate în iunie 1920
de guvernul generalului Alexandru Averescu, procentul abţinerilor l-a
depăşit pe cel din 1919, lucru care a determinat partidul de la putere să
nu ia măsuri împotriva alegătorilor care nu votaseră. În acest sens, la
10 iunie 1920 ministrul Justiţiei a trimis o telegramă circulară preşe-
dinţilor de tribunal, în care se arăta că „în vederea modificărilor ce
eventual s-ar putea aduce decretului-lege electoral cu prilejul ratifică-
rii de Corpurile Legiuitoare, rog faceţi a nu se da curs pînă la noi dis-
poziţiuni lucrărilor de trimitere în judecată a alegătorilor cari nu şi-au
exercitat dreptul de vot la ultimele alegeri”1. Un ordin identic a fost
trimis de acelaşi minister după alegerile din martie 19222.
Într-un raport asupra situaţiei generale a alegerilor parlamentare
din februarie-martie 1922 în Basarabia, întocmit de Directorul Sta-
tisticii Generale, la 30 martie 1922, se arăta că procentul de 21,8 % al
abţinerilor se datora ţăranilor, care „în incultura lor habar n-au avut că
sustragerea de la vot ar putea avea pentru dînşii consecinţe […].
Întrucît priveşte pe cei de la oraşe, unii (mai puţini) s-au sustras vo-
luntar, iar ceilalţi nu au primit la vreme buletinele de vot, din cauza
schimbării adreselor, precum şi a deplasării dintr-un oraş în altul”3.
Raportul constata că în sudul provinciei proporţia votanţilor era mai
mare decît în nord şi centru. Aceasta se datorează „tocmai coloniilor
străine, a căror membri au ceva mai multă cultură decît restul ţărani-
lor, aşa că sînt ceva mai conştienţi faţă de îndatoririle ce trebuie să le
aibă faţă de societate”4.
Pe adresa Ministerului Justiţiei soseau din provincie cereri ale
unor locuitori prin care aceştia solicitau scutirea de plata amenzii de
500 lei pentru că nu participaseră la vot. Motivele invocate erau fie
cazuri de boală, fie probleme de familie sau sărăcia5.

1
Ibidem, dos. 2/1920, vol. II, f. 137, 140, 141.
2
Ibidem, dos. 3/1922, f. 44.
3
Ibidem, f. 57.
4
Ibidem.
5
Ibidem, f. 4.
328
 Interesant ni se pare un document adresat pe 23 decembrie 1925
ministrului Justiţiei din guvernul liberal, G. G. Mârzescu, de către pre-
şedintele Tribunalului Tutova, care solicita lămuriri privind aplicarea
penalităţilor prevăzute de Decretul-lege electoral în cazul unor ale-
gători care nu votaseră în alegerea parţială de senator din septembrie
1925. Aceasta deoarece „pînă acum, de cînd se fac alegeri, pe baza
acestui decret-lege, niciodată zişii alegători nu au fost daţi în judecată,
căci după fiecare alegere ei erau amnestiaţi”1.
Au fost cazuri în care cetăţenii care nu şi-au exercitat dreptul de
vot au fost amendaţi: aşa s-a întîmplat după alegerile parlamentare din
iunie 1926, organizate de guvernul generalului Alexandru Averescu.
Au fost însă situaţii în care prefecţii au intervenit pe lîngă Ministerul
Justiţiei în scopul de a determina suspendarea încasării amenzilor
aplicate2. Amenzi în valoare de 10.000 de lei s-au aplicat unor
consilieri comunali care nu participaseră la alegerea de senator. Acest
lucru rezultă din cererile de amnistiere înaintate ministerului de cei în
cauză, în care se invocă motive de boală şi/sau sărăcie3.
Curios este faptul că, în cele din urmă, în 28 august 1926,
guvernul a procedat la suspendarea aplicării amenzii pentru cei care se
abţinuseră de la vot, după ce iniţial penalităţile fuseseră aplicate în
numeroase cazuri. În această situaţie, pe adresa ministerului au sosit
cereri de restituire a amenzilor plătite din partea celor în cauză.
Prefecţii le-au susţinut cererile, tocmai în scopul creşterii popularităţii.
Problema avea să se complice şi mai mult, în condiţiile în care
Ministerul Finanţelor, în sarcina căruia intra obligaţia de a încasa
amenzile, avea să refuze să dea curs unor asemenea solicitări4.
Colaborarea defectuoasă între ministere a ieşit în evidenţă şi cu
prilejul sancţionării alegătorilor care nu se prezentaseră la urne în iunie
1927. Guvernul I. I. C. Brătianu a încercat, prin intermediul tribunalelor
şi judecătoriilor judeţene, să aplice amenzi acestor contravenienţi, dar

1
Ibidem, dos. 7/1925, f. 45.
2
Ibidem, dos. 77/1926, f. 273.
3
Ibidem, f. 247, 249.
4
Ibidem, f. 204, 205.
329
acţiunea s-a soldat cu un eşec, pentru că ordinul trimis tribunalelor şi
judecătoriilor venea din partea Ministerului de Interne şi nu a celui de
Justiţie, iar, în al doilea rînd, legea electorală din 1926 (art. 69) prevedea
urmărirea alegătorilor care nu votaseră de către preşedinţii birourilor
electorale, încasarea amenzilor revenind perceptorilor1.
S-au înregistrat şi cazuri izolate în care cetăţenii care nu votaseră
au fost amendaţi. Interesant este cazul unui alegător, consilier în co-
muna Sofrocani Lomba, judeţul Bălţi, amendat cu 10.000 lei, „pe care
am fost silit să-i plătesc deşi am făcut dovada că am fost bolnav şi cum
sînt om sărac şi împovărat de familie grea am fost nevoit să vînd vitele
de la jug ca să plătesc”2. Acesta a întocmit un adevărat dosar conţinînd
acte doveditoare că fusese bolnav şi că plătise amenda, pe care l-a
înaintat Ministerului Justiţiei cu solicitarea de a i se restitui banii3.
O altă situaţie interesantă se întîlneşte în acelaşi judeţ Bălţi,
unde, la o alegere parţială pentru un loc de deputat, desfăşurată în 15
decembrie 1927, prefectul solicita Ministerului de Interne să intervină
pentru ca alegătorii care nu votaseră să nu fie urmăriţi pentru plata
amenzilor prevăzute de legea electorală, deoarece aceştia nu se
putuseră prezenta la vot „din cauza timpului rău”4.
Intervenţii similare ale prefecţilor au avut loc şi după alegerile
parlamentare din decembrie 1928, organizate de guvernul Iuliu Maniu.
Într-un raport al prefectului judeţului Iaşi din 17 ianuarie 1929,
înaintat ministrului de Interne, se arăta: „Din cauza timpului destul de
rău ce a fost în timpul alegerilor generale din decembrie 1928, o parte

1
ANDJ Alba, fond Prefectura Judeţului Alba. Cabinetul Prefectului, dos. 21/1927, f.
36, 37. Un caz interesant s-a înregistrat la Cluj în timpul alegerilor din 1927. Parchetul
Tribunalului Cluj a primit de la preşedintele secţiei de vot Bonţida un proces-verbal
constatator, în care se arăta că alegătorul Florea Măcicăşan, din Jucul de Mijloc, votase în
ziua de 7 iulie de două ori: o dată legal, pentru el, şi a doua oară în locul lui Chira Maxim,
contravenind astfel legii electorale. În apărarea sa, Florea Măcicăşan invoca faptul că
votase cu bună credinţă pentru celălalt alegător, deoarece acesta, fiind bătrîn şi neputîndu-
se prezenta la vot, se temea să nu fie amendat. ANB, fond MJCCE, dos. 8/1927, f. 54.
2
Ibidem, dos. 3/1928, vol. I, f. 252.
3
Ibidem, f. 253-256.
4
Ibidem, dos. 3/1928, vol. II, f. 47.
330
din alegători, unii bolnavi, alţii lipsiţi de mijloace de transport pînă la
locurile de votare, iar alţii prea bătrîni, nu s-au prezentat la votare,
contravenind astfel dispoziţiilor art. 69 din legea electorală, pentru
care fapt D-nii Preşedinţi ai birourilor electorale au luat măsuri pentru
darea lor în judecată. Cum însă şi în trecutele alegeri – continua rapor-
tul prefectului – astfel de contravenienţi au fost amnestiaţi, găsesc că
şi acum li s-ar putea aplica aceeaşi măsură şi vă rugăm să binevoiţi a
da dispoziţii în acest sens”1.
În fondul Comisiei Centrale Electorale se păstrează documente
prin care alegătorii amendaţi pentru că nu exercitaseră dreptul la vot
care proveneau de regulă din mediul rural, solicitau Ministerului Justi-
ţiei scutirea de plată2. De altfel, la 9 ianuarie 1929, ministrul Justiţiei,
Grigore Iunian, suspenda printr-un ordin adresat judecătoriilor şi
tribunalelor, executarea amenzilor pentru cei care nu îşi exercitaseră
dreptul de vot la alegerile parlamentare din decembrie 19283.
Asemenea ordine, care intrau în contradicţie cu prevederile
constituţionale şi ale legii electorale din 1926, produceau confuzie în
rîndurile magistraţilor. În numeroase cazuri judecătorii solicitau Mi-
nisterului de resort „lămuriri” în ceea ce priveşte aplicarea amenzilor
electorale rămase definitive4.
În cazuri izolate, cum a fost alegerea parţială din septembrie
1929 de la Tîrgovişte, numeroşi alegători care nu votaseră au fost
amendaţi conform articolului 69 din legea electorală cu cîte 500 lei
fiecare. Însă şi în această situaţie, judecătorul de ocol din Tîrgovişte a
intervenit la Minister cu rugămintea de a se prelungi termenul de plată
a amenzii, invocînd sărăcia celor care se abţinuseră de la vot5.
Din considerente politice şi electorale, ministrul de Interne,
Alexandru Vaida-Voevod, solicita ministrului de Justiţie, imediat
după alegerile locale din ianuarie 1930, suspendarea aplicării amenzii

