Cristian Preda - Introducere in Stiinta Politica

COLLEGIUM
{tiin]e politice
CRISTIAN PREDA este profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti, unde predă din
1992. Este autorul mai multor volume despre evoluţia gândirii politice româneşti: Modernitatea politică
şi românismul, Nemira, 1998; Occidentul nostru, Nemira, 1999; Staulul şi sirena. Dilemele unui
marxist român, Nemira, 2002; Contribuţii la istoria intelectuală a politicii româneşti, Meridiane, 2003.
A scris, de asemenea, despre istoria liberalismului: Le libéralisme du désespoir. Tradition libérale et
critique du totalitarisme dans les années 1938-1960, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000;
Liberalismul, Humanitas, 2003; Mic dicţionar de gândire politică liberală, Humanitas, 2004. A publicat
mai multe studii despre sisteme electorale şi politica românească: Tranziţie, liberalism şi naţiune,
Nemira, 2001; România postcomunistă şi România interbelică, Meridiane, 2002; Partide şi alegeri
în România postcomunistă, Nemira, 2005; Regimul, partidele şi sistemul politic din România, Nemira,
2008 – împreună cu Sorina Soare, carte revăzută în ediţia ei italiană, Democratizzazione in Romania.
Regime, partiti e sistema de partiti, de la Aracne Editrice, Roma, 2012. A tradus, de asemenea, în
română autori precum Constant, Guizot, Tocqueville, Raymond Aron sau Pierre Manent. La Editura
Polirom i-au apărut trei cărţi: Introducere în ştiinţa politică (ed. I, 2010; ed. a II-a, 2013), Rumânii
fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent (2011) şi Însemnări din vremuri tulburi şi ţinuturi
exotice (2018).
© 2010, 2013, 2019 by Editura POLIROM
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice
mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio,
punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă
sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau
gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă
o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în
conformitate cu legile în vigoare.
Pe copertă : desen de Dan Perjovschi
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15‑728
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :
PREDA, CRISTIAN
Introducere `n [tiin]a politic\ / Cristian Preda. – Ed. a 3‑a, rev. [i ad\ug. – Ia[i : Polirom, 2019
Con]ine bibliografie
Index
ISBN 978‑973‑46‑7936‑2
32.01
Printed in ROMANIA
Edi]ia a III‑a rev\zut\ [i ad\ugit\
POLIROM
2019
Cuprins
Nota autorului la ediţia a treia / 9
Politica / 13
Polisemia termenului / 13 • Judecăţi de valoare sau neutralitate? / 15 • Nobil sau
peiorativ? / 17 • Cât de transparentă şi de inteligibilă este politica? / 19 • Cât de
opacă este politica? / 20 • Putere sau activitate socială? / 23 • Policy, politics,
polity / 24 • Realitate şi conştiinţă / 26 • Exercitarea autorităţii / 28 • Sensul antic
al politicii / 29 • Referinţele folosite în conferinţa despre politică / 32
Ştiinţa politică / 35
Ce este un discurs ştiinţific? / 35 • Cum evoluează ştiinţa / 36 • Ştiinţa politică nu
e jurnalism / 38 • Metode şi tehnici / 39 • Politologul nu e un intelectual / 42
• Ştiinţa politică nu e ideologie / 44 • Ştiinţa politică şi filosofia politică / 45 • Antic
şi modern / 46 • Cum a apărut ştiinţa politică / 48 • Ştiinţă politică şi drept
constituţional / 50 • Ştiinţă politică şi sociologie / 51 • Democratizarea societăţii / 52
• Referinţele folosite în conferinţa despre ştiinţa politică / 55
Regimul / 59
Autoritate şi supunere / 59 • Platon: cinci regimuri / 60 • Tranziţia de la un regim
la altul / 61 • Aristotel: şase regimuri / 63 • Varietăţile fiecărui regim / 65
• Hobbes: trei regimuri / 66 • Montesquieu: patru regimuri / 67 • Modernii / 68
• Aron: două regimuri / 69 • Democraţie, totalitarism, autoritarism / 71 • Regim
politic şi sistem politic / 71 • Separaţia puterilor / 73 • Regimuri parlamentare / 74
• Regimuri prezidenţiale / 76 • Regimuri semiprezidenţiale / 78 • Regimul
românesc / 79 • Referinţele folosite în conferinţa despre regim / 82
Statul / 85
Definiţia lui Max Weber / 85 • Monopolul constrângerii fizice legitime / 86
• Apariţia statului / 88 • Abordarea liberală / 90 • Abordarea socialistă / 90
• Dominaţia / 92 • Ce rol joacă naţiunea? / 93 • Statul‑providenţă / 94 • Statul
minimal / 97 • Statul de drept / 98 • Exportarea statului / 100 • Criza statului / 101
• Referinţele folosite în conferinţa despre stat / 104
Partidele / 107
Câteva definiţii / 107 • Durata de viaţă / 108 • Structura locală / 109 • Ambiţia
puterii / 110 • Sprijinul popular / 111 • Partidele şi legea / 112 • Originea: facţiuni
parlamentare şi comitete electorale / 113 • Mandatul reprezentativ / 115 • Alte
moduri de constituire a partidelor / 116 • Ce funcţii au partidele? / 118 • Stânga
şi dreapta / 120 • Partide mari şi partide mici / 121 • Partidul de cadre / 122
• Partidul de masă / 125 • Duverger / 127 • Catch‑all party / 128 • Partidul de
alegători / 130 • Partidul electoral‑profesional / 130 • Partidul‑cartel / 131
• Partidocraţia / 134 • Referinţele folosite în conferinţa despre partide / 136
Votul / 139
Tragerea la sorţi / 139 • De la cenzitar la universal / 141 • Masculin şi feminin / 142
• Analfabeţii şi alţi excluşi / 144 • Excepţia europeană / 145 • Secretul / 147
• Obligativitatea / 148 • Votul indirect / 149 • Un tur, două sau mai multe / 150
• Candidaturile multiple / 151 • Mandate rezervate / 151 • Sistemul de vot / 152
• Magnitudinea / 153 • Pragul electoral / 154 • Rădăcina cubică şi echitatea / 155
• Familiile de formule electorale / 156 • Formula pluralitară / 157 • Scrutinul
majoritar în două tururi / 158 • Votul alternativ / 160 • Reprezentarea proporţională
(RP) / 160 • Varietăţi de RP / 162 • Formula proporţional‑mixtă / 163 • Votul unic
transformabil (VUT) / 164 • Referinţele folosite în conferinţa despre vot / 167
Democraţiile / 169
Sisteme de partide / 170 • Numărul de partide / 171 • Relaţiile dintre partide / 172
• Sisteme fără partide sau cu partid unic / 173 • Sisteme cu partide hegem o
nice / 174 • Bipartidismul, între supleţe şi rigiditate / 176 • Bipartidism perfect
sau imperfect / 177 • Fragmentarea / 178 • Multipartidism integral / 179
• Multipartidism şi vocaţie majoritară / 180 • „Legile” lui Maurice Duverger / 182
• Contestarea lui Duverger / 183 • Pierre Martin / 184 • Giovanni Sartori / 185
• Daniel‑Louis Seiler / 187 • Arend Lijphart / 190 • Referinţele folosite în conferinţa
despre democraţii / 193
Guvernarea / 197
Parlamentari, miniştri, funcţionari / 198 • Constituţia / 198 • Revizuirea consti
tuţională / 200 • Constituţii scurte sau lungi? / 201 • Tipuri de Parlament / 202
• Cum lucrează un Parlament / 205 • Tipuri de cabinet / 208 • Cum se alcătuiesc
coaliţiile / 209 • Funcţiile executivelor / 211 • Dimensiunea guvernelor / 213 • Ce
educaţie au miniştrii / 215 • Alternanţa / 215 • Democraţia consociativă / 216
• Birocraţia / 217 • Referinţele folosite în conferinţa despre guvernare / 222
Participarea / 225
Definiţia lui Weiner / 225 • Teama de votul universal / 227 • Vârsta, religia, sexul,
educaţia / 228 • André Siegfried / 230 • Determinarea culturală / 230 • Distribuţia
formelor de participare / 231 • Volatilitatea electorală / 233 • Absenteismul / 234 •
Campaniile electorale / 235 • Revoluţia / 237 • Acţiunea colectivă / 238 • Câţi
cetăţeni protestează / 240 • Referinţele folosite în conferinţa despre participare / 243
Cultura politică / 245

Orice societate are o cultură politică / 245 • Sentimente, cunoştinţe, judecăţi / 246
• Tipuri de culturi politice / 247 • Atitudini în societăţile democratice / 249
• Socializarea politică / 251 • Gestionarea memoriei / 252 • Ideologiile / 254
• Discursul clasei dominante / 255 • Critica totalitarismului / 256 • Wallerstein / 257
• De la 1789 la 1848 / 258 • De la 1848 la 1918 / 259 • De la 1918 la 1989 / 261
• Dispariţia ideologiilor? / 262 • Familiile politice europene / 263 • Propaganda / 266
• Referinţele folosite în conferinţa despre cultura politică / 270
Grupurile de interes / 275

Ce este un grup? / 275 • Comunitar versus asociativ / 276 • Identitate versus
cauză / 277 • Grupul de interes / 279 • Relaţiile grupurilor de interes cu partidele
şi statul / 280 • Grupuri de presiune / 282 • Ce este un lobbist? / 284 • Reguli
pentru lobbişti? / 286 • Cazuri‑limită / 288 • Referinţele folosite în conferinţa
despre grupurile de interes / 291
Tranziţia / 293
Ce e tranziţia? / 293 • Relaţia dintre politică şi economie / 294 • Două explicaţii
ale tranziţiei / 295 • Pesimism versus optimism / 297 • Contextul intelectual al
democraţiei / 298 • Revoluţie versus refoluţie / 300 • Tranziţiile africane / 302
• Tranziţia în România / 303 • Ieşirea din „democraţia mimată” / 305 • Noua
Constituţie / 306 • Partidele tranziţiei / 307 • Referinţele folosite în conferinţa despre
tranziţie / 311
Indice de materii şi de nume / 315

Nota autorului la ediţia a treia
Textul pe care îl veţi citi are ca punct de pornire transcrierea unui curs pe care l‑am
ţinut în primul semestru al anului universitar 2009‑2010 în cadrul Facultăţii de Ştiinţe
Politice a Universităţii din Bucureşti, atât la secţia română, cât şi – într‑o versiune
franceză – la secţia francofonă a aceleiaşi instituţii. Cursul a fost conceput de fapt la
finele anilor nouăzeci, urmând modelul celor ţinute în departamentele de ştiinţe poli
tice din Occident, şi a fost actualizat periodic.
Ca şi în cazul primelor două ediţii, am păstrat caracterul oral al expunerii. Am
structurat însă mai bine textul, în primul rând introducând mai multe subtitluri în
fiecare capitol. Am adăugat mai multe informaţii noi, pornind de la evoluţii politice
recente, unele de importanţă istorică, precum criza financiară, valul de migraţie ajuns
în Europa şi noul terorism, ce se reclamă de la islam.
Varianta de faţă cuprinde extrase din textele a peste 250 de autori la care am făcut
referire în curs. Fragmentele respective au fost alese cu ajutorul Alexandrei Ionaşcu,
al Damianei Oţoiu şi al Domnicăi Gorovei, care au fost ani de‑a rândul colaboratoarele
mele în realizarea seminarului. Aşezate iniţial la finalul fiecărei prelegeri, în ordinea
alfabetică a autorilor, fragmentele sunt în ediţia a treia mult mai scurte şi au fost inse
rate între secţiunile fiecărui capitol în care apar autorii citaţi.
Am schimbat ceva şi în privinţa bibliografiei: iniţial, toate referinţele erau plasate
la finalul volumului. Acum, după fiecare conferinţă sunt indicate sursele care au servit
la alcătuirea ei, în majoritatea cazurilor cu trimiteri precise la pagini, pentru a identi
fica bucăţile utilizate în chip explicit, între ghilimele sau doar parafrazate. Pentru
autorii străini traduşi în română, am indicat – după traducător şi datele editoriale – anul
apariţiei originalului între paranteze drepte. Am folosit acelaşi procedeu şi în cazul
volumelor reeditate.
Fiecare conferinţă este, în ediţia din 2019, urmată de microteste de cunoştinţe şi
de sugestii pentru a continua reflecţia. O altă noutate este ilustraţia copertei realizată
de Dan Perjovschi.
Cursul se doreşte a fi o introducere adresată studenţilor din numeroasele departa
mente de ştiinţe politice create în ultimele trei decenii în România. În egală măsură,
el poate fi util cursanţilor din facultăţile de ştiinţe umane. În fine, textul este, cred,
interesant şi pentru un public cultivat mai larg, care poate găsi aici elementele de bază
ale disciplinei.
Cultura democraţiei nu se reduce la literatura politică, dar nici nu este cu totul
separată de aceasta.
10 nota autorului la ediţia a treia
Referinţe generale folosite în conceperea cursului

Gabriel ALMOND, G. Bingham POWELL jr., Kaare STRØM, Rusell J. DALTON,
Politica comparată astăzi. Cadru teoretic, traducere de Camelia Boca, Institutul
European, Iaşi, 2009 [2008].
Bertrand BADIE, Guy HERMET, La politique comparée, Armand Colin, Paris, 2001.
Jean BAUDOUIN, Introducere în sociologia politică, traducere de Iolanda Iaworski,
Amarcord, Timişoara, 1999 [1998].
Jean BLONDEL, Guvernarea comparată, traducere de Teodora Moldovanu, Institutul
European, Iaşi, 2009 [1995].
Philippe BRAUD, La science politique, „Que sais‑je?”, PUF, Paris, 2000.
Thierry BALZACQ, Pierre BAUDEWYNS, Jérôme JAMIN, Vincent LEGRAND,
Olivier PAYE, Nathalie SCHIFFINO, Fondements de science politique, De Boeck,
Bruxelles, 2015.
Daniele CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford,
2008.
Dominique CHAGNOLLAUD, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, traducere de
Miruna Runcan, All, Bucureşti, 1999 [1993].
Dominique CHAGNOLLAUD, Science politique, Dalloz, Paris, 1999.
Antonin COHEN, Bernard LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de
science politique, La Découverte, Paris, 2009.
Dominique COLAS (ed.), La pensée politique, Larousse, Paris, 1992.
Olivier COSTA, Frédéric MÉRAND (coord.), Études Européennes, Bruylant, Bruxelles,
2017.
Xavier CRETTIEZ, Jacques de MAILLARD, Patrick HASSENTEUFEL, Introduction
à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018.
Yves DÉLOYE, Nonna MAYER (coord.), Analyses électorales, Bruylant, Bruxelles,
2017.
Yves DÉLOYE, Jean‑Michel DE WAELE (coord.), Politique comparée, Bruylant,
Bruxelles, 2018.
Pascal DELWIT, Introduction à la science politique, Éditions de l’Université de
Bruxelles, Bruxelles, 2013.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a actualizată, PUF, Paris, 1996.
Mattei DOGAN, Sociologie politică. Opere alese, traducere de Laura Lotreanu, Nicolae
Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1999.
Jean‑Yves DORMAGEN, Daniel MOUCHARD, Introduction à la sociologie politique,
De Boeck, Bruxelles, 2008.
Pascale Dufour, Philippe Faucher, André Blais, Denis Saint‑Martin (ed.),
La Politique en questions, par les professeurs de science politique de l’Université
de Montréal, Les Presses de l’Université de Montréal, 2008.
Domenico FISICHELLA, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, traducere din
limba italiană şi postfaţă de Victor Moraru, Polirom, Iaşi, 2007 [2003].
Mamoudou GAZIBO, Jane JENSON, La politique comparée, Les Presses de l’Université
de Montréal, 2004.
nota autorului la ediţia a treia 11
Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN (coord.), Manual de ştiinţă politică,

traducere de Irina Ana Kantor, Ileana‑Cristina Stănuş, Romana Careja, Mirela
Nemeş, Andreea‑Ioana Cozianu, Olivia Toderean, Cosmin‑Gabriel Marian, Polirom,
Iaşi, 2005 [1996].
Madeleine GRAWITZ, Jean LECA (ed.), Traité de science politique, PUF, Paris, 1985.
Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail SOCACIU, Fundamentele gândirii politice
moderne. Antologie comentată, Polirom, Iaşi, 1999.
Frédéric LAMBERT, Sandrine LEFRANC, 50 fiches pour comprendre la science
politique, Bréal, Rosny, 2007.
Adrian LEFTWICH (ed.), What is Politics?, Polity Press, 2004.
Pierre MANENT, Istoria intelectuală a liberalismului. Zece lecţii, traducere de Mona
Antohi şi Sorin Antohi, prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2003 [1987].
Emmanuel NADAL, Marianne MARTY, Céline THIRIOT cu colaborarea lui Daniel-
Louis SEILER, Faire de la politique comparée. Les terrains du comparatisme,
Karthala, Paris, 2005.
Gianfranco PASQUINO, Curs de ştiinţă politică, traducere de Aurora Martin, prefaţă
de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002 [1997].
Yves SCHEMEIL, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994.
W. Phillips SHIVELY, Power and Choice: An Introduction to Political Science, ed. a V‑a,
McGraw‑Hill, 1997.
W. Phillips SHIVELY, Jules‑Pascal VENNE, Pouvoir et décision. Introduction à la
science politique, ed. a II‑a, Chenelière McGraw‑Hill, 2003.
Daniel‑Louis SEILER, La politique comparée, Armand Colin, Paris, 1982.
La science politique, Les Cahiers français, La Documentation française, nr. 350, Paris,
2009.
Politica
Conferinţele reunite sub titlul Introducere în ştiinţa politică sunt într‑un

dublu sens introductive.
Primul motiv este că, aşa cum veţi vedea, discuţiile noastre vor privi noţi
unile‑cheie ale domeniului. Rând pe rând, de la o săptămână la alta, voi prezenta
câte un concept. Astăzi, de pildă, vă propun să vorbim despre politică; săp
tămâna viitoare – despre ştiinţa politică; peste două săptămâni – despre regim,
şi aşa mai departe.
Fiecare noţiune de acest fel poate fi considerată o parte a instrumentarului
pe care ştiinţa politică, disciplina noastră, îl foloseşte pentru a elabora obiectele
de studiu care îi aparţin ori pentru a conduce cercetarea care îi este proprie.
Noţiunile respective ne îndreaptă spre o serie de întrebări proprii ştiinţei poli
tice, întrucât e vorba despre interogaţii fundamentale pentru orice comunitate
politică. Acesta este primul sens: cursul e introductiv pentru că descrie abe
cedarul domeniului.
În al doilea rând, conferinţele deschid poarta către cursurile pe care le
veţi urma în anii viitori de studiu, din parcursul dumneavoastră de licenţă,
întrucât veţi avea un curs de politică comparată ori altul de relaţii interna
ţionale sau altele şi mai precise, intitulate partide politice ori sistemul politic
din România etc.
Veţi regăsi astfel unele dintre noţiunile‑cheie despre care vorbeam drept
capitole esenţiale ale domeniului. Ele nu sunt doar unelte din trusa cu noţiuni
de bază, ci au devenit secţiuni din ansamblul disciplinei. Introducerea vizează
un parcurs mai lung decât conferinţele la care veţi asista în acest semestru.
Polisemia termenului
Prima noţiune pe care o tratez este aşadar politica. Voi organiza expunerea
pornind de la o serie de confuzii şi echivocuri legate de această noţiune. Iau
în seamă polisemia ei – care este uneori atât de derutantă încât a părut să fie,
cum spunea Dominique Colas, dizolvantă. Voi încerca să disting sensurile
14 Introducere în ştiinţa politică
termenului, indiferent că este vorba despre adjectivul „politic(ă)”, despre sub

stantivul feminin „politică” ori despre cel masculin „politic”.
Cu alte cuvinte, voi încerca să vă confrunt cu felul în care politica este
tratată, inclusiv de simţul comun, pentru a desprinde o diversitate de sensuri
care pare de multe ori dificil de asumat.
De pildă, adjectivul poate califica o activitate instituţională (ca în formula
„abordarea politică a Ministerului de Externe australian”) sau acţiunea unei
organizaţii (de pildă, în expresia „mobilizarea politică a Partidului Conservator
britanic”) ori a unui individ („afilierea politică a lui Haralambie Popescu”).
Când este folosit la masculin, substantivul – „politicul” – trimite în general la
reguli sau la proceduri, iar când e trecut la feminin – „politica” – este avută
în vedere confruntarea.
Pentru unii autori, dar şi pentru omul obişnuit, termenul trimite la o reali
tate sau o instituţie anume: de pildă, Eric Voegelin spunea că „dacă se vorbeşte
despre politică, ne gândim la stat”, tot aşa cum „când se vorbeşte despre
religie, ne gândim la instituţia Bisericii”.
Lucrurile se complică şi mai mult dacă ne gândim cât de amplu şi divers
este, de fapt, domeniul despre care discutăm: şi o revoluţie, dar şi o negociere,
şi influenţa unui partid asupra alegătorilor, dar şi laicizarea societăţilor, şi
conflictul dintre două state, dar şi războiul civil sunt politice.
Gesturile, deciziile sau comportamentele actorilor politici pot fi extrem de
diferite: regele Mswati al III‑lea din Eswatini, care a demis acum câţiva ani
pe un ministru fiindcă avea o relaţie amoroasă cu una dintre cele 13 soţii ale
suveranului, lordul britanic Michael Bates, care a demisionat din poziţia de
ministru al Dezvoltării Internaţionale întrucât a întârziat un minut la o audiere
în Parlament, preşedintele George W. Bush, care recunoştea independenţa
Kosovo în septembrie 2008, şi Rama al X‑lea, care şi‑a petrecut un deceniu
din viaţă la un hotel din preajma aeroportului din München înainte de a fi
încoronat rege al Thailandei, sunt contemporani.
Atunci când introducem variabila istorică, descoperim diferenţieri şi mai
mari. Una ţine, de pildă, de extensia domeniului: modificările genetice sunt
azi materie pentru deliberarea din Parlament, lucru de neimaginat acum 75 de
ani, când – pe de altă parte – majoritatea femeilor nu aveau drept de vot. Foarte
specială este şi relaţia politicului cu alte domenii: în secolul al XIX‑lea, sta
tutul religiei a fost probabil provocarea cea mai mare pentru elitele politice
europene; în secolul următor, relaţia economie‑politică a devenit centrală;
azi, decidenţii UE vor să reglementeze piaţa digitală.
A nu se înţelege de aici că vreuna dintre referinţele mai vechi şi‑ar pierde
însemnătatea. Vremurile recente au topit lucruri vechi în forme noi. De pildă,
deşi marxismul – înţeles ca doctrină de guvernare – a decedat, una dintre tezele
sale centrale – şi anume că orice decizie politică are o „bază” economică –
supravieţuieşte în multe locuri.
politica 15
Pe de altă parte, dacă la mijlocul anilor şaptezeci Buchanan considera că,

după al Doilea Război Mondial, încrederea în politică a fost puternic corelată
cu credinţa sau, mai precis, cu pierderea credinţei în Dumnezeu, azi, pare‑se,
lucrurile s‑au schimbat. Fundamentalismul islamic, redescoperirea credinţei în
fostele ţări comuniste după decenii de prigoană şi ateism, noua evanghelizare
din spaţiul politic latino‑american au creat sentimentul unui „sfârşit al secula
rizării”.
Într‑un vast studiu publicat în 2018, Ronald Inglehart arăta că nu e de acord
cu acest verdict: „desigur, religia n‑a dispărut”, zicea el, ba chiar, întrucât
populaţia lumii a crescut, azi trăiesc mai mulţi oameni care „împărtăşesc cre
dinţe religioase” decât oricând. Dar, adaugă el, secularizarea continuă acolo
unde e bunăstare, în vreme ce religia supravieţuieşte „în rândul populaţiilor
vulnerabile”, ce resimt „insecuritatea fizică şi economică”. Oare sărăcia din
societate să‑i determine pe politicienii români să inaugureze sedii de partide
cu câte un sobor de preoţi şi să‑i folosească pe aceştia în campaniile electorale?
„Ca adjectiv, «politic(ă)» trimite în principal la o activitate particulară a unor

indivizi (aleşi, reprezentanţi) sau instituţii (partide, grupuri, state). Substan
tivul feminin «politică» trimite la un ansamblu de activităţi şi la un spaţiu
specific de competiţie pentru cucerirea şi exercitarea puterii: viaţa politică”
(Dominique Colas).
„Încrederea în politică etalată de secolul XX, cel puţin până în anii şaizeci,
izvorăşte până la urmă din pierderea credinţei în Dumnezeu, însoţită de
ignoranţa în ceea ce priveşte funcţionarea efectivă a mecanismelor organi
zaţionale” (James Buchanan).
„Societăţile bogate se secularizează, însă ponderea lor în populaţia lumii e
în scădere, în timp ce societăţile sărace nu se secularizează şi ponderea lor
în totalul populaţiei globului este în creştere” (Ronald F. Inglehart).
Judecăţi de valoare sau neutralitate?

Reflecţia consacrată politicii şi politicului este, la rândul ei, departe de a fi
configurată într‑un singur mod, precum, să zicem, matematica. Vom aborda
în conferinţa următoare problema definirii ştiinţei politice. Deocamdată, voi
diferenţia doar două viziuni, separate de felul în care concep relaţia politicii
cu judecăţile de valoare.
Prima îi aparţine lui Leo Strauss. Acesta este unul dintre cei mai importanţi
autori ai secolului trecut şi inspiratorul unei şcoli despre care s‑a vorbit mult
în anii nouăzeci: şcoala neoconservatoare din Statele Unite, de la care s‑au
revendicat mulţi membri ai administraţiei Bush. Deşi nu a cunoscut guvernarea
neoconservatoare – întrucât a murit la începutul anilor şaptezeci –, filosoful
Strauss este considerat părintele spiritual al acestei familii politice.
El spunea că în domeniul politic nu există nimic care să fie neutru. Tot ceea
ce are legătură cu acest domeniu, tot ceea ce ţine de politică reclamă aproba
rea sau respingerea, acordul sau dezacordul. Eşti pro‑ sau antieuropean, con
sideri că transportul poluant trebuie interzis sau acceptat, susţii sau respingi
cooperarea ţării tale cu Statele Unite, vrei sau nu ca educaţia privată să fie o
alternativă la cea publică etc., etc.
Pe scurt: dacă e vorba despre politică, nimic nu ne poate lăsa indiferenţi.
Provocarea era lansată deja de Platon, când susţinea că minciuna este justificată,
însă numai cei care guvernează se pot folosi de ea. Asta înseamnă că există cel
puţin două versiuni posibile în lectura fenomenului politic.
Pentru Leo Strauss, politica nu poate fi separată de judecăţile de valoare,
întrucât ea ne obligă să ne poziţionăm într‑un fel sau altul, să fim de acord
sau să nu fim de acord, să aprobăm sau să respingem. Dacă lucrurile stau
aşa, reflecţia asupra domeniului impune recurgerea la evaluare. Pe scurt:
politica e întotdeauna angajare în numele unui ideal, pornind de la „da” sau
„nu”.
Aceasta este una dintre perspectivele influente îmbrăţişate în reflecţia asupra
politicii. Net deosebită de ea, dar la fel de influentă, este o altă perspectivă,
inspirată de Max Weber. În viziunea acestuia, înţelegerea domeniului politic
presupune o atitudine neutră, indiferentă la valori. Dacă pentru Strauss politica
nu poate fi separată de judecăţile de valoare, pentru Weber, dimpotrivă, abor
darea politicii necesită neutralitatea.
Autorii de astăzi înţeleg în chipuri diferite atitudinea lui Weber. De pildă,
ca să ilustreze ce anume respingea Weber, Jean‑Marie Denquin cita o afirmaţie
a lui Paul Valéry, care ar conţine o judecată de valoare: „politica e arta de a‑i
împiedica pe oameni să se amestece în treburile care‑i privesc”. În schimb,
Pascal Delwit a explicat că abordarea weberiană nu îţi impune să fii neutru din
punct de vedere politic, aşa ceva fiind imposibil. E vorba doar despre neutra
litatea politologului faţă de obiectul său de studiu. Pe acesta trebuie să‑l concepi
„la rece”, fără a pune pasiune sau emoţii în ceea ce faci. La limită, ai putea
să studiezi un partid chiar dacă eşti membru al acelui partid, fiindcă te poţi
separa de simpatii şi prejudecăţi. În ce mă priveşte, consider că o asemenea
dedublare e imposibilă.
politica 17
„Prin natura sa, politica e supusă aprobării şi dezaprobării, alegerii şi respin

gerii, laudei sau blamării. Esenţa lucrurilor politice nu e să fie neutre, ci să
ceară din partea oamenilor supunere, acceptare, decizie sau judecată” (Leo
Strauss).
„Se cuvine deci ca doar cârmuitorii cetăţii să mintă, fie pe duşmani, fie pe
cetăţeni, având în vedere folosul cetăţii; tuturor celorlalţi însă nu li se dă
voie să mintă” (Platon).
Nobil sau peiorativ?
Nu e singura deosebire de perspectivă pe care o putem pune în evidenţă când

vine vorba de politică. La fel de importante ca diferenţa dintre optica straus
siană şi cea weberiană sunt şi deosebirile dintre „politicul pur”, respectiv
„politicul impur”, în funcţie de prezenţa sau absenţa idealurilor, ca şi – zicea
Giovanni Sartori – distincţia dintre o viziune conflictuală şi una paşnică asupra
politicii. Unii concep Parlamentul ca pe un teatru de război (şi uneori pornesc
chiar partide de pugilat în incinta acestuia, cum s‑a întâmplat în ultimii ani în
Taiwan, Ucraina sau Sri Lanka), în vreme ce alţii consideră că deliberarea
aleşilor este alternativa la conflict.
Într‑un chip mai intuitiv putem distinge, de asemenea, sensul nobil, respec
tiv sensul peiorativ (sau depreciativ) al politicii. E nevoie de o explicaţie! În
sensul ei nobil, politica este văzută ca o activitate ce vădeşte, aş zice în mod
exemplar, demnitatea omului. Politica este, în acest sens, arta de a guverna o
comunitate umană – „artă” în sensul antic al termenului, adică o tehnică.
Este nobilă pentru că reuşeşte să producă guvernarea unor grupuri dincolo
de ceea ce le separă, dincolo de fracturile lor interne, de separaţiile sau de
„specificul” fiecărui membru al comunităţi. Este nobilă întrucât diferenţele
sunt depăşite şi se naşte o comunitate, adică o „lume” ce poate să fie reunită
sub un nume, să aibă o consistenţă proprie şi să dureze.
Acest sens nobil este întâlnit în filosofia antică, unde politica e găsirea
binelui comun, dar şi în acele discursuri moderne care văd în guvernare o
tentativă reuşită de a depăşi diviziunile sociale sau, într‑un context mai banal,
care identifică o acţiune abilă ori „diplomatică” a unui responsabil politic.
Dar ce sens are cealaltă perspectivă, potrivit căreia politica este un lucru
demn de dispreţ? Sensul peiorativ sau depreciativ face din ea aspectul cel mai
indecent al vieţii în societate. În această lectură, politica este dominată de
corupţie, e domeniul în care se petrec lucrurile cele mai nedemne, care ţin de
registrul intolerabilului.
Politica ar fi astfel tot ce poate fi mai rău pentru existenţa indivizilor.
O activitate murdară şi degradantă, o vorbărie goală, de care trebuie să te ţii
la distanţă. Avem aici exact opusul sensului despre care vorbeam mai devreme.
E plin spaţiul public de denunţarea imoralităţii, cupidităţii şi făţărniciei
oamenilor politici. Pe această temelie se construiesc marile decepţii, ca şi
speranţele legate, în ultimii ani, în Europa mai ales, de formaţiunile ce se
declară antisistem.
Cele două sensuri – politica văzută ca artă a guvernării versus politica
înţeleasă ca un joc steril – coexistă în înţelegerea comună. Uneori, în aceeaşi
frază poţi avea şi expresia unei frustrări profunde create de corupţia clasei
politice, dar şi credinţa că politica poate salva lumea. Beppe Grillo, fondatorul
Mişcării 5 Stele, spunea că, dacă n‑ar exista „partide pline de hoţi şi de
corupţi”, am duce toţi o „viaţă de cinci stele” (Ravel).
Alteori, opoziţia nobil‑imund este folosită pentru a deosebi două sensuri ale
politicii: pe de o parte, luarea deciziei şi, pe de alta, dorinţa de putere. Deşi
prima nu poate exista fără a doua, aceasta din urmă e calificată ca imorală, iar
cealaltă ca semn de responsabilitate. În acest mod, judecăţile de valoare ajung
să fie păstrate în dispozitivul intelectual mobilizat pentru a explica politica.
Pe de altă parte, fiindcă am pomenit despre putere şi decizii, să spunem că,
dacă unii autori văd în ele concepte‑cheie pentru definirea politicii, alţii le
consideră mult prea generale, întrucât decizii iau şi părinţii care se ocupă de
copii, şi redactorul‑şef al unei publicaţii ori managerul unei companii, iar putere
deţin şi un lobbist sau un sindicalist, nu doar un ministru sau un preşedinte.
E drept că mulţi termeni politici au fost transferaţi în domenii precum educaţia
sau economia. Reciproca e şi ea adevărată.
„Politicieni de ocazie suntem cu toţii când ne punem buletinul de vot în urnă

sau când ne manifestăm voinţa politică în vreun fel: aplaudând sau protes
tând la o adunare politică, ţinând un discurs politic ş.a.m.d. – şi în cazul
multor oameni legătura cu politica se mărgineşte la atât” (Max Weber).
„Distincţia dintre politic pur lipsit de idealuri, pe de o parte, şi un politic impur
dominat de idealuri, pe de altă parte, stabileşte nişte graniţe greşite. Distincţia
esenţială se face mai curând între (a) o perspectivă conflictuală asupra poli
ticului şi (b) o viziune paşnică, legalistă asupra politicului” (Giovanni Sartori).
politica 19
Cât de transparentă şi de inteligibilă este politica?

O altă deosebire care merită să fie luată în considerare este cea dintre politica
înţeleasă ca un domeniu opac sau obscur, ca o activitate care scapă înţelegerii
noastre, respectiv politica văzută ca o activitate transparentă şi inteligibilă, la
care, altfel spus, putem avea acces fără nicio dificultate. Am să insist asupra
acestei deosebiri, întrucât mi se pare că ea conţine câteva elemente importante
pentru configurarea domeniului ştiinţei politice.
Încep cu transparenţa. Aceasta este legată în chip inseparabil de politică:
unii o consideră un ideal, deşi a fost o parte a definiţiei cetăţii. Iar asta încă
din Antichitate. De ce considerau anticii comunitatea politică transparentă?
Fiindcă atunci când vorbeau despre politică, aveau în vedere comunităţi extrem
de limitate, pe care – cu o expresie a lui Aristotel – le poţi cuprinde cu ochii,
pe care le poţi îmbrăţişa dintr‑o privire. Politica era, în acele timpuri, legată
de limitele vederii, nu putea depăşi această „graniţă”.
Un interpret foarte ironic al operei lui Aristotel – Bertrand Russell – spunea
că Stagiritul, deşi i‑a fost profesor lui Alexandru cel Mare, nu a înţeles nimic
din ceea ce a făcut elevul său, creatorul unui imperiu. De fapt, profesorul nu
a fost în stare să vadă ce realizase discipolul lui întrucât imperiul nu era, în
viziunea lui, o entitate politică. Pentru antici, politică era doar comunitatea de
mici dimensiuni în care toată lumea vede pe toată lumea. Transparenţa ei este,
în consecinţă, totală.
Mai târziu, când a apărut ceea ce Adam Smith a numit the great society,
adică o comunitate în care nu‑i mai vezi (a se citi: nu‑i mai cunoşti în mod
direct) pe toţi concetăţenii tăi, filosofii au creditat raţiunea cu puterea de a
cunoaşte şi această nouă formă politică. În lumea modernă, argumentul în
favoarea inteligibilităţii e însă altul decât la antici, fiindcă politica nu mai
este gândită în termenii proximităţii civice, ci pornind de la ideea că suvera
nitatea e fabricată în chip conştient, şi anume prin intermediul delegării
puterii individuale, pe care o pregăteşte şi o asumă chiar raţiunea. „Pasiunile
ce‑i înclină pe oameni înspre pace”, scria Hobbes în capitolul al XIII‑lea din
Leviathan, „sunt frica de moarte, dorinţa de a avea acele lucruri necesare
unui trai tihnit şi speranţa de a le obţine prin propria sârguinţă. Iar raţiunea
sugerează elementele potrivite păcii, pe baza cărora oamenii pot ajunge la un
acord”.
Acordul despre care vorbea Hobbes şi reprezentarea prin care se ajunge la
puterea suverană sunt una dintre marile invenţii moderne. Cum anume ne
delegăm puterea? Ce limite are reprezentarea? Ce poate gestiona suveranul?
Cum ne alegem reprezentanţii? Iată doar o mică parte din întrebările funda
mentale formulate de autorii care i‑au urmat lui Hobbes.
Forma politică numită azi democraţie este întemeiată pe una dintre moda
lităţile reprezentării şi pe ideea că, întrucât participi la constituirea regimului,
înţelegi ce înseamnă el. Foucault ar fi spus că aici găsim limita mitului occi
dental conform căruia cunoaşterea şi puterea sunt opuse. Pentru el, cele două
sunt întreţesute.
Acesta este şi substratul ideii cetăţeanului luminat, pe care o găsim în filo
sofia de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, de unde e preluată apoi în teoria
democratică din ultimele două secole. Marcel Gauchet spunea că trecerea „de
la teocraţie la democraţie” a creat un nou imaginar, în cadrul căruia omul pare
restituit sieşi în chip integral. De aici decurge şi încrederea deplină în forţele
sale şi, la modul mai general, încrederea în politică.
„Există şi o anumită măsură a mărimii cetăţilor: o mulţime atât de numeroasă

încât să poată fi cuprinsă cu privirea” (Aristotel).
„Aristotel nu îl menţionează deloc pe Alexandru şi nu pare conştient deloc
de transformarea profundă a lumii pe care o realizase acesta. Întreaga carte
se referă la cetatea‑stat şi nimic nu pare să indice decăderea ei” (Bertrand
Russell).
„Odată cu Platon începe un mare mit occidental: există antinomie între
cunoaştere şi putere” (Michel Foucault).
„Procesul care scoate de pe orbita sacrului politica Occidentului modern nu
reprezintă o simplă secularizare sau laicizare, altfel spus, o simplă restituire
a omului sieşi. E vorba, dimpotrivă, de o dinamică în cadrul căreia ceea ce
altădată se petrecea prin medierea alterităţii religioase se converteşte, se
metabolizează, oarecum, în lumea profană” (Marcel Gauchet).
Cât de opacă este politica?

Mă voi întreba acum ce stă la baza perceperii politicii drept o activitate opacă
sau care scapă înţelegerii omeneşti. Ce anume îi face pe unii dintre semenii
noştri să considere că este un teritoriu de nepătruns, să spună că nu pricep
nimic din ce se petrece în lumea decidenţilor sau să aibă impresia că le scapă
tot ce ţine de universul politic?
Primul motiv ţine de complexitatea mecanismelor politice proprii moderni
tăţii. În epoca noastră, politica presupune agregarea unor resurse, reunirea unor
potenţialităţi foarte diferite şi a unor mecanisme şi proceduri complicate.
politica 21
Spre a ne convinge, e suficient să luăm exemplul legiferării. La prima vedere,

lucrurile par foarte simple. O lege este ceea ce „iese” dintr‑un Parlament. Şi
ce e mai uşor decât să reuneşti un număr de persoane într‑o sală, iar la ieşire
să ai un text agreat de ele? Dacă dumneavoastră, cei o sută şi ceva care audi
aţi acest curs – şi care sunteţi mai puţin numeroşi decât majoritatea corpurilor
legislative –, v‑aţi hotărî să elaboraţi un text de lege, aţi vedea că rezultatul nu
e imediat şi că interacţiunea politică nu produce rezultate în chip spontan.
Altfel zis, nu e simplu să vă puneţi de acord. Recursul la regula majorităţii
nu e uşor de gestionat. În orice adunare, el depinde de deschiderea la dialog
şi compromis a taberelor constituite. Într‑un Parlament, unii sunt dintr‑o fami
lie politică, alţii, dintr‑o alta; ba uneori, în sânul uneia şi aceleiaşi fracţiuni
parlamentare pot exista deosebiri de vedere.
Se adaugă apoi dificultăţile legate de proceduri. Unii le înţeleg uşor, alţii
mai greu; unii le folosesc în chip onest, alţii trişează etc. E de luat în seamă
şi faptul că poţi porni de la un proiect sau de la mai multe. În majoritatea
sistemelor parlamentare de azi, iniţiativa legiferării aparţine deputaţilor şi
senatorilor, dar, în multe cazuri, şi guvernului.
Negocierea fiecărui proiect în parte implică interacţiunea familiilor politice
la niveluri foarte diferite: experţi, politicieni mai puţin influenţi, lideri, iar
dinamica relaţiilor dintre ei îşi pune amprenta asupra dezbaterii. Grupurile
respective interacţionează prima dată în „comisiile de specialitate”, cum se
spune în limbajul juridic românesc. Pentru ca un proiect de lege să ajungă în
plen, este nevoie, de fapt, de avizul mai multor asemenea comisii. Parcursul
legislativ nu e întotdeauna acelaşi, pentru că o lege care priveşte asigurările
sociale nu va trece prin aceleaşi comisii ca o lege referitoare la educaţie sau
la securitatea naţională. Dezbaterea poate fi organizată într‑o etapă sau în mai
multe. Există Camere care tranşează lucrurile într‑o singură şedinţă şi altele
care sunt astfel organizate încât fac mai multe „lecturi” până să tranşeze defi
nitiv lucrurile.
Pe scurt, aşa cum se poate observa, pe măsură ce introducem noi elemente
concrete, elaborarea legii nu mai pare să fie deloc simplă. Iar acest exemplu e
unul dintre cele mai banale. Şi mai complex e felul în care se configurează
decizia într‑un minister sau în negocierile dintre două guverne ori mai multe.
Numărul celor care urmăresc îndeaproape, în detaliu, toate aceste procese
e foarte restrâns. Accesul la informaţie e, de altfel, limitat. Majoritatea cetă
ţenilor nu au timp să le caute nici măcar pe cele puţine, care ajung să fie
disponibile. Iar dacă presa e partizană, confuzia sporeşte. Aşa se face că, fiind
copleşiţi de povara complexităţii şi a informaţiilor lacunare, mulţi ajung să
creadă că nu înţeleg mare lucru din politică sau să‑şi creeze propriul univers,
fără legătură cu realitatea.
De altfel, cetăţenii sunt mult mai atenţi la persoane decât la procese sau
fenomene. Un mare sociolog francez, Émile Durkheim, spunea că atunci când
vorbim despre politică ne gândim oarecum în mod spontan mai degrabă la
personalităţile care o ilustrează decât la mecanismele care o produc.
Însă dacă încercăm să privim, să desluşim aceste mecanisme, vedem că
politica presupune o elaborare complexă, ce depăşeşte intuiţia imediată, per
cepţia comună. Complexitatea a impus ca absolut necesară diferenţierea acti
vităţilor şi, aşa cum remarca Jakub Karpiński, depersonalizarea şi instituţiona
lizarea politicii.
Un al doilea motiv care face ca lumea politicii să fie percepută ca opacă
ţine de ceea ce Karl R. Popper numea „conştiinţa istoricistă”. Într‑o carte
consacrată „societăţii deschise” şi duşmanilor ei – şi care este o analiză subtilă
a filosofiei platoniciene şi a celei marxiste –, Popper vorbea despre această
formă de conştiinţă. El aşeza sub acest nume credinţa potrivit căreia istoria ne
scapă, că ea e dincolo de puterile individului. Nu pricepem istoria fiindcă
suntem dominaţi de „legile” ei. Ca indivizi, suntem prea slabi, fiind copleşiţi
de „destin”, de „natură”, de Dumnezeu etc.
Pentru Popper, conştiinţa istoricistă te împinge să crezi că istoria se face
fără tine. Ea, spunea autorul austriac, nu este proprie doar filosofilor, ci şi
omului comun. Conştiinţa istoricistă este şi un ingredient al regimurilor tota
litare. Într‑un anumit sens, nu o putem evita câtă vreme acceptăm că, aşa cum
scria Pierre Manent, omul modern trăieşte în istorie.
Societăţile de azi sunt ansambluri complexe în care căutarea transparenţei
şi conştiinţa istoricistă coexistă, în care secretul e când negat, când elogiat, în
care fenomenul politic pare şi accesibil, şi surprinzător. Iată unul dintre moti
vele pentru care avem nevoie de o disciplină precum politologia.
„În afară de diferenţierea şi delimitarea domeniilor şi genurilor puterii, evo

luţia vieţii politice cuprinde şi procesul depersonalizării şi instituţionalizării.
Acest proces constă în separarea dintre persoană şi funcţia pe care o deţine”
(Jakub Karpiński).
„Pentru filosofii [istoricişti] individul uman apare ca un simplu pion, ca
un instrument oarecum insignifiant în evoluţia de ansamblu a omenirii”
(Karl R. Popper).
„Omul modern trăieşte în Istorie; se înţelege şi se defineşte el însuşi ca fiinţă
istorică. [...] A acţiona şi a gândi în conformitate cu Istoria, şi nu în confor
mitate cu Natura sau cu Legea – iată datoria şi privilegiul omului modern”
(Pierre Manent).
politica 23
Putere sau activitate socială?
Am să trec acum la următoarea distincţie pe care vreau să o fac, şi anume cea

dintre politica înţeleasă ca acţiune legată de putere, respectiv politica înţeleasă
ca activitate socială.
Primul sens este regăsit adesea în discursul cotidian. Atunci când spune
„politică”, cetăţeanul se gândeşte, înainte de toate, la exercitarea puterii într‑un
sens pe care Robert Dahl îl descria ca o interacţiune de un tip special: „acto
rul A are putere asupra actorului B, dacă A poate să‑l determine pe B să facă
un lucru pe care altfel acesta din urmă nu l‑ar fi făcut”.
Un alt sens asociat cu puterea e cel pe care îl avea în vedere Max Weber
când spunea că politica înseamnă lupta pentru exercitarea puterii sau lupta
pentru a influenţa distribuirea puterii între diferitele grupuri dintr‑un stat sau
între state – fie că este vorba despre înţelegerea ei ca mijloc pentru a atinge
alte scopuri, fie că este vorba despre deţinerea puterii de dragul puterii.
Puterea poate fi exercitată, de altfel, în mai multe moduri. Ea poate fi, de
pildă, o acţiune brutală, ca atunci când poliţia intervine împotriva unor mani
festanţi, pentru a‑i dispersa, folosind tunuri cu apă, gaze lacrimogene, bastoane.
Exercitarea puterii poate fi şi mai brutală decât atât: dacă forţele armate
intervin împotriva civililor pentru a apăra un regim – cum s‑a întâmplat, de
pildă, la noi în decembrie 1989 sau în Venezuela lui Nicolás Maduro în perioada
2017‑2019, spunem că manifestarea puterii e violentă.
Există, de asemenea, un mod paşnic de exercitare a puterii: gândiţi‑vă, de
pildă, la negocierile purtate de guvern cu sindicatele şi patronatele sau la dez
baterile din Parlamentul britanic, în cadrul cărora opoziţia are dreptul de a
vocifera la orice propunere a cabinetului, dar întotdeauna în chip nonviolent
şi folosind un limbaj îngrijit. Ordinea e păstrată de speaker, în faţa căruia e
aşezat un buzdugan, care e simbolul autorităţii monarhului.
Pentru un autor ca Francis Fukuyama, spre deosebire de politica antică, cea
modernă înseamnă temperarea puterii, limitarea ei la scopurile acceptate de
cetăţeni ca legitime. Indiferent că e vorba despre o manifestare brutală sau
paşnică, politica este văzută ca domeniu al exercitării puterii, ca o confruntare
a mai multor forţe şi tabere.
Pe de altă parte, există un înţeles dat politicii potrivit căruia ea este o expre
sie a societăţii, o activitate profund legată de societate. Politica este văzută
astfel ca articulare a unor exigenţe diverse, ca o competiţie între diverse aştep
tări, ca o exploatare a unor resurse variate aflate la dispoziţia unei societăţi la
un moment dat. Ca să fac referire la exemplul dat mai devreme, sindicatele
interacţionează cu patronatele şi cu guvernul pentru că ele asumă anumite

aspiraţii şi aşteptări ale membrilor lor, nu pentru că şi‑ar dori să câştige alegeri
şi să exercite puterea în locul politicienilor.
Politica înţeleasă ca realitate socială înseamnă, pe de altă parte, şi lucruri
concrete, care ţin de instituţii: de la producerea actelor de identitate (naştere,
căsătorie, deces etc.) la elaborarea unei Constituţii, de la organizarea unui
regim de pensii la gestionarea frontierelor terestre, aeriene etc.
Căutând la rândul lor o definiţie, Robert Goodin şi Hans‑Dieter Klingemann
puneau împreună puterea şi societatea, descriind politica drept „folosirea con
strânsă a puterii sociale”, în opoziţie cu „puterea neconstrânsă”, care e „pur
şi simplu forţă”, adică „ţine mai mult de ştiinţele militare şi artele marţiale
decât de ştiinţa politică”. Pe de altă parte, spuneau ei, puterea socială înseamnă
„şi acte intenţionate, şi neintenţionate, şi manipulare disimulată, şi jocuri des
chise de putere, şi norme, şi ameninţări externe”.
Există, desigur, multe alte viziuni despre politică. La limită, s‑a putut sus
ţine şi că ea ar fi un simplu joc al iluziilor. Asta spunea, de pildă, un scriitor
cu mărturisite simpatii comuniste, Bertolt Brecht, potrivit căruia „nu există
niciun împărat, doar poporul crede că există şi doar un individ crede că el e
împărat”. Altfel spus: politica e un domeniu al aparenţelor, al ficţiunii şi al
superficialităţii. Ştiinţa politică asumă credinţa contrară: pentru ea, politica e
un domeniu cu o consistenţă şi o substanţă remarcabile.
„Baza puterii cuiva constă în toate resursele – oportunităţi, acte, obiecte

etc. – pe care le poate exploata acesta ca să determine comportamentul
altcuiva” (Robert Dahl).
„Menirea politicii moderne a fost să atenueze puterea statului de a‑şi con
duce activităţile către scopuri considerate legitime de cetăţenii pe care îi
serveşte, şi anume să determine regulile de exercitare a puterii conform
domniei legii” (Francis Fukuyama).
Policy, politics, polity

Voi încheia expunerea despre politică vorbindu‑vă pe larg despre un autor care
a reuşit, cred eu, să surprindă foarte bine sensul termenului, pornind de la ceea
ce el numea echivocurile fundamentale legate de politică. E vorba despre
Raymond Aron, care, la fel ca Popper, este unul dintre criticii importanţi ai
totalitarismului.
politica 25
Într‑un volum care conţine o parte a criticii regimurilor totalitare, autorul

francez definea politica plecând de la trei echivocuri. El pornea de la polisemia
termenului, pentru ca – pe o cale negativă – să‑i clarifice sensul.
Primul echivoc pe care îl punea în evidenţă este legat de faptul că, spunea
el, în limba franceză – iar asta e valabil, adaug eu, şi pentru limba română –
termenul politique („politică”) traduce ceea ce engleza numeşte cu doi termeni
distincţi. Unul dintre ei e policy, cel de‑al doilea – politics.
Policy este, spunea Aron, „orice concepţie, orice program de acţiune sau
orice acţiune a unui individ, a unui grup sau a unui guvern referitoare la o
problemă sau la totalitatea problemelor unei comunităţi”. Cum vedeţi, policy
nu deosebeşte între o concepţie, o viziune, un proiect sau un program de acţi
une, respectiv acţiunea propriu‑zisă.
Când zici politică în acest sens, „individ” e înţeles în sens larg – adică un
cetăţean sau membrul unui partid ori un responsabil politic. Toţi pot să conceapă
o politică. Mă rog, Popper era de altă părere: el spunea că numărul celor
capabili să plăsmuiască idei politice e mic, dar că fiecare dintre noi este, în
schimb, în stare să judece politica şi, în particular, performanţa guvernanţilor.
Aron vorbea într‑un sens mai larg. Iar policy era valabil şi pentru un grup, dar
şi pentru un guvern. Cum ar fi spus Weber, şi pentru cel care trăieşte din
politică, şi pentru cel care trăieşte pentru politică.
În definiţia aroniană nu contează dacă e vorba despre o singură chestiune
sau despre toate problemele pe care şi le pune o comunitate. În acest sens se
vorbeşte despre politica energetică a unui guvern, despre politica unui partid
în privinţa Orientului Mijlociu sau despre politica unui candidat la prezidenţi
ale, în acest ultim caz termenul putând avea înţelesul fie de strategie de cam
panie, fie de viziune generală asupra guvernării.
Într‑un al doilea sens, cel pe care îl avem în engleză sub termenul politics,
iar în română sub cel de „politică”, politique desemnează o confruntare a
politicilor înţelese ca policies. Este vorba despre domeniul, despre arena, des
pre câmpul în care rivalizează, în care se confruntă, în care intră în competiţie
viziunile, programele de acţiune sau acţiunile etc.
Cele două sensuri sunt distincte, spunea Raymond Aron, dar relaţionate.
Nu există unul fără celălalt. În primul rând, pentru că politics este înfruntarea
diverselor policies. Dar, spunea Aron, ceea ce trebuie să înţelegem este că
politica‑domeniu, politica‑politics, presupune în mod inevitabil o dimensiune
conflictuală, dar şi una consensuală.
Nu ne putem imagina, preciza autorul cărţii Democraţie şi totalitarism, nici
că politica ar putea exista fără conflict, nici că ea ar putea fiinţa fără consens.
Savater sugera că o societate fără conflict ar fi un cimitir sau un muzeu al
figurilor de ceară. Carl Schmitt a formulat ideea într‑un mod remarcabil:
politica e deosebirea dintre amic şi inamic, dintre prieten şi duşman.
Ideea că ar putea exista politică fără conflict este o iluzie, şi chiar una
periculoasă. E o iluzie, spunea Aron, care conduce, de fapt, la totalitarism.
Orice politică impune definirea unei alternative. Indiferent că este vorba
despre o concepţie, un program de acţiune sau o acţiune. Cine vrea să elimine
conflictul ajunge la totalitarism sau, în cel mai bun caz, aşa cum observa
S.M. Lipset, la mitul tehnocratic.
Deschid aici o scurtă paranteză: începând din anii şaizeci ai secolului tre
cut, tehnocraţia a fost o abordare la modă, care a pătruns în diverse societăţi.
Potrivit acestei abordări, problemele politice pot să fie tratate – în cvasitotali
tatea lor – pe baza unui calcul care e obiectiv, astfel încât e posibil să se ajungă
întotdeauna la o soluţie. În această abordare birocratică nu există mai multe
variante de acţiune, totul este precis şi programabil. Ai o problemă, înseamnă
că ai o soluţie. Tradiţia gândirii politice şi experienţa practică vădesc însă
altceva: este întotdeauna posibil să alegi între diverse variante. Nu există nicio
dată o cale de acţiune şi numai una.
Pe de altă parte, tocmai întrucât există diversitate, politica implică şi nevoia
unui minim consens. Ea presupune consensul pentru că e esenţial, de pildă, ca
actorii politici să cadă de acord asupra regulilor competiţiei. Un conflict deru
lat în afara regulilor creează haos, nu comunitate politică. În cadrul regimuri
lor, numele acestui consens asupra regulilor este Constituţie.
Să adăugăm, cum remarcau Xavier Crettiez, Jacques de Maillard şi Patrick
Hassenteufel în manualul lor din 2018, că în ştiinţa politică de pe continent e
tot mai prezent şi un al treilea termen englezesc, şi anume polity. Sub forma
„politie”, el a fost folosit în trecut şi la noi, cu sensul de „comunitate”.
„Mie mi se pare că înfruntarea, conflictul între interesele individuale este

ceva inseparabil de viaţa în compania altora” (Fernando Savater).
„Numeroşi analişti [...] sugerează că expansiunea unor mari organizaţii biro
cratice, un aspect endemic al societăţii industriale moderne, fie ea capitalistă
sau socialistă, reduce sfera libertăţii individuale pentru că oamenii din orga
nizaţii trebuie să se supună pentru a putea reuşi” (Seymour Martin Lipset).
Realitate şi conştiinţă
Al doilea echivoc referitor la politică, în viziunea lui Aron, decurge din faptul
că acelaşi termen desemnează „o realitate” şi percepţia asupra acestei realităţi
sau „conştiinţa acestei realităţi”, bazată pe o cunoaştere a ei.
politica 27
Un exemplu la îndemână – pe care îl oferă chiar Aron – este acela al con

flictului dintre două partide politice. Disputa dintre partidul liberal umanist şi
partidul conservator social, ca realitate sau parte a realităţii politice, este altceva
decât conştiinţa existenţei acestui conflict pe care o au actorii politici, adică
membrii dintr‑un partid şi din celălalt, altceva decât reflectarea confruntării de
către presă sau conştientizarea ei de către militanţi ori publicul larg.
Cele două sensuri sunt, ca în cazul de mai sus, relaţionate. Altfel spus,
politica înţeleasă ca realitate presupune conştiinţa. Aceasta, pe de altă parte,
alimentează realitatea ca atare. Fără conştiinţa dobândită de membri, respon
sabili, votanţi, public etc., conflictul politic nu există. Percepţia, la rându‑i,
alimentează confruntarea.
Pentru Raymond Aron, orice regim politic presupune o cunoaştere minimală
a realităţilor şi a unor reguli care participă la configurarea acestei realităţi. De
pildă, alegerile nu se pot desfăşura dacă alegătorul nu are o informaţie elemen
tară despre regulile de organizare a votului, de distribuire a mandatelor, o
cunoaştere a candidaţilor, a ideilor propuse de ei ş.a.m.d.
Cunoaşterea regulilor şi a realităţilor nu e, de bună seamă, niciodată aceeaşi
de la un cetăţean la altul. Nu există două persoane care să aibă exact aceleaşi
informaţii despre realitatea politică sau care să le fi configurat în acelaşi fel.
Uneori, deosebirile sunt colosale. Există persoane perfect informate în privinţa
tuturor aspectelor importante ale jocului politic şi altele care ignoră aproape
totul.
Cunoaşterea realităţii, chiar dacă foarte diferită de la un individ la altul, e
parte a regimului. Iluzia totalitară, observa Millon-Delsol, a fost aceea de a
crede că această cunoaştere este unică şi că politica înseamnă s‑o realizezi. De
fapt, regimul democratic modern porneşte de la realitatea, de la forţa deosebi
rilor de vederi, intuiţii, ambiţii. Expresia „un om, un vot” este, spunea Pierre
Rosanvallon, esenţa democraţiei moderne.
„Dacă democraţia este atât un regim (puterea poporului), cât şi o religie

(celebrarea unei mitice societăţi a egalilor), ea îşi află în ideea sufragiului
universal dubla sa matrice” (Pierre Rosanvallon).
„Eroarea utopiilor totalitare a fost aceea de a fi crezut că politica este un
mod de a face – un act de creaţie pornind de la un model construit mental.
Orice teorie a statului de drept va tinde să arate că politica este un mod de
a acţiona: un act legat de o alegere nesigură, în absenţa oricărui model”
(Chantal Millon‑Delsol).
Exercitarea autorităţii
Cel de‑al treilea echivoc pe care îl avea în vedere Raymond Aron era pentru el
şi cel mai important. Acest echivoc priveşte faptul că acelaşi termen, „politică”,
descrie „un sector particular al ansamblului social, dar şi ansamblul social în
întregul lui observat dintr‑un punct de vedere”.
Ce înseamnă „sector particular”? Înseamnă că politica este o parte a socie
tăţii, una care se alătură altor părţi, precum – spunea autorul francez – religia,
familia sau munca. Toate acestea sunt fragmente ale unui întreg. Acest prim
sens al politicii poate fi găsit, de altfel, în toate manualele de sociologie, pen
tru că este vorba despre modul curent de judecată al acestei discipline.
Aşa se face că în tratatele de sociologie vom găsi menţionate, ca subcapitole,
o sociologie a religiei, o sociologie a familiei, o sociologie a muncii şi o socio
logie politică. Pentru sociologi, politica este o parte a ansamblului social, ea
traduce nişte relaţii sociale, ca şi munca, familia sau chiar religia.
Pe de altă parte însă, spunea Aron, politica este chiar ansamblul social,
dacă e privit dintr‑o anumită perspectivă, mai precis din unghiul propriu teoriei
politice. Pentru disciplina noastră, politica are o particularitate ce o diferenţi
ază de orice alt aspect social, ea este domeniul în cadrul căruia, sublinia Aron,
sunt aleşi cei care guvernează şi în care e asumat un mod de exercitare a auto
rităţii.
Desemnarea celor care guvernează şi instituirea felului în care este exerci
tată autoritatea influenţează toate relaţiile sociale. Aceste două elemente deter
mină felul în care arată societatea. În acest sens, politica determină societatea.
Sigur, nu orice aspect al vieţii dintr‑o comunitate depinde de politică în mod
direct. Felul în care, de pildă, se comportă spectatorii într‑un cinematograf,
împiedicându‑i pe unii dintre cei prezenţi în sală să vadă filmul, sau felul în
care conversează călătorii dintr‑un troleibuz nu au, în chip nemijlocit, o cauză
politică. Când vorbim despre o relaţie de determinare, nu este vorba atât de
detalii, cât de aspectul general al relaţiilor din societate.
Comportamentele spectatorilor de film sau ale călătorilor din troleibuz îşi
au originea într‑un tip de educaţie – în familie sau în afara ei, la şcoală sau în
comunitatea religioasă –, iar educaţia depinde de o decizie politică. Lanţul
cauzal e mai lung sau mai scurt, dar include undeva un mecanism politic.
„Orice cooperare între oameni presupune o autoritate [...]. Modul de exer

citare a autorităţii şi alegerea guvernanţilor constituie esenţa politicii”
(Raymond Aron).
politica 29
Sensul antic al politicii

Dacă stilul relaţiilor dintre oameni e influenţat de felul în care sunt aleşi guver
nanţii şi de felul în care ei îşi exercită autoritatea, atunci nu societatea creează
politica, aşa cum afirmă sociologii, ci politica e cea care creează societatea.
Politica nu este o expresie a relaţiilor sociale, cum susţineau marxiştii. Dimpo
trivă, politica întemeiază societatea sau comunitatea politică.
Regăsim astfel, împreună cu Aron, şi sensul dat politicii în Antichitate.
Când grecii antici vorbeau despre politică, o considerau o dimensiune esenţială
a umanităţii. Cunoaşteţi, desigur, formula celebră a lui Aristotel, care e citată
trunchiat şi imprecis sub forma „omul este un animal politic”. De altfel, de
multe ori expresia aceasta este folosită în chip depreciativ, pentru a spune că
politica te coboară pe scara demnităţii.
Ei bine, Aristotel viza exact contrariul. Formula sa afirma că omul este în
mod natural o fiinţă politică (zoon politikon). Subliniind caracterul natural,
Aristotel înţelegea să acrediteze ideea potrivit căreia umanitatea omului este
desăvârşită atunci când el participă la treburile cetăţii. Pentru filosofii inspi
raţi – până în zilele noastre – de aristotelism, omul nu este, am putea spune,
întru totul om dacă nu se implică în viaţa cetăţii.
În viziunea aristotelică, oamenii care se mulţumesc să trăiască în sânul
familiei, în spaţiul căminului, cei care nu au în minte decât subzistenţa propriei
familii nu sunt în mod deplin oameni. Desăvârşirea naturii umane se produce
în cadrul cetăţii. Anticii considerau că suntem prin firea noastră predispuşi să
participăm la viaţa cetăţii şi astfel să ne împlinim ca oameni.
Hannah Arendt aducea şi ea în discuţie sensul antic al politicii şi îi adăuga
o nuanţă, cred eu, foarte importantă. Ea făcea acest efort de reinterpretare în
contextul celor două experienţe totalitare, nazismul şi comunismul, care, sub
linia ea, au fost experienţe nonpolitice, au negat însăşi esenţa politicii. În
viziunea autoarei Sistemului totalitar, politica apare în spaţiul care există între
oameni, în spaţiul intermediar dintre ei şi, prin urmare, este înainte de orice
o relaţie. Iar acest spaţiu intermediar este singurul spaţiu de libertate. Mai
mult, pentru greci, ne spunea Arendt, a fi liber şi a trăi în polis erau unul şi
acelaşi lucru, activitatea politică constând în discuţie (dialog) şi libertatea
cuvântului.
Ca şi Arendt, Aron a recuperat viziunea aristotelică asupra politicii. Pentru
el, politica este fondatoare, ea întemeiază comunitatea. Nicio societate nu există
în afara politicii. În abordarea sa, problema esenţială pe care şi‑au pus‑o teo
reticienii politicii este de a justifica, de a explica simultan autoritatea şi supu
nerea. Găsim, de altfel, această idee şi la un alt autor pe care vă recomand
să‑l citiţi, Isaiah Berlin, care considera că reflecţia politică ne explică de ce

unii poruncesc şi alţii le dau ascultare. Iată problema politică fundamentală,
problema la care, spunea Aron, regimurile politice au dat un răspuns de‑a
lungul timpurilor.
De fapt, aşa cum vom vedea în continuare, ar trebui să folosim nu singula
rul, ci pluralul, pentru că răspunsurile date acestei întrebări sunt foarte diferite.
Ele alcătuiesc ceea ce Michael Oakeshott numea educaţia politică, adică resor
tul integrării fiecăruia într‑o comunitate.
„Teroarea poate conduce la modul absolut doar nişte oameni care sunt
izolaţi unii faţă de alţii, iar una dintre preocupările principale ale oricărei
guvernări tiranice este de a provoca o asemenea izolare” (Hannah Arendt).
„Când întrebăm de ce ar trebui un om să dea ascultare altuia, cerem să ni
se explice ce e normativ în nişte noţiuni ca autoritatea, suveranitatea,
libertatea şi să ni se justifice validitatea lor în discuţiile politice” (Isaiah
Berlin).
„Educaţia politică [...] este în acelaşi timp iniţiere într‑o moştenire faţă
de care avem un interes vital şi exploatarea sugestiilor sale” (Michael
Oakeshott).
Testaţi‑vă cunoştinţele
1. Leo Strauss a inspirat şcoala:
a. neoliberală;
b. ardeleană;
c. neoconservatoare.
2. Cine a afirmat că politica este „arta de a‑i împiedica pe oameni să se amestece

în treburile care‑i privesc”?
a. Mircea Eliade;
b. Paul Valéry;
c. Jean‑Jacques Rousseau.
3. Afirmaţia „Popper considera că istoria se face fără indivizi” este:

a. falsă;
b. adevărată;
c. nici adevărată, nici falsă.
politica 31
4. „Pentru greci, a fi liber şi a trăi în polis era unul şi acelaşi lucru”, spunea:
a. Hannah Arendt;
b. Toma din Aquino;
c. Marcel Gauchet.
5. Moderarea puterii este o ambiţie:

a. antică;
b. modernă;
c. şi antică, şi modernă.
6. Cine a scris Democraţie şi totalitarism?

a. Karl Popper;
b. Hannah Arendt;
c. Raymond Aron.
7. Beppe Grillo a fondat formaţiunea:

a. Fratelli d’Italia;
b. Forza Italia;
c. Movimento 5 Stelle.
8. Atunci când compara religia şi politica, Eric Voegelin considera că:

a. ele se aseamănă pentru că privesc pe toată lumea;
b. una ne trimite cu gândul la Biserică, iar alta – la stat;
c. ele sunt permanent în conflict.
9. Alexandru Macedon a fost elevul lui:

a. Aristotel;
b. Pericle;
c. Demostene.
10. Ce ţară recunoştea Kosovo în 2008?

a. România;
b. Statele Unite;
c. Grecia.
Subiecte de reflecţie
A. Este sensul peiorativ al termenului „politică” mai răspândit în democraţii

decât cel apreciativ?
B. Este transparenţa un ideal politic sau o necesitate practică?
C. Poate exista politică fără conflict? Dar fără compromis?
D. Este justificată minciuna în politică, de pildă, pentru a‑ţi apăra patria?

E. Este orice om o „fiinţă politică” sau există excepţii?
F. Oare religia sporeşte sau diminuează încrederea în politică?
G. Un cetăţean al UE poate să nu fie nici pro‑, nici antieuropean?
H. Comparaţi decizia unui ministru şi decizia unui director de şcoală.
I. Cum e configurată relaţia dintre poruncă şi autoritate în zilele noastre?
J. Relataţi un fenomen politic comparând rolul unei persoane şi rolul unei
instituţii implicate.
Referinţele folosite în conferinţa despre politică

Hannah ARENDT, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu,
Humanitas, Bucureşti, 1994 [1948], pp. 614‑615.
ARISTOTEL, Politica, VII, 4, 1326a‑b, bilingvă, traducere, comentarii şi index de
Alexander Baumgarten, studiu introductiv de Vasile Muscă, IRI, Bucureşti, 2001,
p. 387.
Raymond ARON, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu, All, Bucureşti,
2001 [1965], pp. 17‑20.
Isaiah BERLIN, Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri, ed. îngrijită de
Henry Hardy şi Roger Hausheer, traducere din engleză de Radu Lupan, Meridiane,
Bucureşti, 2001 [2000], p. 89.
James BUCHANAN, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, traducere de Liviu
Papuc, Institutul European, Iaşi, 1997 [1975], p. 237.
Dominique COLAS, Sociologie politique, Presses Universitaires de France, Paris,
1994, pp. 2‑3.
à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018.
Robert DAHL, „The Concept of Power”, Behavioral Science. Journal of the Society
for General Systems Research, vol. 2, nr. 3, 1957, pp. 201‑215.
Michel FOUCAULT, Ce este un autor? Studii şi conferinţe, traducere de Bogdan Ghiu
şi Ciprian Mihali, Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2004 [1969], p. 116.
Francis FUKUYAMA, State Building: Governance and World Order in the Twenty
First Century, Profile Books, 2005, p. 2.
Marcel GAUCHET, „De la teocraţie la democraţie”, traducere de Cristian Preda, Polis,
nr. 2/1995 [1992], p. 78.
Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN (coord.), Manual de ştiinţă politică,
traducere de Irina Ana Kantor, Ileana‑Cristina Stănuş, Romana Careja, Mirela
Nemeş, Andreea‑Ioana Cozianu, Olivia Toderean, Cosmin-Gabriel Marian, Polirom,
Iaşi, 2005 [1996], pp. 24‑25.
Thomas HOBBES, Leviathan [1651], capitolul XIII, în Adrian‑Paul ILIESCU,
Emanuel‑Mihail SOCACIU, Fundamentele gândirii politice moderne. Antologie
comentată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 46.
politica 33
Ronald F. INGLEHART, Evoluţia culturală, traducere de Mălina Voicu, prefaţă de

Mălina Voicu, Bogdan Voicu, Claudiu D. Tufiş, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca,
2019 [2018], pp. 96‑98 şi 105‑106.
Jakub KARPIŃSKI, ABC‑ul democraţiei, traducere de Constantin Geambaşu, Humanitas,
Bucureşti, 1993 [1990], p. 11.
Seymour Martin LIPSET, Political Man: The Social Bases of Politics, ed. revăzută şi
adăugită, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1981, p. 452.
Pierre MANENT, Cetatea omului, traducere de Ioana Popa şi Cristian Preda, notă
despre autor de Cristian Preda, Babel, Bucureşti, 1998 [1994], p. 249.
Chantal MILLON‑DELSOL, Les idées politiques au XXème siècle, Presses Universitaires
de France, Paris, 1991, p. 4.
Michael OAKESHOTT, „Educaţia politică”, traducere de Camil Ungureanu şi Cristian
Vasilescu, Polis, nr. 3/1998 [1990], pp. 17 şi 21.
PLATON, „Republica”, 389b‑c, în Opere, vol. V, traducere, interpretare, lămuriri
preliminare, note şi anexă de Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986, p. 160.
Karl R. POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei, traducere de D. Stoianovici,
vol. I, Humanitas, Bucureşti, 1992 [1945], p. 21.
Clotilde RAVEL, „«Non‑parti», «anti‑système»: qu’est‑ce que le Mouvement 5 étoiles?”,
RFI, 09.03.2018.
Pierre ROSANVALLON, Le sacre du citoyen. Histoire du suffrage universel en France,
Gallimard, Paris, 1992, pp. 11‑12, 106 şi 455.
Bertrand RUSSELL, History of Western Philosophy and Its Connection with Political
and Social Circumstances from the Earliest Times to the Present Day, Routledge,
Londra, 1991 [1946], pp. 174, 196 şi 203.
Giovanni SARTORI, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, prefaţă
de Dan Pavel, Polirom, Iaşi, 1999 [1987], p. 61.
Fernando SAVATER, Politica pentru fiul meu, traducere de Cornelia Rădulescu,
Carl SCHMITT, Political Theology: Four Chapters on the Concept of Sovereignty,
traducere de George Schwab, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts şi Londra,
1985 (1922).
Leo STRAUSS, What Is Political Philosophy? And Other Studies, University of
Chicago Press, Chicago, 1988 [1959], pp. 12.
Eric VOEGELIN, Religiile politice, traducere şi studiu introductiv de Bogdan Ivaşcu,
Max WEBER, Politica, o vocaţie şi o profesie, traducere de Ida Alexandrescu, Anima,
1992 [1926], pp. 13‑14.
Ştiinţa politică
După ce am definit politica pornind de la confuziile frecvente şi echivocu

rile legate de acest termen, vom vedea ce este ştiinţa politică, luând în seamă
felul în care ea se diferenţiază de alte discursuri despre politică.
Ce este un discurs ştiinţific?

Înainte de orice, e nevoie – cred eu – de câteva observaţii despre discursul
ştiinţific. Nu este ceva foarte elaborat, pentru că nu facem un curs de episte
mologie. Dar întrucât vorbim despre ştiinţă, cred că sunt utile trei observaţii
de ordin foarte general referitoare la statutul acesteia, observaţii pe care le
preiau de la Jean‑Marie Denquin.
Încep prin a observa că ştiinţa este diferită de realitate. Ea are ca referinţă
realitatea, dar este total distinctă de aceasta, discursul ştiinţific constând în
elaborarea unor obiecte intelectuale capabile să explice, să „dea seamă” de
respectiva realitate. Dar ştiinţa, zicea Denquin, „nu este o dublură a realului,
ci un ansamblu de enunţuri”. Mai ales atunci când este vorba despre societăţi
umane şi, în particular, despre fenomenul politic, deosebirea dintre discurs şi
realitate trebuie făcută cu maximă rigoare. La urma urmei, nici nu e prea greu.
Analiza candidaturii lui Abdelaziz Bouteflika la preşedinţia Algeriei în 2014
nu e o candidatură, ci un set de afirmaţii despre ea.
A doua observaţie: discursul ştiinţific diferă în mod radical de limbajul
natural. Spre deosebire de limba folosită în viaţa cotidiană de omul obişnuit,
discursul ştiinţific are un caracter sistematic şi o coerenţă internă remarcabilă.
În conversaţiile oamenilor „de pe stradă” putem identifica numeroase afir
maţii inconsistente, unii afirmând atât un lucru, cât şi contrariul lui. Politica
se pretează la asemenea abordări superficiale şi contradictorii. În schimb,
discursul ştiinţific exclude orice situaţie de acest fel. Cine examinează cazul
algerian pomenit – o campanie în care preşedintele ce voia să fie reales a
vorbit preţ de 14 secunde – nu poate trage concluzia că Bouteflika a fost
curajos şi vorbăreţ, în vreme ce un suporter de‑al lui ar fi putut spune oricând
aşa ceva.
În fine, ştiinţa presupune ceea ce epistemologii numesc „controlul inter

subiectiv” al comunităţii academice sau universitare. Aceasta înseamnă că o
afirmaţie făcută în ştiinţă nu poate fi valabilă pentru o singură persoană,
pentru cea care o face, întrucât ea trebuie să fie testată, validată de comuni
tatea ştiinţifică, de universitarii şi specialiştii domeniului. În ştiinţă, obiectul
e accesibil întregii comunităţi şi validat sau invalidat prin proceduri riguroase.
Concluziile analizei pe care o imaginam adineauri nu vor fi puse la vot, ci
integrate în corpul ştiinţei politice sau respinse de savanţi, prin proceduri
specifice disciplinei. Politica nu cunoaşte un asemenea mecanism de „vali
dare”, ci doar autoritate şi supunere, respectiv libertatea de a exprima orice
opinie.
„Ştiinţa este, mai întâi de toate, un discurs, ceea ce înseamnă că ea este

altceva decât obiectul său” (Jean‑Marie Denquin).
Cum evoluează ştiinţa
Ştiinţa e o formă intelectuală care se schimbă. Există mai multe explicaţii ale
evoluţiei ei. În a doua jumătate a secolului trecut, autori precum Thomas Kuhn,
Paul Feyerabend sau Karl R. Popper – ca să citez doar trei nume – au explicat
în moduri diferite schimbarea ştiinţifică.
Primul dintre autorii menţionaţi compara revoluţiile în ştiinţă şi în politică:
„Revoluţiile politice sunt inaugurate de conştiinţa tot mai acută, adesea restrânsă
la un segment al comunităţii politice, că instituţiile existente au încetat să mai
facă faţă adecvat problemelor puse de un mediu pe care ele l‑au creat în parte.
În mod aproape asemănător, revoluţiile ştiinţifice sunt inaugurate de conştiinţa
tot mai acută, adesea restrânsă la o subdiviziune îngustă a comunităţii ştiinţifice,
că paradigma existentă a încetat să mai funcţioneze adecvat în explorarea unui
aspect al naturii pe care însăşi paradigma îl dezvăluise anterior”. Evoluţia e
trecere de la o paradigmă la alta.
Mattei Dogan observa că unii termeni, precum cel de „paradigmă” al lui
Kuhn, nu sunt adecvaţi în ştiinţă, întrucât schimbarea ştiinţifică se produce prin
acumulare, nu prin revoluţie. Acest autor francez de origine română era, în
acest sens, mai apropiat de abordarea lui Popper, care afirma că un enunţ este
ştiinţific dacă e falsificabil, dacă poate intra sub controlul comunităţii ştiinţi
fice: „voi considera”, spunea el, „ca empirice sau ştiinţifice numai acele
Ştiinţa politicĂ 37
sisteme care pot fi testate (controlate) prin experienţă [...]. Nu verificabilitatea,

ci falsificabilitatea trebuie să fie luată drept criteriu de demarcaţie”.
Definind ştiinţa politică drept o „cercetare sistematică, cu o construcţie care
tinde spre un set tot mai diferenţiat de propoziţii ordonate despre lumea empi
rică”, Robert Goodin şi Hans‑Dieter Klingemann observau că, în ultimele
decenii, ştiinţa politică a devenit „mai ştiinţifică”, dar se întrebau dacă această
evoluţie „este un ajutor sau un impediment în calea adevăratei înţelegeri ştiin
ţifice. Este o problemă deschisă dacă noi cunoaştem mai mult sau mai puţin
acum că am tăiat lumea în felii din ce în ce mai mici. Mai mult nu înseamnă
neapărat mai bine”.
Indiferent de explicaţiile formulate, toţi epistemologii sunt de acord că
ştiinţa evoluează, că e un discurs care se schimbă, nu unul imuabil. Pentru
simţul comun, faptul că ştiinţa dă seamă de realitate şi că, pe de altă parte,
este în mod necesar un discurs care se schimbă creează o dificultate.
Dar, aşa cum spunea Max Weber, ştiinţa produce situaţii inconfortabile, iar
una dintre misiunile unui profesor e tocmai aceea de a‑i învăţa pe elevii săi să
recunoască faptele care creează un disconfort intelectual şi să caute explicaţii
pentru a‑l depăşi.
Aş adăuga acestei reflecţii o referinţă la Isaiah Berlin. El mărturisea, în
cartea de dialoguri cu Ramin Jahanbegloo, că îşi prevenea audienţa de câte ori
începea un curs nou la Universitate, declarând deschis că el le poate promite
un singur lucru studenţilor, şi anume că, la finalul expunerilor, vor fi capabili
să îşi dea seama când semenii lor spun aiureli. Universitatea, ca for al produ
cerii ştiinţei, se află astfel între nevoia de a recunoaşte evoluţia discursului care
explică realitatea şi promisiunea de a vâna erorile din discursul comun.
„Asemenea alegerii între instituţii politice rivale, cea între paradigme rivale
se dovedeşte a fi o alegere între moduri incompatibile de viaţă comunitară”
(Thomas S. Kuhn).
„Progresul în ştiinţele sociale se petrece oare prin revoluţii paradigmatice
sau prin procese cumulative?” (Mattei Dogan).
„Teoriile nu sunt niciodată empiric verificabile” (Karl R. Popper).
„Oamenii de ştiinţă, în construcţia teoriilor, se află întotdeauna în pericolul
nu numai de a tăia unde nu trebuie, dar şi – pur şi simplu – de a face prea
multe tăieturi” (Robert Goodin, Hans‑Dieter Klingemann).
Ştiinţa politică nu e jurnalism

Pot trece acum la materia principală a acestei expuneri, şi anume distingerea
ştiinţei politice de alte discursuri care au ca obiect politica şi cu care ea coa
bitează.
O voi diferenţia, mai întâi, de discursurile politicienilor şi jurnaliştilor.
Daniel‑Louis Seiler spunea că un bun specialist în ştiinţa politică e tocmai
contrariul unui bun politician: diferenţa dintre cei doi e aceea că primul asumă
„capacitate de empatie, spirit critic, relativism ideologic, scepticism, dacă nu
chiar cinism în privinţa normelor şi valorilor politice, pe scurt: tot ceea ce îi
poate conferi o privire detaşată”. Toate acestea sunt străine de credinţele unui
om politic.
Dacă e uşor de diferenţiat între ştiinţa politică şi ce spun politicienii, nu la
fel stau lucrurile când vine vorba să o deosebim de jurnalismul politic. Unul
dintre motive era explicat de Mattei Dogan, care a alcătuit un inventar cu circa
200 de termeni „importaţi” de ştiinţa politică din alte discipline, inclusiv de
la jurnalişti, între aceştia numărându‑se: „imperialism”, „internaţionalism”,
„izolaţionism”, „lobby”, „neutralism”, „nihilism”, „patronaj”, „plebiscit”,
„propagandă” sau „sindicalism”.
Nu e de mirare atunci că, foarte adesea, în percepţia comună, ştiinţa care
se ocupă de înţelegerea politicii este confundată cu comentariile pe care „ana
liştii” le dedică faptelor politice.
În Franţa, observau Thierry Balzacq şi alţi autori ai unui manual de ştiinţă
politică, s‑a ajuns la o distincţie terminologică: substantivul politolog e rezer
vat expertului care interpretează actualitatea politică în media, personaj căruia
i se mai spune şi „comentator politic”, în vreme ce persoanei care asumă
analiza „fundamentală” de ştiinţă politică i se spune politiste. Termenul e din
aceeaşi familie cu „politie” (sau polity în engleză), despre care am vorbit în
conferinţa anterioară.
În treacăt fie zis, unii colegi au vrut să introducă şi la noi varianta româ
nească a termenului franţuzesc – adică „politist” –, dar ideea n‑a prins, apro
pierea de „poliţist” fiind prea mare şi, în consecinţă, supărătoare. Dacă tot
discut despre terminologia românească, voi nota că au avut mult mai mult
succes denumirile „politolog” şi „politologie”, cea din urmă fiind – când este
vorba despre disciplină – mult mai frecvent utilizată decât „ştiinţă politică”.
Revenind la confundarea politologului cu comentatorul politic, ea nu trebuie
să ne mire. Într‑un fel, e inevitabilă în contextul mediatic de azi. În societăţile
democratice contemporane, ideea pe care şi‑o fac cetăţenii despre fenomenul
politic este creată de mass‑media. Murray Edelman observa, pe bună dreptate,
că pentru mulţi cetăţeni politica este o „serie de imagini mentale, generate de

actualităţile de la TV, de ziare şi reviste”.
La fel vede lucrurile şi Yves Schemeil, care atrăgea atenţia asupra exageră
rilor presei, pentru ca, în chip implicit, să sublinieze că discursul ştiinţei
politice este radical diferit de cel al gazetarilor: „toată lumea ştie cum tratează
actualitatea un jurnal televizat, şi anume cu diverse dezvăluiri [...], dar şi cu
ajutorul caricaturii sau al catastrofismului. Realitatea e însă rareori aşa gravă
cum apare atunci când e descrisă pe hârtie”.
Dincolo de exagerări, ce deosebeşte însă în mod fundamental jurnalismul
de ştiinţa politică? Criteriul cel mai important este cum anume e construit,
în cele două cazuri, contactul cu realitatea. Astfel, jurnaliştii au un contact
direct cu realitatea, în timp ce ştiinţa politică are unul mediat de numeroase
instrumente. La drept vorbind, jurnaliştii sunt cei care dau formă actualităţii
politice. Din noianul de fapte, gesturi şi acţiuni, decizii pe care le asumă
oamenii politici, jurnaliştii selectează unele şi construiesc ceea ce numim
actualitatea politică.
În calitate de cetăţeni, nu am putea şti ce este actualitatea dacă jurnaliştii
nu ar fabrica‑o pentru noi, fiindcă trăim în societăţi care nu mai sunt de tipul
face to face. Dacă într‑o zi toate vocile gazetarilor ar amuţi, lumea politică ar
continua să existe, dar nu şi actualitatea.
„Dacă excludem o situaţie schizofrenică, un bun politist e un foarte rău

politician şi invers” (Daniel‑Louis Seiler).
„Politica este pentru cei mai mulţi dintre noi o desfăşurare continuă de
simboluri abstracte” (Murray Edelman).
„Imaginile televizate surprind rareori relaţiile sociale de profunzime” (Yves
Schemeil).
Metode şi tehnici
Ştiinţa politică are un contact mediat cu realitatea. Medierea este construită cu
ajutorul mai multor metode şi tehnici. Unele dintre acestea privesc colectarea
datelor, altele analiza lor, aşa cum constata Sophie Duchesne într‑un articol
din 2009, în care atrăgea atenţia că politica îi sperie pe profani, întrucât „încar
nează dominaţia exercitată asupra lor şi pe care ei o acceptă mai mult sau mai
puţin conştient”; această teamă este dublată de „un soi de vinovăţie cu privire
la exigenţele rolului de cetăţean, care ia forma unui foarte răspândit sentiment
de incompetenţă”. Iată o justificare solidă pentru nevoia de metode şi tehnici

care să permită strângerea de date, respectiv analiza lor.
Colectarea se poate face, de pildă, lucrând în arhive. Cine vrea să facă o
monografie despre Ministerul de Interne va intra în arhivele acestei instituţii,
căutând în „măruntaiele” sale felul în care a fost organizată de la întemeiere
până în zilele noastre, insistând asupra unui episod sau altul, exploatând
diverse documente, regulamente interne, procese‑verbale, fişe de personal
ş.a.m.d.
Datele de care are nevoie ştiinţa politică pot fi obţinute şi prin observaţie
de tip etnografic. Cine vrea să scrie despre un partid politic poate merge – exact
ca un etnograf – pe teren, urmărind zi de zi cum funcţionează respectiva orga
nizaţie: de pildă, cât de frecvent se reunesc militanţii, ce şi cum discută, în
ce mod este amenajată sala de şedinţe, ce cutume sunt în curs, ce decizii sunt
luate şi cum anume etc., etc.
O tehnică de colectare a datelor este şi interviul. Când vorbim despre
interviu în ştiinţele sociale, avem în vedere o tehnică mult mai elaborată
decât interviul jurnalistic. Simplu spus, a lua un interviu pentru presă
înseamnă a aşeza un microfon în faţa unui om politic, cu un număr variabil de
întrebări legate în principiu de actualitatea imediată. În ştiinţele sociale, interviul
e sistematic şi cunoaşte, de altfel, mai multe variante (semidirectiv, proiectiv
etc.).
Specialistul în ştiinţa politică utilizează, de asemenea, sondajele de opinie.
Pentru omul politic, acestea sunt indicatori ai sprijinului de care beneficiază,
pentru jurnalişti sunt cifre folosite în general în mod eronat, doar predictiv, în
timp ce pentru ştiinţa politică sunt o bază de date care se referă la un segment
al populaţiei cu valoare reprezentativă.
Tehnicile de interpretare a datelor sunt şi ele de mai multe feluri.
Analiza de dependenţă sau de regresie îţi permite, spunea aceeaşi Sophie
Duchesne, să măsori impactul pe care îl are o variabilă neutralizând influenţa
altora asupra procesului studiat. O analiză factorială face exact contrariul, şi
anume pune în evidenţă corelarea, relaţionarea diverselor variabile care acţio
nează în cazul unui proces politic.
O altă tehnică, foarte prizată la noi, este analiza de discurs. Ea poate urmări,
de pildă, frecvenţa cu care sunt utilizaţi anumiţi termeni‑cheie de către un
politician sau de către un partid, alcătuind un soi de vocabular specific. Să mai
spunem că analiza discursului politic nu este una de tip literar, fie şi numai
pentru că ea utilizează multe metode de tip cantitativ.
În cursurile de metodă, veţi vedea cum anume sunt deosebite ele în canti
tative şi calitative. Primele sunt bazate pe statistică şi pe eşantionare. Un
eşantion este construit ca reprezentativ pentru a putea generaliza rezultatele
analizei la scara unei populaţii. Printr‑o bună eşantionare, populaţii de câteva

zeci de milioane de persoane sunt înţelese plecând de la reducerea lor la o mie
de interviuri.
Un eşantion nu e ceva elaborat la întâmplare şi, desigur, nu apare în mod
spontan, ci e construit, şi anume pornind de la mai multe variabile, precum
sexul, vârsta, mediul de provenienţă şi aşa mai departe. Cu cât numărul aces
tor variabile e mai mare, cu atât suntem mai îndreptăţiţi să‑l folosim pentru a
da seamă de un întreg. Asta pentru că sunt încrucişaţi mai mulţi factori care
permit ca eşantionul să fie consistent şi coerent. Cetăţeanul needucat nu pricepe
cum se face asta, aşa că neagă valoarea cercetărilor de acest tip.
Metodele calitative funcţionează după o cu totul altă logică. E vorba despre
explicarea completă a unui număr limitat de cazuri – la limită, unul singur –
luând în seamă ansamblul caracteristicilor lor. Acum câţiva ani, am asistat la
susţinerea unei teze de doctorat care explica revoluţia română pornind de la
jurnalul ţinut de un ins oarecare în decembrie 1989.
Ian Shapiro, Roger Smith şi Tarek Masoud observau, acum câţiva ani, că
în Statele Unite ştiinţa politică este fracturată în două tabere: cea a cantitati
viştilor şi cea a calitativiştilor. De fapt, astăzi, în ştiinţa politică sunt preferate
aşa‑numitele metode mixte, care reunesc o dimensiune cantitativă şi una cali
tativă. Este suficient să deschideţi paginile unei reviste de specialitate pentru
a vedea că, foarte adesea, studiile şi articolele combină tehnici şi metode.
Sper să vă fi convins cât de importantă este metoda în ştiinţa politică.
Într‑un anumit sens, este chiar conţinutul, aşa cum subliniau King, Keohane
şi Verba, care arătau, de asemenea, că ştiinţa înseamnă inferenţe, proceduri
şi concluzii nesigure. Rezumând, am putea spune că, sprijinită de metode
şi tehnici foarte elaborate, ştiinţa politică se situează în alt univers decât
cel propriu discursului jurnalistic, respectiv cel produs de politicieni.
„Politica îi sperie pe profani” (Sophie Duchesne).

„Conţinutul ştiinţei constă mai întâi de toate în metode şi reguli, şi nu în
subiectul tratat, întrucât putem folosi aceste metode pentru a studia real
mente orice” (Gary King, Robert O. Keohane, Sidney Verba).
Politologul nu e un intelectual
O altă distincţie pe care aş vrea să o fac se referă la discursul intelectual, care
este, la rândul său, una dintre formele foarte influente de articulare a unei
judecăţi asupra politicii.
Termenul „intelectual” cunoaşte mai multe înţelesuri şi, pentru a evita
confuziile create de suprapunerea acestora, vreau să le disting pe cele două
mai importante. În principiu, la noi, de multe decenii, sensul dat termenului
provine din marxism şi a fost intens cultivat în epoca totalitară: este vorba
despre descrierea intelectualului ca persoană ce deţine o diplomă care sanc
ţionează, care acoperă o anumită capacitate intelectuală dobândită la univer
sitate.
Într‑adevăr, aşa cum reiese şi din dicţionarele de filosofie sau de politică
publicate sub comunism, cultura marxistă făcea o deosebire foarte clară între
diversele categorii sociale în funcţie de ceea ce tot marxismul numeşte „mij
loacele de producţie”. Pentru marxişti, un mijloc de producţie e unealta sau
instrumentul de care se serveşte un individ ori o categorie de oameni pentru a
produce la scară socială ceva.
Comuniştii români deosebeau trei mari astfel de categorii: ţăranii, care au
drept mijloc de producţie pământul, muncitorii, care lucrează în fabrici şi
folosesc maşinile, şi, în fine, a treia categorie, intelectualii, care nu lucrează
nici pământul, nu trudesc nici în uzină, ci elaborează idei, mobilizând concepte
şi noţiuni.
Într‑un dicţionar din anii cincizeci se spunea că intelectualii alcătuiesc o
„pătură socială”, care includea „inginerii, tehnicienii şi ceilalţi reprezentanţi
ai personalului tehnic, medicii, avocaţii, artiştii, profesorii şi oamenii de ştiinţă,
precum şi cea mai mare parte din funcţionari”. Pe scurt, intelectual este cel
care deţine o diplomă, el nefiind nici sclavul pământului (precum ţăranul), nici
robul uzinei, precum proletarul, dar ajutându‑i pe aceştia să priceapă mecanis
mele exploatării.
Doina Cornea, profesoară de franceză la Universitatea din Cluj şi una din
tre puţinele voci ale opoziţiei antitotalitare din România, considera că e falsă
„opinia curentă conform căreia toţi cei care deţin diplome universitare ar fi
ipso facto intelectuali”. Argumentul e solid: „totuşi, câţi diplomaţi universitari
nu întâlnim dispunând de cunoştinţe de specialitate mai puţin decât modeste!
Ei fac parte – prin însăşi mediocritatea lor – din categoria celor lipsiţi de
putere; dar, în mod paradoxal, regimul are nevoie de ei, încurajându‑le într‑un
fel mediocritatea şi exploatând‑o ca obiect de şantaj în schimbul necondiţiona
tei lor abdicări”.
Definiţia dată de către comunişti intelectualului este şi astăzi utilizată pe

scară largă, în ciuda rupturii produse de căderea Cortinei de Fier acum 30 de
ani. Dar nu acest paradox e lucrul cel mai important. Definirea intelectualului
ca deţinător al unei diplome face din această accepţie ceva irelevant, deoarece
ar însemna că acum toată lumea sau aproape toată lumea devine intelectuală.
Într‑adevăr, peste 80% din tinerii fiecărei generaţii au o diplomă de bacalaureat
şi mai toţi bacalaureaţii merg să facă studii universitare în una sau mai multe
facultăţi. Cum toţi aceştia sunt în principiu capabili să articuleze două‑trei
vorbe despre politică, am fi obligaţi să suprapunem categoria intelectual celei
de cetăţean.
A început totuşi să fie folosit la noi şi un alt sens al termenului „intelectual”,
unul vehiculat în ştiinţele sociale nonmarxiste. E vorba despre sensul născut în
cadrul unei mari dezbateri publice care a avut loc în Franţa la sfârşitul seco
lului al XIX‑lea, aşa‑numita afacere Dreyfus.
Alfred Dreyfus a fost un ofiţer francez de origine evreiască. Devenit mem
bru al Statului‑Major al armatei franceze, el a fost bănuit pe nedrept că era
spion al Germaniei, fiind de aceea degradat şi condamnat la ocnă pe viaţă.
Această pedeapsă, care s‑a bazat pe documente false, a dat naştere unor reac
ţii, între care şi cea a unui scriitor celebru, Émile Zola. Într‑un text intitulat
J’accuse, Zola lua apărarea sărmanului militar, care era victima unei atmosfere
ultranaţionaliste şi antisemite. Afirmând „voi spune adevărul [...] dacă justiţia,
sesizată în mod legal, nu îl va spune, în întregime. Datoria mea este de a vorbi,
nu vreau să fiu complice”, scriitorul francez a devenit prototipul intelectualu
lui, în sensul că intervenţia sa a influenţat în mod semnificativ opinia publică,
adică a divizat‑o în chip durabil, aşa cum observa Hannah Arendt după mai
bine de jumătate de secol de la condamnarea ofiţerului Dreyfus.
Folosindu‑şi capitalul de notorietate dobândit prin profesia sa, scriitorul
devine un intelectual în măsura în care utilizarea critică a raţiunii decantează
opiniile sociale. E deci intelectual cel care intervine în dezbaterea publică
într‑un mod critic.
Vreau să insist asupra acestui aspect: dimensiunea critică a discursului
intelectual e esenţială. Critica instituţiilor, critica practicilor politice, critica
puterii ca putere, în ideea de a împiedica orice posibil abuz, reprezintă nota
distinctivă a discursului intelectual.
Ştiinţa politică este şi ea caracterizată de o dimensiune critică, în măsura
în care, precum orice ştiinţă, foloseşte diverse resurse pe care le evaluează
într‑un mod critic. Ceea ce deosebeşte însă ştiinţa politică de discursul inte
lectual este faptul că ştiinţa nu este elaborată pentru a critica instituţiile, prac
ticile sau pentru a limita puterea.
Ştiinţa nu critică, ea explică. Indiferent dacă explicaţiile pe care le formu

lează trimit la structuri sau la agenţi politici (Adrian Leftwich), ştiinţa politică
trebuie să se mulţumească să explice fenomenul: ea nu poate să tindă spre un
angajament civic. Atunci când analizaţi discursurile sau practicile, e nevoie să
vă utilizaţi în mod critic raţiunea, dar această orientare a judecăţii nu trebuie
să vă conducă spre un rechizitoriu la adresa instituţiei sau practicii pe care o
studiaţi. Există alţii care îşi asumă acest rol social.
„Adevăraţii intelectuali se recunosc prin aceea că nu sunt manevrabili de

vreo putere politică sau de altă natură, străină lor. Ei îşi urmează propria
conştiinţă, cu orice riscuri” (Doina Cornea).
„Adevărata crimă este îngrozitoarea negare a dreptăţii, de care Franţa este
bolnavă” (Émile Zola).
„Chiar şi astăzi, deşi în proporţii mai mici, Afacerea Dreyfus este un fel de
problemă în politica franceză” (Hannah Arendt).
Ştiinţa politică nu e ideologie

În al treilea rând, voi distinge ştiinţa politică de ideologie. Cum ne vom ocupa
într‑un curs separat de chestiunea ideologiei, acum nu voi face decât să schiţez
câteva elemente din dezbaterea despre un lucru pomenit de toată lumea, dar
pe care nimeni nu pare să‑l iubească prea tare.
Discursul ideologic este o explicaţie sistematică a lumii sociale, bazată în
general pe o singură idee politică. Ideologia este înrudită cu ştiinţa, datorită
caracterului ei sistematic. Dar asemănarea se opreşte aici. Marile ideologii sunt
discursuri care dezvoltă în amănunt logica unei idei, spunea Hannah Arendt,
una dintre vocile cele mai importante ale teoriei politice din secolul trecut.
Ideologiile sunt forme de justificare sau de explicare a realităţii politice şi
sociale pornind de la ideea libertăţii (liberalismul), sau de la ideea urii de clasă
(comunismul) ori de la ideea urii de rasă (nazismul). Naţionalismul, conser
vatorismul, ecologismul au fiecare în parte o idee‑forţă.
Explicaţia sistematică pornind de la o idee este, de fapt, destinată să mobi
lizeze. Rostul principal al discursului ideologic este acela de a‑i aduna pe
cetăţeni în jurul unei cauze, de a‑i reuni într‑o organizaţie sau o acţiune.
Legătura dintre ideologie şi acţiune este clară: prima o pregăteşte pe cea de‑a
doua. Diferenţa fundamentală dintre discursul ştiinţei politice şi ideologie
constă în faptul că prima nu îşi propune niciodată mobilizarea sau pregătirea

vreunei acţiuni politice.
„Ideologiile pot explica totul până la cel mai mic eveniment deducându‑l
dintr‑o singură premisă” (Hannah Arendt).
Ştiinţa politică şi filosofia politică
Trec acum la o diferenţă mult mai importantă decât cele pe care le‑am pus în
evidenţă până în prezent, şi anume diferenţa dintre ştiinţa politică şi filosofia
politică. Unii autori – între ei aflându‑se şi Jean‑Marie Denquin – o reduc la
pierderea unei iluzii, aceea de a dobândi cunoaşterea felului în care poţi dobândi
puterea.
Pornesc iarăşi de la Leo Strauss, care aducea câteva clarificări importante.
Pentru el, filosofia politică este căutarea adevărului – sau, altfel spus, pre
luând o distincţie clasică în filosofie, este încercarea de a înlocui opinia despre
politică şi oamenii politici cu o cunoaştere a naturii politicului. Filosofia poli
tică este desprinderea de orizontul opiniilor, pentru a ajunge la cunoaşterea
veritabilă a naturii profunde a politicii. Ea trebuie distinsă, spunea Strauss, de
alte tipuri de explicare a politicului.
În primul rând, este diferită de ceea ce se numeşte gândire politică. Gândirea
politică, spunea Strauss, este o reflecţie stimulată de idei politice ori expunerea
lor, prin idei putându‑se înţelege orice noţiune, orice concept, ba chiar şi orice
fantasmă legată de politică. În treacăt fie spus, Raoul Girardet observa şi el că
este necesar să studiem, ca parte a istoriei ideilor, nu doar raţiunea, ci şi ima
ginarul.
Avem, apoi, aşa‑numita teorie politică, aceasta fiind, în lectura straussiană,
o reflecţie de ordin general asupra situaţiei politice, care conduce la recoman
darea sau elaborarea unor politici.
Există, pe de altă parte, teologia politică, adică suma învăţăturilor revelate,
obţinute printr‑o iluminare divină, spre deosebire de formele anterioare de
judecată, care se limitează la ceea ce e accesibil raţiunii umane.
În fine, pentru Strauss, ştiinţa politică este ceea ce se face în universităţi,
în departamentele cu acest nume din universităţi: e vorba despre cercetări care
caută să copieze modelul ştiinţelor naturale, bazându‑se, ca şi ele, pe un efort
sistematic de culegere a datelor şi pe interpretarea riguroasă a acestora.
Aşa cum observa Gabriel Almond, straussienii asumă o viziune antiştiinţă,

care afirmă că „introducerea metodologiei ştiinţifice este o iluzie dăunătoare,
că ea trivializează şi înceţoşează înţelegerea şi că adevărurile fundamentale
despre politică urmează să fie revelate prin colocviul direct cu clasicii şi textele
vechi”.
În orice caz, referinţa cea mai importantă pentru descrierea ştiinţei politice
este filosofia politică, iar motivul este de ordin istoric.
Într‑adevăr, până târziu, în secolul al XIX‑lea, adică până la începutul pro
cesului de democratizare a societăţilor, singura formă de discurs referitor la
politică era cea elaborată de filosofi. Noţiunile care au configurat domeniul
reflecţiei asupra politicii aparţineau filosofiei. Societăţile, ca să zic aşa, nu
vorbeau despre politică. Noi trăim în societăţi democratice în care toată lumea
vorbeşte despre politică, dar până în secolul al XIX‑lea această realitate nu a
existat. Filosofii sunt cei care, secole de‑a rândul, au tratat materia numită
politică.
„Ştiinţa politică nu mai lasă pe seama filosofiei politice cercetarea celei mai
bune forme de guvernare” (Gianfranco Pasquino).
„Ştiinţa politică este o expresie ambiguă” (Leo Strauss).
„Lucrările de istorie a ideilor politice prezintă o constantă ciudată: o încăpă
ţânată neîncredere în imaginar” (Raoul Girardet).
Antic şi modern
Există, de fapt, două mari epoci în istoria filosofiei politice. Pe de o parte,
avem filosofia politică clasică şi, pe de alta, filosofia politică modernă.
Raportul lor cu experienţa e diferit, observa Manent; filosofia clasică este
alcătuită „după încheierea marelui ciclu al politicii greceşti”, autori precum
Platon şi Aristotel pornind de la „experienţa vieţii cetăţii greceşti pentru a‑şi
elabora interpretările vieţii umane”, în timp ce filosofia modernă precedă
politica modernă. Frontiera, linia de separaţie, este fixată în timpul lui
Machiavelli. Autorul Principelui este primul modern, iar până la el avem
aşa‑numita filosofie clasică.
Aceste două epoci sunt, de fapt, două mari paradigme ale gândirii politice.
Prima dintre ele, filosofia politică antică sau clasică, este formulată, spunea
Leo Strauss, într‑un discurs natural, un limbaj foarte apropiat de limba omului
cetăţii. Exemplul cel mai bun ne este oferit de dialogurile platoniciene, autorul
lor fiind unul dintre fondatorii filosofiei politice.
Personajele lui Platon vorbesc limba cetăţii. Aşa e inventat domeniul politic.
În Apărarea lui Socrate, dialogul care descrie procesul în cadrul căruia Socrate
este acuzat de impietate faţă de zeii cetăţii, filosoful spune că se va adresa
audienţei aşa cum vorbea îndeobşte „printre tarabele zarafilor”, adică precum
cetăţenii, şi nu „cu vorbe înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături meşteşugite
şi cuvinte alese”. Socrate explică, într‑adevăr, într‑un mod foarte simplu situ
aţia în care se găsea şi cum s‑a ajuns la acuzaţiile formulate împotriva lui, care
îi vor aduce condamnarea la moarte. Discursul filosofiei antice nu e deosebit
de limba cetăţii.
A doua caracteristică fundamentală a filosofiei antice este, potrivit lui
Strauss, ipoteza caracterului natural al comunităţii politice. Stă în firea omului
să trăiască în comunităţi politice, spuneau anticii, iar până la Machiavelli nimeni
nu a contrazis această credinţă fundamentală.
Filosofia modernă este distinctă de cea clasică pentru că, de la Machiavelli
încoace, politica a fost explicată pornind de la răsturnarea completă a acestor
două idei. Modernii au căutat, în primul rând, să elaboreze un limbaj „tehnic”,
foarte abstract, cu ajutorul căruia să trateze politica. De acum, limba cetăţii
nu mai este reluată de filosofi. Dimpotrivă, filosofii creează, observa Strauss,
un limbaj din ce în ce mai specializat.
Pe de altă parte, dacă în Antichitate filosofii asimilau limba cetăţeanului,
în epoca modernă cetăţenii sunt cei care asimilează limba filosofilor, limbajul
produs de filosofi. Termeni precum „suveranitate”, „partid”, „stat” şi aşa mai
departe apar mai întâi în scrierile filosofilor şi abia apoi intră în vocabularul
cetăţenilor.
E evident că Machiavelli nu bănuia cum se va schimba acest raport când
scria următoarele rânduri: „aşa cum cei care desenează peisaje se aşază jos
ca să poată privi cu luare‑aminte natura munţilor şi înălţimilor, iar ca să vadă
ce e jos se urcă pe munte, tot aşa, ca să cunoşti bine natura popoarelor, trebuie
să fii tu principe, iar ca să o cunoşti pe cea a principilor, trebuie să fii de jos,
din popor”.
La fel de importantă e a doua diferenţă. Modernii consideră că, departe de
a fi naturală, departe de a fi înscrisă în firea omului, politica este rezultatul
unui efort, al unei construcţii. În mod natural – sau, cum spun autorii moderni,
în starea de natură –, omul nu trăieşte în comunitate cu ceilalţi, ci, dimpotrivă,
e izolat de semenii săi şi, la drept vorbind, îi detestă.
În Leviathan şi în celelalte scrieri politice ale sale, Thomas Hobbes îşi
convinge cititorul că Aristotel era naiv atunci când considera că oamenii ar
vrea să trăiască împreună cu ceilalţi. Pe un ton foarte infatuat, Hobbes afirmă
că, departe de a vrea să trăiască în comunitate cu ceilalţi, oamenii se urăsc

reciproc şi sunt gata chiar să se ucidă unii pe alţii. Nu o comunitate, ci un
război permanent ne oferă natura omului.
Prelungind acest raţionament, modernii vor vedea în politică efortul omului
de a‑şi depăşi condiţia naturală – care e „solitară, mizerabilă, crudă, animalică
şi scurtă”, cum zicea Hobbes în capitolul al XIII‑lea din Leviathan. Oamenii
vor dori să iasă din starea în care ajung să se ucidă între ei. Instrumentul de
care se vor folosi aceştia poartă numele „contract social”.
„Socrate discuta cu mulţi cetăţeni atenieni în public, mai precis în piaţă,

lângă tarabele zarafilor” (Leo Strauss).
„Eşti tentat să spui că filosofia politică modernă a fost gândită şi voită înainte
de a fi aplicată” (Pierre Manent).
Cum a apărut ştiinţa politică

Ştiinţa politică apare în secolul al XIX‑lea, într‑un moment foarte special pen
tru istoria filosofiei: este vorba despre scindarea acesteia în numeroase disci
pline. Atunci se formează sociologia, psihologia, antropologia ş.a., care recu
perează, fiecare în parte, obiecte de studiu ce aparţinuseră filosofiei.
Mutaţia pe care o cunoaşte aceasta în secolul al XIX‑lea înseamnă pierderea
statutului ei de discurs universal. Aşa se produce şi autonomizarea discursului
despre politică: obiectul numit politică e asumat de o nouă disciplină. Restau
rarea filosofiei în forma sa premodernă este, de altfel, aşa cum observa şi Eric
Voegelin, imposibilă.
Adoptarea unei perspective comparative a rămas însă caracteristică reflecţiei
despre politică, înrădăcinată de‑acum în cercetări empirice, fapt remarcat, între
alţii, de Gianfranco Pasquino. Iar limbajul îşi continuă evoluţia, astfel încât
conceptele filosofiei politice – dreptate, virtute, tiranie, drepturi etc. – ajung
să fie înlocuite cu termeni noi, precum „sistem”, „atitudini” ori „cogniţie”
(David Ricci).
Separarea discursului modern, ştiinţific, de cel filosofic este exprimată
uneori în forme radicale, aşa cum se întâmplă în cazul lui Karl R. Popper.
Acesta afirma că întrebarea platoniciană „cine trebuie să guverneze?” este
o eroare pe care modernii au datoria să o corecteze. Întrebarea la care trebuie
să căutăm răspuns e cu totul alta, şi anume „câtă putere să lăsăm guvernan
ţilor?”.
Autonomizarea sau articularea ştiinţei politice ca disciplină distinctă a pre

supus reunirea mai multor elemente. Este vorba, în primul rând, aşa cum a
subliniat Pierre Favre, despre revendicarea „unei denumiri”, apoi despre acor
dul asupra unei „serii de obiecte de studiu care reprezintă în mod specific
disciplina” şi asupra cărora „un ansamblu de cercetători îşi văd recunoscut
uneori un cvasimonopol, alteori o anumită prioritate sau, în sfârşit, copropri
etatea”, despre „existenţa unor instituţii de predare şi de cercetare durabile şi
considerate legitime”, ca şi despre „existenţa unor instrumente de difuzare şi
de reproducere a rezultatelor cercetării (reviste, manuale, colocvii)”.
Primele şcoli care vor produce această nouă cunoaştere sunt întemeiate în
ultimele decenii din secolul al XIX‑lea. Cea dintâi e École Libre des Sciences
Politiques, creată la Paris în 1871. Urmează, în 1880, în America, School of
Political Science, creată la Columbia University, pentru ca în 1895 să vadă
lumina zilei London School of Economics and Political Science. Urmând aceste
exemple, şi în alte ţări de pe continentul european vor fi deschise şcoli cu
menirea să producă discursul ştiinţific despre politică şi să pregătească, pe
această cale, elite administrative pentru statele moderne.
Există, apoi, câteva opere şi autori consideraţi fondatori ai domeniului. Îi
voi cita pe unii dintre ei: îl am în vedere, întâi de toate, pe Moisei Ostrogorski,
autorul unei cărţi despre democraţie şi partidele politice, apărută în 1903. Mă
gândesc, de asemenea, la Roberto Michels, autorul volumului Partidele politice,
apărut în 1911, ca şi la Max Weber, care scria în 1919 Savantul şi politica, sau
la André Siegfried, creatorul aşa‑numitei geografii electorale, prin volumul
Tableau politique de la France de l’Ouest sous la Troisičme République (1913).
Alături de şcoli apar şi asociaţii de ştiinţe politice.
Prima e creată la începutul secolului XX, mai precis în 1903, în Statele
Unite: Asociaţia Americană de Ştiinţe Politice, având la început 200 de
membri (Gabriel Almond). Pe continentul european aceste asociaţii vor lua
fiinţă ceva mai târziu: de pildă, Asociaţia Franceză de Ştiinţă Politică a fost
fondată în 1949. La noi, o asociaţie a fost creată în timpul comunismului, ca
să difuzeze materialismul dialectic şi ştiinţific. Ea a fost – chipurile! – rein
ventată după comunism, de cel care o păstorise şi înainte de 1989. Azi există
doar pe hârtie.
Indiferent de ţară, aceste asociaţii reunesc membrii comunităţilor universi
tare. Astăzi există, potrivit mai multor evaluări, în jur de 20 000 de cercetători
în ştiinţe politice la nivel mondial, dintre care peste 15 000 lucrează în Statele
Unite.
În română, specialiştilor în ştiinţe politice li se spune cel mai adesea „poli
tologi”. Urmând criteriile lui Favre, Daniel Barbu a analizat, încă din 1997,
starea ştiinţei politice din România. Colegul meu trăgea concluzii foarte sceptice
şi în privinţa unui acord asupra numelui disciplinei, şi în privinţa cercetării;

între timp, inclusiv datorită unora dintre contribuţiile sale, lucrurile au luat o
altă turnură.
„Domeniul actual al ştiinţei politice nu este acoperit în mod sistematic decât

în preajma celui de‑al Doilea Război Mondial” (Pierre Favre).
„Studiul şi analiza partidelor politice constituie o nouă ramură a ştiinţei”
(Roberto Michels).
„Care e oare secretul geografiei electorale, în care istoria – una ceva mai
veche, poate – a creat ţărmuri, frontiere şi munţi pe care nu‑i clinteşte nicio
furtună?” (André Siegfried).
Ştiinţă politică şi drept constituţional

Un alt raport care trebuie pus în evidenţă este cel dintre ştiinţa politică şi
dreptul constituţional. În anumite contexte culturale, precum cel francez, există
o confuzie între aceste domenii. Dacă mergeţi în biblioteci sau în librării din
Franţa, veţi găsi de multe ori studii electorale sau studii despre instituţii poli
tice la secţiunea drept constituţional.
Cum se explică asemenea suprapuneri? Această ramură a dreptului anali
zează structura constituţională a societăţilor şi regimul lor politic, pornind în
mod exclusiv de la raportul puterilor, aşa cum sunt ele configurate în statul
modern. Cum regimurile politice moderne sunt regimuri bazate pe Constituţii,
o analiză în termeni constituţionali este indispensabilă din perspectiva ştiinţei
politice.
Se cuvine să precizăm că, uneori, Constituţiile sunt simple bucăţi de hârtie:
în aceste cazuri, ele nu funcţionează precum în regimurile democratice libere,
şi anume ca instrumente de îngrădire a puterii, ci sunt simple vitrine ale unui
regim autoritar sau totalitar. Indiferent de sensul pe care îl are Constituţia,
ştiinţa politică nu se poate dispensa de o analiză a acestei structuri esenţiale.
Ea îşi suprapune astfel materia celei a dreptului constituţional, dar o tratează
în alt mod decât juriştii, şi anume ca parte a unui dispozitiv politic, nu ca sursă
a dreptului.
Există, pe de altă parte, şi o explicaţie de ordin istoric a relaţiei dintre cele
două abordări: în unele ţări europene, ştiinţa politică s‑a constituit mai întâi
la nivelul facultăţilor de drept, prin reconversia profesională a unor jurişti
constituţionali, care au construit obiectele intelectuale proprii reflecţiei politice.
„Ştiinţa politică a abandonat formele juridice în mâinile juriştilor ca să se

concentreze asupra forţelor politice” (Philippe Raynaud).
Ştiinţă politică şi sociologie

Relaţia ştiinţei politice cu sociologia trebuie judecată tot în perspectiva evolu
ţiei disciplinelor. În polemică, de altfel, cu abordarea juridic‑constituţională,
sociologia a fost şi ea chemată în ajutor – de pildă, în Franţa – pentru a produce
un obiect propriu ştiinţei politice. De pildă, Xavier Crettiez şi ceilalţi autori ai
unei introduceri în ştiinţa politică apărută în 2018 scriau că disciplina noastră
„s‑a desprins de drept şi are relaţii privilegiate cu sociologia”.
Din punctul de vedere al coerenţei intelectuale, avem o problemă. Aşa cum
menţionam în conferinţa trecută, ce deosebeşte sociologia de ştiinţa politică
este tocmai ideea fundamentală referitoare la relaţia dintre societate şi politică:
pentru sociologi, societatea produce politică, în vreme ce ştiinţa politică por
neşte de la ideea contrară, potrivit căreia politica e cea care întemeiază o
societate. Pentru sociologi, spune S.M. Lipset, studiul independent al statului
este lipsit de sens, statul trebuind să fie integrat în reţelele sociale. În ciuda
acestei ambiguităţi, uneori, sub numele de sociologie politică găsim materia
proprie ştiinţei politice – stat, regim, partide, alegeri şi aşa mai departe. În
aceste cazuri, sociologia politică nu e o ramură a sociologiei, ci un sinonim al
ştiinţei politice.
În unele şcoli din America de Nord, sociologia politică apare ca o secţiune
a ştiinţei politice. Pentru Shively şi Venne, celelalte secţiuni sunt administraţie
publică, analiza politicilor publice, studiul ideilor politice, relaţii internaţionale,
teorie politică şi politică comparată. În schimb, Crettiez et alii disting patru
domenii: teorie politică (preocupată de „condiţiile unei vieţi colective în bene
ficiul tuturor”), sociologie politică (interesată de „practicile votării, mobilizări,
logici ale competiţiei democratice”), sociologia administraţiei şi a politicilor
publice (impuse de guverne) şi relaţii internaţionale (care analizează „relaţiile
dintre guverne”).
„Sociologia politică îşi propune să studieze partidele politice, sistemele de

partide şi sistemele politice, grupurile de presiune, comportamentele şi
sistemele electorale” (W. Phillips Shively, Jules‑Pascal Venne).
Democratizarea societăţii
În final, câteva cuvinte despre condiţiile care au favorizat apariţia ştiinţei poli
tice. Plec de la mai mulţi autori care au explicat autonomizarea acestei disci
pline, desprinderea ei de discursul filosofic, pornind de la fenomene ce ţin de
evoluţia generală a modernităţii.
Pentru Jean Baudouin, de pildă, apariţia disciplinei noastre este legată,
înainte de toate, de democratizarea societăţii. Este vorba despre un fenomen
care sporeşte vizibilitatea societăţii în propriii ochi, fapt esenţial pentru confi
gurarea unei discipline distincte, care va căuta să studieze sistematic produce
rea relaţiilor sociale.
În viziunea lui Pierre Favre, există mai multe elemente care explică apariţia
ştiinţelor sociale în genere şi, în particular, a ştiinţei politice în secolul al XIX‑lea.
Primul element care trebuie luat în seamă este Revoluţia Industrială, ca fenomen
de schimbare fundamentală a societăţii. Schimbându‑se lumea, se schimbă şi
modalitatea de a o privi, de a o înţelege.
Un alt factor explicativ al naşterii ştiinţelor sociale e individualismul modern.
Datorită individualismului, persoanele se distanţează de societate şi încep să
se uite la ea ca la un lucru.
Valorizarea ştiinţei, începând cu secolul al XIX‑lea, transformarea ei într‑o
valoare socială semnificativă reprezintă, de asemenea, un element de care
trebuie ţinut cont atunci când discutăm despre apariţia ştiinţelor sociale. Până
în secolul al XIX‑lea, ştiinţa nu era o valoare socială.
Un alt element de integrat în tabloul apariţiei ştiinţei sociale este, potrivit
lui Favre, naşterea universităţii moderne. Aceasta se adresează unei populaţii
tot mai numeroase şi care e destinată nu să creeze elite ce se reproduc la o
scară foarte mică, ci să educe societatea.
În mod specific, naşterea ştiinţei politice a fost favorizată, consideră Favre,
de trei elemente.
În primul rând, este vorba despre autonomizarea intelectuală a politicului,
adică desprinderea acestui domeniu de altele cu care fusese intim legat până
atunci, în special economia, morala şi religia.
Favre menţionează, în al doilea rând, apariţia unei administraţii moderne şi
mult mai numeroase decât până în acel moment. Statul liberal de la sfârşitul
secolului al XIX‑lea este din ce în ce mai complex, se extinde în chip semni
ficativ şi are, de aceea, nevoie de un corp administrativ tot mai numeros.
Philippe Raynaud sublinia şi el că ştiinţa politică a apărut din motive pur
ştiinţifice (interesul pentru funcţionarea regimurilor, pomenit adineauri), dar
şi din motive de ordin practic, adică din nevoia educării unor elite mai diverse
decât cele tradiţionale, care erau strict juridice. Populaţia administrativă trebuie
educată, adică trebuie pregătită să gestioneze treburile statului. Ea se află, de

altfel, sub presiunea unei societăţi care este, aşa cum spuneam, tot mai con
ştientă de sine, o societate care devine de aceea mult mai exigentă faţă de
guvernanţi. Pentru ca aparatul administrativ să‑i dea satisfacţie, acesta trebuie
educat. Iar pentru a‑l educa, e creată o disciplină, sunt create şcoli în Europa
şi în Statele Unite.
În fine, laicizarea şi democratizarea politicii conduc, spunea Favre, la o
extindere a participării politice şi la o dezvoltare a statului liberal, fenomene
care vor da naştere mai multor întrebări, atât pur teoretice, cât şi practice. Este
vorba despre chestiunea constituţională fundamentală: ce raport optim putem
stabili între puteri? Apoi, despre problema electorală: cine poate vota şi cum
anume putem amenaja votul? O altă problemă e cea religioasă: care trebuie
să fie relaţia dintre stat şi Biserică? În fine, chestiunea socială: ce facem cu
excluşii? Toate întrebările de acest fel vor naşte altele şi vor contura un dome
niu care se va constitui aproape cvasisimultan în ţările occidentale. Pe scurt,
putem spune că ştiinţa politică este un produs al democratizării şi al occiden
talizării societăţilor.
„Ştiinţa politică s‑a născut dintr‑o reflecţie despre democraţia modernă”

(Philippe Raynaud).
1. Ideea potrivit căreia revoluţiile ştiinţifice seamănă cu cele politice îi aparţine
lui:
a. Thomas Jefferson;
b. Thomas Hobbes;
c. Thomas Kuhn.
2. Daniel‑Louis Seiler considera că:

a. un om politic şi un politolog seamănă foarte tare;
b. un politolog bun nu poate fi un bun om politic;
c. politologii sunt superiori oamenilor politici, fiindcă sunt savanţi.
3. Prima şcoală de studii politice a fost creată la:

a. Berlin;
b. Paris;
c. Sofia.
4. Analiza de dependenţă permite:

a. să corelezi cauze din două sisteme de valori diferite;
b. să măsori impactul unei variabile neutralizând influenţa altora asupra pro
cesului studiat;
c. explicarea felului în care un guvern depinde de o majoritate.
5. Apărarea lui Socrate este:

a. un text juridic din Antichitate;
b. un roman medieval;
c. un dialog platonician.
6. Pentru comunişti, intelectualul este:

a. un om mediocru;
b. deţinătorul unei diplome universitare;
c. un lider spiritual.
7. Machiavelli considera că pentru a cunoaşte natura popoarelor:

a. trebuie să fii principe;
b. trebuie să fii din popor;
c. trebuie să fii intelectual.
8. Pentru Hannah Arendt, ideologia era:

a. logica unei idei;
b. un manifest al unui partid;
c. teorie politică.
9. Pierre Favre lega apariţia ştiinţei politice de:

a. Revoluţia Bolşevică:
b. Revoluţia Digitală;
c. Revoluţia Industrială.
10. La înfiinţare, Asociaţia Americană de Ştiinţe Politice avea:

a. 20 000 de membri;
b. 20 de membri;
c. 200 de membri.
A. Televiziunea şi social media sunt concurente sau partenere în fabricarea
actualităţii politice?
B. E posibilă o analiză riguroasă a fenomenului politic?
C. Democratizarea societăţilor a uşurat înţelegerea politicii sau a complicat‑o?
D. Pot sta intelectualii departe de politică?
E. E nevoie să fii absolvent al unei facultăţi ca să fii un bun politician?
F. De ce un om politic ascultă mai des opiniile cetăţenilor decât pe cele ale
politologilor?
G. În ştiinţa politică e metoda mai importantă decât subiectul tratat?
H. Evaluaţi rolul intelectualei Doinea Cornea în dărâmarea regimului comunist
din România.
I. Este un fragment dintr‑un dialog platonician mai uşor de înţeles de către
un om obişnuit decât o carte a lui Popper?
J. Distingeţi între gândirea politică şi teologia politică.
Referinţele folosite în conferinţa despre ştiinţa politică

Gabriel ALMOND, „Ştiinţa politică”, în Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN
(coord.), Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor, Ileana-Cristina
Stănuş, Romana Careja, Mirela Nemeş, Andreea-Ioana Cozianu, Olivia Toderean,
Cosmin-Gabriel Marian, Polirom, Iaşi, 2005 [1996], pp. 61 şi 76.
Humanitas, Bucureşti, 1994 [1948], pp. 127 şi 607.
Daniel BARBU, Şapte teme de politică românească, Antet, Bucureşti, 1997, pp. 9‑10.
Thierry BALZACQ, Pierre BAUDEWYNS, Jérôme JAMIN, Vincent LEGRAND,
Olivier PAYE, Nathalie SCHIFFINO, Fondements de science politique, De Boeck,
Bruxelles, 2015, p. 19.
Isaiah BERLIN, En toutes libertés, entretiens avec Ramin Jahanbegloo, Éditions du
Félin, Paris, 1990, p. 49.
Doina CORNEA, Puterea fragilităţii, ed. a II‑a revăzută, cuvânt-înainte de Gabriel
Liiceanu, Humanitas, Bucureşti, 2019, pp. 273 şi 276‑277.
à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018, p. 23.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a adăugită, PUF, Paris, 1996,
pp. 18‑20.
Mattei DOGAN, „Ştiinţa politică şi celelalte ştiinţe sociale”, în Robert E. GOODIN,
Hans‑Dieter KLINGEMANN (coord.), Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina
Ana Kantor, Ileana-Cristina Stănuş, Romana Careja, Mirela Nemeş, Andreea-Ioana
Cozianu, Olivia Toderean, Cosmin-Gabriel Marian, Polirom, Iaşi, 2005 [1996],
pp. 102‑104.
Sophie DUCHESNE, „Les méthodes de la science politique”, La science politique,

Les Cahiers français, La Documentation française, nr. 350, Paris, 2009, p. 18.
Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, traducere de Ruxandra Nechita,
Polirom, Iaşi, 1999 [1964], pp. 14‑15.
Pierre FAVRE, „Histoire de la science politique”, în Madeleine GRAWITZ şi Jean
LECA, Traité de science politique, vol. I, PUF, Paris, 1985, pp. 4 şi 17.
Raoul GIRARDET, Mituri şi mitologii politice, traducere de Gabriela Adameşteanu,
Institutul European, Iaşi, 1997 [1986], p. 1.
Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN, „Ştiinţa politică: disciplina”, în
idem (coord.), Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor, Ileana-
Cristina Stănuş, Romana Careja, Mirela Nemeş, Andreea-Ioana Cozianu, Olivia
Toderean, Cosmin-Gabriel Marian, Polirom, Iaşi, 2005 [1996], p. 30.
Gary KING, Robert O. KEOHANE, Sidney VERBA, Designing Social Inquiry:
Scientific Inference in Qualitative Research, Princeton University Press, Princeton,
NJ, 1994, pp. 7‑9.
Thomas S. KUHN, Structura revoluţiilor ştiinţifice, traducere de Radu J. Bogdan,
studiu introductiv de Mircea Flonta, Humanitas, Bucureşti, 1999 [1962], pp. 163‑165,
254, 256.
Adrian LEFTWICH, „Thinking Politically: On the Politics of Politics”, în idem (ed.),
What Is Politics?, Polity Press, 2004, pp. 5‑7.
Niccolò MACHIAVELLI, Principele, traducere, tabel cronologic, note şi postfaţă de
Nicolae Luca, prefaţă de Gh. Lencan Stoica, Minerva, Bucureşti, 1994 [1532],
pp. 2‑3.
Pierre MANENT, Istoria intelectuală a liberalismului. Zece lecţii, traducere de Mona
Antohi şi Sorin Antohi, prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2003 [1987],
pp. 13‑14.
Mic dicţionar filosofic, redactat de M[ark M.] ROZENTAL şi P[avel F.] IUDIN, Editura
de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1955, pp. 293‑294.
Roberto MICHELS, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies
of Modern Democracy, traducere de Eden şi Cedar Paul, Batoche Books, Kitchener,
2001 [1911], pp. 6 şi 26.
de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002 [1997], p. 41.
PLATON, „Apărarea lui Socrate”, în Opere, vol. I, traducere, notă introductivă şi
note de Francisca Băltăceanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974,
17c‑d, p. 15.
Karl R. POPPER, Logica cercetării, traducere de Mircea Flonta, Alexandru Surdu şi
Erwin Tivig, studiu introductiv şi note de Mircea Flonta, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981 [1934], p. 83.
Philippe RAYNAUD, „La science politique, entre le droit constitutionnel et la socio
logie”, Les Cahiers français, La Documentation française, nr. 350 (mai‑iunie 2009),
pp. 9‑10 şi 13.
David RICCI, The Tragedy of Political Science, Yale University Press, New Haven,
1984, p. 296.
Yves SCHEMEIL, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994, pp. 14‑15.
Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scrutin fait‑il l’élection?”, în Pascal DELWIT,
Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il l’élection?, Éditions de
l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p. 21.
science politique, ed. a II‑a, Chenelière McGraw‑Hill, 2003, pp. 14‑15.
Ian SHAPIRO, Rogers M. SMITH, Tarek E. MASOUD, „Introduction: Problems and
Methods in the Study of Politics”, în idem (ed.), Problems and Methods in the
Study of Politics, Cambridge University Press, 2004, p. 1.
André SIEGFRIED, Tableau politique de la France de l’Ouest sous la Troisième
République, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2010 [1913], p. 2.
Leo STRAUSS, What Is Political Philosophy? And Other Studies, University of
Chicago Press, Chicago, 1988 [1959], pp. 13‑14.
Leo STRAUSS, Cetatea şi omul, traducere de Radu Pavel Gheo, Polirom, Iaşi, 2000
[1964], p. 66.
Eric VOEGELIN, The New Science of Politics. An Introduction, The University of
Chicago Press, Chicago, Londra, 1974 [1923], pp. 2‑3.
Émile ZOLA, „J’accuse...! Lettre au Président de la République”, L’Aurore. Littéraire,
Artistique, Sociale, nr. 87, 13.01.1898.
Regimul
Regimul politic este unul dintre conceptele inventate în filosofia antică şi

care a supravieţuit atât „rupturii” produse odată cu Machiavelli, când începe
ceea ce numim filosofia politică modernă, cât şi trecerii de la filosofia poli
tică la ştiinţa politică. El apare şi astăzi în cadrul disciplinei noastre. De
altfel, urmărindu‑i parcursul, vom înţelege – cred eu – mai bine şi diferenţa
dintre filosofia politică şi ştiinţa politică, pe care am evocat‑o în conferinţa
precedentă.
Autoritate şi supunere
Atunci când a fost creată, noţiunea de regim politic a îngăduit, înainte de toate,
structurarea intelectuală a acelei relaţii despre care pomeneam cu ocazia primei
noastre întâlniri, şi anume relaţia dintre exercitarea autorităţii şi supunere,
dintre cei care poruncesc şi cei care se supun. În acest sens, regimul este nu
numai anterior (cronologic vorbind), ci şi cu totul altceva decât ceea ce noi
numim, în epoca modernă, stat. De altfel, observa Leo Strauss, cetatea nu
poate fi pricepută pornind de la separarea dintre stat şi societate. Constantin
Noica era cam de aceeaşi părere.
Este de reţinut, de asemenea, faptul că regimul a implicat întotdeauna plu
ralitatea. Din epoca filosofiei antice şi până astăzi, vorbim nu despre regim la
singular, ci despre regimuri, în măsura în care filosofii antici şi moderni, ca
şi autorii de ştiinţă politică de astăzi, consideră că există mai multe forme de
structurare a relaţiei dintre cei care exercită autoritatea şi, respectiv, cei care
se supun.
Regimul a stat sub semnul diversităţii. Afirmarea acestei pluralităţi era, ca
să spun aşa, „orientată”: ea a constituit temelia pe care s‑a construit viziu
nea despre clasificarea regimurilor, ierarhizarea lor de la cel mai bun la cel
mai rău.
Voi evoca în cele ce urmează mai mulţi autori antici şi moderni, pentru a
schiţa felul în care a evoluat teoria regimurilor politice.
„Termenul «cetate» este anterior distincţiei existente în zilele noastre între

stat şi societate” (Leo Strauss).
„Cetatea antică nu era un stat, ci doar o mare familie” (Constantin Noica).
Platon: cinci regimuri

Primul autor la care voi face referire este Platon. Alegerea mea nu e întâmplă
toare, pentru că el este cel dintâi autor care face o discuţie amplă despre regi
muri. O găsim mai cu seamă în trei dialoguri: Republica, Legile şi Omul
politic.
În primul dintre aceste texte, Platon vorbeşte despre cinci forme de regim –
unii folosesc, ca să le desemneze, termenul modern „constituţii” – sau, cu alte
cuvinte, despre cinci modalităţi de structurare a relaţiei dintre poruncă şi
supunere. E vorba, mai întâi de toate, despre cetatea cea mai bună, căreia îi
spune „aristocratică” sau „regală” şi pe care, mai târziu, modernii o vor numi
cetatea ideală sau „utopia” lui Platon. În al doilea rând, Platon menţionează
regimul numit „timocraţie” sau „timarhie”, numele acesta fiind legat, aşa cum
vom vedea imediat, de o parte a sufletului. Vin apoi, în ordine, un regim numit
„oligarhie”, bine‑cunoscuta democraţie şi, în fine, tirania. Cum nu facem un
curs de istoria filosofiei, nu voi intra în foarte multe detalii. Mă mulţumesc să
evoc doar câteva elemente ale abordării noţiunii de regim.
În primul rând, trebuie spus că, pentru Platon, regimurile decurg unul din
celălalt. Cu alte cuvinte, există o ordine, o succesiune a lor: istoric vorbind,
se trece de la cel mai bun regim, cetatea aristocratică sau regală, la timocraţie,
pentru a ajunge apoi la oligarhie, democraţie şi tiranie.
Al doilea lucru ce merită reţinut este acela că, aşa cum remarca şi Constantin
Noica, pentru fiecare regim în parte Platon face portretul omului care i‑ar
corespunde: omul democratic pentru regimul cu acest nume, omul tiranic
pentru tiranie şi aşa mai departe. Un element esenţial în configurarea acestor
portrete este, pentru Platon, structura sufletului.
În general, pentru antici felul în care e organizat sufletul influenţează moda
litatea în care oamenii acţionează şi interacţionează. Platon ne spune că sufle
tul este alcătuit din trei mari părţi: una raţională sau logică, apoi o parte
pasională, numită thymos, de unde şi numele celei de‑a doua forme de regim
(timocraţie), şi, în fine, partea cea mai de jos, alcătuită din dorinţele umane
sau, cum se spune astăzi, satisfacţiile primare.
regimul 61
Relaţia între aceste părţi ale sufletului, considera Platon, ne dă o anumită

formă de regim, pentru că ea constituie o formă de umanitate. Acolo unde
partea raţională le domină pe celelalte, de pildă, vom avea de‑a face cu cea
mai bună dintre cetăţi, cea condusă de filosofi, pentru că filosofii sunt cei care
au sufletul configurat în acest fel.
Există însă o problemă: avem trei părţi ale sufletului şi cinci forme de
cetate. Nu există, altfel spus, câte o cetate corespunzătoare fiecărei părţi. De
altfel, chiar în descrierea regimurilor, Platon nu este întotdeauna foarte siste
matic. În Republica, avem totuşi numeroase trimiteri la felul în care sufletul
influenţează o anume orânduire.
Acestea sunt lucruri care astăzi nu ne mai spun nimic. Atunci când ne gân
dim la regimuri şi, în general, la politică, nu mai avem în vedere, în vreun fel
sau altul, sufletul. Noţiunea s‑a rătăcit şi supravieţuieşte doar în limbajul
comun. Odată cu apariţia ştiinţelor sociale şi mai ales a psihologiei, referinţele
la suflet au ajuns marginale, apoi au fost eliminate cu totul. Mai supravieţuiesc –
ici şi colo – în literatură.
„În schema platoniciană, succesiunea constituţiilor ia forma unui proces lent

şi continuu de declin” (Olivier Nay).
Tranziţia de la un regim la altul
Vreau să spun câteva cuvinte despre fiecare regim platonician în parte, pentru
a clarifica apoi diferenţa faţă de viziunea modernă despre politică.
Pentru autorul Republicii, cetatea regală sau aristocratică este regimul cel
mai bun, în care există o armonie perfectă, filosofii guvernând potrivit raţiunii.
Această cetate este însă, înţelegem de la Platon, foarte fragilă. Situată în timp
la începutul istoriei, ea dispare curând după amenajarea sa.
Cauza pe care Platon o indică pentru a explica năruirea regimului regal sau
aristocratic este încălcarea unei reguli care priveşte căsătoriile. Există, spune
Platon, un număr geometric nupţial ce le permite filosofilor să determine cele
mai bune căsătorii. De îndată ce acest număr e ignorat, iar sufletele superioare
se amestecă în mod necontrolat cu cele inferioare, cetatea e pierdută. K.R.
Popper considera că Platon a inventat numărul respectiv pentru a sugera că el
e singurul deţinător al preţiosului secret şi, pe această bază, pentru a revendica
puterea.
Dacă înţelepţii se află la cârma regimului aristocratic, în cadrul celui timo

cratic ei sunt înlocuiţi cu oameni ale căror suflete sunt dominate de partea
pasională. Este vorba despre războinici. Aceştia caută nu adevărul, precum
filosofii, ci distincţia, onoarea pe câmpul de luptă. Cetatea timocratică este un
regim în care guvernează războinicii. Armele, şi nu raţiunea, sunt dominante
aici.
Omul timocratic e un om ambiţios, care vrea să‑i supună pe ceilalţi: el nu
e interesat, spune Platon, nici de matematică, nici de muzică, e un om irasci
bil, o persoană care se poartă foarte sever cu semenii săi. Nici timocraţia nu
e un regim care să dureze foarte mult: această guvernare a războinicilor este
înlocuită de guvernarea celor bogaţi, numită „oligarhie”.
Interesant este faptul că, în viziunea lui Platon, fiecare regim se naşte întru
câtva în interiorul celui care‑l precedă. Altfel zis, fiecare regim conţine ele
mentele care zămislesc cetatea următoare. Astfel, întrucât în cetatea timocratică
acumularea bogăţiei este posibilă, unii dintre cei care o alcătuiesc se vor
diferenţia de ceilalţi prin avere şi, la un moment dat, ne spune Platon, bogaţii
se vor revolta împotriva războinicilor.
Cetatea oligarhică este cetatea dominată de cei bogaţi care, observă autorul
Republicii, sunt puţin numeroşi. Secole de‑a rândul, filosofia politică va susţine
ideea potrivit căreia, în orice comunitate, cei bogaţi nu sunt foarte numeroşi.
Doar săracii pot fi numeroşi, niciodată bogaţii. Din această cauză, de altfel,
regimul unde cei bogaţi guvernează este numit „oligarhie”, adică, în sens
etimologic, o guvernare a celor puţin numeroşi.
Ideea că nu poate exista o societate în care cei bogaţi să constituie o majo
ritate a trebuit să aştepte secolul al XVIII‑lea pentru a fi contestată în chip
radical. Abia economiştii moderni au argumentat că societăţile pot să producă
o majoritate de oameni bogaţi sau, mai precis, o majoritate de oameni care,
dacă nu sunt bogaţi în mod efectiv, sunt măcar potenţial sau în chip compara
tiv bogaţi.
Revin la descrierea platoniciană a cetăţii oligarhice. Ea este, cred eu, dintre
cele prezente în Republica, cea mai interesantă, deoarece este vorba despre un
regim scindat în două părţi, în două cetăţi. Aflaţi la cârma regimului, cei bogaţi,
puţin numeroşi, îi exclud pe cei săraci, foarte numeroşi. Cetatea oligarhică este
una dublă.
Tranziţia de la acest tip de regim la cel democratic se produce, spune Platon,
cu concursul urii faţă de cei bogaţi. Ura naşte democraţia, în felul următor:
ura săracilor conduce la revoltă, iar regimul oligarhic este abandonat în favoa
rea unuia în care cei mulţi se află la putere în numele egalităţii şi al libertăţii.
Cetatea democratică este, pentru Platon, o cetate a libertăţii şi a egalităţii
fără oprelişti. E regimul cel mai frumos – ne spune filosoful – pentru că în
democraţie găsim cea mai mare varietate de comportamente. Un soi de bazar
(Cătălin Avramescu).
regimul 63
Pe de altă parte, din descrierea democraţiei rezultă că este vorba despre un

regim foarte fluid, în care poţi face dimineaţa ceva şi după‑amiaza altceva, un
regim în care nu există respect pentru vreo autoritate – nici cea a părinţilor,
nici cea a înţelepţilor, nici cea a bătrânilor etc.
Democraţia, am spune astăzi, e o lume în dezordine. Deşi e foarte frumoasă
prin varietatea firilor, zice Platon, democraţia nu‑i deloc bună, întrucât nimeni
n‑are parte de respect. Pentru antici, era greu de acceptat ideea că în fiecare
zi lucrurile se schimbă, că tânărul îl contestă pe cel în vârstă sau că discipolul
nu‑l mai urmează pe dascăl. Regim al libertăţii, democraţia se prăbuşeşte
tocmai din pricina acesteia.
Ca în cazul oricărui alt exces, spunea Platon, şi excesul de libertate produce
contrariul său, adică excesul de servitute, numit „tiranie”. Tiranul este creat
de cei care, în regimul democratic, caută un protector. Zămislit pentru a‑i apăra
pe cei slabi, tiranul îi va domina pe toţi cetăţenii. Tirania e regimul cel mai
rău.
În Omul politic, deşi e vorba tot despre cinci regimuri, descrierea lor este
foarte diferită. Aici Platon distinge între regimurile guvernate de legi şi cele
fără legi. Monarhia şi aristocraţia ilustrează prima categorie, iar oligarhia şi
tirania sunt regimurile lipsite de legi. Democraţia este al cincilea regim, situat
între cele dominate de legi şi cele care nu cunosc legea, la frontiera celor două
lumi.
„Regele‑filosof este Platon însuşi, iar Republica formula revendicarea de

către Platon a puterii regale” (K.R. Popper).
„Pentru Platon, democraţia este ca un bazar unde sunt expuse tot felul de
elemente ale regimurilor politice şi unde fiecare alege ce vrea, după plac”
(Cătălin Avramescu).
Aristotel: şase regimuri

Aristotel, discipolul lui Platon, va schimba felul în care sunt descrise regimu
rile, deoarece, aşa cum spunea Aurelian Crăiuţu, el va lua în seamă „împreju
rările istorice existente” pentru a găsi „nu atât arhitectura cetăţii perfecte, cât
cea mai bună constituţie posibilă” dintr‑un anumit moment.
În plus, Aristotel sistematizează reflecţia politică, definind, mai întâi de
toate, două criterii pe care le consideră esenţiale în structurarea relaţiei dintre
autoritate şi supunere. Cele două criterii sunt: (a) numărul celor care exercită
autoritatea şi (b) scopul pe care aceştia îl urmăresc.
Primul criteriu dă naştere la trei variante, pentru că, în viziunea lui Aristotel,
autoritatea poate fi asumată fie de un singur om, fie de mai mulţi, dar care
sunt o minoritate, fie, în al treilea rând, de mai mulţi ca majoritate. Unul, o
minoritate sau majoritatea – iată o distincţie politică fundamentală.
Al doilea criteriu – scopul urmărit – produce două cazuri, pentru că, indi
ferent de numărul lor, cei care exercită autoritatea o pot face în interes propriu
sau, dimpotrivă, în interesul comun, în interesul cetăţii.
Combinând cele două criterii, Aristotel descrie şase regimuri. Le putem
aşeza într‑un tabel cu două coloane: într‑o parte am pune regimurile „bune”,
cele în care e urmărit binele comun, iar în partea cealaltă – regimurile „rele”
sau corupte, adică regimurile în care autoritatea este exercitată în interes
propriu.
Avem astfel, în cazul în care unul singur exercită autoritatea, regalitatea sau
monarhia ca regim bun, dacă regele sau monarhul guvernează în interesul
cetăţii, căutând binele comun, şi, în partea cealaltă a tabloului, regimul în care
unul singur guvernează, dar o face în interes propriu – tirania.
În al doilea rând, regimurile în care guvernează o minoritate poartă numele
de „aristocraţie”, dacă această minoritate urmăreşte binele cetăţii, respectiv de
„oligarhie”, dacă minoritatea îşi urmăreşte interesul propriu, adică interesul
ei ca minoritate.
Atunci când guvernează o majoritate, regimul bun e numit de către Aristotel
politeia, un termen folosit, aşa cum preciza Victor Ehrenberg, şi pentru a
desemna cetăţenia sau, mai precis, „nu doar suma indivizilor, ci un corp viu
compus din conducători şi conduşi”.
Uneori politeia este tradus prin „republică”, preluându‑se deci un termen
din gândirea politică latină. E vorba oricum despre regimul în care cei mulţi,
o majoritate, guvernează în interesul cetăţii. Acestuia îi corespunde – în partea
rea a tabelului nostru – democraţia, adică regimul celor mulţi care guvernează
în interesul lor, şi nu în cel al cetăţii.
Toma din Aquino, cel mai influent aristotelician, interpreta distincţia dintre
binele comun şi binele propriu în termenii lui Ezechiel: „dacă guvernarea nu
este rânduită în vederea binelui comun al mulţimii, ci în vederea binelui privat
al conducătorului, va fi injustă şi vicioasă; asemenea cârmuitori sunt amenin
ţaţi de Domnul prin glasul lui Ezechiel, care spune: Vai de păstorii ce pe ei
înşişi s‑au păstorit – întocmai ca nişte ahtiaţi după propriile lor avantaje: oare
nu turmele sunt păscute de către păstori? Căci, într‑adevăr, dacă păstorii
trebuie să caute binele turmei, atunci şi cârmuitorii, oricare ar fi ei, trebuie să
caute binele mulţimii supuse lor”.
regimul 65
„Democraţia poartă acest nume în primul rând datorită egalităţii” (Aristotel).

„Dacă guvernarea nu este rânduită în vederea binelui comun al mulţimii, ci
în vederea binelui privat al conducătorului, va fi injustă şi vicioasă” (Toma
din Aquino).
Varietăţile fiecărui regim

Descrierea aristotelică a regimurilor este una dintre cele mai influente idei din
istorie. Numele acestor regimuri e folosit şi azi, chiar dacă – în cazul unora – cu
un sens diferit. Acest fapt este cu atât mai interesant cu cât în Politica, lucrarea
principală în care Aristotel înfăţişează regimurile, avem, în afara acestei tipologii,
o descriere minuţioasă a fiecăruia în parte, a subtipurilor pe care el le cunoaşte.
Descrierea ar fi fost făcută pe baza unor „anchete” foarte sistematice:
mărturii antice vorbesc despre circa o sută de regimuri studiate de Aristotel
împreună cu discipolii săi. Din păcate, asemenea scrieri nu au supravieţuit:
există un singur text din această „serie” atribuită lui Aristotel care a ajuns până
la noi şi pe care îl veţi găsi sub numele de Constituţia Atenei.
Distincţiile monarhie‑tiranie, aristocraţie‑oligarhie, republică‑democraţie au
fost foarte influente secole de‑a rândul. Aşa cum spuneam, aceşti termeni sunt
folosiţi şi azi, chiar dacă sensul lor s‑a schimbat: un regim desemnat azi ca
„oligarhic” e mai degrabă unul în care resursele statului sunt spoliate de antre
prenori ce controlează câte un domeniu de afaceri profitabil.
Şi sensul dat de Aristotel regimului democratic s‑a schimbat foarte mult.
Nu am în vedere aici doar caracterul reprezentativ al variantei moderne, ci şi
alte aspecte. Voi lua un singur exemplu. Una dintre caracteristicile democraţiei
era, după Aristotel, predispoziţia ei războinică. Întrucât, spunea discipolul lui
Platon, singurul lucru pe care îl pot avea în comun cei care alcătuiesc o majo
ritate este dorinţa de glorie şi întrucât aceasta nu poate fi dobândită decât pe
câmpul de luptă, democraţia este, potenţial vorbind, un regim războinic.
Azi, lucrurile stau exact pe dos. Democraţia e, mai ales în viziunea euro
peană, o formă paşnică de regim. Este urmată, într‑o formă coruptă, o inspi
raţie kantiană. În proiectul său de „pace eternă”, filosoful german considera
că republicanismul anulează războiul. Deşi Kant distingea republica de demo
craţie, urmaşii săi le‑au tratat ca echivalente.
Pe de altă parte, contrazicând la rândul său aristotelismul politic, Tocqueville
distingea între popoarele democratice care îşi doresc pacea şi armatele demo
cratice care vor, ca orice oaste, război.
„Constituţia republicană, în afara purităţii originii ei, a faptului de a proveni

din sursa pură a conceptului de drept, deschide şi perspectiva către efectul
dorit, anume pacea eternă” (Immanuel Kant).
„Dacă popoarele democratice sunt în mod firesc predispuse către pace
datorită intereselor şi înclinaţiilor lor, ele sunt fără încetare atrase spre război
şi revoluţii din pricina armatelor lor” (Alexis de Tocqueville).
Hobbes: trei regimuri

A polemiza cu Aristotel e una dintre ambiţiile fiecărui autor modern. Primul
dintre ei despre care vreau să vă spun câteva cuvinte este Thomas Hobbes, care
ne‑a lăsat o operă monumentală intitulată Leviathan.
Pentru Hobbes, ipoteza potrivit căreia stă în firea omului să trăiască împre
ună cu ceilalţi este cu totul şi cu totul falsă. El caută să discrediteze această
viziune într‑un mod ironic şi foarte radical, zicând că Aristotel era un mare
naiv când susţinea că oamenii şi‑ar dori să trăiască într‑o comunitate politică.
Dimpotrivă, zice Hobbes, oamenii se detestă atât de tare încât sunt în stare să
îşi ucidă semenii.
Tot în Leviathan găsim o formulare foarte clară a unui principiu fundamen
tal al gândirii politicii moderne, şi anume distincţia între „starea de natură” şi
„starea civilă” (sau „politică”). În concepţia autorilor moderni, în starea de
natură, adică în acea stare în care oamenii trăiesc potrivit legilor firii, ei sunt
dominaţi de pasiuni şi se află într‑un război permanent, care face ca viaţa lor
să fie penibilă, fiecare individ fiind pândit de pericolul de a fi ucis de către
unul dintre semenii săi.
Pentru a depăşi starea de natură, indivizii trebuie să‑şi folosească raţiunea
şi să încheie un contract social care îi va reuni într‑o comunitate. Altfel spus,
starea politică nu este naturală, ea nu e înscrisă în firea indivizilor, ci este
rezultatul unui acord, al unui consens pe care indivizii îl realizează folosindu‑se
de raţiune. Acordul e garantat de forţa „sabiei”.
În acest sens, comunitatea politică este ceva construit, un obiect artificial,
şi nu natural. Pe acest fond de contestare a gândirii antice, Hobbes consideră
că şi descrierea regimurilor, aşa cum apărea ea la Aristotel, e lipsită de sens.
În particular, credea el, distincţia dintre regimuri bune şi regimuri corupte
bazată pe deosebirea dintre binele comun şi interesul propriu reprezintă o ilu
zie, fiindcă, spunea Hobbes, noi numim regimuri corupte pur şi simplu regi
murile care nu ne plac. Atunci când nu‑l agreăm pe monarh, zicem că e tiran.
regimul 67
De altfel, argumentează el, în cazul monarhiei nu există nicio diferenţă între

binele propriu şi binele general: acestea se află într‑o identitate perfectă.
Cum pentru Hobbes nu există o diferenţiere între regimuri bune şi regimuri
rele, numărul lor este redus la trei: regalitatea sau monarhia, regimul în care
unul singur guvernează, aristocraţia, regimul în care o minoritate guvernează,
şi, în fine, democraţia, regimul în care o majoritate guvernează. Vedem deci
că o idee aristotelică e totuşi preluată, şi anume distincţia între unul, o mino
ritate şi majoritate.
„Convenţiile fără sabie nu sunt decât vorbe în van” (Thomas Hobbes).
Montesquieu: patru regimuri

Alţi autori vor relativiza însă şi această distincţie. E, de pildă, cazul lui
Montesquieu.
Autorul Spiritului legilor vorbeşte despre patru regimuri. Ele sunt delimitate
de un criteriu esenţial. Este vorba despre o distincţie pe care am pomenit‑o şi
când aminteam de Omul politic al lui Platon, şi anume existenţa sau absenţa
legilor. Pentru Montesquieu, aceasta e natura regimurilor. Există un regim fără
lege, numit „despotism”, şi două regimuri aflate sub autoritatea legilor:
monarhia şi republica, aceasta din urmă având două varietăţi – democraţia şi
aristocraţia.
Deschid aici o scurtă paranteză: distincţia foarte netă între republici şi
monarhii o găsim prima dată la altcineva, şi anume la Machiavelli. Montesquieu
le aşază în aceeaşi categorie, a regimurilor legale, pentru ca apoi să distingă,
aşa cum spuneam, două forme de republică, regimul majorităţii (democraţia),
respectiv cel al minorităţii (aristocraţia).
Deosebirilor deja amintite li se adaugă o alta. E vorba despre ceea ce
Montesquieu numea „principiul regimului” sau „ceea ce pune regimul în miş
care”. E primul autor care foloseşte un asemenea criteriu. De fapt, el menţio
nează câte un principiu pentru fiecare formă de regim.
Republicile au drept principiu virtutea; al doilea principiu, valabil pentru
monarhii, este onoarea şi, în fine, al treilea, caracteristic regimurilor despotice,
este teama, singura care poate explica faptul că o mulţime se supune unuia
singur, ce guvernează în dispreţul oricărei legi.
În absenţa unui principiu, natura politică e inertă.
„Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oame

nilor au fost şi sunt sau republici, sau principate” (Niccolò Machiavelli).
„Legile nu trebuie să corespundă în mai mică măsură principiului fiecărui
guvernământ decât naturii lui” (Montesquieu).
Modernii
Rousseau a fost într‑un fel autorul cel mai radical, argumentând inutilitatea
discuţiei despre regimuri. Radicalismul lui se vădea şi în privinţa regimului
democratic: el scria că această formă de guvernare nu e pe potriva statelor
mari, ci doar a celor foarte mici.
De fapt, autorul Contractului social enunţa un principiu foarte original:
„Dacă în diferitele state numărul magistraţilor supremi trebuie să fie invers
proporţional cu cel al cetăţenilor, rezultă că în general guvernământul demo
cratic e pe potriva micilor state, cel aristocratic – pe potriva celor mijlocii, iar
guvernământul monarhic – a celor mari”. Tot el nuanţa: „această regulă e
dedusă în mod direct din principiu: dar cine poate număra toate acele împre
jurări care pot da naştere la excepţii?”.
După Rousseau, lucrurile vor fi văzute cu totul altfel. E ilustrativ, în acest
sens, demersul lui François Guizot, care sublinia că regimul e „un sistem de
mijloace şi de puteri”, nu de „exercitare a forţei”. El adăuga că politica modernă
trebuie înţeleasă pornind de la confruntarea claselor, care e „cauza progresului”.
Mai precis, spunea autorul Istoriei civilizaţiei în Europa, „raporturile dintre
diferite clase, necesitatea în care s‑au aflat de a se combate şi de a ceda pe
rând, varietatea intereselor şi pasiunilor lor, nevoia de a învinge, fără a putea
atinge acest obiectiv, de aici a ieşit poate cel mai energic, cel mai fecund prin
cipiu de dezvoltare al civilizaţiei europene”.
Nu voi da alte exemple. Cele oferite de operele lui Hobbes şi Montesquieu,
Rousseau sau Guizot sunt, cred, suficiente pentru a arăta că în epoca modernă
termenul „regim” are alt conţinut decât la antici.
Voi trece acum la autori recenţi, pentru a vedea cum anume a supravieţuit
referinţa la regimul politic în operele lor. Trebuie să distingem însă două cate
gorii: prima îi include pe acei autori care au păstrat o relaţie intelectuală cu
tradiţia filosofiei politice, în vreme ce a doua îi cuprinde pe acei autori care,
în numele ştiinţei politice, nu se mai referă nici explicit, nici implicit la respec
tiva tradiţie.
regimul 69
„Europa modernă s‑a născut din lupta diferitelor clase ale societăţii” (François
Guizot).
Aron: două regimuri

Pentru a ilustra prima categorie, voi evoca opera lui Raymond Aron, despre
care am mai vorbit în primele conferinţe. Pentru autorul francez există două
mari tipuri de regim: cel de partid unic (sau monopolist), respectiv regimul
constituţional‑pluralist. Aşa cum se poate observa cu uşurinţă, numele nu mai
trimit în niciun fel la tipologiile antice sau din zorii epocii moderne.
Pe de altă parte însă, trebuie spus că, dincolo de denumiri, Aron menţine
o legătură strânsă cu istoria reflecţiei politice. Astfel, el considera că distincţia
dintre unul şi mai mulţi este încă foarte relevantă pentru înţelegerea politicii.
Numai că ea nu mai poate privi persoane, spunea Aron, ci partide. Nu mai
trebuie să distingem între o persoană, o minoritate şi majoritate, ci între un
partid şi mai multe.
De ce? Pentru că în lumea modernă, în „societăţile industriale”, aşa cum
le spunea Raymond Aron, actorii vieţii politice nu sunt indivizii, ci organiza
ţiile numite „partide”. Din acest motiv trebuie să deosebim societăţile în care
există o singură formaţiune politică, respectiv cele în care mai multe partide
sunt constituite legal. Aşa se explică şi numele celor două regimuri – „de
partid unic”, respectiv „pluralist‑constituţional”.
Pe de altă parte, gândirea lui Aron are o relaţie puternică şi cu un autor
modern pe care l‑am pomenit adineauri: este vorba despre Montesquieu. Pe
urmele acestuia, Raymond Aron considera că regimurile sunt însufleţite, „puse
în mişcare”, de principii. De fapt, în viziunea sa, fiecare regim are parte nu
de unul, ci de două principii.
În cazul regimului constituţional‑pluralist, cele două principii sunt „respec
tarea legalităţii” şi „simţul compromisului”. Mai precis: acolo unde există
pluralism politic şi competiţie, e necesară o Constituţie, actorii politici trebuind
să se înţeleagă asupra regulilor fundamentale ale jocului politic, iar pentru ca
aceste reguli să fie efective, se impune ca actorii politici să respecte legalitatea
şi să găsească o cale de mijloc, un compromis.
În celălalt regim, cel de partid unic, care devine în anumite perioade un
regim totalitar, există de asemenea două principii care organizează viaţa poli
tică. Primul dintre ele este credinţa ideologică. Aşa cum explică Aron, într‑un
asemenea regim, oamenii trebuie să creadă explicaţia pe care partidul unic o
dă unicităţii sale. Ca orice alt partid modern, şi cel care se află în situaţie de
monopol trebuie să‑şi explice existenţa, adică, în acest caz, dominaţia absolută.
Justificarea existenţei poartă numele de ideologie. De ea are nevoie partidul
unic. Dacă justificarea lui nu e crezută, regimul moare.
Al doilea ingredient necesar al regimului bazat pe monopolul unui partid
este teama, element pe care Aron îl împrumută din descrierea regimului des
potic realizată de Montesquieu. În treacăt fie spus, Hannah Arendt, un alt
critic al totalitarismului, definea şi ea regimul totalitar pornind de la domina
ţia unui partid unic, dar şi sub semnul lui Montesquieu, adică plecând de la
cuplul natură‑principiu, pe care le vedea încarnate sub forma ideologiei şi a
terorii.
Aron era mai sistematic, reţinând cinci elemente:
„(1) Fenomenul totalitar intervine într‑un regim care acordă unui partid mono
polul activităţii politice.
(2) Partidul monopolist este animat sau este înarmat cu o ideologie căreia îi
conferă o autoritate absolută şi care, prin urmare, devine adevărul oficial
al statului.
(3) Pentru a răspândi acest adevăr oficial, statul îşi rezervă la rândul său un
dublu monopol, monopolul mijloacelor de constrângere şi pe cel al mij
loacelor de convingere. Ansamblul mijloacelor de comunicare, radio,
televiziune, presă, este condus, comandat de stat şi de cei care îl reprezintă.
(4) Majoritatea activităţilor economice şi profesionale sunt controlate de stat
şi devin, într‑o oarecare măsură, parte integrantă a statului. Dat fiind că
statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea activităţilor economice
şi profesionale poartă amprenta adevărului oficial.
(5) Dat fiind că orice activitate va deveni de acum activitate de stat şi dat fiind
că orice activitate va fi supusă ideologiei, o greşeală comisă în cadrul unei
activităţi economice sau profesionale este simultan o greşeală ideologică.
De unde rezultă desigur o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor
greşelilor posibile ale indivizilor şi, în concluzie, o teroare care este în
egală măsură poliţienească şi ideologică”.
„Fenomenul totalitar intervine într‑un regim care acordă unui partid mono
polul activităţii politice” (Raymond Aron).
„Regimurile totalitare actuale s‑au dezvoltat din sistemele de partid unic”
(Hannah Arendt).
regimul 71
Democraţie, totalitarism, autoritarism

Una dintre tipologiile dezvoltate în a doua parte a secolului XX distinge regi
murile democratice de cele totalitare, făcând totdată loc unui al treilea tip, un
soi de regim mixt, cel autoritar.
Găsiţi, de pildă, amplu dezvoltată această tipologie la unul dintre marii
specialişti în regimurile din secolul XX, Juan Linz, care descria sistemul auto
ritar ca „pluralism limitat”, în contrast cu democraţia, care e „un pluralism
instituţionalizat politic care nu este limitat”. În autocraţii, spunea Linz, „limi
tarea poate fi legală sau de facto, implementată mai mult sau mai puţin” şi
„poate privi doar grupuri politice sau poate fi extinsă la grupuri de interes”.
La rândul lui, Guy Hermet observa că deosebirea dintre dictatori şi demo
craţi este diferenţa dintre a trăi cu certitudini absolute şi a instituţionaliza
incertitudinea. Asemenea tipologii sunt într‑o anumită măsură un produs al
Războiului Rece, în condiţiile în care una dintre mizele intelectuale cele mai
interesante din ultimul secol a fost înţelegerea regimurilor autoritare.
Şi scriitorii s‑au străduit să le desluşească sensul. Pornind de la ultimii ani
ai Imperiului Otoman, dar mai ales de la experienţa regimurilor din lagărul
sovietic, Ismail Kadaré a imaginat un univers politic în care birocraţi şcoliţi
culeg, selectează şi interpretează visele cetăţenilor: reuniţi într‑un Palat al
Viselor, ei caută certitudinea şi puterea absolută.
„Sistemele politice autoritare sunt caracterizate de pluralism politic limitat

şi neresponsabil” (Juan Linz).
„Discursurile autocraţilor sunt foarte generoase în asigurări, cvasipaterne,
privitoare la excelenţa viitorului promis populaţiei” (Guy Hermet).
„Acela care conduce Palatul Viselor are de fapt în mână frâiele statului”
(Ismail Kadaré).
Regim politic şi sistem politic

Spuneam mai devreme că există o categorie de autori contemporani care s‑au
desprins cu totul de referinţele filosofiei politice.
Unul dintre ei este Philippe Schmitter, care considera că trebuie să vorbim
în continuare despre regimuri la plural, pentru că acestea exprimă diversitatea
grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre ele. La rândul lui, Jean‑Louis Quermonne
vedea regimul ca o alăturare de elemente diverse – sociologice, ideologice ori

instituţionale – care participă, ca nişte ingrediente, la alcătuirea guvernării unei
ţări dintr‑un anumit moment. Aşa cum amintea Chagnollaud, David Easton
făcea şi el din regim o combinaţie de valori, norme şi structuri de autoritate.
După cum se poate observa cu uşurinţă, terminologia e cu totul diferită de cea
din vechime şi nu mai face deloc trimitere la majoritate sau minoritate, la binele
comun sau la interesul propriu.
Unii autori au considerat că inclusiv termenul „regim” trebuie abandonat.
De pildă, Samuel Huntington considera că e preferabil să folosim noţiunea
„sistem politic”. Un asemenea sistem este alcătuit din cinci componente. În
primul rând, ar fi vorba despre o cultură, adică, spune Huntington, despre
valori, atitudini sau credinţe. În al doilea rând, e nevoie de o structură institu
ţională. În al treilea rând, un sistem cuprinde grupuri politice, care sunt struc
turate de diverse aşteptări sociale şi obiective legate de acestea. În al patrulea
rând, un sistem înseamnă lideri politici, cei care asumă deci autoritatea. Şi, în
al cincilea rând, el include politici, în sensul de policies, acestea fiind, în
viziunea lui Huntington, tipare sau modele de acţiune referitoare la distribuirea
beneficiilor şi a sancţiunilor în interiorul unei societăţi.
Şi Jean Blondel credea că termenul „sistem” e mai adecvat pentru a descrie
fenomenul politic şi că acesta ar trebui înţeles ca proces de luare a deciziilor,
adică de alocare de resurse şi valori, dar şi de impunere a unor comportamente.
Valorile sunt, spunea el, pretutindeni: şi în deciziile care privesc fiscalitatea,
şi‑n cele care se referă la relaţiile de familie.
În anii şaizeci şi şaptezeci ai secolului trecut, descrierile sistemelor politice
au fost cuprinse în cadrul aşa‑numitelor teorii ale dezvoltării politice. Doi
dintre autorii ce au subscris acestei paradigme sunt Gabriel Almond şi George
Bingham Powell, care descriau „sistemul politic” ca alternativă la vechile
noţiuni şi subliniau că avem de‑a face cu o „nouă abordare a fenomenului
politic”.
Abordarea în termeni de sistem se revendica de la tradiţia weberiană a
înţelegerii politicii. Potrivit lui Almond şi Bingham Powell, sistemele includ
„structuri” dintre cele mai diverse (de la relaţiile de clan la greve şi manifes
taţii, de la organizaţii de tip partizan la grupuri de interes). Pe de altă parte,
dimensiunea istorică e importantă, fiindcă sistemele se schimbă în măsura în
care structurile politice se diferenţiază şi se specializează şi, pe de altă parte,
în măsura în care culturile politice se secularizează.
Folosind asemenea criterii, autorii menţionaţi descriau trei mari tipuri de
sisteme: este vorba, mai întâi, despre cele primitive, în care structurile sunt
intermitente, iar diferenţierea rolurilor şi funcţiilor politice este foarte precară;
în al doilea rând, avem sistemele numite „tradiţionale”, cele în care există
structuri diferenţiate şi specializate, dar cetăţenii sunt absolut pasivi, nu joacă
regimul 73
vreun rol în articularea puterii; în fine, sistemele politice moderne, în care

există atât o structurare foarte clară, o diferenţiere a structurilor şi funcţiilor
politice, cât şi o participare semnificativă a indivizilor la viaţa publică.
Pentru moment vom vorbi tot despre regimuri, considerând că acest termen
e în continuare adecvat pentru a descrie relaţia dintre puteri. Vom folosi, în
schimb, termenul „sistem” când vom vorbi despre partide şi interacţiunea lor.
„Există patru componente esenţiale ale regimurilor politice: principiul de

legitimitate, structura instituţiilor, sistemul de partide şi forma şi rolul sta
tului” (Jean‑Louis Quermonne).
„Pe valori se bazează atât un sistem de impozitare, cât şi o lege privind
avortul sau divorţul” (Jean Blondel).
„Expresia «sistem politic» înlocuieşte termeni mai vechi precum «guver
nare», «naţiune» ori «stat»” (Gabriel Almond, George Bingham Powell).
Separaţia puterilor
În fine, vreau să mă refer la o tipologie foarte utilizată în zilele noastre: este
vorba despre distincţia dintre regimurile parlamentare şi cele prezidenţiale,
cărora li se adaugă, ca şi în cazul menţionat adineauri, un tip intermediar,
aşa‑numitul regim semiprezidenţial.
Acestea sunt descrise de ştiinţa politică, în primul rând, pornind de la sepa
raţia puterilor. Mai toată lumea asociază expresia cu numele lui Montesquieu,
deşi înaintea lui mai vorbiseră şi alţii despre chestiune, de pildă John Locke.
Francezul e totuşi cel care a făcut din separaţie o parte esenţială a politicii
moderne.
Astăzi, separaţia este descrisă ca principiu, deşi la origine, când scria des
pre ea, Montesquieu o vedea mai degrabă ca mijloc decât ca principiu. Separaţia
era un instrument de asigurare a libertăţii individuale: pentru autorul Scrisorilor
persane, puterile trebuie să fie separate pentru ca viaţa individului să nu fie
confiscată de putere.
Unul dintre interpreţii lui, Destutt de Tracy, rezuma „doctrina” zicând că
„mersul societăţii se reduce la a vrea, a executa şi a judeca”, iar acolo unde
cele trei nu sunt separate, „libertatea celorlalţi cetăţeni e în mare pericol”.
Şi un reputat politolog de origine română, Ghiţă Ionescu, rezuma sugestiv
separaţia puterilor spunând că „Parlamentul creează legile, care vor fi aplicate
de puterea executivă, într‑o modalitate controlată de justiţie”.
Când vine vorba despre alcătuirea regimurilor, elementul‑cheie este, de fapt,

distincţia dintre puterea legislativă şi cea executivă. Pornind de la acest criteriu,
Dominique Chagnollaud distingea aşa‑numita separaţie suplă, care ne dă regi
mul parlamentar, respectiv separaţia rigidă a celor două puteri, care stă la baza
aşa‑numitelor regimuri prezidenţiale.
„Dogmă politică, instrument de clasificare a Constituţiilor pentru numeroşi

jurişti, noţiunea de separaţie a puterilor lămureşte în chip formal, în sânul
democraţiilor occidentale, distincţia modernă dintre regimul parlamentar
şi cel prezidenţial” (Dominique Chagnollaud).
Regimuri parlamentare
Numele spune tot: în asemenea regimuri, Parlamentul deţine controlul.