1
Ibidem, dos. 3/1928, vol. I, f. 279.
2
Ibidem, f. 280; dos. 1/1929, f. 173, 174.
3
Ibidem, dos. 1/1929, f. 154.
4
Ibidem, f. 144.
5
Ibidem, f. 64.
331
pentru cei care absentaseră de la vot, deoarece „această măsură, în ac-
tualele împrejurări economice critice, ar aduce mari nemulţumiri prin-
tre locuitori”1. Răspunsul lui Grigore Iunian, deţinătorul portofoliului
Justiţiei, avea să vină pe 15 februarie 1930 printr-un ordin telegrafic
adresat judecătoriilor din ţară care suspenda provizoriu executarea
amenzilor pronunţate contra alegătorilor care nu şi exercitaseră dreptul
de vot la alegerile locale2.
La 14 ianuarie 1933, cu prilejul alegerii consiliilor locale şi ju-
deţene, ministrul de Interne comunica celui al Justiţiei că preşedinţii
secţiunilor de votare din judeţele: Arad, Braşov, Botoşani, Brăila,
Buzău, Ciuc, Dolj, Fălciu, Gorj, Hotin, Iaşi, Ismail, Lăpuşna, Năsăud,
Prahova, Tighina, Rădăuţi, Roman, Sălaj, Severin. Sibiu, Storojineţ,
Suceava, Tîrnava Mare, Timiş-Torontal, Turda, Tutova, Vîlcea, Vlaş-
ca aplicaseră amenzi alegătorilor care nu se prezentaseră la vot.
„Faţă de situaţia economică generală atît de resimţită, în special la sate
– sublinia ministrul de Interne –, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi
a da dispoziţiuni d-lor prim-preşedinţi ai Tribunalelor respective ca să
nu se ia măsuri pentru executarea amenzilor aplicate în speţă”3.
Măsura sancţionării alegătorului care nu-şi exercita dreptul la vot
nu a fost de fapt luată în serios nici de partidele politice, nici de alegă-
tori. Încă un exemplu relevant în acest sens îl întîlnim în decembrie
1933, în timpul alegerilor parlamentare organizate de liberali. În judeţul
Braşov, naţional-ţărăniştii nu depuseseră liste de candidaţi. Această si-
tuaţie se datora lui Voicu Niţescu, şeful organizaţiei judeţene a P.N.Ţ.,
care, fiind un colaborator apropiat al lui Vaida-Voevod şi avînd în vede-
re relaţiile tensionate ale lui Vaida cu conducerea P.N.Ţ., a încercat să
submineze poziţia partidului. Voicu Niţescu a lansat un apel către alegă-
torii braşoveni în care le cerea acestora să nu participe la vot. În ma-
nifest se preciza că alegătorii nu trebuia să se teamă că ar fi amendaţi,

1
Ibidem, dos. 1/1930, f. 80.
2
Ibidem, dos. 2/1930, vol. II, f. 36; vezi şi vol. I, f. 162.
3
Ibidem, dos. 9/1933, f. 35.
332
aşa cum prevedea legea electorală, pentru că „nimeni, de cînd trăim şi
alegem în România Mare, n-a fost pedepsit dacă n-a mers la vot”1.
Abţinerea de la vot a unei părţi însemnate din electorat, în ciuda
sancţiunilor impuse de lege, poate avea trei explicaţii. În primul rînd,
cetăţenii nu au luat în serios obligativitatea votului, observînd că după
fiecare alegere guvernul proceda de regulă la amnistierea acestui delict
electoral. Amnistierea avea un caracter pur electoral, aplicarea amen-
zilor putînd duce la pierderea popularităţii guvernului în cauză. O a
doua explicaţie rezidă într-o tristă realitate, aceea a slabei pregătiri
culturale şi politice a majorităţii corpului electoral. Lipsa conştiinţei
politice îi împiedica pe alegătorii-ţărani să întrevadă efectele abţinerii
de la vot. Ţăranul, arhetipul alegătorului român dintre cele două răz-
boaie mondiale, nu era conştient că de votul său depindea bunul mers
al satului, comunei, al ţării sau situaţia lui economico-socială. Într-o
altă ordine de idei, un nivel economico-social foarte scăzut al
ţărănimii, determinat de slaba productivitate agricolă, nu putea
favoriza un nivel înalt de maturitate politică. Chiar dacă mizeria
socială favoriza participarea politică în oraşe, nu la fel se întîmpla în
regiunile rurale2. În sfîrşit, o a treia explicaţie a numărului mare de
abţineri constă în dezamăgirea produsă electoratului de politicile de
guvernare ale partidelor politice care se succedaseră la putere, de
permanentele promisiuni electorale care nu se regăseau aproape
niciodată în realizări practice.
Pasivitatea politică a unei părţi însemnate a electoratului reiese şi
din repetatele apeluri făcute prin presă de către partidele politice, ca ce-
tăsţenii să-şi ridice cărţile de alegător, fără de care nu-şi puteau exercita

1
Către alegătorii noştri din oraşul şi judeţul Braşov, în „Gazeta Transilvaniei”,
anul XCVI, nr. 97, 15 decembrie 1933.
2
Mattei Dogan, Dansul electoral în România interbelică, în RCS, anul II, nr. 4,
1995, p. 11. Obligativitatea votului a mai fost introdusă în Australia (1924, dar încă din
1915 în Queensland), ca şi în Luxemburg, Danemarca, Grecia, Brazilia, Venezuela, în
trei provincii austriece (Steiermark, Tyrol şi Vorarlberg) şi în cîteva cantoane elveţiene.
Vezi Pierre Martin, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999, p. 24.
333
dreptul la vot. Apeluri de genul „Cetăţeni, faceţi-vă datoria” au fost
lansate în toate alegerile organizate în România în perioada 1919-1937.

*
Obligativitatea a reprezentat una din servituţile ce au însoţit
votul universal, propus în ultima parte a secolului al XIX-lea, într-o
perioadă de intense reforme electorale, Belgia fiind prima ţară
democratică în care a fost introdusă această inovaţie, în 1893. Foarte
probabil, aceasta a fost şi sursa de inspiraţie a celor care au construit
sistemul electoral românesc de după Unire1 .
E dificil de spus în ce măsură principiul obligativităţii
exercitării dreptului la vot, prevăzut de legislaţia electorală din
România interbelică, a contribuit la maturizarea politică a
electoratului. Cert este că sistemul politic a intrat în criză atunci cînd,
pe baza multiplelor experienţe negative, abţinerea de la vot a crescut.

1
Paul Negulescu, op. cit. p. 360; Cristian Preda, România postcomunistă şi
România interbelică, Meridiane, Bucureşti, 2002, p. 68.
334
 CONCLUZII

În general, extinderea votului masculin a urmat în ţările europene

un drum progresiv. Acest vot a fost, la origine, mai mereu cenzitar.
Votul era perceput atunci ca o funcţie rezervată oamenilor cu avere, şi
nu ca un drept pentru toţi. Principala justificare a acestui sistem a fost că
sufragiul trebuia rezervat celor pe care averea îi făcea să fie indepen-
denţi material, să aibă competenţă prin educaţie şi spirit conservator
prin proprietate1. Astfel, în Europa votul universal a fost introdus (e
drept, cu unele restricţii în anumite cazuri) în: Franţa (1848), Anglia
(1884), Elveţia (1874), Grecia (1864), Germania (1871, iar în unele
state federale din 1904), Spania (1890), Belgia (1893), Finlanda, Norve-
gia, Suedia şi Austria (1906-1909)2. În primii ani de după război, sufra-
giul universal se va generaliza în ţările europene.
Introducerea sufragiului universal în România, în 1917, nu s-a
datorat unui proces de maturizare politică a clasei rurale, ci mai degra-
bă voinţei clasei politice şi a regelui Ferdinand. A însemnat, cu alte
cuvinte, o reformă impusă „de sus”.
Legislaţia electorală din România în perioada 1918-1937 se
poate caracteriza ca fiind una modernă, mult mai avansată comparativ
cu aşezămîntul electoral al colegiilor cenzitare. Cu toate acestea,
acordarea drepturilor politice depline pentru femei a rămas doar un

1
Pierre Martin, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999, p. 17.
2
Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, tomul I, Casa
Şcoalelor, 1942, pp. 443- 446; Dimitrie Xenopol, Reforma electorală, în AŞRS, anul II,
nr. 1-3, 1920, p. 234; Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. II, Editura Politică,
Bucureşti, 1973, p. 288; André Maurois, Istoria Angliei, vol. II, Editura Politică,
Bucureşti, 1970, p. 265.
335
deziderat pentru clasa politică românească1. Pe de altă parte, realitatea
românească a demonstrat că între legislaţia existentă şi modul de
aplicare a acesteia exista o discrepanţă frapantă.
Evoluţia sistemului electoral a fost oprită de instituirea regimu-
lui personal al regelui Carol al II-lea. Constituţia din februarie 1938 a
adus schimbări radicale, în sensul restrîngerii caracterului universal şi
democratic al votului. Prevederile electorale vor fi dezvoltate prin pu-
blicarea unei noi legi electorale în mai 1939, întocmită în baza princi-
piilor corporatiste.
În ceea ce priveşte electoratul din România interbelică, sub im-
pactul războiului, al reformelor agrară şi electorală, precum şi al Unirii
din 1918, s-au produs schimbări şi mutaţii radicale în componenţa cor-
pului electoral şi în mentalul alegătorilor. Masele au ieşit din război cu
conştiinţa că ele duseseră greul războiului, că formau suportul adevărat
al vieţii statelor şi instrumentul de căpetenie al puterii lor. Pentru cei
mai mulţi ţărani, deveniţi alegători, războiul, reformele şi Unirea însem-
nau sfîrşitul unei epoci şi începutul alteia, fără însă ca cineva să fi putut
preciza în ce va consta această transformare şi înnoire.