E vorba, mai exact, despre un dispozitiv politic alcătuit dintr‑o putere exe
cutivă dualistă, adică în care există, pe de o parte, un şef al statului şi, pe de
alta, un şef al guvernului, ca şi – lucru mult mai important – un guvern care
este creat în interiorul legislativului şi care e responsabil în faţa acestuia.
De fapt, regimul parlamentar cunoaşte două variante: cea în care ambele
ramuri ale executivului sunt „fabricate” la nivelul legislativului şi cea în care
doar o ramură a acestei puteri este creată în legislativ. În al doilea caz, regimul
parlamentar funcţionează într‑o monarhie: şeful statului, suveranul, este com
plet independent de puterea legislativă. Însă regimuri parlamentare putem găsi
şi în republici: în acest caz, ambele ramuri ale executivului, atât şeful guver
nului, cât şi preşedintele, sunt o creaţie a puterii legislative.
În regimul parlamentar, vorbim despre o separaţie suplă a puterilor, pentru
că executivul şi legislativul colaborează şi se controlează reciproc. Ce înseamnă
asta? Înseamnă că, pe de o parte, aşa cum spuneam deja, guvernul este insti
tuit în Parlament, echipa guvernamentală fiind validată de membrii Camerei
sau, după caz, ai Camerelor.
Pe de altă parte, executivul se află sub controlul legislativului. Controlul se
realizează prin intermediul mai multor mecanisme şi proceduri: unele slabe –
interpelări sau întrebări adresate membrilor guvernului –, altele, în schimb,
foarte dure, aşa cum este acel mijloc care poate duce la schimbarea executivu
lui, şi anume moţiunea de cenzură, inclusiv în varianta moţiunii de cenzură
constructive (Klaus von Beyme). Aceasta e destinată să suscite crearea unei noi
regimul 75
majorităţi în jurul unei persoane, odată cu votul ostil dat guvernului în funcţie.
De fapt, zicea autorul german, procedura respectivă este „mai degrabă distruc
tivă decât constructivă, pentru că membrii Parlamentului trebuie să conspire
pe la spatele premierului pentru a negocia o nouă majoritate”.
Logica regimului parlamentar este rezumată de formula următoare: instituit
în Parlament, guvernul poate fi demis tot aici. Pe de altă parte, într‑un aseme
nea regim, guvernul influenţează, la rândul lui, activitatea legislativului pe
diverse căi. Cea mai importantă este asumarea iniţiativei legislative. Altfel
spus, guvernul fixează agenda legislativului, trimiţându‑i proiecte de legi.
Apoi, pentru a echilibra mecanismul prin care guvernul este destituit ca
urmare a unei moţiuni de cenzură, şeful guvernului are capacitatea dizolvării
Camerei sau Camerelor. Aşa cum se poate vedea, e vorba despre un mecanism
de echilibru şi de control, care face ca în cadrul acestui regim o putere să
acţioneze în funcţie de cealaltă.
Dinamica regimului este creată de suprapunerea logicii cooperării şi a logi
cii controlului.
Există numeroase varietăţi de regim parlamentar, în funcţie de tipul de
executiv. Regimul parlamentar este prezent în mai multe monarhii din Europa,
precum Marea Britanie, Belgia, Spania sau Olanda. Există, de asemenea, tot
în Europa, regimuri parlamentare în republici: e cazul Italiei şi al Ungariei,
a fost şi cazul celei de‑a IV‑a Republici Franceze.
Diferenţierea regimului parlamentar se face şi în funcţie de forma legisla
tivului. În Uniunea Europeană, există 15 ţări cu legislativ monocameral şi 13
cu legislativ bicameral. România a cunoscut ambele forme: de la 1864 la 1946
şi după 1990 a avut un legislativ bicameral, iar în timpul comunismului, unul
monocameral.
Bicameralismul, la rândul lui, cunoaşte mai multe tipuri: poate fi egalitar,
când cele două Camere au puteri egale – aşa se întâmplă, de pildă, în Italia
sau România –, dar şi inegalitar, de tipul celui din Marea Britanie, care are o
Cameră, cea a Lorzilor, lipsită de autoritate efectivă în privinţa legiferării.
Există şi o a treia varietate de bicameralism: cel de tip federal, caracteristic
unor ţări precum Republica Federală Germană sau Elveţia, în care o Cameră
reprezintă cetăţenii, iar alta teritoriul, adică entităţile federate.
„Sistemele parlamentare îşi datorează numele principiului lor de bază, şi

anume: Parlamentul este suveran” (Giovanni Sartori).
„Moţiunea de cenzură constructivă este mai degrabă distructivă decât con
structivă...” (Klaus von Beyme).
Regimuri prezidenţiale
Celelalte regimuri, numite „prezidenţiale”, sunt organizate pornind de la o
separaţie rigidă a puterilor. În asemenea regimuri, legislativul şi executivul
apar în mod distinct. Altfel spus, sunt rezultatul unor alegeri separate, aşa cum
sublinia şi Jean‑Louis Quermonne.
Nu legislativul zămisleşte un executiv, ci un scrutin organizat separat.
Aceasta e diferenţa fundamentală. Dacă în regimurile parlamentare executivul
este validat în Parlament, în cele prezidenţiale executivul e produs la urne,
întrucât, aşa cum scria Sartori, preşedintele e ales direct (sau cvasidirect), iar
guvernul este o prerogativă prezidenţială, Parlamentul neputând „nici să‑l
numească, nici să îl răstoarne”.
Cazul emblematic de regim prezidenţial este cel din Statele Unite. În Europa,
nu există decât un caz de regim prezidenţial, şi anume Cipru. În America
Latină, în Africa şi în Asia au fost făcute, în schimb, numeroase cópii. Robert
Dahl observa însă că, dată fiind complexitatea sistemului american, ar fi bine
ca el „să nu fie adoptat de prea multe state”.
În Statele Unite, întrucât preşedintele este şeful guvernului, nu mai avem
dualismul din regimurile parlamentare. Ceea ce complică peisajul este faptul
că în SUA, regimul prezidenţial par excellence, alegerea şefului statului este
una indirectă, prin mari electori, şi nu o alegere directă de către fiecare cetă
ţean în parte.
Principiul rămâne însă acelaşi: nu Parlamentul, ci alegătorii desemnează
şeful executivului. Apoi, odată ales, şeful statului îşi alcătuieşte cabinetul.
Acesta nu se află sub controlul legislativului. Unii dintre membrii administra
ţiei sunt, ce‑i drept, audiaţi, dar ei nu intră în funcţie printr‑un vot de învesti
tură, ci prin decizia preşedintelui, şi nu pot fi demişi ca urmare a unui vot dat
în Cameră.
E un principiu fundamental diferit, cele două puteri funcţionând separat una
de cealaltă. Din acest motiv se şi vorbeşte despre o logică rigidă a separaţiei
în regimul prezidenţial. Quermonne observa că în regimul prezidenţial alter
nanţa se produce atunci când rezultatele alegerilor legislative şi prezidenţiale –
care sunt ţinute, mai spun o dată, separat – concordă.
Colaborarea şi controlul pe care le‑am întâlnit în regimurile parlamentare
sunt cu totul străine de regimul prezidenţial, unde executivul este o simplă
emanaţie a preşedintelui. Acesta, la rândul lui, nu poate dizolva legislativul.
Logica acestui regim nu este controlul reciproc, ci confruntarea. O putere
trebuie să se impună în faţa celeilalte. Iată de ce regimul american a evoluat
mult în timp, el fiind dominat de puterea executivă, de preşedinte, abia din
regimul 77
anii treizeci ai secolului trecut, după o lungă perioadă în care Parlamentul

fusese mai puternic decât şeful statului.
În acest regim, preşedintele, ca şef al executivului, poate să depună – însă
doar în mod indirect – proiecte de legi, prin intermediul familiei politice din
care provine, întrucât el nu are drept de iniţiativă legislativă. Preşedintele
american poate negocia voturi, inclusiv cu partidul advers, şi comunică, prin
mesajele adresate naţiunii, cu Parlamentul. Preşedintele Statelor Unite are la
îndemână dreptul de veto ca instrument de limitare a autorităţii puterii legis
lative.
Legitimitatea lui foarte puternică este însoţită de puteri constituţionale
extinse şi aparatul de care se foloseşte în sprijinul guvernului este extrem de
amplu. Dar puterea lui se opreşte aici. Ea nu poate interfera cu puterea legis
lativului.
Vreau să reţineţi şi unele critici aduse regimului prezidenţial, în primul rând
riscul unor executive vulnerabile sau pericolul unui conflict cronic, sesizate de
M.S. Shugart şi J.M. Carey: „Paradoxul prezidenţialismului este acela că,
deşi caracteristicile sale majoritariste creează mari speranţe cu privire la poten
ţialul executivului, tendinţele centrifuge din interiorul sistemului împiedică
realizarea acestor aşteptări”. Aceiaşi autori subliniau că mai toţi criticii prezi
denţialismului au evidenţiat problema creată de nevoia „construirii şi menţine
rii unei susţineri a agendei legislative a preşedintelui”. În fine, să notăm că
„principiul separării legislativului de puterea executivului ca formă de control
împotriva abuzului uneia dintre părţi poate funcţiona greşit când niciuna dintre
ramuri nu poate exercita puterea în mod eficient”.
Mai există o nuanţă importantă aici, aşa cum relevau Thomas Poguntke şi
Paul Webb, şi anume că „sistemele prezidenţiale oferă mult mai multe resurse
executive de putere liderului executivului, acordându‑i şi o autonomie consi
derabilă faţă de partidele politice din Parlament”. Totul e cum anume sunt
folosite aceste resurse executive.
„Sistemul american este excesiv de complex şi poate că nu ar funcţiona la

fel de bine în altă ţară” (Robert Dahl).
„Sistemele prezidenţiale generează executive slabe sau cel puţin executive
vulnerabile” (Matthew Søberg Shugart, John M. Carey).
Regimuri semiprezidenţiale
Există, în sfârşit, un al treilea tip de regimuri, şi anume cele numite „semipre

zidenţiale”. Sunt regimuri în care găsim un element tipic regimurilor parla
mentare şi unul tipic celor prezidenţiale.
Un regim semiprezidenţial are, pe de o parte, un guvern învestit în Parlament,
„moşit” deci la nivelul legislativului şi aflat sub controlul acestuia, dar, pe de
altă parte, are un preşedinte ales de cetăţeni, şi nu de Parlament. În republica
parlamentară, cum e de pildă cea a vecinilor noştri maghiari, preşedintele este
ales în Parlament. Într‑o republică semiprezidenţială, nu mai e ales aşa. În
Austria, în Irlanda sau în Franţa celei de‑a V‑a Republici alegerea şefului sta
tului e directă.
Regimurile semiprezidenţiale sunt numite „mixte”, pentru că ele combină
responsabilitatea guvernului în faţa legislativului şi alegerea distinctă şi directă
a preşedintelui. Republica a V‑a creată de Charles de Gaulle este regimul
semiprezidenţial prin excelenţă, iar prima sa trăsătură, spuneau Duhamel şi
Parodi, este de‑parlamentarizarea alegerii şefului statului.
În Franţa, şeful statului are dreptul de dizolvare a Adunării şi prezidează
şedinţele guvernului, deşi acesta este învestit în legislativ. Regimurile semipre
zidenţiale pot fi foarte instabile, pentru că eclectismul datorat suprapunerii unui
element tipic regimului parlamentar şi a unuia tipic regimului prezidenţial poate
duce la crize.
Esenţială e relaţia dintre preşedinte şi majoritatea parlamentară. În Franţa,
au existat mai multe perioade de coabitare (Mathias Bernard), în care un pre
şedinte de o culoare politică a avut parte în legislativ de o majoritate care avea
o altă culoare politică. Din această pricină, la începutul anilor 2000 s‑a decis
organizarea alegerilor legislative la o lună după cele prezidenţiale, pentru ca
astfel noul şef al statului să‑şi ofere o majoritate. Zis şi făcut. De atunci încoace,
Nicolas Sarkozy, François Hollande şi Emmanuel Macron au parte de majori
tăţi consistente care le susţin agenda politică.
„Coabitarea pune în evidenţă ambiguităţile constituţionale ale unui regim

mixt, care e şi parlamentar, şi prezidenţial” (Mathias Bernard).
regimul 79
Regimul românesc
Regimul românesc postdecembrist a funcţionat în anumite perioade ca un regim
parlamentar şi în altele ca un regim semiprezidenţial. Diferenţierea a depins
de relaţia dintre şeful statului şi majoritatea parlamentară.
Acum câţiva ani, explicam, împreună cu Sorina Soare, că regimul creat de
Constituţia de la 1991 e „organizat în jurul unui bicameralism perfect egalitar,
Camera Deputaţilor şi Senatul fiind alese pe baza aceleiaşi formule electorale,
în aceleaşi circumscripţii şi având aceleaşi prerogative şi funcţii.
Guvernul este învestit de Camerele reunite şi este responsabil în faţa
Parlamentului, căci facţiunile acestuia îi pot interpela pe miniştri şi pot depune
moţiuni simple sau moţiuni de cenzură. Guvernul împarte iniţiativa legislativă
cu deputaţii, senatorii şi cu orice grup de 100 000 de cetăţeni.
Alegerea directă a preşedintelui, apărător al Constituţiei şi mediator între
autorităţile publice, dar şi între societate şi stat, complică acest dispozitiv
instituţional, care ar avea altfel alura tipică unui regim parlamentar. Alegerea
directă a şefului statului nu dă însă regimului un caracter semiprezidenţial de
tip francez. Puterea preşedintelui este limitată de numeroase precauţii şi
obstacole. Într‑adevăr, deşi preşedintele desemnează candidatul la postul de
prim‑ministru, el o face la propunerea partidului care obţine majoritatea abso
lută sau, în lipsa unei asemenea majorităţi, după consultarea cu partidele
parlamentare.
Şeful statului poate fi obligat să‑i numească în funcţie pe miniştrii validaţi
de Parlament şi nu îl poate demite pe premier, odată învestit. Preşedintele nu
participă decât în mod excepţional la şedinţele de cabinet. Pe de altă parte,
spre deosebire de preşedintele Franţei, şeful statului român nu are libertatea
să dizolve Camerele: el o poate face doar după două tentative eşuate de obţi
nere a unui vot de încredere de către guvernele alcătuite de premierii desem
naţi de el”.
Am introdus în această ultimă parte a expunerii un termen nou: „statul”.
Vom discuta in extenso despre el în conferinţa viitoare.
„Regimul românesc apare ca unul semiprezidenţial cu intermitenţe parla

mentare” (Cristian Preda, Sorina Soare).
1. Cine a afirmat că sistemul prezidenţial american e prea complex ca să fie copiat
de alte state?
a. Barack Obama;
b. Robert Dahl;
c. Alexis de Tocqueville.
2. Constantin Noica a observat că o cetate antică era:

a. un regim mai degrabă democratic decât oligarhic;
b. o mare familie;
c. un stat.
3. Timocraţia sau timarhia e regimul în care autoritatea e exercitată de către:

a. femei;
b. meseriaşi numiţi „timari”;
c. războinici.
4. „Vai de păstorii care pe ei înşişi s‑au păstorit”, zicea prorocul:

a. Avraam;
b. Samuel;
c. Ezechiel.
5. În regimul parlamentar, limitarea puterii se realizează întrucât:

a. Parlamentul numeşte şi revocă guvernul;
b. preşedintele poate dizolva o Cameră sau ambele;
c. deputaţii au mandat imperativ.
6. Cine scria că „toate statele au fost fie republici, fie monarhii”?

a. Machiavelli;
b. Montesquieu;
c. Michelet.
7. Coabitarea poate să apară:

a. doar în regimurile prezidenţiale, fiindcă legislativul şi executivul sunt alese
separat;
b. doar în regimurile parlamentare republicane, unde şeful statului e ales
direct;
c. şi în regimurile prezidenţiale, şi în cele parlamentare, şi în cele semiprezi
denţiale.
regimul 81
8. Pentru Guy Hermet, democraţia înseamnă:

a. instituţionalizarea certitudinii;
b. instituţionalizarea incertitudinii;
c. instituţionalizarea fricii.
9. Moţiunea de cenzură constructivă este folosită în:

a. Germania;
b. Marea Britanie;
c. Bulgaria.
10. Sistemele politice primitive au:

a. structuri intermitente şi roluri politice clare;
b. roluri imprecise şi structuri stabile;
c. structuri intermitente şi roluri precare.
A. Ce formă ar lua un regim oligarhic astăzi?
B. E coabitarea un mod de a limita puterea?
C. E mai uşor să ajungi de la democraţie la autoritarism sau de la autoritarism
la democraţie?
D. Teama e un principiu politic sau doar o emoţie?
E. Întrucât nu cunoşteau separaţia stat‑societate, grecii erau inferiori moder
nilor?
F. Cum ar putea fi ierarhizate regimurile parlamentare, prezidenţiale şi semipre
zidenţiale?
G. Depinde oare calitatea democraţiei de mărimea statului în care ea funcţio
nează?
H. Regimul comunist din România a căzut oare întrucât credinţa ideologică
murise?
I. Există situaţii în care separaţia puterilor poate dăuna individului?
J. Un regim semiprezidenţial alunecă mai uşor spre prezidenţialism decât
evoluează un regim prezidenţial spre semiprezidenţialism?
Referinţele folosite în conferinţa despre regim

Gabriel ALMOND, George BINGHAM‑POWELL, Comparative politics, Little, Brown
and Co., Boston, 1966, pp.16‑23.
Humanitas, Bucureşti, 1994 [1951], pp. 596, 602 şi 607.
ARISTOTEL, Politica, IV, 4, 1291b‑1292a, ed. bilingvă, traducere, comentarii şi index
de Alexander Baumgarten, studiu introductiv de Vasile Muscă, IRI, Bucureşti, 2001,
pp. 221‑223.
2001 [1965], pp. 172 şi 213.
Cătălin AVRAMESCU, Cum alegem? Un portret al democraţiei pe înţelesul tuturor,
Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 17.
Mathias BERNARD, La France de 1981 à 2002. Le temps des crises?, Librairie
Générale Française, Paris, 2005, p. 66.
Klaus von BEYME, Parliamentary Democracy. Democratization, Destabilization,
Reconsolidation. 1789‑1999, Macmillan, Basingstoke, 2000, p. 85.
European, Iaşi, 2009 [1995], p. 30.
Dominique CHAGNOLLAUD, Science politique, Dalloz, Paris, 1999, pp. 69‑71.
Aurelian CRĂIUŢU, Elogiul moderaţiei, Polirom, Iaşi, 2006, p. 33.
Robert DAHL, Despre democraţie, traducere de Ramona Lupaşcu, Alina Maria Turcu,
Mihaela Bordea, Adriana Bargan‑Ştraub, Institutul European, Iaşi, 2003 [1998],
pp. 134‑135.
Antoine DESTUTT DE TRACY, Commentaires sur l’Esprit des lois de Montesquieu,
Centre de philosophie politique et juridique URA‑CNRS, Université de Caen, 1992
[1817], pp. 163‑164.
Olivier DUHAMEL, Jean‑Luc PARODI (ed.), La Constitution de la cinquième République,
Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1988, pp. 17‑18.
Victor EHRENBERG, The Greek State, Barnes & Noble, New York, 1960, p. 39.
François GUIZOT, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului Roman până
la revoluţia franceză, traducere de Miruna Tătaru‑Cazaban şi Cristian Preda,
Humanitas, Bucureşti, 2000 [1828], pp. 101 şi 146.
Guy HERMET, Cultură şi democraţie, traducere de Claudiu Soare, Pandora, Bucureşti,
2002 [1993], pp. 40‑41.
Thomas HOBBES, Leviathanul sau Materia, forma şi puterea unei comunităţi eclezi
astice şi civile, XVII, 1, 2, 13, 14, traducere de Emanuel‑Mihail Socaciu, în
Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail SOCACIU, Fundamentele gândirii politice
moderne. Antologie comentată, Polirom, Iaşi, 1999 [1651], pp. 51‑52.
Ghiţă IONESCU, Oameni de stat într‑o lume interdependentă, traducere de Roxana‑Aura
Duma, All, Bucureşti, 1998 [1991], pp. 7‑8.
Ismail KADARÉ, Palatul Viselor, traducere din albaneză de Marius Dobrescu, Humanitas,
Immanuel KANT, „Spre pacea eternă”, în Mircea FLONTA, Hans‑Klaus KEUL
(coord.), Filosofia practică a lui Kant, Polirom, Iaşi, 2000, p. 103.
regimul 83
Juan José LINZ, Totalitarian and Authoritarian Regimes, Lynne Rienner Publishers,
2000, pp. 159‑161.
Nicolae Luca, prefaţă de Gheorghe Lencan Stoica, Minerva, Bucureşti, 1994 [1532],
p. 4.
MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, traducere şi note de Armand Roşu, studiu
introductiv de Dan Bădărău, tomul I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964 [1748],
pp. 31‑32 şi 40.
Olivier NAY, Istoria ideilor politice, traducere de Vasile Savin, Polirom, Iaşi, 2008, p. 65.
Constantin NOICA, „Cuvânt prevenitor”, în PLATON, Republica, în Opere, vol. V,
traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note şi anexă de Andrei Cornea,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 13.
PLATON, Omul politic, 293a‑e, în Opere, vol. VI, traducere, lămuriri preliminare
şi note de Elena Popescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989,
pp. 446‑447.
Thomas POGUNTKE, Paul WEBB (ed.), The Presidentialization of Politics: A Com
parative Study of Modern Democracies, Oxford University Press, Oxford, 2005,
pp. 4‑6.
Karl R. POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii săi, vol. I: Vraja lui Platon, tra
ducere de D. Stoianovici, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 178.
Cristian PREDA, Sorina SOARE, Regimul, partidele şi sistemul politic din România,
Nemira, Bucureşti, 2008, pp. 26‑29.
Jean‑Louis QUERMONNE, Les régimes politiques occidentaux, Seuil, Paris, 1986,
pp. 12 şi 19.
Jean‑Louis QUERMONNE, L’alternance au pouvoir, Montchrestien, Paris, 2003, p. 51.
Jean‑Jacques ROUSSEAU, Œuvres complètes, vol. III, Du contrat social. Écrits poli
tiques, capitolul III, Gallimard, Paris, 1964 [1762], pp. 403‑404.
Giovanni SARTORI, Ingineria constituţională comparată. Structuri, stimulente şi
rezultate, traducere de Gabriela Tănăsescu, Irina Mihaela Stoica, prefaţă la ediţia
românească de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2008 [1994],
pp. 129‑131 şi 151‑152.
Philippe C. SCHMITTER, „Societatea civilă în Orient şi în Occident”, în Larry
DIAMOND, Marc F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN (ed.), Cum
se consolidează democraţia?, traducere de Magda Muntean şi Aurelian Muntean,
Polirom, Iaşi, 2004 [1997], p. 261.
Matthew Søberg SHUGART, John M. CAREY, Presidents and Assemblies. Constitutional
Design and Electoral Dynamics, Cambridge University Press, 1992, pp. 33‑35.
Leo STRAUSS, Cetatea şi omul, traducere de Radu Pavel Gheo, Polirom, Iaşi, 2000
[1964], pp. 38‑39.
Alexis de TOCQUEVILLE, Despre democraţie în America, vol. II, capitolul XXII,
traducere de Claudia Dumitru, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 291.
TOMA DIN AQUINO, „Despre guvernarea regală, către regele Ciprului”, în idem,
Despre guvernământ, ediţie bilingvă, traducere din limba latină şi note de Andrei
Bereschi, postfaţă de Molnár Péter, Polirom, Iaşi, 2005 [1267], p. 15.
Statul
Discuţia despre stat pe care v‑o propun astăzi are ca punct de plecare o
definiţie, cea formulată de Max Weber. O voi prezenta, apoi o voi situa într‑un
context istoric. În acest fel, îmi va fi mai uşor să prezint ceea ce am numit
„logicile de construcţie a statului”. În al treilea rând, voi discuta despre sta
tul‑naţiune, în măsura în care, aşa cum vom vedea, statul se dezvoltă, în epoca
modernă, în strânsă legătură cu comunitatea naţională. Voi trece, după aceea,
la prezentarea diferenţei dintre statul de drept şi statul minimal. La final, mă
voi referi foarte succint la problema crizei statului din ultimele decenii.
Definiţia lui Max Weber

Definiţia formulată de Max Weber este una dintre cele mai celebre identificări
ale statului şi o veţi întâlni cu siguranţă în mod frecvent.
Autorul german spunea că avem de‑a face cu o creaţie occidentală: „Statul
ca atare, în sensul unei instituţii politice, cu o constituţie raţional întocmită,
cu un sistem juridic raţional întocmit şi cu o administraţie călăuzită după reguli
raţional statuate – legi – aplicate de funcţionari profesionişti, este cunoscut în
această combinaţie de caracteristici esenţiale, decisive pentru el, numai în
Occident, chiar dacă încercări rudimentare au existat şi în alte zone”.
Weber adăuga că statul este o instituţie politică „a cărei birocraţie reuşeşte
să exercite, în limitele legii, monopolul constrângerii fizice legitime”. Pentru
a clarifica această definiţie, voi comenta fiecare dintre elementele ei.
Trebuie remarcat, mai întâi, că statul este descris ca o instituţie: cu alte
cuvinte, el nu este parte a „stării de natură”, ci o construcţie. Vedem, de
asemenea, că statul este caracterizat de existenţa unei birocraţii, adică – în
lectura lui Weber – a unei administraţii raţionale, aflată în slujba cetăţeanu
lui (Avramescu). Birocraţia are aici un sens pozitiv, şi nu cel negativ, întâlnit
în scrierile unui Ludwig von Mises, de pildă, care considera că „orice ames
tec al statului în treburile întreprinderilor paralizează iniţiativa şi naşte biro
craţia”.
Aş vrea să insist asupra unora dintre caracteristicile birocraţiei aşa cum o

avea în vedere Max Weber. E un sens dat uitării, din pricina felului în care
totalitarismul comunist s‑a folosit de birocraţie pentru a gestiona teroarea.
Weber sublinia, mai întâi de toate, că membrii birocraţiei sunt cetăţeni liberi,
şi nu sclavi. Altfel spus, sunt indivizi care se supun doar datoriilor care decurg
din funcţia asumată, şi nu unor persoane private, unor stăpâni şi capriciilor
acestora.
A doua notă ce caracterizează acest corp priveşte recrutarea: birocraţii sunt
selectaţi în mod deschis, printr‑un concurs care e accesibil tuturor.
În al treilea rând, în corpul birocratic cariera e bazată pe merit şi pe vechime.
Remuneraţia este, de altfel, stabilită sub forma unei grile de salarii şi nu depinde
de umorile puterii.
În fine, spre deosebire de epoca premodernă, în cea a birocraţiei funcţiile
nu pot fi cumpărate şi nu pot fi transformate într‑un patrimoniu familial, care
să fie transmis deci din generaţie în generaţie.
Mă opresc aici cu descrierea birocraţiei. Vom înţelege mai bine care e ros
tul ei urmărind principala responsabilitate pe care i‑o atribuia Weber, şi anume
asumarea unui monopol special, cel al constrângerii fizice legitime.
„Statul e acea asociere umană care‑şi arogă cu succes dreptul de a avea,

între graniţele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii fizice
legitime” (Max Weber).
„Pentru Weber, statul modern, organizat raţional, este cu necesitate birocra
tic, iar birocratul, ideal vorbind, e în slujba cetăţenilor. Însă tot în secolul XX
apare şi percepţia opusă, anume că birocraţia ameninţă individul” (Cătălin
Avramescu).
„Birourile aveau puterea să producă serioase pagube oricărei firme” (Ludwig
von Mises).
Monopolul constrângerii fizice legitime

Statul e o instituţie modernă, care deţine mai multe monopoluri. E vorba des
pre monopolul producerii legilor, căci nimeni altcineva în afara lui nu poate
institui regulile convieţuirii comune. El are, de asemenea, monopolul fiscal,
fiind singurul îndreptăţit să perceapă impozite. Este vorba, apoi, despre mono
polul în privinţa judecăţii şi a pedepselor, ca şi despre monopolul monetar, în
virtutea căruia statul bate şi pune în circulaţie banii.
statul 87
În viziunea lui Max Weber, cel mai important este însă monopolul constrân
gerii fizice legitime. De fapt, ordinea politică modernă este întemeiată pe
această constrângere. Revenim astfel la discuţia despre diferenţa dintre felul în
care anticii şi modernii vedeau ordinea politică.
În interpretarea antică – sau clasică –, ordinea politică este legată de o
experienţă comună. Ea se naşte ca urmare a exploatării resurselor – foarte
diverse – de care dispun cetăţenii sau membrii unei cetăţi: avere, egalitate,
virtute etc. Filosofii antici considerau că regimul este rezultatul interacţiunii
cetăţenilor care revendică autoritatea pe baza unora dintre aceste resurse, fiecare
considerând că în acest fel dă sens binelui comun.
În schimb, pentru moderni experienţa politică fundamentală este violenţa.
Machiavelli era convins că ea, iar nu binele comun, întemeiază ordinea politică.
Principele o arată aproape la fiecare pagină.
Aşa cum am explicat deja, Thomas Hobbes va numi această experienţă
politică fundamentală „stare de război”, considerând că ea caracterizează
„starea de natură”. Statul este rezultatul unei instituiri politice care are drept
scop depăşirea ordinii violente. Cum anume ajungi la pace? Atribuind mono
polul constrângerii fizice unui singur actor. Numele lui? Statul. Intervenţia sa
va fi legitimă întrucât fiecare cetăţean i‑a cedat puterea de care dispunea în
starea de natură.
Singur în măsură să recurgă la constrângerea fizică, statul va acţiona în
situaţiile în care legea comună – regula convieţuirii cuprinsă, prin liberă voinţă,
în contractul social – este încălcată de unii dintre contractanţi. Aceasta este,
în treacăt fie spus, justificarea existenţei unei poliţii în sânul comunităţilor
moderne.
Pe de altă parte, aşa cum observa Fukuyama, monopolul care‑l vindecă pe
individ de teama hobbesiană îi îngăduie statului să intre în conflict în arena
internaţională, adică împotriva altor actori care îi seamănă. Politica internă şi
cea externă sunt de atunci legate într‑un mod foarte particular.
„Pentru Machiavelli, viaţa publică poate fi o junglă: leii au mai multe şanse
de supravieţuire decât iepurii” (Isaiah Berlin).
„Monopolul constrângerii fizice legitime pe care statele îl exercită le permite
pe plan intern indivizilor să scape de ceea ce Hobbes a numit «războiul
tuturor împotriva tuturor», dar serveşte drept bază a conflictului şi războiu
lui la nivel internaţional” (Francis Fukuyama).
Apariţia statului
Termenul „stat” a fost creat de Machiavelli. În opera lui, îl găsim de altfel ca

sinonim al altor noţiuni, precum „principat”, „cetate” sau „republică”. Auto
nomizarea şi impunerea lui ca termen‑cheie al vocabularului vor fi lente.
Unul dintre atributele esenţiale ale statului este suveranitatea. Îi datorăm
noţiunea lui Jean Bodin, care, în 1576, în Les six livres de la république, scria
că este suveran cel care dă legile şi nu poate fi supus acestora. Pentru Bodin,
suveranul dă ascultare doar legilor divine.
Hobbes a preluat ideea, contribuţia sa fiind descrisă de Eric Voegelin în
termenii următori: „suveranul, indiferent că este un monarh sau o adunare,
are dreptul de a hotărî ce opinii şi învăţături sunt potrivite pentru a menţine şi
promova unitatea comunităţii politice; el decide căror oameni să li se dea voie
să vorbească în adunări şi are dreptul de a cenzura orice material tipărit.
Justificarea pentru această putere ar fi putut fi scrisă de un ministru modern
al Propagandei: acţiunile oamenilor sunt determinate de opiniile lor şi oricine
conduce opiniile în direcţia corectă va dirija şi acţiunile pentru a susţine pacea
şi armonia”.
Bodin a fost urmat secole de‑a rândul. În secolul XX, l‑a inspirat pe Carl
Schmitt, care scria că este suveran cel care defineşte excepţia: „Pentru ca
ordinea legală să aibă sens, trebuie să existe o situaţie normală şi este suveran
acela care decide în ultimă instanţă dacă această situaţie normală există în fapt.
Orice lege este o lege a situaţiei. Suveranul produce şi garantează situaţia în
totalitatea sa. El are monopolul asupra acestei ultime decizii. În aceasta constă
esenţa suveranităţii statului”.
În decursul timpului şi mai cu seamă în ultimele două secole, viziunea
asupra suveranităţii a evoluat foarte mult. Înainte de a explica de ce s‑a întâm
plat acest lucru, aş vrea să spun câteva cuvinte despre contextul istoric al
apariţiei statului. Perioada despre care vorbim e scurtă – doar câteva sute de
ani –, fiindcă statul e o invenţie recentă.
N‑am să fac o prelegere de istorie, dar aş vrea să menţionez câteva expli
caţii ale apariţiei statului în scrierile celor care cercetează trecutul. În primul
rând, este vorba despre evoluţia capitalismului, despre naşterea unei ordini
economice bazate pe schimburile libere şi pe o producţie de masă. Apariţia
statului s‑ar justifica deci prin nevoia de a gestiona o nouă ordine economică.
Alţi istorici pun apariţia statului pe seama războiului, aşa cum este purtat
acesta din secolul al XVI‑lea încoace. O foarte interesantă explicaţie în aceşti
termeni o găsim la Norbert Elias, într‑o carte cu un titlu foarte sugestiv:
statul 89
Dinamica Occidentului. Pentru Elias, apariţia statului este legată de dezvolta

rea unui nou tip de război, care necesită resurse tot mai însemnate, justi
ficând astfel instituirea unei birocraţii, a unui corp de funcţionari care
urmează să strângă impozitele necesare pentru a‑l finanţa: „Abia odată cu
formarea unui aparat diferenţiat de dominaţie, controlul asupra armatei şi
fiscalităţii dobândeşte pe deplin caracterul său monopolist. Abia odată cu acest
control, monopolul asupra armatei şi fiscalităţii devine un fenomen bine stabi
lizat [...]. Abia odată cu formarea monopolului constant al puterii centrale şi
al aparatului specializat de dominaţie, unităţile de dominaţie dobândesc
caracterul de state”.
În ştiinţa politică, preocuparea pentru gestionarea „ameninţărilor venite din
partea vecinilor” e considerată un obstacol „în dezvoltarea unor instituţii poli
tice libere”, întrucât „statele europene aveau nevoie de armate terestre mari”
(Almond et alii).
Revenind la modelele de explicare a originii statului, să spunem că Stefano
Bartolini considera esenţială suprapunerea unui proces de diferenţiere a func
ţiilor şi de centralizare a controlului asupra lor: acest proces a condus la „o
autoreprezentare a statului” ca o „entitate destinată să treacă dincolo de
existenţa fizică a mai multor generaţii” şi care îşi stabileşte frontiere clare.
Chestiunea graniţelor este cea mai vizibilă articulare a construcţiei statale:
încă este sursă de tensiuni, inclusiv în Europa – de pildă, între ţările care au
alcătuit Iugoslavia, Kosovo şi Serbia sau Croaţia şi Slovenia având până azi
diferende serioase.
În fine, apariţia statului este explicată în scrierile istoricilor prin separaţia
ordinii politice şi a ordinii religioase. E un fenomen care era discutat deja de
Machiavelli, şi la care voi reveni după ce voi descrie cele două mari abordări
ale statului – cea liberală şi cea socialistă.
„Suveranitatea este puterea absolută şi perpetuă a unei Republici” (Jean

Bodin).
„Suveran este acela care decide asupra excepţiei” (Carl Schmitt).
„Libera dispunere de mijloace militare a fost sustrasă de sub puterea indi
vidului, fiind rezervată unei puteri centrale” (Norbert Elias).
„Forţa militară şi graniţele administrative au fost construite treptat pentru
a coincide” (Stefano Bartolini).
Abordarea liberală
Avem mai întâi, cronologic vorbind, o abordare liberală a statului, în care
acesta este un instrument protector. Găsim o asemenea viziune, expusă într‑un
mod exemplar, în opera lui John Locke.
În interpretarea autorului celui de‑Al doilea tratat asupra guvernării civile,
statul protejează viaţa, libertatea şi bunurile individului. Precum alţi autori
moderni, Locke pornea de la imaginarea unei stări de natură, în care viaţa
individului este precară pentru că fiecare se foloseşte de libertatea lui naturală
în detrimentul celorlalţi, în absenţa „unei legi stabile, consecvente şi ştiute”,
ca şi în absenţa „unui judecător imparţial”.
La fel ca în teoria lui Hobbes, starea de natură este o stare de război, dar,
spre deosebire de autorul Leviathanului, Locke considera că starea de război
apare doar după naşterea proprietăţii. Aşadar, dacă la Hobbes starea de natură
şi starea de război se suprapuneau perfect, Locke gândea lucrurile într‑o per
spectivă evoluţionistă, în măsura în care el considera că doar de la un punct
încolo – şi anume din clipa în care bunurile dobândite de cineva sunt râvnite
de semenii săi – starea de natură devine una de război. Pentru a proteja ceea
ce fiecare individ în parte dobândeşte, e nevoie – aşa cum spuneam deja – de
un contract social, prin care se instituie statul.
Paradigma protecţionistă e puternic înrădăcinată în felul nostru de a vedea
statul. Prima (şi uneori singura) aşteptare a unui cetăţean e ca statul să‑l pro
tejeze. În programele politice, dai la tot pasul de termeni precum „protecţie”,
„ocrotire”, „apărare” etc. Domeniul protejat e variabil de la o epocă la alta,
dar substanţa e aceeaşi: statul e instrument protector.
„Scopul principal şi important urmărit de oamenii care se unesc în comuni

tăţi şi care se supun ei înşişi unei cârmuiri este conservarea proprietăţii lor”
(John Locke).
Abordarea socialistă
Cealaltă mare opţiune filosofico‑politică este viziunea socialistă asupra statului.
Ea are, la rândul ei, un autor emblematic: este vorba despre Karl Marx, pen
tru care statul, departe de a fi un instrument de protejare a individului, este
un instrument al exploatării lui.
statul 91
Pentru autorul Capitalului, ordinea politică traduce raporturi sociale. Karl

Marx gândea evoluţia istorică în termeni de grupuri sociale şi relaţii între
acestea, nu în termeni individuali. Pentru el, fiecare asemenea grup este carac
terizat de un anumit statut, de o anumită poziţie în ierarhia pe care o reprezintă
întregul. E un statut creat de raportul pe care grupul îl are cu ceea ce marxiş
tii numeau „mijloace de producţie”, adică instrumentele cu care se produc
bunuri.
În viziunea marxistă, întreaga istorie este traversată de inegalitate, în con
diţiile în care unele grupuri au acces la mijloacele de producţie, în timp ce
altele sunt excluse. Statul este considerat instrumentul de care se folosesc
grupurile ce deţin mijloace de producţie pentru a exploata grupurile care nu
au acces la ele. Aceste grupuri poartă un nume specific: li se spune „clase
sociale”. În consecinţă, istoria e o serie de confruntări de clasă, unele dintre
clase dominându‑le pe celelalte. Dominaţia este realizată cu ajutorul statului.
Vedem deci că şi în această viziune, ca şi în cea liberală, statul e definit ca
un instrument, unul care produce un efect semnificativ la scara societăţii. Dar
dacă filosofia politică liberală considera că misiunea statului este protejarea
vieţii, a bunurilor şi a libertăţii fiecărui individ, pentru cea marxistă statul este
un instrument prin intermediul căruia individul, ca membru al unei clase, este
dominat sau prin care individul, dacă aparţine grupului dominant, îi domină
pe ceilalţi.
În lectura marxistă, conflictul dintre clase se acutizează în epoca modernă,
când cele două grupuri care se confruntă sunt capitaliştii şi proletarii. Primii
deţin mijloace de producţie din ce în ce mai puternice, cu ajutorul cărora sunt
exploataţi proletarii. Aceştia sunt oameni lipsiţi de orice proprietate şi, de
aceea, obligaţi să‑şi vândă forţa de muncă, singurul lucru de care dispun. Statul
burghez este instrumentul prin care capitaliştii îi domină pe proletari.
Pentru Marx, capitalismul ar aduce triumful statului, dar şi sfârşitul acestuia,
pentru că proletarii, lipsiţi de libertate şi dominaţi de capitalişti, se vor revolta
pentru a elibera fiinţa umană de exploatare şi alienare.
Diferenţa dintre viziunea filosofico‑politică liberală şi cea socialistă poate
fi exprimată şi în alt mod. În primul caz, statul este, aşa cum spunea Thomas
Paine, un rău necesar, întrucât, creat de indivizi, asigură protecţia vieţii, a
libertăţii şi a bunurilor de care dispun aceştia, în timp ce, în viziunea mar
xistă, este un rău absolut, deoarece încarnează dominaţia unei clase asupra
celorlalte.
Theda Skocpol exprima lucrurile altfel: ea observa că perspectiva marxistă
şi cea liberală sunt înrudite, întrucât în ambele statul este descris ca o „arenă
politică în care sunt eliminate conflictele referitoare la interesele sociale
şi economice”, cu diferenţa că într‑un caz, cel liberal, mijlocul folosit este
„consensul fundamental bazat pe autoritate legitimă”, în timp ce în celălalt caz

mijlocul este „dominaţia fundamental coercitivă”.
„Puterea de stat modernă nu este decât un comitet care administrează

treburile obşteşti ale întregii clase burgheze” (Karl Marx, Friedrich Engels).
„În orice stat, societatea este o binecuvântare, pe când guvernarea, chiar în
forma ei cea mai bună, este doar un rău necesar” (Thomas Paine).
„Statul este considerat – şi‑n teoria marxistă, şi‑n cea liberală – doar o arenă
în care sunt eliminate conflictele referitoare la interesele sociale şi econo
mice” (Theda Skocpol).
Dominaţia
Despre dominaţie, dar într‑un alt sens, este vorba şi în opera lui Max Weber.
Trei sunt tipurile de dominaţie proprii statului modern, ele fiind legate de
formele de legitimitate: dominaţia tradiţională, cea legal‑raţională şi domi
naţia charismatică.
Prima dintre acestea apropie statul de ordinea politică premodernă, în măsura
în care este vorba despre o dominaţie bazată pe cutumă şi pe o personalizare
puternică a exercitării puterii, precum în societăţile feudale şi în monarhiile de
la începuturile epocii moderne sau în regimurile neconstituţionale din zilele
noastre. Coreea de Nord din vremea dinastiei Kim, Arabia Saudită sau regatul
Eswatini sunt asemenea regimuri.
A doua formă – dominaţia legal‑raţională – este caracteristică majorităţii
statelor moderne, exercitarea puterii fiind bazată nu pe cutumă, ci pe reguli
raţionale şi generale, pornind de la separarea puterilor. Exercitarea autorităţii
este depersonalizată, oamenii se supun regulilor abstracte, şi nu unor semeni
de‑ai lor. Democraţiile consolidate din nordul Europei ilustrează cel mai bine
această formă.
În fine, al treilea tip de dominaţie – cea charismatică – se regăseşte în
general în situaţii rare, excepţionale şi de scurtă durată. E vorba despre cazu
rile în care seducţia sau fascinaţia exercitată de un individ asupra semenilor săi
devine factor politic fundamental. Un asemenea lider are o relaţie directă cu
masele, care cred în calităţile lui excepţionale, în abilităţile lui ieşite din comun.
Acest tip de dominaţie este întâlnit în regimurile totalitare (Hitler, Mussolini,
Ceauşescu sau Castro), dar uneori şi în regimuri democratice. Charles de Gaulle
este descris foarte frecvent ca un lider charismatic.
statul 93
Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre lideri populişti. Aceştia folosesc
structurile politice existente pentru a‑şi consolida dominaţia personală. Nu
charisma explică succesul lor, ci o anumită formă de demagogie, practicată
atunci când apare ceea ce Tocqueville numea „tirania majorităţi”, adică exer
citarea unei puteri fără oprelişti, în numele ideii că „în materie de guvernare
majoritatea are toate drepturile”.
„Puterea de a face orice, pe care aş refuza‑o unui semen de‑al meu, n‑aş
acorda‑o niciodată mai multora” (Alexis de Tocqueville).
Ce rol joacă naţiunea?

Indiferent de felul în care este perceput caracterul său instrumental, statul este
legat, în epoca modernă, de un tip de comunitate numită „naţiune”.
În opinia lui Juan Linz şi Alfred Stepan, statul dă naţiunii ceea ce aceasta
nu poate secreta, şi anume putere de coerciţie şi impozitare, pentru a impune
comportamente dezirabile. Istoricul Pierre Piazza vedea lucrurile într‑un
mod diferit: statul e cel care dă formă naţiunii, şi anume prin cartea de
identitate. Aceasta permite controlul persoanelor deviante (criminali, pros
tituate etc.), dar şi construirea unei conştiinţe a apartenenţei la o comunitate,
cea naţională.
În orice caz, asocierea stat‑naţiune este puternică. Foarte frecvent, de altfel,
statul modern este numit chiar stat‑naţiune. Nu există însă o singură viziune
despre naţiune. Din secolul al XVIII‑lea încoace, simplificând la maximum,
avem, de o parte, viziunea zisă germană şi, de alta, viziunea franceză despre
naţiune. Asta nu înseamnă că le găsim doar în Germania sau în Franţa ori că
nu există combinaţii inedite ale celor două „modele”.
Prima dintre cele două viziuni e organicistă şi a fost definită în chip exem
plar de Herder, iar cealaltă, numită „civică”, a fost descrisă de Ernest Renan.
Pentru Herder, naţiunea este o comunitate naturală, care creşte organic pe baza
unor similarităţi de limbă şi moravuri. Providenţa, spunea el, a separat naţiu
nile nu doar cu ajutorul unor munţi şi păduri, ci şi cu ajutorul limbii şi al firii
indivizilor. Cu alte cuvinte, elementul esenţial care constituie o comunitate
naţională este etnicitatea (ori un aspect al ei).
În cealaltă viziune, cea franceză, naţiunea nu este legată de identitatea de
rasă, de limbă sau moravuri, ci de consimţământ, de dorinţa, spunea Renan,
de a produce o viaţă comună. Existenţa unei naţiuni depinde de „deţinerea în
comun a unei bogate moşteniri de amintiri”, dar ea are nevoie şi de o confir

mare, fiind în acest sens „un plebiscit cotidian”, întrucât e întemeiată pe o
comunitate de voinţă, şi nu de rasă.
Dacă viziunea herderiană asupra naţiunii este închisă, fiindcă e limitată la
etnicitate, Renan cultiva o viziune deschisă despre naţiune, ea incluzând orice
voinţă liberă a indivizilor de a se asocia.
Relaţia dintre stat şi naţiune, observa Pierre Manent, este în ultimele dece
nii contestată. Contestarea s‑a înteţit la începutul anilor nouăzeci în Estul
postcomunist, unde naţionalismul a fost repudiat ca adversar al occidentaliză
rii. Manent credea că separarea statului de naţiune este imposibilă, fiindcă
naţiunea nu e o haină de care să te lepezi.
Şi Hélène Carrère d’Encausse observa că răsturnarea regimurilor comuniste
a potenţat îndoiala referitoare la naţiune, dar considera că în acest fel a luat
naştere o iluzie pe care o califica drept leninistă: „A omite naţiunea, imagi
nându‑ţi că aceste popoare ce renasc la o viaţă proprie ar putea să se moder
nizeze şi să ajungă la democraţie sărind peste ea şi peste puternicul sentiment
naţional în jurul căruia se consolidează înseamnă a raţiona încă o dată ca Lenin,
considerând că, în numele unui simplu postulat, se pot sări anumite etape ale
dezvoltării sociale”.
E, cum se vede, un subiect foarte disputat. Iar în anii din urmă, voci din
mai multe regimuri central‑ sau est‑europene (Polonia, Ungaria, România) au
început să asume un naţionalism care e definit mai puţin ca ură faţă de o naţi
une vecină şi mai degrabă ca o opoziţie faţă de Bruxelles, simbol al unui
ansamblu politic inedit, Uniunea Europeană.
„Fără stat, o naţiune nu are reprezentanţi” (Juan Linz, Alfred Stepan).

„Existenţa unei naţiuni este un plebiscit cotidian” (Ernest Renan).
„O formă politică – precum naţiunea sau cetatea – nu e o haină pe care s‑o
poţi pune şi scoate de pe tine, după cum ai chef, tu rămânând ceea ce eşti”
(Pierre Manent).
Statul‑providenţă
După al Doilea Război Mondial, statul occidental a devenit un stat‑providenţă.
Expresia aceasta a fost creată, de fapt, în jurul anilor 1870 în Franţa, fiind
mai apoi transferată în celelalte culturi europene. Ea acoperă un aspect impor
tant din evoluţia statului modern. Deşi imaginat în ultima parte a secolului
al XIX‑lea, statul‑providenţă a devenit o realitate abia după 1945.
statul 95
Protecţia bătrânilor prin sistemul de pensii, asigurările în caz de accident,

accesul oricărui cetăţean la educaţie publică şi la un sistem de sănătate sunt
manifestările cele mai cunoscute ale aşa‑numitului welfare state, tradus uneori
în română ca „stat al bunăstării”. E implicată aici o viziune economică: lordul
Beveridge, autorul unui raport din 1941 care a condus la crearea acestei forme
de stat în Marea Britanie în perioada postbelică, considera că şomajul nu trebuie
să depăşească 3%.
În viziunea socialistă, statul‑providenţă este rezultatul unei transformări
profunde a statului dintr‑un instrument al exploatării într‑un instrument al
acţiunii solidare sau, mai precis, unul de producere a solidarităţii, un termen
emblematic pentru cultura politică socialistă. Altfel spus, în această optică,
prin intermediul solidarităţii, statul modern a fost „îmblânzit”.
În viziunea liberală, statul‑providenţă este, aşa cum spunea Pierre Rosanvallon,
o extindere şi o aprofundare a statului protector clasic, a statului lockean,
întrucât el nu se mai mulţumeşte să protejeze viaţa, libertatea şi bunurile indi
vidului, ci asumă o protecţie mult mai amplă a cetăţenilor: „Drepturile eco
nomice şi sociale apar în chip firesc ca o prelungire a celor civice. Dacă
adevăratul cetăţean nu poate fi decât proprietar, atunci este necesar ca toţi
cetăţenii care nu sunt proprietari să fie făcuţi cvasiproprietari, adică trebuie
instituite mecanisme sociale care să le dea un echivalent pentru securitatea şi
siguranţa pe care le garantează societatea”.
Jacques Chevallier observa în acest sens că statul‑providenţă aduce cu sine
noi valori, care au diluat dogmatica juridică modernă întrucât „obiectivul de
a limita puterea statului, care se afla în inima liberalismului tradiţional, a lăsat
locul reprezentării unui stat învestit cu misiunea de a satisface nevoile tuturor
categoriilor de indivizi şi de grupuri”.
Rosanvallon mai spunea ceva important: prin apariţia unei providenţe secu
larizate, statul nu mai este, aşa cum se spunea în secolul al XIX‑lea, pentru
a‑i critica în chip ironic pe liberali, „un paznic de noapte”, ci produce secu
ritate socială.
Este nevoie aici să introduc o nuanţă. Unii dintre filosofii politici liberali
din ultima parte a secolului XX au elaborat o critică severă a statului‑providenţă,
în care vedeau o creaţie instituţională mult mai insidioasă şi mai periculoasă
la adresa libertăţii individuale decât cea reprezentată de statul totalitar.
Găsiţi, de pildă, acest punct de vedere la Friedrich von Hayek. Autorul
Constituţiei libertăţii considera că statul‑providenţă aduce cu sine o dominaţie
asupra vieţii individului mult mai primejdioasă decât cea dintr‑un stat totalitar,
pentru că este ascunsă sub retorica generozităţii şi a solidarităţii. Iată un pasaj
elocvent în acest sens: „o ambiţie care inspiră statul bunăstării [este] dorinţa
de a folosi puterile guvernamentale pentru a asigura o distribuţie mai uniformă
sau mai justă a bunurilor. În măsura în care aceasta implică folosirea puterilor
coercitive ale guvernului pentru a garanta obţinerea anumitor lucruri de către
anumite persoane, ea reclamă o anumită discriminare şi un tratament inegal
aplicat indivizilor, procedee incompatibile cu o societate liberă”.
Pe urmele lui Hayek, într‑o formă şi mai radicală, acest discurs a fost pre
luat de familia intelectuală libertariană sau anarho‑capitalistă, de autori precum
Robert Nozick, David Friedman sau Murray Rothbard, care consideră că statul
occidental de azi este născut dintr‑o negare a principiilor statului liberal clasic
şi că a produs o dominaţie cvasicompletă asupra individului.
Una dintre sursele acestui tip de gândire politică este Frédéric Bastiat, autor
care, în secolul al XIX‑lea, considera statul o mare ficţiune, prin intermediul
căreia toţi caută să trăiască pe cheltuiala celorlalţi. În ultima parte a secolu
lui XX, Robert Nozick era mai generos, acceptând că se poate vorbi despre
„stat” dacă o „asociaţie dominantă de protecţie dintr‑un teritoriu” satisface
două condiţii, şi anume „să aibă tipul corespunzător de monopol asupra folo
sirii forţei în teritoriu şi să apere drepturile fiecăruia din acel teritoriu, chiar
dacă această protecţie generală ar putea fi oferită numai într‑o modalitate
redistributivă”.
La începutul anilor nouăzeci, K.R. Popper lua apărarea statului‑providenţă,
afirmând că există obligaţii impuse în mod legitim de autorităţi. De pildă,
statul e îndreptăţit să‑i interzică unui şofer să conducă dacă un pasager aflat în
maşină nu‑şi pune centura de siguranţă, fiindcă altfel viaţa acestuia ar fi în
pericol. Tot astfel, autorităţile au dreptul să interzică fumatul „în toate împre
jurările”, fiindcă o terţă persoană ar putea suferi din pricina inhalării „fumu
lui ţigărilor altuia”. Paternalismul se justifică dacă acţiunea cuiva afectează
libertatea sau sănătatea unui semen.
„Statul‑providenţă din secolul XX reprezintă o aprofundare şi o extindere a

statului protector clasic” (Pierre Rosanvallon).
„Unele dintre scopurile statului bunăstării nu pot fi realizate într‑o societate
ce doreşte prezervarea libertăţii personale” (Friedrich von Hayek).
„Nimeni – nici rudele, nici prietenii şi cu siguranţă nicio administraţie, nicio
instituţie (precum Parlamentul), niciun funcţionar, niciun angajat – nu‑şi
poate aroga dreptul de a se transforma în tutorele unui adult şi de a‑l priva
de libertate, cel puţin dacă o terţă persoană nu este pusă astfel în pericol”
(K.R. Popper).
statul 97
Statul minimal
În zilele noastre, o distincţie importantă este cea dintre statul de drept şi statul
minimal. Ambele sunt importante, iar pentru a explica în ce fel se diferenţiază
ele mă folosesc de observaţiile lui Norberto Bobbio. Pentru autorul italian,
statul de drept şi statul minimal sunt expresia a două exigenţe majore legate de
putere: cel dintâi este expresia limitării puterilor statului, în timp ce statul
minimal este expresia limitării funcţiilor acestuia.
Bobbio observa că ne putem imagina un stat care să fie limitat în privinţa
puterilor, dar nu şi în privinţa funcţiilor, şi invers, un stat limitat în privinţa
funcţiilor sale, dar nu şi în privinţa puterilor. Găsim cea de‑a doua situaţie în
opera lui Hobbes, Leviathanul fiind un stat minimal, dar nu şi unul de drept.
În schimb, statul contemporan este limitat în privinţa puterilor – este deci un
stat de drept –, dar nu neapărat şi în privinţa funcţiilor sale, pentru că intervine
masiv în economie.
De fapt, statul minimal s‑a dezvoltat, din secolul al XVI‑lea încoace, spunea
Bobbio, prin desprinderea politicului de două sfere: economică şi religioasă.
Statul minimal este statul cu funcţii economice limitate şi, în al doilea rând, e
statul secularizat, desprins de religie, statul laic, care nu deţine monopolul
asupra opiniei religioase.
S.M. Lipset şi Stein Rokkan explicau procesul de laicizare pornind de la
„conflictul dintre statul‑naţiune centralizator şi mobilizator şi, pe de altă parte,
privilegiile corporatiste ale Bisericii”, un conflict care privea chestiuni diverse –
„celebrarea căsătoriei şi acceptarea divorţului, organizarea activităţilor de
binefacere şi gestionarea devianţilor, funcţiile personalului medical sau religios
şi organizarea funeraliilor”, dar mai presus de orice, controlul educaţiei. Cei
doi autori subliniau diferenţa dintre ţările luterane, „unde copiilor le‑a fost
impus învăţământul în limba vernaculară, bisericile fiind astfel agenţii statului”,
şi ţările catolice sau în care coabitau mai multe religii, unde „dezvoltarea
instrucţiei laice centralizate pentru toţi copiii a intrat în conflict cu drepturile
în vigoare ale puterilor religioase”.
În literatura politologică de astăzi vom găsi însă statul minimal legat mai
degrabă de exigenţa desprinderii de reglementarea economică, cu toate că, aşa
cum aminteam deja, statul contemporan din Occident este departe de a fi astfel.
În statele postcomuniste asistăm la evoluţii inedite: pe de o parte, abando
narea economiei planificate a încurajat viziuni libertariene, potrivit cărora
statul ar trebui vândut „bucată cu bucată”. Pe de alta, renaşterea sentimentului
religios a ajuns să pună sub semnul întrebării principiul secularizării statului.
Chestiunea religioasă redevine însemnată la scară europeană. Pippa Norris
şi Ronald Inglehart explicau supravieţuirea clivajelor religioase pe „bătrânul
continent” ca un rezultat al mobilizării Bisericilor prin reţelele lor organiza

ţionale din partidele democrat‑creştine, o mobilizare comparabilă cu cea orga
nizată în mediile muncitoreşti de către sindicate în favoarea partidelor socialiste,
social‑democrate sau comuniste.
„Liberalismul este o doctrină a statului limitat fie în privinţa puterilor, fie în

privinţa funcţiilor sale. Noţiunea curentă folosită pentru a desemna primul
caz este stat de drept, noţiunea curentă pentru desemnarea celui de‑al doi
lea caz este stat minimal” (Norberto Bobbio).
„Biserica avea legături cu partidele de dreapta care apărau politici econo
mice conservatoare şi valori morale tradiţionale – iniţial în legătură cu căsă
toria şi familia, apoi privitoare la egalitatea sexelor, liberalizarea sexuală şi
drepturile homosexualilor” (Pippa Norris, Ronald Inglehart).
Statul de drept
Revenind la celălalt concept despre care vorbea Norberto Bobbio, să spunem

că, în viziunea lui, există trei sensuri ale statului de drept.
Sensul cel mai slab ar fi cel pe care îl găsim în opera unui important jurist
de origine austriacă, Hans Kelsen. În viziunea lui, este stat de drept orice stat
dotat cu o Constituţie. Kelsen a influenţat în mare măsură şi şcoala de drept
din România, şi în perioada interbelică, dar şi în cea recentă. De pildă, când
s‑a adoptat Constituţia din 1991, juriştii români s‑au grăbit să afirme că aveam
astfel un stat de drept tocmai pentru că, văzând lucrurile în perspectivă kelse
niană, ei considerau că adoptarea unui text înseamnă tot.
Un sens mai tare al statului de drept este, în definiţia lui Norberto Bobbio,
cel în care statul dispune de puteri publice care sunt reglementate de norme
generale şi funcţionează în limitele fixate de ele. Aceasta este, sublinia auto
rul italian, doctrina superiorităţii guvernării legilor asupra guvernării persoa
nelor. Şi mai simplu spus: este vorba despre doctrina „nu oamenii, ci legile
guvernează”. John Gray exprima acelaşi lucru când vorbea despre o tradiţie
politică liberală care a impus limitarea guvernării cu ajutorul unor reguli
stricte. Un romancier japonez foarte cunoscut – Haruki Murakami – vorbea
şi el despre un asemenea sens al statului, spunând că justiţia nu‑i interesată
„dacă eu sunt eu sau tu eşti tu”, adăugând: „în faţa ei, orice om îşi pierde
numele şi chipul”.
statul 99
În al treilea rând, sensul cel mai puternic al statului de drept evocat de

Bobbio este cel în care, alături de această limită formală – nu oamenii, ci legile
guvernează –, avem şi o limită materială a exercitării puterii. Este limita creată
de înscrierea în textul constituţional a unor drepturi fundamentale ca drepturi
inviolabile şi de instituirea unor mecanisme care transformă înscrisul constitu
ţional într‑o realitate efectivă, cum ar spune Machiavelli. Mecanismele avute
în vedere de Bobbio sunt patru la număr. Este vorba despre:
(a) controlul puterii executive de către cea legislativă;
(b) controlul puterii legislative printr‑o Curte Constituţională;
(c) autonomia guvernării locale în raport cu cea centrală;
(d) existenţa unei magistraturi independente de puterea politică.
Aşa cum se poate remarca, acestea corespund mai degrabă peisajului unui
regim parlamentar.
Nu mai insist asupra relaţiei cu principiul separaţiei puterilor formulat de
Montesquieu, pentru că l‑am amintit deja când am vorbit despre regim. Aş
vrea, în schimb, să atrag atenţia asupra faptului că al treilea mecanism men
ţionat este cel care ne ajută să distingem statele unitare de cele federale.
Acestea din urmă pot fi de tip vertical sau orizontal, aşa cum explică
Dominique Colas: „În primul caz, federaţia şi statele posedă puteri specifice
şi independente, fiecare nivel asumând în principiu întreaga responsabilitate,
de la legiferare la punerea în operă (Statele Unite). În al doilea caz, aşa cum
se întâmplă în Germania, în afara unor competenţe particulare atribuite landu
rilor, separaţia priveşte puterea legislativă (deţinută de Bund) şi executarea
deciziilor – federale şi federate –, care e de competenţa generală a landurilor.
De aici rezultă o cooperare obligatorie între centru şi periferie, ca şi o nego
ciere politică între Bund şi landuri”.
Pe de altă parte, Stein Rokkan sublinia că fiecare formă de stat corespunde
unui anumit grad de eterogenitate culturală sau etnico‑lingvistică, astfel încât
„instituţiile teritoriale sunt în general clasificate pe un continuum de la confe
deraţii slabe la structuri unitare puternic centralizate”.
Recent, statul de drept a fost contestat în numele iliberalismului. Conceptul
a fost lansat, aşa cum subliniau Xavier Crettiez et alii, de către Fareed Zakaria,
în 1997, pentru a desemna acel stat în care justiţia se află sub control politic,
iar libertăţile civile ilustrate de mass‑media şi de ONG‑uri sunt încălcate gro
solan. În 2014, premierul maghiar Orbán Viktor a asumat vocabula „iliberal”
ca emblemă a regimului său, opunând‑o conceptului popperian de „societate
deschisă”, iar de atunci încoace problema „democraţiilor iliberale” a devenit
o parte a dezbaterilor din sânul UE.
„Un stat nesupus dreptului este de neconceput” (Hans Kelsen).

„Guvernarea liberală nu poate fi altfel decât limitată” (John Gray).
„Dacă puterea legislativă şi cea executivă sunt reunite în mâinile aceleiaşi
persoane sau aceluiaşi corp de funcţionari, nu există libertate, căci te poţi
teme ca monarhul sau senatul să nu întocmească legi tiranice, pe care să le
aplice apoi în chip tiranic” (Montesquieu).
Exportarea statului
La începutul expunerii, spuneam că statul este o creaţie occidentală relativ
recentă. Încet‑încet, el s‑a răspândit la scara întregii lumi. În ultimele două
secole, numărul statelor a sporit în chip semnificativ: dacă la mijlocul seco
lului al XIX‑lea existau circa 40, astăzi numărul statelor a depăşit 200. Fără
a le mai număra pe cele fanteziste, precum Sealand, organizat pe o platformă
marină părăsită în 1967, sau Liberland, proclamat în 2015 undeva la graniţa
dintre Croaţia şi Serbia.
Expansiunea statului s‑a produs pe mai multe căi, observa Bertrand Badie
într‑o carte despre occidentalizarea ordinii politice, o teză împărtăşită şi de
Philippe Braud. Avem de‑a face, spunea Badie, cu un import deliberat. Aşa au
stat lucrurile în Imperiul Otoman târziu sau în Japonia la sfârşitul secolului al
XIX‑lea. E valabil şi pentru România: după crearea Principatelor Unite în
1859, elitele politice valahe şi moldovene şi‑au propus să importe statul creat
în Occident, inclusiv prin aducerea în ţară a unui prinţ străin – mai întâi Filip
de Flandra, apoi Carol I. După cum ştiţi, avem şi o importantă dezbatere, de
la sfârşitul secolului al XIX‑lea până la al Doilea Război Mondial, pe marginea
reuşitei acestui import. Ea a fost reluată după căderea comunismului, când
modernizarea a fost iarăşi echivalată cu occidentalizarea, adică importarea
modelului politic liberal‑democrat.
Statul de tip occidental este exportat, de asemenea, prin intermediul domi
naţiei imperiale în colonii. În numeroase teritorii din America Latină, din
Africa ori de pe continentul asiatic, structurile administrative sunt create ca
urmare a implantării unor puteri coloniale (franceză, germană, britanică, por
tugheză etc.). Statele născute în primele decenii postbelice pe ruinele imperi
ilor continuă, apoi, creaţia occidentală: Mali, Bangladesh sau Mozambic sunt
doar trei dintre numeroasele state născute în acest fel. Moştenirea colonială e
contestată astăzi de beneficiarii creaţiei statale, pornind de la ideea că înainte
statul 101
de venirea colonizatorilor existau structuri comparabile cu cele ale unui stat,

deşi nu în înţelesul occidental al termenului.
State în sens occidental sunt create şi pe ruinele URSS sau ale Iugoslaviei,
dar succesul lor e relativ: Slovenia şi ţările baltice au intrat în UE înaintea
României, dar Kosovo nu e recunoscut de cinci state‑membre ale Uniunii
Europene – Cipru, Grecia, România, Slovacia şi Spania.
„Fenomenul colonial a impus în majoritatea ţărilor de pe glob categorii de

gândire politică provenite din Europa, ceea ce a facilitat, după decolonizare,
instituirea unor state inspirate de Occident” (Philippe Braud).
Criza statului
În ultimii ani, se discută foarte mult despre criza statului. Aceasta e pusă pe
seama mai multor fenomene, foarte diferite unele de altele.
Prima cauză ar fi prăbuşirea unor structuri politice precum cele menţionate
adineauri (URSS şi Iugoslavia) sau falimentul unor state de pe continentul
african – precum Somalia ori Ciad.
O criză a statului avem şi în Irak sau Siria: din pricina războaielor din
ultimii 15 ani, acolo a fost proclamat în 2014 califatul, o formă politică veche,
al cărei sfârşit părea definitiv atunci când Mustafa Kemal Atatürk a abolit
califatul otoman în 1924, pentru a crea republica turcă.
Un fenomen cu totul nou, care pune sub semnul întrebării statul din cu totul
alte motive decât criza sau incapacitatea de a gestiona societăţi foarte com
plexe, este apariţia şi consolidarea, în a doua parte a secolului XX, a Uniunii
Europene.
Într‑adevăr, UE nu este nici stat, nici federaţie de state, nici organizaţie
internaţională, nici imperiu (Sabine Saurugger), ci o creaţie politică inedită,
care este, de altfel, în curs de definire, ultimele tratate, cel de la Nisa şi cel
de la Lisabona, complicând foarte mult această construcţie.
UE a fost descrisă ca imperiu în primul rând din pricina extinderii sale:
de la şase state fondatoare în 1957, când Franţa, Germania, Italia şi ţările
Beneluxului semnau Tratatul de la Roma, s‑a ajuns la 28 în 2013. Au existat,
de fapt, mai multe extinderi: în 1973 (când au aderat Marea Britanie, Irlanda
şi Danemarca), în 1981 (Grecia), în 1986 (Spania şi Portugalia), în 1995
(Austria, Finlanda şi Suedia), în 2004 (Cipru, Malta şi opt state
ex‑comuniste – cele din grupul de la Vişegrad, statele baltice şi Slovenia), în

2007 (Bulgaria şi România) şi în 2013 (Croaţia). Referendumul din 2016 care
a condus la Brexit a pus sub semnul întrebării expansiunea. E greu de ştiut,
pe de altă parte, ce se va întâmpla cu ţările candidate din Balcanii de Vest ori
cu Turcia, fiindcă nu mai există partide occidentale care să aibă drept prioritate
politică extinderea Uniunii. Chiar dacă nu putem anticipa cum va arăta UE
într‑un viitor mai îndepărtat, evoluţia ei din ultimii ani pare a fi o contestare
haotică a formei politice statale.
„Europa nu e nici stat, nici organizaţie internaţională, nici imperiu” (Sabine

Saurugger).
1. Cine a afirmat că „guvernarea e un rău necesar”?
a. Charles de Gaulle;
b. Donald Trump;
c. Thomas Paine.
2. Max Weber a definit statul ca deţinător al monopolului asupra:

a. confruntării politice ilegitime:
b. constrângerii fizice legitime:
c. condiţionării etice ilegitime.
3. Statul‑providenţă este o creaţie:

a. antică;
b. modernă;
c. postmodernă.
4. Tirania majorităţii, aşa cum o înţelegea Tocqueville, înseamnă că:

a. majoritatea are toate drepturile;
b. minoritatea nu e constructivă;
c. promisiunile electorale trebuie ţinute.
5. Pentru Ernest Renan, naţiunea este:

a. un plebiscit cotidian;
b. o haină de care nu ne putem lepăda;
c. o necesitate pentru stat.
statul 103
6. Statul dă naţiunii putere de coerciţie şi impozitare, afirmau:

a. Juan José Linz şi Alfred Stepan;
b. Karl Marx şi Friedrich Engels;
c. Gabriel Almond şi Sidney Verba.
7. Socialiştii vor:
a. un stat al bunăstării tuturor;
b. un stat care e „paznic de noapte”;
c. un stat care garantează proprietatea.
8. Leviathanul lui Hobbes:

a. este un stat de drept, dar nu şi un stat minimal;
b. nu este nici stat de drept, nici stat minimal;
c. este un stat minimal, dar nu şi un stat de drept.
9. Indicaţi care afirmaţie traduce ideea domniei legii:

a. nu guvernează oamenii, ci legile;
b. nu vremurile sunt sub oameni, ci oamenii sub vremi;
c. legea nu e egală pentru toţi.
10. Dintr‑un punct de vedere kelsenian, România a devenit un stat de drept:

a. în 2007, când a intrat în UE;
b. în 1989, când a fost răsturnat de la putere dictatorul Ceauşescu;
c. în 1991, când s‑a adoptat o Constituţie.
A. Putem trăi în afara statului?
B. Are birocraţia o parte bună sau este ea absolut rea?
C. Ce îi apropie şi ce îi desparte pe Locke şi Marx când vorbesc despre stat?
D. E orice stat care dispune de o Constituţie un stat de drept?
E. Avem dreptul să folosim forţa împotriva unui cetăţean şi, dacă da, când
anume?
F. E viaţa publică „o junglă”, aşa cum afirma Isaiah Berlin citindu‑l pe Machiavelli?
G. Ce se află între „răul absolut” şi „răul necesar”?
H. Autorităţile unui stat au dreptul de a interzice fumatul şi în spaţii private sau
doar în locuri publice?
I. Analizaţi procesul de secularizare din România.
J. Comentaţi spusele scriitorului Haruki Murakami, potrivit căruia justiţia „nu
este interesată dacă eu sunt eu sau dacă tu eşti tu”.
Referinţele folosite în conferinţa despre stat

Gabriel ALMOND, G. Bingham POWELL Jr., Kaare STRØM, Russell J. DALTON,
Politica comparată astăzi. Cadru teoretic, traducere de Camelia Boca, Institutul
European, Iaşi, 2009 [2008], p. 35.
Cătălin AVRAMESCU, Cum alegem? Un portret al democraţiei pe înţelesul tuturor,
Bertrand BADIE, L’État importé. L’occidentalisation de l’ordre politique, Fayard, Paris,
1992.
Stefano BARTOLINI, Restructuring Europe. Centre Formation, System Building, and
Political Structuring between the Nation State and the European Union, Oxford
University Press, 2005, pp. 60‑64.
Claude-Frédéric BASTIAT, „Statul”, Journal des Débats, 25 septembrie 1848, tradu
cere de Bogdan C. Enache după textul din ediţia originală în şapte volume (1863)
a operelor complete, Claude-Frédéric Bastiat, vol. IV, pp. 327‑341 [Institutul
Ludwig von Mises România, www.misesromania.org].
Isaiah BERLIN, En toutes libertés. Entretiens avec Ramin Jahanbegloo, Éditions du
Félin, Paris, 1990, p. 82.
Norberto BOBBIO, Liberalism şi democraţie, traducere de Ana‑Luana Stoicea, prefaţă
de Daniel Barbu, Nemira, Bucureşti, 2007 [1985], p. 35.
Jean BODIN, Les six livres de la République, Paris, Dupuys, 1577, apud Dominique
COLAS (ed.), La pensée politique, Larousse, Paris, 1992, p. 160.
Philippe BRAUD, Science politique, vol. II: L’État, Seuil, Paris, 1997, p. 134.
Jacques CHEVALLIER, L’État de droit, „Clefs Politique, Montchrestien”, Paris,
1994, p. 102.
1994, p. 74.
à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018, pp. 110‑111.
Hélène Carrère D’ENCAUSSE, Triumful naţiunilor, traducere de Sofia Oprescu,
Remember Press, Bucureşti, 1993 [1990], pp. 258‑259.
Norbert ELIAS, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice şi psihogenetice, vol. II:
Transformări ale societăţii. Schiţa unei teorii a civilizării, traducere de Monica‑Maria
Aldea, Polirom, Iaşi, 2002 [1980], p. 101.
Peter FLORA, Stein KUHNLE, Derek URWIN (ed.), State formation, nation‑building
and mass politics in Europe. The Theory of Stein Rokkan, Oxford University Press,
1999, pp. 207 şi 219.
Francis FUKUYAMA, State Building. Governance and World Order in the Twenty
First Century, Profile Books, 2005, pp. 1‑2 şi 9.
John GRAY, Liberalismul, traducere de Anca Gheauş, introducere la ediţia română de
Cătălin Avramescu, Du Style, Bucureşti, 1998 [1986], p. 101.
Friedrich A. HAYEK, Constituţia libertăţii, traducere de Lucian‑Dumitru Dîrdală,
prefaţă de Paul E. Michelson, postfaţă de Vasile Boari, Institutul European, Iaşi,
1998 [1960], pp. 271‑273.
statul 105
Hans KELSEN, Doctrina pură a dreptului, traducere de Ioana Constantin, Humanitas,

Bucureşti, 2000 [1934], pp. 367‑368.
Juan J. LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transitions and Consolidation:
Southern Europe, South America, and Post‑Communist Europe, The Johns Hopkins
University Press, Baltimore şi Londra, 1996, p. 22.
Seymour M. LIPSET, Stein ROKKAN, Structures de clivages, systèmes de partis et
alignement des électeurs: une introduction, traduceri de Pascal Delwit, Nicolas de
Decker, Jean‑Benoît Pilet, Giulia Sandri, Emilie van Haute, Éditions de l’Université
de Bruxelles, 2008 [1967], pp. 33‑40.
John LOCKE, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, traducere de
Silviu Culea, prefaţă de Adrian‑Paul Iliescu, comentarii de Cătălin Avramescu, Mihaela
Czobor‑Lupp, Mihail Radu Solcan, Nemira, Bucureşti, 1999 [1690], pp. 124‑127.
Nicolae Luca, prefaţă de Gh. Lencan Stoica, Minerva, Bucureşti, 1994 [1532].
Pierre MANENT, Raţiunea naţiunilor. Reflecţii asupra democraţiei în Europa, tradu
cere şi postfaţă de Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 2007 [2006], p. 8.
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, ed. îngrijită de
Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosaşu, Ion Ianoşi, Iulia
Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda, Mihai Zamfir, Nemira,
Bucureşti, 1998 [1848], p. 12.
Ludwig von MISES, Birocraţia, traducere de Dragoş Pâslaru şi Livia Paraschiv, prefaţă
de Vlad Topan, Institutul Ludwig von Mises, 2003 [Institutul Ludvig von Mises
România, www.misesromania.org].
MONTESQUIEU, De l’esprit des lois, ed. Victor Goldschmidt, Paris, Garnier‑Flammarion,
1979 [1748], traducere de Cristian Preda, preluată din Cristian PREDA (ed.),
Liberalismul. Antologie comentată de filosofie politică, postfaţă de Horia‑Roman
Patapievici, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 137.
Haruki MURAKAMI, În noapte, traducere de Iuliana Oprina, Polirom, Iaşi, 2013,
pp. 99‑100.
Pippa NORRIS, Ronald INGLEHART, Sacré versus sécularisation. Religion et poli
tique dans le monde, traducere de Pascal Delwit, Éditions de l’Université de
Bruxelles, Bruxelles, 2014 [2004], pp. 280‑281.
Robert NOZICK, Anarhie, stat şi utopie, traducere din engleză şi cuvânt-înainte de
Mircea Dumitru, Humanitas, Bucureşti, 1997 [1974], p. 159.
Thomas PAINE, Political Writings, Cambridge University Press, 1989 [1775], traducere
de Florin Popa, preluată din Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail SOCACIU
(coord.), Fundamentele gândirii politice moderne. Antologie comentată, Polirom,
Iaşi, 1999, p. 147.
Pierre PIAZZA, Histoire de la carte nationale d’identité, Odile Jacob, Paris, 2004.
Karl R. POPPER, Lecţia acestui secol, un dialog cu Giancarlo Bosetti, urmat de două
conferinţe despre statul democratic şi libertate, introducere de Giancarlo Bosetti,
traducere din limba italiană de Florin Dumitrescu, comentarii de Mihaela Czobor,
Iulia Motoc, Camil‑Alexandru Pârvu, Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 1998
[1992], pp. 86‑87.
Ernest RENAN, Qu’est‑ce qu’une nation?, texte alese şi prezentate de Joël Roman,
Presses Pocket, Paris, 1992 [1882], pp. 54‑55.
Pierre ROSANVALLON, La crise de l’État‑providence, Seuil, Paris, 1981, traducere
de Cristian Preda, preluată din Cristian PREDA (ed.), Liberalismul. Antologie
comentată de filosofie politică, postfaţă de Horia‑Roman Patapievici, Humanitas,
Bucureşti, 2003, pp. 118‑121.
Sabine SAURUGGER, Théories et concepts de l’intégration européenne, Presses de
SciencesPo, Paris, 2009, pp. 319‑320.
Carl SCHMITT, Political Theology. Four Chapters on the Concept of Sovereignty,
traducere de George Schwab, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts şi Londra,
1985 [1922], pp. 5 şi 13.
Theda SKOCPOL, States and Social Revolutions. A Comparative Analysis of France,
Russia and China, Cambridge University Press, Cambridge, 1979, p. 25.
Alexis de TOCQUEVILLE, Despre democraţie în America, vol. I, partea a doua,
cap. VII, traducere din limba franceză de Magdalena Boiangiu şi Beatrice Staicu,
Humanitas, Bucureşti, 1995 [1835], p. 327.
Eric VOEGELIN, Religiile politice, traducere şi studiu introductiv de Bogdan Ivaşcu,
Humanitas, Bucureşti, 2010 [1938], pp.125‑126.
Max WEBER, Politica, o vocaţie şi o profesie, traducere de Ida Alexandrescu, Anima,
Bucureşti, 1992 [1926], p. 8.
Max WEBER, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, traducere de Ihor Lemnij,
postfaţă de Ioan Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti, 2003 [1934], p. 8.
Partidele
Chestiunea partidelor politice este una dintre cele mai însemnate, dacă nu
cumva cea mai importantă din ştiinţa politică. O voi aborda plecând de la trei
puncte:
În primul rând, voi defini partidele. Voi discuta, apoi, despre originea lor
istorică şi despre funcţiile pe care le îndeplinesc, pentru a vedea astfel care
sunt raţiunile pentru care există. În fine, voi prezenta diverse tipuri de partide:
perspectiva istorică va interveni din nou, pentru că partidele au evoluat, s‑au
schimbat mult faţă de momentul naşterii lor.
Câteva definiţii
Există, aşa cum vă puteţi închipui cu uşurinţă, numeroase definiţii ale parti
delor. Este evident că „un partid este o parte”, cum spunea Giovanni Sartori,
folosind „argumentul pluralismului” care afirmă că „dacă un partid nu este o
parte, este un pseudopartid, iar dacă un întreg este identificat doar cu un par
tid, este un pseudoîntreg”.
Dar ce este un partid dincolo de a fi o parte, aşa cum o indică numele? La
fel ca în alte cazuri, vă recomand să mergeţi pe mâna marilor autori şi să nu
recurgeţi la improvizaţiile pe care le puteţi găsi ici şi colo, deoarece ele vă pot
împinge pe piste greşite.
Dintre numeroasele definiţii existente, aş menţiona‑o mai întâi pe cea dato
rată lui Max Weber, pe care l‑am pomenit de mai multe ori, care spunea că
partidul este o asociaţie bazată pe un angajament liber al persoanelor şi care
le procură liderilor puterea, iar militanţilor le dă şansa de a urmări anumite
ţeluri colective, de a obţine avantaje personale sau de a realiza ambele obiective.
Pe scurt: un partid le dă liderilor puterea, iar militanţilor – o şansă de carieră
ori de împlinire a unei aspiraţii.
Aş vrea să adaug definiţiei lui Weber o alta, care a fost formulată de Anthony
Downs: acesta spunea că un partid este o echipă de persoane care caută să
acapareze aparatul guvernamental dobândind posturi ca urmare a unor alegeri
ţinute cu o anumită regularitate.
Nu voi mai cita alte definiţii, pentru că vreau să ajung la una care este citată
foarte des. O veţi găsi în toate manualele, deşi au trecut mai mult de patru dece
nii de la formularea ei. Am în vedere definiţia elaborată de Joseph LaPalombara
şi Myron Weiner. Pentru cei doi autori, există patru caracteristici sau patru
dimensiuni importante ale grupurilor care capătă numele de partide politice.
Iată cele patru trăsături, pe care le voi discuta rând pe rând: prima dintre
ele este existenţa unei organizări durabile. Al doilea element distinctiv al unui
grup care poartă denumirea de „partid” este reţeaua de organizaţii locale. În
al treilea rând, este vorba despre voinţa de a lua puterea. În fine, a patra carac
teristică este căutarea unui sprijin popular, a susţinerii din partea alegătorilor.
„Aşa‑numitele sisteme de partide cu partid unic există, dar au acestea ceva

în comun cu sistemele de partide pluraliste, în care partidele sunt părţi?”
(Giovanni Sartori).
„Scopul partidelor este ca liderul lor să fie ales într‑o funcţie de conducere,
pentru a‑i putea promova apoi pe ceilalţi membri în funcţii în interiorul
aparatului de stat” (Max Weber).
Durata de viaţă
Aşa cum menţionam, prima caracteristică este organizarea durabilă. Aceasta
înseamnă pentru LaPalombara şi Weiner că organizaţia, grupul care se organi
zează ca partid trebuie să aibă o durată de viaţă care să depăşească episodul
fondator sau, altfel spus, momentul creării partidului. Cu alte cuvinte, nu este
suficient ca un grup de persoane să se pună de acord şi să creeze o organizaţie
căreia să‑i spună „partid” (sau „forum”, „platformă”, „alianţă” etc.). Dacă
iniţiativa e legată exclusiv de respectivele persoane, e evident că, atunci când
acestea abandonează, organizaţia dispare. Acela nu e un partid politic.
Un grup efemer seamănă mai degrabă cu un club de prieteni decât cu un
partid. Pentru ca un grup să fie partid, este nevoie ca la nivelul organizaţiei să
se succeadă mai multe generaţii de lideri.
Avem numeroase ilustrări ale acestui fenomen. De pildă, în România au
existat, din 1990 încoace, peste 400 de partide şi alianţe înscrise la tribunal,
dar astăzi mai există circa 30. Restul, după episodul fondator, au dispărut, s‑au
„întors” în societate.
În general vorbind, numeroase formaţiuni sunt efemere, iar numele stârnesc
uneori hazul. Jeremy Paxman enumera numele unor partide care au depus
partidele 109
candidaturi în Marea Britanie la începutul anilor 2000: Păstaia Noului Mileniu,

Partidul Trăsniţii Rock’n-Roll, Partidul care se Opune Avortului, Eutanasiei şi
Experimentelor pe Embrioni, Partidul Oamenilor din Mlaştină care te Scapă
de Politicienii Inutili, Partidul Rochia Fantezistă, Alianţa Ursuleţul de Pluş ori
Partidul Bărbaţilor Caucazieni. Şi în Franţa s‑au creat formaţiuni cu nume
bizare, unele dintre ele fiind citate într‑un volum al lui Bruno Fuligni: Mişcarea
Ondulatorie Universală, Partidul Plăcerilor, Colectivul pentru Supravieţuirea
Visurilor ori Mişcarea Utopiei Concrete. Nici în Statele Unite imaginaţia n‑a
şomat: într‑o carte a lui Pascal Clément apar menţionate Partidul Băutorilor
de Bere, Partidul Anti‑Ipocrizie, Partidul Bunului‑Simţ, Partidul Drepturilor
Creatorului, Partidul Iubirii şi Furiei, Partidul Politic Oficial al Poneiului Liber
şi al Îngheţatei sau Partidul Reformei Stupide.
În Islanda, în 2010 a apărut un partid care se numea Best Flokkurinn, care
în traducere înseamnă „Cel mai Bun Partid”, imnul ales fiind o melodie a Tinei
Turner, intitulată Simply the best. Fondat de un actor, Jón Gnarr, partidul a
dispărut după patru ani, când fondatorul şi‑a încheiat mandatul câştigat la
primăria din Reykjavík.
„Cine mai ştie astăzi ceva despre Alianţa Leopardul, sau despre Partidul
Muncii Birocratice, sau despre Partidul Liber‑Schimbist, sau despre Partidul
Eroilor Căzuţi pentru Libertatea Eroilor Rămaşi în Viaţă Afectaţi de Gloanţele
Barbare?” (Cristian Preda).
Structura locală
Al doilea element îl completează pe primul. LaPalombara şi Weiner considerau
că un partid este structurat la nivel local, că are în mod necesar o înrădăcinare
solidă şi cuprinzătoare în teritoriu. Altfel spus, un partid nu poate fi organizat
doar în capitala ţării sau într‑o singură municipalitate şi nici măcar la nivelul
unei regiuni.
Definiţia pe care o discut exclude aşa‑numitele partide regionale. Ea presu
pune că o organizaţie poate să poarte numele de „partid” doar atunci când este
structurată ca o reţea densă de legături între un centru şi filiale, doar atunci
când acoperă, la limită, întregul teritoriu. Partidele sunt deci o reţea densă şi
la scară largă, nu doar o „pată de culoare” într‑o zonă.
Există, însă, numeroase organizaţii care au o înrădăcinare strict regională.
Aşa sunt, în România, Uniunea Democrată a Maghiarilor sau alte organizaţii
ale minorităţilor. Urmând cumva această definiţie, chiar dacă au filiale în mai
multe judeţe, ele nu‑şi spun „partid”, ci „Uniune” sau „Forum”. Legea le
îngăduie să participe la alegeri şi să primească mandate.
În alte părţi, asemenea organizaţii îşi spun „partid”. Un caz este, de pildă,
cel al Parti Québécois, organizat în provincia canadiană Québec, şi nu pe tot
cuprinsul Canadei. Primul articol al statutului său menţionează „societatea
quebecoeză” şi chiar paritatea de gen, dar nu statul canadian. E firesc. Primul
punct din programul său e să facă din Québec „o ţară independentă”. Definiţia
despre care vorbim exclude asemenea cazuri.
„Parti Québécois caută să reflecte, în toate instanţele sale, diversitatea socie

tăţii quebecoeze şi să ajungă la paritatea bărbaţi‑femei” (Statut du Parti
Québécois).
Ambiţia puterii
În al treilea rând, un partid este caracterizat de dorinţa clară de a dobândi
puterea, de a o exercita şi de a o păstra. Toate cele trei verbe sunt importante.
Trebuie să‑ţi doreşti să cucereşti puterea, trebuie să ai capacitatea de a o asuma
şi, evident, vei avea dorinţa de a o conserva. Dacă una dintre aceste dimensi
uni lipseşte, partidul are o problemă serioasă de articulare.
Dacă lipseşte dorinţa de a lua puterea, nu putem vorbi despre un adevărat
„partid”. Găsim, inclusiv în România, numeroase exemple de organizaţii create
sub numele de partid şi care refuză (ori nu au capacitatea) să depună candida
turi, interzicându‑şi astfel accesul la putere.
O observa deja P.P. Negulescu: partidele sunt asociaţii cu caracter public,
nu privat, scria el, dar numai unele dintre ele vor câştiga dreptul de a ajunge
la guvernare, adică de a fi cu adevărat organizaţii politice.
Nu numai în România se întâmpla sau se întâmplă aşa. Şi în Statele Unite,
de pildă, există sute de partide, dar numai două au capacitatea de a produce
candidaturi de succes în alegerile pentru Congres sau pentru Casa Albă.
Pe de altă parte, o organizaţie politică ajunsă la putere nu se gândeşte cum
să plece mai repede de acolo. De obicei, vrea să rămână cât mai mult!
Exercitarea puterii se poate realiza în felurite chipuri. Poţi să guvernezi singur
sau poţi să guvernezi în alianţă cu alţii. Nu are importanţă, până la urmă, cum
este construită această configuraţie, elementul decisiv fiind dorinţa de a dobândi
puterea.
partidele 111
În acest sens, partidele politice se deosebesc de alte forme de asociere cum

sunt, de pildă, organizaţiile societăţii civile sau asociaţiile non‑guvernamentale.
Acestea nu‑şi propun să dobândească puterea, ci doar să o influenţeze. E o
mare deosebire între a vrea să iei puterea, a dori să o exerciţi în nume colectiv
şi, respectiv, a vrea să influenţezi anumite decizii. Denumirea de „ONG”, adică
„organizaţii non‑guvernamentale”, tocmai asta spune: nu depinzi de guvern,
nu te afli în zona exercitării puterii sau sub influenţa acesteia. Intră în catego
ria aceasta, evident, şi toate organizaţiile care fac lobby.
„Dacă, la rigoare, poate exista orişice partid, întrucât dreptul de asociere e

garantat de principiile democraţiei moderne, este însă evident că nu orişice
partid e îndreptăţit să guverneze” (P.P. Negulescu).
Sprijinul popular
În fine, în definiţia formulată de LaPalombara şi Weiner este vorba despre
căutarea unui sprijin popular. Un partid este o organizaţie care vrea ca prin
alegeri să beneficieze de susţinerea cetăţenilor, de sprijinul societăţii. Giovanni
Sartori considera şi el că un grup nu poate fi partid dacă nu se duce cu o listă
în faţa cetăţenilor, pentru a fi votată.
Există, aşa cum vom vedea, în afară de alegeri, şi alte căi de a ajunge la
putere, şi anume cele revoluţionare sau militare, dar după o vreme tot la alegeri
se recurge, fiindcă puciştii sau revoluţionarii caută la rândul lor legitimitatea
populară. Dincolo de căi şi mijloace, căutarea unei susţineri populare este o
dimensiune importantă a organizaţiilor politice. Am menţionat deja, într‑o
întâlnire anterioară, că în societăţile contemporane politica nu mai este o ches
tiune de persoane, ci de partide.
Întrucât trăim în societăţi democratice, în cadrul cărora dobândirea puterii
se face prin intermediul alegerilor, susţinerea populară este indispensabilă
pentru o organizaţie partizană. Democraţiei reprezentative i se mai spune azi
şi „electorală”. Dacă democraţia nu există azi fără vot, atunci nu poţi să atingi
scopurile unui partid politic fără a beneficia de sprijin la urne.
„Un partid este orice grup politic identificat printr‑o denumire oficială, care
se prezintă în alegeri şi plasează prin intermediul alegerilor (libere sau nu)
candidaţi pentru funcţiile publice” (Giovanni Sartori).
Partidele şi legea
Din definiţia pe care am discutat‑o îndelung nu rezultă că dimensiunea juridică
a unui partid ar fi esenţială. Desigur, un asemenea aspect nu poate lipsi. Un
partid sau activitatea sa înseamnă şi o formă juridică, nu doar mobilizare aso
ciativă ori valori. Există, de fapt, în funcţie de contextele naţionale, diverse
constrângeri de ordin pur juridic.
Jean‑Benoît Pilet şi Emilie van Haute au făcut un studiu despre condiţiile
legale cerute în Uniunea Europeană partidelor. La noi, de pildă, ca să încep
cu acest exemplu, din decembrie 1989 până în 1996 era nevoie ca 251 de per
soane să semneze liste de susţinere pentru recunoaşterea unui partid; numărul
a crescut apoi la 10 000, iar în 2003 chiar la 25 000, pentru ca în urmă cu trei
ani să fie redus la doar trei persoane.
În alte locuri, ca în Belgia sau în Franţa, nu există o lege a partidelor, ci
doar dispoziţii legale care stabilesc cum e finanţat un partid ce are aleşi. Olanda
n‑are nici ea lege pentru definirea organizaţiilor politice, dar cere oricărui grup
care are de gând să depună liste o garanţie de 450 de euro. Nici Italia n‑are o
reglementare legală rigidă: cui vrea să candideze i se cere doar să înregistreze
un logo.
Între ţările nordice, foarte îngăduitoare în general când vine vorba despre
numărul de persoane necesare pentru a fonda un partid, Danemarca e o excep
ţie: danezii solicită, pentru a înregistra un partid, un număr de semnături egal
cu 1/175 din totalul de voturi valide exprimate la ultimul scrutin ţinut: în 2007,
asta însemna peste 19 000 de persoane. Letonii vor doar 200.
Bulgarii cer alcătuirea unui comitet de iniţiativă de minimum 50 de cetăţeni,
iar ulterior validarea statutului de cel puţin 500 de „fondatori”. La celălalt capăt
al continentului, portughezii au introdus în lege un prag de 7 500 de semnături
de la alegători înregistraţi.
Asemenea solicitări traduc o exigenţă: aceea de a avea o bază socială. S.M.
Lipset observa că toate partidele – şi cele moderate, şi cele extremiste – dispun
de o asemenea bază.
Voi trece acum la analiza originii şi a funcţiilor proprii formaţiunilor politice.
„Condiţiile de creare a unui partid politic includ în general un număr minim

de semnături sau de membri fondatori, depunerea unei garanţii, înregistra
rea numelui în Monitorul Oficial şi furnizarea de documente specifice (statut,
program, logo)” (Jean‑Benoît Pilet, Emilie van Haute).
partidele 113
Originea: facţiuni parlamentare şi comitete electorale

Cât priveşte originea, primul lucru care trebuie reţinut este acela că partidele
politice sunt o creaţie recentă. Un reputat profesor francez, Daniel‑Louis Seiler,
le identifica originea în Republica florentină, întrucât considera că luptele
politice din acea vreme opuneau pars ecclesiae şi pars imperii.
Ele apar, de fapt, în secolul al XIX‑lea, în ritmul impus de democratizare,
aşa cum scria Moisei Ostrogorski, unul dintre primii autori care le‑au studiat
în mod sistematic. Ostrogorski pleca de la o întrebare tulburătoare: „cum ar
putea mulţimea de oameni bătrâni şi tineri, savanţi şi ignoranţi, bogaţi şi pro
letari, proclamaţi cu toţii arbitri ai propriilor destine politice, să îndeplinească,
adunaţi la grămadă, funcţia lor de suveran?”. Tot el răspundea, constatând că
forma reprezentativă nu e suficientă pentru a asigura asumarea suveranităţii şi
că „soluţia ar fi organizarea metodică a maselor electorale [...] sub forma
partidelor rigide şi permanente”.
Partidele nu au aşadar nici măcar două secole vechime. Deşi recente, ele
sunt legate de evoluţia politicii în epoca modernă. Mai precis, partidele sunt
un aspect al evoluţiei parlamentarismului. De fapt, cât priveşte originea, există
un tipar clasic, alcătuit din două elemente.
Primul este crearea, în sânul corpului legislativ, a aşa‑numitelor grupuri
parlamentare. Acest lucru se întâmplă în secolul al XIX‑lea şi implică un ele
ment‑cheie pentru funcţionarea Parlamentului, şi anume votul. Alese pentru a
produce legi, Parlamentele se organizează nu doar în funcţie de materia legi
ferării (aşa apar comisiile de specialitate), ci şi în funcţie de o anumită regu
laritate a votării. Deputaţii care votează în mod sistematic la fel se reunesc în
aşa‑numitele grupuri sau fracţiuni parlamentare.
Cel de‑al doilea element important pentru naşterea partidelor este constitu
irea, de data aceasta nu în Parlament, ci în afara lui, a comitetelor electorale.
Ce sunt acestea?
Aşa cum se ştie, în secolul al XIX‑lea, Parlamentele sunt constituite în
cvasitotalitatea cazurilor plecând de la o bază cenzitară. Dobândeai calitatea
de alegător dacă plăteai un anumit impozit sau dacă acumulai o anumită avere.
Nu vota deci toată lumea.
La început, alegerile priveau, de fapt, doar câteva sute de oameni. Corpul
electoral va spori, ce‑i drept, în mod constant, dar procesul va dura destul de
mult. În unele cazuri, el se va încheia târziu, abia în anii şaptezeci ai secolului
trecut.
Extinderea votului va face totuşi ca, în doar câteva decenii, pe parcursul
secolului al XIX‑lea, numărul celor care votează să sporească de la câteva sute
la câteva mii, apoi la zeci sau chiar sute de mii. În preajma Primului Război
Mondial, existau deja mai multe state în care corpul electoral cuprindea milioane
de persoane. Ei bine, una este să fii ales într‑un colegiu care are 15‑20 de
persoane şi alta să fii nevoit să convingi sute de mii ori milioane de persoane.
Şi în România, aşa cum semnala Mattei Dogan, s‑a pornit de la un număr
mic de alegători. La primele scrutine, care au loc la începutul anilor 1830, şi
în Moldova, şi în Valahia participă câte 300‑400 de persoane.
După 1859, numărul începe să crească, dar sunt încă, observa Dogan, „unele
judeţe unde numărul celor cu drept de vot era ridicol de restrâns. Astfel, Brăila
avea numai 6 alegători primari. În Bolgrad, în 1860 erau numai 9 alegători în
toate colegiile, iar Ismailul avea un singur alegător direct care se convoca,
constituia biroul, semna procesul‑verbal de alegere ca preşedinte, ca secretar
şi ca corp electoral şi alegea pe deputat cu majoritate de un vot, adică cu una
nimitate”. Numărul alegătorilor români va creşte mult în ultima parte a seco
lului al XIX‑lea şi în primele două decenii ale secolului următor, ajungând în
1919 la câteva milioane.
Alegerile devin astfel peste tot un test din ce în ce mai dificil. Pentru a le
pregăti, cetăţenii se asociază – sub numele de „comitete electorale”: acestea
au drept raţiune de a fi susţinerea candidaturilor. În piesa lui Caragiale intitu
lată O scrisoare pierdută aveţi o descriere a acţiunii unui asemenea comitet
electoral din provincie, căruia i se paraşutează un candidat de la centru.
Partidele se nasc în momentul în care sunt reunite într‑un întreg grupurile
parlamentare, adică aleşii care votează la fel, şi comitetele electorale, altfel
spus echipele alcătuite pentru a susţine candidaturi, adică alegerea sau reale
gerea unei persoane.
Organizaţiile politice au deci o dimensiune parlamentară şi una electorală.
Din secolul al XIX‑lea până astăzi, lucrurile nu s‑au schimbat. Cele două
aspecte sunt legate nu doar de apariţia partidelor, ci şi de funcţionarea lor.
Atunci când veţi face analize politice, nu uitaţi că aceste două dimensiuni sunt
indisolubil legate de partide, dar şi că ele sunt distincte. Una este participarea
la elaborarea legii şi alta este activitatea electorală.
„În democraţiile moderne masele electorale sunt organizate sub forma par
tidelor rigide şi permanente” (Moisei Ostrogorski).
„Partidul politic modern s‑a ivit – în cea mai mare parte a Europei – atunci
când între comitetele electorale locale şi grupurile legislative s‑a stabilit o
relaţie continuă de colaborare” (Joseph LaPalombara, Myron Weiner).
partidele 115
Mandatul reprezentativ
Spuneam că partidele apar în contextul extinderii corpului de alegători. Mai
este ceva de care trebuie ţinut seama pentru a înţelege contextul istoric în care
apar partidele: este vorba despre definirea unui tip de mandat, cel reprezen
tativ. Acesta trebuie înţeles în opoziţie cu mandatul imperativ.
Ele exprimă două filosofii politice foarte diferite. În primul caz, afirma
Denquin, „drepturile alegătorului sunt epuizate în momentul alegerii”, alesul
fiind un „reprezentant”. Altfel spus, după ce votează, alegătorul este lipsit de
orice capacitate politică până la scrutinul următor.
Există o formulă celebră care rezumă sensul mandatului reprezentativ. Ea
a fost rostită de un matematician şi filosof francez, Condorcet. Ales în
Adunarea Naţională, le spunea cetăţenilor din circumscripţia sa, care, nemul
ţumiţi, făceau presiuni asupra lui: „M‑aţi trimis aici ca să‑mi urmez propria
voinţă, nu să mă supun voinţei voastre”. Cu alte cuvinte, după momentul
scrutinului, cel ales este absolut liber, el nu este „legat” în vreun fel de voinţa
alegătorilor. Iată de ce se poate spune că el îi „reprezintă” pe toţi, indiferent
dacă l‑au votat sau nu.
În contrast cu o asemenea filosofie, avem mandatul imperativ. Acesta pre
supune că alesul se află sub controlul permanent al alegătorului, fiind un
„delegat”, nu un reprezentant. Deputatul depinde în fiecare moment de alegă
tor şi nu are niciun fel de marjă de libertate. Voinţa alegătorului îi condiţionează
propria voinţă. Mandatul imperativ îl „leagă” pe ales în chip permanent de
alegător.
Unele Constituţii – precum cea franceză de la 1958 (în articolul 27) sau cea
română din 1991 (în articolul 69) – afirmă în chip explicit că „mandatul impe
rativ e nul”. E o filosofie larg răspândită şi acolo unde textul constituţional nu
e aşa de explicit. Sensul formulei este: alesul nu depinde de alegător, nici de
partidul care l‑a susţinut în alegeri.
Popper mergea până acolo încât propunea „suprimarea sistemului de partide”
care face ca deputaţii „să asculte în primul rând de un partid şi abia în al doi
lea rând să‑şi folosească propria minte” spre binele comunităţii reprezentate.
Trebuie spus însă că, în forma lor pură, nici mandatul imperativ şi nici cel
reprezentativ nu se pot realiza.
Cineva ales într‑un for deliberativ nu poate să fie în mod continuu supus
voinţei alegătorilor. Sunt mai multe motive. Primul este acela că voinţa alegă
torilor nu e întotdeauna clară. Atunci când alegătorii sunt sute de mii sau
milioane, cum poţi să ştii cu precizie care este voinţa lor? Cum comunici cu
toţi în fiecare clipă?
În al doilea rând, dincolo de faptul că unii te‑au susţinut, iar alţii nu, voinţa
alegătorilor poate fi în timp contradictorie. Unii pot dori un lucru, alţii, con
trariul acestuia. Iar a doua zi, să îşi schimbe opinia. Cum să reprezinţi o voinţă
contradictorie? Să cauţi zilnic cum se înclină balanţa majorităţii?
Nici mandatul reprezentativ nu este mai uşor de realizat în formă pură.
Ideea că, odată ales, reprezentantul ar putea ignora cu totul, aşa cum sugera
Condorcet, voinţa alegătorilor săi şi ar decide în interes general, nu în interi
orul partidului care l‑a susţinut, nu s‑ar putea realiza decât într‑un singur caz:
când un ales n‑ar putea cumula mandate. Dacă o asemenea posibilitate există,
orice reprezentant se va gândi la realegere. Cine are (o fărâmă de) putere nu
o va ceda.
Din secolul al XIX‑lea încoace se discută intens, de altfel, dacă aleşii pot
sau nu să cumuleze mandate. În general, cumularea mandatelor este posibilă.
Există însă limite: de pildă, cele care privesc funcţia supremă, deoarece nume
roase Constituţii interzic în mod explicit ca o persoană să aibă mai mult de
două asemenea mandate. Uneori, cumularea avută în vedere priveşte asumarea
simultană a unor tipuri diverse de mandate: aşa s‑a întâmplat, de pildă, în
Franţa, unde decenii de‑a rândul puteai să ai un mandat de primar, unul de
membru în consiliul regional şi, în al treilea rând, unul de deputat, fie el
naţional sau european. Să reţinem însă că, în ciuda unei retorici demagogice
care spune că alesul e în permanenţă cu urechea plecată la popor, mandatul
imperativ este nul.
„Dacă alesul vrea să aibă o carieră politică, el trebuie, cel puţin până la
un anumit punct, să ţină seama de opinia şi dorinţele celor care‑l aleg”
(Jean‑Marie Denquin).
„Noi trebuie să revenim, pe cât posibil, la un stat în care aleşii poporului să
meargă în Parlament şi să spună: eu sunt reprezentantul vostru şi nu apar
ţin niciunui partid” (K.R. Popper).
Alte moduri de constituire a partidelor

Şi azi se mai nasc partide în Parlamente. În România, de pildă, în ultimii 25 de
ani au existat mai multe organizaţii politice care au apărut pornind de la frac
ţiuni constituite în una dintre Camere sau în ambele: aşa au fost Alianţa pen
tru România (în 1997), Uniunea pentru Progresul României (în 2010), Partidul
Mişcarea Populară (în 2014) sau Pro România (în 2019).
partidele 117
Nu este totuşi singura cale prin care sunt create formaţiunile politice. Destul
de des întâlnită este transformarea unor asociaţii sau a altor grupuri nonpolitice
în partide. Sindicatele, de pildă, pot fi punctul de pornire pentru a constitui
asemenea organizaţii politice. Unul dintre partidele cu cea mai consistentă
tradiţie la scară europeană, Partidul Laburist din Marea Britanie, a fost creat
în 1903 prin transformarea sindicatelor din mai multe ramuri în organizaţii
politice. Influenţa lor e şi azi foarte mare. Până în 2015, liderii laburiştilor
erau aleşi de un colegiu electoral în care o treime din voturi reveneau fracţiu
nii parlamentare a partidului, o treime membrilor şi o treime sindicaliştilor.
Acum patru ani, s‑a trecut la un sistem diferit, care‑i obligă pe sindicalişti să
se înroleze în partid dacă vor să aibă dreptul de a vota liderul.
Nu doar sindicatele pot furniza baza unei asemenea convertiri, ci şi asocia
ţiile profesionale.
Unele dintre partidele liberale din ţările nordice sunt constituite, atât înainte
de al Doilea Război Mondial, cât şi după încheierea acestuia, prin transformarea
unor asociaţii ţărăneşti în formaţiuni politice. Gilles Ivaldi enumera în această
categorie Venstre (din Danemarca), Senterpartiet (Norvegia), Centerpartiet
(Suedia) şi KESK (Finlanda). Alte partide au fost create pe solul oferit de
asociaţii sau grupări religioase: aşa s‑a petrecut cu partidele democrat‑creştine
din Germania sau din Italia. După Primul Război Mondial, grupuri de vete
rani de război s‑au transformat în partide politice în mai multe ţări europene,
inclusiv în România, unde mareşalul Averescu a reuşit să guverneze – ca lider
al Partidului Poporului – în trei rânduri.
Partidele îşi pot afla, de asemenea, originea în comitetele revoluţionare
sau în grupurile de pucişti care se instalează la putere după o lovitură de stat.
Două exemple: în România, revoluţia care l‑a răsturnat pe dictatorul Ceauşescu
s‑a petrecut în perioada 16‑22 decembrie 1989, iar primele alegeri s‑au orga
nizat pe 20 mai 1990, când comitetul revoluţionar instalat la putere sub numele
de Consiliul Frontului Salvării Naţionale a fost validat la urne sub numele de
Frontul Salvării Naţionale (FSN). În Thailanda, guvernul ales democratic a
fost răsturnat de armată în mai 2014, iar junta militară instalată la putere
a format un partid – Palang Pracharat – care a câştigat scrutinul organizat după
aproape cinci ani, în martie 2019.
„Membrii [Partidului Poporului] proveneau din defunctul Partid Conservator,

din rândurile marilor moşieri, ale ofiţerimii [şi] doreau să‑l folosească pe
Averescu, care se bucura de o largă popularitate ca erou de război, pentru
a‑i combate pe liberali” (Keith Hitchins).
Ce funcţii au partidele?
Indiferent de originea lor, partidele politice asumă mai multe funcţii. Care sunt
acestea? Ele îndeplinesc, spunea Robert K. Merton, atât funcţii explicite, cât
şi implicite.
Cea mai importantă funcţie explicită – asumată, altfel spus, în mod public
şi deschis – este formarea opiniei şi formularea poziţiilor politice. Partidele
sunt principalul producător de discursuri şi programe politice. Ele creează
dezbaterea politică. Sunt extrem de rare situaţiile în care termeni, teme sau
stiluri politice sunt create „de jos în sus”. Mişcări politice precum Podemos în
Spania, 5 Stelle în Italia ori USR în România au căutat să recupereze inovaţia
pornită din sânul acestor societăţi, în cadrul unor mobilizări cetăţeneşti.
A doua funcţie esenţială a unui partid politic este selectarea liderilor, a
candidaţilor şi, în general, a personalului politic. Partidele produc şi triază
candidaturile în alegeri. În România, de pildă, peste 95% din cei care se pre
zintă la scrutine sunt afiliaţi la formaţiuni politice. Independenţii aleşi în
Parlamentul de la Bucureşti sau în cel de la Strasbourg pot fi număraţi pe
degetele unei mâini.
Partidele constituie şi „baza de date” din care sunt selectate elitele politice
care ocupă demnităţi ministeriale. Fac aici o precizare. Nu peste tot miniştrii
sunt şi aleşi în legislativ. Există, este adevărat, sisteme politice – în primul
rând, cele anglo‑saxone – unde, pentru a fi ministru, trebuie să fi trecut proba
alegerilor. Există însă altele în care această cutumă nu există şi atunci partidele,
dincolo de producerea candidaturilor pentru Parlament, au responsabilitatea de
a identifica un anumit număr de ministeriabili.
A treia funcţie explicită a partidelor constă în supravegherea sau, cum spun
francezii, în „încadrarea” aleşilor. Ele îi controlează pe deputaţi şi senatori
prin intermediul grupurilor (fracţiunilor) parlamentare: acestea controlează
modul în care aleşii votează, impunând o disciplină de vot mai mult sau mai
puţin rigidă.
Pe de altă parte, există funcţii implicite, latente, ale partidelor. O asemenea
funcţie – definită mai întâi pornind de la Partidul Comunist Francez de către
Georges Lavau, dar extinsă apoi şi la alte formaţiuni politice – este cea în
virtutea căreia un partid este o „tribună” a dezmoşteniţilor, a excluşilor, a
marginalilor. În acest sens, partidele politice preiau – pentru a le exprima –
aşteptările sau revendicările celor care nu au o voce publică. Partidele europene
care au apărat ideea primirii refugiaţilor din Siria sau a imigranţilor care caută
un loc de muncă în UE şi-au asumat funcţia pomenită aici. Nu se întâmplă
partidele 119
neapărat aşa, adică să se găsească o tribună pentru orice exclus. De pildă, deşi
romii din România suferă de marginalizare socială şi stigmatizare etnică, cauza
lor nu e apărată de vreun partid: au existat în prima parte a tranziţiei forma
ţiuni etnice cu acest ţel, dar au abandonat o asemenea ambiţie. Tribuna n‑a fost
ocupată de altcineva.
O altă funcţie implicită – foarte diferită – este cea de „asistenţă economică”
acordată membrilor sau simpatizanţilor de condiţie modestă. Partidele distri
buie, fie în mod legal, fie ilegal, privilegii sau protecţie militanţilor ori apro
piaţilor lor. Se întâmplă aşa, de pildă, în campaniile electorale, în locurile unde
votul e tranzacţionat. Alteori, solidaritatea cadrelor cu membrii simpli nu e
proiect de campanie, ci o modalitate de a crea coeziunea grupului. Ce nu e
legal este, evident, asumat fără a fi mărturisit. Aici găsim o sursă a corupţiei
produse de politicieni.
O a treia funcţie latentă este cea de mobilitate socială. Partidele politice dau
şansa unor persoane de condiţie modestă să evolueze în mod semnificativ în
ierarhia socială. În Franţa, funcţiei cu pricina i se spune „ascensorul social”.
Iei „liftul” de la parter şi ajungi sus sau foarte sus prin intermediul carierei
realizate cu sprijinul unui partid politic. Un ins sărac şi fără educaţie care
ajunge primar sau ministru e un exemplu. Ca şi celelalte, această funcţie nu e
explicită. Nu o veţi găsi în niciun program politic, nu o veţi găsi în nicio
declaraţie publică.
În ţările din UE, aceste funcţii se aplică şi în context transnaţional, chiar
dacă alegerile – inclusiv cele pentru Parlamentul European – au loc în fiecare
stat membru în parte. Dar selectarea elitelor, alcătuirea programelor, definirea
disciplinei de vot, ca şi funcţiile implicite sunt extinse dincolo de cadrul domes
tic. Europenizarea e totuşi modestă: PE a respins în 2018 proiectul listelor
transnaţionale, care ar fi condus la alcătuirea unor platforme de candidaţi din
mai multe state membre, ce ar fi fost votate în întreaga UE. În general vorbind,
numărul candidaţilor care participă la scrutinul european în altă ţară decât cea
de origine e infim: dreptul există, dar prea puţini sunt cei care‑l asumă.
„Ca organizaţii, partidele recrutează, formează şi selectează liderii şi candi

daţii – asta e recrutarea personalului politic – şi dezvoltă programe politice,
asumând deci o funcţie programatică” (Emilie van Haute, Nicolas Sauger).
Stânga şi dreapta
Trec acum la descrierea tipurilor de partide politice existente, nu înainte de a
observa, împreună cu Daniel‑Louis Seiler şi Norberto Bobbio, că peisajul
partidelor are o determinare istorică şi naţională. Diferenţele dintre sisteme nu
sunt atât de mari încât să nu îngăduie regrupări tipologice.
Există numeroase clasificări ale formaţiunilor politice. Tipologia cea mai
cunoscută şi cea mai puţin folositoare astăzi este cea care separă partidele de
stânga de cele de dreapta.
Această distincţie are drept origine, aşa cum a arătat Marcel Gauchet, un
accident istoric. În toamna lui 1789, în timpul Revoluţiei Franceze, în momen
tul în care în Adunarea Naţională se discuta despre posibilitatea de a acorda
un drept de veto regelui, partizanii acestuia s‑au aşezat în dreapta preşedintelui
Adunării, iar adversarii, în stânga lui. Autorul Dezvrăjirii lumii considera că
distincţia a avut succes fiindcă ea „autorizează identificarea corporală a acto
rilor cu ansamblul în care se inserează”, ceea ce înseamnă că „diviziunea
dreapta‑stânga reprezintă, de fapt, un substitut pentru simbolica imemorială a
organicităţii într‑o societate care, spre deosebire de precursoarele sale, nu se
mai poate reprezenta ca un organism”.
Separaţia stânga‑dreapta a fost utilă de două secole încoace şi este, cred eu,
încă folositoare alegătorilor, chiar dacă există o evoluţie semnificativă a valo
rilor asociate fiecăruia dintre cele două repere şi chiar dacă – mai mult decât
atât – în ultimul timp există o contestare radicală a utilităţii acestei separaţii.
În general vorbind, valorile asociate stângii politice sunt egalitatea econo
mică, justiţia sau dreptatea socială, progresul şi laicitatea. Dreapta este legată
de valori diferite: autoritate, egalitate politică şi inegalitate economică şi
socială, valori naţionaliste şi repere morale, de multe ori într‑o perspectivă
religioasă asupra regulilor etice.
Probabil că deosebirea majoră dintre stânga şi dreapta este inteligibilă în
termeni de egalitate, în special de egalitate economică: dacă stânga este sen
sibilă la o egalitate tot mai consistentă sau mai pronunţată, dreapta cultivă ideea
că inegalitatea economică e justificată de inegalitatea de capacităţi sau de talente
individuale. În general, valorile liberalismului economic, dar şi politic sunt
asociate cu dreapta.
Stânga şi dreapta s‑au contestat însă întotdeauna. Ele şi‑au disputat, mai
precis, monopolul asupra fiecăreia dintre valorile menţionate. Un om de stânga
nu va accepta, de pildă, că libertatea este găzduită doar în „curtea” dreptei, la
fel cum o persoană de dreapta nu va accepta că valorile egalităţii sunt legate
doar de „tabăra” stângii. Avem de‑a face cu o dezbatere fără sfârşit.
partidele 121
La această conversaţie participă şi spirite conservatoare. Într‑un dicţionar

recent dedicat conservatorismului, Jean‑Louis Harouel căuta să explice că
inegalitatea nu e cauza sărăciei: „contrar ideilor comune, sărăcia poporului
nu a fost niciodată o consecinţă a bogăţiei, lenei sau luxului privilegiaţilor, ci
a slabei producţii de bogăţie”.
În principiu, luând în seamă o perspectivă istorică, avem mai degrabă aso
cierile pe care le‑am menţionat adineauri pornind de la egalitate şi libertate.
Nuanţele diferă de la naţiune la naţiune.
„În cuplul antitetic dreapta‑stânga, forţa celor doi termeni nu este dată în
mod constitutiv, ci depinde de epocă şi împrejurări” (Norberto Bobbio).
„Emergenţa şi dezvoltarea partidelor nu se supun aceluiaşi tempo. Conflictele
care le generează au cunoscut ritmuri diferite, partidele canalizând acelaşi
conflict când în forme extreme, când în forme moderate şi instituţionalizate”
(Daniel‑Louis Seiler).
„Rolul dreptei şi stângii nu mai trebuie măsurat după puterea lor de atracţie
şi respingere: ele au ca nouă vocaţie să facă reprezentabil un univers struc
turat de contradicţie” (Marcel Gauchet).
Partide mari şi partide mici

A doua clasificare pe care vreau să o menţionez aici e întâlnită adeseori şi în
vorbirea curentă. Ea urmează un criteriu ce pare foarte relativ. Am în vedere
distincţia între partide mari şi partide mici. Sensul dat acestor termeni în ştiinţa
politică este foarte interesant.
Atunci când se vorbeşte despre partide mici, nu este vorba despre formaţi
unile a căror notorietate e ca şi inexistentă sau despre unele care, precum
Partidul Liber‑Schimbist din România, subminează identitatea partizană. În
acest scop, PL‑S făcea din Caragiale „emblema partidului”, aşa cum stătea
scris într‑un dicţionar al partidelor alcătuit acum un sfert de veac. Şi alte aspecte
identitare trimiteau la deriziune: „Imnul PL‑S este Mărire vouă, lupte secu
lare!, iar organul de presă – Răcnetul Carpaţilor, care apare... de câte ori
iese de sub tipar (până acum au văzut lumina vieţii opt numere)”. Raportarea
ironică sau comică la scena politică nu e o exclusivitate românească. Dar nu
ea defineşte micimea...
Unii, precum Jean Charlot, consideră că sunt mici toate partidele care nu
se clasează pe podium după alegeri. Stephen Fisher credea că şi dacă eşti al
treilea, tot mic eşti. E subiectiv? Da, fiindcă totul depinde de sistemul la care
te referi. Vom înţelege mai bine asta când vom discuta despre sisteme de par
tide şi vom vedea că una e să fii pe locul al treilea în Germania, unde multă
vreme doar trei partide intrau în Bundestag, şi alta să fii tot pe trei în Belgia
sau în Norvegia, unde fragmentarea spectrului politic e foarte mare.
Numeroşi autori consideră că e mic partidul care trece pragul, dar nu e
capabil să aibă un grup parlamentar. Numai că pentru a alcătui o fracţiune
parlamentară sunt de îndeplinit condiţii diferite de la ţară la ţară.
În ceea ce mă priveşte, consider că sunt mici partidele care reuşesc să aibă
un scor de 5‑7% la alegeri succesive. Această limită este determinată de o
realitate, şi anume aceea că în multe ţări, aşa cum vom vedea când vom discuta
despre vot, pragul electoral este situat în intervalul 3‑5%. Sunt, altfel spus,
mici acele formaţiuni politice care reuşesc să depăşească pragul electoral, fără
a fi capabile de mult mai mult. Nu numim deci partide mici nişte formaţiuni
care obţin o mână de voturi, fiind cu totul neglijabile, ci pe cele care trec
pragul sau, în general, trimit reprezentanţi în legislativ. În România, un ase
menea partid e UDMR; în Germania – cel liberal.
În schimb, aş considera ca fiind mari partidele care obţin în mod constant
scoruri de 20%. Peter Mair punea limita la 15%. De ce prefer 20%? Pentru
că un partid care are o cincime din totalul voturilor exprimate are toate şansele să
influenţeze în chip semnificativ formarea unei majorităţi şi accesul la guvernare.
Vă veţi întreba, desigur, ce se întâmplă cu intervalul dintre 7% şi 20%. Ei
bine, acesta este pur şi simplu intervalul în care oscilează majoritatea partide
lor. Pragul electoral şi pragul simbolic de 20% sunt reperele care definesc
condiţia de partid parlamentar, respectiv de partid guvernamental.
„Când zicem despre un partid că e mic sau mare nu facem o judecată de

valoare, ci luăm în seamă un rezultat statistic” (Frédéric Bon, Jean‑Paul
Cheylan).
Partidul de cadre
A treia tipologie despre care vreau să vorbesc este şi cea mai cunoscută. Am
în vedere tipologia structurală, care a fost alcătuită de Maurice Duverger.
Autorul francez a făcut distincţia între partidele de cadre (sau de notabilităţi,
sau de elite) şi partidele de masă. E o distincţie care, în ciuda numeroaselor
contestări, este folosită şi astăzi.
partidele 123
Cele două tipuri sunt descrise de câte trei elemente. Trăsăturile partidelor
de notabili sunt: efortul slab de recrutare, supleţea structurii şi dominaţia
vârfului asupra bazei. În mod simetric, partidele de masă sunt caracterizate
printr‑un efort semnificativ de recrutare, o structură rigidă şi o dominaţie a
bazei asupra vârfului.
Încep cu partidele de cadre, pentru că ele sunt şi primele formaţiuni politice
apărute în secolul al XIX‑lea. Aşa cum menţionam deja, acestea sunt caracte
rizate în primul rând printr‑un efort slab de recrutare, pentru că de fapt sunt
constituite din elitele profesionale, din notabilităţile, foarte puţin numeroase,
ale comunităţilor politice din secolul al XIX‑lea.
Intră în această categorie profesorii, avocaţii, medicii şi preoţii. Iniţial,
partidele reunesc asemenea elite profesionale, fără a se strădui să recruteze
mulţi alţi aderenţi. Nu sunt partide care să se bazeze pe numere mari. De aici
şi numele: de notabili sau de elită.
Recrutarea politică ţinteşte şi astăzi profesiile indicate. Lor li s‑au adăugat
şi altele. Este vorba în special despre artişti şi sportivi, care au o notorietate
semnificativă. Unii dintre ei reuşesc să convertească o legitimitate nonpolitică
într‑una politică, dar e de la sine înţeles că rezultatul nu e mereu o victorie:
dacă, de pildă, fotbalistul George Weah a devenit în 2017 preşedintele Liberiei,
iar Theodoros Zagorakis, vedeta echipei Greciei care a câştigat Campionatul
European de fotbal în 2002, a fost ales în Parlamentul European în 2014, la
noi, tenismenul Ilie Năstase a eşuat în tentativa de a deveni primarul Capitalei
în 1996, a intrat în Senat în 2012, pentru ca şapte ani mai târziu să rateze
ocazia de a obţine un mandat de deputat european pe listele UNPR, unde figura
alături de alt sportiv, Puiu Iordănescu.
Mecanismul care funcţionează în cazul convertirii notorietăţii în simpatie
politică era descris de Maurice Duverger în termenii următori: „notabilii sunt
persoane influente, al căror nume, al căror prestigiu sau a căror strălucire vor
servi drept cauţiune pentru candidat şi îi vor aduce voturi [...]. Aici, cea mai
importantă e calitatea: amploarea prestigiului, abilitatea tehnicii, importanţa
averii”. În unele cazuri, poate fi vorba deci şi despre oameni foarte bogaţi. Dar
nu peste tot. În anumite contexte culturale, cum sunt Statele Unite, de pildă,
bogăţia e valorizată, în altele – precum Franţa –, nu, ba aş zice chiar că e un
dezavantaj.
În al doilea rând, partidele de notabilităţi au structuri suple, în sensul că
funcţionează într‑o atmosferă mai degrabă convivială. Aceste partide sunt mai
apropiate de cluburile politice din secolul al XVIII‑lea decât de o organizaţie
cu o structură rigidă. Întrucât se constituie pe baza similarităţii voturilor date
de membrii lor în Parlament, asemenea organizaţii nu sunt nevoite să discipli
neze grupul lor parlamentar.
În fine, a treia caracteristică a unui partid de notabili este dominaţia vârfu

lui asupra bazei, în măsura în care aceste organizaţii sunt partide de aleşi, iar
aleşii domină, fiecare în parte, un fief local, cel din care provin sau în care
sunt „paraşutaţi”.
Aşa cum observa Fisichella, fenomenul dominaţiei asupra unui fief local a
fost temelia pe care s‑a clădit o practică de desenare a circumscripţiilor elec
torale numită gerrymandering, termen compus pornind de la numele unui
parlamentar american (Gerry) ce a avut ideea de a construi o circumscripţie
cu un contur neregulat, ca o salamandră (în engleză: salamander), care să
adune o majoritate covârşitoare de voturi.
Să reţinem, de asemenea, că dominaţia asupra fiefului electoral a fost
descrisă cu ajutorul unei expresii introduse şi în dezbaterea publică românească,
dar într‑un sens strict peiorativ: este vorba despre „baronii locali”. Luată
într‑un sens neutru, expresia descrie dominaţia unui lider asupra unei filiale.
Există numeroase exemple de partide de notabili sau de elite. Citez mai întâi
partidele americane, atât cel democrat, cât şi cel republican, care sunt organizate
ca formaţiuni de notabilităţi încă din secolul al XIX‑lea, când purtau de altmin
teri alte nume: actualul Partid Democrat se numea atunci Democrat‑Republican,
iar actualul Partid Republican se chema Federalist. Ca să fiu şi mai exact,
ambele partide au avut structuri federative, fiind organizate ca reţele de elite
la nivelul fiecărui stat în parte. Alte exemple de partide de elite sunt Partidul
Conservator din Marea Britanie sau partidele de dreapta din Franţa.
În România, sunt partide de notabili toate formaţiunile din secolul al XIX‑lea,
în primul rând conservatorii şi liberalii, care domină scena politică până la
Primul Război Mondial. La fel putem califica şi partidele din epoca interbelică.
Există două partide care au încercat, în perioada dintre cele două războaie mon
diale, să se constituie ca partide de masă, fără a reuşi: Partidul Naţional‑Ţărănesc,
care rezultă din fuziunea produsă în 1926 între Partidul Naţional, bazat în
Transilvania, şi Partidul Ţărănesc, din sudul ţării. De fapt, primul partid de
masă din istoria noastră politică este cel comunist.
După 1990, organizaţiile politice create în România sunt articulate în gene
ral după modelul unui partid de notabili: exemplul cel mai bun ne este oferit
de partidele aşa‑numite „istorice”, care reapar în 1990, după interzicerea lor
de către comunişti.
„Distincţia dintre partidele de cadre şi partidele de masă nu e de talie, ci de

structură” (Maurice Duverger).
„Practica denumită gerrymandering constă în trasarea unor colegii electorale
astfel încât alegătorii să confirme dominaţia partidului aflat la putere”
(Domenico Fisichella).
partidele 125
Partidul de masă
Trec acum la caracteristicile partidelor de masă. Trebuie spus, de altfel, că
înţelegem mai bine ce sunt partidele de cadre urmărind trăsăturile celor de
masă. Acestea au fost create în ultima parte a secolului al XIX‑lea. Primul
apare în Germania, în 1875, şi există şi astăzi: se numeşte Sozialdemokratische
Partei Deutschlands (SPD), şi a servit drept model pentru întreaga mişcare
muncitorească europeană.
Urmând acest model, se vor constitui, în ultimele decenii ale secolului al
XIX‑lea şi în prima parte a secolului XX, numeroase partide de masă. E vorba
despre partide de stânga, care îşi spun „socialiste” sau „muncitoreşti” şi care
apar în Franţa şi Spania (1879), Bulgaria (1891), Italia şi România (1893),
Marea Britanie şi Australia (1901), Luxemburg (1902) etc. Toate sunt forma
ţiuni croite pentru a reprezenta nu elitele, ci proletarii, marea masă a lucrăto
rilor „din fabrici şi uzine”, cum se spunea până nu demult. Ele vor cunoaşte
în sânul lor dezbateri aprinse despre căile de luare a puterii, având de ales între
revoluţie şi reformă.
Partidele de masă au trei caracteristici.
Prima dintre acestea este efortul semnificativ de recrutare. Spre deosebire
de partidele de elite, cele de masă îşi propun să atragă zeci sau sute de mii de
persoane. Înainte de Primul Război Mondial, în Germania, SPD va depăşi un
milion de membri. Este vorba, în general, despre partide care încearcă să atragă
un număr semnificativ de aderenţi pentru a le permite exprimarea politică. De
ce? Pentru că partidele de masă consideră că părţi semnificative din societate
nu au o reprezentare politică.
Din punctul de vedere al organizării, ele vor spori categoriile de militanţi
şi aderenţi, pe care Pierre Bréchon le distingea zicând că „aderent este acela
care plăteşte cotizaţia necesară pentru a fi membru de partid”, în timp ce
„militantul nu se mulţumeşte cu plata cotizaţiei, el mai şi acţionează benevol”.
Tot partidele de masă sunt şi primele care vor lupta, inclusiv în România,
pentru adoptarea votului universal, ca soluţie pentru scoaterea maselor din
starea lor de minorat. Având un număr foarte mare de membri, partidele de
masă vor fi silite să-şi asume un rol pedagogic: şi‑au propus educarea mem
brilor, instruirea lor pentru a‑i transforma din simpli aderenţi în militanţi şi
propagandişti, adică în persoane capabile să difuzeze idei politice.
Partidele de masă sunt organizaţiile care inventează propaganda sau, cum
se spune astăzi, comunicarea. Propaganda caracterizează în zilele noastre toate
organizaţiile politice, nu doar pe cele de stânga.
Fiind alcătuite din mulţi membri, aceste formaţiuni vor reinventa şi moda
litatea de finanţare a unei organizaţii politice: dacă partidele de elite se bazau
pe averile personale ale notabililor, întrucât aceştia erau oameni înstăriţi, par
tidele de masă se vor baza pe cotizaţie, o sumă mică de bani, percepută însă
de la un număr mare de persoane.
În al doilea rând, structura partidelor de masă va fi una foarte rigidă.
Duverger sublinia, de altfel, că structura face diferenţa între cele două tipuri
de organizaţii, nu numărul aderenţilor. În cazul despre care vorbim, structura
este de la bun început creată după modelul statului modern. Ar fi mai exact să
spunem „copiată” după acest model.
Urmând principiul separaţiei puterilor, partidele de masă îşi vor amenaja
un executiv, un legislativ şi o instanţă judecătorească. Executivul este echipa
desemnată să asigure direcţia partidului. Aceasta va fi organizată la nivel naţio
nal, şi nu în funcţie de o înrădăcinare locală, aşa cum se întâmpla în partidul
de notabili. Conducerea executivă a partidului asumă ceea ce în cadrul statului
asumă guvernul.
Partidul de masă îşi va constitui şi un echivalent al legislativului, care va
purta numele „congres”, fiind reunit, la fel ca un Parlament, pe baza unei cote
de reprezentare a membrilor din diversele filiale. Corpul deliberativ va tranşa în
privinţa programului, a strategiilor şi a tacticilor partidului în perioada pre‑ şi
postelectorală. Congresul va desemna echipa de conducere, tot aşa cum într‑un
stat legislativul învesteşte echipa guvernamentală. Nu va mai conta dominaţia
asupra unui fief, asupra unei filiale, ci câştigarea încrederii congresului.
Partidele de masă vor inventa şi un corespondent al puterii judecătoreşti,
aşa‑numitele curţi de onoare sau comisii etice, abilitate să judece felul în care
membrii respectă deciziile luate de executivul partidului.
Acest tip de organizaţie este cu totul nou. De altfel, primele lucrări consa
crate partidelor politice, indiferent că e vorba despre cele ale lui Roberto
Michels, Moisei Ostrogorski sau Max Weber, sunt stimulate de apariţia acestor
modalităţi inedite de organizare politică.
În fine, ultima trăsătură a partidelor de masă este principiul subordonării
vârfului faţă de baza partidului. Membrii de rând controlează liderii. De ce?
Explicaţia ţine de o decizie importantă luată de unele dintre partidele de masă.
Este vorba despre decizia de a participa la competiţia politică, văzută ca o
alternativă la revoluţie.
Din momentul în care un partid de masă trimite reprezentanţi în Parlament,
adică intră în lumea considerată „coruptă” a democraţiei moderne, aleşii săi
sunt văzuţi ca nişte persoane expuse unei contaminări. Contaminarea cu ideile
burgheze. Cine frecventează Parlamentul trebuie controlat, pentru ca nu cumva
să fie „contaminat” cu ideile burgheze. Aşa apare ideea controlului bazei asu
pra vârfului. Ideea va fi înscrisă în statutele partidelor de masă, dar ulterior
va fi adoptată şi de partidele de dreapta.
partidele 127
Exemple de partide de masă sunt, aşa cum am amintit deja, organizaţi

ile socialiste de pretutindeni. Unele au intrat azi în criză: aşa sunt Partidul
Socialist Francez, al cărui candidat la prezidenţiale a obţinut în 2017 doar
6,3%, sau Partidul Democrat din Italia, care a ieşit la scrutinul din 2018
abia pe locul al treilea, la 10 puncte în spatele Mişcării 5 Stele şi 15 după
Liga Nord. Cea mai mare cădere a înregistrat‑o PASOK din Grecia, ajuns
la 5‑6% la ultimele scrutine, după ce a dominat decenii la rând viaţa poli
tică de la Atena.
În altă ordine de idei, trebuie menţionat că, pornind de la cazul partidelor
de masă, Michels, unul dintre autorii menţionaţi, a sesizat naşterea unei noi
oligarhii, cea a liderilor de partid, un fenomen pe care‑l considera de ordin
psihologic: „Oligarhia derivă, să spunem aşa, din transformările psihologice
prin care trec personalităţile conducătoare din partid în cursul vieţii lor. Mai
mult, oligarhia depinde de psihologia organizaţiei înseşi, adică de necesităţile
tactice şi tehnice care rezultă din consolidarea fiecărui agregat politic discipli
nat. Redusă la această expresie concisă, legea sociologică fundamentală a
partidelor politice (termenul «politică» fiind utilizat aici în semnificaţia sa cea
mai largă) poate fi formulată astfel: partidul este o organizaţie care produce
dominaţia celor aleşi asupra celor care aleg, a celor mandataţi asupra man
datarilor, a delegaţilor asupra celor care deleagă. Cine spune organizaţie spune
oligarhie”.
Deşi un autor contemporan precum Herbert Kitschelt îl critică, pentru că
nu ar fi luat în seamă competiţia din sânul partidelor şi disputa dintre facţiuni,
Michels rămâne unul dintre spiritele cele mai pătrunzătoare care s‑au aplecat
asupra partidelor.
„Cine spune organizaţie spune oligarhie” (Roberto Michels).
Duverger
Tipologia lui Duverger – care opune partide de masă şi partide de notabilităţi –
a fost contestată. Unii i‑au reproşat că a generalizat o situaţie valabilă mai
degrabă pentru Franţa decât pentru mai multe ţări, în vreme ce alţii l‑au acu
zat că face doar un tablou istoric, fără a lua în seamă evoluţiile recente din
lumea partidelor.
Una dintre cele mai importante priveşte chiar numărul de membri: Mair
şi van Biezen au pus în evidenţă fenomenul pornind de la cazul a 20 de ţări
europene. De pildă, între 1980 şi 1998, în Marea Britanie scăderea a fost de

peste 850 000 de membri, în Norvegia şi Italia numărul a scăzut la jumătate,
iar în Austria au rămas 1 milion de membri de partid în 1999, cu 400 000 mai
puţin decât în urmă cu două decenii. În unele ţări, afilierea a sporit: e vorba
despre Portugalia, Slovacia, Grecia şi mai ales Spania.
În România, cele mai importante două partide din ultimele trei decenii au
raportat o creştere a efectivelor: Partidul Naţional Liberal declara în 2007
la Registrul Partidelor că are 116 134 de membri, pentru ca patru ani mai
târziu să ajungă la 131 908, în vreme ce Partidul Social Democrat susţinea
în 2011 că are 409 833, iar după doi ani – că a crescut la 509 511. Formaţiunile
nou-apărute după ce legea a permis constituirea partidelor cu doar trei mem
bri au efective mult mai mici. Astfel, la un an de la apariţie, Uniunea Salvaţi
România avea mai puţin de 2 000 de membri, pentru ca în 2018 să ajungă la
5 000.
Astăzi, în literatura politologică se vorbeşte despre noi tipuri de partide.
Ele ar fi o expresie a societăţii europene postbelice, în care individualismul şi
modernizarea au condus la slăbirea identităţilor partizane (Rachel K. Gibson
şi Andrea Römmele). Din punctul de vedere al organizaţiilor politice, ar fi
vorba despre aşa‑numitul catch‑all party, despre partidul de alegători, despre
partidul birocratic‑profesional şi despre partidul‑cartel. Pe rând, câteva cuvinte
despre fiecare.
„Partidele îşi mută atenţia de la membrii de partid şi activiştii proprii spre

exterior, adică spre votanţi” (Rachel K. Gibson, Andrea Römmele).
Catch‑all party
Aşa‑numitul catch‑all party a fost definit de Otto Kirchheimer. Formula este
tradusă în franceză prin parti attrape‑tout. În română, fie se foloseşte formula
englezească, vorbindu‑se despre partid catch‑all, fie se spune „partidul
atrage‑tot”.
În viziunea lui Kirchheimer, acest partid se deosebeşte de tipurile clasice,
în primul rând de partidul de masă, în măsura în care îşi propune nu atât să
reprezinte interese articulate la nivelul societăţii, interese ale grupurilor sociale,
cât să seducă electoratul: „Abandonând încercările de încadrare intelectuală
şi morală a maselor, partidul s‑a întors mai mult spre scena electorală, încercând
partidele 129
să înlocuiască eficacitatea cu un public mai larg şi un succes electoral mai

rapid”.
Trebuie notată, mai întâi de toate, diferenţa dintre a seduce şi a reprezenta.
În al doilea rând, merită să fie reţinut că, potrivit acestei lecturi, în ultimele
decenii, partidele nu şi‑ar mai fi propus să decupeze la nivelul societăţii un
grup social ale cărui interese să le reprezinte, ci şi‑au îndreptat atenţia către
ansamblul electoratului. De aici şi numele catch‑all. Este vorba despre partide
care se uită în toate direcţiile, căutând să obţină sprijinul oricărui alegător.
Jean Baudouin afirmă că o asemenea vânătoare de voturi este semnul pro
fesionalizării organizaţiilor politice. În această logică, partidele nu mai sunt
legate de grupuri sociale, ci de indivizi care votează. E triumful individualis
mului.
Partidul atrage‑tot nu mai e în acest sens purtătorul unui program politic
precis, ci cultivă eclectismul şi ambiguitatea. Dacă vrei să obţii sprijinul ori
cărui alegător, nu mai poţi fi precis. Când trebuie să spui lucruri seducătoare
pentru membri foarte diferiţi ai societăţii, eşti silit să abandonezi coerenţa pe
care o aveau partidele de masă şi chiar – într‑o bună măsură – cele de elite.
Este evident că apariţia partidelor de acest fel este determinată în mare
măsură de influenţa publică tot mai puternică, începând cu mijlocul anilor
şaizeci, a mass‑media, în special a televiziunii. Seducţia mediatică devine
principala preocupare a partidelor. Spaţiul public e transformat dintr‑un spaţiu
al deliberării, cum spunea Jürgen Habermas, într‑un spaţiu al spectacolului, în
care chiar sensul vocabulelor „public” şi „publicitate” se schimbă.
O răsturnare spectaculoasă priveşte activismul politic, care – dacă e să
subscriem observaţiilor făcute de Morris Fiorina – ar fi motivat ideologic în
mult mai mare măsură decât material: „sindicalizarea sectorului public, legile
cu privire la conflictul de interese, schimbările din cultura politică, ca şi alţi
factori au diminuat recompensele materiale pentru activismul de partid şi sti
mulentele asociate compromiterii principiilor abstracte în vederea menţinerii
beneficiilor materiale”.
„Partidul de integrare a maselor, produs al unei perioade cu diviziuni de

clasă puternice şi cu structuri confesionale impuse, s‑a transformat într‑un
partid‑atrage toţi cetăţenii” (Otto Kirchheimer).
„Profesionalizarea universului politic transformă marile partide în maşinării
puternice, a căror acţiune e în mare parte dedicată culegerii sufragiilor şi
cuceririi majorităţii electorale” (Jean Baudouin).
Partidul de alegători
O organizaţie foarte apropiată de catch‑all party este partidul de alegători.
Numele a fost dat de Jean Charlot, care a analizat evoluţia formaţiunilor poli
tice din Franţa, în special a uneia care se numea, până acum câţiva ani,
Rassemblement pour la République (RPR). Acest partid a fost fondat în 1976
de Jacques Chirac, care era în acel moment primarul Parisului şi care avea să
devină în 1995 preşedintele Franţei. La alegerile din 2002, între cele două
tururi ale scrutinului prezidenţial, RPR s‑a rebotezat Union pour une Majorité
Présidentielle (UMP), care ulterior şi‑a schimbat numele: acronimul UMP a
rămas, dar acoperea alt nume – Union pour un Mouvement Populaire. Din
2015 formaţiunea are un nou nume, Les Républicains.
Studiind RPR, Jean Charlot a descoperit că această formaţiune avea o struc
tură foarte interesantă, pentru că, la fel ca un partid de tip catch‑all, partidul
de alegători caută să obţină un sprijin cât mai larg de la indivizi situaţi în
diverse părţi ale corpului social, care nu mai sunt legaţi de o anumită condiţie
socială. Vreau să citez un fragment din Charlot cre descrie această formă de
organizaţie: „El nu are o concepţie şi nici o esenţă elitiste. E popular. Iată de
ce partidul de alegători nu respinge manifestările de masă, chermezele, toate
formele acţiunii politice la care partidele de notabili refuză să se gândească şi
care par rezervate partidelor de militanţi”.
Aş adăuga că, spre deosebire de partidul catch‑all, partidul de alegători
tinde să reproducă structura generală a societăţii, atât în corpul de militanţi,
cât şi în cel de votanţi. Partidul de alegători este in micro societatea.
„Spre deosebire de partidul de notabili sau de cadre, partidul de alegători

admite fără rezerve democraţia de masă, solidaritatea de grup şi respinge
individualismul liberal” (Jean Charlot).
Partidul electoral‑profesional
Un alt tip de partid recent este cel numit de Angelo Panebianco „electoral‑pro
fesional”, apropiat, ca formulă de agregare, de catch‑all party. El este, ca şi
acesta, un partid postideologic, în măsura în care nu mai e legat de o anumită
viziune a unui grup social.
Spre deosebire de partidele clasice, în cel electoral‑profesional organizarea,
conducerea şi, cum se zice astăzi, managementul politic sunt asigurate mai
partidele 131
degrabă de profesionişti şi consultanţi decât de militanţi. Partidul electoral‑pro

fesional este un tip de organizaţie în care militanţilor tradiţionali, legaţi de
anumite valori şi crezuri ideologice, li se substituie persoane profesioniste care
gestionează partidul ca pe oricare altă organizaţie, adică asumând sarcini spe
cifice. Mitul tehnocratic e reînsufleţit.
Partidul politic îşi schimbă, în acest sens, natura: el nu mai e legat de o
birocraţie a militanţilor, aşa cum fusese concepută în sânul partidelor socialiste
şi apoi, sub influenţa acestei viziuni, în restul partidelor. Partidul încredinţează
responsabilitatea gestionării resurselor de care dispune unor consultanţi, care
îl apropie, în acest sens, de o organizaţie în cadrul căreia parcursul de carieră
contează mai mult decât ideologia, iar finanţarea nu se face prin intermediul
cotizaţiilor, ci mai curând cu sprijinul unor grupuri de interes.
„Diferenţa dintre birocraţi şi profesionişti ne poate ajuta să izolăm două

ideal‑tipuri de partid: partidul birocratic de masă şi partidul electoral‑pro
fesional” (Angelo Panebianco).
Partidul‑cartel
În fine, câteva cuvinte despre un tip de formaţiune politică definită pentru prima
dată în 1995 de Peter Mair şi Richard Katz – aşa‑numitul partid‑cartel sau
partid guvernamental. Într‑un articol din revista Party Politics, care a suscitat
o amplă discuţie, cei doi autori au arătat că, la începutul anilor şaptezeci ai
secolului XX, a apărut un nou tip de organizaţie partizană.
Pentru Katz şi Mair există o succesiune a formelor de articulare a partidelor
politice: astfel, dacă secolul al XIX‑lea este dominat aproape în întregime de
partidele de cadre, dacă între 1880 şi 1960 scena politică este ocupată în diverse
societăţi de partidele de masă, imediat după al Doilea Război Mondial îşi face
apariţia partidul descris de Kirchheimer sub numele de „partid catch‑all”,
suprapunându‑se deci parţial istoriei partidelor de masă. După 1970, fără a
anula existenţa partidelor catch‑all, ci intrând oarecum în competiţie cu aces
tea, la fel cum partidele de masă intraseră în competiţie cu partidele de nota
bilităţi, îşi face apariţia partidul‑cartel. Acesta produce, spun Katz şi Mair, o
simbioză între stat şi partid. Partidul‑cartel apare în condiţiile erodării clivaje
lor clasice şi contestării ideologiilor.
De fapt, ceea ce e contestat este chiar relaţia dintre partid şi societate.
Pentru Katz şi Mair, din secolul al XIX‑lea până astăzi s‑au succedat mai multe
relaţii între partide şi societate. Astfel, primele partide – cele de elite – sunt
organizaţii care reprezintă în acelaşi timp statul şi societatea civilă. În viziunea
celor doi autori, partidele de cadre ilustrează o situaţie în care parţiala supra
punere a societăţii civile şi a statului este dublată de apariţia unei forme de
reprezentare care recuperează ceva din suprapunerea între stat şi societatea
civilă, rămânând, de asemenea, mai degrabă ancorată în societatea civilă, chiar
dacă, aşa cum vă spuneam, partidul de cadre are un număr mic de membri.
Partidele de masă, create într‑un al doilea val al organizării politice, sunt
pentru Katz şi Mair în situaţia cu totul diferită în care se proiectează pe ele
înseşi şi funcţionează ca o conexiune între stat şi societatea civilă, într‑o epocă
în care acestea sunt separate în mod foarte net. Cu alte cuvinte, partidele de
masă sunt o legătură între societate şi stat.
Al treilea tip de partide, cele numite catch‑all, se înscriu, pentru Katz şi
Mair, într‑o altă logică. Ele joacă un alt rol, au o altă funcţie, fiind un soi de
agenţi ai statului în faţa societăţii. Partidele de acest fel, în mod paradoxal, pe
de o parte, transmit cererile dinspre societate către stat, aşa cum se întâmpla
şi în cazul partidelor de masă, dar, pe de altă parte, reprezintă interesele biro
craţiei de stat în faţa societăţii. Partidele catch‑all, spun cei doi autori, apără
opţiunile politice ale birocraţiei de stat în faţa societăţii, fiind deci parţial
integrate în stat. Funcţionând mai degrabă într‑o logică a statului decât într‑una
a societăţii, aceste partide caută, aşa cum vă spuneam, să obţină sprijin de la
orice cetăţean, pentru a apăra, de fapt, în faţa societăţii opţiunile birocraţiei.
Efectul secund al acestei situaţii este, potrivit lui Katz şi Mair, stabilitatea
politică, pentru că asemenea partide sunt profund conservatoare.
În fine, partidul‑cartel face ultimul pas în dinamica societate civilă‑stat,
pentru că el se integrează complet în stat. Partidul‑cartel produce fuziunea între
societatea civilă şi stat, pentru că devine o parte integrantă a statului. El se
confundă cu birocraţia statului, în măsura în care un asemenea partid dă com
petiţiei electorale un sens foarte restrâns, acela de mijloc care permite dobân
direa accesului la resursele furnizate de stat. Competiţia electorală nu mai este
o ocazie de a exprima diverse opţiuni ale societăţii, ci doar o oportunitate
pentru ca grupuri organizate să‑şi dispute accesul la resursele de care dispune
statul.
În noile democraţii, aşa cum a remarcat Ingrid van Biezen, dependenţa
partidelor de subvenţiile de stat e şi mai pronunţată decât în cele consolidate:
„Prezenţa finanţării publice are un impact esenţial asupra organizaţiei de par
tid în noile democraţii: mai precis, ea a întărit în mod decisiv relaţiile dintre
partid şi stat [...] De fapt, dependenţa financiară de subvenţiile publice este în
aşa fel configurată încât statul devine – cel puţin din punct de vedere formal –
singurul finanţator important al activităţii partidelor”.
partidele 133
Indiferent de societatea în care apar, partidele sunt legate exclusiv de logica

statului, pentru că ele nu‑şi mai propun să reprezinte societatea, ci să acapareze
mijloacele aflate la dispoziţia statului.
Dar de ce partid‑cartel? Pentru că, într‑o asemenea viziune, formaţiunile
politice cad de acord în mod tacit să exploateze aceste resurse, cooperând,
dincolo de diferenţele pe care le afirmă, la consolidarea fuziunii statului şi a
organizaţiilor politice. Aceste coluziuni interpartizane produc o cartelizare a
formaţiunilor politice care acaparează statul şi ajung să trăiască exclusiv de pe
urma subvenţiilor publice.
Marca distinctivă a partidului‑cartel este întreţinerea lui din subvenţiile
publice. Complet absorbit de stat, acest partid e desprins de societate. Cartelizarea
dezavantajează, evident, orice nou‑venit, orice outsider, pentru că partidele
acaparează spaţiul public. În viziunea lui Katz şi Mair, apariţia partidelor‑car
tel explică demobilizarea semnificativă a electoratelor din democraţiile conso
lidate, pentru că, nemaifiind preocupate de reprezentarea societăţii, ci tinzând
doar să acapareze resursele publice, aceste partide nu mai reuşesc să mobilizeze
cetăţenii. Partidele‑cartel sunt preocupate doar de stat şi de resursele publice,
nu de cetăţeni.
Pierre Martin consideră că o consecinţă a cartelizării e şi apariţia – în anii
optzeci – a aşa‑numitei „clase politice”, ca urmare a unei profesionalizări
impuse de creşterea complexităţii activităţii parlamentare
Un alt efect al cartelizării ar fi discreditarea partidelor. Ea are efecte atât
de nefaste asupra organizaţiilor partizane, încât unele dintre acestea, aşa cum
releva Susan Scarrow, gândesc relaţionarea cu posibilii membri în termeni de
reducere a costurilor şi de sporire a beneficiilor: „Un mod de a face mai
atrăgătoare calitatea de membru de partid este creşterea beneficiilor rezervate
exclusiv membrilor, [...] indiferent că este vorba despre reduceri de grup pen
tru produse comerciale sau despre un acces prioritar la evenimente speciale
(politice şi apolitice). Se pot oferi informaţii suplimentare cu privire la politică
(ziare, acces parolat la site‑uri) sau se poate crea un sentiment de acces privi
legiat la oamenii politici (reuniuni de partid la care participă figuri politice
locale şi naţionale)”.
„Partidul‑cartel e caracterizat de interpenetrarea partidului cu statul şi, de

asemenea, de un model de coluziune interpartizană” (Peter Mair, Richard
Katz).
Partidocraţia
În încheiere, vreau să menţionez un alt termen folosit pentru a descrie simbioza
dintre partide şi stat. E vorba despre „partidocraţie”, termen creat iniţial, aşa
cum preciza Blondel, cu referinţă la situaţia din Belgia, Austria şi Italia, dar
a cărui utilizare a fost extinsă la alte ţări europene, inclusiv la România.
Partidocraţia – afirma acelaşi Blondel – este „invadarea statului de către
partide”. Ea are o influenţă majoră asupra relaţiei dintre organizaţiile partizane
şi societate: în loc să satisfacă aşteptările cetăţenilor, partidele satisfac o cli
entelă.
Într‑un studiu publicat la mijlocul anilor 2000, Römmele, Farrell şi Ignazi
afirmau că, deşi „partidele se adresează în mod vădit tuturor cetăţenilor, ele
caută să răsplătească o clientelă specifică, din pricina faptului că resursele pe
care le pot extrage şi utiliza nu sunt nelimitate şi, prin urmare, nu pot fi dis
tribuite tuturor; în acest context, politica nu mai e un răspuns la cerinţele
cetăţenilor, ci e bazată pe recompensă”.
„Partidocraţia e o simbioză între cei care reprezintă (partidele) şi cei care

conduc (guvernul sau serviciul public)” (Jean Blondel).
1. Autorul distincţiei între partide de notabili (cadre) şi partide de masă este:
a. Maurice Chevalier;
b. Maurice Druon;
c. Maurice Duverger.
2. Scopul unui partid, spunea Max Weber, este ca liderul lui să fie ales, astfel încât:
a. să fie implementat programul de guvernare;
b. să îşi promoveze colegii în demnităţi publice;
c. să fie trimişi în opoziţie alţi politicieni.
3. Otto Kirchheimer a definit conceptul de

a. catch‑all party;
b. partid‑cartel;
c. partid de alegători.
partidele 135
4. În România postcomunistă au fost înscrise la tribunal:

a. 3 000 de partide;
b. 80 de partide;
c. peste 400 de partide şi alianţe.
5. Structura partidelor de masă este:

a. rigidă;
b. suplă;
c. fie suplă, fie rigidă.
6. Câţi membri trebuie să aibă un partid în Letonia?

a. maximum 2 000;
b. minimum 200;
c. minimum 20.
7. Reunirea comitetelor electorale şi a fracţiunilor parlamentare a dus la apa

riţia:
a. statului de drept;
b. partidelor;
c. Curţii Constituţionale.
8. Partidul suedez Centerpartiet şi cel finlandez KESK sunt:

a. comuniste;
b. liberale;
c. social‑democrate.
9. Opoziţia dintre stânga şi dreapta a apărut:

a. în America, separând democraţii de federalişti;
b. în România, separându‑i pe liberali de conservatori;
c. în Franţa, distingându‑i pe monarhişti de adversarii regelui.
10. Jean Charlot considera că partid mic este cel care:

a. e clasat în alegeri pe locul al treilea;
b. e clasat mai jos de locul al treilea;
c. are mai puţin de 2% la un scrutin.
A. Poate fi un partid neutru?
B. E bine ca statul să finanţeze formaţiunile politice sau este preferabil ca
finanţarea să provină doar din cotizaţii?
C. În ce măsură cartelizarea partidelor îl protejează pe cetăţean?
D. E just ca un partid să fie desfiinţat întrucât nu a reuşit să aibă aleşi în trei
rânduri de alegeri succesive?
E. E mandatul reprezentativ mai greu de asumat decât cel imperativ?
F. Ce sens are expresia „clasă politică” în România?
G. E oare cartelizarea partidelor inevitabilă?
H. Comparaţi Frontul Salvării Naţionale cu alte formaţiuni politice apărute în
fostele ţări comuniste la începutul anilor nouăzeci.
I. Comentaţi argumentul lui Giovanni Sartori: „dacă un partid nu este o parte,
este un pseudopartid, iar dacă un întreg este identificat doar cu un partid,
este un pseudoîntreg”.
J. Contează numărul de membri fondatori mai mult decât ideologia în defini
rea imaginii unui partid?
Referinţele folosite în conferinţa despre partide

Jean BAUDOUIN, Introducere în sociologia politică, traducere de Iolanda Iaworski,
Amarcord, Timişoara, 1999 [1998], p. 223.
Ingrid van BIEZEN, Political Parties in New Democracies. Party Organization in
Southern and East‑Central Europe, Palgrave, Macmillan, 2003, pp. 212‑214.
Jean BLONDEL, „Party government, patronage, and party decline in Western Europe”,
în Richard GUNTHER, José Ramón MONTERO, Juan J. LINZ (ed.), Political Parties.
Old Concepts and New Challenges, Oxford University Press, 2002, pp. 233‑234.
Norberto BOBBIO, Dreapta şi stânga, traducere de Michaela Şchiopu, Humanitas,
Bucureşti, 1999 [1995], pp. 53‑55.
Frédéric BON, Jean‑Paul CHEYLAN, La France qui vote, Hachette, Paris, 1988, p. 35.
Pierre BRÉCHON, Partidele politice, traducere de Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinschi,
Eikon, Cluj‑Napoca, 2004 [1999], pp. 164‑165.
Jean CHARLOT, „Faut‑il interdire les petits candidats?”, Projet, nr. 87, 1974, pp. 837‑841.
Jean CHARLOT, Le phénomène gaulliste, Fayard, Paris, 1970, pp. 63‑66.
Pascal CLÉMENT, Les partis politiques minoritaires aux États‑Unis, Le Palatine, Paris,
2000, pp. 63-144.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, PUF, Paris, 1996, pp. 291‑342.
Mattei DOGAN, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România, Editura
Partidului Social‑Democrat, Bucureşti, 1946, pp. 5‑6.
partidele 137
Anthony DOWNS, An Economic Theory of Democracy, Harper and Brothers, New