1
Dreptul de vot pentru femei a fost acceptat, mai întîi, de statul american Wyoming
(1869), apoi de către colonii neozeelandezi (1893) şi australieni (Australia de Sud din
1894, întreaga federaţie din 1908); au urmat ţările scandinave Finlanda (1906), Norvegia
(1913), şi Islanda (1915). Sfîrşitul primului război mondial a reprezentat o dată decisivă
pentru acceptarea votului feminin, el impunîndu-se atunci în Austria şi Danemarca (1918),
Germania, Luxemburg, Olanda (1919), Cehoslovacia, Statele Unite şi Canada (1920),
Suedia şi Irlanda (1921). În Marea Britanie, dreptul de vot a fost acordat femeilor mai
vîrstnice de 30 de ani încă din 1918, iar celor peste 21 de ani din 1928; în Spania din 1933;
în Polonia din 1935; în Franţa, votul pentru femei s-a acordat din 1944; în Italia din 1946,
în Grecia din 1952, Elveţia 1971. În unele ţări ca Suedia (1909), Belgia (1920) sau Grecia
(1930), votul femeilor a fost autorizat mai întîi pentru alegerile locale. Pierre Martin, op.
cit., p. 18; Cristian Preda, România postcomunistă şi România interbelică, p. 71, nota 3;
Marian Ştefănescu, Victoria Frontului Popular în alegerile din februarie 1936 din Spania,
în Structuri politice în secolul XX, volum omagial dedicat prof. dr. Constantin Buşe, coord.
Ioan Scurtu, Bucureşti, 2000, p. 301; Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est
(1918-2001), vol. I, coord. Ioan Scurtu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
2003, pp. 23, 35.
336
 Sufragiul universal a obligat partidele politice să-şi îndrepte
atenţia spre lumea rurală. Pentru a penetra acest cîmp electoral nou,
partidele politice au trecut printr-un proces de readaptare, nu numai a
programelor politice, ci şi a structurilor organizatorice din teritoriu şi,
în anumite cazuri, chiar a titulaturilor. Creşterea numărului senatorilor
de drept, datorită prevederilor legislaţiei electorale, a făcut ca interesul
partidelor politice pentru acest corp legislativ să fie scăzut. În practică,
lupta electorală s-a desfăşurat, în principal, pentru obţinerea unui nu-
măr cît mai mare de locuri în Adunarea Deputaţilor, care era o oglindă
fidelă a rezultatelor înregistrate la urne1.
Educaţia politică a electoratului este determinată în mod direct
de pregătirea culturală a cetăţeanului şi, implicit, de nivelul ştiinţei de
carte. În România dintre cele două războaie mondiale, nivelul ştiinţei
de carte varia în funcţie de stadiul de dezvoltare social-economică a
provinciilor istorice. Problema ştiinţei de carte, a culturii alegătorilor,
a ridicat o serie de probleme între care coeficientul participării la vot
şi al abţinerilor, precum şi cel al voturilor anulate. Privită în ansamblu,
participarea alegătorilor la vot în perioada 1919-1937 poate fi
apreciată ca fiind relativ bună. Se poate însă observa, în anii ’30, o
scădere a interesului electoratului faţă de sistemul partidist şi, implicit,
faţă de alegerile parlamentare.
Nivelul scăzut de pregătire politică este evidenţiat şi de numărul
mare de voturi anulate înregistrat la primele alegeri parlamentare
postbelice (noiembrie 1919), aproximativ 30%. Acest procent ridicat
se datorează în principal lipsei de experienţă a alegătorilor, mare parte
dintre ei necunoscînd procedura complicată a votării. În anii următori
se va observa o scădere continuă a numărului de voturi anulate, situa-
ţie ce se explică prin însuşirea mecanismului electoral de către alegă-
torii ţărani. Insuficienta maturitate politică a electoratului este ilustrată
şi de oscilaţiile procentajului de voturi obţinute de un partid în funcţie
de poziţia în care se afla, la guvern sau în opoziţie.

1
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948),
Paideia, Bucureşti, 1999, p. 102.
337
 Spre deosebire de alegătorii români, minorităţile etnice, mai ales
cea maghiară şi cea germană, au demonstrat spirit de solidaritate
naţională şi disciplină politică, respectînd întocmai directivele con-
ducerii formaţiunilor politice care le reprezentau interesele. Conştiinţa,
cultura politică a alegătorilor minoritari era mai dezvoltată decît aceea a
românilor, fapt explicabil şi prin gradul mai ridicat al ştiinţei de carte.
Imaturitatea politică a alegătorilor a făcut posibilă transformarea
unei părţi însemnate a corpului electoral într-o masă amorfă, fără opinii
politice, care se constituie într-o adevărată „zestre guvernamentală”.
Aceşti alegători nu aderau la nici un partid, nu se lăsau impresionaţi de
propaganda electorală şi votau în mod invariabil cu partidul aflat la
putere.
Tactica minorităţii maghiare şi mai ales a celei germane de a se
alia întotdeauna cu guvernul a dus, remarcau unii observatori şi analişti ai
vieţii politice interbelice, la transformarea electoratului minoritar într-o
adevărată „zestre guvernamentală”. O asemenea alianţă avea menirea, în
opinia liderilor maghiari şi germani, de a garanta drepturile cîştigate,
precum şi pe aceea de a cîştiga altele noi. Pe de altă parte, guvernul
putea miza pe un număr de voturi constant şi relativ uşor de anticipat,
avînd în vedere solidaritatea politică a alegătorilor minoritari. Această
politică de alianţe electorale a fost numită în epocă „tactica săsească”.
Amplitudinea oscilaţiei electorale, precum şi faptul că partidul
însărcinat să organizeze alegerile le cîştiga întotdeauna au individua-
lizat România faţă de celelalte ţări democrate din anii interbelici.
Acelaşi sistem care a funcţionat în România între 1919-1937 a fost
practicat în Anglia, la începutul secolului al XIX-lea, şi în Spania, în
perioada primelor două decenii ale secolului al XX-lea (cu precizarea
că în ultimele două cazuri alternanţa la putere a partidelor funcţiona
într-un sistem de vot cenzitar).
În acelaşi timp, frecventele schimbări de guvern şi repetarea
alegerilor legislative la intervale scurte de timp au creat priveliştea tul-
burătoare a acelui bellum omnium contra omnes. O astfel de atmosferă
a indus în corpul electoral un dezgust faţă de luptele politice şi mai
ales faţă de acţiunea politicienilor.
338
 Oferta electorală a fost destul de bogată. Alegătorii au putut să-şi
stabilească opţiunile în condiţiile în care pe timpul campaniei
electorale avea loc o concurenţă intensă între partide. Modalităţile de
influenţare a electoratului erau diverse: de la cele legale (publicarea de
ziare, gazete, broşuri de propagandă, afişe etc., organizarea de întru-
niri sau adunări electorale; specularea imaginii, a popularităţii unor li-
deri politici, discursul electoral sau folosirea inteligentă a unor semne
electorale) pînă la instituirea unor măsuri sau exercitarea de către
guvern a unor forme de presiune asupra unor instituţii ale statului.
Presa a constituit mijlocul cel mai puternic de difuziune şi infil-
trare a ideilor, opiniilor politice în rîndul alegătorilor. Prin ziarele şi
gazetele politice editate, partidele politice îşi popularizau programele
şi manifestele electorale dar, în acelaşi timp, îşi denigrau şi atacau ad-
versarii politici. De cele mai multe ori, în campania electorală lupta de
idei între formaţiunile politice a fost înlocuită cu dispute personale,
atacuri la persoană, calomnii.
De asemenea, organizarea unor întruniri sau adunări electorale a
constituit un alt mijloc de influenţare a electoratului în scopul atragerii
cît mai multor voturi. În condiţiile sufragiului universal, candidatul avea
obligaţia, pentru a reuşi în alegeri, de a vizita cît mai multe localităţi din
circumscripţie, de a ţine cîte două-trei discursuri electorale pe zi, de a
discuta cu mase extrem de eterogene. Organizarea unor asemenea adu-
nări la scara întregii ţări implica pentru partidele politice existenţa unor
structuri organizatorice la scară naţională, precum şi a unor resurse fi-
nanciare importante. Adunările, întrunirile electorale au constituit forma
cea mai directă de contact între alegători şi candidaţii partidelor politice.
Un alt element important în cadrul alegerilor din România inter-
belică l-a constituit imaginea pe care un partid/lider politic reuşea să o
impună în opinia publică. O analiză succintă a alegerilor din această
perioadă arată că în mai toate cazurile au ieşit învingători acei li-
deri/acele partide care au reuşit să impună în conştiinţa alegătorului
imaginea pe care acesta o aştepta. În jurul unor lideri politici s-au
creat adevărate „mituri” care au influenţat în mod decisiv cîştigarea
alegerilor. Popularitatea se dezvolta în opoziţie, liderul, învăluit în „le-
339
gendă”, fiind garantul capacităţii partidului de a rezolva problemele
grave ale ţării. Partidul său avea credit în electorat atîta timp cît nu
trebuia să facă dovada spuselor sale. Un exemplu relevant în acest
sens îl găsim la începutul anilor ’20, în persoana generalului
Alexandru Averescu, lider al Ligii Poporului; spre sfîrşitul deceniului
a urmat Iuliu Maniu, iar în anii ’30 Corneliu Zelea Codreanu.
Semnele electorale au avut o mare înrîurire asupra rezultatului
scrutinului şi chiar asupra vieţii şi existenţei formaţiunilor politice. In-
troducerea acestora a fost determinată de intrarea în corpul electoral,
în urma acordării votului universal, a unui însemnat număr de alegă-
tori neştiutori de carte. Partidele politice, dar şi candidaţii indepen-
denţi şi-au ales semne electorale care puteau să incite cît mai mult cu-
riozitatea alegătorului şi, în acelaşi timp, să facă o legătură directă
între predilecţiile lor şi simbolul ales. Alegătorii, analfabeţi în cea mai
mare parte, erau familiarizaţi mai degrabă cu simbolurile electorale ale
partidelor decît cu numele candidaţilor de pe listele electorale şi cu atît
mai puţin cu principiile programatice ale acestora.
O componentă importantă a propagandei electorale a constituit-o
discursul electoral, parte a discursului politic. O privire de ansamblu
asupra mesajelor electorale pe care partidele politice le-au emis în
alegerile parlamentare şi locale din perioada monarhiei constituţionale
pune în lumină faptul că majoritatea actorilor politici au încercat să-şi
facă din problemele rurale o platformă în ascensiunea către putere.
Analiza discursului electoral promovat de partidele politice în alegerile
din perioada 1919-1937 scoate în evidenţă existenţa unor trăsături întîl-
nite constant, a unor clişee precum: demagogia, inexistenţa unei dispute
de idei serioase, dispute personale, denigrarea adversarului, exagerarea
meritelor şi realizărilor unor candidaţi, violenţa limbajului, imaginea
opoziţiei întotdeauna democratice şi a puterii autoritare şi, nu în ultimul
rînd, lipsa unor programe electorale concrete.
Alături de aceste modalităţi clasice de influenţare a corpului
electoral, partidul care organiza alegerile mai uza în campania electo-
rală şi de alte procedee prin care îşi asigura victoria în alegeri, cum ar