York, 1957.
Maurice DUVERGER, Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976 [1951], pp. 117,
119‑121, 129.
Morris P. FIORINA, „Extreme Voices. A Dark Side of Civic Engagement”, în Theda
SKOCPOL, Morris P. FIORINA (ed.), Civic Engagement in American Democracy,
The Brookings Institute Press, 1999, p. 410.
Stan STOICA, Dicţionarul partidelor politice, articolul „Partidul Liber‑Schimbist”,
Meronia, Bucureşti, 1993, pp. 62‑63.
Stephen FISHER, The Minor Parties of the Federal Republic of Germany. Toward a
Comparative Theory of Minor Parties, Martinus Nijhoff, Haga, 1974.
Domenico FISICHELLA, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, traducere şi
postfaţă de Victor Moraru, Polirom, Iaşi, 2007 [2003], p. 243.
Bruno FULIGNI, Votez fou! Candidats bizarres, utopistes, chimériques, mystiques,
marginaux, farceurs et farfelus. De 1848 à nos jours, les élus auxquels vous avez
échappé, Éditions Horay, Paris, 2007.
Marcel GAUCHET, „Dreapta şi stânga. Despre organizarea dualistă a societăţilor con
temporane”, traducere de Alina Ţarălungă, Secolul 21, nr. 4‑9/2005, pp. 55 şi 67.
Rachel K. GIBSON, Andrea RÖMMELE, „Political communication”, în Daniele
CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press, 2008, pp. 478‑
479, 481.
Jürgen HABERMAS, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiu asupra unei
categorii a societăţii burgheze, traducere şi notă biobibliografică de Janina Ianoşi,
Comunicare.ro, Bucureşti, 2005 [1962], pp. 52‑53.
Jean‑Louis HAROUEL, „Inégalité”, în Frédéric ROUVILLOIS, Olivier DARD, Christophe
BOUTIN (coord.), Le dictionnaire du conservatisme, Cerf, Paris, 2017, p. 466.
Émilie van HAUTE, Nicolas SAUGER, „Partis politiques et systèmes partisans”, în
Yves DÉLOYE, Jean‑Michel DE WAELE (coord.), Politique comparée, Bruylant,
Bruxelles, 2018, p. 581.
Keith HITCHINS, România. 1866‑1947, traducere din engleză de George G. Potra şi
Delia Răzdolescu, ed. a III‑a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bucureşti, 2003
[1994], p. 432.
Gille IVALDI, „Partidele liberale scandinave”, în Pascal DELWIT, Liberalisme şi partide
liberale în Europa, traducere din franceză de Radu Carp, Alexandra Ionescu, Filou
Morar, Cristian Preda, Cornelia Runceanu, Silvia Marton şi Miruna Tătaru‑Cazaban,
postfaţă de Cristian Preda, Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002], p. 166.
Otto KIRCHHEIMER, „The Transformation of West European Party Systems”, în
Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political Parties and Political
Development, Princeton University Press, Princeton, 1966, p. 184.
Herbert KITSCHELT, „Citizens, Politicians and Party Cartellization: Political Repre
sentation and State Failure in Post‑communist Democracies”, European Journal of
Political Research, vol. 37, 2000, pp. 153‑154.
Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER, „The Origin and Development of Political
Parties”, în idem (ed.), Political Parties and Political Development, Princeton
University Press, New Jersey, 1966, pp. 6, 9.
Annie LAURENT, Bruno VILLALBA (coord.), Les petits partis. De la petitesse en

politique, Harmattan, Paris, 1997.
Peter MAIR, „The Electoral Universe of Small Parties in Postwar Western Europe”, în
Ferdinand MÜLLER‑ROMMEL, Geoffrey PRIDHAM (ed.), Small Parties in Western
Europe. Comparative and National Perspectives, Sage Publications, Londra, 1991.
Peter MAIR, Richard S. KATZ, „Party Organization, Party Democracy, and the
Emergence of the Cartel Party”, în Peter MAIR, Party System Change. Approaches
and Interpretation, Oxford University Press, New York, 2004, pp. 106‑108.
Peter MAIR, Ingrid van BIEZEN, „Party Membership in Twenty European Democracies”,
Party Politics, vol. 7, nr. 1, 2001, pp. 5‑21.
Pierre MARTIN, Crise mondiale et systèmes partisans, Presses de SciencesPo, Paris,
2018, pp. 76‑77.
Roberto MICHELS, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies
of Modern Democracy, traducere de Eden şi Cedar Paul, Batoche Books, Kitchener,
2001 [1911], pp. 240‑241.
P.P. NEGULESCU, Partidele politice, Garamond, Bucureşti, 1994 [1926], p. 74.
Moisei OSTROGORSKI, La démocratie et les partis politiques, texte alese şi prezen
tate de Pierre Rosanvallon, Seuil, Paris, 1979 [1903], p. 37.
Angelo PANEBIANCO, Political Parties: Organization and Power, Cambridge Univer
sity Press, Cambridge, 1988 [1982], p. 264.
Jeremy PAXMAN, Animalul politic, traducere de Caterina Preda, Nemira, Bucureşti,
2005 [2003], pp. 19‑20.
Jean‑Benoît PILET, Emilie van HAUTE, Criteria, Conditions, and Procedures for
Establishing a Political Party in the Member States of the European Union, study for
the European Parliament’s Committee on Constitutional Affairs, 2012, pp. 10, 15‑35.
traducere din limba italiană de Florin Dumitrescu, comentarii de Mihaela Czobor,
[1992], p. 56.
Cristian PREDA, 25 de ani şi câteva sute de partide, Baroque Books and Arts,
Andrea RÖMMELE, David M. FARRELL, Piero IGNAZI, Political Parties and
Political Systems: Concept of Linkage Revisited, Praeger, Westport, Connecticut,
Londra, 2005, p. 30.
Giovanni SARTORI, Partide şi sisteme de partide, traducere de Sergiu Gherghina şi
George Jiglău, CA Publishing, Cluj‑Napoca, 2011 [1976], pp. 3, 66.
Susan SCARROW, Political Parties and Democracy in Theoretical and Practical
Perspectives. Implementing Intra‑party Democracy, National Democratic Institute
for International Affairs, 2005, pp. 14‑15.
Daniel‑Louis SEILER, La politique comparée, Armand Colin, Paris, 1982, p. 120.
Daniel‑Louis SEILER, Clivages et familles politiques en Europe, Éditions de l’Université
Libre de Bruxelles, 2011, p. 14.
Max WEBER, Staatssoziologie, Duncker & Humboldt, Berlin, 1956, p. 53.
Votul
Votul oferă ştiinţei politice o materie abundentă, deoarece el dă sens acţiu

nii partidelor. Cum se explică acest fapt? Aşa cum am văzut, partidul este o
invenţie modernă, un fragment din istoria parlamentarismului, iar alcătuirea
parlamentelor depinde de vot. Ceea ce este interesant de remarcat de la bun
început este faptul că votul nu a fost întotdeauna legat de democraţie.
Tragerea la sorţi
Până târziu, în secolul al XVIII‑lea, procedura asociată democraţiei era trage
rea la sorţi. Aceasta a fost folosită efectiv până târziu, în Renaştere, în repu
blicile italiene, aşa cum remarca, între mulţi alţii, Guy Hermet. Nu că votul
n‑ar fi existat şi el din vechime: un volum recent, coordonat de Christophe le
Digol, Virginie Hollard, Christophe Voilliot şi Raphaël Barat, urmăreşte cum
a fost folosit acesta în Antichitatea romană sau în cadrul unor ordine religioase
din Evul Mediu.
Semnificaţiile atribuite votului, respectiv tragerii la sorţi erau însă foarte
diferite de ceea ce au devenit ele în epoca modernă. De pildă, grecii antici nu
legau votul de deliberare (întrucât democraţia era directă), ci de magistraturi
sau, cum se spune astăzi, de executiv.
Pe de altă parte, aşa cum observa Bernard Manin, tragerea la sorţi n‑a fost
folosită doar în democraţia ateniană, ci şi în regimuri republicane „care accep
taseră o anumită participare a cetăţenilor la putere, refuzând s‑o rezerve unui
monarh ereditar”. Ea era, spunea Manin, o modalitate de „selectare a autori
tăţilor şi de distribuire a responsabilităţilor”, nu o modalitate de legitimare.
Teoria politică, de la Aristotel până la Montesquieu, a definit democraţia
ca regim al egalităţii şi a susţinut că egalitatea e cel mai bine realizată prin
recursul la tragerea la sorţi, întrucât acesta nu depinde de voinţă. În schimb,
votul era considerat caracteristic aristocraţiei, deoarece, fiind expresia unei
separări sau a unei alegeri, introduce o inegalitate.
Votul a ajuns să fie asociat cu democraţia abia în secolul al XVIII‑lea, atunci
când – sublinia Guy Hermet – „parlamentarii englezi, ca şi constituţionaliştii
americani sau revoluţionarii francezi, s‑au grăbit să dea uitării procedura ega
litaristă, preferând‑o pe cea electorală, inegalitară, ca unic instrument legitim
de selectare a deţinătorilor autorităţii”. În ultimele două secole, democratizarea
a instituit votul ca mecanism fundamental de legitimare.
Tragerea la sorţi nu a dispărut cu totul din peisajul politic. Ea a rămas un
complement al alegerii: e folosită, de pildă, în situaţiile, foarte puţin probabile,
în care trebuie departajaţi doi competitori aflaţi într‑o egalitate perfectă. Aşa
stau lucrurile în privinţa alegerii directorului general al UNESCO. Acolo se
recurge la următorul sistem: fiecare ţară afiliată la organizaţie dispune de câte
un vot şi se organizează patru tururi succesive de scrutin cu absolut toţi can
didaţii înscrişi. Dacă niciunul nu obţine majoritatea, are loc un al cincilea tur,
la care participă doar primii doi clasaţi. În caz de egalitate între aceştia, se
trage la sorţi învingătorul.
În alte cazuri, tragerea la sorţi priveşte amenajarea practică a votării: în
România, de pildă, comisia electorală e alcătuită din judecători, desemnarea
acestora fiind făcută prin extragerea numelor din coş.
În ultimele două decenii, tragerea la sorţi a fost reabilitată, pornind de la
ideea că alegerile au devenit „arhaice” şi că e nevoie de o adaptare la noile
împrejurări istorice. De fapt, democraţia a fost mereu legată de o anumită
cultură: „în Atena, ea s‑a format pornind de la cuvântul rostit. [...] În secolele
al XIX‑lea şi XX, de la cultura cuvântului imprimat”. E teza lui David van
Reybrouck, care a devenit celebru pentru un eseu în care pleda în favoarea unui
regim ce combină alegeri şi tragere la sorţi.
Aceasta a început să fie integrată în procesele politice. În Islanda, în 2014,
a fost demarată o revizuire a Constituţiei folosind un colectiv alcătuit din 33 de
deputaţi şi 66 de cetăţeni traşi la sorţi. În primăvara anului 2019, Emmanuel
Macron propunea crearea unui „Consiliu al participării cetăţeneşti”, alcătuit
din 150 de cetăţeni, care să se ocupe de „tranziţia ecologică”.
„Sufragiul cu ajutorul sorţilor ţine de democraţie, iar cel făcut prin alegeri, de
aristocraţie” (Montesquieu).
„În ciuda unei credinţe larg răspândite, tragerea la sorţi nu a fost folosită
doar în democraţia ateniană. [Ea] este, în mod incontestabil, o procedură
care nu implică intervenţia voinţei umane şi nu e o expresie a consimţămân
tului” (Bernard Manin).
„Azi, comunicarea e foarte rapidă, descentralizată şi creează o nouă formă
de autonomie. Ce democraţie îi corespunde?” (David van Reybrouck).
votul 141
De la cenzitar la universal
În ultimele două secole, votul a evoluat de la forma sa restrânsă, cenzitară, la
aşa‑numitul vot universal. El este, în acest sens, o realitate construită, nu dată
(Alain Garrigou). Evoluţia a fost lentă, fiindcă s‑a pornit de la un corp elec
toral foarte restrâns: în 1846, cu doi ani înainte de primul exerciţiu de vot
universal, peste 80% dintre deputaţii francezi erau aleşi cu mai puţin de 200 de
voturi.
În general, extinderea s‑a făcut progresiv. În Marea Britanie, s-a realizat
prin legile din 1832, 1867, 1884 şi 1918. Pierre Martin observa că principala
justificare a sistemului cenzitar era că „sufragiul trebuia să fie rezervat celor
care, bogaţi fiind, erau independenţi material, care erau competenţi, pentru că
fuseseră educaţi, şi care – proprietari fiind – erau spirite conservatoare”.
La noi, aşa cum am arătat într‑un articol publicat în 2018 şi din care preiau
următoarele paragrafe din această secţiune, votul a fost cenzitar de la 1831 până
la sfârşitul primei conflagraţii mondiale. Iniţial, statutul social juca un rol
determinant în configurarea dreptului de vot. Primii alegători, aşa cum apar în
Regulamentul Organic, sunt exclusiv boieri. Existau, de fapt, două clase de
votanţi, corespunzând celor două categorii de aleşi: pentru boierii de rangul I
votau cei care aparţineau acestei trepte înscrise în arhondologie, iar pentru
aşa‑numiţii deputaţi „duprin judeţe” sau, cum li se spunea în Moldova, „ţinu
taşi”, votanţi erau „cei mai însemnaţi boieri”, toţi trebuind să fie „pământeni
sau împământeniţi”. Numărul total era mic: la scrutinele din 1831 (Ţara
Românească) şi 1832 (Moldova) participă 799 de boieri.
Condiţia de „boier” – dar fără vreo diferenţă de rang – rămâne cea mai
importantă în definirea alegătorilor divanelor ad‑hoc din cele două Principate.
Ei i se adaugă alte câteva condiţii, într‑o reglementare ce combină statut social,
proprietate şi profil profesional pentru a fabrica votanţi care – spre deosebire
de boieri – sunt indirecţi, în două sau chiar trei trepte: „stareţii şi administra
torii mânăstirilor”, „preoţii”, „proprietarii” (de teren, dar şi de case), „ţăranii
clăcaşi”, „persoanele care desfăşoară o profesiune liberală”, „negustorii recu
noscuţi”, „şefii breslelor de meşteşugari”. Un an mai târziu, anexa electorală
a Convenţiei de la Paris reduce tipurile de alegători la două – unii sunt direcţi
şi alţii indirecţi –, iar condiţiile de îndeplinit nu mai sunt bazate pe ierarhie
socială, ci pe un nivel al venitului funciar şi un nivel al capitalului funciar,
industrial sau comercial. Tot la 1858, vârsta de vot scade de la 30, prag fixat
în 1831, la 25 de ani.
În 1864, plebiscitul organizat de Cuza impune noi categorii, şi mai simple:
e alegător primar cine plăteşte o anumită „dare” (diferenţiată în funcţie de
mediul rural sau urban), iar alegători direcţi sunt „toţi românii care vor avea
un venit de 100 de galbeni”. Pentru această din urmă clasă se acordau scutiri,
beneficiarii fiind preoţii, avocaţii, medicii, inginerii, arhitecţii, institutorii. Sunt
excluşi de la orice tip de vot, în afară de străini, servitorii cu simbrie şi faliţii
nereabilitaţi, o condiţie care va rămâne înscrisă în legile româneşti până târziu,
în perioada interbelică. Sistemul cenzitar e deja în funcţiune. Numărul votan
ţilor era deja de alt ordin: la votul pentru Statutul Desvoltător al Convenţiei
de la Paris, ca şi la votul pentru confirmarea înscăunării lui Carol I, vin peste
680 000 de cetăţeni.
Legea din 1866 şi forma ei revizuită din 1884 împart electoratul în patru,
respectiv trei „colegii”, în funcţie de venitul funciar şi nivelul impozitului
plătit. Definiţia cetăţeanului era legată de condiţia fiscală, listele electorale
indicând în dreptul fiecărui cetăţean „locul unde îşi plătesce dările până la
împlinirea censului cerut, precum şi natura acestor dări”, cum se preciza în
articolul 36 al legii din 1866. Colegiile rămâneau înscrise într‑o anumită geo
grafie socială, trimiţând – fie şi parţial – la oraş sau la sat. Legea îngăduia
unor persoane chiar şi alegerea între un vot indirect dat într‑o comună rurală
şi unul direct, în oraş. Disproporţionalitatea sistemului cenzitar era majoră.
Tudor Drăganu observa că numărul deputaţilor desemnaţi în colegii era invers
proporţional cu numărul electorilor care făceau parte din acestea, cei care votau
indirect fiind cei mai numeroşi şi desemnând de două ori mai puţini deputaţi
decât cei din colegiul întâi. Corpul electoral va depăşi în 1905 pragul de 1 milion
de cetăţeni. Din 1866, vârsta minimă cerută pentru a se putea exprima politic
devine 21 de ani şi aşa va rămâne până în 1938.
„Când votul era cenzitar, el era perceput ca o funcţie, rezervată celor bogaţi,
şi nu ca un drept pentru toţi” (Pierre Martin).
„Înainte de a fi un şablon în care poţi turna materie, rolul de alegător a fost
construit. [...] Atenţi la modul în care alegătorii fac alegerea, uităm adeseori
că alegerea l‑a făcut pe alegător, adică a fabricat un rol social definit de un
ansamblu de atribuţii şi de norme de conduită” (Alain Garrigou).
Masculin şi feminin
Pe de altă parte, trecerea la votul universal a fost afectată de diviziunea de sex,
adică mai întâi s‑a trecut la un vot deschis tuturor bărbaţilor adulţi şi abia apoi
votul a fost accesibil şi femeilor.
Există, ce‑i drept, şi unele ţări, nu foarte multe, în care votul universal nu
a fost afectat de această discriminare. Aşa sunt Islanda şi Luxemburg, care trec
votul 143
în 1915, respectiv 1919 la un vot universal fără restricţii. În general însă nu

s‑a întâmplat aşa. Societăţile au practicat diferenţierea.
Prima ţară care instituie în 1848 un vot universal deschis bărbaţilor este
Franţa. Urmând acest model, revoluţionarii valahi includeau în Proclamaţia de
la Islaz următorul principiu: „Popolul român dă înapoi la toate stările dreptul
cel vechi de a avea reprezentanţi în Generala Adunare, decretă de azi înainte
alegerea largă, liberă, dreaptă, unde tot românul are dreptul de a fi chemat şi
unde numai capacitatea, purtarea, virtuţile şi încrederea publică să‑i dea drep
tul de a fi ales”. Pe acest temei este croit la Bucureşti un proiect de constituire
a unei adunări cu 250 de deputaţi, câte unul pentru fiecare 10 000 de cetăţeni,
în acel moment Valahia având circa 2,5 milioane de locuitori. Alegerile încep
chiar în vara lui 1848, însă nu sunt duse la capăt, pentru că puterea revolu
ţionară nu avea capacitatea de a organiza un scrutin. Kogălniceanu va scrie un
proiect de Constituţie şi pentru moldoveni, stipulând în articolul 6 că toţi
românii de 21 de ani au drept de vot, chiar dacă – adăuga el – numai o parte
îl vor exercita deocamdată (Dan Berindei), iar în Transilvania are loc un proces
asemănător, aşa cum o vădeşte o plângere a românilor din Sighişoara adresată
lui Şaguna (Cornelia Bodea).
Revenind la evoluţia generală a votului, să spunem că Franţa este un caz
exemplar pentru separaţia despre care vorbeam, deoarece femeile nu capătă
acest drept decât în 1944. În România, votul universal masculin este instaurat
în 1919, în timp ce femeile votează pentru prima dată la alegerile legislative
din 1946. Ele votaseră deja la alegerile locale în 1929, ca şi la scrutinul gene
ral din 1939 ţinut în baza Constituţiei lui Carol al II‑lea. În acest al doilea caz,
exprimarea opţiunilor a fost supusă unor restricţii profesionale foarte severe,
valabile atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, aşa cum am arătat în Rumânii
fericiţi (2011).
Există ţări europene care au trecut foarte târziu la votul feminin: Elveţia
abia în 1976, Portugalia în 1974 (Peter Mair). În unele cazuri, diferenţa de
timp dintre acordarea dreptului de vot pentru bărbaţi, respectiv pentru femei
este foarte mică. În Olanda, bărbaţii capătă dreptul de vot în 1917, iar femeile
doi ani mai târziu, în vreme ce în Australia diferenţa e de un an (1901, respectiv
1902).
După dobândirea dreptului de vot, femeile au început o altă bătălie, cea
pentru poziţii elective (Pippa Norris). E o bătălie purtată şi azi. Unul dintre
instrumentele folosite este paritatea. Un exemplu e cel francez: începând din
2001, partidele din Hexagon sunt obligate să asigure alternanţa femei‑bărbaţi
pentru demnităţi politice la nivel local, naţional, ca şi pentru aleşii în Parlamentul
European. În alte câteva ţări europene, există cote pentru femei. La noi, legea
interzice să depui o listă fără vreo femeie.
Există ţări în care asemenea lucruri sunt de neimaginat: de pildă, Arabia

Saudită nu acordă nici măcar azi drept de vot femeilor. În 2018, regele a con
simţit să le acorde dreptul de a şofa şi de a asista la meciuri de fotbal. Până la
recunoaşterea unei identităţi politice mai e mult...
„Toţi românii, în vârstă de 21 ani, având întrebuinţarea driturilor ţivile, sunt

alegători ai representanţilor la obşteasca Adunare [...]. Legea electorală, pe
cât se va putea, va urma a se întinde asupra tuturor moldovenilor” (Mihail
Kogălniceanu).
„Datele‑cheie ale evoluţiei noastre electorale sunt 1831, când pentru prima
oară s‑a recurs la vot pentru a alcătui o adunare cu rol deliberativ, 1919,
când a avut loc trecerea la scrutinul universal masculin, şi 1946, când s‑a
deschis accesul necondiţionat al femeilor la exprimarea voinţei politice”
(Cristian Preda).
„Deceniile recente au fost martorele unei creşteri a cererilor de incluziune
şi de consolidare a poziţiilor ocupate de femei în urma alegerilor, precum şi
a revendicărilor de manifestare ale minorităţilor etnice” (Pippa Norris).
Analfabeţii şi alţi excluşi

Sexul nu a reprezentat singura restricţie care a afectat votul. Interdicţia rasială
e foarte cunoscută – fiindcă atât cazul Statelor Unite, cât şi cel sud‑african au
fost larg dezbătute în cultura populară –, aşa că nu voi insista asupra chestiunii.
Azi interdicţia aceasta odioasă a dispărut.
Analfabetismul a fost până târziu un motiv de excludere atât de la vot, cât
şi de la depunerea candidaturii. Numeroase ţări i‑au exclus pe cei care nu ştiau
carte: aşa s‑a întâmplat în Italia până în 1912, în Australia până în 1950 şi în
ţările din America Latină până târziu, în anii şaptezeci ai secolului XX.
Ideea generală era aceea că democraţia reclamă capacitatea de a scrie şi de
a citi, cum spunea Leo Strauss. Încet‑încet, această filosofie a fost abandonată.
Azi au drept de vot şi analfabeţii. În unele locuri, cum e Italia, ei sunt totuşi
descurajaţi, fiindcă legea electorală le cere alegătorilor să scrie ei înşişi numele
candidatului pe care‑l susţin. În alte locuri, neştiutorii de carte sunt ajutaţi:
de pildă, în ţări africane precum Gabon sau Madagascar, buletinele electorale
conţin şi fotografiile candidaţilor, uşurând astfel exprimarea preferinţelor.
Practicile electorale dezvoltate în ultimele două secole au dus la o regle
mentare foarte fină şi a candidaturilor. În orice sistem de vot există restricţii
votul 145
nu doar pentru votanţi, ci şi pentru cine vrea să candideze. Cvasigenerale –

fiind inventate, de altfel, foarte devreme – sunt interdicţiile pe motiv de
condamnare judiciară. Există însă şi o lectură etică în definirea obstacolelor
puse în calea unor candidaţi potenţiali: aşa, de pildă, în România, până la
al Doilea Război Mondial, falimentul sau implicarea în jocuri de noroc exclu
deau şi de la vot, şi de la candidaturi. În zilele noastre, candidaturile sunt
condiţionate în multe feluri: există unele ţări – precum Franţa sau România –
în care li se cere candidaţilor să strângă semnături de la aleşi, respectiv de la
cetăţeni, dar şi unele – cum e Kazahstan – unde persoana care vrea să can
dideze la funcţia supremă trebuie să treacă un test de limbă maternă. În 2019,
un candidat pe nume Zhumatai Aliev a fost exclus după ce a făcut 19 greşeli de
scriere.
„Orice elector ştie că democraţia modernă se menţine sau se prăbuşeşte

datorită capacităţii de a scrie şi de a citi” (Leo Strauss).
Excepţia europeană
Din secolul al XIX‑lea încoace, votul a cunoscut o extindere de la forma cen
zitară la scrutinul universal, fără restricţii de gen, rasă sau condiţie intelectuală.
În ultimele decenii s‑a mai întâmplat ceva, şi anume o amenajare a dreptului
de vot în context european, nu doar naţional. Despre ce este vorba?
După 1945, aşa cum se ştie, democraţiile europene mai vechi sau mai recente
au început un proces de integrare. Acesta a condus la apariţia unei noi forme
de cetăţenie şi a unui tip nou de sufragiu. În 1992, Tratatul de la Maastricht
afirma următoarele: „Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii
orice persoană care are cetăţenia unui stat membru”. Cetăţenia europeană este
una adăugată celei naţionale. Nu o exclude pe aceasta, ci decurge din ea, con
ferind şi un anumit număr de drepturi.
Între ele, un drept de vot configurat într‑un mod special. El nu poate fi
asumat în alegerile naţionale, exercitându‑se în schimb în cele locale, respectiv
în alegerile europene. Amenajările practice nu sunt însă peste tot aceleaşi.
Din 1979, deputaţii europeni sunt aleşi prin vot direct, conform unor moduri
de scrutin foarte diferite de la ţară la ţară, aşa cum au arătat David Farrell şi
Roger Scully. De pildă, regula d’Hondt e folosită în 13 state membre, iar Hare
în trei. Cei doi autori subliniau de asemenea diferenţele mari în privinţa repre
zentării femeilor, subiectul tratat adineauri: astfel, dacă 58% dintre deputaţii
suedezi aleşi în 2004 erau femei, iar luxemburghezii trimiteau jumătate bărbaţi
şi jumătate femei, în Malta şi Cipru erau votaţi doar bărbaţi.
Pentru străinii europeni, dreptul de vot în alegerile locale n‑a fost câştigat
uşor: de pildă, în Germania, Curtea Constituţională a respins o cerere pe
această temă venită de la Hamburg şi din Schleswig‑Holstein, decizia fiind
corectată în momentul aderării Germaniei la Tratatul de la Maastricht (Seyla
Benhabib). În schimb, în alte state membre, precum Danemarca, Olanda,
Irlanda, Suedia sau Finlanda, dreptul de vot poate fi exercitat la alegerile locale
de către toţi străinii, indiferent dacă sunt sau nu membri ai Uniunii. În aceste
ţări, alegerile locale nu exclud străinii nici de la vot, nici de la eligibilitate. În
Belgia şi Spania, în schimb, dreptul de vot acordat străinilor exclude dreptul
de a fi ales, iar în Portugalia dreptul de vot este acordat celorlalţi europeni, ca
şi altor străini, dacă sunt lusofoni (Catherine Haguenau‑Moizard).
Din 2007 încoace, cetăţenii europeni pot vota şi la noi la alegerile locale,
ca şi la scrutinul pentru PE, caz în care renunţă să voteze în propria lor ţară.
Legea 33 din 2007 descrie aşa‑numitul alegător comunitar: „orice cetăţean al
unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are dreptul
de a alege în România pentru Parlamentul European, având domiciliul sau
reşedinţa în România”. Cetăţeanul definit astfel are şi dreptul de a fi ales în
România pentru PE.
Excepţia europeană a deschis calea constituirii unor structuri politice dife
rite de partidele naţionale. Este vorba despre aşa‑numitele „partide europene”,
în fapt reţele de formaţiuni politice care rămân, ca şi partidele clasice, strâns
legate de logica electorală, de nevoia producerii şi susţinerii unor candidaturi,
dar şi de logica parlamentară, întrucât ele îşi bazează activitatea în primul rând
pe „grupurile” sau „facţiunile” constituite în sânul Parlamentului European,
din deputaţi cu aceeaşi sensibilitate politică proveniţi din orice stat al UE.
O facţiune trebuie să îndeplinească un anumit număr de condiţii: ca să se
constituie, are nevoie de minimum 25 de deputaţi, proveniţi din cel puţin 7 state
membre.
„Orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într‑un stat membru şi care
nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alege
rile pentru Parlamentul European în statul membru în care îşi are reşedinţa,
în aceleaşi condiţii ca resortisanţii acelui stat” (Tratatul Uniunii Europene).
„Construcţia Uniunii Europene a condus la diferenţierea crescândă între resor
tisanţii statelor membre consideraţi cvasinaţionali şi resortisanţii din state‑terţe
care rămân în afara comunităţii politice” (Catherine Haguenau‑Moizard).
votul 147
Secretul
Multe aspecte ale votului sunt create, aşa cum arăta Pierre Martin, în ultimele
două secole. Unul dintre acestea, extrem de important, este caracterul secret
al opţiunii alegătorului. Deşi acest lucru pare astăzi straniu, iniţial votul era
conceput ca o procedură prin excelenţă publică.
Jean‑Louis Boursin aminteşte că pentru Montesquieu sufragiul trebuia să
fie public, iar secretizarea votului a presupus, din vremea Revoluţiei Franceze
până azi, şi un act de curaj.
Vă propun iarăşi un exemplu din istoria noastră electorală. Regulamentul
Organic, în baza căruia s‑a votat de la 1831 până la 1848, prevedea că fiecare
boier alege doi deputaţi, în văzul tuturor: ipochimenul, zicea textul legii, „va
scri sau iscăli ori va pune pe altul să le scrie sau să le iscălească [numele]
înnaintea tuturor celorlalţi”.
Opţiunea trebuia manifestată corporal. Oamenii votau, reuniţi într‑o sală
sau în aer liber, ridicându‑se în picioare sau pur şi simplu grupându‑se în
funcţie de opţiune. Dau un exemplu de la 1848, dintr‑o scrisoare a pictorului
Rosenthal către C.A. Rosetti în care e vorba despre alegerile ţinute la Giurgiu:
„S‑a trecut la vot. Cei pentru au mers la dreapta, cei contra la stânga”.
Se întâmplă aşa şi astăzi în alegerile primare americane, în unele dintre
state, unde nu se folosesc buletine, ci se preferă o asemenea exprimare făţişă
a opţiunilor. La fel se întâmplă şi în Parlamentul European, într‑un caz foarte
precis: atunci când un deputat introduce, în şedinţa plenară, un amendament
oral, el poate fi blocat dacă 40 de colegi de‑ai săi se ridică în picioare, mani
festându‑şi deci în mod fizic opoziţia. O variantă a acestei practici vechi este
votul prin ridicarea mâinii.
Treptat însă, votul a fost amenajat ca o procedură din ce în ce mai privată,
dacă vreţi, şi anume împrumutând un aspect esenţial al spaţiului privat – carac
terul secret. În plus, votul a devenit o procedură exprimată nu corporal, ci în
scris, iar astăzi chiar electronic. Această trecere de la votul public la cel secret
a presupus inventarea buletinelor de vot, a urnelor şi a cabinelor de vot.
Urna nu e doar un obiect, ci şi un simbol (Christophe Voilliot). Ea are,
observau Yves Déloye şi Olivier Ihl, o dimensiune funerară care trimite cu
gândul la Antichitate. Termenul se impune în Franţa abia după 1870: până
atunci se folosiseră alte expresii – „cutie pentru scrutin”, „cutie de vot” sau
„cutie destinată primirii voturilor”.
Cabinele, menţiona Pierre Martin, au fost utilizate prima dată în Australia,
în statul Victoria, la 1856. Crettiez et alii menţionează că ele au început să fie
folosite în 1872 şi de britanici, în 1877 de belgieni, în 1890 de autorităţile din
Statele Unite, iar din 1913 de cele din Franţa. În principiu, cabinele îl protejează
pe alegător – dar şi pe candidat – de o posibilă comercializare a opţiunilor. În
schimb, cum reaminteau Crettiez et alii, Sartre considera cabina un soi de invi
taţie la trădare: „Cabina de vot îi spune fiecăruia dintre noi: nu te vede nimeni,
nu depinzi decât de tine, tu vei hotărî în singurătate şi pe urmă poţi să‑ţi ascunzi
hotărârea sau să minţi”.
Buletinul se impune ca un instrument care asigură individualizarea exprimă
rii opţiunii, iar cartela de vot este sinonimă cu abstractizarea deplină a opţiunii.
„La origine, votul era aproape întotdeauna public, chiar dacă utilizarea bule
tinelor e o practică foarte veche, cunoscută deja de către romani, care le
numeau tabella, de unde şi numele legilor tabelare din 139, 136 şi 129 î.Chr.”
(Pierre Martin).
„Articolul 16 al Constituţiei revoluţionare din 24 iunie 1793 prevedea că un
cetăţean poate vota fie spunând pe cine alege, fie folosind un buletin: să iei
un buletin era, în acele împrejurări, un act de eroism” (Jean‑Louis Boursin).
„Votul este secret. Alegătorul votează în ghereta închisă” (Decret‑lege din
16 noiembrie 1918).
„Urna a devenit simbolul major şi aproape unic al alegerii reprezentanţilor
de către popor” (Christophe Voilliot).
Obligativitatea
Aproape simultan cu secretizarea, votul a fost definit ca un act obligatoriu pen
tru cetăţean. Dar dacă secretizarea a reuşit, votul fiind astăzi, cel puţin de iure,
pretutindeni secret, nu acelaşi lucru se poate afirma despre obligativitate.
Există, ce‑i drept, state, inclusiv în Europa – Belgia, Bulgaria, Cipru, Grecia
şi Luxemburg –, în care votul este obligatoriu. Dar participarea rămâne uneori
la cote scăzute. De pildă, la alegerile europene din 23‑26 mai 2019, peste 80%
dintre belgieni şi luxemburghezi au mers la urne; în schimb, participarea
grecilor a atins 58%, a ciprioţilor, 45%, iar a bulgarilor, 32,8%.
Votul a fost obligatoriu şi în România în perioada interbelică, sub influenţa
modelului belgian, care era atunci foarte admirat la noi. Obligativitatea îşi are
explicaţia într‑o concepere a votului ca datorie socială. Progresul individualis
mului a făcut însă ca obligaţia să fie văzută ca o constrângere, ceea ce explică
reţinerea majorităţii societăţilor de a practica un vot obligatoriu.
L‑au propus în România postdecembristă mai mulţi politicieni, dar şi Andrei
Pleşu, care‑l apăra afirmând că există constrângeri care, „practicate cu înţe
lepciune, pot fi şi formative”.
votul 149
„Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui

Mitică. Un pic de legiferare n‑are cum să‑i strice” (Andrei Pleşu).
Votul indirect
Procesul electoral poate fi organizat în mai multe trepte. În secolul al XIX‑lea,
era amenajat în două sau mai multe etape, deoarece în numeroase ţări – inclu
siv în România – votul a fost mai întâi, pentru multe categorii de cetăţeni, unul
indirect. Se proceda, altfel spus, la alcătuirea unui corp electoral tot mai
restrâns, prin discriminarea alegătorilor, unii dintre aceştia votând doar pentru
desemnarea unor reprezentanţi, singurii care alegeau apoi în mod efectiv. Primii
erau numiţi alegători primari, iar ceilalţi, alegători direcţi.
Astăzi, votul indirect – sau votul cu mari electori – este rar. El este însă
foarte cunoscut, deoarece e utilizat în cea mai urmărită competiţie politică, şi
anume în cursa pentru preşedinţia americană. Este vorba despre alegeri în
cadrul cărora cetăţenii nu desemnează în mod direct preşedintele, ci votează la
nivelul fiecărui stat pentru un număr de „mari electori”; aceştia se întâlnesc
apoi într‑un colegiu care îl desemnează pe şeful statului şi care, chiar dacă nu
se află sub povara unui mandat imperativ, votează precum majoritatea alegăto
rilor din statul său. Aşa e cutuma.
Indirect e şi votul pentru preşedintele Germaniei sau pentru senatorii fran
cezi. În primul caz, colegiul electoral, care cuprinde deputaţi din Bundestag
şi reprezentanţi ai landurilor, a avut între 804 şi 1 324 de membri. Pentru
senatorii francezi votează circa 150 000 de persoane – deputaţi, consilieri
generali şi regionali –, numărul de mandate fiind proporţional cu populaţia
fiecărui departament, aşa cum preciza François Bastien, care menţiona şi influ
enţa redusă a Senatului. În schimb, Camera superioară germană – Bundesrat – are
puteri însemnate (Thomas Saalfeld).
„Exceptând procedura de revizuire constituţională, în privinţa căreia e pe

picior de egalitate cu Adunarea Naţională, Senatul nu poate să blocheze
guvernarea” (François Bastien).
„În Germania, Bundesrat e o Cameră puternică, ce dispune de o putere
de codecizie împreună cu Bundestag‑ul în numeroase domenii” (Thomas
Saalfeld).
Un tur, două sau mai multe

Organizarea secvenţială a votului s‑a păstrat în schimb sub forma alegerilor în
tururi succesive, în încercarea de a degaja o majoritate. În cvasitotalitatea
cazurilor, este vorba despre două tururi, acest mod de scrutin fiind utilizat în
alegerile prezidenţiale – prima ţară care a aplicat acest tip de scrutin a fost
Austria – şi uneori la cele legislative sau la locale.
În România, votul în două tururi a fost folosit la alegerile pentru primari
(între 1992 şi 2008), ca şi la toate scrutinele prezidenţiale. Poţi câştiga funcţia
supremă dacă reuneşti în primul tur jumătate plus unul dintre alegătorii de pe
listele electorale sau, într‑un al doilea tur, dacă ai majoritatea opţiunilor expri
mate, indiferent de câţi cetăţeni vin la urne. În noiembrie 2007, s‑a organizat
un referendum care cerea cetăţenilor români să‑şi spună opinia despre folosirea
unui scrutin majoritar în două tururi şi la alegerea deputaţilor şi a senatorilor.
Peste 80% dintre participanţii la consultarea populară au fost de acord cu pro
punerea, dar referendumul n‑a fost validat, fiindcă participarea abia a depăşit
jumătate din necesarul cerut de lege.
În două ţări, căutarea majorităţii absolute nu este limitată de un anumit
număr de tururi. Într‑adevăr, alegerile prezidenţiale din Seychelles şi Namibia
sunt organizate într‑un număr nelimitat de etape. Regula electorală impune
repetarea alegerilor până în momentul în care se constituie o majoritate la urne.
În practică, trebuie spus că în ambele ţări alegerile au fost câştigate din turul
întâi...
Nici alegerea Papei nu are o limită de tururi de scrutin. Ea nu e simplă,
fiindcă se cere o majoritate de două treimi plus un vot (Jean‑Louis Boursin).
Ioan Paul al II‑lea s‑a gândit că e bine să limiteze la 30 numărul de încercări,
după care desemnarea să se facă recurgând la majoritate simplă. Benedict
al XVI‑lea a anulat această decizie.
„Principiul general al scrutinului uninominal în două tururi este simplu: dacă

un candidat nu obţine majoritatea absolută a voturilor în primul tur, se
organizează un al doilea, când e de ajuns o majoritate relativă” (Pierre
Martin).
„Scrutinul în două tururi permite exprimarea electorală a întregului spectru
politic şi/sau ideologic al unei ţări, fiindcă primul tur „eliberează” corpul
electoral, îngăduindu‑i să voteze după preferinţe chiar pentru candidaţii
prezidenţiali marginali” (Thanassis Diamantopoulos).
votul 151
Candidaturile multiple
În evoluţia votului din ultimele două secole, obligativitatea e departe de a fi
singura modalitate care nu s‑a impus. Au mai fost şi altele. De pildă, candida
turile multiple: în unele ţări o persoană putea candida în mai multe circum
scripţii în cadrul aceluiaşi scrutin.
Inventat la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, sistemul candidaturilor multiple
avea drept scop testarea popularităţii. Aşa cum reaminteşte Pierre Martin,
campionul absolut este un personaj cu un rol foarte interesant în Revoluţia
Franceză, Boissy d’Anglas, care a câştigat în 1797 alegerile în 77 din cele 100
de circumscripţii în care şi‑a depus candidatura. În Franţa, sistemul a fost
interzis începând cu 1889.
Acest tip de vot s‑a folosit şi în România. În sistemul electoral din perioada
interbelică, numărul candidaturilor multiple a fost însă limitat la două (între
1919 şi 1926) şi la patru (între 1926 şi 1937). Dacă un candidat câştiga în mai
multe circumscripţii, legea îl obliga să aleagă, iar dacă acesta nu o făcea,
Adunarea hotăra prin vot pe cine reprezintă.
Candidaturile multiple sunt astăzi interzise de majoritatea sistemelor elec
torale. Interdicţia nu vizează posibilitatea de a candida în cadrul a două alegeri
diferite care se ţin simultan: aşa s‑a întâmplat şi în România, atunci când erau
suprapuse alegerile legislative şi cele prezidenţiale, unii candidaţi la alegerile
pentru funcţia supremă – precum Emil Constantinescu şi Ion Iliescu în 1996 –
figurând şi pe listele unor partide în cadrul competiţiei pentru Parlament.
„Deputatul sau senatorul ales în mai mult de o circumscripţie în aceeaşi

Adunare este dator a declara opţiunea sa pentru circumscripţia pe care
voieşte a o reprezenta, până la zece zile de la verificarea titlurilor” (Legea
electorală din 1926).
Mandate rezervate
Un ultim aspect al amenajării votului despre care vreau să vorbesc, prezent în
mai multe democraţii, este aşa‑numitul sistem al locurilor rezervate. Este vorba
despre blocarea unui număr de mandate pentru anumite minorităţi lingvistice,
etnice sau religioase.
În sistemul românesc, din 1990 încoace, sunt rezervate locuri pentru mino
rităţile naţionale recunoscute oficial şi care, spre deosebire de cea maghiară,
nu reuşesc să treacă pragul electoral. E un sistem unic în Uniunea Europeană.
Franţa rezervă şi ea locuri la scrutinul european: legea impune ca trei
dintre deputaţii de la Strasbourg să fie aleşi în „teritoriile de peste mări”, câte
unul pentru insulele din oceanele Atlantic, Pacific şi Indian.
În Asia, India şi Pakistan, locurile rezervate privesc casta intuşabililor în
primul caz, respectiv nonmusulmanii în al doilea. În Noua Zeelandă şi în
Australia, locurile sunt rezervate pentru populaţia autohtonă.
Există un caz special de rezervare a locurilor – cel pentru partidele de opo
ziţie! În Tunisia din vremea dictatorului Ben Ali, într‑un sistem dominat de
un partid prezidenţial, formaţiunilor de opoziţie li se rezerva un sfert din
mandate. Controlul autorităţilor presupunea un calcul făcut cu maximă acribie:
la alegerile din octombrie 2009, partidele de opoziţie au avut 53 din cele
214 fotolii de deputat, adică 24,76%!
Şi mai special e cazul mandatelor rezervate pentru putere. La aşa ceva au
recurs comuniştii polonezi în vara anului 1989, când şi‑au blocat două treimi
din mandate, îngăduind Solidarităţii să intre în competiţie pentru cealaltă treime
(Pierre Martin).
„11 formaţiuni în 1990, 13 în 1992, 15 în 1996 şi câte 18 în 2000 şi 2004 au

profitat de prevederile generoase ale legislaţiei electorale care rezervă,
în principiu, câte un mandat fiecărei organizaţii a minorităţilor naţionale”
(Cristian Preda, Sorina Soare).
„Practica mandatelor rezervate a urmărit uneori obiective antidemocratice,
precum în Polonia, în 1989, unde comuniştii au monopolizat dreptul de a
candida în 299 din cele 460 de circumscripţii, de teamă să nu fie zdrobiţi
electoral de candidaţii Solidarităţii” (Pierre Martin).
Sistemul de vot
Votul este aşadar o procedură complexă. Iată de ce în teoria politică se vorbeşte
despre el în termeni de sistem.
Termenul acesta e controversat, afirma Thanassis Diamantopoulos, întrucât
desemnează fie „fundamentul filosofic al formei de reprezentare”, fie o „for
mulă matematică utilizată pentru a transforma voturile în mandate”, fie, „într‑un
sens foarte larg, regimul electoral”.
votul 153
Doi autori care au scris pe această temă – Michael Gallagher şi Paul

Mitchell – au distins „formula electorală” de „reglementările electorale”,
acestea din urmă incluzând instituirea dreptului de vot, accesul egal la compe
tiţie, corectitudinea administrării scrutinului, transparenţa procesului de numă
rare etc.
În interpretarea lui Arend Lijphart, există şapte mari componente ale unui
sistem de vot: „formula electorală, magnitudinea circumscripţiei, pragul elec
toral, numărul total de membri ai corpului ce urmează a fi ales, influenţa
alegerilor prezidenţiale asupra alegerilor legislative, distribuţia inechitabilă şi
legăturile electorale dintre partide”.
Le voi comenta succint, nu înainte de a spune, împreună cu Gianfranco
Pasquino, că nu există un sistem perfect şi că „validitatea unui sistem electoral
se traduce în capacitatea de a urmări obiective definite în mod explicit şi, în
democraţie, susţinute de o aprobare cât mai generală”.
„Un sistem electoral în sensul strict al termenului ar fi formula matematică

şi celelalte condiţii tehnice (praguri de reprezentare, nivelul atribuirii man
datelor, decupajul circumscripţiilor electorale etc.) care determină transfor
marea voturilor în mandate” (Thanassis Diamantopoulos).
„Printr‑un sistem electoral înţelegem un set de reguli care structurează
modul în care voturile sunt exprimate în vederea alcătuirii unei adunări
reprezentative şi felul în care aceste voturi sunt mai apoi transformate în
mandate” (Michael Gallagher, Paul Mitchell).
Magnitudinea
Încep cu magnitudinea, lăsând formula electorală – cel mai însemnat element

al unui sistem de vot – la urmă. Magnitudinea circumscripţiei e numărul de
aleşi desemnaţi într‑o unitate electorală de bază. A nu se confunda – spuneau
şi Lijphart, şi Pasquino – cu numărul de alegători sau, dacă e să folosim alt
nume, cu corpul electoral!
Din punctul de vedere al magnitudinii există doar două posibilităţi: circum
scripţia cu un singur ales – sau uninominală – şi circumscripţia cu mai mulţi
aleşi – sau plurinominală. Uneori, numele circumscripţiei e transferat întregu
lui sistem: se vorbeşte, inclusiv la noi, despre „votul uninominal”. Nu este
corect, fiindcă magnitudinea e doar un element.
O circumscripţie este o alcătuire geografico‑politică: dincolo de numărul

persoanelor alese în cadrul ei, una sau mai multe, circumscripţia are o dimen
siune teritorială. Ea poate să fie foarte restrânsă – de pildă, să cuprindă câteva
străzi –, dar la fel de bine poate să fie foarte mare, acoperind întreg teritoriul
naţional. Circumscripţiile diferă de la scrutin la scrutin. La noi, e circumscrip
ţie fie toată ţara (la prezidenţiale), fie judeţul (pentru legislative şi consiliile
judeţene), fie oraşul ori comuna (la alegerea primarilor şi a consiliilor locale).
Să mai notăm că formulele electorale sunt puternic corelate cu magnitudinea
circumscripţiei.
„Magnitudinea unei circumscripţii electorale desemnează numărul de can

didaţi ce urmează a fi aleşi în circumscripţie” (Arend Lijphart).
„Magnitudinea unei circumscripţii influenţează în mod semnificativ numă
rul de partide şi proporţionalitatea sistemului” (Cristian Preda).
Pragul electoral
Pragul este o limită definită în general sub formă procentuală, dar care poate
fi descrisă şi ca un număr absolut de mandate. Pragul electoral este destinat să
împiedice fragmentarea corpului reprezentativ, fiind performanţa minimă pe
care o formaţiune politică trebuie să o obţină pentru a căpăta dreptul de a
trimite în mod efectiv deputaţi în forul reprezentativ.
Există diferenţe foarte mari între pragurile electorale din sistemele de vot
actuale (De Waele şi Magnette). Unele sunt foarte mici – în Olanda (0,67%)
sau Israel (1,5%) –, altele sunt foarte mari – în Turcia şi în Benin pragul este
de 10%. În Germania, Croaţia, Letonia, Cehia şi România, este de 5%. În
cazul nostru, se adaugă procente pentru coaliţii, care sunt obligate să aibă, în
funcţie de numărul partenerilor asociaţi, între 8% şi 10% din voturile valabile
exprimate.
Există, de asemenea, şi aşa‑numitele praguri alternative, care combină o
condiţie procentuală şi un număr absolut de mandate. Un asemenea prag a
funcţionat şi în România, la alegerile legislative din 2008 şi 2012: dacă nu
atingeau pragul de 5%, partidele aveau alternativa câştigării directe a şase
mandate la Camera Deputaţilor, respectiv a trei fotolii în Senat. Era o regulă
croită pentru minoritatea maghiară, dar de care ar fi putut profita şi alţii. N‑a
profitat nimeni.
votul 155
Pragul şi magnitudinea sunt două bariere care se completează. Magnitudinea

este, de fapt, tot un prag, dar care e implicit, nu explicit.
„Ca să nu fie prea uşor pentru partidele mici să câştige alegerile, toate ţările
care utilizează circumscripţii mari sau naţionale au instituit praguri minime
pentru reprezentare, definite în termenii unui număr minim de locuri obţi
nute în circumscripţiile de nivel inferior şi/sau un procentaj minim din tota
lul voturilor” (Arend Lijphart).
„Cvasitotalitatea ţărilor latino‑americane, Madagascar în Africa, Portugalia,
Irlanda, Elveţia şi Norvegia în Europa sunt ţări în care legile electorale nu
prevăd vreun prag” (Thanassis Diamantopoulos).
Rădăcina cubică şi echitatea

Un alt element al sistemului electoral este numărul total de membri ai corpului
care urmează a fi ales, numărul de reprezentanţi. În această privinţă, există o
variaţie destul de mare. Unele Parlamente au un număr foarte redus de membri,
50‑60, altele au sute de aleşi. Trinidad are 36 de deputaţi, în Islanda legisla
tivul monocameral numit Althingi are doar 63, în vreme ce Camera Comunelor
de la Londra cuprinde, din 2010 încoace, 650 de membri.
În general, aşa cum notează Lijphart, se consideră că dimensiunea optimă
a corpului reprezentativ este egală cu rădăcina cubică din totalul populaţiei.
Nu este o lege în sensul propriu al termenului, pentru că în teoria politică nu
există legi precum în ştiinţele dure. E doar o regulă care decurge din observa
rea atentă a istoriei democraţiilor cu tradiţie. Trebuie precizat că, în cazul
sistemelor bicamerale, acest calcul se face pentru Camera inferioară, şi nu
pentru cea superioară.
Un sistem electoral este configurat şi de modul în care alegerile preziden
ţiale le influenţează pe cele legislative – desigur, acolo unde avem de‑a face cu
preşedinţi, adică în republici. Această influenţă poate fi înţeleasă în chip intu
itiv. Dacă un scrutin care are la final un singur premiu şi un altul care are
câteva zeci sau sute de câştigători se ţin în acelaşi moment, este de la sine
înţeles că primul va concentra atenţia asupra lui, iar soarta partidelor va depinde
de competiţia dintre candidaţii prezidenţiali. În România postcomunistă, cât
timp cursa pentru Cotroceni şi cea pentru cele două Camere au avut loc în
aceeaşi zi, preşedintele decidea coaliţia majoritară. Când ele au fost decuplate,
influenţa scrutinului prezidenţial asupra majorităţii s‑a diminuat semnificativ.
Un alt element al sistemului electoral este gradul de echitate al distribuţiei

mandatelor. Există, de fapt, în unele sisteme de vot, factori care introduc în
procesul de alocare a mandatelor perturbări serioase din punctul de vedere al
echităţii. Ca să determinăm acest grad de echitate trebuie să vedem ce diferenţe
există între procentele de voturi obţinute de un partid şi procentele de mandate
care îi revin în urma aplicării formulei electorale.
Legăturile electorale dintre partide sunt şi ele un aspect al sistemului: voi
vorbi despre acest subiect când vom ajunge la sistemele de partide şi la influ
enţa formulelor electorale asupra tipurilor de democraţie.
„Pentru că preşedinţia este cel mai mare premiu politic care poate fi câştigat
şi pentru că numai partidele mari au şansa de a‑l câştiga, acestea au un
avantaj considerabil faţă de partidele mai mici, care tinde să se extindă şi
asupra alegerilor legislative” (Arend Lijphart).
Familiile de formule electorale
Spuneam adineauri că formula electorală este factorul cel mai important din
lista propusă de Lijphart. E firesc, fiindcă este vorba despre mecanismul care
transformă opţiunile cetăţenilor în locuri sau mandate.
Avem de‑a face cu un mecanism impus de evoluţia societăţilor moderne,
mai precis de sporirea semnificativă a numărului de alegători. Drept consecinţă,
apare problema „citirii” rezultatelor votului. Atunci când votează câteva zeci
de persoane, este relativ simplu să stabileşti cine e câştigătorul. Dar când sunt
mii, zeci ori sute de mii, milioane sau, uneori, zeci de milioane de alegători,
cum anume citeşti opţiunile lor şi cum le transformi în mandate? Iată problema
la care răspund formulele electorale. Din milioane de voturi ele „fac”, în
funcţie de dimensiunile corpului legislativ, câteva zeci sau maximum câteva
sute de mandate.
Există două mari familii de formule electorale. Folosim expresia „familii
de formule”, pentru că există numeroase amenajări ale sistemelor de vot, iar
unele dintre ele sunt „înrudite”. Nu e unul care să fie perfect. Împrejurările şi
culturile politice ale fiecărei comunităţi sunt decisive. Prima familie este cea
a formulelor majoritariste, cea de‑a doua a formulelor proporţionaliste.
Este vorba despre două mecanisme de transformare a voturilor în mandate
care sunt foarte diferite. Ele sunt purtătoarele a două filosofii complet diferite
votul 157
şi influenţează felul în care interacţionează partidele şi, aşa cum vom vedea,
tipul de democraţie. Ce sunt formulele majoritariste, respectiv formulele pro
porţionaliste?
„Formula electorală e formula matematică prin intermediul căreia, în fiecare

circumscripţie, rezultatul ieşit din urne şi care e exprimat în voturi e tradus
într‑o distribuţie a mandatelor între candidaţi şi între partidele aflate în
competiţie” (Jean‑Benoît Pilet, Lidia Núñez López).
„Nu există sistem electoral care să fie «în mod obiectiv» superior celorlalte”
(Thanassis Diamantopoulos).
„Dihotomia între reprezentarea proporţională şi sistemele majoritare şi plu
ralitare cu circumscripţii uninominale este cea mai radicală linie de demar
caţie în clasificarea sistemelor electorale” (Arend Lijphart).
Formula pluralitară
Voi începe cu formulele majoritariste, care sunt cele mai vechi, pentru că au
fost folosite mai întâi în sânul Bisericii, în Evul Mediu, şi apoi transferate în
spaţiul politic. În secolul al XIII‑lea, găsim o asemenea primă formulă electo
rală pentru desemnarea reprezentanţilor comitatelor în Parlamentul de la
Londra.
Filosofia acestor formule este foarte simplă: într‑un scrutin majoritar, câş
tigătorul ia totul. The winner takes all. Un asemenea scrutin are ceva dintr‑o
competiţie sportivă. Câştigă mandatul cine se clasează pe primul loc. Indiferent
de numărul voturilor obţinute, dobândeşte „premiul” cel care a reuşit să‑i
depăşească pe ceilalţi. Acest prim clasat poate deci să aibă 70%, dar şi – mai
puţin probabil, însă nu imposibil – 25% din voturi. Al doilea clasat şi cei care
vin în spatele lui nu iau nimic. Subreprezentarea partidului care iese pe locul
al doilea la scară naţională poate fi foarte amplă.
O a doua idee legată de scrutinul majoritar priveşte efectul pe care îl pro
duce. El asigură stabilitate, în măsura în care e proiectat să creeze majoritate.
De aici i se trage şi numele. În fine, această formulă electorală e apreciată
pentru că personalizează relaţia alegătorilor cu alesul (Jean‑Marie Denquin).
Un asemenea scrutin poate fi ţinut într‑un tur sau în două tururi. Cel care
nu are decât un tur se mai numeşte şi „scrutin pluralitar”, pentru că, într‑un
asemenea caz, aşa cum sugeram adineauri, nu se cere o majoritate ca să câştigi.
E câştigător cel clasat pe primul loc. Scrutinul majoritar într‑un tur este întâlnit
în Marea Britanie şi în fostele sale colonii devenite independente, începând cu

Statele Unite şi terminând cu India.
La noi, acest tip de scrutin s‑a folosit, în 2008 şi 2012, la alegerile pentru
preşedintele consiliului judeţean, dar şi la legislative, dacă intervenea vacanţa
unui loc de senator sau de deputat.
În general, astăzi acest tip de scrutin este organizat aproape peste tot în
circumscripţii cu un loc. În trecut însă, inclusiv în Anglia, era organizat în
circumscripţii plurinominale. Dacă, de pildă, circumscripţia avea două locuri,
câştigau mandatele primii doi clasaţi, indiferent de numărul de voturi obţinute
de aceştia şi de diferenţa dintre ei. În zilele noastre, doar Mauritius mai păs
trează această tradiţie.
Există mai multe ţări care organizează şi alegerile prezidenţiale într‑un
singur tur: aşa sunt, în Asia, Coreea de Sud şi Filipine, pe continentul african,
Gabon, Togo sau Malawi şi, în sfârşit, în America Latină, ţări precum Mexic,
Honduras, Costa Rica, Panama sau Venezuela.
Un exemplu ceva mai special al modului de scrutin majoritar într‑un tur
este cel folosit în alegerile prezidenţiale din Uruguay până în 1996: este vorba
despre sistemul candidaturilor grupate sau al „dublului vot simultan”, care,
potrivit descrierii făcute de Thanassis Diamantopoulos, presupunea ca, înaintea
alegerilor, fiecare candidat să indice cu care dintre competitorii săi formează
un „grup”, învingător al scrutinului fiind cel care avea cele mai multe voturi
din grupul majoritar. Fiecare cetăţean avea la dispoziţie un singur vot, dar la
final opţiunile se numărau nu doar pentru fiecare candidat în parte, ci şi pen
tru grup în întregul său.
„Ţara e împărţită în circumscripţii care desemnează fiecare în parte câte un

deputat, fiecare alegător dispune de un vot, iar candidatul ajuns în frunte
în fiecare circumscripţie e ales” (Pierre Martin).
„Faptul că deputatul este alesul unei circumscripţii anume stabileşte între
el şi alegătorii săi o legătură psihologică puternică, pe care reprezentarea
proporţională tinde s‑o dizolve, şi conferă o greutate reală responsabilităţii
alesului” (Jean‑Marie Denquin).
Scrutinul majoritar în două tururi

Există, pe de altă parte, formula majoritară în două tururi. Aceasta este folosită
la alegerile legislative din Franţa, ca şi – mult mai frecvent – la alegerile
prezidenţiale din mai multe ţări. Aici, regula scrutinului este diferită. Un
votul 159
asemenea sistem de vot se află în căutarea unei majorităţi. Poţi, altfel spus,
dobândi mandatul după un prim tur dacă obţii jumătate plus unul din voturile
exprimate. În Nicaragua, condiţia nu e atât de severă: pentru victorie se cer
35‑40%.
În Franţa, la condiţia majorităţii din turul întâi se adaugă necesitatea ca
voturile să reprezinte cel puţin 25% din totalul alegătorilor înscrişi. Dacă
niciunul dintre competitori nu câştigă turul întâi, se organizează un al doilea.
Ca să intri într‑un asemenea tur secund, trebuie să ai în primul minimum 12,5%
din opţiunile exprimate de alegători (François Bastien). Uneori, turul decisiv
este o competiţie în trei – căreia i se spune „trilaterală” – , aşa că e posibil ca
învingătorul să nu obţină o majoritate absolută.
În secolul al XIX‑lea, tot în Franţa, puteau să se prezinte în turul al doilea
şi unii candidaţi care nu veniseră în primul. În general însă, în turul al doilea
se califică primii doi clasaţi. Aşa se întâmplă, cum spuneam, în cele mai multe
scrutine prezidenţiale.
Există şi cazuri speciale: în alegerile legislative din Bhutan, de pildă,
calificarea în turul al doilea a unui candidat e condiţionată de performanţa
generală a partidelor în turul întâi. La turul decisiv participă doar candidaţii
formaţiunilor care au obţinut primele două scoruri, fiindcă sistemul se vrea
bipartizan în sensul cel mai riguros al termenului. E, în schimb, posibil ca
un candidat valoros clasat în circumscripţia sa pe primul sau al doilea loc,
dar al cărui partid s‑a clasat pe locul al treilea în clasamentul general, să fie
„recuperat” de una dintre formaţiunile de pe primele două locuri!
Un alt caz foarte special este cel al alegerii în două tururi a Senatului din
Mauritania: în perioada 1999‑2017, această instituţie a fost alcătuită din 56 de
membri. 53 dintre aceştia erau aleşi în primul tur de membrii consiliilor locale,
iar ceilalţi trei erau desemnaţi într‑un al doilea tur de cei 53 aleşi în primul,
dintr‑un număr de candidaţi care voiau să‑i reprezinte pe cetăţenii Mauritaniei
ce trăiau în străinătate. Aleşii îşi alegeau o parte dintre colegi.
„În Nicaragua, la prezidenţiale se organizează un al doilea tur dacă nimeni

n‑a obţinut 40% în primul sau măcar 35%, dar cu condiţia ca al doilea să
aibă cu cinci procente mai puţin decât primul clasat” (Jean‑Benoît Pilet, Lidia
Núñez López).
„Existenţa unui al doilea tur conferă primului – exceptând situaţia în care o
formaţiune politică domină în mod absolut situaţia – alura unei repetiţii
generale” (Jean‑Marie Denquin).
Votul alternativ
O altă formulă majoritară este cea folosită în Australia, aşa‑numitul vot alter
nativ. În acest tip de scrutin majoritar, electorilor nu li se cere să aleagă doar
un candidat, ci să clasifice candidaţii sprijiniţi de diferite partide sau care se
prezintă ca independenţi. Alegătorii indică, altfel spus, o primă preferinţă, o
a doua preferinţă, o a treia preferinţă etc. etc. Dacă sunt 13 candidaţi, alegă
torii nu indică doar pe unul dintre ei, ci ordinea preferinţelor pentru cei 13.
Votul alternativ are o regulă de distribuire de tipul următor: mandatul este
câştigat de candidatul care are majoritatea primelor preferinţe exprimate de
alegători. Dacă niciunul dintre cei aflaţi pe buletinele de vot nu a obţinut o
majoritate de prime preferinţe, atunci se procedează la o operaţiune care por
neşte de la coada clasamentului, de la candidatul care a obţinut cele mai puţine
asemenea prime preferinţe. Acest candidat, ultimul clasat, este eliminat din
cursă şi buletinele în care el figurează ca primă preferinţă sunt renumărate
pornind de la preferinţele secunde, care se redistribuie ca prime preferinţe
pentru candidaţii ce se află în clasament mai sus decât el. Această operaţiune
se repetă până în momentul în care unul dintre concurenţi dobândeşte o majo
ritate a primelor preferinţe.
E un sistem de vot care cere discernământ din partea alegătorilor când
alcătuiesc propriul clasament, dar şi din partea organizatorilor, care trebuie să
numere cu atenţie opţiunile exprimate.
„Modul de vot alternativ e un derivat al scrutinului britanic (uninominal

într‑un tur) care satisface exigenţa de majoritate absolută” (Pierre Martin).
„În cazul votului alternativ, folosit la alegerile legislative din Australia sau
pentru alegerea primarului Londrei, alegătorul nu alege în mod categoric
un candidat pe care‑l susţine, ci alcătuieşte un clasament al candidaţilor în
funcţie de preferinţele sale” (Jean‑Benoît Pilet, Lidia Núñez López).
Reprezentarea proporţională (RP)

Cealaltă mare familie de formule electorale are un cu totul şi cu totul alt sens.
Reprezentarea proporţională – numită, prescurtat, RP – are drept obiectiv să
traducă în modul cel mai fidel cu putinţă varietatea opţiunilor exprimate la
nivelul unei societăţi.
votul 161
Dacă formulele majoritariste tind să accentueze latura „sportivă” a compe

tiţiei, dând învingătorului totul, cele proporţionaliste îşi propun să facă în aşa
fel încât unui procent de opţiuni din societate să‑i corespundă acelaşi procent
de mandate în corpul reprezentativ şi nimeni – la limită – să nu rămână nere
prezentat. Mai precis, dacă o anumită sensibilitate politică reuneşte la scară
naţională 30% dintre cetăţeni, această cotă ar trebui să se regăsească în drep
tul partidului care o reprezintă în legislativ, iar dacă o alta are sprijinul a 1%
dintre cetăţeni, aceea ar trebui să aibă parte de 1% din mandate.
Jean‑Marie Denquin se întreba dacă opinia publică chiar îşi doreşte aşa ceva
sau dacă nu cumva fiecare vrea pur şi simplu să‑şi vadă tabăra câştigând. Pe
de altă parte, autorul francez sublinia particularităţile RP: această formulă
„facilitează apariţia unor noi curente politice şi întârzie dispariţia unor forma
ţiuni aflate în declin”. E sporit astfel numărul partidelor.
Formulele de tip RP sunt de mai multe feluri.
Cel mai des întâlnite sunt RP de listă. Există numeroase state europene care
le‑au adoptat: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Italia (până în 1993),
Olanda, Luxemburg, Portugalia, Islanda, Spania, Suedia, Elveţia şi România
(din 1990 până în 2004, apoi iarăşi în 2016). O formulă RP a fost folosită la
noi şi în perioada 1919‑1926, în Vechiul Regat şi în Basarabia, care au adoptat
modelul luxemburghez (aşa‑numitul vot cu panaşaj).
Ce înseamnă sistemul RP? Formaţiunile politice depun, în competiţia elec
torală, liste de candidaţi, numărul acestora fiind mai mic sau egal cu numărul
de mandate care se distribuie într‑o circumscripţie. Unele liste sunt închise –
neîngăduind alegătorului să modifice ordinea stabilită de partid –, iar altele
sunt deschise, aşa încât orice votant are posibilitatea să determine o altă ierar
hie decât cea propusă de lideri. Votul cu panaşaj permite unui alegător să
susţină candidaţi propuşi pe diverse liste, în limita magnitudinii circumscripţiei.
Acesta a fost folosit şi în Grecia, cu unele întreruperi, între 1864 şi 1952.
Organizarea circumscripţiilor poate fi foarte diferită. Circumscripţia poate
să fie de tip naţional, acoperind deci întregul teritoriu. Dacă sunt, să zicem,
200 de aleşi, partidele depun liste cu maximum 200 de candidaţi, aflaţi astfel
în competiţie la nivelul întregii ţări. Alegătorii îşi exprimă opţiunile pentru
liste, iar dacă, să zicem, 30% dintre ei au votat pentru o listă, 30% dintre
candidaţii de pe respectiva listă urmează să primească mandate.
O altă variantă este cea în care RP se aplică în circumscripţii mai mici
decât cea naţională. Teritoriul este împărţit, în acest caz, în mai multe părţi.
De multe ori, acestea corespund diviziunilor administrative. Aşa e la noi, în
mod tradiţional, din secolul al XIX‑lea până astăzi: circumscripţia este
reprezentată, la scrutinele legislative, de judeţ. Când ţara a fost împărţită de
comunişti în regiuni, adică între 1950 şi 1968, acestea au servit drept bază
administrativă pentru circumscripţii, care erau însă uninominale: la alegerile
din 1952, erau 423.
Revenind la alegerile veritabile, să spunem că, dacă formula RP este aplicată
în mai multe circumscripţii, atunci se caută un anumit echilibru între populaţia
din respectiva circumscripţie şi numărul de aleşi, adică o cotă de reprezentare.
Filosofia proporţionalistă este respectată şi la nivelul circumscripţiilor, pentru
a nu exista dezechilibre din punctul de vedere al magnitudinii. Pe de altă parte,
multe formule RP introduc pragul electoral, pentru a împiedica o fragmentare
extremă a corpului legislativ.
„În condiţii egale, cu cât este mai mare circumscripţia, cu atât mai ridicată
va fi proporţionalitatea sistemului electoral” (Gianfranco Pasquino).
„Oare opinia publică vrea ca Partidul Republican Democrat al Progresului,
care a obţinut 17,1% din sufragii, să ocupe 17,1% din fotoliile de deputat?
Sau preferă să aleagă între două echipe şi două politici aflate în dispută?”
(Jean‑Marie Denquin).
Varietăţi de RP
Cât priveşte modul de alocare a mandatelor, există mai mulţi algoritmi:
aşa‑numitele formule RP bazate pe cele mai mari resturi şi RP bazate pe divi
zori (sau pe cele mai mari medii).
Metodele de alocare a mandatelor care folosesc cele mai mari resturi –
indiferent că vorbim despre Hare, Droop sau Imperiali – au următorul prin
cipiu: fiecare partid primeşte atâtea mandate câte corespund numărului întreg
rezultat din împărţirea voturilor totale obţinute la coeficientul electoral,
mandatele nealocate în această primă fază fiind apoi distribuite în funcţie de
cele mai mari resturi de voturi nefolosite în cursul primei operaţiuni. Hare,
Droop şi Imperiali sunt, de fapt, modalităţi diferite de a calcula coeficientul
electoral.
Metodele ce folosesc divizori – dintre care cele mai cunoscute sunt d’Hondt
(sau metoda Jefferson) şi Sainte‑Laguë (sau a divizorilor impari) – sunt bazate
pe un alt principiu: mandatele sunt alocate în fiecare circumscripţie partidelor
care au cea mai bună medie de voturi pe loc de deputat.
votul 163
„Metoda celor mai mari resturi avantajează partidele mici, în vreme ce metoda
celor mai mari medii avantajează partidele puternice” (Jean‑Benoît Pilet,
Lidia Núñez López).
„La alegerile europene din 1999, metoda d’Hondt a fost folosită în 9 din cele
15 state membre ale UE: Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Franţa,
Olanda, Portugalia şi Marea Britanie” (Jean‑Louis Boursin).
Formula proporţional‑mixtă
Există însă şi o altă variantă de RP: este vorba despre aşa‑numita formulă
proporţional‑mixtă (sau „mixtă membru‑proporţională”), în care, precum în
Germania, Ungaria sau Italia (după 1993), o parte dintre mandate sunt alocate
pe baza unei metode RP, iar cealaltă parte, o cotă variabilă în funcţie de ţară,
pe baza unui vot desfăşurat în circumscripţii cu un loc. Votul proporţional
compensează nonreprezentativitatea indusă de votul majoritar.
De fapt, acest mod de scrutin ne readuce aminte de faptul că cea mai mare
obiecţie adusă scrutinului majoritar este lipsa de reprezentativitate.
În România, din 1990 până în 2008 s‑a folosit RP la legislative şi la con
siliile judeţene, respectiv un scrutin majoritar la prezidenţiale. În 2008 şi
2012, o reformă mult discutată a condus la împărţirea circumscripţiilor în
colegii cu un loc, dar distribuţia s‑a făcut după un model mixt, care folosea
şi un nivel (cel al colegiilor, atunci când un candidat obţinea 50% plus 1
recurgându‑se la regula majorităţii), dar şi pe celălalt (atunci când niciun
competitor nu aduna o majoritate absolută de voturi se aplica filosofia RP).
Efectele perverse produse – un învingător la urne şi altul după numărarea
mandatelor (în 2008) şi supradimensionarea legislativului (în 2012) – au dus
la abandonarea reformei şi revenirea la RP în 2016, când s‑au ţinut noi alegeri
pentru cele două Camere.
„Formula mixtă membru‑proporţională [înseamnă că] fiecare alegător are

dreptul la două voturi, unul pentru candidatul de circumscripţie şi unul
pentru lista de partid” (Arend Lijphart).
„În Germania, jumătate dintre membrii Bundestag‑ului sunt aleşi în circum
scripţii uninominale în sistem majoritar într‑un tur, iar cealaltă jumătate – pe
liste cu distribuţie RP” (Jean‑Benoît Pilet, Lidia Núñez López).
Votul unic transformabil (VUT)
În fine, o altă formulă proporţionalistă este votul unic transferabil (VUT), pe

care îl regăsim în două ţări europene: Irlanda şi Malta. Acest vot seamănă
oarecum cu votul alternativ, cel folosit în Australia. În cazul VUT, buletinul
de vot cuprinde numele tuturor candidaţilor, iar alegătorilor li se cere să‑i
ierarhizeze.
Spre deosebire însă de votul alternativ, circumscripţia este plurinominală,
iar în distribuirea mandatelor se practică două serii de transferuri: dacă un
candidat obţine cota de voturi necesară pentru a dobândi un mandat, cotă
care e calculată împărţind totalul opţiunilor exprimate la numărul de mandate
de distribuit, atunci surplusul său de voturi se transferă următorilor clasaţi.
Se folosesc în acest scop mai multe metode, dar nu intru în amănunte. Invers,
ultimul clasat, ca şi în cazul votului alternativ, transferă voturile sale celor
mai bine clasaţi pentru a se obţine o reprezentare corectă sau fidelă a opţiu
nilor.
Jean‑Louis Boursin reproduce o anecdotă în care inventarea VUT e pusă pe
seama unei amintiri din liceu a lui Thomas Hare: „Era vorba să se aleagă un
comitet al liceenilor. Candidaţii au făcut un pas în faţă şi s‑au aşezat unul lângă
altul. Ceilalţi elevi îşi exprimă susţinerea pentru un candidat mergând în spatele
lui. Suporterii care văd că sunt aproape singuri în spatele unui candidat înţeleg
că respectivul n‑are nicio şansă să fie ales, aşa că merg să susţină următorul
coleg pe care l‑ar prefera; invers, cei care s‑au aşezat în spatele unui candidat
care e deja sigur că va fi ales merg să susţină al doilea candidat în ordinea
preferinţelor lor ş.a.m.d. Atunci când toată agitaţia asta se termină, cei mai
mulţi elevi sunt în spatele candidaţilor care vor fi aleşi, iar fiecare candidat are
exact numărul de suporteri necesar”.
Pierre Martin observa că „acest sistem – care îngăduie respectarea candi
daturilor individuale – încurajează partidele să‑şi afişeze alianţele în faţa ale
gătorilor, dând propriilor suporteri indicaţii referitoare la preferinţele urmă
toare”.
Indiferent de variantă, formulele proporţionale fragmentează spectrul poli
tic, obligând partidele să negocieze, în vreme ce formulele majoritariste, aşa
cum o indică şi numele, favorizează o agregare a opţiunilor într‑o majoritate,
adică uşurează drumul de la urne la guvernare.
votul 165
„VUT a fost primul sistem proporţional. [...] Propus de Thomas Wright Hill în
1821 pentru un vot public, el a fost adoptat pentru votul cu buletine în
Danemarca în 1855” (Pierre Martin).
„VUT diferă de RP pe liste prin faptul că alegătorii votează candidaţi indivi
duali în loc de liste de partid” (Arend Lijphart).
„Comparat cu scrutinul majoritar, VUT diminuează numărul de voturi irosite,
iar comparat cu RP pe liste, el le lasă votanţilor decizia privitoare la numele
reprezentanţilor pe care‑i vor” (Jean‑Louis Boursin).
1. Magnitudinea unei circumscripţii este:
a. suprafaţa circumscripţiei exprimată în kilometri pătraţi;
b. numărul de liste depuse de partide;
c. numărul de aleşi din respectiva circumscripţie.
2. Islandezii au folosit tragerea la sorţi în 2014 ca să:

a. desemneze artistul care îi reprezintă la Eurovision;
b. decidă cine deliberează o revizuire a Constituţiei;
c. hotărască cine îi va reprezenta în Consiliul Municipal din Reykjavík.
3. Votul a fost obligatoriu în România:

a. în perioada comunistă;
b. în timpul lui Carol I;
c. în perioada interbelică.
4. În 1846, peste 80% dintre deputaţii francezi erau aleşi:

a. cu circa 2 000 de voturi;
b. cu circa 2 milioane de voturi;
c. cu mai puţin de 200 de voturi.
5. Votul alternativ este de tip:

a. proporţional;
b. majoritar;
c. mixt.
6. Vârsta de la care puteau vota românii în 1858 era de:

a. 30 de ani;
b. 20 de ani;
c. 25 de ani.
7. Irlanda şi Malta folosesc pentru alegerea deputaţilor:

a. un sistem VUT:
b. tragerea la sorţi;
c. un scrutin majoritar în două tururi.
8. Ce ţări au trecut la votul universal fără a discrimina între bărbaţi şi femei?

a. Belgia şi Luxemburg;
b. Islanda şi Luxemburg;
c. Liechtenstein şi Luxemburg.
9. Din cetăţenia europeană decurge dreptul de vot:

a. la alegeri locale şi naţionale;
b. la alegeri locale şi europene;
c. la alegeri prezidenţiale şi legislative.
10. Unde s‑au folosit pentru prima dată cabine de vot?

a. Austria;
b. Albania;
c. Australia.
A. E corect ca votul unui analfabet să fie egal cu votul unui student la ştiinţe
politice?
B. Ar trebui oare ca democraţiile să recupereze – fie şi parţial – tragerea la sorţi?
C. E preferabil să alegem un deputat sau mai mulţi?
D. Ce riscuri prezintă schimbarea frecventă a regulilor electorale?
E. Poate fi pragul electoral un obstacol în calea libertăţii politice? La ce nivel
ar trebui stabilit?
F. Analizaţi impactul comunicării online asupra votării.
G. De ce legea românească îngăduie unei persoane să muncească de la 16 ani
şi să voteze abia de la 18?
H. Paritatea trebuie impusă prin lege?
I. Analizaţi avantajele şi dezavantajele unei competiţii pentru Parlamentul
European în care ar fi acceptate liste transnaţionale.
J. Imaginaţi un sistem electoral mixt.
votul 167
Referinţele folosite în conferinţa despre vot

François BASTIEN, „La France”, în Jean-Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE
(ed.), Les démocraties européennes, Armand Colin, Paris, 2008, pp. 168-169.
Seyla BENHABIB, The Rights of Others. Aliens, Residents and Citizens, Cambridge
University Press, 2004, pp. 183 şi 207.
Dan BERINDEI (ed.), Revoluţia română din 1848-1849. Însemnătatea şi programele
ei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pp. 164-165.
Cornelia BODEA (ed.), 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 534-535 şi 591-592.
Jean‑Louis BOURSIN, Les Paradoxes du vote, Odile Jacob, Paris, 2004, pp. 29, 157,
202, 224.
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, art. 81 (referitor la alegerea preşedintelui).
Yves DÉLOYE, Olivier IHL, L’acte de vote, Presses de Sciences-Po, Paris, 2008, p. 110.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a, PUF, Paris, 1996, pp. 405-410.
Thanassis DIAMANTOPOULOS, Les systèmes électoraux aux présidentielles et aux
législatives, Éditions de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2004, pp. 13-14,
24, 64 şi 167.
Christophe LE DIGOL, Virginie HOLLARD, Christophe VOILLIOT, Raphaël BARAT
(coord.), Histoires d’élections. Représentations et usages du vote de l’Antiquité à
nos jours, CNRS, Paris, 2018.
Tudor DRĂGANU, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până
la 1918, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 199-200.
David M. FARRELL, Roger SCULLY, Representing Europe’s Citizens? Electoral
Institutions and the Failure of Parliamentary Representation, Oxford University
Press, New York, 2007, pp. 75 şi 79.
Michael GALLAGHER, Paul MITCHELL, „Introduction to Electoral Systems”, în
idem (ed.), The Politics of Electoral Systems, Oxford University Press, 2005, p. 3.
Alain GARRIGOU, Le vote et la vertu. Comment les Français sont devenus électeurs?,
Presses de la FNSP, Paris, 1993, p. 18.
Catherine HAGUENAU‑MOIZARD, Les systèmes politiques européens, Gualino,
Lextenso éditions, Paris, 2009, p. 46.
Guy HERMET, Exporter la démocratie?, Presses de Sciences Po, Paris, 2008, pp. 15-16.
LEGE PENTRU ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR PRIN VOT OBŞTESC,
OBLIGATORIU, EGAL, DIRECT ŞI SECRET, PE BAZA REPREZENTĂRII
PROPORŢIONALE, Monitorul Oficial, nr. 291/16 noiembrie 1918.
LEGEA NR. 33 DIN 16 IANUARIE 2007 privind organizarea şi desfăşurarea alege
rilor pentru Parlamentul European, Monitorul Oficial, nr. 28/16 ianuarie 2007.
LEGEA NR. 35 DIN 13 MARTIE 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale
nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, cu modificările
şi completările ulterioare (art. 5 şi 48).
Arend LIJPHART, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în

treizeci şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, prefaţă de Lucian-Dumitru
Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1999], pp. 141-153.
Peter MAIR, „Democracy”, în Daniele CARAMANI (ed.), Comparative Politics,
Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 120.
Bernard MANIN, Principes du gouvernement représentatif, Flammarion, Paris, 1996,
pp. 63, 11, 113 şi 116.
Pierre MARTIN, Les systèmes électoraux et les modes de scrutin, ed. a III-a,
Montchrestien, Paris, 2006, pp. 15, 19-20, 26, 37, 45, 47, 69 şi 71.
Pippa NORRIS, Electoral Engineering. Voting Rules and Political Behavior, Cambridge
University Press, 2004, p. 179.
PARLAMENTUL EUROPEAN, http://www.europarl.europa.eu.
Gianfranco PASQUINO, Curs de ştiinţă politică, traducere de Aurora Martin, Institutul
European, Iaşi, 2002 [1997], pp. 135 şi 149.
Jean-Benoît PILET, Lidia NÚÑEZ LÓPEZ, „L’étude des systèmes électoraux: des
effets aux causes”, în Yves DÉLOYE, Nonna MAYER (coord.), Analyses électo
rales, Bruylant, Bruxelles, 2017, pp. 649-650.
Andrei PLEŞU, „Votul obligatoriu”, Dilema veche, nr. 278, 13 iunie 2009.
Cristian PREDA, „Trei repere ale libertăţii românilor – 1831, 1919, 1996”, în Marian
NICOLAE, Radu RIZOIU, Laura TOMA-DĂUCEANU (editori coordonatori), In
honorem Valeriu Stoica. Drepturi, libertăţi şi puteri la începutul mileniului al III-lea,
Universul Juridic, Bucureşti, 2018, pp. 1131-1132.
Cristian PREDA, România post-comunistă şi România interbelică, Meridiane, Bucureşti,
2002, p. 85, 94-95.
Cristian PREDA, Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, Polirom,
Iaşi, 2011, pp. 32, 46, 49, 62 şi 246.
Cristian PREDA, Sorina SOARE, Regimul, partidele şi sistemul politic din România,
Nemira, Bucureşti, 2008, p. 116.
David VAN REYBROUCK, Contre les élections, traducere de Isabelle Rosselin şi
Philippe Noble, Actes Sud, Arles, 2014 [2013], p. 173.
Thomas SAALFELD, „Allemagne”, în Jean-Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE
(ed.), Les démocraties européennes, Armand Colin, Paris, 2008, p. 10.
Leo STRAUSS, „What is Liberal Education”, în Cristian PREDA (ed.), Liberalismul.
Antologie comentată de filosofie politică, postfaţă de Horia-Roman Patapievici,
TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ (92/C 191/01).
Christophe VOILLIOT, „L’opération électorale”, în Antonin COHEN, Bernard LACROIX,
Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de science politique, La Découverte,
Paris, 2009 p. 402.
Jean-Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE (ed.), Les démocraties européennes,
Armand Colin, Paris, 2008.
Democraţiile
Mai toată lumea ştie definiţia dată de Winston Churchill democraţiei: „cea
mai rea formă de guvernământ, cu excepţia tuturor celorlalte forme care au
fost, din când în când, încercate”. Judecata britanicului se înscria în tradiţia
reflecţiei politice care clasifică regimurile. Astăzi voi discuta despre democra
ţie – de fapt, despre democraţii, întrucât, aşa cum vom vedea, pluralul se
impune! – dintr‑o perspectivă diferită, şi anume ca sistem care rezultă din
interacţiunea partidelor, mediată de formulele electorale.
Modurile de vot – care sunt, aşa cum am văzut, instrumente ce ne permit
să transformăm voturile cetăţenilor în mandate cu ajutorul unor formule elec
torale foarte diverse – influenţează relaţionarea partidelor politice şi conduc la
diferite amenajări ale regimului democratic. Vorbim în acest sens despre
„democraţii electorale” (Giovanni Sartori), în opoziţie cu cele directe sau par
ticipative, precum cea ateniană.
Distincţia respectivă nu e uşor de făcut, fiindcă, aşa cum arăta David Held,
democraţia anticilor avea „drept idealuri egalitatea dintre cetăţeni, libertatea,
respectarea legii şi dreptatea”, care au influenţat „gândirea politică occiden
tală”. Poate tocmai de aceea Sartori preciza că în democraţiile electorale ale
gătorii nu hotărăsc politici, ci doar cine va decide asupra politicilor.
După ce voi explica noţiunea de „sistem de partide”, voi vorbi despre
aşa‑numitele legi ale lui Duverger, reguli formulate de autorul francez cu refe
rire la efectele modurilor de scrutin asupra sistemelor de partide. În al treilea
rând, voi discuta despre criticile formulate la adresa lui Maurice Duverger,
pentru ca la sfârşit să prezint tabloul democraţiilor alcătuit de Arend Lijphart.
„Nimeni nu pretinde că democraţia e perfectă sau atotştiutoare” (Winston

Churchill).
„Alegerile nu hotărăsc asupra politicilor concrete. Mai degrabă ele decid
cine va hotărî asupra acestora. Alegerile nu decid asupra problemelor con
troversate, ele stabilesc mai curând cine va decide asupra problemelor
controversate” (Giovanni Sartori).
„Instituţia electorală contribuie la alcătuirea sistemelor partizane electorale”
(Florence Haegel, Simon Persico).
Sisteme de partide
Un sistem de partide este determinat de mai multe elemente. Este vorba, mai
întâi, despre numărul de formaţiuni politice, apoi despre relaţiile dintre partide
şi, în sfârşit, despre norme, participare, cultură politică sau ideologii, care
acţionează toate ca părţi ale tabloului general. Despre unele dintre ele vom
discuta în conferinţele următoare.
Să mai reţinem că Robert Dahl a numit aceste sisteme de partide „poliarhii”,
enumerând cele şapte aspecte care le definesc: conducători aleşi, alegeri libere
şi corecte, sufragiu cuprinzător, dreptul de a candida în alegeri, libertatea
exprimării, informaţii alternative şi autonomia asociaţională.
Înainte de a aborda componenţa sistemelor de partide, aş vrea să remarc
faptul că ele se definesc la nivel naţional. Există, aşa cum se ştie, o interacţi
une a partidelor la nivel local – unde sunt aleşi primari sau consilieri –, aşa
cum există în UE şi alegeri la nivel european, dar sistemul de partide este
definit luând în seamă, ca referinţă, cadrul naţional, ceea ce face ca uneori el
să fie echivalat cu sistemul politic.
Voi preciza totuşi că în ultimii ani autori precum Paul Magnette sau Jean‑Louis
Quermonne au vorbit şi despre „regimul” sau „sistemul politic european”. Este
vorba despre o configurare inedită, deoarece nu există partide politice europene
în sensul tare al termenului, ci mai curând federaţii (sau asociaţii) de partide,
care sunt formate şi acţionează în diverse state membre, ca şi – în interiorul
unor facţiuni multinaţionale – în Parlamentul European.
De altfel, atunci când vorbesc despre „regim” sau „sistem politic european”
autorii respectivi se referă mai degrabă la articularea instituţională a Uniunii
decât la interacţiunea formaţiunilor politice regrupate în familiile europene de
partide sau în fracţiunile din Parlamentul European. Partidele alcătuiesc un
sistem, inclusiv în Uniunea Europeană, doar la scară naţională.
„Poliarhia este o ordine politică” (Robert Dahl).

„Tratatele referitoare la Uniunea Europeană nu instituie nici un stat, nici un
guvern european. Dar, privind retroactiv, ele legitimează existenţa unui
sistem politic pe care îl putem decela de‑a lungul întregului proces istoric
care începe cu Tratatul de la Paris din 1951” (Jean‑Louis Quermonne).
democraţiile 171
Numărul de partide
Să revenim la sisteme. Deşi pare probabil curios, numărul de formaţiuni poli
tice şi relaţiile dintre ele – care dau natura unui sistem de partide – nu sunt
elemente identificabile în mod intuitiv.
Este, desigur, uşor să distingem, când vorbim despre număr, câte partide
există în mod legal – sau câte sunt înscrise la tribunal, în cazul României –,
apoi câte sunt capabile să producă şi candidaturi la alegeri şi, în sfârşit, câte
trimit aleşi în Parlament. Dar pe cine numărăm şi cum anume calculăm când
vorbim despre partide relevante într‑un sistem? Întrebarea se justifică pentru
că unele formaţiuni politice trimit mereu aleşi în legislativ, altele nu fac acest
lucru decât episodic, unele partide au mulţi aleşi, altele au puţini, unele au
mandate multe, dar nu guvernează, altele au puţine fotolii parlamentare, dar
ajung adesea la guvernare etc.
Sartori considera că, atunci când vrem să numărăm partidele, trebuie să
luăm în calcul potenţialul lor de coaliţie, respectiv potenţialul lor de şantaj.
În ceea ce priveşte potenţialul de coaliţie, autorul italian considera că acesta
e stabilit – indiferent de numărul mandatelor obţinute – în funcţie de capaci
tatea unui partid de a participa la formarea unei majorităţi. Oricât de mic ar
fi un partid, dacă este luat în calcul la formarea unei majorităţi, atunci participă
la articularea sistemului. Dacă nu prezintă un asemenea interes, este în afara
sistemului.
Pe de altă parte, potenţialul de şantaj – sau „puterea de intimidare”, cum
îi mai zicea Sartori – este descris(ă) de influenţa unui partid asupra competiţiei
electorale ce angajează partidele susceptibile să guverneze. Dacă un partid
modifică în vreun fel majoritatea, înclinând‑o spre stânga ori spre dreapta,
atunci el are potenţial de şantaj. Dacă e pur şi simplu înscris în competiţie,
dar nu influenţează în mod sensibil confruntarea dintre partidele ce au şansa
de a guverna, atunci formaţiunea respectivă nu e parte din sistem.
În Germania, liberalii au jucat rolul de partid‑balama, care determina dacă
majoritatea era de dreapta sau de stânga. În România, contribuţia UDMR la
alcătuirea majorităţilor din 1996, 2004, 2009 sau 2016 a fost decisivă.
Există şi modalităţi mai puţin intuitive de a determina numărul de partide.
Aşa sunt indicele de fragmentare a spectrului politic sau numărul efectiv de
partide. Cel din urmă, de pildă, se calculează pornind de la ponderea relativă
a mandatelor unui partid în cadrul legislativului. Markku Laakso şi Rein
Taagepera îl calculează cu ajutorul formulei 1/∑s , unde si este numărul de
i
mandate ale partidului i. Voi adăuga că, acolo unde există bicameralism, acest
calcul se face pentru Camera inferioară.
„Un partid mic trebuie luat în considerare, indiferent de cât de mic este,
dacă se găseşte în situaţia de a influenţa de‑a lungul timpului şi în anumite
momente cel puţin una dintre posibilele majorităţi guvernamentale”
(Giovanni Sartori).
Relaţiile dintre partide

Cât priveşte relaţiile dintre partide, acestea pot fi de două feluri. Avem, pe de
o parte, confruntarea şi, pe de alta, coaliţia. Şi una, şi cealaltă funcţionează
atât în perioada electorală, cât şi în cea postelectorală, atunci când partidele
sunt în Parlament.
Vă amintiţi că am insistat asupra distincţiei dintre dimensiunea electorală
şi dimensiunea parlamentară ce caracterizează activitatea unui partid. Ei bine,
iată un loc în care ea este relevantă. Desigur, partidele pot fi inamice sau aliate
atât în campanii, cât şi după. Dar putem avea şi situaţia în care două partide
sunt adversare în campanie, pentru ca apoi să se alieze în Parlament. Reciproca
poate şi ea să se producă; ce‑i drept, mult mai rar. La noi s‑a ivit o asemenea
situaţie în 2004, când Partidul Umanist Român (PUR) a părăsit alianţa electo
rală cu Partidul Social Democrat (PSD) şi s‑a raliat Alianţei Dreptate şi Adevăr
şi Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR), pentru a forma
guvernul.
Aş observa, de asemenea, că alianţele unor partide politice pot fi explicite
(sau formalizate) ori implicite (tacite). Alianţele – atât în campanie, cât şi în
Parlament – pot avea un sens pozitiv, precum cel de a spori forţa de acţiune
electorală sau cel de a guverna. Dar există şi alianţe cu un sens negativ, adică
alianţe construite împotriva cuiva, nu alianţe în vederea a ceva.
O alianţă din cea de‑a doua categorie poate viza, de pildă, împiedicarea
unui adversar comun să intre în Parlament. Aşa este înţelegerea dintre partidele
franceze democratice care, exploatând sistemul de vot în două tururi, s‑au aliat
în numeroase rânduri împotriva Frontului Naţional (FN), pentru a‑l împiedica
să aibă deputaţi. În acest fel, deşi în unele perioade formaţiunea respectivă a
obţinut 10‑15% din voturi, nu a avut deputaţi. FN a intrat pentru prima dată
în Adunarea Naţională în martie 1986, adică atunci când s‑a renunţat la scrutinul
majoritar în favoarea unuia proporţional: Jean Charlot susţinea că Mitterrand
a schimbat regula jocului ca să‑şi dezavantajeze adversarii moderaţi; alţii cred
că nu şi‑a dat seama ce efecte va avea modificarea. În orice caz, la alegerile
următoare, în 1988, elitele politice franceze s‑au întors la scrutinul majoritar
democraţiile 173
în două tururi, FN a mai luat un singur mandat, iar de atunci funcţionează

de regulă „alianţa republicană” ce reuneşte partidele de centru‑stânga şi de
centru‑dreapta contra extremiştilor din FN (rebotezat de curând Gruparea
Naţională).
„Pentru a împiedica dreapta moderată RPR‑UDF să obţină o majoritate par

lamentară, Mitterrand a impus o formulă RP în locul scrutinului majoritar în
două tururi, aflat în vigoare din 1958” (Jean Charlot).
Sisteme fără partide sau cu partid unic

Ţinând seama de aceste elemente, avem mai multe tipuri de sisteme de partide.
Le voi aminti şi pe cele care sunt nişte cazuri speciale. Voi începe, de altfel,
cu acestea.
Potrivit lui Jean Blondel, ar trebui chiar să pornim de la cazul sistemelor
fără partide, al ţărilor în care acestea nu există, fie pentru că sunt controlate
de structuri de clan sau tribale, fie pentru că partidele au existat la un moment
dat, dar au fost abolite prin lovituri date de militari.
În prima categorie se află circa 10 ţări, în primul rând cele din Golf, precum
Arabia Saudită, Qatar, Bahrain sau Oman. În a doua categorie se aflau, în anii
şaptezeci şi optzeci, peste 20 de ţări, multe dintre ele urmând de atunci încoace
procese de democratizare şi creând ceea ce Maurizio Cotta a numit un „spaţiu
politic” în care interacţionează partide. Există regimuri – precum cel algerian
din vremea lui Bouteflika sau cel mauritan din perioada lui Mohamed Ould
Abdel Aziz – în care armata controlează întreg jocul politic, tolerând partide,
organizând chiar alegeri şi gestionând corpuri legislative, care sunt însă simple
camere de înregistrare.
Vorbim apoi despre sistemul de partid unic: este legal un singur partid,
competiţia electorală lipseşte, nu există alianţe şi nici confruntare. Acest caz a
fost întâlnit decenii la rând în ţările Europei Centrale şi de Est, inclusiv în
România (din 1948 până în 1989), dar şi în ţări din Africa Subsahariană.
Sistemul de acest tip e încă întâlnit în ţările care nu au renunţat la comunism
(Vietnam, China, Cuba, Laos, Coreea de Nord etc.). Aici, statul se suprapune
cu partidul.
Între 1945 şi 1986, şi Taiwanul a fost o ţară cu partid unic: în această
perioadă, Partidul Naţionalist (Kuomintang) n‑a acceptat opoziţia în alegeri
decât la nivel local. Justificarea era că ţara parcurgea Perioada de Mobilizare
pentru Suprimarea Rebeliunii Comuniste. Primul partid acceptat – Partidul

Progresist Democrat – avea să câştige scrutinul din 1991 (Teh‑fu Huang).
Să reţinem că, pentru unii autori, nu putem vorbi de sistem dacă avem un
singur partid. De pildă, Scott Mainwaring spunea că, „aşa cum a observat
Sartori, un sistem trebuie să conţină cel puţin două părţi: a vorbi despre un
sistem de partide cu un singur partid este un oximoron”.
„Unele ţări nu au avut niciodată partide. Aceste regimuri reprezintă situaţii

excepţionale deoarece grupurile comunitare tradiţionale cum sunt triburile
sau clanurile trebuie să fie îndeajuns de puternice pentru a controla totali
tatea vieţii politice” (Jean Blondel).
„Nu are sens să vorbim despre sistem atunci când avem o volatilitate extremă
a partidelor, astfel încât actori politici importanţi după un scrutin să dispară
la următorul” (Scott Mainwaring).
Sisteme cu partide hegemonice
Un alt caz foarte interesant este cel al sistemului cu partid hegemonic (sau cu
partid dominant). E vorba despre situaţiile în care există mai multe partide, nu
unul singur, dar, deşi competiţia e funcţională şi există o tensiune electorală,
unul dintre partide reuşeşte să păstreze puterea decenii de‑a rândul.
Avem un caz clasic de acest fel: e vorba despre sistemul mexican, unde
Partidul Revoluţionar Instituţional – un nume la limita oximoronului – s‑a aflat
la putere vreme de 71 de ani, fiind debarcat în 2000, atunci când Vicente Fox
a câştigat alegerile prezidenţiale, cu sprijinul Partidului Acţiunii Naţionale.
Cazul mexican, deşi este cel mai des citat, nu este singurul.
Un sistem politic cu partid hegemonic a funcţionat şi în India, unde Partidul
Congresului a rămas la putere vreme de trei decenii, din 1947 până în 1977.
Tot în 1977 este dislocat de la putere un alt partid care fusese, la rândul lui,
aproape trei decenii la guvernare: este vorba despre Partidul Laburist din
Israel, care guvernase această ţară neîntrerupt din 1948, fiind înfrânt în 1977
de Likud. O dominaţie foarte lungă, de mai bine de patru decenii, întâlnim şi
în Suedia, unde Partidul Social Democrat a guvernat din 1932 până în 1976.
LaPalombara şi Weiner dădeau drept exemple şi Statele Unite din epoca
New Deal sau Japonia postbelică, controlată de liberali. Pe de altă parte, ei
observau că dominaţia de tip hegemonic poate fi şi rodul cooperării dintre două
democraţiile 175
partide, precum aşa‑numita „große Koalition” din Germania, pact încheiat de

CDU şi SPD de patru ori: în 1966‑1969, avându‑l drept cancelar pe Kurt
Georg Kiesinger, apoi în 2005‑2009, 2013‑2018 şi din nou în 2018, în ultimele
trei ocazii sub autoritatea Angelei Merkel.
Sistemul de partid unic şi sistemul de partid dominant sunt mai degrabă
excepţii. Aş adăuga că există şi un amestec al acestor două variante, un soi de
mimare a pluralismului care conduce la o situaţie clară de dominaţie autoritară
a unui partid. Ca exemplu, aş cita sistemul sirian de partide. La alegerile din
2007, în Parlament au pătruns 169 de membri ai Frontului Naţional Progresist
(FNP) şi 81 de independenţi (circa 30%); cei 169 de membri ai FNP sunt
reprezentanţii a nu mai puţin de 10 partide, care au între 134 de mandate
(Partidul Arab Baas Socialist) şi un singur mandat (Partidul Unionist Democratic
Arab). Mimarea pluralismului e perfectă inclusiv în vreme de război: Bashar
al‑Assad a organizat un scrutin în aprilie 2016, FNP obţinând 200 de mandate,
dintre care 172 pentru Partidul Baas Socialist, iar alte 28 pentru şase partide
şi 12 independenţi, în vreme ce opoziţia – alcătuită doar din independenţi – a
câştigat 50 de mandate.
Mimarea democraţiei a caracterizat şi politica interbelică din România. Cel
puţin aşa considera Mattei Dogan, care a analizat – pe urmele lui Marcel
Ivan – funcţionarea „rotativei guvernamentale” în sistemul politic românesc de
până la al Doilea Război Mondial, care făcea ca ţara să nu aibă „guverne
parlamentare, ci Parlamente guvernamentale”. LaPalombara şi Weiner apro
piau, de altfel, mecanismul „rotativei guvernamentale” de dominaţia de tip
hegemonic.
Cele mai multe sisteme de partide sunt bipartidiste (bipartizane) sau multi
partidiste. Cred că numele sunt foarte sugestive. Să vedem care e natura lor şi
în ce constă distincţia dintre ele.
„Un sistem hegemonic ar fi cel în care acelaşi partid sau o coaliţie dominată
de acelaşi partid deţine puterea guvernamentală pe o perioadă lungă de
timp” (Joseph LaPalombara, Myron Weiner).
„Ordinea cronologică a procesului politic [în România interbelică] era urmă
toarea: revocarea guvernului [de către rege], numirea unui nou guvern,
dizolvarea Parlamentului, noi «alegeri», majoritatea parlamentară pentru
noul guvern deja numit” (Mattei Dogan).
Bipartidismul, între supleţe şi rigiditate

E bipartidist acel sistem în care avem de‑a face cu un cvasimonopol exercitat
nu de o formaţiune politică, precum în sistemele totalitare, ci de două partide.
Acest cvasimonopol asupra scenei politice, adică asupra competiţiei politice şi
asupra guvernării, înseamnă – cum explicau Shively şi Venne – un „sistem de
partide bazat pe alternanţa la guvernare, mai mult sau mai puţin regulată, a
două partide cu vocaţie majoritară”. Acestea asumă guvernarea pe rând şi fără
ajutorul vreunui aliat.
Pierre Martin explica menţinerea dominaţiei a două mari partide în Statele
Unite şi în Europa de Sud în perioada 1990‑2008 prin existenţa unor ritmuri
de creştere economică şi a unor sisteme instituţionale care defavorizează un al
treilea partid.
Bipartidismul cunoaşte însă mai multe varietăţi. Distingem, mai întâi de
toate, un bipartidism rigid şi unul suplu, distincţia având drept criteriu coezi
unea partidelor, care este determinată de disciplina de vot. Este rigid biparti
dismul în care cele două partide care domină scena politică – atât competiţia
electorală, cât şi guvernarea – cunosc, fiecare în parte, o disciplină de vot
remarcabilă în sânul legislativului. În schimb, bipartidismul este suplu dacă nu
există disciplină de vot, altfel spus, dacă membrii fiecăruia dintre cele două
partide nu votează în mod automat la fel, fiind deci posibilă negocierea unor
majorităţi cu geometrie variabilă.
Un exemplu de bipartidism rigid e cel al sistemului de partide britanic.
Conservatorii şi laburiştii, cele două partide care domină viaţa politică, cunosc
fiecare în parte această disciplină de vot. Aleşii votează solidar, ceea ce face
ca, în chip paradoxal, Camera Comunelor să fie supusă Cabinetului. O majo
ritate disciplinată îl susţine ca premier pe şeful partidului care ia cele mai multe
voturi în alegeri. Schimbarea de premier se produce atunci când, desigur,
alegătorii sunt convocaţi la urne sau atunci când majoritatea aleşilor nu mai au
încredere în premierul în funcţie. A doua situaţie s‑a ivit, de pildă, în noiem
brie 1990, când Margaret Thatcher a fost înlocuită de John Major, sau în iunie
2007, când Tony Blair a pierdut sprijinul majorităţii sale, fiind înlocuit de
Gordon Brown. În ambele cazuri, schimbarea de premier s‑a făcut fără să fie
convocate noi alegeri.
Un caz special e cel ivit în contextul negocierii cu privire la Brexit. Şi tabăra
puterii (conservatorii), şi opoziţia laburistă au fost divizate în privinţa divor
ţului de Uniunea Europeană, decis de referendumul din iunie 2016. Aşa se
explică faptul că ieşirea din UE, programată pentru 29 martie 2019, a fost
amânată. Indisciplina la vot a destabilizat sistemul politic britanic.
democraţiile 177
În Statele Unite ale Americii avem varietatea cealaltă, bipartidismul suplu,

pentru că nici la democraţi, nici la republicani nu există o disciplină de vot.
Absenţa unei asemenea discipline îi îngăduie preşedintelui să negocieze voturi
cu aleşii din partidul care nu i‑a susţinut candidatura, aceasta fiind, aşa cum
am menţionat deja, o trăsătură a regimului prezidenţial din marea democraţie
americană.
„Bipartidismul englez şi cel american sunt atât de diferite încât nu pot fi

incluse în aceeaşi categorie” (Giovanni Sartori).
Bipartidism perfect sau imperfect

Distingem, pe de altă parte, între bipartidismul perfect şi bipartidismul
imperfect. Bipartidismul este perfect când cele două partide dominante adună
împreună 90% din voturi şi pot guverna fiecare în parte fără a avea vreodată
un aliat. Ceea ce înseamnă că unul dintre ele deţine o majoritate absolută de
mandate.
Jean Blondel observa că bipartidismul perfect – pe care îl găsim atât în
Marea Britanie şi Malta, cât şi în Statele Unite, Australia sau Noua Zeelandă – are
drept efect suscitarea unei egalităţi între partide. În aceste state de tradiţie
anglo‑saxonă, cele două partide sunt situate pe picior de egalitate. Se poate,
desigur, ca unul dintre ele să aibă uneori o cotă la urne semnificativ mai mare
decât celălalt, dar, dacă aşa ceva se întâmplă, nu e vorba despre un dezechili
bru pe termen lung.
Problema care apare este cât de stabil poate fi bipartidismul. În Europa,
Malta este un exemplu de stabilitate: din 1971 până azi, Partidul Naţional şi
laburiştii au obţinut peste 98% din voturi (Pierre Martin). În schimb, în cazul
britanic, bipartidismul a fost pus sub semnul întrebării de existenţa unui al
treilea partid. E vorba despre Partidul Liberal‑Democrat, despre care Winston
Churchill spunea că încape într‑un taxi, dar care a avut în mod constant aleşi,
uneori câteva zeci. Din mai 2010 până în mai 2015, Marea Britanie a avut un
guvern bicolor, format din conservatorii lui David Cameron şi liberal‑demo
craţii lui Nick Clegg.
Cameron spera – din câte se pare – să guverneze alături de liberal‑democraţi
şi după 2015. Cel puţin aşa i‑a mărturisit lui Donald Tusk, preşedintele
Consiliului European. Informaţia e preţioasă, din două motive: ea ne arată că,
pentru liderul conservator, coaliţia la guvernare ajunsese o regulă, nu o excepţie;
pe de altă parte, informaţia explică de ce Cameron a promis referendumul

pentru Brexit – el spera să „fure” voturile UKIP (United Kingdom Independence
Party), fiind convins că liberal‑democraţii, pro‑europeni fiind, vor bloca ţine
rea unei consultări privind ieşirea din UE a ţării.
Cealaltă varietate de bipartidism este cel imperfect: în acest caz, există
două partide care au împreună 75‑80% din voturi, astfel încât rămâne loc şi
pentru o a treia forţă politică. Niciunul dintre cele două partide mari nu are
capacitatea de a guverna singur. Fiecare dintre „cei doi mari” se aliază pe rând
cu al treilea partid.
Exemplul clasic de bipartidism imperfect este Germania, unde avem două
partide principale – SPD, social‑democraţii, şi coaliţia CDU‑CSU, creş
tin‑democraţii şi creştin‑socialii –, cărora li s‑a adăugat, pentru o lungă
perioadă, Partidul Liberal. Acesta reuşea să culeagă în mod constant 7‑10%
din voturi şi se alia, rând pe rând, cu CDU‑CSU, respectiv cu SPD. I s‑a spus
„partid‑balama” pentru că participa la alcătuirea fiecărei coaliţii. Acelaşi rol
l‑au jucat decenii la rând liberalii luxemburghezi sau laburiştii irlandezi.
Sistemul german a fost numit şi sistemul „două partide şi jumătate”.
Practic, până la mijlocul anilor 2000, a existat o singură excepţie, şi anume
„marea coaliţie” de la sfârşitul anilor şaizeci. Aşa cum spuneam, din 2005
încoace, Merkel a condus trei mari coaliţii. După reunificare, scena politică
germană a inclus alte trei partide, care au modificat dispozitivul „2 şi jumătate”,
şi anume ecologiştii, Die Linke, partid născut pe ruinele fostului Partid Muncitoresc
din Germania socialistă, şi Alternativa pentru Germania, care era iniţial o
formaţiune anti‑euro, dar care a devenit încet‑încet ultraconservatoare.
În ultimul deceniu, scena politică germană reuneşte şase formaţiuni. Ca şi
bipartidismul perfect britanic, şi cel imperfect – bazat pe două partide şi jumă
tate – a evoluat către o formă diferită de sistem.
„Într‑un sistem bipartidist sau bipolar, principalele partide adună în mod

obişnuit împreună mai mult de 90% din voturi, dar rareori unul dintre ele
face mai mult de 55 sau 60%” (W. Phillips Shively, Jules‑Pascal Venne).
Fragmentarea
Sistemul cel mai interesant este însă, cred eu, cel multipartidist. În acest caz,
avem o concurenţă foarte aprigă, care duce la fragmentarea spectrului poli
tic şi impune guverne de coaliţie. Diferenţa cel mai uşor de sesizat dintre
democraţiile 179
multipartidism şi bipartidism este că în primul caz avem guverne de coaliţie,

care sunt mai mult sau mai puţin stabile.
În treacăt fie spus, stabilitatea coaliţiilor este determinată de foarte mulţi
factori, dar înainte de orice, de numărul aliaţilor, ca şi de o anumită cultură
politică.
Unii autori consideră că fragmentarea este un efect mecanic al RP, dar Pierre
Martin era mai rezervat: a comparat Republica de la Weimar şi regimul german
dinainte de 1914, observând că în 1928 şi 1930 (când era în funcţiune o formă
de RP) numărul maxim de partide a fost de 15, în vreme ce în 1907, când se
folosea un scrutin majoritar, nemţii aveau în Bundestag 17 partide. Vom vedea
imediat cât de greu e să decelăm în chip matematic corelaţia electoral‑partizan.
Deocamdată, voi vorbi despre cele două specii de multipartidism: cel inte
gral şi cel în care un partid are poziţie dominantă (sau vocaţie majoritară).
„[Înainte de al doilea Război Mondial] fragmentarea Parlamentului german

nu rezulta din modul de scrutin, ci dintr‑o situaţie socială şi istorică” (Pierre
Martin).
Multipartidism integral
Este vorba despre acel sistem de partide în care nicio formaţiune politică nu are
o poziţie dominantă în cadrul coaliţiei de guvernare. Partidele sunt, din acest
punct de vedere, aproape pe picior de egalitate, indiferent de numărul de mandate
pe care îl obţin, în măsura în care niciunul nu se poate impune în faţa celorlalte.
Un caz tipic de multipartidism integral e cel al sistemului finlandez. La
scrutinul ţinut în aprilie 2019, au intrat în Parlament 10 formaţiuni politice.
Primele trei erau aproape la egalitate: Partidul Social‑Democrat a obţinut
40 de mandate, Adevăraţii Finlandezi au avut 39, iar Coaliţia Naţională, 38.
Celelalte şapte se aflau în următoarea situaţie: centriştii au câştigat 31 de man
date; Liga Verde – 20; Alianţa Stângii – 16; Partidul Poporului Suedez – 9;
creştin‑democraţii – 5; Mişcarea Acum şi Coaliţia Åland – câte un mandat.
Guvernul a fost unul majoritar, asociindu‑i, sub conducerea social‑democraţi
lor, pe centrişti, Liga Verde, Alianţa Stângii şi Partidul Poporului Suedez.
Un alt exemplu ne e oferit de olandezi. La scrutinul general din 2017, frag
mentarea a fost extremă: 13 partide au căpătat mandate într‑un legislativ cu
150 de fotolii parlamentare. Iată distribuţia: Partidul Poporului pentru Libertate
şi Democraţie (VVD) – 33; Partidul Libertăţii (PVV), condus de Geert
Wilders – 20; Apelul Creştin‑Democrat (CDA) – 19; la fel şi Democraţii 66 (D66);

Stânga Verde (GL) – 14; Partidul Socialist (SP) – 14; Partidul Muncii (PvdA) – 9;
Uniunea Creştină (CU) – 5; Partidul pentru Animale (PvdD) – 5; partidul 50+
a adunat 4 mandate; Partidul Reformat (SGP) – 3; DENK – 3; Forumul
pentru Democraţie (FvD) – 2. Negocierile pentru formarea unui guvern au fost
foarte lungi – 225 de zile. Cabinetul format – VVD, CDA, D66 şi CU – avea
76 de mandate, adică numărul minim cerut pentru majoritate.
Fragmentarea complică negocierea pentru guvern. Iată un exemplu ce poate
părea paradoxal, preluat de la Shively şi Venne. E cel al sistemului politic
norvegian ieşit din alegerile ţinute în 2001. Atunci, nu mai puţin de opt partide
au intrat în adunarea norvegiană (Storting), care are 165 de locuri. Repartiţia
locurilor a fost următoarea: Partidul Laburist – 43; Partidul Conservator – 38;
Partidul Progresului – 26; Partidul Democrat‑Creştin a avut 22 de mandate;
Partidul Socialist – tot 22; Partidul Agrar – 11; Partidul Liberal – două;
Partidul Maritim – un singur loc. Cele opt partide sunt ierarhizate pe o scală
foarte largă. Dar, deşi cel mai bine plasat partid are 43 de mandate, iar cel mai
slab are doar unul, nu se poate spune că există în sistem un partid care să aibă
un avantaj semnificativ faţă de toate celelalte, deoarece partidul care are cele
mai multe mandate e departe de a avea o majoritate (în cazul dat, aceasta fiind
de 83 de mandate). Cu toate că avea puţin peste jumătate din ceea ce înseamnă
majoritatea, Partidul Laburist nu a fost parte a majorităţii: coaliţia formată în
urma alegerilor evocate a asociat Partidul Conservator, Partidul Democrat‑Creştin
şi Partidul Liberal, care aveau împreună 62 de locuri din cele 165 ale Camerei,
fiind vorba de un guvern minoritar.
Unul dintre efectele multipartidismului extrem este acela de a produce coa
liţii care pot exclude partidul clasat primul la urne. Aşa cum se vede din
exemplul norvegian, câştigătorul nu numai că n‑a fost în stare să formeze o
coaliţie majoritară, dar a fost exclus şi dintr‑una minoritară.
„Exemple reprezentative de sistem fără partid dominant sunt Elveţia, Olanda

şi Finlanda” (Arend Lijphart).
Multipartidism şi vocaţie majoritară

Multipartidismul cu partid dominant este o variantă de sistem multipartidist în
care una dintre formaţiunile politice se detaşează faţă de ceilalţi competitori
şi, neavând singură majoritatea, reuşeşte să adune în jurul său o coaliţie guver
namentală în interiorul căreia dispune de o influenţă covârşitoare.
democraţiile 181
De fapt, sistemul de acest tip tinde cumva să copieze logica bipartidistă,

fără a reduce însă scena politică la două partide, menţinând atât organizarea
bipolară, cât şi diversitatea sau, altfel spus, caracterul multicolor al coaliţiilor.
Într‑un multipartidism cu partid dominant există două formaţiuni care au
împreună circa două treimi din mandate, iar una dintre ele ajunge la circa 40%,
fie direct la urne, fie ajutată de formula electorală. Acesta este partidul în jurul
căruia se creează în mod natural o majoritate. În afară de cele două formaţiuni
care adună împreună două treimi din mandate, există altele – două, trei sau
patru – care intră şi ele în legislativ. Partidul care tinde spre 40% are capaci
tatea de a ralia în jurul său, ca pe nişte sateliţi, unele dintre partidele mai mici,
pentru a construi o majoritate.
Deşi spectrul politic e fragmentat, unul dintre cele două partide mari are
vocaţia majorităţii. De aici şi numele sistemului. Nu trebuie să se înţeleagă
însă că întotdeauna partidul care e primul clasat reuşeşte să formeze majorita
tea. Acesta e efectul cel mai simplu, pentru că numărul aliaţilor într‑o coaliţie
contează foarte mult, iar dacă o coaliţie guvernamentală se poate face din două
partide, atunci ea are mai multe şanse de a se realiza decât o coaliţie cu mai
multe formaţiuni. În plus, cam peste tot publicul aşteaptă ca partidul aflat pe
primul loc după scrutin să formeze guvernul.
În principiu, primul clasat într‑un asemenea dispozitiv e cel mai susceptibil
să creeze în jurul lui o majoritate. Dar – insist – nu e o regulă, sunt şi excepţii.
De pildă, în Portugalia, ţară în care întâlnim sistemul multipartidist cu partid cu
vocaţie majoritară: după alegerile din 2015, pe primul loc s‑au situat social‑demo
craţii – nume care în Portugalia acoperă poziţia de centru‑dreapta –, dar nu ei
au format majoritatea, ci adversarii lor din Partidul Socialist, care au strâns în
jurul lor celelalte formaţiuni de stânga, izolând câştigătorul scrutinului.
Unde mai găsim multipartidism cu partid dominant? Franţa a fost una dintre
ţările în care a existat până de curând o competiţie între un mare partid de dreapta
şi un mare partid de stânga, gaulliştii – Rassemblement pour la République (RPR),
apoi Union pour un Mouvement Populaire (UMP), apoi republicanii – şi, respec
tiv, Partidul Socialist. De‑a lungul vremii, ele au avut în numeroase alegeri
împreună două treimi din voturi, fiecare fiind rând pe rând partidul‑pivot în
jurul căruia s‑au construit majorităţi. Din 2002, regulile jocului s‑au schimbat
radical: pentru a evita situaţiile de coabitare, în care preşedintele are o culoare
politică diferită de cea a majorităţii, francezii au programat alegerile generale
la o lună după cele pentru şeful statului. Scrutinul pentru Parlament a devenit,
ca să zic aşa, al treilea tur al prezidenţialelor. Majoritatea pentru preşedinte a
fost confirmată şi în 2007, şi în 2012, şi în 2017. Sistemul a fost destructurat
acum doi ani, când nici republicanii, nici socialiştii n‑au avut candidat în finala
prezidenţială, iar un partid nou, format pentru a susţine candidatura lui E. Macron,
a câştigat detaşat şi scrutinul pentru Adunarea Naţională.
Spania e un alt caz de multipartidism cu partid dominant, competiţia pentru

formarea majorităţii dându‑se între UCD (ulterior Partidul Popular) şi Partidul
Socialist, ajutate de sistemul electoral care transforma 35% la urne în 47%
mandate. La noi, sistemul de partide a căpătat această formă în 2000 şi 2016,
când social‑democraţii au obţinut peste 45% din mandate şi au alcătuit coaliţii
cu formaţiuni mult mai mici (UDMR, ALDE etc.). Configuraţii asemănătoare
au mai putut fi întâlnite în ţări nordice, ca Danemarca ori Islanda, precum şi
în Italia. În ultimele două ţări, peisajul partizan s‑a schimbat radical după
apariţia unor partide precum Viitorul Luminos şi Piraţii (în primul caz) sau
5 Stelle (în al doilea).
„Distribuţia locurilor într‑un sistem multipartidist cu partid dominant este

de felul următor: 45‑20‑15‑10‑10” (Arend Lijphart).
„Legile” lui Maurice Duverger

Bipartidismul şi multipartidismul, ca şi cele două cazuri extreme – sistemele
cu un partid hegemonic şi cele fără niciun partid – cunosc numeroase ilustrări.
Dar cum se ajunge la aceste sisteme? Există nişte factori determinanţi?
Maurice Duverger a considerat că există un asemenea factor hotărâtor. Altfel
spus, în opinia sa, sistemele de partide nu se nasc întâmplător. Elementul
decisiv este modul de scrutin. Acesta produce o configuraţie sau alta a siste
mului de partide.
La începutul anilor cincizeci, Duverger a formulat regulile care descriu
influenţa modurilor de vot asupra configuraţiei partizane. Unii le‑au spus chiar
legi, luând acest termen într‑un sens foarte tare şi considerând că au găsit în
fine secretum secretorum, cheia de înţelegere a lumii politice. Duverger con
sidera că există trei efecte ale modurilor de scrutin.
Astfel, spunea el, reprezentarea proporţională (RP) tinde să dea naştere unui
sistem multipartidist, în care formaţiunile politice sunt rigide şi independente
unele de altele. Aceasta înseamnă că partidele nu se aliază decât după înche
ierea alegerilor, şi nu înainte, pentru că într‑un sistem de tip RP fiecare încearcă
să‑şi maximizeze scorul la urne şi abia apoi merge la negocieri, pentru alianţe
care sunt, aşa cum am arătat, inevitabile într‑un sistem fragmentat.
A doua „lege” spune că scrutinul majoritar în două tururi dă şi el naştere
unui sistem multipartidist, dar în care partidele sunt suple şi dependente unele
de celelalte. Ceea ce înseamnă că ele negociază înainte de încheierea scrutinu
lui, cel mai des între cele două tururi. Partidele se aliază astfel în vederea
democraţiile 183
guvernării. Despre acest mod de scrutin se spune, de altfel, că în primul tur

alegătorii aleg, îşi exprimă o opţiune, iar în al doilea tur elimină. Negocierea
nu mai e amânată, după încheierea procesului electoral cetăţenii putând astfel
anticipa cine va guverna în clipa în care merg la urne pentru turul decisiv.
În fine, spunea Duverger, un sistem de vot majoritar într‑un tur tinde să
producă bipartidism, precum în Marea Britanie sau Statele Unite.
„Sistemul de partide şi sistemul electoral sunt două realităţi legate în chip

indisolubil, încât uneori e greu să le separi” (Maurice Duverger).
Contestarea lui Duverger

În viziunea lui Duverger există deci o corelaţie între sistemele electorale,
maniera de a transforma voturile în mandate şi aspectul sistemului de partide.
Aceasta este una dintre cele mai curajoase afirmaţii formulate în teoria politică.
Din acest motiv ea a şi trezit numeroase reacţii, atât de simpatie, cât şi de
respingere.
Douglas Rae, de pildă, nu s‑a sfiit să spună că e pur şi simplu o prostie să
afirmi că RP produce multipartidism. În schimb, aşa cum remarca Daniel‑Louis
Seiler, la care am găsit şi observaţia lui Rae, în Italia, Duverger a fost adulat.
Italienii au văzut în opera savantului francez un instrument de inginerie politică.
În Peninsulă, admiraţia faţă de Duverger a fost atât de mare, încât profesorul
francez a căpătat sprijinul Partidului Comunist Italian pentru a fi ales în
Parlamentul European, fiind efectiv deputat în acest for legislativ între 1989
şi 1994.
Tezele lui Duverger i‑au divizat pe membrii comunităţii ştiinţifice. Una
dintre întrebările intens discutate în teoria politică din ultima jumătate de secol
este dacă Duverger a avut sau nu dreptate. „Este modul de scrutin determi
nant?”, se întrebau Jean‑Michel De Waele şi Pascal Delwit, dând astfel şi titlul
unui volum colectiv pe această temă. De fapt, critica tezelor lui Duverger ne
îngăduie să le înţelegem mai bine.
Reacţia cea mai simplă este aceea de a le opune excepţii, deşi Duverger
spusese că „aceste formule generale descriu doar tendinţe, fiind departe de a
îngloba toate influenţele regimului electoral asupra sistemelor de partide”.
Mulţi citează drept excepţie Austria, unde până târziu, la începutul anilor
nouăzeci, avem un sistem bipartidist alimentat de opoziţia conservatori‑socialişti,
deşi austriecii practică un mod de scrutin proporţional. Altă excepţie pe care
criticii lui Duverger o au în vedere este Canada, ţară de influenţă britanică,

având deci un mod de scrutin majoritar într‑un tur, dar unde sistemul este
nu bi‑, ci multipartidist. India, şi ea o ţară de cultură politică britanică,
foloseşte majoritarul într‑un tur, având tot un sistem multipartidist, dar cu
un partid cu vocaţie majoritară: mai mult, aşa cum am amintit, Partidul
Congresului a dominat autoritar până la mijlocul anilor şaptezeci scena poli
tică. Pentru Lipset, multipartidismul şi metoda plurală de alegere nu pot
convieţui, un sistem care ar încerca să le includă pe ambele fiind „constrâns”
la instabilitate.
„Este modul de scrutin determinant pentru alegeri? [...] Această problema

tică este crucială din mai multe motive. Mai întâi de toate, pentru că alege
rea este actul principal care legitimează democraţia reprezentativă ca regim
politic” (Pascal Delwit, Jean‑Michel De Waele).
„E pur şi simplu o prostie să afirmi că reprezentarea proporţională duce la
sporirea numărului de partide” (Douglas Rae).
„Indiferent de clivajele potenţiale de la nivelul structurii sociale, există o
incompatibilitate fundamentală între multipartidism şi scrutinul de tip the
winner takes all” (Seymour Martin Lipset).
Pierre Martin
La rândul său, Pierre Martin afirma că ideea potrivit căreia modurile de
scrutin dau naştere unor sisteme de partide este falsă sau, în orice caz, supra
estimată şi că Duverger a formulat-o pur şi simplu pentru că la începutul
anilor cincizeci experienţa democratică era limitată şi indica în mod neclar
o asemenea determinare. Pentru Pierre Martin, extinderea experienţei demo
cratice a pus în evidenţă numeroase excepţii de la legile lui Duverger. Printre
ţările pe care el le cita în anii nouăzeci ca asemenea excepţii se aflau
Portugalia, Spania sau Grecia, care folosesc moduri de scrutin proporţional
şi ar avea trăsăturile bipartidismului. Evoluţia din ultimii ani a celor trei ţări
arată, cum sugeram şi mai devreme, că ele ilustrează multipartidismul cu
partid dominant.
Cercetătorul francez considera că există numeroase idei false legate de
modurile de scrutin, în primul rând aceea că ar exista unul „ideal”. Dimpotrivă,
spunea el, felul în care se votează este până la urmă o alegere a elitelor politice,
care îşi pot asocia în acest demers elite ştiinţifice. În fond, cel mai cunoscut
democraţiile 185
mod de scrutin proporţional, cel conceput de Jacques d’Hondt, este rezultatul

unei comenzi guvernamentale adresate acestui matematician reputat. Introducerea
reprezentării proporţionale este văzută, pe de altă parte, ca „garanţie instituţi
onală împotriva unor presiuni puternice ce promovau adoptarea votului univer
sal”, susţinută de socialişti (Josep M. Colomer).
Rezultat al unor istorii sinuoase, modul de scrutin nu trebuie schimbat foarte
frecvent, ci doar dacă există un curent de opinie foarte semnificativ în sânul
societăţii. Convingerea că regulile nu trebuie schimbate prea des este larg
împărtăşită în teoria politică, între altele pentru că se consideră că atât alegă
torii, cât şi partidele au nevoie de timp pentru a le învăţa, adică pentru a vedea
cum anume le pot exploata în interes propriu (Rein Taagepera).
Ingineria electorală s‑a aflat pe agenda multor ţări din 1990 încoace (Pippa
Norris), indiferent că a fost vorba despre dorinţa partidelor aflate la guvernare
de a schimba regulile în propriul avantaj sau despre „dorinţa de a spori demo
craţia” (Richard S. Katz).
„Partidele şi alegătorii au nevoie de timp pentru a învăţa cum să utilizeze în

avantajul lor noile reguli ale unui sistem de vot. Dacă legile electorale sunt
modificate în mod constant, nu putem avea un sistem de partide stabil şi
nici căi de a‑l manevra” (Rein Taagepera).
„Dacă este vorba despre sisteme partizane şi moduri de scrutin, termenul
adecvat pentru a descrie relaţia lor este «corespondenţă», nu «condiţio
nare». De pildă, scrutinul uninominal într‑un tur corespunde adeseori siste
melor bipartizane, iar scrutinele uninominale într‑unul sau două tururi
corespund unor sisteme de alianţe electorale, acolo unde nu sunt reunite
condiţiile pentru bipartidism” (Pierre Martin).
„În ţările occidentale, regulile electorale ale jocului [...] păreau a fi stabile şi
predictibile. Nu mai este cazul. În anii nouăzeci, unele democraţii consoli
date au experimentat cele mai radicale reforme ale sistemelor electorale
din ultimul secol” (Pippa Norris).
Giovanni Sartori
Şi pentru Giovanni Sartori sistemele electorale sunt adoptate în interes propriu
de elitele politice. Acestea aleg modul de scrutin care pare să le aducă cele
mai mari avantaje. Nu e sigur că aleg întotdeauna ceea ce le şi aduce un plus.
Uneori, oamenii politici se înşală chiar foarte grav.
Există astfel de exemple şi în istoria politică recentă a României. Este vorba,

de pildă, despre o schimbare care s‑a petrecut înainte de alegerile din anul
2000. Mai precis, la iniţiativa Partidului Naţional Ţărănesc‑Creştin Democrat
(PNŢCD) a fost modificat un element al modului de scrutin, şi anume pragul
electoral. Acesta a fost urcat de la 3% la 5%, cu intenţia de a elimina de pe
scena politică partidele considerate mărunte, iar coaliţiilor li s‑au impus, în
funcţie de numărul partenerilor, praguri de până la 10%. Prima formaţiune
politică ajunsă în situaţia de a nu trece pragul la alegerile următoare a fost...
chiar PNŢCD. Un alt caz e cel al Partidului Democrat Liberal, care a insistat
să schimbe formula electorală pentru legislative: în 2008, a avut de câştigat
de pe urma schimbării, dar patru ani mai târziu a fost dezavantajat de noul
sistem, iar în 2014 a fost obligat să accepte fuziunea cu Partidul Naţional Liberal.
Să revenim însă la Sartori şi la viziunea sa despre ingineria modurilor de
scrutin. În primul rând, spunea el, sistemele majoritare nu pot produce singure,
fără intervenţia altor factori, un sistem bipartidist. Dar, adăuga el, un scrutin
majoritar contribuie în mod semnificativ la menţinerea bipartidismului.
În al doilea rând, observa Sartori, scrutinul majoritar tinde să producă
bipartidism, dacă sistemul de partide este deja structurat. Altfel, adică în con
diţiile în care sistemul de partide nu e structurat, majoritarul nu produce efecte.
În al treilea rând, Sartori considera că sistemul bipartidist este imposibil acolo
unde minorităţile beneficiază de un tip de reprezentare, indiferent dacă e vorba
despre minorităţi rasiale, etnice sau lingvistice.
În fine, pentru cercetătorul italian, nu este exclus ca şi sistemele proporţio
nale să producă o diminuare a numărului de partide. Această a patra observa
ţie necesită o precizare. Una dintre întrebările fundamentale ale teoriei demo
craţiei electorale este, în viziunea lui Sartori, următoarea: cum facem să
diminuăm numărul de partide?
În condiţii de libertate politică, numărul de partide create este foarte vari
abil. În unele societăţi sunt sute, în altele doar câteva. La guvernare nu pot
ajunge toate. Dar cum se simplifică peisajul partizan? Sartori observa că sis
temele de vot majoritar produc mai uşor o diminuare a numărului de partide,
fără să excludă însă de la producerea unui asemenea efect sistemele de vot
proporţionale.
Pe de altă parte, Sartori analizează arhitectura sistemelor de partide pornind
de la numărul formaţiunilor politice şi de la polarizarea competiţiei dintre ele.
El distingea bipartidismul şi două varietăţi de multipartidism: cel moderat (cu
3‑5 partide) şi cel extrem, cu mai mult de cinci partide. În viziunea sa, distanţa
ideologică dintre partide e un factor structurant al sistemului; bipartidismul şi
prima specie de multipartidism se organizează bipolar, iar partidele converg
către centru.
democraţiile 187
E şi concluzia la care a ajuns în urmă cu mai bine de o jumătate de secol

Anthony Downs, care observa că în sistemele bipartidiste partidele seamănă în
mare măsură unele cu altele întrucât „există o zonă de suprapunere a politici
lor pe o poziţie mediană”. La rândul său, Duverger remarca faptul că orice
poziţionare la centru obligă dreapta şi stânga la moderaţie.
Când centrul nu e fixat explicit, zicea Sartori, polarizarea slabă a sistemu
lui face ca acesta să fie punctul imaginar către care tind toate formaţiunile.
Numărul formaţiunilor politice creşte dacă modul de vot proporţional intervine
în condiţii de polarizare puternică. Când numărul de partide trece de cinci,
fixarea centrului e inevitabilă şi, în plus, apar formaţiunile antisistem. Într‑adevăr,
un spectru politic complet are cinci poziţii: stânga, centru‑stânga, centru,
centru‑dreapta şi dreapta. La limită, o a şasea poziţie implică deja contestarea
de tip antisistem. Aşa se ajunge la extremism şi instabilitate.
„Faptul de a avea două sau mai multe partide depinde (1) de felul în care
sunt distribuiţi votanţii în teritoriu şi (2) de formula electorală bazată pe
pluralitate sau pe reprezentare proporţională” (Anthony Downs).
„Dacă nu vor să piardă alegerile următoare, dreapta şi stânga sunt obligate
să aplice o politică moderată, adică orientată spre centru. Paradoxul centru
lui este acela că nu guvernează realmente decât atunci când nu există”
(Maurice Duverger).
Daniel‑Louis Seiler
Aş vrea să evoc acum felul în care s‑a raportat la Duverger un eminent profe
sor francez, Daniel‑Louis Seiler. E unul dintre autorii care se revendică de la
teoria clivajelor a lui Stein Rokkan.
Norvegianul Rokkan considera că factorul determinant în articularea par
tidelor sunt clivajele născute din două mari revoluţii, cea naţională şi cea
industrială. Astfel, spunea el, revoluţia naţională a produs clivajele stat‑Bise
rică şi centru‑periferie, iar cea industrială, clivajul proletar‑capitalist şi cli
vajul urban‑rural.
Urmându‑l pe Karl Braunias, Rokkan descria cele două faze ale proporţio
nalismului: „faza protejării minorităţilor dinaintea Primului Război Mondial
şi faza antisocialistă din anii care au urmat armistiţiului. Nu întâmplător,
primele opţiuni pentru RP s‑au impus în ţările europene cele mai eterogene din
punct de vedere etnic: Danemarca în 1855, cantoanele elveţiene în 1891, Belgia
în 1899, Moravia în 1905, Finlanda în 1906. În societăţi divizate din punct de

vedere lingvistic şi religios, alegerile puteau ameninţa cu adevărat existenţa
sistemului politic. Introducerea unor elemente de reprezentare a minorităţilor
a început să fie văzută ca un pas esenţial dintr‑o strategie de consolidare teri
torială”.
Nu am citat întâmplător fragmentul acesta. Seiler observa că Duverger a
formulat legile sale într‑o perioadă de maximă susceptibilitate în privinţa
reprezentării proporţionale. În anii cincizeci şi şaizeci, modelul dualist britanic
era cel mai bun (Hans Daalder). Atunci când politologul francez enunţa core
laţiile dintre modurile de scrutin şi sistemele de partide, se considera că fărâ
miţarea politică este un rău şi că ea are drept sursă esenţială o configurare de
tip RP a sistemului electoral. De altfel, Duverger a avut, insistă Seiler, un
predecesor, pe nume Ferdinand Hermens.
Acesta a fost primul autor care a făcut o critică sistematică a proporţiona
lismului, pornind de la un caz tragic din istoria europeană, şi anume cel al
Republicii de la Weimar. El considera că eşecul acestei republici a avut drept
cauză ultimă folosirea unui sistem de reprezentare proporţională, care a produs
fărâmiţarea scenei politice, favorizând astfel ascensiunea nazismului.
În opinia lui Hermens, RP este un sistem bun doar pentru ţări mici, precum
Belgia sau Elveţia. Atunci când scria despre efectele modurilor de scrutin,
Maurice Duverger avea în faţa ochilor fărâmiţarea produsă de Republica a IV‑a
Franceză şi se temea că şi ea va avea un efect dezastruos.
Tot Seiler atrăgea atenţia asupra faptului că până târziu, la mijlocul anilor
şaptezeci, în teoria politică exista o suspiciune faţă de multipartidism, majori
tatea specialiştilor considerând că modelul democratic prin excelenţă este
aşa‑numitul model Westminster, confruntarea bipartidistă de tip britanic.
Arend Lijphart – la care mă voi referi imediat – a fost primul autor care a
demonstrat că o democraţie poate fi bună şi dacă foloseşte RP. Mai mult, el
credea că democraţiile consensualiste sunt mai bune prin „generozitatea şi
toleranţa orientării politicilor lor publice”. Voi reveni la el imediat.
La mijlocul anilor optzeci, Philippe Lauvaux considera, precum mulţi alţii
înaintea lui, că modelul majoritar are rezultate foarte bune: bipolarizare,
majoritate stabilă şi alternanţă. El adăuga că „modelul majoritar e destul de
căutat în noile democraţii, în numele unei exigenţe de coerenţă şi stabilitate,
iar trei ţări europene care s‑au democratizat în deceniul şapte au obţinut astfel
de rezultate”.
După căderea comunismului, Popper spunea fără ocolişuri că e „împotriva
sistemului proporţional”, întrucât „proliferarea partidelor e o nenorocire”. El
pleda în favoarea unui sistem în care „guvernele sunt majoritare”, astfel încât
„responsabilitatea e clară şi evidentă”. Din această perspectivă, ziua alegerilor,
democraţiile 189
spunea el, „nu e o zi în care se legitimează noul guvern”, ci una în care

„guvernul trebuie să dea socoteală pentru activitatea sa”.
Pentru Seiler, modurile de scrutin nu sunt factorii determinanţi ai sisteme
lor de partide, dar ele traduc două viziuni fundamentale despre democraţie,
două opţiuni filosofico‑politice opuse. Astfel, modul de scrutin majoritar este
legat de ceea ce Seiler numeşte „filosofia guvernabilităţii”, în timp ce RP
exprimă o altă filosofie politică a democraţiei, şi anume cea a reprezentării.
Prima e cea mai intuitivă.
Duhamel o explica spunând că într‑un sistem majoritar opoziţia de azi e
majoritatea de mâine, chiar dacă acest mâine nu e clar determinat. G Bingham
Powell descria şi el deosebirile în termenii următori: „în viziunea majoritaristă
a alegerilor ca instrumente ale democraţiei, cetăţenii folosesc scrutinul ca să
aleagă între două echipe concurente de politicieni, acordând învingătorului
puterea de a face politici publice, iar învinsului doar posibilitatea de a concura
în viitoarea alegere. În versiunea proporţionalistă, cetăţenii folosesc scrutinul
ca să aleagă agenţii politici ce le reprezintă opiniile diverse în negocierea pos
telectorală ce va influenţa elaborarea politicilor”.
Revenind la Seiler, să spunem că pentru el cele două filosofii dau naştere
la două modele de democraţie – cea guvernată, pe de o parte, şi democraţia
reprezentată, pe de alta. Cele două modele sunt distinse pornind de la trei clase
de factori: obiective şi mijloace, regulile jocului şi raporturile dintre stat şi
societatea civilă.
Voi cita câteva dintre aceste elemente, nu toate, pentru a vedea cum se
disting cele două democraţii. Astfel, din perspectiva obiectivelor, dacă prima
formă de democraţie este legată de nevoia producerii unei guvernări, democra
ţia reprezentată caută asigurarea unei coeziuni sociale.
Mijloacele sunt şi ele foarte diferite: în cazul democraţiei guvernate, mij
locul esenţial este crearea unei majorităţi solide şi stabile, în timp ce în cazul
democraţiei reprezentate avem de‑a face cu un mijloc complet diferit, şi anume
încercarea de a produce consens.
Din perspectiva regulilor jocului, în democraţia guvernată este favorizat un
scrutin majoritar, sistemul de partide are o structură bipolarizată, iar guvernul
e monocolor, în timp ce în democraţia reprezentată este favorizat un scrutin de
tip RP, avem o structură multipolară de partide şi guvernul e multicolor, fiind
deci bazat pe coaliţii foarte largi.
Din punctul de vedere al raportului dintre stat şi societate, democraţia
guvernată se bazează pe grupuri de interes organizate ca lobby‑uri, în timp ce
democraţia reprezentată se bazează pe o reprezentare formală a acestor grupuri
de interes.
În sfârşit, în cazul democraţiei guvernate alternanţa la putere este totală, în
timp ce în cazul democraţiei reprezentate avem semialternanţă, spune Seiler,
sau chiar absenţa oricărei alternanţe, cu guverne multicolore pe perioade

foarte lungi de timp, ceea ce se schimbă fiind doar raportul de forţe din sânul
guvernului.
„În societăţi divizate din punct de vedere lingvistic şi religios, alegerile puteau
ameninţa cu adevărat existenţa sistemului politic. Introducerea unor ele
mente de reprezentare a minorităţilor a început să fie văzută ca un pas
esenţial dintr‑o strategie de consolidare teritorială” (Stein Rokkan).
„Datorăm denunţarea efectelor perverse ale reprezentării proporţionale
asupra instabilităţii guvernamentale şi asupra volatilităţii unui politolog
german antinazist, exilat în Statele Unite, Ferdinand Hermens: el a incriminat
rolul jucat de reprezentarea proporţională în timpul Republicii de la Weimar,
care a favorizat venirea la putere a naziştilor” (Daniel‑Louis Seiler).
„Dotat cu puterea considerabilă de a alege, cetăţeanul cu drept de vot pri
meşte şi dreptul de a‑şi schimba părerea şi de a schimba astfel cursul lucru
rilor. Orice sistem majoritar cunoaşte alternanţa sau măcar posibilitatea
alternanţei. Opoziţia de azi e majoritatea de mâine, singura incertitudine
fiind când anume vine acest mâine” (Olivier Duhamel).
Arend Lijphart
Amplificând vocile critice la adresa lui Duverger şi făcând din modul de scru
tin doar unul dintre elementele ce participă la configurarea modelelor de
democraţie de astăzi, Lijphart descrie trei forme de regim pornind de la opt
elemente care îl constituie pe fiecare dintre ele. În interpretarea lui există, de
fapt, două modele care sunt în opoziţie şi un tip de regim mixt. Primul poartă
numele „modelul majoritar al democraţiei” sau „modelul Westminster”. Al
doilea are mai multe nume: „modelul consensual”, „al democraţiei propor
ţionale”, „al înţelegerii amicale” sau „modelul consociaţional”. Al treilea
model, cel intermediar, este modelul american de democraţie.
Democraţia de tip Westminster are drept trăsături:
(a) fuziunea puterii (sau, cum i‑am spus într‑o conferinţă anterioară, separaţia
suplă dintre legislativ şi executiv) şi dominaţia cabinetului asupra Parla
mentului;
(b) concentrarea puterii executive într‑un cabinet monocolor, bazat în general
pe o majoritate strânsă (diferenţa dintre partidul care alcătuieşte cabinetul
şi adversarul său politic fiind deci foarte mică);
democraţiile 191
(c) bicameralism asimetric, adică existenţa unei Camere superioare care e

lipsită de autoritate legislativă;
(d) bipartidism;
(e) organizarea sistemului de partide în funcţie de un singur clivaj;
(f) sistem de vot majoritar într‑un tur;
(g) guvern centralizat şi stat unitar (trăsătură modificată în cazul Marii Britanii,
prin acordarea unei largi autonomii Scoţiei şi Ţării Galilor);
(h) suveranitatea Parlamentului, în absenţa unei Constituţii scrise.
Modelul consociaţional este bazat pe opt trăsături complet diferite:

(a) separaţie formală (sau rigidă) a puterilor executivă şi legislativă, plus con
trol al guvernului de către Parlament;
(b) divizarea puterii executive prin intermediul unor mari coaliţii (ceea ce
înseamnă că puterea executivă nu este confiscată de un partid, ci e distri
buită în cadrul unor guverne multicolore);
(c) bicameralism egalitar (sau echilibrat), care e însoţit de o reprezentare a
minorităţilor;
(d) sistem multipartidist;
(e) suprapunerea mai multor clivaje;
(f) reprezentare proporţională;
(g) federalism şi descentralizare;
(h) Constituţie scrisă, care prevede în mod explicit protecţia minorităţilor.
Dacă modelul Westminster este unul al concentrării puterii, acesta este un

model de difuzare a puterii, ceea ce şi pledează, în viziunea lui Lijphart, pen
tru superioritatea democraţiei consociaţionale.
În fine, tipul intermediar reprezentat de modelul american combină patru
elemente din modelul Westminster şi patru din cel consensual. Astfel, în Statele
Unite avem o democraţie definită de separaţia rigidă a puterilor, de concentra
rea puterii executive, de bicameralism echilibrat şi bipartidism (ca în modelul
Westminster), dar şi pe eterogenitatea partidelor bazată pe un clivaj fundamen
tal, şi nu pe mai multe, pe un sistem majoritar într‑un tur, pe o organizare
federală a guvernării şi pe Constituţie scrisă (ca în modelul consociaţional).
O ultimă observaţie preluată de la Lijphart: pentru el, modelul majoritar este
întâlnit în societăţi omogene din punct de vedere cultural şi religios, adică acolo
unde peste 80% din populaţie are aceeaşi religie sau e supusă aceloraşi coduri
culturale, în timp ce societăţile neomogene cultural au un model consensual.
Nu vreau să închei înainte de a menţiona că Uniunea Europeană, chiar dacă,
pe urmele lui Jacques Delors, e descrisă de unii autori ca „obiect politic nei
dentificat” (Jean-Louis Quermonne), este considerată de alţii o încarnare a
democraţiei consociative (Olivier Costa, Paul Magnette).
1. Sistemul de partide se defineşte:
a. la nivel local;
b. la nivel naţional;
c. la nivel european.
2. UDMR a influenţat formarea guvernului în:

a. 1990;
b. 2016;
c. 1996.
3. Bipartidismul este suplu dacă:

a. există negocieri între putere şi opoziţie;
b. în Parlament sunt mai mult de două partide;
c. partidele parlamentare nu respectă o disciplină strictă de vot.
4. În Franţa, Frontul Naţional a intrat prima dată în Adunarea Naţională în:

a. 1986;
b. 1981;
c. 1988.
5. Formula N = 1/Ssi2, unde si este numărul de mandate ale partidului i descrie:

a. numărul efectiv de partide;
b. potenţialul de şantaj al unei formaţiuni politice;
c. distribuirea proporţională a mandatelor pentru un partid care reprezintă o
minoritate etnică.
6. În Germania, Marea Coaliţie (große Koalition) numeşte:

a. o alianţă între creştin‑democraţi, social‑democraţi şi liberali;
b. o alianţă care a depăşit două treimi din mandatele din Bundestag;
c. o alianţă între creştin‑democraţi şi social‑democraţi.
7. Sistemele de partide au fost numite „poliarhii” de către:

a. Giovanni Sartori;
b. LaPalombara şi Weiner;
c. Robert Dahl.
8. Partidul liberal din Germania a fost denumit:

a. partid‑broască;
b. partid‑balama;
c. partid‑canat.
democraţiile 193
9. Maurice Duverger susţinea că scrutinul majoritar într‑un tur produce:

a. instabilitate politică;
b. bipartidism;
c. guverne minoritare.
10. Câte partide erau în Bundestag în 1907?

a. 15;
b. 13;
c. 17.
A. Sistemul de vot influenţează soarta unui partid mai mult decât liderii aces
tuia?
B. Este Algeria din epoca Bouteflika o ţară democratică?
C. Analizaţi rezultatele alegerilor legislative din 2016 din România folosind
noţiunile de „potenţial de şantaj” şi „potenţial de coaliţie”.
D. Poate fi democratic un sistem cu partid hegemonic?
E. Comparaţi sistemele de partide din România din perioadele 1919‑1937 şi
1989‑2007.
F. Există o modalitate de a proteja minorităţile mai bună decât un scrutin
proporţional?
G. Ce rost are să organizezi alegeri într‑un sistem de partid unic, cum a fost
România între 1948 şi 1989?
H. De ce ar alege o formă de RP o ţară care este omogenă din punct de vedere
etnic şi din punct de vedere religios?
I. Comparaţi scrutinul ţinut în Siria în aprilie 2016 cu cel organizat în România
în mai 1918.
J. Imaginaţi o reformă a modului de scrutin actual din ţara noastră.
Referinţele folosite în conferinţa despre democraţii

European, Iaşi, 2009 [1995], p. 164.
Winston CHURCHILL, Camera Comunelor, Hansard, 11 noiembrie 1947, col. 206 f,
Londra, HMSO, apud Richard ROSE, William MISHLER, Christian Haerpfer,
Democraţia şi alternativele ei, traducere de Cristina Păun, prefaţă de Alina
Mungiu‑Pippidi, Institutul European, Iaşi, 2003 [1998], p. 27.
Josep M. COLOMER, „Western Europe: General Overview”, în Bernard GROFMAN,
Josep M. COLOMER, Handbook of Electoral System Choice, Palgrave Macmillan,
2004, p. 187.
Olivier COSTA, Paul MAGNETTE, „L’Union européenne est‑elle une consociation?”,

în Emmanuel NADAL, Marianne MARTY, Céline THIRIOT (coord.) cu colabo
rarea lui Daniel‑Louis SEILER, Faire de la politique comparée. Les terrains du
comparatisme, Karthala, Paris, 2005, pp. 299‑300.
Maurizio COTTA, „Structuring the New Party Systems after the Dictatorship. Coalitions,
Alliances, Fusions and Splits During the Transition and the Post‑transition Stages”,
în Geoffrey PRIDHAM, Paul G. LEWIS (ed.), Stabilising Fragile Democracies:
Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe, Routledge, Londra,
New York, 1996, p. 69.
Hans DAALDER, „Parties, Elites, and Political Developments in Western Europe”,
în Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political Parties and Political
Robert A. DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi, postfaţă de
Lucian‑Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 2002 [1989], pp. 306‑307.
Pascal DELWIT, Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il l’élection?,
Éditions de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p. 9.
Mattei DOGAN, Comparaţii şi explicaţii în ştiinţa politică şi în sociologie, ed. îngrijită
şi prefaţă de Cristian Preda şi Alexandra Ionaşcu, traducere de Ionela Băluţă,
Alexandra Ionaşcu, Ruxandra Ivan, Silvia Marton, Cristian Preda, Institutul European,
Iaşi, 2010, p. 252.
Anthony DOWNS, An Economic Theory of Democracy, Harper and Brothers, New
York, 1957, pp. 140‑141.
Olivier DUHAMEL, Droit constitutionnel, vol. 2: Les démocraties, ed. a III‑a, Seuil,
Paris, 2000, p. 34.
Maurice DUVERGER, Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976 [1951], p. 291.
Maurice DUVERGER, La République des citoyens, Éditions Ramsay, Paris, 1982,
pp. 282.
Florence HAEGEL, Simon PERSICO, „Le système partisan”, în Yves DÉLOYE,
Nonna MAYER (coord.), Analyses électorales, Bruylant, Bruxelles, 2017, p. 763.
David HELD, Modele ale democraţiei, traducere de Cipriana Petre, Univers, Bucureşti,
2000 [1996], p. 29.
Teh‑fu HUANG, „Sistemele de partide din Taiwan şi Coreea de Sud”, în Larry
DIAMOND, Marc F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN, Cum se
consolidează democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurelian Muntean,
Polirom, Iaşi, 2004 [1997], pp. 169‑170.
Marcel IVAN, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice, 1919‑1932, Editura
şi tiparul Krafft & Drotleff, Sibiu, 1933.
Richard S. KATZ, „Why are There so Many (or so Few) Electoral Reforms?”, în
Michael GALLAGHER, Paul MITCHELL (ed.), The Politics of Electoral Systems,
Oxford University Press, 2006, p. 69.
Development, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1966, pp. 35‑36.
Philippe LAUVAUX, „La démocratie majoritaire. Conception et discussion d’un modèle
polaire”, Pouvoirs, nr. 85, Seuil, Paris, 1985, p. 18.
democraţiile 195

treizeci şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, Polirom, Iaşi, 2000
[1999], pp. 26‑27, 78.
Seymour Martin LIPSET, „Party Systems and the Reprezentation of Social Groups”,
în Steven B. WOLINETZ, Party Systems, Ashgate, Dartmouth, 1998, p. 29.
Paul MAGNETTE, Le régime politique européen, Presses de Sciences Po, Paris, 2003,
pp. 27‑28.
Scott MAINWARING, Rethinking Party Systems in the Third Wave of Democratization:
The Case of Brazil, Stanford University Press, California, 1999, p. 24.
Pierre MARTIN, Les systèmes électoraux et les modes de scrutin, Montchrestien, Paris,
2006, pp. 119, 126, 135‑136.
Pierre MARTIN, Crise mondiale et systèmes partisans, Presses de Sciences Po, Paris,
2018, pp. 10 şi 88.
Pippa NORRIS, Electoral Engineering: Voting Rules and Political Behavior, Cambridge
University Press, 2004, pp. 249‑250.
traducere din limba italiană de Florin Dumitrescu, comentarii de Mihael Czobor,
¼1992½, pp. 97‑98.
G. Bingham POWELL, Election as Instruments of Democracy. Majoritarian and
Proprotional Visions, Yale University Press, New Haven, Londra, 2000, p. 233.
Jean‑Louis QUERMONNE, Le système politique de l’Union Européenne, Montchrestien,
Paris, 2005, pp. 5‑6.
Douglas RAE, The Political Consequences of Electoral Laws, Yale University Press,
New Haven, 1971, p. 167, apud Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scrutin fait‑il
l’élection?”, în Pascal DELWIT, Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de
scrutin fait‑il l’élection?, Éditions de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles,
2000, p. 25.
Stein ROKKAN, „Electoral Systems”, în International Encyclopedia of the Social
Sciences, vol. V, Macmillan, Londra, 1968, pp. 11‑13.
Giovanni SARTORI, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, prefaţă
de Dan Pavel, Polirom, Iaşi, 1999 [1987], pp. 117‑118.
Giovanni SARTORI, Partide şi sisteme de partide, traducere de Sergiu Gherghina şi
George Jiglău, CA Publishing, Cluj‑Napoca, 2011 [1976], pp. 129, 202.
Daniel‑Louis SEILER, Partidele politice din Europa, traducere de Eugenia Zăinescu,
prefaţă de Sorin Bocancea, Institutul European, Iaşi, 1999 [1978], pp. 18‑19.
Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scrutin fait‑il l’élection?”, în Pascal DELWIT,
Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il l’élection?, Éditions de
l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p. 24.
science politique, ed. a II‑a, Chenelière, McGraw‑Hill, 2003, p. 174.
Rein TAAGEPERA, Predicting Party Sizes: The Logic of Simple Electoral Systems,
Oxford University Press, Oxford, 2007, p. 271.
Guvernarea
În conferinţa de astăzi plec de la câteva cifre. Ele privesc guvernarea din

România, din perspectiva personalului politic şi instituţional, şi sunt împrumu
tate de la Alexandra Ionaşcu, autoarea unei teze de doctorat pe această temă:
aparatul birocratic al statului român cuprindea în 1990 circa 80 000 de persoane,
în 2000 urca la 148 000, pentru ca până în 2007 să ajungă la 200 000.
Un al doilea reper pe care aş vrea să îl luaţi în seamă priveşte populaţia
guvernamentală, cu alte cuvinte, acel grup de persoane care ocupă, pentru o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, o poziţie de ministru sau de secre
tar de stat. În perioada decembrie 1989 – august 2008, în România au asumat
asemenea demnităţi puţin peste 1 000 de persoane: 245, poziţia de ministru,
respectiv 787, cea de secretar de stat. Unii dintre demnitari au fost numiţi în
mai multe echipe guvernamentale, un procent dintre ei au ocupat mai întâi o
poziţie de secretar de stat, urcând apoi la rangul de ministru, iar reînnoirea
personalului a avut în timp ritmuri diferite. Durata medie a mandatului în
intervalul indicat a fost de aproximativ 16 luni pentru un ministru, respectiv
de circa 14 luni pentru un secretar de stat.
Aceeaşi autoare a arătat într‑un articol din 2017 că, dacă la începutul anilor
2000 un ministru avea, la numire, în medie o vechime în partid de cinci ani,
în 2008 durata carierei de partid la debutul unei cariere ministeriale crescuse
la opt ani.
Numărul de parlamentari pentru fiecare mandat în parte a evoluat în perioada
postcomunistă între un minim de 451 şi un maxim (atins în 2012) de 588 de
deputaţi şi senatori. Cât priveşte politicienii de la nivel local, în perioada
2000‑2008 numărul lor oscilează, fiind de aproximativ 44 000 de persoane,
adică 3 000 de primari de localităţi (comune şi oraşe), circa 1 500‑1 700 de
consilieri judeţeni şi 38‑40 000 de consilieri locali.
„Chiar şi în cazul guvernelor stabile există o reînnoire constantă a persona

lului guvernamental [conform] principiului potrivit căruia preţul ce este de
plătit pentru păstrarea prim‑ministrului în funcţie constă în schimbarea unei
părţi importante a echipei sale” (Alexandra Ionaşcu).
Parlamentari, miniştri, funcţionari

Asemenea cifre ne dau o impresie – strict cantitativă – despre guvernare.
În ştiinţa politică, au fost studiate toate cele trei grupuri ce alcătuiesc împre
ună guvernarea: elita parlamentară, funcţionărimea şi miniştrii. Perspectiva
ştiinţei politice nu este doar cantitativă, ci şi instituţională, vizând, altfel spus,
funcţionarea instituţiilor care reunesc birocraţi, miniştri şi parlamentari.
Ultimele două categorii se deosebesc de prima întrucât, observa James
Buchanan, au „preferinţe personale despre dimensiunea globală a sectorului
public, sursele de venituri şi mai ales despre felul în care sunt distribuite chel
tuielile publice”.
Şi Raymond Aron menţiona că funcţionarii şi birocraţia sunt diferiţi de
oamenii politici din legislativ şi executiv. Natura regimului nu este definită de
administraţie, care seamănă mult de la o ţară la alta, adăuga autorul francez.
Articularea celor trei paliere ale guvernării – cel politic, format din execu
tiv şi legislativ, şi cel administrativ – este descrisă de Constituţie. Drept urmare,
voi spune câteva cuvinte despre mecanismul constituţional, pentru a discuta
apoi succint despre Parlamente, guverne şi alternanţa la putere, ca şi despre
birocraţie şi birocraţi.
„O persoană total indiferentă faţă de venituri şi cheltuieli publice nu va fi

atrasă de politică, nici ca profesie, nici ca vocaţie” (James Buchanan).
„Administraţia garantează punerea în aplicare a legilor [...] Puterea politică
în sensul restrâns al termenului se defineşte prin capacitatea de a lua deci
zii [...] Ea acoperă în egală măsură ceea ce juriştii numesc executiv şi legis
lativ” (Raymond Aron).
Constituţia
Un text constituţional este un ansamblu de articole care afirmă, aşa cum am mai
menţionat, existenţa unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, dar şi neutra
litatea statului faţă de cetăţeni (Robert Dahl). De multe ori, această afirmare
ia forma solemnă a unui preambul, a unei declaraţii sau carte a drepturilor.
În acelaşi timp însă, o Constituţie descrie modul în care interacţionează
instituţiile statului şi, de asemenea, aleşii, membrii executivului şi birocraţia.
Ea nu e doar o sursă a dreptului, ci şi un tablou al instituţiilor.
guvernarea 199
Durata de viaţă a Constituţiilor variază de la un regim la altul. Există regi

muri cu Constituţii foarte durabile. În această privinţă, exemplul cel mai des
invocat este Constituţia Statelor Unite: aceasta este în vigoare din 1787, chiar
dacă a suferit mai multe amendări.
Ea nu este însă şi cel dintâi text constituţional. Deşi nu se mai află în vigoare,
cea mai veche Constituţie s‑a născut pe pământ european: este vorba despre
Constituţia pe care şi‑a oferit‑o Suedia în 1720, rămasă în vigoare până în 1809
(Shively, Venne).
Un caz asemănător cu cel american este cel belgian, care a servit drept
model şi elitelor politice româneşti din secolul al XIX‑lea: adoptată în 1831,
Constituţia Belgiei este încă în viaţă, după ce a suportat o reamenajare semni
ficativă în anii optzeci, când Belgia a fost transformată într‑un stat federal.
O Constituţie veche e şi cea a Elveţiei, care durează de la 1874. Ţările nor
dice – Finlanda, Danemarca, Norvegia – au Constituţii elaborate înainte sau
imediat după Primul Război Mondial. Constituţia Italiei e în vigoare din 1947,
cea germană, din 1949, iar cea franceză, din 1958.
România cunoaşte o instabilitate constituţională semnificativă: deşi e un
stat tânăr, apărut în 1859, România a avut numeroase Constituţii, atât înainte
de comunism (1866, 1923, 1938), cât şi în timpul acestui regim (1948, 1952
şi 1965), toate cunoscând, de asemenea, numeroase revizuiri. După Revoluţie,
este elaborată şi – în 1991 – votată o nouă Constituţie, aceasta având, la rândul
ei, parte de o schimbare amplă în 2003.
Recordul de revizuiri e deţinut, după ştiinţa mea, de Senegal: între 1981 şi
2019, Constituţia acestei ţări a fost modificată de 35 de ori: de 15 ori în vre
mea lui Abdou Diouf, tot de atâtea ori sub preşedinţia lui Abdoulaye Wade şi
de cinci ori în timpul primului mandat al lui Macky Sall.
Să notăm că există şi ţări care nu au o Constituţie scrisă, exemplele cele
mai notorii fiind Marea Britanie şi Israel, care se mulţumesc cu colecţii de legi
şi cutume.
„Constituţia poate asigura protecţia drepturilor minorităţii şi majorităţii

populare” (Robert Dahl).
„Israelul a încercat să adopte o Constituţie scrisă, dar a eşuat din cauza unui
număr de probleme‑cheie, în special rolul religiei în stat şi în sistemul judi
ciar, asupra căruia nu s‑a ajuns pur şi simplu la nicio înţelegere” (Arend
Lijphart).
Revizuirea constituţională
Dacă vorbim despre revizuire, ne referim la o problemă importantă, şi anume
la cât de rigidă – sau, dacă preferaţi, cât de flexibilă – trebuie să fie o amena
jare constituţională. Nu există o reţetă. Altfel spus, nu avem un indice care să
descrie gradul optim de rigiditate al textului constituţional.
Mecanismele de revizuire sunt foarte diverse. Motivul esenţial este acela că
un text constituţional trebuie şi să asigure funcţionarea durabilă a instituţiilor,
şi să facă posibilă schimbarea în interiorul regimului pe care‑l întemeiază.
Judecata asupra durabilităţii şi nevoii de înnoire e configurată diferit în
Indonezia şi în Polonia, în Peru şi în Mongolia.
În orice caz, revizuirea e o schimbare limitată, care nu trebuie să pună sub
semnul întrebării profilul regimului. Iată de ce Constituţia de la 1923 e consi
derată o revizuire a celei din 1866, în vreme ce textul din 1938 edictat de Carol
al II‑lea este o nouă Constituţie.
Mecanismele de revizuire pot părea uneori paradoxale, mergând până la
ideea că o schimbare nu poate fi făcută fără acordul instituţiei în cauză. Aşa
se întâmplă, de pildă, cu Senatul francez, care, potrivit Constituţiei celei de‑a
V‑a Republici, nu poate fi desfiinţat fără ca el însuşi să‑şi dea acordul. E o
formă de protecţie a instituţiei, pentru că nimeni şi nimic, nici măcar voinţa
populară, nu poate elimina Senatul.
În alte cazuri, sunt protejate într‑un mod special de textul constituţional entităţi
geografice sau minorităţi etnice: aşa se întâmplă, de pildă, în Liban, unde
Constituţia garantează protecţie tuturor minorităţilor etnice şi religioase. Unele
Constituţii asumă o rigiditate specială pentru anumite elemente: Constituţia
României, de pildă, protejează caracteristicile statului descrise în primul său
articol, declarând că acesta nu este supus revizuirii. Regăsim aici iluzia eterni
tăţii, pe care o denunţa Rousseau spunând că, de vreme ce Grecia şi Roma au pierit,
nu avem de ce să sperăm că o Constituţie modernă ar putea dura la nesfârşit.
Chiar dacă nu avem de‑a face cu o asemenea rigiditate, nevoia de a găsi o
modalitate de stabilizare a formelor politice face ca, în unele cazuri, revizuirea
să fie extrem de complicată. În acest sens, poate fi vorba, de pildă, despre
condiţii foarte dure: majorităţi speciale ale legislativului (între 3/5 şi 2/3) sau
convocarea unor convenţii speciale (precum în multe state americane) sau, în
fine, aşa cum e şi cazul Constituţiei româneşti, se poate introduce obligaţia
confirmării revizuirii printr‑un referendum popular.
În cazul nostru, revizuirea din 18‑19 octombrie 2003 a izbutit, însă cea din
6‑7 octombrie 2018 – care viza schimbarea definiţiei familiei – a eşuat, întrucât
pragul de prezenţă de 30% nu a fost atins. A nu se confunda aceste referendumuri
de revizuire cu cele din 2009 şi 2019, când s‑au ţinut consultări care vizau
guvernarea 201
trecerea de la o structură bicamerală la una monocamerală a Parlamentului,

reducerea numărului de aleşi la 300 sau chestiuni de politică penală.
În Canada, care e stat federal, revizuirea se face dacă e aprobată şi de
Senat, şi de Cameră, şi de minimum 7 din cele 10 legislative provinciale, cu
condiţia ca acestea să reprezinte minimum 50% din populaţia ţării (Shivelly
şi Venne).
În contextul constituţional, referendumul e mai degrabă un mecanism de
blocare a schimbării.
„(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera

Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numă
rul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se
ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotă
răsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat
în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de
revizuire” (Constituţia României, art. 151).
Constituţii scurte sau lungi?