340
fi: instituirea cenzurii şi a stării de asediu, presiunea administrativă,
folosirea forţelor de ordine şi chiar a armatei, implicarea justiţiei ş.a.
Instituirea cenzurii şi a stării de asediu pe timpul campaniilor
electorale şi a desfăşurării alegerilor au constituit forme de agresivi-
tate politică şi, în acelaşi timp, modalităţi de influenţare a corpului
electoral frecvent utilizate de către guvernele României interbelice.
Cenzura viza în principal presa partidelor politice din opoziţie şi zia-
rele independente, dar şi alte publicaţii de propagandă electorală: bro-
şuri, manifeste, afişe, fiţuici electorale. Starea de asediu introducea
unele restricţii în ceea ce priveşte organizarea întrunirilor, a adunărilor
electorale de către partidele politice din opoziţie sau deplasarea în lo-
calităţile ţării în scop de propagandă pe timpul campaniei electorale.
De regulă, decretul care introducea cenzura specifica în mod concret
care anume probleme nu puteau fi discutate sau combătute în campa-
nia electorală. De obicei însă, guvernul interpreta în mod abuziv
aceste prevederi, sub incidenţa lor intrînd şi situaţii, probleme de alt
ordin. Aceste măsuri excesive, luate şi cu acordul Coroanei, contrave-
neau flagrant prevederilor constituţionale, care garantau libertatea în-
trunirilor şi a presei. Din cercetarea atentă a documentelor vremii, se
poate constata că pe timpul campaniilor electorale şi a alegerilor cen-
zura şi starea de asediu erau cu atît mai riguroase, mai dure, cu cît gu-
vernul era format de un partid cu un potenţial electoral mai redus.
Cenzura şi starea de asediu se aplicau îndeosebi în zonele de graniţă,
unde exista riscul permanent al izbucnirii unor conflicte cu autorităţile
(mai ales în cazul Basarabiei), apoi în fiefurile electorale ale unor
lideri politici din opoziţie.
Într-o altă ordine de idei, administraţia locală a constituit în perioa-
da 1919-1937 principalul factor de influenţare a corpului electoral. Le-
gislaţia românească a conferit administraţiei un caracter centralizat, gu-
vernul controlînd-o şi utilizînd-o în scopuri de partid. În consecinţă, pen-
tru a cîştiga cît mai multe voturi, guvernul se folosea de întregul aparat
administrativ pentru a influenţa decizia alegătorilor. În acelaşi timp, în
numeroase cazuri funcţionarii, fie din exces de zel, fie pentru a intra în
graţiile guvernului, ajutau partidul de la putere să cîştige alegerile.
341
 Justiţia îndeplinea un rol foarte important în organizarea şi con-
ducerea alegerilor locale şi parlamentare. În consecinţă, partidul de la
putere încerca să exercite asupra magistraţilor o anumită presiune în
scopul asigurării succesului în alegeri. Presiunea guvernamentală asupra
magistraţilor se exercita fie în sensul obstrucţionării opoziţiei, fie deter-
minîndu-i să facă propagandă electorală pentru guvern. Transferarea sau
revocarea magistraţilor incomozi pentru partidul de la putere au fost
procedee întîlnite în mod constant în anii interbelici, deşi Constituţia de
la 1923 garanta inamovibilitatea şi stabilitatea magistraţilor.
Legislaţia electorală din România în perioada regimului monar-
hiei constituţionale a conferit armatei un rol important în pregătirea şi
desfăşurarea operaţiunilor electorale. De asemenea, un rol însemnat în
asigurarea ordinii şi liniştii în timpul campaniei electorale şi al alegeri-
lor l-au jucat jandarmeria şi poliţia. Regula care a funcţionat în perioa-
da 1919-1937 a fost aceea potrivit căreia aceste instituţii jucau rolul
unui instrument al guvernului, cu ajutorul căruia acesta reuşea să in-
fluenţeze opinia alegătorilor, să obstrucţioneze sau să împiedice pro-
paganda opoziţiei. De aceea, în epocă s-a utilizat sintagma „aparatul
militar-electoral guvernamental”, cu trimitere evidentă la forţele de or-
dine şi la importanţa lor în alegeri.
Legislaţia electorală din România interbelică, cu excepţia legii
elaborate de Consiliul Dirigent, prevedea principiul obligativităţii
exercitării dreptului de vot. În opinia noastră, legiuitorul din Vechiul
Regat, dînd un caracter imperativ sufragiului universal, a urmărit să îi
determine pe ţăranii proaspăt intraţi în corpul electoral să participe în
mod activ la viaţa publică. Clasa politică era conştientă că acordarea
unui asemenea drept unei populaţii în mare măsură inculte implica ris-
curi mari. Cu toate acestea, s-a crezut că prin exerciţiul votării, prin
educaţia ţăranului se va ajunge la o perfecţionare a sistemului politic.
Campaniile electorale din perioada 1919-1937 – cu toate neregu-
lile şi disfuncţionalităţile întîlnite – au avut o desfăşurare mai democra-
tică decît în trecut, determinînd constituirea unui parlament cu o com-
poziţie deosebită faţă de rezultatele aplicării votului cenzitar şi permi-
ţînd pătrunderea în Adunările legiuitoare a unor formaţiuni politice noi.
342
 Intensitatea luptelor politice din timpul campaniilor electorale,
mergînd chiar pînă la fanatism, a determinat apariţia unor exagerări în
propaganda opoziţiei, aşa cum a fost, spre exemplu, clişeul „terorii
electorale” de care era acuzat guvernul. Din acest punct de vedere,
cuvintele rostite de P. P. Carp în 1892 erau relevante şi pentru Ro-
mânia votului universal: „[…] libertatea alegerilor, toate guvernele au
zis că au dat-o şi toate opoziţiunile au zis că n-au primit-o”1.
În cele aproape două decenii de funcţionare a regimului sufra-
giului universal s-au făcut paşi însemnaţi în sensul evoluţiei culturii şi
conştiinţei politice a electoratului. Sistemul electoral din România anilor
interbelici, cu toate limitele şi insuficienţele lui, s-a înscris în parametrii
democraţiei; alegerile au fost libere, dar nu şi corecte. Instaurarea unui
regim dictatorial în februarie 1938 a oprit însă evoluţia democratică a
României. Avînd în vedere faptul că în majoritatea statelor central şi
sud-est europene s-au instaurat regimuri politice ce au alternat între
democraţie şi autoritarism, cu încălcarea drepturilor politice şi a liber-
tăţilor publice ale cetăţenilor, regimul electoral din România in-
terbelică poate fi considerat drept superior, fiind comparabil doar cu
cel din Cehoslovacia aceleiaşi perioade.

1
Apud C. Gane, P.P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, vol. II,
Universul, Bucureşti, 1936, p. 29.
343
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. IZVOARE INEDITE
Documente de arhivă
Arhivele Naţionale Bucureşti
- Fond Ioan Lupaş
- Fond Ion Mihalache
- Fond Ministerul Afacerilor Interne. Diviziunile Administrative
- Fond Ministerul Justiţiei. Direcţia Judiciară. Comisia Centrală Electorală
- Fond Ministerul Propagandei, I, Presa internă
- Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri
2. Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Alba
- Fond Legiunea de Jandarmi
- Fond Prefectura Judeţului Alba
- Fond Prefectura Judeţului Alba. Cabinetul Prefectului
3. Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Cluj
- Fond Blaj, Iacob Popa
- Fond Inspectoratul de Poliţie
- Fond Partidul Maghiar
4. Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Sibiu
- Fond Alexandru Vaida-Voevod
- Fond Consiliul Naţional Săsesc
- Fond Liga Culturală a Germanilor din România
5. Biblioteca Naţională a României. Colecţii Speciale
- Fond Saint Georges
6. Muzeul Naţional al Unirii – Alba-Iulia
- Fond Documente – Prefectura Judeţului Ciuc
- Fond Documente – Vasile Lucaciu

II. IZVOARE EDITE

a. Culegeri de documente. Antologii de texte, dicţionare

Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, ediţia a II-a, Humanitas,
Bucureşti, 1990.

344
Doctrina ţărănistă în România. Antologie de texte, Noua Alternativă,
Bucureşti, 1994, realizată de Vasile Niculae, Ion Ilincioiu, Stelian
Neagoe.
Hamangiu, C., Codul general al României. Legi uzuale, vol. VIII; vol. IX-X;
vol. XI-XII; vol. XVII; vol. XXIV, Bucureşti, [f.a.].
Hangiu, Ion, Dicţionarul presei literare româneşti 1790-1990, ediţia a II-a,
editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
Iacob, Gh., Iacob, Luminiţa, România de la Cuza-Vodă la Carol al II-lea,
vol.I, editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995.
Istoria Partidului Naţional Ţărănesc 1926-1947. Documente, Arc 2000,
Bucureşti, 1994.
Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-
1944), editori Lucian Năstasă, Andrea Varga, Cluj-Napoca, 2001.
Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente, coordonatori
Ioan Scurtu, Liviu Boar, Bucureşti, 1995.
Minorităţile naţionale din România. 1925-1931. Documente, coordonator
Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996.
Minorităţile naţionale din România. 1931-1938. Documente, coordonator
Ioan Scurtu, Bucureşti, 1999.
Recensămîntul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. I,
III, IX, Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti, 1938-1940.
Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie. 1919-
1927, coord. Ioan Scurtu, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureşti, 1996.
Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II, 25 iunie 1927-2
ianuarie 1931; vol. III, 5 ianuarie 1931-7 iunie 1934, coord. Ioan Scurtu,
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000, 2002.
Zotta, C., Tulceanu, N., Partidele politice din România. Istoricul şi
programele lor, Tipografia „Revista Geniului”, Bucureşti, 1934.

b. Cuvîntări politice şi discursuri parlamentare

Cuvîntări de Ferdinand I, Regele României. 1889-1922, Fundaţiile Culturale
Principele Carol, Bucureşti, 1922.
Drăghicescu, Dimitrie, Reforma electorală, Imprimeria Statului, Bucureşti,
1926.
Gafencu, Grigore, Ideea de ordine. Discursuri parlamentare, Bucureşti,
1934.