În fine, nu vreau să închei aceste scurte observaţii despre Constituţie fără a vă
spune că textele constituţionale sunt foarte diferite, inclusiv din punctul de
vedere al dimensiunii lor. Unele constituţii sunt foarte scurte, altele par să
acopere materia unui mic volum.
Aşa cum notau Shively şi Venne, Constituţia Statelor Unite avea iniţial circa
4 300 de cuvinte, iar amendamentele ulterioare i‑au mai adăugat aproape 3 000,
cea franceză are 9 100, iar cea germană 19 700. Alte Constituţii, mai ales cele
ale noilor state, sunt în general şi mai lungi, din dorinţa de a reglementa într‑un
mod foarte detaliat toate aspectele regimului. Intervine aici ideea sau mai
degrabă iluzia că întreaga funcţionare a vieţii politice, nu doar a regimului,
poate să fie descrisă în textul constituţional.
Mai e vorba, în unele cazuri, de nevoia de a reglementa situaţii ce se cer
evitate, după experienţe nefericite: în cazul României, revizuirea din 2003 a
acoperit şi introducerea unei prevederi exprese care interzice preşedintelui să‑l
demită pe prim‑ministru, după ce la finele anului 1999 ţara a cunoscut o criză
gravă, întrucât preşedintele Constantinescu a forţat schimbarea din funcţie a
premierului Radu Vasile, profitând de ambiguitatea textului care era în vigoare.
În Germania e reglementată în detaliu situaţia de urgenţă, din dorinţa de a evita
învestirea unui nou lider totalitar precum Hitler.
De fapt, ca şi în chestiunea rigidităţii, nu există o reţetă „literară” a unei

bune Constituţii. Trebuie să adaug că este o iluzie nu doar să crezi că textul
constituţional poate lua în seamă toate situaţiile posibile, dar şi să crezi că el
nu trebuie să ia în seamă nicio situaţie. Diferenţele dintre texte apar şi pentru
că, în statele care cunosc schimbări radicale de regim, se caută uneori o bună
Constituţie combinându‑se mai multe modele.
Aşa se întâmplă şi în cazul Constituţiei României din 1991: e un text eclec
tic, alcătuit pe baza unor referinţe foarte diferite, care merg de la Constituţia
unui stat cu regim parlamentar precum Republica Federală Germană până la
Constituţia unui stat cu regim semiprezidenţial precum Republica Franceză.
Eclectismul poate deveni o sursă de blocaj. Cazul românesc o confirmă. Acest
lucru poate fi spus şi altfel: o Constituţie nu se poate mulţumi să descrie, în
mod static, instituţiile unui stat, ci trebuie să impună procedurile prin care pot
fi depăşite eventualele conflicte dintre puteri.
„Înmulţirea crimelor contra umanităţii, în particular împotriva evreilor în

timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, a împins diverse ţări să integreze
în Constituţiile lor dispoziţii care protejează drepturile omului, în particular
ale minorităţilor” (W. Phillips Shively, Jules‑Pascal Venne).
Tipuri de Parlament
Câteva cuvinte acum despre fiecare dintre cele trei ansambluri. Încep cu
Parlamentul. Am mai vorbit despre el, mai precis despre legislativ ca una
dintre puterile clasice într‑un stat modern. Vreau doar să adaug câteva date
referitoare la trăsăturile Parlamentului, din perspectiva guvernării.
Primul lucru care trebuie avut în vedere este structurarea legislativului. Am
mai vorbit şi despre această materie. Este vorba despre distincţia dintre forma
monocamerală şi cea bicamerală, care s‑a impus în timp, deşi au existat şi
Parlamente cu trei Camere, în al doilea Imperiu Francez sau în Africa de Sud
din 1984 până în 1994 (Hennie P.P. Lötter), şi chiar un Parlament cu patru
Camere, în Franţa, în timpul Consulatului, când Consiliul de Stat elabora legile,
Tribunatul le discuta fără a le vota, corpul legislativ le vota (fără să le mai
discute), iar Senatul verifica eventualele dezacorduri cu textul constituţional.
Astăzi, circa o treime din Parlamentele lumii sunt bicamerale (Olivier
Rozenberg). Amenajarea legislativelor cu două camere cunoaşte o mare varietate
de forme: dacă, în general, aşa cum ne arată Kreppel, Camerele inferioare sunt
alese în mod direct, unele dintre cele superioare sunt încă alese indirect, în
totalitate (Franţa, Germania, Rusia, Austria, Pakistan) sau în parte (India, Egipt).
guvernarea 203
Să notăm, de asemenea, combinarea criteriului electiv cu cel ereditar, unii

dintre membrii Camerei Lorzilor din Marea Britanie fiind numiţi. Acelaşi
caracter mixt funcţionează în Emiratele Arabe Unite, unde adunarea (al‑Majlis
al‑Watani al‑Ittihadi) e monocamerală (40 de mandate) şi e alcătuită pe jumătate
din persoane numite de liderii emiratelor, iar pe jumătate din membri aleşi de
către un colegiu electoral cu circa 7 000 de membri, numiţi de aceiaşi respon
sabili politici din fiecare emirat. În schimb, există încă adunări alcătuite doar
prin numirea membrilor: aşa e în Qatar – Majlis as‑Shura are 35 de membri
desemnaţi de emir – şi în Arabia Saudită – unde cei 150 de membri ai adu
nării sunt desemnaţi de rege. Pentru a simula modernizarea, saudiţii au fixat
şi o cotă pentru femei, de 20%. În Oman şi Kuweit, unde adunările au, ca şi
în celelalte ţări din Golf, rol consultativ, se ţin alegeri, dar fără partide. Ele
sunt alcătuite din 84 de membri în Oman şi din 65 în Kuweit, din care 64
independenţi şi unul ales ca membru al unui bloc liberal, care nu e recunoscut
ca partid, ci ca facţiune. Aceste practici coexistă cu folosirea unor instrumente
foarte moderne: de pildă, în Oman s‑a introdus votul electronic.
Dacă discutăm despre cazuri stranii, voi menţiona şi Jamahiria libiană din
vremea lui Gaddafi, care a instituit un Congres General al Poporului (Mu’tammar
al‑sha’ab al ’āmm): acesta era alcătuit prin votul tuturor adulţilor grupaţi în
187 de consilii populare (Mu’tammar sha’bi asasi), care erau, de fapt, structuri
guvernamentale locale. Altfel spus: nu Parlamentul forma guvernul, ci execu
tivul desemna legislativul.
Aşa cum au arătat De Waele şi Magnette, numărul aleşilor variază foarte
mult, în primul rând în funcţie de populaţie. Germania are o Cameră inferioară
(Bundestag) cu peste 620 de membri şi una superioară (Bundesrat), cu 69. În
Italia, Camera Deputaţilor are 630 de aleşi, iar Senatul – 315. Cipru şi
Luxemburg au câte o Cameră, cu 80, respectiv 60 de membri.
Norma de reprezentare diferă foarte mult: în Andorra ea este de 2 607
cetăţeni pentru un ales, în vreme ce în India ajunge la 1,7 milioane per depu
tat. Să notăm, de asemenea, că Republica Populară Chineză are cel mai nume
ros legislativ, cu două Camere: Congresul Naţional al Poporului, care are
2 980 de membri, şi Conferinţa Consultativă Politică a Poporului, cu alţi 2 200 de
aleşi, toţi controlaţi de partidul unic. Într‑un text intitulat „Ai văzut vreodată
un buletin de vot?”, scriitorul Yu Hua scria că propaganda comunistă din China
difuzează imagini în care deputaţii din Japonia sau Coreea de Sud se iau la
bătaie în Parlament: „Se dorea să vedem noi cât de necivilizaţi şi bădărani
sunt membrii legislativului din ţările capitaliste. După aceea, au început să
circule pe internet imagini de la dezbaterile legislative din alte ţări: şi alţi
parlamentari se certau sau se încăierau, numai membrii celor două adunări
din China păstrau o linişte desăvârşită, stăteau la şedinţe cu ochii închişi şi
moţăiau”.
Există, desigur, şi regimuri fără Parlament. În ultimele decenii, au existat

mereu 15‑20 asemenea regimuri, care – într‑un moment sau altul – n‑au avut,
pentru o vreme, foruri reprezentative. S‑a întâmplat aşa în state care au traver
sat crize ori războaie sau care au cunoscut lovituri de stat.
Aşa s‑au petrecut lucrurile şi în România, atât în decembrie 1947, când
regele Mihai a fost silit să abdice şi până în aprilie 1948 n‑a existat Parlament
(şi nici Constituţie), cât şi după Revoluţia din 1989. După debarcarea lui
Ceauşescu, noua putere a abolit Parlamentul monocameral existent până atunci
(Marea Adunare Naţională), care era o caricatură a unei adunări legislative,
fiindcă nu delibera şi nu hotăra ceva, ci valida deciziile partidului unic. La
o lună după Revoluţie apărea o primă instituţie cu rol deliberativ, care copia
deci logica unui Parlament, dar nu era bazată pe alegere, şi anume Consiliul
Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). Acesta s‑a constituit prin negoci
erea angajată de partidele existente în acel moment: FSN a căpătat, potrivit
acelei înţelegeri, jumătate din locurile în CPUN, cealaltă jumătate fiind
ocupată de restul partidelor politice înfiinţate până în acel moment, cărora
le reveneau câte două mandate în CPUN. Abia în mai 1990 România a deve
nit un stat dotat cu un Parlament, chiar dacă până în decembrie 1991 ea nu
va avea Constituţie.
În situaţii de criză postconflict, avem adesea state fără Parlament şi fără
Constituţie. Aşa că, dacă veţi consulta numărul statelor de la Naţiunile Unite
şi, pe de altă parte, numărul Parlamentelor din lume, veţi descoperi că există
întotdeauna o diferenţă.
Acest lucru nu e valabil şi pentru executiv: nu există stat care într‑un
moment sau altul să fie lipsit de executiv, indiferent de forma şi de autoritatea
acestuia.
„În septembrie 1984 a fost inaugurat [în Africa de Sud] un nou Parlament
tricameral, având membri albi, de culoare (aşa‑numiţii metişi) şi indieni.
Negrii nu erau reprezentaţi” (Hennie P.P. Lötter).
„Ţările mari tind să aibă un Parlament bicameral. Începând din anii cincizeci,
ţările mai mici din nordul Europei au renunţat la camerele superioare”
(Olivier Rozenberg).
„Anul trecut în martie s‑a terminat mandatul de cinci ani pentru cele două
mari adunări şi unii membri vechi au trebuit să se retragă şi să le facă loc
celor nou-aleşi. Un prieten de‑al meu care abia ce coborâse din avion, întor
cându‑se din Europa, a primit un telefon prin care i s‑a adus la cunoştinţă
că fusese ales în Conferinţa Consultativă Politică a Poporului şi că trebuia să
meargă imediat la şedinţă” (Yu Hua).
guvernarea 205
Cum lucrează un Parlament

Patru sunt activităţile pe care, spunea Jean Blondel, le asumă un Parlament în
şedinţele plenare.
Prima e legiferarea. Potrivit calculelor făcute de autorul francez, aceasta
înseamnă în medie între 50 şi 100 de legi într‑un an, adică una‑două pe săptă
mână.
O a doua funcţie esenţială a Parlamentelor întrunite în plen este discutarea
prevederilor financiare: în majoritatea cazurilor, legislativul a fost creat ca
o structură politică aparte tocmai pentru a analiza veniturile şi cheltuielile
ţării. Dacă veţi citi arhivele primelor adunări reprezentative constituite la noi
în secolul al XIX‑lea, veţi vedea că rolul esenţial al acestora era, ca şi în alte
state europene, de a controla la sfârşitul anului modul în care au fost chel
tuiţi banii din visterie. Tocmai de aceea se şi întruneau în ultima lună a
anului.
Parlamentul mai cunoaşte, când este întrunit în plen, alte două activităţi:
este vorba, spunea Blondel, despre dezbaterile generale asupra politicilor şi,
în fine, despre o funcţie despre care am vorbit când am discutat relaţia cu
executivul, şi anume interogarea sau cenzurarea guvernului, prin interpelări –
orale sau scrise – ori prin moţiuni. Nu revin asupra chestiunilor referitoare la
învestirea, respectiv demiterea unui guvern, discutate în conferinţa despre
regimuri, şi nici la problema mai generală a votului în sânul unei Camere.
Un for legislativ nu lucrează însă doar în plen, ci şi în comisii. E un aspect
foarte vechi al vieţii parlamentare, inclusiv în cazul românesc, comisiile apărând
încă de la debutul activităţii Adunărilor alese în Valahia începând din 1831 şi
în Moldova din anul următor.
Parlamentele au deci activităţi o parte din timp în comisiile de specialitate,
care sunt legate de diversele domenii ale legiferării, respectiv alocă o parte din
timp unei reuniri plenare. Comisiile – numite uneori şi „de specialitate” – pri
vesc diversele materii ale deliberării politice: muncă, educaţie, agricultură,
industrii, politică externă şi aşa mai departe.
Numărul lor este variabil de la ţară la ţară, fiind însă în general în creştere
în ultimele decenii, deoarece, din dorinţa de a‑şi spori influenţa, Parlamentele
vor să introducă un plus de competenţă în tratarea chestiunilor de detaliu. Ideal
ar fi să ai tot atâtea comisii parlamentare câte portofolii sunt în guvern.
Contează, desigur, şi cât de pletorică e structura acestuia din urmă. Parlamentul
European avea, în perioada 2014‑2019, 20 de comisii şi două subcomisii, în
timp ce Comisia Europeană reunea 27 de membri în Colegiul Comisarilor, sub
autoritatea preşedintelui Jean‑Claude Juncker.
Însă pentru un Parlament influenţa exercitată asupra proiectelor executivului

este esenţială. Reluând cercetările lui Philip Norton, Olivier Rozenberg men
ţiona distincţia făcută între ţările cu Parlamente puternice (Suedia, Finlanda,
Olanda), cele cu Parlamente a căror influenţă e moderată (Marea Britanie,
Germania, Austria, Danemarca, Norvegia şi Italia) şi cele cu Parlamente slabe
(ţări din sudul Europei),
Revin la funcţiile comisiilor. Sunt, de fapt, două: e vorba, întâi de toate,
despre examinarea legislaţiei, despre pregătirea proiectelor care sunt ulterior
dezbătute şi votate în plen. În România s‑a urmat chiar această logică: într‑ade
văr, dacă iniţial, adică în Constituţia de la 1991 şi în regulamentele de funcţio
nare ale Camerelor, plenului i se acorda rolul major în redactarea şi dezbaterea
legislaţiei, odată cu revizuirea din 2003 efortul de elaborare şi analiză a legilor,
ca şi de deliberare în detaliu în privinţa lor are loc în comisii, plenului reve
nindu‑i votul. În PE, comisiile lucrează în medie 5‑6 luni un dosar, apoi îl
adoptă prin votul membrilor comisiei cu pricina, plenul face o dezbatere care,
în funcţie de subiect, durează între câteva minute şi trei ore, apoi, în ziua
următoare, se votează.
Al doilea rol esenţial al comisiilor este supravegherea administraţiei, a
corpului birocratic, cel de‑al treilea mare ansamblu pe care l‑am pomenit. Pe
această cale e sporit, de altfel, rolul Parlamentului în relaţia cu guvernul. Se
întâmplă aşa, de bună seamă, doar dacă respectiva comisie priveşte cu maximă
atenţie ceea ce se întâmplă în domeniul politic corespunzător. Mai dau un
exemplu din PE: membrii comisiei de politică externă au insistat, atunci când
s‑a creat Serviciul European de Acţiune Externă, să audieze ambasadorii UE
din diverse ţări; prerogativa le‑a fost acordată, dar de multe ori, în perioada
2009‑2019, numărul deputaţilor care participau efectiv la audieri era foarte
mic, uneori nici 10% din totalul comisiei.
Influenţa comisiilor e mai mare într‑un regim unde separaţia puterilor este
rigidă decât acolo unde separaţia e suplă: comisiile din Congresul american
sunt infinit mai puternice decât cele din Parlamentul belgian.
Câteva cuvinte despre frecvenţa şedinţelor. Există Parlamente reunite în
sesiune permanentă, care, altfel spus, nu cunosc vacanţă, şi altele cu vacanţe
foarte lungi. În general, ţările de tradiţie anglo‑saxonă fac pauze scurte sau nu
fac nicio pauză. Media numărului de zile în care se reunesc adunările variază,
pentru ţările occidentale, între 75 şi 100 pe an.
Frecventarea şedinţelor e variabilă, aşa cum menţiona Amie Kreppel:
Congresul Naţional chinez se reuneşte 14 zile pe an, în vreme ce Camera
Reprezentanţilor din Japonia are şedinţe în circa 150 de zile. Parlamentarii
sud‑coreeni au 45 de zile de plen pe an, iar cei din Polonia au 26 de şedinţe,
care durează între o zi şi patru zile. Parlamentarii italieni iau pauză o săptămână
guvernarea 207
de Paşti, două de Crăciun şi întreaga lună august, în vreme ce colegii lor danezi
au vacanţă de la 1 iulie la 30 septembrie.
Dacă un Parlament lucrează până la ora 4 dimineaţa – aşa se întâmplă une
ori, de pildă, în Adunarea Naţională franceză –, asta nu înseamnă că în sală
se vor afla – pe întreaga durată a dezbaterilor – toţi deputaţii. E posibil să fie
doar doi‑trei, cei cărora le vine rândul să se exprime. Există, pe de altă parte,
Parlamente – precum cel european – care nu îngăduie ca o şedinţă să fie pre
lungită de la o zi la alta, instituind, altfel spus, obligativitatea suspendării
discuţiilor la miezul nopţii.
Revenind la chestiunea reunirii pentru sesiuni foarte scurte, trebuie spus că
şi în Ţările Române, în secolul al XIX‑lea, era aşa: primele adunări se reuneau
pentru o lună‑două pe an, cam de la 1 decembrie la 1 februarie. În comunism,
Marea Adunare Naţională era convocată de asemenea 2‑3 zile primăvara şi tot
atâtea toamna, dar nu trebuie uitat că ea era doar o cameră de înregistrare a
deciziilor partidului unic.
Cât priveşte timpul de exprimare care revine fiecărui deputat, tot de la
Blondel aflăm că acesta variază între circa o oră şi jumătate pe an în Marea
Britanie pentru fiecare membru al Camerei Comunelor şi mai multe ore în
ţările africane sau în cele comuniste. Parlamentele sunt vorbăreţe şi pentru că
uneori sunt mai puţin riguros organizate. În alte cazuri, situaţia e contrară. În
Parlamentul European, de pildă, majoritatea luărilor de cuvânt durează un
minut sau două, orice depăşire fiind prompt amendată de preşedintele de
şedinţă.
Reluând o distincţie făcută deja de Max Weber între „Parlamente care
vorbesc” şi „Parlamente care lucrează”, Olivier Rozenberg sublinia că există
cel puţin unul – Congresul american – în care ambele roluri sunt asumate în
chip responsabil, dacă ţinem seama de faptul că un membru al Camerei
Reprezentanţilor intervine în fiecare an, în medie, timp de patru ore în dez
bateri şi, pe de altă parte, vedem influenţa fiecărei camere asupra conţinutu
lui acţiunii publice.
„Un working parliament influenţează direct conţinutul acţiunii publice, în

vreme ce un talking parliament se focalizează asupra controlului, asupra
exprimării punctelor de vedere ale alegătorilor şi asupra dezbaterii publice”
(Olivier Rozenberg).
„Comisiile parlamentare sunt mai slabe într‑un regim parlamentar decât
într‑unul prezidenţial” (W. Phillips Shively, Jules‑Pascal Venne).
Tipuri de cabinet
Trec acum la cel de‑al doilea ansamblu al guvernării, şi anume la executiv,
în legătură cu care voi trata următoarele chestiuni: în primul rând, voi dis
tinge mai multe tipuri de guvern, voi vorbi apoi despre diversele teorii ale
coaliţiilor şi, în fine, voi prezenta funcţiile executivului şi problema alternan
ţei la putere.
În privinţa tipurilor de cabinet, îl urmez pe Arend Lijphart, care descrie
trei forme distincte, criteriul folosit fiind baza de susţinere. Avem, în acest
sens, fie un cabinet minimal câştigător, fie un cabinet supradimensionat, fie,
în sfârşit, un cabinet minoritar.
Cabinetul minimal câştigător este format de atâtea partide câte este nevoie
pentru a controla majoritatea fotoliilor parlamentare, fără niciun surplus. Altfel
spus: oricare ar fi partidul pe care l‑ai elimina, guvernul ar deveni, dintr‑unul
majoritar, unul minoritar. Dacă un partid e exclus, guvernul nu mai controlează
majoritatea locurilor, ci doar o minoritate.
Al doilea tip este cabinetul supradimensionat, pe care îl înţelegem uşor dacă
ne raportăm la primul caz: este vorba despre acel tip de cabinet în care avem
mai multe partide decât este necesar pentru a dobândi o majoritate. Avem
surplus, adică am putea elimina unul sau chiar mai multe partide şi majoritatea
nu s‑ar pierde.
În fine, cabinetele minoritare sau subdimensionate sunt cele care nu con
trolează majoritatea locurilor, ci doar o minoritate, mai puţin de 50% plus 1.
Kaare Strøm a numărat câte cabinete au fost minoritare şi câte majoritare
în perioada 1945‑1987 în diverse ţări: 4 minoritare şi 27 majoritare în Belgia,
8 şi 9 în Canada, 22 şi 3 în Danemarca, 11 şi 21 în Finlanda, 2 şi 16 în Marea
Britanie, 4 şi 15 în Islanda, 3 şi 26 în Israel, 20 şi 28 în Italia, 2 şi 11 în
Portugalia, 12 şi 9 în Suedia.
Tot Kaare Strøm observa şi că un cabinet minoritar poate fi întâlnit în două
situaţii foarte diferite: una este situaţia cabinetului minoritar propriu‑zis, care
e obligat să negocieze fiecare vot cu unul sau mai multe partide nemembre ale
coaliţiei, şi cu totul alta e situaţia unui „guvern majoritar mascat”, un caz în
care – cu alte cuvinte – guvernul beneficiază în mod clar şi previzibil de spri
jinul unor partide care nu au reprezentanţi în sânul său.
Aşa a fost, de pildă, la noi al doilea guvern Tăriceanu, aflat la putere în
perioada 2007‑2008 şi care avea în componenţa sa PNL şi UDMR: cele două
partide dispuneau împreună de 22% din mandatele parlamentare, dar guvernul
se baza pe o coaliţie ce includea PSD şi PRM, având în total circa 75% din
legislativ.
guvernarea 209
„Diferenţa dintre guvernele minimal câştigătoare şi cele supradimensionate

este mai importantă decât aceea dintre guvernele monocolore şi cele de
coaliţie în ceea ce priveşte predicţia duratei acestora [...]. Orice măsură
a durabilităţii am alege, diferenţa dintre coaliţiile minimal câştigătoare şi
guvernele supradimensionate este mai mare decât cea dintre cabinetele
monocolore şi cele de coaliţie. [...] Durata cabinetelor minoritare este greu
de prezis” (Arend Lijphart).
Cum se alcătuiesc coaliţiile

Dacă luăm în seamă formele de guvern, apar două întrebări.
Prima ar putea fi formulată cam aşa: cum anume se ajunge la o configu
raţie sau alta? Altfel spus: există vreun factor care să explice o variantă sau
alta? De ce minimal câştigător şi nu supradimensionat ori minoritar? Sau e
vorba despre un accident?
A doua întrebare este următoarea: care sunt funcţiile unui executiv şi ce
corelaţie există între ele şi felul în care un guvern se constituie în cadrul unui
regim pe o perioadă lungă de timp? Vreau să accentuez faptul că nu e avut în
vedere un singur moment, ci un interval mare de timp.
Trebuie să vă spun că nu există vreo reţetă. Studiile politice nu ne oferă,
ca în cazul matematicilor sau al fizicii, o lege clară. Există mai multe teorii
referitoare la alcătuirea coaliţiilor. Ele nu livrează un răspuns unic şi de necon
testat, între altele pentru că au în vedere mai degrabă un tip de guvern – cel
bazat pe majorităţi simple, şi nu şi executivele minoritare. Aceste teorii ne oferă
însă nişte piste pentru a analiza felul în care se constituie cabinetele.
Gianfranco Pasquino enumera câteva principii, pe care le‑aş rezuma în forma
următoare: (a) există partide care nu vor coopera niciodată; (b) vecinătăţile
ideologice pot fi de ajutor; (c) memoria istorică poate fi de folos sau, dim
potrivă, poate bloca o anumită cooperare; (d) unele partide vor posturi şi
putere, altele, să facă anumite politici; (e) coaliţii valide din punct de vedere
aritmetic pot fi inacceptabile politic (de pildă, dacă includ partide fasciste
sau comuniste).
Urmându‑l pe Lijphart, voi discuta despre câteva dintre teoriile care au
sistematizat criteriile şi condiţiile de realizare a coaliţiilor.
Prima dintre teoriile care vorbesc despre formarea coaliţiilor – sau, dacă
preferaţi, primul dintre răspunsurile la întrebarea cum se diferenţiază tipurile
de cabinet – afirmă că este cel mai probabil să se constituie coaliţii minimal
câştigătoare, adică un guvern din care nu poate fi eliminat niciun partid fără a
pierde majoritatea. Dacă în Parlament există un partid A cu 48 de mandate,
altul B cu 12, un al treilea C cu 16, precum şi alte trei – D, E şi F – cu 36, 5,
respectiv 2 mandate, teoria coaliţiilor minimal câştigătoare spune că se formează
acel guvern care deţine majoritatea – în acest caz, minimum 60 de locuri – fără
a fi posibil să fie eliminat vreun membru. Ar putea fi un guvern AB sau unul
AC, după cum ar putea fi şi un guvern AD sau unul BDC. Ceea ce teoria
coaliţiei minimal câştigătoare nu ne spune este care dintre aceste combinaţii
posibile se va realiza.
Conform unei alte teorii a coaliţiilor, se formează mai degrabă guvernele
cu cel mai mic număr de actori – adică, revenind la exemplul nostru, mai
degrabă primele trei indicate, care sunt bicolore, şi nu al patrulea, care e tri
color –, deoarece fiecare partid vrea să aibă o autoritate mai mare în sânul
executivului sau, cum se zice în vorbirea curentă, fiecare îşi doreşte o felie
mai mare din tortul guvernării.
Unii autori – precum Lieven de Winter – au susţinut că proporţionalitatea
e singura regulă asupra căreia se poate cădea de acord într‑o asemenea situaţie:
„Deşi actorii politici vor încerca să‑şi sporească numărul de portofolii trecând
dincolo de logica proporţională, de fapt ei doresc să câştige un număr de pos
turi măcar egal cu importanţa lor. De vreme ce toţi actorii consideră propor
ţionalitatea ca exigenţă minimală a cererilor lor, fiecare va accepta ca şi ceilalţi
jucători să primească minimul aşteptat şi, în cele din urmă, proporţionalitatea
va deveni singurul principiu de alocare asupra căruia pot cădea cu toţii de
acord”.
O altă teorie e cea numită „a coaliţiilor de interval minimal”: potrivit
acesteia, e mai probabil să se formeze coaliţii cu partide care sunt apropiate
ideologic decât cu partide care sunt separate de o distanţă ideologică semnifi
cativă. Apropiată de ea e şi teoria coaliţiilor de partide conectate ideologic,
care ne spune că se formează coaliţiile ce reunesc partidele învecinate în spec
trul politic. Cu alte cuvinte, e mai probabil să avem coaliţii ce reunesc partide
de dreapta sau coaliţii ce reunesc partide de stânga decât coaliţii care să reu
nească şi partide de stânga, şi partide de dreapta.
În fine, există şi o teorie, cea mai slabă, cred eu, dintre toate, numită „teo
ria coaliţiilor viabile politic”. Potrivit acesteia, cele mai probabile sunt cabi
netele care au cel mai mare potenţial de a dura. Nu coaliţiile dintre partide
învecinate în spectru, nu coaliţiile cu un număr mic de actori, ci cele care sunt
cele mai viabile. E o teorie slabă, pentru că nu ne spune care este, de fapt,
modul în care e judecată viabilitatea. Când este negociat un guvern de coaliţie,
participanţii pot avea, de altfel, şi alte aşteptări, nu doar ca înţelegerea să ţină,
de pildă, până la viitoarele alegeri.
guvernarea 211
Aşa cum s‑a văzut, diversele teorii enumerate iau în calcul numărul de
partide, culoarea ideologică, dorinţa de a putea influenţa deciziile şi o anumită
cultură politică în privinţa majorităţii, a felului în care este privită majoritatea.
„Teoriile despre coaliţii reprezintă slabe predicţii ale tipurilor de cabinete

formate în democraţii [fiindcă] se bazează aproape în întregime pe premise
majoritariste [şi au] tendinţa de a ignora caracteristicile instituţionale care
încurajează formarea cabinetelor minoritare şi a celor supradimensionate”
(Arend Lijphart).
„Rar se fondează coaliţii de guvernare pe un singur principiu” (Gianfranco
Pasquino).
Funcţiile executivelor
A doua chestiune importantă pentru funcţionarea executivului este, aşa cum
spuneam, dacă există sau nu o relaţie între funcţiile acestuia şi felul în care
arată el pe durată îndelungată. Pentru a putea trata problema, e necesar, de
bună seamă, să vă spun mai întâi câteva cuvinte despre funcţiile unui executiv.
Le enumăr urmându‑l din nou pe Jean Blondel, care identifica trei asemenea
funcţii.
Prima dintre ele este convertirea în politici a cererilor, a aşteptărilor sociale.
Este vorba despre o operaţiune de „traducere” a unor preocupări ale indivizi
lor şi grupurilor în instrumente de decizie şi de acţiune.
Cea de‑a doua este implementarea unor politici. Un guvern nu se mulţu
meşte să conceapă nişte politici adaptate aşteptărilor, ci vrea şi să le imple
menteze. El fixează, în acest scop, termene de execuţie şi indică mijloacele
alocate „pentru a transforma vorbele în fapte”, cum le place oamenilor
politici să spună.
În fine, un executiv are rolul de a coordona diversele politici. O asemenea
coordonare distinge un executiv de Parlament. Comisiile unui for legislativ
lucrează fiecare în logica ei specifică. O comisie de muncă se ocupă de muncă,
cea de educaţie de domeniul cu acelaşi nume etc. La limită, fiecare comisie
parlamentară va privi propriul domeniu ca fiind singurul important. Nu există
o coordonare a comisiilor. Doar plenul decide, prin vot, dacă o comisie a lucrat
bine sau nu.
Un executiv nu poate lăsa fiecare minister să lucreze ca şi când celelalte nu
ar exista. Guvernul trebuie să facă sinteza şi coordonarea diverselor politici.
Iată de ce, la instalarea unei echipe guvernamentale, e alcătuit un program,

adică o listă cu priorităţi de acţiune, care va vădi şi cum anume se vor corela
diversele politici. Corelarea e cu atât mai dificilă cu cât coaliţia de guvernare
include un număr mai mare de parteneri (M.J. Laver, Ian Budge).
Cât priveşte organizarea executivului, distingem două configuraţii principale.
Ele nu decurg în mod direct din funcţiile executivului. Altfel spus, nu avem
(încă?) o teorie care să explice dacă o anumită modalitate de a asuma respec
tivele funcţii dă naştere unui anumit executiv. Avem, veţi vedea, o corelaţie
foarte slabă.
Prima formă de executiv, spuneau Blondel şi Manning, este executivul de
tip cabinet. Numele „cabinet” e folosit din ce în ce mai mult pentru a descrie
orice fel de guvern. Dar, riguros vorbind, cabinetul constituie doar un tip de
executiv. Celălalt executiv este sistemul prezidenţial‑constituţional sau guvernul
ierarhic.
Executivul‑cabinet, inventat în Marea Britanie, este cel în care premierul
lucrează într‑o logică de tip colegial: miniştrii participă cu toţii la luarea
deciziilor şi sunt responsabili fiecare în parte pentru implementarea deciziilor
din propriul portofoliu. Luarea deciziilor se face în echipă, iar dacă există
dispute, minoritatea se supune majorităţii, apoi fiecare ministru este responsa
bil pentru domeniul asumat.
E oarecum contradictoriu, deoarece procedând astfel miniştrii intervin din
colo de limitele propriului lor portofoliu (Blondel, Müller‑Rommel, Malová).
Dar dinamica internă a cabinetului e mai complicată: unii miniştri pot renunţa,
de pildă, să se pronunţe asupra altor domenii decât cel pe care îl acoperă por
tofoliul pe care îl deţin, simţindu‑se supraîncărcaţi sau dorind să se protejeze
de intervenţia colegilor în „curtea proprie” (Rudy Andeweg).
Celălalt tip de guvern are o logică de tip ierarhic sau, cum îi spune Blondel,
una de tip prezidenţial‑constituţional. Aici, miniştrii sunt într‑o poziţie de
inferioritate în raport cu şeful executivului. Ei sunt numiţi şi destituiţi de
prim‑ministru, care e un fel de manager politic al guvernului (Richard Rose).
Miniştrii nu participă la elaborarea politicilor în domeniile care nu îi privesc
în mod direct, spre deosebire de ceea ce se petrece în executivul‑cabinet, unde
fiecare membru al echipei deliberează în toate materiile.
Modelul ierarhic nu a avut succes decât într‑un singur loc, şi anume în
Statele Unite. În rest, indiferent că este vorba despre America Latină sau des
pre ţări din Europa care au încercat să imite acest model, n‑a ieşit mare lucru.
În ce priveşte Europa, vă rog să notaţi şi observaţia făcută de Ian Budge şi
Hans Keman: analizând relaţia dintre negocierea portofoliilor şi partide, ei au
tras concluzia că în cursul negocierilor portofoliile sunt adeseori schimbate
contra politicilor.
guvernarea 213
„Modelul colegial concepe membrii guvernului ca fiind egali, în sensul

că aceştia participă la luarea deciziilor, dar, în caz de conflict între ei,
minoritatea trebuie să accepte ce a decis majoritatea. Modelul ierarhic
este structurat în jurul liderului, care, se presupune, întruchipează voinţa
poporului şi care, pe această bază, aşteaptă din partea membrilor guver
nului un sprijin loial cu privire la deciziile luate” (Jean Blondel, Nick
Manning).
„Cu doar puţine excepţii, portofoliul unui ministru şi departamentul său
coincid, respectivul ministru fiind responsabil cu propunerea unor iniţiative
către cabinet într‑un anumit domeniu al politicilor publice. Aceasta înseamnă
că ministrul este cel care stabileşte agenda pentru politicile pe care trebuie
să le execute: el determină dacă se schimbă ceva şi influenţează direcţia şi
sensul eventualei schimbări” (Rudy B. Andeweg).
„Dacă ne gândim la guvern ca la un cabinet, ca la un conclav de miniştri
ce deliberează în mod colectiv, atunci prim‑ministrul se află într‑o poziţie
unică, el rezumând sensul nu întotdeauna clar al discuţiilor din cabinet şi
reprezentând partidul aflat la guvernare în campaniile electorale, ca şi în
discuţiile diplomatice de peste hotare” (Richard Rose).
„În procesul de negociere pentru formarea unui guvern de coaliţie, anumite
concesii cu privire la politici pot să fie compensate prin portofolii sau invers”
(Ian Budge, Hans Keman).
Dimensiunea guvernelor
La începutul discuţiei de astăzi, v‑am citat cifre referitoare la ansamblul popu

laţiei guvernamentale din România. Acum aş vrea să menţionez câteva date
referitoare la dimensiunea altor executive.
La sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial, guvernele din Europa
Occidentală aveau în jur de 12 miniştri. În anii optzeci, media – îl urmez şi‑n
această privinţă pe Blondel – a ajuns la 18 posturi guvernamentale. În ultimii
ani, există o tendinţă generală de diminuare a numărului de poziţii sau fotolii
din cabinet.
Numărul total al miniştrilor la scara întregului glob se ridică în 1945 la
1 000 de miniştri. În anii optzeci se ajunsese la circa 2 500. S‑a mers apoi în
direcţia contrară, adică spre diminuarea numărului lor. În total, din 1945 până
în 1995, au fost circa 20 000 de miniştri în Vestul Europei.
Tot Blondel menţiona profesiile demnitarilor: „Miniştrii provin în mare

parte din rândul avocaţilor, profesorilor, personalului din administraţie, mana
gerilor şi, în regimurile militare, al armatei, în timp ce oamenii de afaceri sunt
slab reprezentaţi, ca de altfel şi în majoritatea Parlamentelor. Managerii din
sectorul public şi membrii personalului din administraţie au fost numeroşi nu
doar în statele comuniste şi ale Lumii a Treia, ci şi în multe ţări occidentale”.
În general, guvernele comuniste erau pletorice. În URSS, de pildă, în anii
optzeci erau în medie 75‑80 de miniştri. La noi, dacă analizăm componenţa
guvernelor Petru Groza şi Constantin Dăscălescu, vom remarca o creştere
semnificativă: dacă România avea în 1946 doar 24 de miniştri, în anii
optzeci erau aproape 80. Portofoliile acopereau domenii foarte restrânse. Exista
un ministru al Industriei Uşoare, altul al Industriei Grele, un ministru al
Construcţiilor de Maşini şi altul al Electrotehnicii şi aşa mai departe.
Şi astăzi există ţări cu guverne foarte ample. În Africa, de pildă, sunt guverne
care tind spre dimensiunile celor din fosta Uniune Sovietică sau din alte ţări
socialiste. Un amic congolez mi‑a spus la un moment dat că a fost numit în
guvern. L‑am felicitat, dar am remarcat că nu era foarte încântat. Când l‑am
întrebat de ce, mi‑a spus că guvernul are 65 de membri, iar el nu e cel mai
cunoscut dintre ei...
În Islanda, sunt 8‑9 ministere. În Franţa, echipa lui Macron avea în mai
2019 un număr de 16 miniştri. În acelaşi moment, guvernul de la Bucureşti
reunea 24 de fotolii alături de cel al premierului.
Acestor date vreau să le adaug altele.
În primul rând, am în vedere durata cabinetelor, care e foarte variabilă, aşa
cum a arătat Wolfgang Müller: ea a oscilat între 10 luni (cât a fost media celor
cinci guverne monocolore belgiene din 1945‑2007) şi 40 de luni (cât a rezistat
în medie fiecare dintre cele 16 guverne de coaliţie din Luxemburg în aceeaşi
perioadă). Există, în principiu, o diferenţiere semnificativă în funcţie de tipul
cabinetului (Lijphart).
Pe de altă parte, durata medie de exercitare a mandatului variază în funcţie
de ţară şi de experienţa dobândită ca parlamentar (Blondel, Thiébault). Durata
carierei ministeriale este de circa 3‑4 ani în democraţiile occidentale. Tema
aceasta a fost tratată şi de Mattei Dogan, care a numărat 631 de miniştri fran
cezi în Republica a III‑a, 227 în cea de‑a IV‑a şi 128 în primii 16 ani din cea
de‑a V‑a.
„Miniştrii sunt reprezentanţii cei mai notorii ai clasei politice. Putem distinge
două categorii: cei care rămân multă vreme pe culmile puterii şi personajele
efemere care ajung la vârf şi coboară aproape imediat” (Mattei Dogan).
guvernarea 215
Ce educaţie au miniştrii
Două vorbe despre nivelul de instrucţie al demnitarilor ministeriali. Ca şi
membrii Parlamentelor, şi cei ai cabinetelor au un nivel de educaţie mult mai
ridicat decât nivelul de instrucţie mediu al populaţiei. Asta duce la crearea unei
imagini răsturnate a structurii sociale: mai precis, observa Nicolas Hubé,
„recrutarea personalului politic [...] îi defavorizează pe cei cu origine socială
sau culturală modestă”. Tot el constata că efectele recrutării unor responsabili
cu cultură peste medie „se resimt şi în sânul organizaţiilor partizane”, iar
acestea „caută să o limiteze, cultivând profilurile atipice ale unora dintre mem
brii lor”.
În general, în rândurile personalului de rang ministerial vom găsi în Statele
Unite absolvenţi ai universităţilor din Ivy League, în Marea Britanie, de la
Oxford şi Cambridge, iar în Franţa, de la École Nationale d’Administration,
École Politechnique sau École Nationale Supérieure. Excepţie de la acest plus
de instrucţie în corpul parlamentar şi guvernamental au făcut, de‑a lungul
anilor, în ţări europene importante, precum Franţa sau Italia, doar cei care
proveneau din partidele comuniste.
Cazul românesc e interesant, fiindcă, pe de o parte, dacă numeri diplomele,
miniştrii români stau mai degrabă bine din punct de vedere strict cantitativ;
pe de altă parte, din 2012 încoace au fost intens dezbătute public numeroase
cazuri de plagiat comise de miniştri, ca şi de un fost premier, sub coordonarea
academică a unui alt ex‑premier.
„Miniştrii provin în mare măsură din rândul avocaţilor, profesorilor, perso

nalului din administraţie, managerilor şi, în regimurile militare, al armatei,
în timp ce oamenii de afaceri sunt slab reprezentaţi, ca de altfel şi în majo
ritatea Parlamentelor” (Jean Blondel).
Alternanţa
De ce e schimbat un guvern? Cum anume are loc înlocuirea lui? Acestea ar
fi întrebările importante.
Încep printr‑o remarcă generală. Astăzi, alternanţa pare să fie un sinonim
pentru guvernarea democratică. N‑a fost însă întotdeauna aşa. Până târziu, în anii
optzeci, se considera, după cum spune şi Jean‑Louis Quermonne, că alternanţa
la putere este în mod semnificativ legată de bipartidism, multipartidismul fiind

văzut ca un obstacol în calea alternanţei.
Dar ce anume este ea? Alternanţa e permutarea la putere a două partide
sau a două coaliţii, o schimbare de rol produsă în urma unor alegeri. Cei care
se aflau până atunci la putere trec în opoziţie.
Pe de altă parte, alternanţa este considerată în teoria politică un substitut al
revoluţiei. Permutarea partidelor la putere, respectiv în opoziţie se face în
interiorul regimului. Revoluţia e schimbarea de regim. Ca să înţelegem însă
alternanţa, trebuie să vedem şi ce anume i se opune în imediata sa vecinătate.
Din acest punct de vedere, alternativa este instalarea pentru o lungă perioadă
de timp a unui partid în poziţia de partid dominant.
V‑am mai citat astfel de cazuri, cum e cel suedez, cu lunga domnie de şapte
decenii a Partidului Social Democrat, sau cum e cel japonez, unde Jimintō
(Partidul Liberal Democrat) a fost la putere, cu scurte întreruperi, vreme de
jumătate de secol. Alt caz e Italia, care a cunoscut şi ea o perioadă de domi
naţie creştin‑democrată. Alt exemplu e Franţa celei de‑a IV‑a Republici, unde
instabilitatea era doar aparentă, deoarece, aşa cum au arătat Dogan şi Campbell,
miniştrii supravieţuiau de la un guvern la altul. Aceste democraţii au cunoscut
un pluralism deplin, viaţa publică era aşezată sub semnul dezbaterilor, dar un
partid le‑a dominat în mod absolut pe celelalte.
„Alternanţa operează o schimbare de rol între forţele politice situate în

opoziţie, care acced la putere graţie alegerii prin vot universal, şi alte forţe
politice care renunţă temporar la putere pentru a trece în opoziţie. Toate
acestea, respectând regimul politic aflat în vigoare. Faptul că rocada se
produce fără a antrena o schimbare de regim este esenţial. Ea [este], de fapt,
un substitut nonviolent al revoluţiei” (Jean‑Louis Quermonne).
Democraţia consociativă
Pentru Quermonne, o alternativă la schimbarea de guvern, la alternanţă, este
şi aşa‑numita democraţie consociativă sau consociaţională.
E vorba despre un regim bazat pe o coaliţie largă de partide, care se insta
lează la putere pentru mulţi ani, ceea ce se schimbă în momentul alegerilor
fiind doar ponderea diverselor formaţiuni politice în ansamblul coaliţiei, nu şi
structura politică a guvernului.
Aşa sunt, vă reamintesc, democraţiile din Belgia, Olanda sau Elveţia, adică din
societăţi ce cunosc clivaje multiple. Prezenţa în guvern a partidelor e rezultatul
guvernarea 217
unei negocieri a forţelor politice, care reprezintă diversele feţe ale clivajelor şi
care cad de acord pentru a nu lipsi vreunul din ecuaţia guvernului.
Acest mod de guvernare este întâlnit şi în cazul Comisiei Europene. Comisia
este, la limită, o formulă de democraţie consociativă, observa Jean‑Louis
Quermonne, deoarece în cadrul ei sunt reprezentate atât toate statele membre,
cât şi cele trei orientări politice dominante – cea socialistă, cea populară şi cea
liberală. În Europa instituţională şi, în special, în cazul Comisiei Europene nu
putem avea – cel puţin nu curând, dacă îmi îngăduiţi această profeţie – o bipo
larizare a vieţii politice, care să ducă la o logică de alternanţă. Europenii sunt
deocamdată prizonierii unei logici politice consensuale.
Subsidiaritatea face legătura dintre nivelul european şi cel al politicii naţio
nale, aşa cum sublinia Ghiţă Ionescu, menţionând că substantivul respectiv „a
fost introdus în terminologia Comisiei Europene într‑un raport din 1975, în
timpul preşedinţiei lui Roy Jenkins”. La rândul ei, Catherine Haguenau‑Moizard
observa că „puterile naţionale şi puterea europeană sunt intim legate”, în con
diţiile unei interacţiuni tot mai complexe, întrucât Consiliul UE şi Consiliul
European, care reprezintă guvernele naţionale, joacă un rol determinant în
luarea deciziilor, iar deputaţii aleşi în Parlamentul European, „deşi fac parte
din grupuri politice plurinaţionale”, nu sunt total independenţi de „statele lor
de origine”.
„Declaraţiile incendiare ale miniştrilor care afirmă că, după lungi negocieri,
Bruxelles‑ul le‑a impus cutare sau cutare măsură se bazează pe o păcăleală.
E imposibil, şi chiar periculos, să distingi între deciziile care ar fi luate
la Bruxelles de către o birocraţie anonimă şi politica dusă de guvernele
naţionale. [...] Puterile naţionale şi puterea europeană sunt intim legate”
(Catherine Haguenau‑Moizard).
Birocraţia
Trec acum la ultima chestiune, birocraţia. O voi trata mult mai succint decât
am făcut‑o cu celelalte două teme, între altele şi pentru că, aşa cum spunea
Aron, funcţia administrativă mai degrabă apropie regimurile decât le distinge.
Mai întâi, câteva cifre despre corpul birocratic: în Marea Britanie existau
acum un deceniu circa 3 000 de înalţi funcţionari şi aproximativ 500 000 de
funcţionari. În Statele Unite, în 2004, numărul angajaţilor guvernamentali
depăşea 22 de milioane, reprezentând 18% din totalul forţei de muncă. Aşa
cum observau Almond et alii, proporţia e şi mai mare, aproape o treime, în

ţări precum Norvegia, Danemarca şi Suedia.
Aş observa apoi că există două mari modele în ce priveşte influenţa alter
nanţei la putere asupra corpului funcţionăresc: pe de o parte, modelul britanic,
în care birocraţii nu sunt afectaţi de schimbarea puterii; pe de altă parte,
modelul alternativ, să‑i spunem continental, potrivit căruia alternanţa la putere
este urmată de schimbarea responsabilităţilor la nivelul cel mai înalt al biro
craţiei.
Xavier Crettiez et alii notau că în perioada recentă se constată o „întărire
a controlului puterii executive asupra administraţiei”. O ilustrau vorbind des
pre Statele Unite, unde preşedintele şi guvernatorii asumă o formă radicală
de patronaj politic (aşa‑numitul spoils system), înlocuind membrii adminis
traţiei potrivit regulii „pedepsim duşmanii şi răsplătim prietenii”. Preşe
dintelui îi revine numirea a peste 5 000 de persoane, multe recrutate din sfera
privată.
Citându‑l pe J.‑L. Quermonne, autorii notează, de asemenea, că în Franţa
şeful statului numeşte înalţi funcţionari în circa 500 de posturi (de prefecţi,
ambasadori, rectori, directori în administraţia centrală), ca şi 200 de respon
sabili ai întreprinderilor şi instituţiilor publice.
În Germania, numărul numirilor e de circa 150 – intră aici secretarii gene
rali şi şefii de direcţie din ministere –, în vreme ce în Marea Britanie – unde
există tradiţia unei separări nete între funcţia publică şi guvern – premierul
numeşte secretarii permanenţi din administraţia centrală. În schimb, în
Madagascar, şeful statului numeşte ocupanţii a circa 19 000 de posturi guver
namentale.
Două chestiuni legate de înalţii funcţionari. Funcţiile lor cele mai importante
sunt conceperea (elaborarea) politicilor şi implementarea acestora. Şi conce
perea, şi implementarea se fac, în mod evident, într‑o interacţiune cu persona
lul politic propriu‑zis. Un efect secundar al acestei interacţiuni este acela că o
bună parte din personalul politic al unor regimuri ajunge să fie selectat din
rândul înalţilor funcţionari. Aşa se petrec lucrurile în ţări precum Germania şi
Italia, unde – observau Dormagen şi Mouchard – o treime dintre membrii
Parlamentelor sunt „100% profesionişti”. Cei doi autori relevau, de asemenea,
că „în Franţa, între 1958 şi 1968, aproape 30% dintre deputaţi proveneau din
sectorul public”. Lambert şi Lefranc notau, pe de altă parte, că în anii optzeci
ai secolului trecut 94% din cabinetele ministeriale erau populate cu foşti înalţi
funcţionari.
În teoria administrativă se face distincţie, de asemenea, între o viziune
numită „minimalistă” sau „britanică” despre înalta funcţie publică şi una
„maximalistă” sau de inspiraţie franceză. În primul caz, se consideră că
guvernarea 219
birocraţii nu fac decât să implementeze deciziile luate de miniştri (Blondel),

în timp ce în modelul francez birocraţii conduc ei înşişi serviciile publice. Nu
fac doar implementare, ci gestionează. Închei spunând că impactul funcţiona
rilor publici asupra deciziilor, interacţiunea lor cu corpul ministerial şi cu
aleşii, dar şi felul cum afectează acestea inerţia birocratică sau corupţia sunt
teme studiate pe larg în ştiinţa politică actuală.
La fel de interesantă este şi cercetarea relaţiei dintre birocraţi şi elitele
politice în contextul tranziţiilor şi, în particular, al trecerii de la un sistem
comunist la unul democratic. Vom trata această chestiune în cadrul ultimei
noastre întâlniri, dar până atunci vă las să meditaţi la un fragment din articolul
unei cercetătoare, Anna Gryzmała‑Busse, care trata în 2006 influenţa moşte
nirii „birocratice” comuniste asupra regimurilor postcomuniste: „Statul comu
nist nu avea funcţionari publici. Birocraţii erau mai degrabă supuşi codului
muncii decât unui cod al funcţionarului public care să le asigure neutralitatea
politică şi protecţia împotriva presiunilor politice. Miniştrii pur şi simplu îşi
angajau propriii oameni şi ar fi putut să continue această practică după 1989,
dacă nu ar fi fost adoptate legi ale funcţionarului public. În al doilea rând,
exista o discreţie considerabilă cu privire la dimensiunea bugetară şi la distri
buirea resurselor. Bunurile statului erau disponibile pentru interesele private
ale partidelor postcomuniste şi ale elitelor lor. În al treilea rând, existau puţine
structuri de responsabilitate formală. Lipsea o analiză regulatoare, juridică sau
legislativă a acţiunilor guvernului, în condiţiile în care Partidul Comunist
utilizase statul ca pe propriul fief”.
„În democraţiile liberale [...] politicile sunt implementate de funcţionari

publici, dar nu sunt şi create de ei, ci de politicieni, mai precis de membrii
de partide. Aşa se petrec lucrurile în special în sistemele parlamentare,
întrucât în aceste sisteme, mai mult decât în alte cazuri, guvernele sunt
alcătuite în principal din elitele partidelor care câştigă alegerile. Devenind
miniştri, membrii acestor elite de partid ajung să dea ordine funcţionarilor
publici, oricât de neutri ar fi aceştia. De fapt, neutralitatea funcţionarilor este
gândită pentru a facilita alternanţa la guvernare” (Jean Blondel).
1. Care e prima ţară cu o Constituţie scrisă?
a. Franţa;
b. Statele Unite;
c. Suedia.
2. Numărul cel mai mare de deputaţi şi senatori din România postcomunistă a

fost de:
a. 513;
b. 588;
c. 498.
3. Un cabinet supradimensionat este:

a. unul din care fac parte mai mult de trei partide;
b. unul care are mai mult de 25 de miniştri;
c. unul în care miniştrii provin din mai multe partide decât e nevoie pentru a
dispune de majoritate în Parlament.
4. Constituţia Senegalului a fost modificată între 1918 şi 2019 de:

a. trei ori;
b. 30 de ori;
c. 35 de ori.
5. Statele Unite au un executiv:

a. de tip ierarhic;
b. de tip colegial;
c. de tip cabinet.
6. În Qatar, cei 35 de membri ai Majlis as‑Shura sunt:

a. traşi la sorţi;
b. numiţi de marile familii;
c. desemnaţi de către emir.
7. Alternanţa la putere înseamnă:

a. schimbarea prim‑ministrului sau a unor miniştri;
b. rocada între partidele aflate la putere şi în opoziţie;
c. schimbarea regimului politic.
guvernarea 221
8. Când a fost lipsită România de o Constituţie?

a. între decembrie 1947 şi aprilie 1948;
b. între decembrie 1957 şi aprilie 1958;
c. între decembrie 1965 şi aprilie 1967.
9. Cum sunt alese Camerele superioare din Franţa şi Germania?

a. în mod direct;
b. în mod indirect;
c. parţial direct şi parţial indirect.
10. Distincţia dintre „Parlamente care vorbesc” şi „Parlamente care lucrează” a fost
făcută de:
a. Jean Blondel;
b. Karl Marx;
c. Max Weber.
A. Relaţiile dintre puterea politică şi administraţie trebuie înscrise în mod deta
liat în Constituţie sau pot face obiectul unor legi ordinare?
B. Un birocrat e mai indicat să alcătuiască bugetul decât un parlamentar? Dar
decât un ministru?
C. De ce au unele Parlamente două Camere, şi nu trei sau patru?
D. Imaginaţi o revizuire limitată (la 3‑4 articole) a actualei Constituţii a
României.
E. E mai bine ca într‑un guvern fiecare ministru să hotărască asupra unui singur
domeniu sau e de preferat ca toţi miniştrii să se pronunţe în privinţa tuturor
politicilor?
F. Calculaţi rata de înnoire a ultimelor trei Parlamente de la Bucureşti.
G. Guvernele de coaliţie sunt oare mai fragile decât cele monocolore?
H. E posibilă o birocraţie complet imună la influenţa partidelor politice?
I. Comparaţi activitatea unei comisii din Adunarea Naţională franceză şi a unei
comisii parlamentare americane.
J. Analizaţi un cabinet subdimensionat şi unul majoritar dintr‑o ţară euro
peană.
Referinţele folosite în conferinţa despre guvernare

Gabriel A. ALMOND, G. Bingham POWELL, Jr., Kaare STRØM, Russell J. DALTON,
Politica comparată astăzi, traducere de Camelia Beca, Institutul European, Iaşi,
2009 [2008], pp. 221‑222.
Rudy B. ANDEWEG, „Ministers as Double Agents? The Delegation Process between
Cabinet and Ministers”, European Journal of Political Research, nr. 37, 2000, p. 378.
2001 [1965], pp. 54‑55.
Jean BLONDEL, „Party Government, Patronage, and Party Decline in Western Europe”,
în Richard GUNTHER, José Ramón MONTERO, Juan J. LINZ, Political Parties:
Old Concepts and New Challenges, Oxford University Press, 2002, p. 234.
Jean BLONDEL, Ferdinand MÜLLER‑ROMMEL, Darina MALOVÁ, Governing New
European Democracies, Palgrave Macmillan, New York, 2007, pp. 221‑222.
Jean BLONDEL, Nick MANNING, „Do Ministers Do What They Say? Ministerial
Unreliability, Collegial and Hierarchical Governments”, Political Studies, vol. 50/2002,
p. 461.
European, Iaşi, 2009 [1995], pp. 286‑287.
Jean BLONDEL, Jean‑Louis THIÉBAULT (ed.), The Profession of Government Minister
in Western Europe, Macmillan, Londra, 1991, pp. 48 şi 75, apud Gianfranco
PASQUINO, Curs de ştiinţă politică, traducere de Aurora Martin, prefaţă de
Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002 [1997], p. 241.
James M. BUCHANAN, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, traducere de
Liviu Papuc, Institutul European, Iaşi, 1997 [1975], pp. 219‑220.
Ian BUDGE, Hans KEMAN, Parties and Democracy: Coalition Formation and
Government Functioning in Twenty States, Oxford University Press, Oxford, 1990,
p. 29.
Robert DAHL, Despre democraţie, traducere de Ramona Lupaşcu, Alina Maria Turcu,
Mihaela Bordea, Adriana Bargan‑Ştraub, Institutul European, Iaşi, 2003 [1998],
pp. 120‑121.
Jean‑Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE (ed.), Les démocraties européennes,
Armand Colin, Paris, 2008.
Lieven DE WINTER, „Parties and Government Formation, Portfolio Allocation, and
Policy Definition”, în Kurt R. LUTHER, Ferdinand MÜLLER‑ROMMEL (ed.),
Political Parties in the New Europe: Political and Analytical Challenges, Oxford
University Press, Oxford, 2002, p. 190.
Mattei DOGAN, „Clasa politică franceză. Compoziţie şi profesionalizare” [1994], în
idem, Sociologie politică. Opere alese, traducere de Laura Lotreanu, Nicolae
Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1999, pp. 90‑91.
Mattei DOGAN, Peter CAMPBELL, „Le personnel ministériel en France et en Grande-
Bretagne”, Revue Française de Sciences Politiques, vol. VII, nr. 2, aprilie‑iunie,
octombrie‑decembrie 1957, p. 795.
guvernarea 223
Jean‑Yves DORMAGEN, Daniel MOUCHARD, Introduction ŕ la sociologie politique,

De Boeck, Bruxelles, 2008, p. 137.
Anna GRZYMAŁA‑BUSSE, „The Discreet Charm of Formal Institutions: Postcommunist
Party Competition and State Oversight”, Comparative Political Studies, vol. 39, nr. 3,
2006, p. 272.
Catherine HAGUENAU‑MOIZARD, Les systèmes politiques européens, Gualino,
Lextenso Éditions, Paris, 2009, p. 16.
Yu HUA, Mânia lui Mao. China de astăzi văzută prin ochii unui scriitor, traducere
din chineză şi note de Mugur Zlotea, Humanitas, Bucureşti, 2019, p. 79.
Nicolas HUBÉ, „Le recrutement social des professionnels de la politique”, în Antonin
COHEN, Bernard LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de science
politique, La Découverte, Paris, 2009, p. 353.
Alexandra IANCU, „Démocratisation et professionnalisation politique en Roumanie”,
în Revue d’études comparatives Est‑Ouest, vol. XLVIII, nr. 01‑02/ martie 2017, p. 310.
Alexandra IONAŞCU, „Volatilité et stabilisation du personnel gouvernemental. Les
cabinets roumains: 1919‑1939 et 1989‑2004”, Studia Politica, vol. VII, nr. 1, 2007,
pp. 80‑81.
Ghiţă IONESCU, Oameni de stat într‑o lume interdependentă, traducere de Roxana‑Aura
Duma, All, Bucureşti, 1998 [1991], p. 381.
Amie KREPPEL, „Legislatures”, în Daniele CARAMANI (ed.), Comparative Politics,
Oxford University Press, Oxford, 2008, pp. 176‑178 (date extrase din George
Thomas KURIAN, Lawrence D. LONGLEY, Thomas O. MELIA (ed.), World
Encyclopedia of Parliaments and Legislatures, Congressional Quarterly, Washington
DC, 1998, actualizate pe baza website‑urilor Parlamentelor studiate).
politique, Bréal, Rosny, 2007, p. 61.
M.J. LAVER, Ian BUDGE, „The Relationship between Party and Coalition Policy in
Europe: an Empirical Synthesis”, în idem (ed.), Party Policy and Government
Coalitions, St Martins Press, Houndmills, 1992, p. 428.
Arend LIJPHART, „A Note on the Meaning of the Cabinet Durability”, Comparative
Political Studies, vol. XVII, nr. 2, 1984, pp. 275‑276.
Arend LIJPHART, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci
şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, prefaţă de Lucian‑Dumitru
Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1999], pp. 99, 114‑115 şi 202.
Hennie P.P. LÖTTER, Injustice, Violence and Peace: The Case of South Africa,
Rodopi, Amsterdam‑Atlanta, 1997, pp. 49‑50.
Wolfgang C. MÜLLER, „Governments and Democracies”, în Daniele CARAMANI (ed.),
Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 208.
Philip NORTON (ed.), Parliaments in Contemporary Western Europe, vol. 1: Parliaments
and Governments in Western Europe, Frank Cass, Londra, 1998.
de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, 2002 [1997], p. 221.
Jean‑Louis QUERMONNE, L’alternance au pouvoir, Presses Universitaires de France,
Paris, 1988, p. 4.
Jean‑Louis QUERMONNE, L’appareil administratif de l’État, Seuil, 1991, p. 237.
Richard ROSE, Ministers and Ministries: A Functional Analysis, Clarendon Press,

Oxford, 1987, p. 15.
Olivier ROZENBERG, „Comparer les parlements”, în Yves DÉLOYE, Jean‑Michel
DE WAELE (coord.), Politique comparée, Bruylant, Bruxelles, 2018, pp. 315,
318, 321.
science politique, ed. a II‑a, Chenelière, McGrawHill, 2003, pp. 117‑119.
Kaare STRØM, „Democracy, Accountability, and Coalition Bargaining”, European
Journal of Political Research, februarie 1997, p. 55, apud Gianfranco PASQUINO,
Curs de ştiinţă politică, traducere de Aurora Martin, prefaţă de Gheorghe Lencan
Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002 [1997], p. 225.
Participarea
Atât sistemul politic, cât şi guvernarea capătă sens în democraţii prin inter
mediul cetăţenilor şi, mai precis, al alegătorilor. Altfel spus: participarea este
un ingredient ce nu poate lipsi din „bucătăria” politică. Ea a devenit un bine
intrinsec democraţiei, cum spunea Lijphart.
O voi discuta pornind de la definiţia pe care i‑o dădea Myron Weiner, pen
tru a distinge apoi între numeroasele ei forme. Voi insista asupra a două tipuri:
este vorba despre participarea electorală şi despre o formă specială de contes
tare, şi anume revoluţia.
„Egalitatea politică şi participarea politică sunt idealuri democratice funda

mentale. În principiu, sunt perfect compatibile. În practică însă, politologii
au constatat că participarea este foarte inegală. Participarea inegală are
drept consecinţă o influenţă inegală – o dilemă majoră pentru democraţiile
reprezentative” (Arend Lijphart).
Definiţia lui Weiner

Definind participarea, Weiner punea accentul pe două elemente. Primul este
caracterul voluntar al acţiunii ce poartă acest nume. A participa, altfel spus,
nu e un act inconştient, automat sau spontan, ci urmarea unei deliberări. Al
doilea element ce trebuie luat în seamă este scopul unei asemenea acţiuni.
Scopul participării este acela de a influenţa deciziile, administrarea treburilor
publice sau alegerea guvernanţilor, spunea Weiner, indiferent că e vorba despre
responsabilii politici la nivel local sau la nivel naţional.
Weiner preciza că nu este important dacă această acţiune deliberată reuşeşte
sau nu, dacă este organizată sau mai degrabă haotică, dacă este episodică,
legată de anumite împrejurări, sau are un caracter continuu şi, în fine, dacă
foloseşte mijloace legale sau ilegale. Aşa cum spuneam, accentul este pus pe
caracterul deliberat al participării şi, de asemenea, pe scopurile pe care o
asemenea acţiune le are în faţa sa. Într‑un text semnat împreună cu LaPalombara,
Weiner includea de altfel şi acţiunea clandestină a partidelor – de pildă, în
Germania nazistă, Italia fascistă sau Spania franchistă – în galeria formelor de
participare.
Definiţia este foarte largă. Ea acoperă o serie amplă de forme şi modalităţi
de participare. Aceste forme sunt, în general, aşezate în două categorii. Prima
este participarea căreia i se spune „standard”, „convenţională” sau „clasică”,
în vreme ce a doua este numită „participare protestatară”, contestatară sau
„nonclasică”.
Participarea clasică include exprimarea unei opţiuni în cadrul proceselor
electorale, militantismul, aderarea la un partid, acţiunea în interiorul unei
asemenea organizaţii, participarea la o campanie electorală ori, pur şi simplu,
interesul pentru informaţii politice. Acesta e vădit în multe feluri: în interpre
tarea politologilor, urmărirea unei emisiuni despre dezbaterile din Parlament
ori lectura secţiunii de politică internaţională dintr‑un ziar înseamnă participare.
Participarea contestatară are şi ea mai multe concretizări: este vorba despre
toate acele acţiuni care vizează nu organizarea spaţiului politic – cum sunt cele
despre care aminteam adineauri, de la militantism la votul propriu‑zis –, ci
protestul, refuzul, opoziţia radicală. Sunt cuprinse aici grevele, cele organizate de
sindicate, dar şi cele spontane, stimulate inclusiv prin intermediul internetului,
care se bazează – cum ziceau Logie şi Gurak – pe reţele „nu doar de cabluri
şi hub‑uri, ci şi de oameni” .
În aceeaşi categorie intră violenţele: este vorba despre violenţele de stradă
legate de politică, şi nu – ca să iau un exemplu – despre violenţele suporterilor
care pleacă nemulţumiţi de la un meci de fotbal. Uneori, protestele microbiş
tilor produc o miză politică. De pildă, în toamna lui 2009, după un meci de
calificare pentru Cupa Mondială dintre Algeria şi Egipt, pasiunea sportivă a
fost atât de aprinsă, încât a fost cât pe ce să creeze un conflict diplomatic, unii
sugerând chiar ca disputa să fie mediată de colonelul Gaddafi, liderul libian
din acel moment! În 2014, meciul de calificare la Campionatul European de
Fotbal dintre Serbia şi Albania a fost oprit din pricina aterizării unei drone cu
steagul Albaniei mari pe teren: scandalul produs a dus la amânarea unei întâl
niri între premierii celor două ţări, care fusese îndelung pregătită. Asemenea
convertiri politice ale disputelor sportive există, dar când discutăm despre
violenţe ca formă de participare avem în vedere manifestările politice ale
nemulţumirii, aşa cum au fost, între nenumărate exemple, revoltele din Tunisia
din 2011, care au condus la destituirea preşedintelui Zine El Abidine Ben Ali,
violenţele puse la cale de Hamas împotriva autorităţilor israeliene în cadrul
celei de‑a doua Intifade sau protestele de stradă din Venezuela împotriva pre
şedintelui Nicolás Maduro din primăvara anului 2019.
participarea 227
În fine, forma cea mai cunoscută de participare nonclasică este revoluţia, o

manifestare radicală a opoziţiei faţă de un regim, care mobilizează un număr
semnificativ de persoane ce îşi propun să‑l răstoarne şi reuşesc să facă acest
lucru.
„Acolo unde unele partide sunt scoase în afara legii, ele continuă, de obicei,
să funcţioneze clandestin. Singura excepţie este Uniunea Sovietică, unde
nu există dovezi disponibile care să sugereze prezenţa unei opoziţii clan
destine organizate” (Joseph LaPalombara, Myron Weiner).
„Nu e de mirare că Internetul a constituit un cadru util pentru diferite tipuri
de activism social” (John Logie, Laura J. Gurak).
Teama de votul universal

Discut mai întâi participarea electorală. Aşa cum vă amintiţi, am tratat deja
despre vot şi am făcut şi o legătură între el şi partidele politice. Acum revenim
la tema votului, dar dintr‑o perspectivă diferită.
Dacă în conferinţele trecute l‑am abordat din punctul de vedere al amena
jării sale practice, din perspectiva modalităţilor lui, ca şi a formulelor care
transformă opţiunile în mandate, acum vom vorbi despre felul în care votul îşi
face simţită prezenţa în viaţa societăţilor democratice. Nu mai este vorba des
pre vot ca procedură, ci despre vot ca acţiune. Mă voi referi, altfel spus, la
felul în care el a funcţionat de‑a lungul timpului, la „factorii sociali” care îl
determină (Lazarsfeld), la modalitatea în care e încurajată mobilizarea „alegă
torului raţional” (Gordon Tullock) şi la construcţia „identităţii partizane” (un
concept al şcolii de la Michigan). În acest context, voi spune câteva cuvinte şi
despre campaniile electorale, fiindcă şi ele ţin tot de dimensiunea acţiunii, şi
nu de cea strict procedurală, invocată până acum.
Aş începe însă cu o observaţie legată de o temă pe care am menţionat‑o
deja, şi anume trecerea de la votul cenzitar la cel universal. Am indicat atunci
unele dintre aspectele acestei evoluţii: diferenţa de sex, ştiinţa de carte etc.
Adaug acum o dimensiune cu totul diferită: e vorba despre frica pe care a
inspirat‑o votul universal. Societăţile sunt traversate în secolele al XIX‑lea şi XX
de o teamă pe care nu o mai cunoscuseră: teama de mulţimile care s‑ar putea
exprima politic.
Reţinerile faţă de votul universal sunt explicate de frica pe care o inspirau
anumite pături sociale. În secolul al XIX‑lea, de pildă, în cultura franceză,
muncitorii şi ţăranii sunt descrişi ca adevărate brute. Violenţa intervine frecvent,

aşa că e invocată pentru a interzice votul celor care sunt purtătorii ei în momen
tele de explozie revoluţionară, cum e 1848.
O vedem foarte bine în scrierile unuia dintre cei mai luminaţi teoreticieni
ai democraţiei, Alexis de Tocqueville, care a analizat cum erau amenajate
politic cele trei societăţi care cunoscuseră până atunci revoluţia. A terminat
acest proiect în două dintre cele trei cazuri vizase: este vorba despre cazul
francez şi despre cel american. Născut într‑o familie aristocratică, Tocqueville
a fost cuprins de teamă când a avut de‑a face cu revoluţia paşoptistă, dar şi
cu unul dintre rezultatele ei, şi anume votul universal. În Amintiri, el relatează
cu lux de amănunte frica pe care i‑o produceau revoluţionarii, dar şi con
fruntarea cu candidaţii la primul scrutin universal. El însuşi a candidat şi a
fost ales, pe locul al treilea, într‑un colegiu din Normandia. Campania l‑a
ajutat să descopere, pe de altă parte, rolul emoţiei în politica democratică.
De fapt, în opinia sa, democratizarea este înainte de toate un progres în
ordinea egalităţii, realizat prin eliminarea treptată a diferenţelor de rang şi
de statut. Altfel spus, pentru Tocqueville, democraţia nu este doar o formă
de regim, o formă a relaţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi, ci şi un fenomen
de „egalizare a condiţiilor”, care poate conduce la societăţi libere sau des
potice.
„Evoluţia votului [trebuie urmărită] de‑a lungul întregii campanii electorale,

de la atitudinile dinaintea convenţiilor partidelor, trecând prin reacţiile indi
vidului la ofensiva propagandei, care constituie campania propriu‑zisă, şi
până la votul real din ziua alegerilor” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson,
Hazel Gaudet).
„Discursurile sunt făcute pentru a fi ascultate, şi nu pentru a fi citite, singu
rele bune fiind cele care emoţionează” (Alexis de Tocqueville).
Vârsta, religia, sexul, educaţia

Identităţile politice sunt influenţate de vârstă, de religie, de anii de şcoală.
Încep cu vârsta: peste tot în lume, tinerii de 18‑25 de ani votează în mult
mai mică măsură decât persoanele care au între 50 şi 65 de ani.
Corelaţia religie‑vot e puternică, dar nu este întotdeauna uşor de surprins.
De pildă, în societatea franceză, catolicii practicanţi votează în mult mai mare
participarea 229
măsură cu dreapta decât cu stânga. În Statele Unite, evreii votează în mai mare
măsură decât catolicii, iar aceştia din urmă sunt mai activi decât protestanţii.
Paul Lazarsfeld a arătat, pe de altă parte, că profilul WASP – adică white (alb),
anglo‑saxon, protestant – corespunde cu 3/4 din alegătorii republicani.
Uneori, datele sunt surprinzătoare: de pildă, în Canada, la scrutinul din
1984, au votat 82% dintre catolici şi tot 82% dintre protestanţi. Influenţa reli
giei poate fi foarte complexă şi, de aceea, greu de detectat. În unele cazuri,
clivajele religioase nu funcţionează politic. De pildă, într‑o societate precum
cea malgaşă, în care animiştii reprezintă 45% din totalul populaţiei, iar creş
tinii – restul de 55% – sunt divizaţi între catolici şi 3‑4 Biserici protestante, la
scrutinul din 2013 un fost preşedinte catolic (Andry Rajoelina) a susţinut un
candidat protestant (Hery Rajaonarimampianina), iar un fost preşedinte protes
tant (Marc Ravalomanana) a susţinut un candidat catolic (Jean Louis Robinson).
Cât priveşte sexul, există diferenţe între comportamentele femeilor şi băr
baţilor: italiencele care merg la slujba de duminică participă mai des la alegeri
decât bărbaţii practicanţi. Diferenţierea poate fi atenuată în timp, aşa cum nota
Chagnollaud: „multă vreme mai conservatoare decât bărbaţii, femeile nu se
mai deosebesc acum de aceştia, fapt explicat de inserţia lor în viaţa profesională,
de sporirea nivelului de instrucţie şi de detaşarea progresivă de practica reli
gioasă”.
Gradul de instrucţie reprezintă, de asemenea, un factor semnificativ. În
general, e mai probabil să meargă la urne cine are o diplomă universitară decât
cineva care nu a absolvit decât şcoala primară. În România, pe de altă parte,
persoanele cu un parcurs şcolar mai lung au votat în mult mai mare măsură
formaţiuni politice autoidentificate la dreapta decât partide care se plasau la
stânga.
Studii realizate acum o jumătate de secol în societatea americană arătau că
votul este în foarte mare măsură transmis de la o generaţie la alta. În deceniile
recente, alegătorii au tins să se desprindă de pecetea pusă de familie asupra
opţiunii electorale.
„În Canada, vârsta exercită cea mai mare influenţă asupra votului: persoanele
care au peste 60 de ani votează în proporţie de 88%, în vreme ce doar 63%
dintre tinerii de 18‑21 de ani merg la urne. Nivelul educaţiei influenţează
de asemenea votarea: 84% dintre absolvenţii de universitate votează, faţă
de 79% dintre cei cu studii secundare” (P. Philipps Shively, Jules‑Pascal
Venne).
André Siegfried
Aceştia nu sunt singurii factori asociaţi cu un tip de vot, cu o anumită con
strucţie a opţiunii politice. La începutul secolului XX, unul dintre primii autori
de ştiinţă politică, André Siegfried, în Tableau politique de la France de l’Ouest
sous la Troisičme République, construia o explicaţie sistematică a votului vizând
nişte factori care la prima vedere nu au nicio legătură cu opţiunea politică
(Lehingue).
Punctul de plecare al demonstraţiei lui Siegfried – care compara date din
13 departamente franceze referitoare la perioada 1871‑1910 – era tipul de sol al
regiunilor franceze în care se vota cu forţele de dreapta, respectiv cu cele de
stânga. Tipul de sol, pentru că, observa Siegfried, există o diferenţă semnificativă
între comunităţile în care găsim un sol calcaros şi unul de granit.
În ce constă diferenţa? Ea ţine de faptul că, acolo unde solul este calcaros,
resursele de apă sunt foarte limitate. Dacă apa e greu de găsit, atunci comunităţile
umane sunt regrupate, densitatea populaţiei e mare, influenţa clerului este foarte
mică şi alegătorii votează cu stânga. Acolo unde, dimpotrivă, apa este din belşug,
comunităţile sunt mai dispersate, proprietăţile sunt mari, influenţa clerului e însem
nată şi oamenii votează cu dreapta. Calcar – la stânga; granit – la dreapta!
Studiile de acest fel poartă astăzi numele de „geografie electorală”, deoarece
corelează factori de ordin demografic, de ordin social şi o anumită opţiune
politică.
„Opoziţia [propusă de Siegfried] calcarul votează cu stânga, iar granitul cu

dreapta traduce [...] alte opoziţii: densitate demografică mică sau mare (deci
dispersie inegală a populaţiilor şi intensitate diferită a relaţiilor sociale);
regimul proprietăţii funciare (proprietate mare, adeseori nobiliară, respectiv
mici proprietăţi agricole); influenţa religiei catolice, identificată după 1791
cu partizanii monarhiei şi ai ordinii morale” (Patrick Lehingue).
Determinarea culturală
Votul trebuie de altfel înţeles în contextul cultural al fiecărei societăţi în parte:
uneori acesta e considerat decisiv, alteori nu (Hirschman).
Determinarea culturală a votului este ilustrată, între altele, de valoarea
relativă pe care o are referendumul: mai mult de jumătate dintre consultările
de acest fel organizate după al Doilea Război Mondial s‑au ţinut în Elveţia.
participarea 231
Michael Gallagher a numărat 396 de referendumuri la care au fost chemaţi

elveţienii până în 2006. În schimb, ţări precum SUA, Israel, Japonia, India sau
Africa de Sud nu au recurs niciodată la o asemenea formă de participare, iar
Belgia, Finlanda sau Luxemburg nu au organizat mai mult de un referendum.
Până în 2016, britanicii avuseseră unul singur, legat de intrarea în UE; în vara
anului respectiv l‑au organizat şi pe cel cu privire la Brexit, ale cărui consecinţe
le vor resimţi nu doar ei.
În unele cazuri, ritmul consultărilor e foarte inegal. La noi, de pildă, între
1864 şi 1989 au fost organizate şase consultări plebiscitare, iar în următorii
30 de ani cetăţenii au fost chemaţi la referendum de opt ori, pentru a răspunde
la zece întrebări foarte diferite – validarea Constituţiei, două revizuiri ale ei,
renunţarea la bicameralism, suspendarea preşedintelui etc.
„Putem face o distincţie între democraţiile în care votul este în general

perceput ca un vehicul cvasiexclusiv al influenţei maselor asupra politicii
publice şi cele în care, în afară de vot, pot avea o importanţă semnificativă
alte forme de participare, mai directe şi mai subtile decât votul” (Albert
Hirschman).
Distribuţia formelor de participare