345
Goga, Octavian, Afirmarea ideii naţional-creştine, „Universul”, Bucureşti,
1936.
Idem, Discursuri, Bucureşti, 1942.
Iorga, Nicolae, Alegerea de la Sălişte înaintea Camerei, Tipografia „Cultura
Neamului Românesc”, Bucureşti, 1920.
Idem, Credinţa mea. Cuvîntări ţinute în centrele ţării la luarea în primire a
guvernului, Regia „Monitorul Oficial”, Imprimeria Naţională, Bucureşti,
1931.
Madgearu, Virgil N., Regimul dictaturii laşe, Tipografia „Tiparul
Românesc”, Bucureşti, 1926.
Mihalache, Ion, Lupta între lumea veche şi lumea nouă, Tipografia
„Naţională”, P.I. Gavrilescu, Craiova, 1926.
Idem, Tineretul român şi naţionalismul constructiv, Tipografia „Bucovina”,
Bucureşti, [1937].
Papacostea, Şerban, Între doctrinele şi practica politică a partidelor,
Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1926.

c. Memorii şi însemnări politice

Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de
ieri¸ vol. VI (1919-1922), vol. VII (1923-1926), Humanitas, Bucureşti,
1996.
Atanasiu, I., C., Spovedania unui vlăstar al veacului al XIX-lea, Tipografia
Ziarului „Universul”, 1936.
Constantinescu, Ion, Din însemnările unui fost reporter parlamentar.
Camera Deputaţilor. 1919-1939, Editura Politică, Bucureşti, 1973.
Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I (1904-1939),
Editura Silex, Bucureşti, 1993.
Călinescu, Armand, Însemnări politice 1916-1939, Humanitas, Bucureşti,
1990.
Crainic, Nichifor, Zile albe. Zile negre. Memorii, vol. I, Casa Editorială
„Gîndirea”, Bucureşti, 1991.
Duca, I., G., Memorii, vol. III (1916-1917), vol. IV (1917-1919),
Machiavelli, Bucureşti, 1994.
Gafencu, Grigore, Însemnări politice. 1929-1939, Humanitas, Bucureşti,
1991.
Goga, Octavian, Aceeaşi luptă: Budapesta-Bucureşti, „Universul”, Bucureşti,
1930.

346
Hönig, Alfred, Zwischen Mächten und Dogmen: Odyssee eines
siebenbürgischen Journalisten, J. G. Bläschke Verlag, St. Michel, 1984.
Iorga, Nicolae, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II-III,
Bucureşti, 1934.
Idem, Memorii, vol. II-VI, Editura „Naţională” S. Ciornei, Bucureşti [f. a.].
Manoilescu, Mihail, Memorii¸ vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. III, Machiavelli, Bucureşti,
1995.
Stere, Constantin, Documentări şi lămuriri. Preludii. Partidul Naţional
Ţărănesc şi „Cazul Stere”, Editura „Adevărul”, Bucureşti, 1930.
Teodorian-Carada, Mariu, Însemnări şi amintiri. 1908-1928, vol. II,
Tipografia „Serafica”, Săbăuani, jud. Roman, 1937.
Vulcănescu, Mircea, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, Humanitas,
Bucureşti, 1992.
Zelea Codreanu, Corneliu, Pentru Legionari, editura „Totul pentru Ţară”,
Sibiu, 1936.

d. Publicaţii periodice
„Acţiunea Românească” (Cluj) – 1924
„Adevărul” – 1919, 1922, 1926, 1933,1937
„Apărarea Naţională” – 1926
„Aurora” – 1922, 1926
„Bréviaire Statistique” – 1940
„Calendarul” 1933
„Curentul” – 1930
„Cuvîntul” – 1928, 1933
„Cuvîntul Poporului” (Sibiu) – 1922, 1926
„DaciaTraiană” (Sibiu) – 1921
„Deutscher Bote” (Cluj) – 1926
„Dezbaterile Adunării Deputaţilor” – 1919-1926
„Dezbaterile Senatului” – 1919
„Dimineaţa” – 1922, 1926, 1930, 1937
„Dreptatea” – 1928-1933, 1937
„Facla” – 1926
„Gazeta Oficială” a Consiliului Dirigent (Sibiu – Cluj) – 1919
„Gazeta Transilvaniei” (Braşov) - 1927, 1931-1934, 1937
„Import – Export” – 1926

347
 „Îndreptarea” – 1918, 1922, 1926, 1927
„Însemnări sociologice” (Cernăuţi) – 1937, 1938
„Klingsor” (Braşov) – 1927
„Kronstädter Zeitung” (Braşov) – 1930
„Lumea nouă” – 1919, 1937
„Lupta” – 1922, 1926
„Monitorul Oficial”, Partea I, 1917-1930, 1934, 1936-1939
„Neamul românesc” – 1919-1929
„Patria” (Cluj) – 1919-1926
„Porunca Vremii” – 1937
„Renaşterea română” (Sibiu) – 1919
„Revista Vremii politice, literare şi economice” – 1921-1924
„România creştină” – 1935
„Românimea” – 1918, 1919
„Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt” (Sibiu) – 1919-1921,
1925-1927; 1931
„Socialismul” – 1918, 1920, 1922
„Societatea de Mîine” (Cluj) – 1924-1926
„Steagul” – 1918-1920
„Ţara Noastră” (Cluj) – 1923, 1926, 1928, 1935, 1937
„Ţărănismul” – 1926
„Viaţa românească” (Iaşi) – 1922
„Viitorul” – 1918-1922, 1925-1930, 1937
„Universul” – 1932, 1933, 1937

III. Lucrări generale

Achim, Viorel, Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1998.
Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol. I, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2001.
Amza, T., Ţiganii, o lume a contrastelor, Bucureşti, 1994,
Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Casa
de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996.
Bitoleanu, Ion, Din istoria României moderne. 1922-1926, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
Bulei, Ion, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator,
Editura Politică, Bucureşti, 1987.

348
Idem, Conservatori şi conservatorism în România, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2000.
Buzatu, Gheorghe, Ciucanu, Corneliu, Sandache, Cristian, Radiografia
dreptei româneşti. 1927-1941, FF Press, Bucureşti, 1996.
Ciobanu, Vasile, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni
1918-1944, Hora, Sibiu, 2001.
Ciupercă, Ioan, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Dascălu, Nicolae, Minorităţile naţionale din România Mare (1918-1940), în
RRSI, anul XXIV, 1990.
Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Opere complete, vol. II, V, Editura Politică,
Bucureşti, 1976, 1978.
Doctrinele partidelor politice, ediţia a II-a îngrijită de Petre Dan, Garamond,
Bucureşti, [1997].
Dragomir, Silviu, La Transylvanie et ses minorités ethniques, Bucureşti,
1934.
Drăghicescu, Dimitrie, Evoluţia ideilor liberale, Imprimeriile „Independen-
ţa”, Bucureşti, 1921.
Idem, Partide politice şi clase sociale, Tipografia „Reforma Socială”, Bu-
cureşti, 1922.
Durandin, Catherine, Istoria românilor, Institututul European, Iaşi, 1998.
Enciclopedia României, vol. I, III, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938.
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1852-1991, ediţia I,
Humanitas, Bucureşti, 1992.
Galea, Aurel, Formarea şi activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei,
Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918 – 10
aprilie 1920), Tipomur, Tg. Mureş, 1996.
Georgescu, Jean, La presse periodique en Roumanie, editura „Sfînta Unire”,
Blaj, 1936.
Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuţie la problema
fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1999.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Iancu, Carol, Evreii din România. De la emancipare la marginalizare 1919-
1938, Hasefer, Bucureşti, 2000.

349
Idem, Emanciparea evreilor din România (1913-1919), Hasefer, Bucureşti,
1998.
Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), coord. Ioan
Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Jurca, Nicolae, Social-democraţia în România 1918-1944, Hermann, Sibiu,
1993.
Idem, Istoria social-democraţiei din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1994.
Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930,
Humanitas, Bucureşti, 1998.
Madgearu, Virgil N., Ţărănismul, Tipografia „Reforma Socială”, Bucureşti,
[f. a.].
Manoilescu, Mihail, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, ediţia I,
Cugetarea Georges Delafras, Bucureşti, 1943; ediţia a II-a, Athena,
Bucureşti, 1997.
Manuilă, Sabin, Georgescu, D., C., Populaţia României, Editura Institutului
Central de Statistică, Bucureşti, 1938.
Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, părţile
I–II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 1988.
Nagy-Talavera, Nicolas, M., Fascismul în Ungaria şi România, Hasefer,
Bucureşti, 1996.
Nedelea, Marin, Aspecte ale vieţii politice din România 1922-1926, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
Nedelcu, Florea, De la restauraţie la dictatura regală. Din viaţa politică a
României (1930-1938), Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
Negulescu, P. P., Partidele politice, ediţia I, Editura Cultura Naţională, Bu-
cureşti, 1926; ediţia a II-a, Garamond, Bucureşti, [f.a.], ediţie îngrijită şi
prefaţată de Nicolae Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu.
Opriţescu, Mihail, Partidul Naţionalist Democrat condus de Nicolae Iorga
(1910-1938), [f.ed.], Bucureşti, 2000.
Petraşcu, N. N., Evoluţia politică a României în ultimii douăzeci de ani
(1918-1938), editura „Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1939.
Petculescu, Constantin, Mişcarea Legionară. Mit şi realitate, Editura Noua
Alternativă, Bucureşti, 1997.
Politics and Political Parties in Romania, International Reference Library,
London, 1936.

350
Popescu, Eufrosina, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923,
Editura Politică, Bucureşti, 1983.
Rusenescu, Mihail, Saizu, Ioan, Viaţa politică în România. (1922-1928),
Editura Politică, Bucureşti, 1979.
Savu, Al. Gh., Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Editura
Politică, Bucureşti, 1976.
Scurtu, Ioan, Din viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea
Partidului Ţărănesc (1918-1926), Litera, Bucureşti, 1975.
Idem, coord., Istoria Basarabiei de la începuturi şi pînă în 1998, ediţia a II-a,
Semne, Bucureşti, 1998.
Idem, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclopedică, Bu-
cureşti, 1994.
Idem, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Rao, Bucureşti,
2001.
Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1938, Humanitas,
Bucureşti, 1990.
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-
1948), Paideia, Bucureşti, 1999.
Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud – Est (1918-2001), vol. I-II,
coord. Ioan Scurtu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003.
Ştirban, Marcel, Din istoria României 1918-1921. Probleme ale vieţii
politice, economice şi sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
Tănăsescu, Florian, Parlamentul şi viaţa parlamentară din România (1930-
1940), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
Ţurlea, Petre, Nicolae Iorga în viaţa politică a României, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1991.
Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica
ultranaţionalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
Voinea, Şerban, Democraţia şi disciplina de partid, Editura Marxistă,
Bucureşti, [1932].
Idem, Marxism oligarhic. O contribuţie la problema dezvoltării capitaliste a
României, editura I. Brănişteanu, Bucureşti, 1926.
Wertheimer, Fr., Von deutschen Parteien und Parteiführern in Ausland,
Zentral Verlag, Berlin, 1927.
Zamfirescu, Dragoş, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la realitate,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

351
Zeletin, Ştefan, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, ediţia I,
Bucureşti, 1925; ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 1990.
Idem, Neoliberalismul, ediţia a III-a, Scripta, Bucureşti, 1992.

IV. Lucrări speciale

Agrigoroaiei, Ion, Preocupări pentru elaborarea unei reforme electorale în
perioada 1918-1921, în AŞU-I, tomul XXII, 1976, pp. 29-40.
Alegerile din 7 iulie 1927 pentru Camera Deputaţilor. Studiu Statistic, în
BSR, nr. 3, iulie-septembrie 1927.
Alexianu, George, Regimul electoral în România, în Enciclopedia României,
vol.I, Bucureşti, 1938.
Axente, Crişan, Essai sur le régime représentatif en Roumanie, Paris, 1937.
Băilă, Ion, Presa românească ardeleană, în Transilvania, Banatul, Crişana,
Maramureşul (1918-1928), vol. II, Editura Cultura Naţională, Bucureşti,
1929.
Bănescu, Petre, L’encadrament politique des minorités ethniques de
Roumanie, în RT, tome V, 1939, nr. 4.
Bitoleanu, Ion, Formarea guvernului liberal şi alegerile parlamentare din
martie 1922, în SAI, anul XV, 1970, pp. 55-70.
Bodea, Gheorghe I, Lupta curentelor opoziţioniste în sînul Partidului
Maghiar din România pentru întărirea unităţii frăţeşti a oamenilor
muncii (1918-1928), în AMN, tomul X, 1973, pp. 409-431.
Budrigă, Vasile, Sistemul electoral din România 1918-1940, Planeta,
Bucureşti, 1997.
Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Paideia,
Bucureşti, 1999.
Buzatu, Gheorghe, Un capitol de istorie politică. Constituirea, guvernarea şi
dispariţia „Blocului parlamentar” (1919-1920), în AIIA-I, tomul XIII,
1976.
Ciobanu, Vasile, Betrachtungen zur siebenbürgisch-sächsische Presse in der
Zwischen kriegszeit, în FVL, vol. 29, 1986, nr. 1, pp. 61-78.
Idem, Organizarea naţional-politică a germanilor din România 1919-1944,
în AICSU Sibiu, tomul II, 1995, pp. 121-134.
Constantinescu, Tancred, Efectele legei electorale şi învăţămintele ce decurg
din alegerile făcute după război, în „Democraţia”, anul XIV, 1926, nr.
10-12.

352
Cosma, Ghizela, Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot în
perioada interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002.
Cutişteanu, S., Ioniţă, Gh.I., Electoratul din România în anii interbelici
(Mişcarea muncitorească şi democratică în viaţa electorală din România
interbelică), Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
Dascălu, Nicolae, La presse de minorités nationales dans la Roumanie
d’entre deux guerres (1919-1939). Analyse statistique, în RRH, tome XX,
1981, nr. 1, pp. 111-130.
Idem, Le régime de la presse de Roumanie pendant la periode de l’entre deux
guerres, în RRH, tome XIX, 1980, nr. 2-3, pp. 389-414.
Dogan, Mattei, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din
România, Editura Partidului Social Democrat, Bucureşti, 1946.
Idem, Dansul electoral în România interbelică, în RCS, tomul II, 1995, nr. 4,
pp. 3-22
Idem, Despre partide şi jocul electoral. Imitarea democraţiei, în „Alternative
’90”, anul I, 1990, nr. 6-7, pp. 10-11.
Enescu, C., Semnificaţia alegerilor din decembrie 1937 în evoluţia politică a
neamului românesc, în SR, anul II, 1937, nr. 11-12.
Ferenczi, Niculae, Presa periodică maghiară din România în ultimii 10 ani,
în Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (1918-1928), vol. II,
editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1929, pp. 1305-1310.
Florescu, Gheorghe I., Cu privire la mişcarea pentru emanciparea civilă şi
politică a femeii (1918-1920), în AIIA-I, tomul X, 1973, pp. 295-308.
Idem, Partidele politice şi alegerile parlamentare din 1919, în AIIA-I, tomul
IX, 1972, pp. 313-332.
Florescu, Gheorghe I., Saizu, Ioan, Alegerile parlamentare din România
(1919-1922), în CI, anul IV, 1973, pp. 309-334.
Hlihor, Contantin, Râpan, Cătălin, O perspectivă asupra propagandei
electorale din România interbelică. Imaginea adversarului politic, în DI,
anul V, 2000, nr. 11 (51), pp. 20-24.
Hurezeanu, Damian, Unirea şi problema reformelor din 1918-1923, în
AUSH, tomul I, 1998, nr. 1, p. 53-58.
Iancu, Gheorghe, Campania electorală pentru alegerile parlamentare din
1919 în circumscripţiile Transilvaniei, în SUBB, tomul XVIII, 1973, fasc.
I, pp. 91-120.

353
Idem, Desfăşurarea şi rezultatele alegerilor parlamentare din noiembrie
1919 în circumscripţiile Transilvaniei, în SUBB, tomul XIX, 1974, fasc.
I, pp. 103-131.
Ionescu, N. T., Alegerile legislative din martie 1922, în BSR, nr. 2, 1923.
Ivan, Marcel, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice. 1919-
1932, Krafft & Drotleff, Sibiu, [1934].
Martin, Pierre, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999.
Muşat, Mircea, Partidele politice şi alegerile parlamentare din 1919. Guver-
narea Blocului Parlamentar, în AI, tomul XX, 1974, nr. 1, pp. 51-64.
Nedelcu, Florea, Campania electorală desfăşurată în ajunul alegerilor din
decembrie 1937, în SAI, tomul XIV, 1969, pp. 171-183.
Idem, „Pactul de neagresiune electorală”. Origini şi consecinţe asupra vieţii
politice, în Împotriva fascismului, Editura Politică, Bucureşti, 1971, pp.
69-82.
Olteanu, Alexandru, Le mouvement politique hongrois en Roumanie, în RT,
tome II, 1935, nr. 2.
Otu, Petre, Armata şi procesul electoral (1919-1940), în DI, tomul V, 2000,
nr. 11 (51), pp. 27-30.
Pop, Romul Gr., Reforma electorală, vol. I, Oradea, 1938.
Popescu, Eufrosina, Dezbaterea reformelor constituţionale în Parlamentul
din Iaşi. Modificarea Constituţiei în 1917, în AUB, tomul XXI, 1972, nr.
1, pp. 69-86.
Preda, Cristian, România postcomunistă şi România interbelică, Meridiane,
Bucureşti, 2002.
Radu, Sorin, Administraţia şi procesul electoral din România (1919-1937) I,
în AUA, tomul 7, 2003, pp. 391-397.
Idem, Alegerile comunale şi judeţene din februarie 1926, în „Apulum”,
tomul XXXVIII/2, 2001, pp. 207-224.
Idem, Cenzura presei în timpul alegerilor parlamentare şi locale din Ro-
mânia anilor 1919-1937, în „Transilvania”, Sibiu, serie nouă, anul XXXII
(CVIII), 2003, nr. 3, pp. 72-79.
Idem, Consideraţii privind gazetele poporale din Transilvania apărute
înainte de primul război mondial, în AICSU Sibiu, anul III, 1996, pp.
209-219.

354
Idem, Consideraţii privind structura şi organizarea presei româneşti din
Transilvania în perioada interbelică (1919-1939)¸ în „Apulum”, tomul
XXXIII, 1996, pp. 215-221.
Idem, Electoratul din Transilvania în primii ani după Marea Unire, în,
„Apulum”, tomul XXXVII/2, 2000, pp. 229-245.
Idem, Imaginea lui Iuliu Maniu în mediile politice din Vechiul Regat (1919-
1926), în AICSU Sibiu, anul V, 1998, pp. 91-109.
Idem, Liberalii şi problema reformei electorale în România (1866-1914),
părţile I-II, în AUA, tom 4-5, 2000-2001, pp. 131-144; tomul 6/I, 2002,
pp. 137-145.
Idem, Mitul eroului salvator. Cazul generalului Alexandru Averescu, în
„Apulum”, tomul XXXV, 1998, pp. 545-558.
Idem, Problema obligativităţii exercitării dreptului de vot în legislaţia eleto-
rală din România interbelică (1919-1939), în „Cercetare şi istorie într-un
nou mileniu”, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi,
2002, pp. 235-243.
Idem, Propaganda electorală în România interbelică (1919-1937). Adunările
electorale, în „Apulum”, anul XL, 2003, pp. 453-474.
Idem, Semnele electorale ale partidelor politice în perioada interbelică
(1919-1937), în, „Apulum”, tomul XXXIX, 2002, pp. 573-586.
Saizu, Ioan, Eşanu, Leon, Momente din istoria regimului electoral din Ro-
mânia (1922-1928), în AI, tomul XVI, 1970, nr. 3, pp. 84-94.
Saizu, Ioan, Florescu, Gh. I., Alegerile parlamentare din România (1926-
1928), în CI, tomul IX-X, 1978-1979, pp. 479-495.
Scurtu, Ioan, Alegerea primului parlament al României întregite în noiembrie
1919, în 60 de ani de la făurirea statului naţional unitar român,
coordonatori Vlad Matei, Ion Gheorghiu, Ioan Scurtu, Bucureşti, 1978,
pp. 177-198.
Idem, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din mai – iunie
1920, în „Carpica”, tomul IV, 1972, pp. 251-265.
Idem, Alegerile parlamentare din martie 1922, în AUB, tomul XXIII, 1974,
pp. 89-96.
Idem, Alegerile parlamentare din mai 1926, în StCom Sibiu, tomul XVIII,
1974, pp. 227-242.
Idem, Partidele politice în alegerile parlamentare din iulie 1927, în AIIA-I,
tomul XIV, 1977, pp. 395-402.

355
Idem, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie
1928, în AUB, tomul XXVI, 1977, pp. 83-93.
Idem, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie
1937, în RI, tomul XX, 1967, nr. 1, pp. 145-162.
Idem, Pactul de neagresiune electorală dintre Partidul Naţional Ţărănesc şi
Garda de Fier (noiembrie 1937), în SAI, 1982.
Idem, Contribuţii privind structura socio-demografică a parlamentului Ro-
mâniei în anii 1919-1937, în MemAnt, tomul XV-XVII, 1983-1985, pp.
191-206.
Idem, Political Parties in Romania after Parliamentary Elections (1919-
1937), în AIIA-I, tomul XVII, 1980, pp. 63-90.
Simion, Natalia, Observaţii privind compoziţia socială a Partidului
Ţărănesc, în AUB, tomul XXI, 1972, nr. 1, pp. 119-127.
Idem, Structura social-politică a României în perioada interbelică. (Co-
tribuţii), I, în CI, tomul III, 1972, pp. 251-268; II, tomul V, 1974, pp. 203-
215
Stan, Constantin I., Puterea şi opoziţia în alegerile parlamentare din martie
1922, în „Apulum”, tomul XXXIV, 1997, pp. 581-597.
Suveică, Svetlana, Unele consideraţii privind primele scrutine electorale în
Basarabia românească (1919-1922), în „Clio. Almanah Istoric”,
Chişinău, 1998, pp. 64-80.
Teodorescu, Anibal, Problema reprezintării minorităţilor, în AŞRS, anul I,
aprilie 1919, nr. 1.
Teodorescu, I., Consideraţiuni statistice asupra rezultatului alegerilor pentru
Adunarea Deputaţilor din 25 mai 1926 pe baza nouei legi electorale, în
AES, anul IX, nr. 7-8, 1926.
Ursu, Victor, Moroianu, Emil, Din istoricul sistemului electoral în România,
în SDR, tomul III, serie nouă, nr. 1-2, 1991.
Ursuţiu, Claudia, Jewish Political Trends in Romanian Parliament (1919-
1929), în TR, vol. X, No. 4, 2001, pp. 148-159.
Vago, Bela, The Jewish Vote in Romania between the two World Wars, în
„The Jewish Journal of Sociology”, vol. IV, no. 2, 1972.
Xenopol, Dimitrie, Reforma electorală, în AŞRS, anul II, nr. 1-3, aprilie–
octombrie 1920, pp. 216-249.
Idem, Dreptul la vot şi reprezentarea minorităţilor, în Noua Constituţiune a
României şi nouile constituţii europene, Cultura Naţională, Bucureşti,
[1922].

356
 INDICE DE NUME
A B
Achim, Viorel ................. 129, 130
Agârbiceanu, Ion .................... 112
Agrigoroaiei, Ion ..... 9, 14, 19, 38,
326
Alexianu, George 39, 50, 51, 152,
335
Amza, T. ................................. 129
Angelescu, Constantin ..... 59, 109,
116
Angelescu, N. C. ............ 109, 116
Anghelescu, Paul .................... 240
Antim, Ştefan ......................... 117
Antip, Constantin ................... 163
Antonescu, Victor........... 268, 297
Ardeleanu, Ion ... 10, 52, 101, 146,
147, 223, 237, 239, 262
Argetoianu, Constantin 19, 74, 75,
127, 161, 186, 188, 189, 190,
191, 192, 205, 225, 249, 264,
265, 310
Atanasiu, I. C. ................. 190, 191
Averescu, Alexandru ... 25, 73, 74,
91, 92, 120, 123, 133, 137,
144, 146, 150, 154, 160, 165,
167, 170, 178, 181, 185, 186,
187, 188, 189, 190, 191, 192,
193, 213, 215, 216, 217, 228,
230, 232, 239, 246, 249, 250,
251, 256, 257, 276, 285, 287,
288, 290, 304, 309, 310, 328,
329, 340
Avram, Mircea ....................... 120
Axente, Crişan ........................ 132
357
Banciu, Angela ..................... 8, 38
Băilă, Ion ................ 124, 143, 144
Bănescu, Petre .................... 61, 64
Bărbat, Virgil I. ...................... 112
Beu, Ilie .......................... 178, 259
Bitoleanu, Ion .... 10, 11, 147, 232,
239, 280, 306
Bitoleanu, Ion, ... 10, 11, 147, 232,
239, 280, 306
Bîrseanu, Catinca ..................... 34
Boar, Liviu ............... 29, 147, 321
Bocu, Sever .................... 187, 281
Bodea, Gheorghe I.................. 150
Boeriu, Ion.............................. 187
Boia, Lucian ........................... 190
Boilă, Romul .......................... 325
Bonfert, Alfred ....................... 205
Brandsch, Rudolf 49, 66, 120, 145
Brăileanu, Traian ............ 194, 270
Brătianu, Constantin I. C. ....... 224
Brătianu, Gheorghe 130, 159, 185,
196, 206
Brătianu, Ion I. C. .. 18, 19, 24, 30,
34, 38, 51, 71, 180, 185, 186,
193, 196, 197, 199, 207, 214,
251, 260, 311, 329
Brătianu, Vintilă .... 111, 193, 197,
258
Bucşan, Constantin ................. 150
Bucuţa, Emanoil ............. 119, 163
Budrigă, Vasile10, 23, 24, 48, 208
Bulai, Alfred ........................... 210
Bulei, Ion . 10, 19, 69, 89, 90, 152,
156, 157, 235
Buzatu, Gheorghe .... 96, 119, 125,
133, 153, 337
C Cutişteanu, Simion ...... 9, 11, 147,
Cantacuzino, Mihail ............... 230
Cârjan, Lazăr .......................... 302
Carol al II-lea .... 55, 80, 131, 136,
183, 222, 224, 264, 270, 301,
336
Carp, P. P................................ 343
Carp. Niculae P. ............. 152, 174
Călinescu, Armand ........... 53, 261
Cătuneanu, I. C. ...................... 107
Cicio-Pop, Ştefan ... 187, 261, 307
Cihoski, Henri ........................ 312
Ciobanu, Vasile . 14, 64, 119, 120,
143, 158
Cioroiu, Mircea Ştefan ............. 73
Ciucanu, Corneliu............. 96, 153
Ciugureanu, Daniel................. 246
Ciupercă, Ioan ... 69, 77, 182, 183,
254
Clime, G. ................................ 205
Clopoţel, Ion ....................... 62, 63
Colescu, Leonida ................ 57, 79
Comşa, Nicolae .............. 179, 259
Constantinescu, Ion .. 60, 262, 304
Constantinescu, Tancred ... 72, 77,
191, 225, 249, 257
Constantinescu-Iaşi, Petre ........ 92
Corteanu, Andrei ... 69, 70, 76, 83,
84, 89, 104, 245
Cosma, Ghizela .................. 12, 36
Costian, M. I. .................. 136, 264
2
Crăciun, Eugen ...... 108, 109, 124,
137, 182
Crăiniceanu, Gr. ..................... 202
Cudalbu, Teodor ............. 185, 245
Cusin, Alexandru ............ 107, 108
180, 240, 252, 259, 267, 278,
311, 312
Cuza, A. C. .... 153, 185, 186, 196,
204
Cuzminschi, Pavel .................... 53
D
Dascălu, Nicolae...... 63, 119, 158,
227, 228, 229
Daşcovici, N. ... 56, 110, 144, 208,
209, 257
Dimitriu, Constantin ....... 199, 207
Dinicu, Grigoraş ..................... 129
Djuvara, Mircea .............. 113, 175
Dobrescu, Aurel ..................... 307
Dobrogeanu – Gherea, Constantin
............................... 59, 68, 125
Dobrogeanu-Gherea, Al. ........ 125
Dogan, Mattei .... 9, 21, 47, 48, 57,
134, 139, 141, 142, 151, 333
Dordea, Ioan ................... 118, 206
Dragomir, Silviu ......... 63, 64, 119
Dragu, Toma .......................... 108
Drăghicescu, Dimitrie . 58, 79, 82,
83, 84, 85, 87, 88, 89, 90, 91,
92, 104, 105, 106, 152, 174,
207
Duca, I. G. 19, 130, 176, 186, 190,
191, 204, 222, 234, 246, 267,
268, 298, 316
Dunăreanu, Elena ................... 120
Durandin, Catherine 112, 153, 154
Duverger, M. ............................ 88
E Ghica, N. ........................ 247, 303
Eisenburger, Eduard ............... 120
Enescu, C.... 80, 97, 100, 101, 116
Eşanu, Leon ...................... 10, 146
F 185, 188, 192, 196, 205, 233,
Fabian, David ......................... 125
Fătu, Mihai ............................. 147
Ferdinand I ......................... 19, 20
Ferenczi, Niculae .................... 119
Filipescu, Grigore ................... 205
Fillotti, Eugen ......................... 156
Finner, S. E. ............................ 151
Florescu, Gheorghe I. 10, 11, 149,
187, 213, 215, 228, 231, 237,
276
Florescu, Ioan Th............ 205, 279
Florescu, M. P. ....... 188, 196, 310
Flueraş, Ion ............................. 317
Focşeneanu, Eleodor ... 10, 20, 38,
49, 50, 321
Forţu, Gr. ................................ 204
Frâncu, Amos ......................... 239
G Hönig, A. ................................ 120
Gafencu, Grigore ... 106, 107, 109,
243, 313, 314
Galaşescu-Pyk, D. ............ 78, 152
Galea, Aurel ... 29, 30, 63, 67, 199
Gane, C. .................................. 343
Garoflid, Constantin ............... 188
Georgescu, D.C. ... 56, 80, 99, 128
Georgescu, George N. ...... 59, 115
3
Georgescu, Valentin ................. 37
Gheaţă, Petre .................... 73, 192
Ghelerter, Litman ........... 125, 161
Ghiulea, N. ..................... 143, 144
Gigurtu, Ion ............................ 181
Gmeiner, August .................... 152
Goga, Octavian .... 73, 76, 96, 130,
146, 147, 149, 150, 153, 174,
239, 254, 258, 259
Goldiş, Vasile . 186, 187, 188, 261
Graur, Grigore .................... 51, 53
Grădişteanu, Ionaş ............ 19, 230
Greceanu, Dimitrie ................. 230
Gusti, Dimitrie ........................ 244
H
Halippa, Pantelimon ...... 201, 305,
308, 310
Hamangiu, C. .. 21, 40, 43, 47, 48,
67, 187, 198, 199, 200, 257,
280, 283, 284, 321, 322
Hangiu, Ion ............................. 163
Heinen, Armin ..... 94, 95, 96, 163,
173, 182, 183, 188, 194
Herseni, Traian ......................... 95
Hlihor, Constantin .. 184, 197, 225
Hottineanu, Mihail ................... 73
Hurezeanu, Damian ............ 18, 54
I
Iacob, Gheorghe .... 14, 80, 82, 99,
128
Iacob, Luminiţa .... 80, 82, 99, 128
Iamandi, Victor ...................... 136
Iancu, Carol ..... 67, 125, 126, 127,
128
Iancu, Gheorghe .. 11, 33, 37, 186,
212, 239, 248, 271, 304
Imbroane, Avram ........... 186, 239
Inculeţ, Ion ............................. 305
Ioaniţescu, D. R. ..... 169, 203, 317
Ionescu, N. T. ................... 78, 100
Ionescu, Nae ............. 94, 135, 194
Ionescu, Take ... 89, 160, 201, 232
Ioniţă, Gh. I. ...... 9, 147, 180, 240,
252, 259, 267, 278, 311, 312
Iordache, Anastasie .......... 19, 186
Iorga, Nicolae .. 49, 71, 73, 75, 90,
91, 104, 111, 136, 149, 160,
165, 167, 168, 170, 171, 174,
180, 182, 183, 185, 186, 191,
195, 196, 204, 207, 209, 219,
221, 241, 250, 258, 260, 261,
264, 265, 266, 280, 294, 295,
304, 307, 308, 310, 311
Iunian, Grigore ...... 160, 179, 186,
204, 205, 292, 293, 313, 331,
332
Ivan, Marcel 9, 57, 67, 77, 80, 90,
93, 100, 101, 134, 135, 137,
138, 142, 143
J Manoilescu, Mihail 26, 71, 74, 79,
Josika, Samuel ........................ 278
Jumanca, Iosif .......................... 34
Jurca, Nicolae . 14, 53, 68, 72, 239
K
Kiss, Geza .......................... 61, 62
4
Klockner, Siegfried ................ 152
Kovács, Eugen.................. 66, 145
L
Lapedatu, Ioan I.............. 187, 259
Lăcustă, Ioan ............................ 12
Lăzăreanu-Lăzurică, G. A ..... 129,
130
Lemeny, Eleonora .................... 34
Livezeanu, Irina ........................ 67
Lucaciu, Vasile ............... 186, 281
Lupaş, Ioan ............... 14, 178, 259
Lupu Kostaki, N. .................... 108
Lupu, Nicolae Dr. .. 108, 159, 160,
185, 186, 204, 205, 266, 326
M
Madaule, Jacques ................... 335
Madgearu, Virgil N. .... 49, 57, 58,
85, 89, 155, 176, 180
Maliţa, Liviu ........................... 119
Maniu, Iuliu28, 29, 34, 35, 36, 49,
59, 60, 74, 75, 77, 109, 113,
117, 177, 182, 186, 188, 193,
194, 218, 219, 223, 224, 231,
233, 234, 238, 252, 253, 256,
258, 262, 265, 292, 294, 300,
308, 312, 318, 325, 330, 340
84, 85, 154, 168, 169, 192,
205, 213
Manolescu-Dolj, A. ................ 130
Manuilă, Sabin 56, 80, 81, 98, 99,
128
Mareş, Dumitru .............. 117, 118
Mareş, Gheorghe ............ 117, 118
Marghiloman, Alexandru .. 68, 69,
70, 90, 108, 114, 152, 156,
160, 167, 186, 190, 191, 193,
273, 282, 303
Marin, Vasile .......................... 153
Martin, Pierre ......... 333, 335, 336
Mârzescu, G. ..... 24, 30, 127, 227,
231, 234, 254, 301, 314, 329
Maurois, André ...................... 335
Măcelariu, Gheorghe .............. 179
Meissner, Constantin 69, 108, 156
Melicsohn, Iancu Melnic .......... 61
Meteş, Ştefan .......................... 301
Mihalache, Ion... 14, 58, 137, 175,
176, 186, 194, 245, 246, 258,
261, 282, 290, 302, 307, 308,
311
Mihalache, Vasile ................... 302
Mihăilescu, Ştefania ................. 36
Miko Imré............................... 147
Milcoveanu, Şerban .................. 96
Mironescu, G. G. .................... 227
Mirto, Eduard ........... 53, 208, 283
Moldovan, Valeriu ................. 187
Morărescu, Ştefan................... 212
Moroianu, Emil ........................ 51
Moscovici, Ilie.................. 86, 125
Muscel, S. ............................... 125
Muşat, Mircea . 10, 11, 52, 71, 88,
101, 146, 147, 223, 237, 239,
262
N Petrescu, Camil .............. 124, 125
Nagy-Talavera, Nicolas .. 195, 245
Năstasă, Lucian ...................... 130
Nedelcu, Florea ........ 11, 223, 269
5
Nedelea, Marin 10, 88, 89, 92, 93,
147
Negulescu, P. P. .. 58, 79, 92, 110,
111, 154, 179, 180, 224
Negulescu, Paul50, 51, 58, 79, 92,
110, 111, 154, 179, 180, 224,
323, 324, 334, 335
Neugeboren, Emil................... 152
Nicoară, Moise ....................... 107
Niculescu, Gheorghe ..... 129, 131,
204, 289
Niţă, Sergiu ............................ 187
Niţescu, Voicu 186, 187, 281, 332
O
Olteanu, Alexandru .................. 67
Onişor, Titu .............................. 37
Onişor, Victor ......................... 248
Opriţescu, Mihail ...................... 91
Ornea, Z............................ 19, 187
Otu, Petre........ 301, 305, 309, 314
P
Papacostea, Alexandru ............. 70
Papacostea, Victor .. 116, 137, 223
Papazoglu, C. ......................... 245
Patrulius, R. .............................. 53
Pauker, Marcel ....................... 125
Pătrăşcanu, Lucreţiu ......... 87, 135
Petculescu, Constantin ............. 94
Petraşcu, N. N. ................. 69, 137
Piso, Pompiliu ........................ 281
Plattner, Herman. 36, 65, 121, 152
Pop, Andrei ............................ 281
Pop, Emil ................................ 263
Popa, Iacob ............... 14, 253, 307
Popescu, Eufrosina ....... 18, 19, 38
Popovici, George ...................... 56
Popovici, Mihail ....... 30, 187, 281
Popp-Şerboianu, Calinic I. .... 129,
130
Potra, George.......................... 129
Preda, Cristian . 11, 54, 55, 57, 80,
334, 336
Prezan, Constantin .................. 281
Procopiu, Grigore ..................... 19
Puşcaş, Vasile ........................... 37
R Sima, Horia ...................... 95, 204
Radu, Sorin 16, 28, 42, 61, 73, 75,
119, 157, 163, 164, 188, 192,
193, 198, 226, 244, 249, 320
Râpan, Cătălin ........ 184, 197, 225
Rădăceanu, Lothar .......... 114, 136
Răducanu, Ion ........................ 304
Rădulescu-Motru, Constantin . 114
Robson, Mark ........................... 48
Ronnett, Alexander A. .............. 96
Roth, Hans Otto ...... 122, 145, 204
Rozenthal, Tully ..................... 126
Rusenescu, Mihail . 10, 72, 87, 93,
147, 150, 278
Rusu-Abrudeanu, Ion ............... 71
S Ştirban, Marcel ..... 10, 29, 37, 156
Sachelarie, Ovid ....................... 37
Saizu, Ioan10, 11, 72, 87, 93, 146,
150, 187, 228, 231, 237, 276,
278
Samoilă, Emil ................. 156, 228
Sandache, Cristian .... 96, 153, 196
6
Sassu, V. P.............................. 299
Sauciuc-Săveanu, Teofil ......... 281
Savu, Al. Gh. .................... 52, 181
Schina, N. ............................... 204
Scraba, G. D. ...... 58, 71, 105, 175
Scurtu, Ioan ... 7, 8, 10, 29, 53, 60,
74, 78, 93, 100, 118, 119, 125,
133, 134, 143, 147, 154, 157,
163, 166, 168, 171, 206, 211,
213, 216, 217, 224, 235, 242,
249, 250, 251, 257, 258, 261,
262, 264, 286, 296, 299, 305,
309, 321, 336, 337
Simion, Natalia ... 9, 11, 79, 92, 93
Simionescu-Râmniceanu, Marin
................................... 117, 245
Spălăţelu, Ion.......................... 229
Stan, Apostol .......... 194, 258, 308
Stan, Constantin I. ... 11, 168, 280,
305, 306
Stănescu, M. C. ........................ 96
Stere, Constantin ..... 19, 106, 160,
186, 187, 308, 314
Suciu, Ioan P. ......................... 302
Suciu, Petre .................... 109, 302
Suveică, Svetlana ... 201, 246, 252
Şandru, Dumitru ................. 93, 98
Ştefănescu, Marian ................. 336
Ştefănescu-Cîmpina, Al. 105, 152
T
Taşcă, G.................................. 310
Tănase, Gheorghe ................... 303
Tănăsescu, Constantin ............ 281
Tănăsescu, Florian .................... 10
Tătărescu, Gheorghe ...... 113, 114,
131, 137, 205, 223, 227, 234,
241, 268, 270, 295, 299
Tătărescu, Ştefan .................... 295
Teodorescu, I. ..... 42, 80, 100, 101
Theodorian-Carada, Mariu ..... 191
Tincu, Vasile .......................... 281
Toncescu, Vasile ...................... 53
Tulceanu, N. ............................. 53
Ţurlea, Petre ............. 91, 196, 265
U
Ugron István ..... 49, 147, 149, 150
Ursu, Victor .............................. 51
Ursuţiu, Claudia ..................... 125
V
Vago, Bela .............................. 127
Vaida Voevod, Alexandru . 14, 30,
34, 35, 74, 77, 149, 186, 187,
205, 220, 233, 240, 262, 263,
266, 281, 296, 316, 331, 332
Varga, Andrea ........................ 130
Văitoianu, Arthur .. 133, 231, 236,
237, 246, 247, 248, 271, 281,
302, 303
Veiga, Francisco ............... 94, 183
Vlad, Aurel ............................. 186
Vlădescu, Mihail C. ................ 192
Voinea, Şerban . 59, 110, 125, 325
Vornic, Tiberiu ......................... 77
Vulcănescu, Mircea .................. 94
W
Weber, Max ............................ 151
Wertheimer, Fr. ...................... 124
X
Xeni, Constantin ..................... 117
Xenopol, Dimitrie..... 26, 207, 335
Z
Zamfirescu, Dragoş .................. 94
Zelea Codreanu, Corneliu...... 153,
172, 173, 175, 176, 183, 185,
188, 194, 195, 205, 209, 340
Zeletin, Ştefan . 78, 79, 84, 86, 88,
104
Zotta, C. .................................... 53
Zotta, Sever ............................ 183