În afara comportamentului la urne, participarea politică standard include, aşa
cum spuneam la început, şi alte forme. E vorba, de pildă, despre interesul
pentru informaţii politice. Din anchetele sociologice, citate în manualul lui
Dominique Chagnollaud, rezultă că în principiu cam jumătate dintre cetăţenii
cu drept de vot din democraţii caută să se informeze în legătură cu politica şi
urmăresc sistematic informaţii pe aceste teme. În funcţie de societate, între
20% şi 40% dintre cetăţeni discută frecvent probleme politice. În medie, între
50% şi 70% vin în mod regulat la scrutine. Prezenţa la urne este, de altfel,
foarte variabilă: în principiu, 1/3 din cetăţeni participă tot timpul la alegeri,
în timp ce 2/3 vin cu intermitenţe. Voi reveni imediat la această temă.
Societăţile diferă apoi în funcţie de gradul de aderare la partide: acesta
variază între 2% şi 30%. Câţi cetăţenii aderă la formaţiuni politice în România?
Nu e uşor de aflat. Avem totuşi unele date referitoare la simpatii politice. În
2003, când a intrat în vigoare o nouă lege a partidelor politice, li s‑a cerut
celor existente să îşi declare numărul de susţinători. Desigur, exista aici o
anumită ambiguitate, pentru că era vorba despre toţi cei dispuşi să semneze că
ar fi de acord cu existenţa unei formaţiuni politice, nu doar despre membrii
efectivi. Atunci partidele au strâns peste 1 700 000 de semnături, adică puţin
peste 10% din corpul electoral.
Alte date utile pentru a înţelege mobilizarea ar putea fi cele din cursa pre
zidenţială. Legea cere candidaţilor care doresc să intre în competiţie să depună
liste cu minimum 200 000 de semnături. În 2009, unii au depus mai mult de
atât, astfel încât numărul total de semnături în favoarea celor 12 candidaţi
acceptaţi de Biroul Electoral Central a fost de 8 488 399, adică 45% din tota
lul votanţilor. La primul tur au venit cu 8% mai mulţi la urne...
Datele statistice mai arată că aproximativ 10% dintre cetăţeni participă la
campaniile electorale în diverse forme şi doar 1% deţin o funcţie politică. În
România, această cotă este ceva mai mare, deoarece sunt peste 44 000 de per
soane care deţin mandate la nivel local, judeţean, naţional şi european.
O dimensiune însemnată a participării – şi care variază mult de la o socie
tate la alta – este frecvenţa contactului cu oamenii politici. În Europa Occidentală,
în ţări precum Belgia sau Olanda, cetăţenii se întâlnesc foarte frecvent cu
politicienii, în primul rând cu aleşii din propria circumscripţie, în timp ce în
alte societăţi europene, precum cele estice, rata contactelor cu reprezentanţii
este foarte mică, inclusiv în campaniile electorale.
Foarte interesant este faptul că distribuţia formelor de participare nu este
uniformă, fiecare cetăţean având un anumit profil. Unii se informează frecvent
şi se angajează în campanii electorale, alţii se informează, dar fără să participe
la campanie, mergând însă de fiecare dată la vot, alţii nu se informează prea
mult, dar se duc totuşi la urne şi aşa mai departe.
Corelaţia dintre participare şi decizii nu este univocă: un grad maxim de
participare nu conduce automat la o influenţă semnificativă asupra politicilor
publice (S.M. Lipset). Pe de altă parte, aşa cum observa Robert Dahl, foarte
puţini cetăţeni asumă toate formele de participare, foarte mulţi – măcar una,
întreţinând speranţa unei democraţii pe deplin participative...
Analiza electorală are multe teme de interes. Mă voi referi în continuare la
trei dintre ele: volatilitatea electorală, absenteismul şi chestiunea campaniei
electorale.
„Cetăţenii pot să participe la întruniri în mod regulat, să facă parte în număr

mare din diversele organizaţii politice şi chiar să aibă un nivel înalt de par
ticipare în alegeri, şi cu toate acestea să aibă o influenţă scăzută asupra
politicilor” (Seymour Martin Lipset).
„Una dintre consecinţele transferului ideii de democraţie de la statul‑cetate
la statul naţional este că şansele ca cetăţenii să participe pe de‑a‑ntregul la
luarea deciziilor colective sunt mai limitate decât ar fi, teoretic cel puţin,
într‑un sistem mult mai mic” (Robert Dahl).
participarea 233
Volatilitatea electorală
Cât priveşte volatilitatea, aş vrea să fac doar două observaţii. Primele studii
electorale au evidenţiat nu schimbarea, ci mai degrabă persistenţa unei anumite
opţiuni, explicabilă fie printr‑o anumită socializare datorată familiei, fie prin
influenţa religiei. După al Doilea Război Mondial, a fost pus în evidenţă exact
contrariul unui asemenea fenomen, şi anume volatilitatea electorală. Aşa, de
pildă, un studiu din 1980 al Hildei Himmelweit, citat de Lambert şi Lefranc,
arăta că, în Marea Britanie, la ultimele şase alegeri care fuseseră ţinute, doar
30% dintre cetăţeni au votat cu acelaşi partid politic, în vreme ce ceilalţi şi‑au
schimbat opţiunea.
Printre factorii care explică volatilitatea se află schimbarea tipului de arti
culare a partidelor, care îşi propun mai degrabă să seducă electoratul decât să
reprezinte un anumit grup social. Studii electorale au arătat că, în democraţiile
consolidate, între 10% şi 20% dintre cetăţeni decid cum să voteze cu o săptămână
înainte de organizarea votului. O analiză a votului din 2008 din Statele Unite
a scos la iveală că în ultima săptămână dinaintea scrutinului doar 3% dintre
cetăţeni s‑au decis să voteze cu Barack Obama. Nu este peste tot la fel, iar
uneori se produc modificări de la un scrutin la altul: de pildă, în Franţa,
proporţia celor care s‑au decis în ultimul moment a variat între 10% în 1988,
26% în 2002 şi 19,3% în 2012.
Tot studiile electorale au evidenţiat existenţa unor profiluri de alegători
captivi, care rămân pentru multă vreme legaţi de o anumită opţiune politică,
ca şi a unora de alegători strategi, care calculează înainte de a merge la urne
ce costuri şi beneficii implică votul pe care îl vor da. Muncitorii au fost multă
vreme alegători captivi ai stângii: între 1946 şi 1956, trei sferturi din ei votau
în Franţa cu stânga. La prezidenţialele din 2007, doar 35% mai votau cu can
didaţii socialişti şi comunişti.
Analizând cele 15 ţări occidentale care au fost independente după 1945 şi
au organizat în mod regulat alegeri, Pierre Martin a arătat că, începând din
anii şaptezeci, există o corelaţie între „declinul marilor partide de guvernământ,
scăderea participării la alegeri şi creşterea volatilităţii electorale”.
„Volatilitatea electorală e mai răspândită în rândul salariaţilor din clasa mij

locie, al tinerilor, al deţinătorilor de diplome şi al moderaţilor” (Frédéric
Lambert, Sandrine Lefranc).
Absenteismul
Înţeles ca retragere în viaţa privată, absenteismul a fost descris ca un pericol
pentru democraţie încă din secolul al XIX‑lea, de către un autor ca Benjamin
Constant, care compara libertatea anticilor şi cea a modernilor.
Evoluţiile sinuoase ale participării sunt greu de abordat (Pasquino). De pildă,
dacă vom compara perioada 1985‑1989 cu perioada 1945‑1949, vom vedea că
rata participării în societăţile occidentale a scăzut cu 3%. Dar procentul respec
tiv acoperă cazuri în care participarea a fost în creştere, cum sunt de pildă
societăţile politice din Marea Britanie, Spania sau Portugalia, dar şi cazuri
precum cel american sau cel canadian, unde participarea a cunoscut o scădere
semnificativă. Pe de altă parte, e clar că există ţări în care ratele medii de
prezenţă la vot sunt mari: între 1960 şi 1995, britanicii au avut 95%, maltezii,
94%, austriecii, 92%, în vreme ce indienii au avut doar 58%, iar americanii
şi elveţienii, 54%.
Alegerile europene cunosc şi ele o tendinţă descendentă în ceea ce priveşte
participarea, cu un ritm diferit de la ţară la ţară, exceptând, desigur, cazurile
unde votul este obligatoriu. Dar şi în această ultimă privinţă, lucrurile nu sunt
unitare: între 1979 şi 2009, belgienii au avut mereu o participare de peste
90%, luxemburghezii au atins un maximum de 91,35% în 2004, în vreme ce
grecii au scăzut de la 81,5% în 1981 (la prima lor participare la un asemenea
scrutin) până la 52,61% în 2009, iar ciprioţii au coborât de la 72,5% în 2004
la 43% zece ani mai târziu.
Cum anume se explică faptul că unii cetăţeni merg la vot şi alţii nu? De ce
unii se duc tot timpul şi alţii doar din când în când? Unul dintre răspunsuri
este caracterul deschis al competiţiei electorale. Dacă alegerile au un final
deschis, dacă există o incertitudine în privinţa rezultatelor, participarea sporeşte.
Dacă, dimpotrivă, alegerile au un final previzibil, participarea e mai mică. Nu
e singurul factor care influenţează participarea, dar este unul dintre ei. El face
ca, în general, în competiţiile prezidenţiale să se prezinte mai mulţi alegători
la urne în turul al doilea decât în primul.
Există şi excepţii. De pildă, în România, între 1992 şi 2004, a fost exact pe
dos: la turul al doilea au fost mai puţini alegători la urne decât la turul întâi.
În 2009, tendinţa s‑a inversat şi au venit şi la noi, ca peste tot unde cursa
pentru preşedinţie are două runde, mai mulţi alegători la turul decisiv decât la
primul.
Cât priveşte participarea la legislative, aceasta a cunoscut în România o
curbă descendentă: dacă la primele alegeri organizate după Revoluţie au venit
la vot 86% dintre cetăţeni, la scrutinul ţinut doi ani mai târziu, ca şi la cel din
1996 rata de prezenţă a scăzut cu 10%. În 2000 şi apoi în 2004 am avut alte
participarea 235
două diminuări, cu câte 10%. La scrutinul pentru Parlament din 2008 s‑a atins
cota minimă, şi anume 39,4%, adică mai puţin de jumătate decât la scrutinul
din 1990. În 2008 a fost şi prima dată când alegerile legislative nu s‑au mai
ţinut simultan cu cele prezidenţiale, cele din urmă având darul de a atrage peste
tot mai mulţi alegători decât alegerile pentru Parlament.
„Astăzi, absorbiţi de satisfacţiile oferite de independenţa noastră privată şi

de urmărirea intereselor noastre particulare, riscăm să renunţăm cu prea
multă uşurinţă la dreptul nostru de a participa la viaţa politică” (Benjamin
Constant).
Campaniile electorale
Ajung acum la campaniile electorale. Acestea mobilizează resurse din ce în ce
mai mari în bătăliile pentru dobândirea puterii, tocmai pentru că în ultimele
decenii a sporit volatilitatea electorală. Până în anii cincizeci se considera că
influenţa campaniilor e minimă, deoarece opţiunile sunt structurate în mod
durabil de familie, de şcoală, de o cultură religioasă.
Mediatizarea a schimbat radical peisajul politic şi logicile campaniilor.
Acestea au devenit instrument nu doar de mobilizare, ci şi de modelare a opţi
unilor. Într‑o primă fază, pe teren, door to door sau în mari mitinguri electo
rale, iar azi, din ce în ce mai mult prin televiziune şi online.
Pe de altă parte, campaniile au semănat din ce în ce mai mult cu divertis
mentul. Pentru a descrie noua realitate, s‑a şi creat un termen – electainment –
care descrie combinaţia de alegeri (election) şi divertisment (entertainement).
Culmea e că, odată articulat acest nou cadru, el a atras vedete din showbiz în
politică. Actorul islandez Jón Gnarr a câştigat alegerile pentru primăria capi
talei Reykjavík în 2015, după ce a fondat o formaţiune politică numită Besti
flokkurinn (în traducere: „Cel mai bun partid”) şi a declarat în campanie că
nu‑şi va ţine nicio promisiune; comediantul Jimmy Morales, imitator de suc
ces, a devenit preşedintele Guatemalei şi, în prima sa intervenţie după anunţa
rea rezultatelor, le‑a declarat concetăţenilor săi că nu‑i va face să plângă după
ce i‑a făcut atâţia ani să râdă; în primăvara lui 2019, Volodimir Zelenski,
cunoscut pentru că a jucat rolul de preşedinte onest în serialul Servitorul popo
rului, a fost ales preşedinte al Ucrainei. Toţi au avut campanii atipice.
De fapt, cam toate sunt aşa acum: mobilizarea prin reţele sociale a produs
identităţi politice noi – de pildă, cea de followers, iar armele de luptă sunt likes
şi tweets. În campanii se discută despre fake news, un fenomen prezentat ca

un lucru nou, dar pe care‑l întrevedea în anii patruzeci Paul Lazarsfeld, când
vorbea despre „expunerea mediatică selectivă”.
Căpătând o importanţă tot mai mare, campaniile au ajuns să coste din ce în
ce mai mult. Momentul de ruptură este considerat anul 2000, când în Statele
Unite campania a costat 3 miliarde de dolari. Între timp, costurile au sporit.
În genere, aşa cum subliniau Lambert şi Lefranc, cheltuielile medii cu campa
nia în SUA se ridică la sume exorbitante: pentru o campanie în vederea ale
gerii în Senat, un candidat cheltuieşte în medie 4 milioane de dolari, iar
pentru Camera Reprezentanţilor costul se ridică la circa 600 000 de dolari. De
altfel, în Statele Unite un senator din doi este milionar.
Şi în Europa costurile au crescut semnificativ. În 2007, campania lui Nicolas
Sarkozy a costat 21 de milioane de euro, iar cea a adversarei sale, Ségolène
Royal, 20,7 milioane. Costurile sunt mari şi în afara lumii occidentale. Aparent,
cea mai scumpă campanie din istorie a avut loc în Madagascar, în 2013, la
alegerile deja amintite: preşedintele ales atunci a cheltuit 43 de milioane de
dolari americani. Costul per vot – 21,5 USD – e mai mare decât suma investită
în campania lui Donald Trump pentru fiecare vot: 20,4 dolari. Ca să avem un
termen de comparaţie cu Europa, aş aminti că François Hollande a cheltuit
1,4 USD pentru fiecare opţiune în favoarea sa.
Societatea românească urmează cumva în acest sens modelul american,
costurile de campanie sporind foarte mult odată cu trecerea timpului. Costurile
declarate în 2014 pentru alegerile prezidenţiale au fost de 20 136 729 de lei în
cazul alianţei PSD‑UNPR‑PC şi de 7 291 221 de lei în cazul PNL. În campa
nia pentru europene din 2019, costurile pentru apariţii media variau, în funcţie
de momentul zilei şi de postul TV, între 300 şi 2 000 de euro pentru un clip
de 30 de secunde. E posibil ca în acest fel să se ajungă la efectul din Statele
Unite, unde în 90% din cazuri este ales candidatul pentru Congres care dispune
de mai multe fonduri decât ceilalţi competitori.
„Mijloacele folosite în campanie par să fie determinante în Statele Unite: la

alegerile senatoriale, în 88% din cazuri câştigător e cel care a strâns şi a
cheltuit cele mai mari fonduri. Pentru Congres, proporţia e de 92%” (Frédéric
participarea 237
Revoluţia
Dacă participarea politică standard are parte de o analiză cantitativistă, parti
ciparea protestatară, mai ales forma sa principală – revoluţia –, este îndeobşte
surprinsă cu alte mijloace.
Trebuie spus că revoluţia este prima formă de participare care a fost studiată.
În secolul al XIX‑lea, nu veţi găsi analize ale procesului electoral, ci cel mult
descrieri ale acestuia. Unele sunt foarte interesante, inclusiv cele legate de
Ţările Române, unde s‑a votat de la începutul anilor 1830. Puteţi, de altfel,
surprinde fenomenul şi citind un scriitor de geniu precum Caragiale, care scria
într‑un moment privilegiat, cel în care se formau partidele, iar votul intra în
moravurile politice.
Revenind la revoluţie, să spunem că ea e studiată în secolul al XIX‑lea
pentru că este un fenomen ieşit din comun. În unele locuri, cum e spaţiul
francez, ceea ce surprinde şi, în egală măsură, inspiră frică este repetarea
revoluţiei: după cea de la 1789 vine cea de la 1848, care se răspândeşte de
altfel în multe ţări din Europa. Întrebarea care apare atunci este cum anume
se nasc revoluţiile. De ce în diverse societăţi oamenii se revoltă la un moment
dat? De ce devin violenţi? De ce, aşa cum se întâmplă la Bucureşti în 1848,
revoluţionarii ard Regulamentul Organic, prima bază constituţională a moder
nizării Ţărilor Române? De ce revoluţiile par să nu se mai termine? Ultima
întrebare este una dintre cele mai tulburătoare, dar şi dintre cele mai durabile.
Într‑adevăr, la două sute de ani de la declanşarea Revoluţiei Franceze, un isto
ric faimos ca François Furet îşi începea una din cărţile dedicate acestui mare
moment de ruptură cu un capitol intitulat „Revoluţia Franceză s‑a terminat!”.
Întrebarea referitoare la naşterea revoluţiilor primeşte în secolul al XIX‑lea
răspuns de la istorici ca Hippolyte Taine sau Jules Michelet, dar şi de la primii
psihologi din generaţia lui Gustave Le Bon sau Gabriel Tarde. Concepte precum
„mulţime”, „emoţii”, „contagiune colectivă”, „pasiuni”, „iraţional” sau „instincte
primitive” sunt convocate pentru a da seamă de fenomenul revoluţionar. Tot
atunci apare şi ideea că lideri charismatici mobilizează şi seduc mulţimile în
fruntea cărora se aşază profitând de prostia şi vulgaritatea maselor.
O explicaţie a revoluţiei construită tot în secolul al XIX‑lea şi care va fi
mult mai influentă decât cea a istoricilor sau psihologilor pe care i‑am men
ţionat este cea marxistă. Întrucât a inspirat mai multe revoluţii, marxismul a
fost până de curând explicaţia cea mai răspândită. Pentru Marx şi Engels,
revoluţia este un instrument al luptei de clasă. Cum istoria este o succesiune
a conflictelor care opun o clasă dominată şi o clasă dominantă, revoluţia este
mecanismul care produce trecerea de la o epocă la alta. E modalitatea prin
care cei dominaţi îi răstoarnă de la putere pe cei dominanţi până în acel moment.
În acest context apare şi justificarea violenţei ca mijloc de luptă, pentru că, în

viziunea marxistă, ea este un ingredient al mobilizării.
Pentru fondatorii marxismului, evoluţia capitalismului conduce la o situaţie
în care o masă enormă de muncitori se opune unei pături infime de capitalişti.
Numărul capitaliştilor descreşte pentru că, în competiţia nemiloasă pe care o
poartă unii împotriva celorlalţi, câţiva, puţini, devin tot mai puternici, în timp
ce ceilalţi, cei mulţi, sunt eliminaţi, intrând în clasa proletarilor. La un moment
dat se produce ruptura revoluţionară.
Karl Marx credea că revoluţia se va produce în ţara cea mai dezvoltată din
punct de vedere economic, şi anume în Marea Britanie. La începutul secolului XX,
Vladimir Ilici Lenin va răsturna această perspectivă şi va spune că veriga slabă
a lumii moderne nu se află în ţara cea mai avansată, ci într‑una înapoiată din
punct de vedere economic, şi anume în Rusia, unde violenţa clasei progresiste,
purtătoare a „viitorului luminos”, se va impune în faţa burgheziei decadente.
Aceasta e perspectiva la care au subscris generaţii de‑a rândul de marxişti.
„Atacurile violente asupra unui regim politic pentru a‑l slăbi sau pentru a‑l
răsturna provin dintr‑o altă clasă de comportamente politice. Răzmeriţele,
marile mişcări populare, atentatele, asasinatele politice depăşesc regula
jocului democratic” (Dominique Chagnollaud).
„De vreo două sute de ani, istoria Revoluţiei Franceze continuă să fie o epo
pee a originilor, deci un discurs al identităţii” (François Furet).
„În mulţimile umane, conducătorul joacă un rol considerabil. Voinţa sa este
nucleul în jurul căruia opiniile capătă formă şi identitate. Mulţimea este o
turmă, care nu poate nicidecum să se lipsească de stăpân” (Gustave Le Bon).
„Mulţimea nu numai că atrage şi îşi cheamă în mod irezistibil spectatorul,
dar numele său exercită o influenţă deosebită asupra cititorului contempo
ran, iar anumiţi scriitori sunt tentaţi să desemneze prin acest cuvânt ambi
guu tot felul de grupări. Este important ca această confuzie să înceteze, şi
mai ales să nu se pună semnul egalităţii între mulţime şi Public” (Gabriel
Tarde).
Acţiunea colectivă
Marxismul a cunoscut în ultimele decenii reformulări succesive, autori precum
Pierre Bourdieu, Alain Touraine, Jürgen Habermas, Claus Offe sau Immanuel
Wallerstein încercând fie să descopere un alt conflict care traversează societatea
participarea 239
modernă, o alternativă la conflictul care opune capitalul şi munca, fie să rescrie

istoria capitalismului, fie să denunţe manipularea ideilor de către putere, fie
să pună în evidenţă existenţa unor noi mişcări sociale legate de alte aspiraţii
ale societăţilor. Marxismul politic a rămas însă, dincolo de aceste transformări
intelectuale, legat de cultura violenţei revoluţionare şi de justificarea ei în
numele progresului pentru cei mulţi.
Dar revoluţia şi, în general, mobilizarea nu sunt explicate doar în cheie
marxistă. O revoluţie anticomunistă nici nu ar putea fi explicată astfel, mai
ales că, aşa cum spunea Corneliu Coposu referitor la Revoluţia din decembrie
1989 din România, puţini mai cred azi că oamenii pot izbândi în faţa mitrali
erelor. O explicaţie valabilă pentru orice acţiune colectivă este cea a lui Mancur
Olson, distins şi cu un Premiu Nobel pentru economie. Întrebarea la care
răspunde Olson – care e dezvoltată de mulţi alţi economişti şi sociologi – este
următoarea: cum anume se face că la un moment dat oamenii acţionează
împreună? De ce sunt ei uneori solidari, şi nu solitari? Cum e posibilă acţi
unea colectivă, mai cu seamă în condiţiile în care există the free rider, pasa
gerul clandestin sau blatistul?
Dacă unii preferă să nu plătească deloc costul unei iniţiative, sperând totuşi
să tragă folos de pe urma victoriei acţiunii colective, cum se face că până la
urmă nu trişează toată lumea? Oricare membru al unui sindicat ar putea face
calculul blatistului, stând deoparte şi sperând ca acţiunea să reuşească, iar el
să profite la fel ca aceia care s‑ar angaja în acţiune. Cum se explică faptul că,
deşi există blatişti, se produce totuşi o acţiune colectivă? Olson răspunde că
în orice organizaţie trebuie să existe un set de gratificaţii pentru cei care se
angajează şi un set de pedepse pentru cei care chiulesc şi nu răspund chemării
liderilor.
În lipsa recompenselor şi sancţiunilor, care pot merge până la excludere,
acţiunea colectivă nu se produce. Putem, desigur, să complicăm analiza, luând
în seamă reacţiile pe care le poate avea un free rider când devine conştient de
pericolul ca dezangajarea celorlalţi să sporească semnificativ costurile pentru
toţi etc. Studiile legate de participare, inclusiv cea clasică, sunt îmbogăţite de
o perspectivă precum cea a lui Olson. Trebuie să amintesc, de asemenea, că
în ultimii ani s‑a dezvoltat o reflecţie pe marginea dimensiunilor optime ale
participării, ca şi a relaţiei dintre critică şi consolidare democratică (Pippa
Norris).
Revoluţia e un concept actual. Doborârea Cortinei de Fier a fost pusă sub
semnul acestui concept. La fel s‑a întâmplat, la începutul deceniului, cu miş
cările de contestare a liderilor din Tunisia, Egipt, Yemen sau Bahrain, cunos
cute şi ca „Primăvara arabă”.
„Societatea burgheză se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere

duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proleta
riatul. [...] Armele cu care burghezia a doborât feudalismul se îndreaptă
astăzi împotriva burgheziei înseşi. Dar burghezia nu a făurit numai armele
care‑i aduc moartea; ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme –
muncitorii moderni, proletarii” (Karl Marx, Friedrich Engels).
„Critica nu implică în mod necesar dezangajare. Ea poate însemna contrariul”
(Pippa Norris).
Câţi cetăţeni protestează

Aş vrea să‑mi închei expunerea cu câteva cifre referitoare la formele de parti
cipare protestatară, altele decât revoluţia. Preiau datele tot de la Dominique
Chagnollaud: în ţările democratice, aproximativ 10% din populaţie merge la
manifestaţii legale şi doar 1‑2% dintre cetăţeni sunt dispuşi să participe la greve
ilegale, la ocuparea unor imobile sau a unor uzine. Protestul include şi nesu
punerea civică (Donatella della Porta).
Inglehart şi Welzel au descris situaţia din câteva ţări occidentale stabile,
plecând de la trei categorii – semnarea unor petiţii, participarea la demonstra
ţii şi boicotarea unor produse – pentru a pune în evidenţă schimbările, uneori
semnificative, pentru fiecare categorie în parte. Există, de pildă, evoluţii
impresionante în Marea Britanie în privinţa semnării de petiţii: în 1974 doar
23% dintre britanici ar fi făcut aşa ceva, în vreme ce în anul 2000 procentul
ajunsese la 81%. În Olanda participarea la demonstraţii a sporit, în acelaşi
interval de timp, de la 7% la 32%, în vreme ce în SUA ratele au fost 12% în
1974 şi 21% în 2000. A crescut şi interesul pentru boicotarea unor produse:
de pildă, tot în perioada indicată, în Finlanda, de la 1% la 15%.
Cât priveşte România, nu avem studii aprofundate referitoare la asemenea
teme, deşi este vorba despre un domeniu ce merită cu siguranţă explorat. Cu
atât mai mult cu cât în cele trei decenii de democraţie postcomunistă există
evoluţii interesante: de pildă, la începutul anilor nouăzeci, se organizau nume
roase manifestaţii politice, dar şi sindicale, inclusiv ale studenţilor. În ultimii
10‑15 ani, grevele au mobilizat mult mai puţine persoane, iar întrunirile politice
s‑au ţinut aproape fără excepţie în săli. În iarna anului 2017, Piaţa Victoriei
din Bucureşti şi o bună parte din celelalte oraşe mari ale ţării au fost ocupate
de proteste aşezate sub stindardul UE. Studiul sistematic al acestui tip de
mobilizări nu a fost încă făcut.
participarea 241
Există însă datele unei anchete realizate în 2003 de Gallup România în

colaborare cu Institutul de Politici Publice, în care una dintre întrebări era:
„Dacă s‑ar întâmpla un eveniment care v‑ar afecta grav interesele, aţi participa
sau nu la vreuna din următoarele acţiuni de protest...?”. Răspunsurile date nu
privesc realitatea fenomenului protestatar, ci doar intenţia. Astfel, privesc cu
simpatie semnarea unei petiţii 61% dintre cei intervievaţi, iar participarea la
demonstraţii şi greve legale – 53%; greva foamei, un mijloc radical de con
testare, ar fi asumată de 14% dintre cetăţenii români, în vreme ce blocarea
străzilor e avută în vedere de 10%; participarea la demonstraţii şi greve ilegale
reuneşte 9% dintre preferinţe, ocuparea unor clădiri sau fabrici – 7%, şi ata
carea unor persoane – 2%.
Fiecare dintre aceste fenomene ar putea face obiectul unui studiu separat.
„Noi, sociologii, fără să fim nişte denunţători, putem să arătăm cum circula
ţia ideilor este susţinută de o circulaţie a puterii” (Pierre Bourdieu).
„S‑a lansat lozinca «De când s‑a inventat mitraliera, au dispărut revoluţiile!».
Nu‑i adevărat! Dacă există o pornire nestăvilită împotriva unei nedreptăţi
strigătoare la cer, chiar dacă 50 de rânduri cad secerate de mitralieră, până
la urmă se termină încărcătura mitralierei şi valul de oameni protestatari îi
copleşeşte pe asasini” (Corneliu Coposu).
„Deoarece roadele se împart la toţi membrii grupului, cei care nu au contri
buit cu nimic la efort [în caz de boicot, grevă sau lobby] vor primi tot atât
cât cei care au contribuit. E convenabil să spui «lasă‑l pe George s‑o facă»,
dar şi George se simte prea puţin (sau deloc) îndemnat să facă ceva în inte
resul grupului” (Mancur Olson).
1. Boicotarea unor produse e o formă de participare:
a. clasică;
b. protestatară;
c. revoluţionară.
2. Ce categorie de alegători votează de regulă mai frecvent?

a. tinerii de 18‑25 de ani;
b. adulţii de 50‑65 de ani;
c. nici unii, nici ceilalţi.
3. În Statele Unite ale Americii, e ales în Congres un candidat care dispune de mai
multe fonduri decât adversarii săi:
a. în circa 49% dintre cazuri;
b. în peste 90% dintre cazuri;
c. în aproximativ 25% dintre cazuri.
4. Câte referendumuri s‑au organizat în Marea Britanie?

a. unul;
b. nici unul;
c. două.
5. Potrivit lui Weiner, participarea politică este:

a. întotdeauna o acţiune voluntară;
b. uneori o acţiune voluntară, alteori involuntară;
c. o acţiune care implică măcar 20 de oameni.
6. Foarte puţini cetăţeni asumă toate formele de participare, foarte mulţi – doar
una, afirma:
a. Robert Dahl;
b. Samuel M. Lipset;
c. Albert Hirschman.
7. „Calcarul votează cu stânga, granitul cu dreapta” este o afirmaţie de:

a. geopolitică;
b. geografie electorală;
c. geologie.
8. Comparând perioada 1945‑1949 cu perioada 1985‑1989, se poate constata că

participarea în ţările occidentale:
a. a crescut cu 10%;
b. a scăzut cu 10%;
c. a scăzut cu 5%.
9. În România, pentru a putea participa la prezidenţiale, un candidat trebuie să

reunească:
a. 25 000 de semnături;
b. 100 000 de semnături;
c. 200 000 de semnături.
10. În Statele Unite, profilul WASP e asociat:

a. preponderent cu alegătorii republicani;
b. preponderent cu alegătorii democraţi;
c. preponderent cu alegătorii libertarieni.
participarea 243
A. Cum poate influenţa religia votarea?
B. Ce revoluţii au schimbat istoria României?
C. Când se încheie o revoluţie?
D. Analizaţi în fel a influenţat religia viaţa politică românească recentă.
E. Ce avantaje şi dezavantaje are o campanie electorală scumpă?
F. Poate fi referendumul un instrument cvasipermanent de orientare a guvernării?
G. Un cetăţean care nu votează este oare responsabil pentru calitatea guvernării?
H. Analizaţi o zi dintr‑o campanie electorală din perspectiva combinaţiei de
alegeri şi divertisment (electainement).
I. Comparaţi revoluţiile anticomuniste de la sfârşitul anilor optzeci şi revoltele
din perioada „primăverii arabe”.
J. Poţi fi blatist în politică?
Referinţele folosite în conferinţa despre participare

BIROUL ELECTORAL CENTRAL, Numărul semnăturilor strânse de către candida
ţii la alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009.
Pierre BOURDIEU, „Cercetătorii, ştiinţa economică şi mişcarea socială”, în idem,
Contraofensive. Argumente în sprijinul invaziei neoliberale, traducere de Aliza
Ardeleanu, Meridiane, Bucureşti, 1999 [1998], pp. 60‑63.
Dominique CHAGNOLLAUD, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, traducere de
Miruna Runcan, All, Bucureşti, 1999 [1993], pp. 101‑103.
Dominique CHAGNOLLAUD, Science politique, ed. a II‑a, Dalloz, Paris, 1999,
pp. 159‑163 şi 171‑172.
Benjamin CONSTANT, „Despre libertatea anticilor şi libertatea modernilor”, traducere
de Cristian Preda, Polis, nr. 1/1995 [1819], p. 23.
Corneliu COPOSU, Mărturisiri, în dialog cu Vartan Arachelian, Humanitas, Bucureşti,
1993, pp. 152‑153.
Robert DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi, postfaţă de
Lucian‑Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 2002 [1989], p. 311.
Donatella DELLA PORTA, „Multiple Belongings. Tolerant Identities, and the Construc
tion of «Another Politics». Between the European Social Forum and the Local Social
Fora”, în Donatella DELLA PORTA, Sidney TARROW (ed.), Transnational Protest
and Global Activism, Rowman Littlefield, Oxford, 2005, p. 178.
François FURET, Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze, traducere de Mircea Vasilescu,
cu o prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 1992 [1978], p. 22.
Michael GALLAGHER, „Elections and Referendums”, în Daniele CARAMANI (ed.),
Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 257.
Albert O. HIRSCHMAN, Bonheur privé, action publique, traducere de Martine Leyris,
Jean‑Baptiste Grasset, Fayard, Paris, 2006 [1982], p. 187.
Ronald INGLEHART, Christian WELZEL, Modernization, Cultural Change, and Demo

cracy: The Human Development Sequence, Cambridge University Press, New York,
2005, pp. 121‑122.
INSTITUTUL DE POLITICI PUBLICE/GALLUP, Intoleranţă, discriminare şi auto
ritarism în opinia publică, sondaj realizat în septembrie 2003.
politique, Bréal, Rosny, 2007, pp. 72‑73, 75.
Paul F. LAZARSFELD, Bernard BERELSON, Hazel GAUDET, Mecanismul votului.
Cum se decid alegătorii într‑o campanie prezidenţială, traducere de Simona Drăgan,
postfaţă de Paul Dobrescu, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004 [1968], pp. 14, 39 şi 208.
Gustave LE BON, Psihologia mulţimilor, traducere de Oana Vlad şi Marina Ghitoc,
Anima, Bucureşti, 1990 [1895], pp. 65‑66.
Patrick LEHINGUE, „Les explications du vote”, în Antonin COHEN, Bernard LACROIX,
Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de science politique, La Découverte,
Paris, 2009, p. 426.
Arend LIJPHART, „Unequal Participation: Democracy’s Unresolved Dilemma”, The
American Political Science Review, vol. 91, nr. 1/1997, p. 1.
John LOGIE, Laura J. GURAK, „Internet Protests: From Text to Web”, în Martha
McCAUGHEY, Michael D. AYERS (ed.), Cyberactivism: Online Activism in
Theory and Practice, Routledge, New York, Londra, 2003, p. 25.
Pierre MARTIN, Crise mondiale et systèmes partisans, Sciences Po, Paris, 2018, p. 47.
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, ed. îngrijită de
Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosaşu, Ion Ianoşi, Iulia
Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda şi Mihai Zamfir, Nemira,
Bucureşti, 1998, pp. 11 şi 17.
Pippa NORRIS, „The Growth of Critical Citizens?”, în idem (ed.), Critical Citizens:
Global Support for Democratic Government, Oxford University Press, Oxford, New
York, 1999, p. 27.
Mancur OLSON, Creşterea şi declinul naţiunilor. Prosperitate, stagflaţie şi rigidităţi
sociale, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, cuvânt-înainte de Aurelian
Crăiuţu, Humanitas, Bucureşti, 1999 [1982], p. 40.
science politique, ed. a II‑a, Chenelière, McGraw‑Hill, 2003, p. 150.
André SIEGFRIED, Tableau politique de la France de l’Ouest sous la Troisičme
République, Editions de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2010 [1913].
Gabriel TARDE, Opinia şi mulţimea, traducere de Nicoleta Corbu, Comunicare.ro,
Bucureşti, 2007 [1901], pp. 19‑20.
Alexis de TOCQUEVILLE, Amintiri, traducere, studiu introductiv, cronologie şi note
de Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 2007 [1848], pp. 125 şi 127‑128.
Myron WEINER, Political Participation: Crises of the Political Process, Princeton
University Press, 1971.
Cultura politică
Ştiinţa politică a preluat tema culturilor din domeniul antropologiei

(Shively), dar şi al sociologiei (Braud). Ambele domenii au descris, încă din
secolul al XIX‑lea, cultura ca un ansamblu de credinţe, moravuri, drept, artă,
morală, aptitudini etc. dobândite de individ în calitate de membru al unei
societăţi şi care, pe diverse căi, sunt transmise de la o generaţie la alta. În anii
şaizeci ai secolului trecut, cultura politică a fost transferată în domeniul nostru
de studiu şi a devenit unul dintre conceptele ce descriu viaţa societăţilor demo
cratice.
Orice societate are o cultură politică

Aş începe discuţia despre culturi politice precizând că există o eroare în utili
zarea acestei expresii, o eroare pe care o găsim şi în spaţiul public românesc,
şi anume aceea de a crede că problema culturii politice este una de ignoranţă
şi cunoaştere. Mai precis, unii politicieni sau comentatori s‑au grăbit să afirme,
nemulţumiţi de un aspect sau altul al funcţionării societăţii politice, că aceasta
n‑ar dispune de o cultură.
E aici o mare eroare, pentru că orice societate, indiferent de nivelul ei de
dezvoltare, are o cultură politică. Nu este vorba despre ignoranţă sau nivel
intelectual – sau doar despre ele –, pentru că o cultură politică este, la urma
urmei, un ansamblu de atitudini şi comportamente, sensibilităţi şi evaluări ce
caracterizează o comunitate.
„Cultura politică a unei societăţi însumează toate atitudinile şi ideile comune

ale unui popor, care stau la baza comportamentului lui politic” (W. Phillips
Shively).
Sentimente, cunoştinţe, judecăţi
Există, de fapt, trei dimensiuni (sau aspecte) ale culturii politice pe care le
regăsim în societăţile moderne. Avem, mai întâi de toate, dimensiunea afectivă,
care priveşte cotidianul, mai precis perceperea curentă a relaţiilor dintre indi
vizi. Este cuprins aici, de pildă, tot ceea ce ţine de simpatia sau antipatia faţă
de o figură politică sau publică. Cota de încredere într‑un politician depinde
în mare măsură de aceste afecte. Emoţiile sunt prezente şi‑n campanii, şi‑n
dezbaterile din Parlament, şi‑n ceremoniile publice, şi‑n negocierile dintre
politicienii de la putere şi din opoziţie.
Cultura politică are, apoi, o dimensiune cognitivă. Este vorba – numele este
foarte clar – de toate acele informaţii şi cunoştinţe pe care le deţin indivizii în
relaţia lor cu spaţiul politic. Aşa cum am mai spus la începutul întâlnirilor
noastre, un regim politic funcţionează în măsura în care există un minim de
cunoştinţe referitoare la el. Fiecare individ are însă un nivel de cunoaştere a
sistemului, care nu e identic cu al altui cetăţean. Unii membri ai comunităţii
politice sunt foarte interesaţi, în vreme ce alţii sunt prea puţin curioşi în
privinţa proceselor politice. Precaritatea informaţiilor pe care le deţine un
cetăţean nu‑l exclude din spaţiul politic. Faptul că, de pildă, cineva nu ştie
care sunt toate regulile jocului politic sau nu cunoaşte numele tuturor candi
daţilor la preşedinţie nu e un motiv de excomunicare. Uneori, ignoranţa atinge
forme extreme: o anchetă sociologică de acum câţiva ani arăta că 3% dintre
cetăţeni nu auziseră vreodată de Ion Iliescu, deşi acesta a fost vreme de zece
ani preşedintele ţării.
În fine, există, în afară de afecte şi cunoştinţe, şi o dimensiune evaluativă
a culturilor politice. Comportamentele au drept „busolă” diverse valori. A res
pecta proprietatea privată sau a te ţine de cuvânt reprezintă regula în unele
societăţi şi excepţia în altele. Uneori, valorile sunt implicite, iar alteori expli
cite. De pildă, în mai toate statele europene – cu excepţia Bielorusiei şi
Republicii Srpska – pedeapsa cu moartea e abolită. Dimensiunea evaluativă
reclamă o capacitate a indivizilor de a aprecia performanţa actorilor politici şi
a sistemului care‑i integrează. De fapt, judecăţile de valoare au drept obiect
felul în care politicienii îşi ating obiectivele, calitatea vieţii democratice, modul
în care cetăţenii participă la jocul politic etc. Evaluarea poate să fie foarte
structurată şi coerentă sau, alteori, foarte dezarticulată şi incoerentă. Ea poate
să fie, în cazul unora, foarte subiectivă şi dezlânată, iar în cazul altora – rezul
tatul aplicării cu rigoare maximă a unor criterii. Cine aplică azi criterii nu e
sigur că se ţine de ele şi mâine ş.a.m.d. Spun toate acestea pentru a atrage
cultura politicĂ 247
atenţia asupra faptului că evaluarea nu e alcătuită la fel în cazul unor indivizi,

cu atât mai puţin la nivel social.
„Când vorbim despre cultura politică a unei societăţi, ne referim la sistemul

politic aşa cum a fost el internalizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale
populaţiei sale” (Gabriel Almond, Sidney Verba).
Tipuri de culturi politice

Culturile politice includ deci sentimente, cunoştinţe şi judecăţi. Ele sunt de
mai multe tipuri. Gabriel Almond şi Sydney Verba, clasicii acestui domeniu,
considerau că există trei forme de culturi politice, pe care le‑au definit pornind
de la un foarte amplu studiu empiric realizat în cinci societăţi – Statele Unite,
Germania, Italia, Marea Britanie şi Mexic. Prima formă descrisă de cei doi
autori e cultura politică parohială; e vorba apoi despre cultura politică pasivă,
dependentă sau aservită; şi, în fine, despre cultura politică participativă.
Almond şi Verba au tratat problema din perspectiva teoriei dezvoltării demo
cratice, asumând astfel viziunea ierarhizării comunităţilor politice pe o scală
care merge de la unele nestructurate la societăţi în care există o specializare
foarte rafinată a funcţiilor şi rolurilor politice.
Cultura politică parohială este caracteristică pentru societăţile tradiţionale,
cele care nu au deci o structurare clară şi stabilă a rolurilor şi funcţiilor poli
tice, în care interesul este concentrat exclusiv asupra aspectelor cotidiene şi
imediate. În asemenea societăţi, notau cei doi autori, „nu există roluri politice
specializate: şefia de trib, şefia de clan, postul de şaman sunt roluri poli
tico‑religioase difuze, iar pentru membrii acestor societăţi orientările politice
faţă de aceste roluri nu se separă de orientările lor religioase şi sociale.
Parohialul nu aşteaptă nimic de la sistemul politic”. Individul nu depăşeşte
nivelul propriei parohii sau, cum am spune astăzi, al propriului cartier. Este
vorba despre un mod simplu şi dezarticulat de percepere a autorităţii politice,
care la rândul ei are o acţiune dezlânată şi episodică. E un tip de cultură pre
cară şi care reprezintă mai degrabă trecutul unor societăţi decât starea lor din
prezent.
Cultura politică aservită, dependentă sau pasivă este proprie societăţilor
politice în care există centralizare. Altfel spus, avem de‑a face cu o orga
nizare a spaţiului politic potrivit regulilor modernităţii, dar e vorba, în ace
laşi timp, despre spaţii autoritare, despre regimuri care controlează viaţa
comunitară: „subiectul”, spuneau Almond şi Verba, „este conştient de auto

ritatea guvernamentală specializată; el este orientat în chip afectiv către ea”.
În asemenea regimuri, atitudinea indivizilor este una de acceptare, de servi
tute voluntară, cum spunea cu mai multe secole în urmă Étienne de la Boétie
pentru a descrie faptul că indivizii acceptă dominaţia unui tiran, „care nu
poate să le facă niciun rău decât dacă ei preferă să sufere în loc să îl înfrunte”.
Cultura supunerii este cultura acceptării unei autorităţi care poate să fie
nelimitată, pentru că ea, autoritatea, este luată drept ceva natural, exercitat
cu necesitate şi fără nicio rezervă. Un loc unde cultura supunerii funcţio
nează şi azi este, de pildă, Thailanda, ţară în care autoritatea regelui e
cvasidivină, iar supuşii, când descriu relaţia lor cu monarhul, folosesc un
pronume special care înseamnă „eu, biet firicel de praf călcat de picioarele
Luminăţiei Voastre”.
În fine, a treia formă, cultura politică participativă, este proprie societăţilor
care sunt, pe de o parte, structurate foarte bine din punctul de vedere al rolu
rilor şi funcţiilor politice, dar şi în care, pe de altă parte, exercitarea puterii
se face în condiţii democratice, indivizii fiind deci asociaţi în luarea deciziilor.
Actori conştienţi şi raţionali, cetăţenii îşi asumă statutul ca pe unul care contează
în articularea jocului politic: „membrii societăţii tind să fie în mod explicit
orientaţi către sistem ca întreg şi către ambele structuri şi procese, politic şi
administrativ”. Cultura politică participativă este cultura societăţilor democra
tice avansate. Regăsim aici opoziţia dintre societatea civilă şi stat, tematizată
de Colas sau Schmitter.
Preiau de la cel din urmă definiţia societăţii civile, fiindcă e cu adevărat
utilă în descifrarea culturii participative: „Societatea civilă poate fi definită
ca un set sau un sistem de grupuri intermediare cu organizare proprie, grupuri
care: (1) sunt relativ independente atât faţă de autorităţile publice, cât şi faţă
de unităţile private de producţie şi reproducţie, adică de firme şi, respectiv,
familii; (2) sunt capabile de a lua hotărâri şi de a acţiona colectiv în scopul
apărării sau al promovării propriilor interese şi pasiuni; (3) nu încearcă să
ia locul agenţilor statali sau unităţilor de (re)producţie private şi nici să accepte
responsabilităţi pentru guvernarea întregii societăţi; (4) sunt de acord să
acţioneze conform unor reguli civile prestabilite, care presupun respectul
reciproc”.
O ultimă precizare referitoare la cultura politică participativă: ea menţine,
nu distruge diferenţele şi, din acest punct de vedere, un sistem electoral, de
pildă, produce efecte diferite dacă factorii istorici şi culturali variază, aşa cum
observa Rein Taagepera.
„Aş vrea să înţeleg cum se face că atâţia oameni, atâtea târguri, atâtea oraşe,
atâtea naţiuni îndură câteodată un tiran care nu are altă putere în afara celei
pe care ei i‑o dau” (Étienne de la Boétie).
„Societatea civilă nu este un produs automat şi necontrolat al capitalismului,
urbanizării, alfabetizării, mobilizării sociale (deci al dezvoltării), deşi apariţia
sa e favorizată de toţi aceşti factori” (Philippe C. Schmitter).
„Aceleaşi legi electorale se comportă diferit în culturi politice distincte,
modelând în mod particular sistemele de partide. Împreună cu sistemul de
partide, cultura politică influenţează adoptarea legilor electorale. Dacă sis
temele electorale şi de partide reuşesc să dureze o vreme îndelungată,
această experienţă în sine poate să modifice cultura politică iniţială” (Rein
Taagepera).
Atitudini în societăţile democratice

Societăţile democratice rămân deci de o mare diversitate. Cetăţenii unor demo
craţii pot avea acelaşi tip de atitudine în anumite privinţe, fiind foarte diferiţi
în altele. O anchetă interesantă făcută în anii şaptezeci de Alain Girard şi Jean
Stoetzel releva, de pildă, faptul că olandezii şi danezii aveau aceeaşi opinie
despre avort, divorţ sau eutanasie, dar asumau poziţii radical deosebite în pri
vinţa consumului de droguri – toleranţă în Olanda şi respingere în Danemarca.
Pe de altă parte, atitudinile care îi reuneau pe danezi şi pe olandezi în chesti
unile pe care le‑am amintit mai devreme erau respinse de cetăţenii din Italia,
Irlanda sau Spania, ţări cu majorităţi catolice importante şi influente. Politicienii
nu pot ignora asemenea diferenţe.
În general, sub numele culturilor politice sunt astăzi studiate toate acele
comportamente care dau seamă de funcţionarea societăţilor. Vreau să subliniez
că este vorba, aşa cum a explicat în detaliu Robert Dahl, despre mase, nu
despre elite. Împrumut un exemplu de la Shively şi Venne, care au preluat o
anchetă despre atitudini politice realizată în Canada în 1998, o anchetă ce
ilustrează foarte bine cercetările aşezate sub numele „cultură politică”: ea
arăta că afirmaţia „politicienii sunt mincinoşi” e acceptată în mai mare măsură
de cetăţenii cu studii elementare decât de cei care au diplomă universitară, de
mai mulţi şomeri decât angajaţi şi de un număr aproape egal de femei şi de
bărbaţi.
Alte studii realizate în Canada vădeau cum se schimbă opiniile. De pildă,
dacă în 1974 Camera Comunelor era respectată de 42% dintre cetăţeni, în 1990
doar 27% mai îmbrăţişau această atitudine; în 1966, 36% dintre canadieni
considerau că la nivel federal corupţia e mai mare decât la nivel local, procen
tul crescând la 65% în 1990.
Mulţi autori au observat că există pericolul ca asemenea studii să nu facă
altceva decât să consolideze nişte stereotipuri. Prezentând, de pildă, democra
ţia americană sub semnul participării exemplare, al implicării pragmatice şi
pline de disponibilitate din partea cetăţenilor, se consolidează un stereotip.
Putem pica astfel în capcana de a afla din asemenea „cercetări”, observa
Shively, că „germanii sunt inflexibili, ascultători şi eficienţi; britanicii – fleg
matici; americanii – degajaţi şi pragmatici; latinii – temperamentali”, trăgând
concluzia că, deşi „există întotdeauna un grăunte de adevăr în asemenea
stereotipuri, adesea e vorba doar despre un grăunte ce se pierde într‑un ocean
de simplificare”.
E bine, de aceea, ca studiul valorilor să fie combinat cu cercetarea insti
tuţiilor: făcând acest lucru, Huntington a relevat, de pildă, că SUA reprezintă
cea mai dizarmonică societate politică. În acelaşi spirit, se poate arăta că în
Elveţia absenţa discriminării a ţinut împreună cantoane foarte diferite, care
au ales să trăiască sub semnul democraţiei şi al federalismului (François
Garçon).
„Faptul că în conflictul din Orientul Mijlociu francezii şi englezii au manifes

tat mai multă simpatie pentru Israel decât pentru statele arabe [...] e un
lucru a cărui importanţă nu poate fi contestată, dacă este adevărat că lide
rii politici ţin seama, în acţiunea lor, de ideea pe care şi‑o fac despre sprijinul
pe care poporul li‑l acordă” (Alain Girard, Jean Stoetzel).
„Studiile de cultură politică tind să se axeze numai pe acele concepţii stabile
şi durabile care apar prin procesul de socializare în cadrul unui sistem de
convingeri dat; tocmai de aceea, în cercetările întreprinse asupra culturii
politice, factorii ce induc schimbarea convingerilor pot fi foarte uşor negli
jaţi” (Robert Dahl).
„Nucleul dur al sistemului elveţian este federalismul: el vizează ţinerea
împreună a unor componente eterogene. Respectarea identităţii grupurilor
religioase, etnice, culturale, lingvistice care compun sistemul este garantată
constituţional” (François Garçon).
Socializarea politică
Există, de fapt, numeroase comportamente interesante pentru ştiinţa politică,
în special tot ceea ce ţine de socializare, adică de procesul prin care într‑o
comunitate sunt dobândite comportamentele şi sensibilităţile politice. Gesturile
cele mai simple pot fi supuse analizei. E relevantă ordinea în care e citită o
gazetă (pornind de la informaţiile politice sau de la cele sportive)? E relevantă
frecvenţa cu care un alegător caută informaţii despre viaţa propriei comunităţi
(zilnic sau din patru în patru ani)? A privi la TV campania electorală sau a
schimba canalul, pentru a vedea un film, e un gest semnificativ pentru cei care
vor să înţeleagă societatea politică.
Naşterea judecăţii politice, ca parte a socializării, este un proces care a fost
cercetat încă din anii cincizeci. O anchetă realizată de Herbert Hyman în 1959
referitoare la socializarea politică a măsurat modul în care evoluează indecizia
la preadolescenţi şi tineri. Autorul demonstra că există o construcţie progresivă
a judecăţii politice: rata indecişilor evolua de la circa 75% la copiii de 11‑12 ani
la aproximativ 45% la categoria de vârstă 19‑21 de ani, pentru ca tinerii de
25‑27 de ani să mai fie indecişi doar în proporţie de 35%.
Agenţii socializării sunt familia, şcoala, mijloacele de informare în masă,
ca şi actorii politici, partidele sau personalităţile. Influenţa fiecăruia oferă
numeroase teme de cercetare. De pildă, aşa cum notau Lambert şi Lefranc, s‑a
constatat că preferinţele ideologice se transmit în familie în proporţii diferite:
50% în Franţa şi 44% în Statele Unite. O altă cercetare vădea că 80% dintre
copiii italieni ai căror taţi sunt de stânga votează la rândul lor cu stânga. Au
fost analizate până şi cuplurile în care există divergenţe de opinii, pentru a
trage concluzia că, în asemenea situaţii, „preferinţele nu se mai transmit aşa
uşor de la părinţi la copii” (Crettiez et alii). Pe de altă parte, prin educaţie e
transmis mai degrabă un stil politic – autoritar sau participativ – decât un
conţinut.
Mijloacele şi instituţiile sunt importante. Voi lua un exemplu de la Mattei
Dogan şi Dominique Pelassy, care observau că în ţările totalitare socializarea
impune „supremaţia absolută a anumitor instituţii – şcoli, partid, armată – în
detrimentul altor posibili competitori”, precum Biserica, familia sau subcultu
rile locale; mijloacele folosite sunt „sloganele ideologice” şi „cenzura”, care
urmăresc un anume imobilism.
Celelalte societăţi moderne – democraţiile – sunt supuse schimbării.
Inglehart şi Welzel consideră că factorii cei mai influenţi în producerea schim
bării sunt individualismul şi aşa‑numitele valori emancipatoare. Democraţiile
nu sunt rigide, ci evoluează. Iar schimbarea e surprinsă cel mai uşor la nivelul
sensibilităţilor.
Un exemplu foarte bun este oferit de evoluţia acestora în Germania Federală

postbelică. Anchete succesive realizate începând din anii cincizeci şi până în
anii şaptezeci au scos la iveală modificarea profundă a felului cum au fost
percepute regimurile politice de către nemţi. Una dintre cercetări, citată de
Shively şi Venne, de la care am preluat şi referinţa la Hyman, cuprindea între
barea: „Când s‑a trăit cel mai bine în Germania?”. Variantele de răspuns
erau: (a) în timpul Republicii Federale, după 1948; (b) sub Hitler, în perioada
de dinaintea războiului, adică 1933‑1939; (c) înainte de Primul Război
Mondial. Anchetele arată o evoluţie semnificativă: dacă în 1951 doar 2%
dintre cetăţenii germani considerau că epoca Republicii de la Bonn era cea mai
bună, în timp ce 42% alegeau perioada 1933‑1939, iar 45% epoca dinaintea
Primului Război Mondial, în 1959 procentele erau 42%, 18% şi respectiv 28%,
pentru ca în 1970 nu mai puţin de 81% dintre germani să considere că ţara lor
a cunoscut cea mai bună perioadă după 1948 şi doar câte 5% să aprecieze
celelalte două epoci.
În România postcomunistă lucrurile stau diferit: o anchetă făcută de
INSCOP în 2014 (la comanda gazetei Adevărul) vădea că 22,5% dintre români
mai credeau că în regimul totalitar dinainte de 1989 era mai multă dreptate,
iar 24,7% îl considerau pe Nicolae Ceauşescu bun de preşedinte, cu toate că
81,6% erau conştienţi că regimul actual înseamnă mai multă libertate decât în
comunism.
„Teoreticienii modernizării au subestimat importanţa valorilor emancipa

toare, care pun sub semnul întrebării autoritatea şi alimentează presiunile
masei pentru drepturi civile şi politice, ce reprezintă fundamentul democra
ţiei liberale” (Ronald Inglehart, Christian Welzel).
„În timp ce modernizarea societăţilor implică multiplicarea surselor de infor
maţie şi dezvoltarea mesajelor suprapuse şi conflictuale, statul totalitar se
întoarce la Adevărul unic şi indivizibil” (Mattei Dogan, Dominique Pelassy).
Gestionarea memoriei
Asemenea evoluţii ale sensibilităţilor sunt legate foarte adesea de o anumită
gestionare a memoriei. Desigur, fiecare societate are o modalitate proprie de
administrare a uitării şi a aducerii‑aminte, a aniversării şi comemorării. Fapte
din trecut sau, mai precis, fapte construite ca relevante pentru destinul unei
comunităţi politice sunt reunite pentru a face parte din acest patrimoniu de
sensibilităţi care poartă numele „memorie”. Felul în care sunt ele tratate, mani
era în care cetăţenii se raportează la aceste experienţe constituie, în mod evident,
o parte a culturii politice.
Într‑o perspectivă individuală, se consideră că socializarea e reuşită dacă,
aşa cum spunea Yves Schemeil, te simţi în largul tău în diverse medii. Diverse
entităţi – şcoala, cazarma, locul de muncă – participă la elaborarea ei. Dintr‑o
perspectivă colectivă, o socializare reuşită este o socializare coerentă, care
asociază, altfel spus, anumite momente semnificative din memoria unei naţiuni,
reuşind astfel să dea sens prezentului.
În lumea modernă, rememorarea trecutului este trăită ca o necesitate. Pe de
altă parte, o comunitate care îşi îndreaptă atenţia doar spre trecut, care trăieşte
doar de pe urma comemorărilor are o problemă de articulare socială.
În anii din urmă, un proces foarte interesant are loc în ţările foste comuniste,
care îşi caută o identitate nouă. Uneori, ele fac acest lucru plecând de la refe
rinţe dintre cele mai neaşteptate. Putem găsi un exemplu la nivelul societăţii
româneşti. După o perioadă – cea comunistă – de prigonire a credinţelor reli
gioase, azi ele sunt masiv exploatate în spaţiul politic: de la fondarea partide
lor cu binecuvântarea preoţilor până la folosirea marilor procesiuni religioase
în scopul sporirii notorietăţii, politicienii români mobilizează religia pentru a
da sens politicului.
Pe de altă parte, trebuie să ţinem cont că administrarea memoriei este astăzi
organizată în jurul unei tăieturi cronologice inedite. Mulţi tineri consideră că
actualitatea, vârsta contemporană a politicii, începe cu un deceniu în urmă şi
că tot ce e mai vechi de zece ani se confundă într‑un soi de magmă indistinctă,
în care se amestecă epoca romană şi Napoleon, Evul Mediu şi Primul Război
Mondial, fără o determinare temporală clară. Efectul e public: când s‑a săr
bătorit la noi Centenarul Marii Uniri, am zărit pe faţada Cercului Militar o
pânză uriaşă în care apăreau, pe lângă chipul regelui Ferdinand şi profilul unui
soldat, Burebista şi Mihai Viteazul. Unii au numit relativizarea de acest fel
„postmodernitate”.
Pe de altă parte, gestionarea memoriei poate fi absolut incoerentă, asociind
repere care sunt contradictorii. Un exemplu de acest fel e parcul de la Podari,
din apropierea Craiovei: organizat pentru a onora memoria Republicii Socialiste
România, el cuprinde, lângă o piscină şi un restaurant, statuile lui Ceauşescu
şi Antonescu, ale unor voievozi valahi şi a lui Amza Pellea, fresce cu Papa
Ioan Paul al II‑lea şi Patriarhul Teoctist, alături de tractoare şi pluguri din anii
cincizeci. E cert că unii se regăsesc într‑un asemenea peisaj eclectic.
Există, desigur, şi societăţi care‑şi gestionează într‑un mod mult mai coerent
memoria. Aşa sunt societăţile din vestul Europei, unde cultul eroilor şi come
morarea unor evenimente semnificative din istoria naţiunii sunt gesturi ce
participă în mod direct la socializare, la naşterea unei culturi politice care

hrăneşte democraţia şi care, în general, o stabilizează, atât pe verticală (între
generaţii), cât şi pe orizontală (între grupurile sociale), aşa cum au arătat Dogan
şi Pelassy. Capitalul social creează, de fapt, nu doar stabilitate, ci şi eficacitate
guvernamentală şi progres economic (Robert D. Putnam).
„Familia, apoi şcoala, grupul de prieteni, apoi cazarma sunt responsabile în

parte pentru socializarea în trepte. Lor li se alătură firma, magazinul, atelie
rul, biroul, azilul de bătrâni, călătoriile organizate în grup sau cele făcute de
unul singur în străinătate, televiziunea, radioul şi gazetele, asociaţiile, par
tidele. Locurile şi ocaziile de socializare nu lipsesc, iar influenţele lor se
amestecă în orice moment” (Yves Schemeil).
Ideologiile
Procesele de socializare care dau naştere culturilor politice sunt justificate cu
ajutorul discursurilor ideologice. Autorii acestora nu au parte de o percepţie
pozitivă, observa Philippe Braud într‑o carte despre emoţii, sentimente şi pasiuni:
„ideologii au reputaţia de a fi plicticoşi, dogmatici, ferecaţi în certitudinile lor”.
Ideologia este, de fapt, partea cea mai vizibilă a unei culturi politice. Aşa
credea şi Dominique Colas atunci când scria că „ideologia este un element al
culturii, ba chiar nucleul ei dur, deoarece o formulează în chip explicit şi în
mod sistematic şi condensat. În vreme ce cultura poate fi considerată ca un
univers consensual mai slab în sânul căruia se situează individul, ideologia
presupune aderarea la o reprezentare a lumii”. Ideologia structurează ideile şi
îl ajută astfel pe individ să înţeleagă politica.
Discursul ideologic este, până la urmă, o formă de traducere a sensurilor
pe care le are politica pentru individ. În acelaşi timp, trebuie spus că acest
discurs este unul orientat. Ideologia nu poate fi neutră. Avem aici toată ambi
guitatea societăţilor moderne, pentru că, pe de o parte, ideologiile sunt necesare
pentru a structura credinţele şi cunoştinţele despre sistemul politic, iar pe de
altă parte, ele sunt discursuri orientate.
Ideologiile sunt simplificatoare şi de foarte multe ori maniheiste, deoarece
împart lumea în două tabere. Să nu uităm că ele sunt, aşa cum observa Raoul
Girardet, traversate de structuri mitologice precum „denunţarea unei conspira
ţii malefice tinzând să supună popoarele dominaţiei forţelor obscure şi perverse,
imagini ale unei Vârste de Aur pierdute, a cărei fericire se cuvine să o regăsim,
sau ale unei Revoluţii salvatoare ce ar permite umanităţii să intre în ultima fază
a istoriei sale şi i‑ar asigura pentru totdeauna domnia dreptăţii; apelul la stă
pânul salvator, restaurator al ordinii sau realizator al unei măreţii colective”.
Ideologia este un fenomen tipic modern. Termenul s‑a născut la sfârşitul
secolului al XVIII‑lea în opera unui interpret foarte respectabil al lui
Montesquieu – Destutt de Tracy. Acesta considera că ideologia este, într‑o
accepţie strict etimologică, ştiinţa ideilor, o ştiinţă care trebuie să studieze, la
fel de riguros ca şi ştiinţele naturale, modul în care se nasc şi sunt transmise
ideile. E interesant că Destutt de Tracy voia să pună ideologia la baza educaţiei
şi astfel în serviciul autorităţii: „cele trei feluri de educaţie pe care le primesc
oamenii – cea a părinţilor, cea a dascălilor şi cea a vieţii – [trebuie] să nu se
contrazică între ele şi să fie îndreptate în sprijinul guvernului”. Ideologia e
astfel subsumată marelui proiect iluminist al îndepărtării tuturor prejudecăţilor,
obstacole în calea progresului.
La început, termenul desemnează un instrument de luminare colectivă.
Foarte repede însă îşi schimbă sensul.
„Ideolog – injurie adresată adversarului care gândeşte greşit (sau prea mult)”
(Philippe Braud).
„Cuvântul «ideologie» pare să implice că o idee poate deveni subiectul unei
ştiinţe tot aşa cum animalele sunt subiectul de studiu al zoologiei: sufixul
‑logie în «ideologie», ca şi în «zoologie», nu indică altceva decât logoi, afir
maţiile formulate în acea ştiinţă” (Hannah Arendt).
Discursul clasei dominante

În anii treizeci ai secolului al XIX‑lea, Marx şi Engels îi vor da sensul pe care
aceasta îl va avea mai bine de un veac: ideologia nu va mai fi privită ca un
instrument al progresului, ci ca un discurs al clasei dominante, care ar avea
trei trăsături:
În primul rând, este vorba despre un discurs care traduce un statut social.
În viziunea marxistă, nu există indivizi, ci doar clase, adică grupuri organizate
în funcţie de raportul lor faţă de mijloacele de producţie, astfel încât ideologia
exprimă interesele unei clase, nu ale unui individ.
În al doilea rând, spuneau fondatorii marxismului, ideologia este un discurs
fals, pentru că ea deformează realitatea socială. În particular, ideologia bur
gheză a democraţiei reprezentative, care are drept valori dominante libertatea
şi egalitatea, ar fi o uriaşă minciună, pentru că ea corespunde unei realităţi

alcătuite din inegalitate şi servitute. Opoziţia faţă de ideologia franceză şi marile
sale idealuri este construită în aceşti termeni.
În fine, consideră marxiştii, ideologia este un discurs care disimulează, care
camuflează realitatea. Este un paravan destinat să ascundă adevărata realitate.
O clasă dominantă se va folosi întotdeauna de un discurs ideologic pentru a‑şi
justifica dominaţia, ascunzând ochilor publicului realitatea.
La începutul secolului XX, Vladimir Ilici Lenin, principalul moştenitor al
tradiţiei marxiste, va transforma ideologia într‑o armă revoluţionară, dezvoltând
ideea potrivit căreia revoluţia este posibilă într‑o ţară înapoiată atunci când
clasa dominată îşi asumă o ideologie. E vorba despre ideologia schimbării
regimului prin dictatura proletariatului, pe care fondatorii marxismului nu o
asumaseră (Tismăneanu). Ţările comuniste, inclusiv cele formate după al Doilea
Război Mondial sub influenţă sovietică, au asumat acest sens al ideologiei. Şi
în spaţiul politic românesc ideologia a fost înţeleasă ca un instrument revolu
ţionar, ca un discurs eliberator aşezat în mâinile clasei proletare asuprite pen
tru a deschide calea omului nou.
„Lenin a pretins că Manifestul Partidului Comunist conţinea ideea dictaturii

proletariatului, deşi Marx şi Engels nu formulaseră această idee” (Vladimir
Tismăneanu).
Critica totalitarismului
În anii de după al Doilea Război Mondial, termenul a fost recuperat de criticii

totalitarismului, ideologia fiind văzută ca o componentă importantă a regimu
rilor comuniste, dar şi naziste. Hannah Arendt deconstruia pretenţiile ei scriind
că „ideologia tratează [...] despre evenimente ca şi cum ea ar asculta de aceeaşi
lege, ca şi de expunerea logică a ideii sale. Ideologiile pretind că ele cunosc
misterele întregului proces istoric – secretele trecutului, complicaţiile prezen
tului, incertitudinile viitorului – datorită logicii inerente a ideilor respective”.
Raymond Aron preciza, la rândul lui, că ideologiile „exprimă o perspectivă
asupra lumii şi o voinţă îndreptată spre viitor. Nu cad direct sub incidenţa
categoriilor adevărat/fals şi nici nu ţin de ordinea gustului sau a culorilor”. Alţi
autori, precum Popper sau Hayek, au văzut şi ei în ideologie o componentă de
care un regim totalitar are nevoie pentru a‑şi justifica dominaţia.
Abordării totalitare a ideologiei îi este deci opusă în anii cincizeci o viziune

alternativă, critică, despre influenţa ideilor. O găsim, de pildă, şi la un alt
critic al totalitarismului, un economist francez de mare subtilitate care a inspi
rat, sub de Gaulle, reforma finanţelor franceze, Jacques Rueff. Acesta spunea
că, „de la Evanghelii la Contractul social, ideile au dominat lumea”. Avem aici
rezumatul sensibilităţii politice liberale, în opoziţie cu sensibilitatea şi viziunea
totalitare.
În schimb, Michael Oakeshott – în bună tradiţie conservatoare – definea
ideologia ca un set de principii abstracte, dar preciza că, departe de a fi gândite
înaintea unei acţiuni, respectivele principii se vădesc a fi „un sistem de idei
abstrase din felul în care oamenii au fost obişnuiţi să‑şi rezolve problemele prin
participarea la angajamentele societăţii lor”.
În zilele noastre, profesorii de ştiinţe politice consideră ideologia (a) un
„termen politic, chiar dacă e aplicat şi altor contexte”, (b) care conţine „o vizi
une asupra prezentului şi o viziune asupra viitorului”, (c) asumând o orientare
spre „acţiune”, (d) ce vizează „masele”, (e) într‑o expunere „în termeni simpli,
care pot fi înţeleşi de oamenii obişnuiţi” (Leon P. Baradat).
„Ideologiile politice amestecă mereu, într‑un mod mai mult sau mai puţin
fericit, afirmaţii de fapt şi judecăţi de valoare” (Raymond Aron).
„Departe de a fi părintele cvasidivin al activităţii politice, ideologia politică
se dovedeşte a fi copilul vitreg, pământesc, al acesteia” (Michael Oakeshott).
Wallerstein
Care sunt însă marile familii ideologice? Ce relaţii s‑au stabilit între ele?
Voi înfăţişa răspunsurile date acestor întrebări pornind de la un autor con
temporan – Immanuel Wallerstein, istoric al capitalismului şi sociolog de
inspiraţie marxistă, care nu a pierdut nicio ocazie să profeţească sfârşitul
lumii burgheze.
Într‑o epocă de radicală discreditare intelectuală a marxismului, este inte
resant să vedem care este perspectiva unui marxist. Dincolo de propria sa
opţiune ideologică, Wallerstein se înscrie în curentul intelectual care
susţine că ideologiile şi‑au pierdut forţa de mobilizare şi că trăim într‑o epocă
postideologică, în care afilierile politice nu se mai produc într‑un mod
coerent ca în secolul al XIX‑lea şi prima parte a secolului XX. Altfel spus,
Wallerstein preia tema morţii ideologiilor, dar dă o interpretare foarte originală
momentului 1989. El considera că ideologiile s‑au născut în 1789 şi au murit

în 1989.
În viziunea sa, ideologiile nu sunt nimic altceva decât traducerea atitu
dinilor noastre faţă de principala noutate introdusă de Revoluţia Franceză,
şi anume normalizarea schimbării. Pentru Wallerstein, modernitatea politică
este sinonimă cu normalizarea schimbării. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă
că, până la declanşarea Revoluţiei Franceze, societăţile considerau că schim
barea este ceva inacceptabil. 1789 aduce ideea potrivit căreia schimbarea
este normală. În raport cu această atitudine de normalizare a schimbării
s‑au născut, de fapt, cele trei ideologii care domină imaginarul politic
modern.
„Sistemul capitalist există de cinci secole, iar acum a intrat în faza terminală.
Nu mai are mult de trăit” (Immanuel Wallerstein).
De la 1789 la 1848
Prima ideologie, cea zămislită chiar în momentele fierbinţi ale Revoluţiei
Franceze, este formulată de scriitori precum Edmund Burke, Joseph de Maistre
ori, mai târziu, Donoso Cortés. Aceşti autori – care vor fi numiţi „conserva
tori” – refuzau să creadă că schimbarea e normală, ei fiind în continuare
ataşaţi sensibilităţii epocii premoderne, potrivit căreia e bine ca societăţile să
rămână neschimbate.
Joseph de Maistre combina critica revoluţiei, care – în opinia lui – distrugea
totul în calea ei, cu afirmarea puterii absolute a Divinităţii de a regenera uma
nitatea omului: „cu cât privim mai atent personajele ce par cele mai active în
Revoluţie, cu atât ne dăm seama că au ceva inert şi mecanic. Nu voi obosi să
o tot repet, nu oamenii conduc revoluţia, revoluţia se slujeşte de oameni. S‑a
spus foarte bine că Revoluţia merge de la sine, frază care înseamnă că în niciun
alt eveniment al omenirii Divinitatea nu s‑a arătat mai vădit. Dacă se slujeşte
de uneltele cele mai josnice, o face pentru că prin pedeapsă primeneşte”.
Conservatorismul va fi înţeles ca respect pentru tradiţii şi de către un om
politic român, Alexandru Marghiloman. Acesta făcea un elogiu Angliei: „Doamne,
aceea e ţara tradiţiei prin excelenţă! Respectul tradiţiei merge aşa de departe că
englezii au păstrat până şi unele accesorii desuete în costumul şi înfăţişarea unor
înalţi magistraţi. Noi, din continent, mai tineri, râdem câteodată de perucile
acelea; englezul, foarte înţelept, le păstrează pentru că tocmai excentricităţile
de costum sunt în ochii vulgului întruparea tradiţiei de care este el mândru”.
Marghiloman îşi îndrepta apoi privirea către România: „Suntem noi un popor
de tradiţie? Nu în toate, trebuie să o recunoaştem. Avem două tradiţii însă, foarte
serioase: tradiţia religioasă şi tradiţia proprietăţii. Celelalte ne lipsesc”.
În prima secvenţă modernă, ideologia liberală şi cea socialistă nu vor fi
separate în chip radical, deoarece şi una, şi cealaltă vor considera schimbarea
normală. Singura deosebire dintre liberali şi socialişti va fi aceea că primii vor
dori gestionarea raţională şi moderată a schimbării, în vreme ce socialiştii
vor vrea să bruscheze lucrurile, aducând schimbarea cât mai repede.
E diferenţa dintre schimbarea pas cu pas şi schimbarea bruscă. Liberalii
caută să ţină seama de toate împrejurările şi de toate provocările momen
tului, în timp ce socialiştii cred că voinţa umană e mai puternică decât toate
acestea.
„Continuitatea statului va fi distrusă din cauza acestei uşurinţe arbitrare de

a‑l schimba tot atât de des, de mult şi în tot atâtea modalităţi după câte
fantezii lipsite de temei şi după câte mode se perindă. Generaţiile nu vor
mai avea nicio legătură una cu cealaltă. Oamenii nu o vor duce mai bine
decât muştele de‑o vară” (Edmund Burke).
„Tradiţia religioasă. Da, e foarte puternică în România. Noi suntem atât de
fideli tradiţiei ancestrale, că am păstrat până şi în religia creştină apucături
ale păgânismului: noi punem în mâna mortului piesa de monedă pe care o
puneau grecii şi romanii pentru ca sufletele să plătească barcagiului Caron
trecerea Styxului” (Alexandru Marghiloman).
De la 1848 la 1918
Aceste două tabere vor fi însă scindate în 1848, când va apărea ca temă centrală
chestiunea proprietăţii. Liberalii vor vedea în ea un mijloc, un instrument
indispensabil pentru a gestiona raţional schimbarea societăţilor şi pentru a aduce
prosperitate, în timp ce ceilalţi prieteni ai schimbării vor considera că pro
prietatea este, dimpotrivă, cel mai important obstacol în calea evoluţiei sociale
şi a bunăstării.
E conflictul dintre Mill şi Marx. Primul dorea protejarea proprietăţii, adică
a acelei instituţii care, „atunci când este limitată la elementele sale esenţiale,
constă în recunoaşterea, pentru fiecare persoană, a unui drept de control exclu
siv asupra a ceea ce el sau ea a produs prin propriile strădanii, ori a primit în
dar sau în urma unui acord echitabil, fără a folosi forţa sau frauda, de la cei
care l‑au produs”. Al doilea cerea, alături de prietenul său Engels, desfiinţarea
proprietăţii private, susţinând că, de fapt, „în societatea actuală proprietatea

privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există
tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi. Ne imputaţi deci că
vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune, ca o condiţie necesară, ca
imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate”.
Dacă de la 1789 la revoluţia paşoptistă liberalii şi socialiştii au fost de ace
eaşi parte a baricadei, între 1848 şi Primul Război Mondial ei vor fi în două
tabere distincte. În aceeaşi perioadă, conservatorii vor înţelege că societăţile
sunt aşezate de‑acum sub semnul unor drame precum revoluţiile şi vor dori să
apere proprietatea considerată o parte sau o moştenire a trecutului ameninţată
de socialişti. Vreme de şapte decenii, liberalii şi conservatorii se vor regrupa
în jurul respectului pentru proprietate împotriva socialiştilor care detestă pro
prietatea şi vor să o distrugă.
Aceasta este epoca de glorie a unui Sidney Webb sau a unui Dobrogeanu‑Gherea.
Primul dintre ei definea trei particularităţi ale socialismului: „Din punct de
vedere economic, socialismul presupune administrarea colectivă a veniturilor
suplimentare şi a profiturilor, individului revenindu‑i doar salariul obţinut de
pe urma muncii sale manuale sau intelectuale. Din perspectivă politică, implică
administrarea şi controlul colectiv al principalelor instrumente de creare a
avuţiei materiale. Din punct de vedere etic, exprimă reala recunoaştere a fra
ternităţii, obligativitatea universală de a munci şi subordonarea binelui indivi
dual celui colectiv”.
Autorul român a fost un apărător al votului universal, dar şi un mare naiv.
El s‑a arătat, de pildă, convins că în socialism progresul tehnic va reduce
drastic timpul de lucru: „Să presupunem că prin birourile de statistică s‑a aflat
că, lucrându‑se trei ceasuri pe zi, toate nevoile naţiei vor fi îndestulate. Să ne
închipuim acuma că în astfel de societate s‑ar face o născocire care ar însuti
productivitatea muncii şi care s‑ar putea aplica îndată la toate ramurile de
producţiune. Ce s‑ar întâmpla în societatea socialistă faţă cu invenţiunea pome
nită? Instrumentele de muncă fiind ale naţiei întregi, născocirea s‑ar introduce
în toate felurile de producţiune. Munca făcându‑se de 100 de ori mai roditoare,
pentru îndestularea societăţii nu vor mai trebui 9 000 000 000 de ceasuri de
muncă, ci de o sută de ori mai puţin, adică 90 000 000. Dacă mai înainte un
om muncea trei ceasuri pe zi, după născocire va avea de muncit numai un minut
şi patruzeci şi opt de secunde pe zi”.
Cred că exemplele oferite de fragmentele din Webb şi Gherea ne oferă o
imagine sugestivă despre deceniile care au precedat Primul Război Mondial.
„Ne imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într‑adevăr, vrem

acest lucru” (Karl Marx, Friedrich Engels).
De la 1918 la 1989
După sfârşitul acestei conflagraţii, alianţele se vor recompune şi vom avea – de
la 1918 la 1989 –, de o parte, liberalii, ca apărători ai valorilor societăţii libere,
ai demnităţii, moderaţiei şi toleranţei, şi, de cealaltă parte, socialiştii şi con
servatorii, care vor construi împreună gândirea şi practica totalitare. Pentru
Wallerstein, totalitarismul este rezultatul unei curioase asocieri între conserva
tori şi socialişti, pentru că paradisul promis de comunism nu este decât o
întoarcere într‑o societate premodernă.
Acesta este, de altfel, unul dintre motivele des întâlnite în critica totalita
rismului. Karl R. Popper, de pildă, afirma că societatea totalitară este închisă,
dominată de tabuuri, în contrast radical cu societatea modernă, care e deschisă.
Într‑o conversaţie cu Konrad Lorenz, el ţinea tocmai de aceea să sublinieze cât
rău face societăţilor de azi pesimismul: „N‑avem niciun motiv să fim pesimişti.
De fapt, în opinia mea, cel mai mare pericol îl constituie chiar pesimismul,
mai precis permanenta încercare de a‑i convinge pe tineri că trăiesc într‑o lume
rea. După mine, acesta este cel mai mare pericol al timpului nostru, mai mare
chiar decât bombele atomice, faptul că li se sugerează oamenilor că trăiesc
într‑o lume rea, ipocrită ş.a.m.d.”.
1989 reprezintă, pentru Immanuel Wallerstein, nu sfârşitul comunismului,
ci al ideologiilor şi, înainte de toate, al celei liberale, pentru că liberalismul
a fost centrul în jurul căruia s‑au poziţionat celelalte. Trebuie înţeles că,
pentru autorul marxist, totul diferenţiază aceste ideologii. Subiectul istoriei
este diferit: pentru liberali, subiectul istoriei este individul, pentru conser
vatori e grupul, în timp ce pentru socialişti actorul istoriei e societatea în
întregul său.
Şi viziunile despre stat ale socialiştilor, liberalilor şi conservatorilor sunt
diferite. Doar primii acceptă ideea statului asistenţial. Przeworski sublinia
că, după Keynes, social‑democraţii au dezvoltat „o ideologie comprehensivă
a statului asistenţial”, conceput ca „un dispozitiv de modificare a forţelor
pieţei”.
„Istoriceşte vorbind, cred că trăim în cea mai bună lume de până acum.
Bineînţeles că este o lume rea, pentru că există posibilitatea unei lumi mai
bune şi pentru că viaţa ne îndeamnă s‑o căutăm. Iar noi avem datoria să
continuăm această căutare. Asta însă nu înseamnă că lumea noastră este
propriu‑zis rea” (Karl R. Popper).
Dispariţia ideologiilor?
În fine, în viziunea lui Wallerstein, din 1789 până în 1989 nu a existat niciodată
o puritate a doctrinelor. A existat întotdeauna o alianţă implicită între două
dintre ele contra celei de‑a treia. 1989 este momentul de deces al ideologiilor
şi pentru că toate alianţele au fost realizate. Nu mai există posibilitatea de a
face vreo combinaţie. Liberalii şi socialiştii au fost împreună de la 1789 până
la 1848, liberalii şi conservatorii s‑au aliat apoi până la Primul Război Mondial,
conservatorii şi socialiştii au fost împreună de la Primul Război Mondial până
la 1989. Cum nu mai există nicio combinaţie posibilă, suntem într‑un moment
de recompunere a sensibilităţilor, de reamenajare a credinţelor şi ideilor
politice.
Vreme de mai multe decenii, poate chiar o jumătate de secol, spune Wallerstein,
vom avea în faţa noastră un peisaj ideologic impur, eclectic, în care alianţele
vor fi circumstanţiale şi niciuna dintre ideologii nu va mai fi respectată sau
luată în serios, pentru că niciuna dintre ele nu mai amenajează comportamen
tul grupurilor sociale. Suntem, potrivit acestui diagnostic, care nu e de altfel
singular, într‑o epocă a neclarităţii, a confuziei ideologice. La începutul anilor
nouăzeci, Francis Fukuyama vorbea, în schimb, despre incapacitatea societă
ţilor democratice şi liberale de a se imagina mai bune decât în prezent. Aceste
două verdicte sunt perfect contradictorii.
Speculaţia produsă de Wallerstein – întrucât e ea însăşi ideologică – este
plină de inexactităţi. Ca să iau un singur exemplu, este evident că şi în ziua
de azi liberalii şi conservatorii apără proprietatea, chiar dacă nu sunt de acord
în alte privinţe. Într‑un dicţionar al conservatorismului apărut în 2017, în
articolul referitor la proprietate putem citi următoarele: „liberalismul vrea
o societate de piaţă, conservatorismul – o societate care să aibă piaţă”
(Guillaume Bernard).
„Pe vremea bunicilor noştri, mulţi oameni rezonabili puteau prevedea un

viitor socialist strălucit în care proprietatea privată şi capitalismul erau abo
lite, în care politica însăşi era într‑un fel depăşită. Astăzi, prin contrast, ne
este dificil să ne imaginăm o lume care este în mod radical mai bună decât
a noastră sau un viitor care nu este esenţialmente democratic ori capitalist”
(Francis Fukuyama).
Familiile politice europene

Ideile şi promisiunile care structurează dezbaterea politică şi care tranşează
campaniile electorale diferă de la ţară la ţară. Competiţia prezidenţială din
Statele Unite din 2012 şi cea din Senegal din acelaşi an nu au semănat prea
mult din punct de vedere ideologic: Barack Obama şi Mitt Romney au discu
tat despre rolul Americii în gestionarea crizei financiare, despre Medicare şi
avort, despre căsătorii gay şi China, în vreme ce Abdoulaye Wade şi Macky
Sall au întors pe toate feţele schimbarea Constituţiei senegaleze care i‑a îngă
duit preşedintelui în funcţie să candideze pentru un al treilea mandat.
Doi ani mai târziu, în 2014, preşedintele Boliviei, Evo Morales, câştiga un
al treilea mandat, în numele „socialismului comunitar”, care include stigma
tizarea Statelor Unite, afirmarea politică şi economică a indigenilor, relaţia cu
Mama Natură şi legalizarea muncii copiilor, în vreme ce la Bucureşti Klaus
Iohannis se impunea în faţa social‑democratului Victor Ponta, care‑l acuzase că
nu e „100% român”, întrucât aparţine minorităţii germane şi e luteran, nu ortodox.
Disputele dintre maoiştii şi marxist‑leniniştii din Nepal în campania prezi
denţială din primăvara lui 2018 nu au avut nimic de‑a face cu controversele
etnice şi religioase iscate între croaţi, bosniaci şi sârbi în competiţia – ţinută
în toamna aceluiaşi an – pentru cele trei poziţii ale preşedinţiei colective din
Bosnia şi Herţegovina.
E drept că, aşa cum sugerează şi exemplele alese, orice campanie electorală
dezvăluie mai degrabă formele condensate şi simplificatoare ale ideilor asumate
de taberele politice. Sistematizarea acestora se realizează între campanii, în
cadrul unor departamente specializate ale formaţiunilor politice sau în think
tank‑uri asociate acestora.
Europa e locul în care s‑au născut mai toate ideile şi doctrinele. Exportul
lor şi „aclimatizarea”, apoi dezvoltarea unor specii sau subspecii ale temelor
ori a unor nuanţe locale sunt procese fără sfârşit. Tabloul prezent al ideilor
europene e în continuare o referinţă pentru restul lumii. Dar cum arată acest
tablou?
Pierre Martin a analizat politica din 15 ţări occidentale care sunt singurele
ce întrunesc două condiţii: au fost independente după 1945 şi au organizat
regulat alegeri. Autorul francez a distins 12 familii politice diferite, despărţite
de ideologie:
(a) extrema stângă, formată din troţkişti şi maoişti, de felul Partidului Socialist
Unificat din Franţa sau al Partidului Socialist olandez;
(b) comuniştii tradiţionali, puternici în Italia, Islanda, Franţa sau Finlanda;
(c) social‑democraţii, membri ai Internaţionalei Socialiste, precum laburiştii

britanici sau nordici (Norvegia, Suedia, Danemarca), socialiştii belgieni
sau francezi;
(d) centru‑stânga – radicalii danezi, D66 din Olanda, Mişcarea Republicană şi
Cetăţenească din Franţa;
(e) liberal‑democraţii din Marea Britanie;
(f) ecologiştii, prezenţi în 14 din cele 15 ţări şi cu scoruri de peste 10% în
Austria, Islanda şi Luxemburg;
(g) democraţii radicali, de tipul Piraţilor sau al Mişcării 5 Stele din Italia;
(h) centru‑dreapta, radicalii din a IV‑a Republică Franceză;
(i) agrarienii scandinavi (transformaţi în partide numite „centriste”) sau elveţieni;
(j) democrat‑creştinii, incluzând partidele catolice din Austria, Germania,
Italia, Franţa, Belgia, Elveţia, Olanda şi Luxemburg, ca şi irlandezii din
Fine Gael, plus partidele protestante din Olanda, Norvegia, Suedia, Danemarca
şi Finlanda;
(k) conservatorii‑liberali, ai căror exponenţi sunt tories britanici, conservatorii
scandinavi, liberalii din Olanda şi Belgia, ca şi Fianna Fáil, plus dreapta
naţionalistă din Islanda;
(l) dreapta radicală, precum Frontul Naţional în Franţa, austriecii din FPÖ,
UDC în Elveţia, Mişcarea Socială Italiană, NPD german, Liga Nord şi
belgienii flamanzi din Noua Alianţă Flamandă (NVA).
Alcătuind o „geografie electorală” a ţărilor din Europa Centrală şi de Est,

bazată pe programele politice ale partidelor din regiune la zece ani de la căderea
comunismului şi urmărind trei axe – economică (reforme economice şi relaţia
statului cu economia), socială (privind protecţia, economia socială de piaţă) şi
culturală (valori universale versus identitate naţională) –, Christian Vandermotten,
Pablo Medina Lockhart şi Danuta Freyer‑Macola identificau nouă familii:
(A) ecologiştii – Verzii din fosta RDG şi Zeleni Slovenije;
(B) comuniştii şi extrema stângă, printre care regăsim Frontul Slovac al Munci
torilor, tovarăşii lor din Boemia şi Moravia (KSCM), ex‑redegiştii din
Partidul Democrat al Stângii, membrii Balgarska Komunisticeska Partija,
formaţiunea turcilor democraţi din Macedonia de Nord ori Partidul
Muncitorilor Maghiari;
(C) agrarienii minimalişti, o familie incluzând Partidul Ţărănesc Polonez şi
omologul său ceh (KDU‑CSL), la care aş adăuga Partidul Democrat Agrar
din România;
(D) social‑democraţii, prezenţi în toate cele nouă ţări vizate, multe dintre par
tide fiind succesoare ale comuniştilor – PSD în România, Partidul Stângii
Democratice în Slovacia, Liga Social‑Democratică (SDSM) din Macedonia,
ungurii din Partidul Socialist Maghiar (MszP), dar şi social‑democraţii
germani (SPD) etc.;
(E) liberalii şi conservatorii maximalişti şi modernişti, familie incluzând pene

liştii români, filialele creştin‑democraţilor (CDU) şi liberalilor (FDP) orga
nizate în fosta Germanie de Est, VMRO‑DPMNE macedonean (Organizaţia
Revoluţionară Internă Macedoneană – Partidul Democratic al Unităţii
Naţionale), polonezii din Uniunea Libertăţii (UW) şi Uniunea pentru o
Politică Adevărată (UPR), cehii din Partidul Democratic Civic (ODS) sau
ungurii din Alianţa Democraţilor Liberi;
(F) agrarieni, creştin‑populişti şi/sau dreapta identitară, precum Fidesz, Convenţia
Democratică din România 2000, Acţiunea Electorală Solidaritatea (AWS)
şi Partidul Poporului Creştin din Noua Slovenie;
(G) naţional‑populişti pe bază etnică sau religioasă şi extrema dreaptă, de genul
PRM şi Partidul Acţiunea Naţională la noi, Mişcarea pentru o Slovacie
Independentă şi Partidul Naţional Slovac, Partidul Maghiar pentru Viaţă şi
Dreptate, Mişcarea pentru Reconstrucţia Poloniei sau Partidul Republican
Cehoslovac;
(H) poujadişti, populişti şi partide de interese particulare, precum partidele
pensionarilor din Cehia ori Slovenia;
(I) minorităţi – maghiarii din România şi Slovacia, germanii din Polonia etc.
În fine, aş aminti că în Parlamentul European au existat în legislatura

2014‑2019 opt grupuri politice, în care s‑au afiliat circa 200 de partide prove
nite din 28 de ţări, membri mai vechi sau mai noi ai ansamblului european.
Iată cum se numeau şi pe cine cuprindeau aceste grupuri, enumerate de la
stânga extremă la extrema dreaptă:
(1) GUE/NGL – Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde
Nordică, din care fac parte spaniolii din Podemos, grecii din Siriza, nem
ţii din Die Linke, ciprioţii din AKEL, comuniştii francezi şi portughezi,
olandezii din Partidul pentru Animale, irlandezii din Sinn Féin, suedezii
din Vänsterpartiet;
(2) S&D – Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi a Democraţilor, din care fac
parte vechi partide social‑democrate, precum SPD german, SPÖ austriac
sau Parti Socialiste Français, ori altele mai noi – precum To Potami din
Grecia sau Sinistra Italiana;
(3) Verzii/Alianţa Liberă Europeană – grup dominat de ecologiştii din Germania
şi Franţa, dar care includea şi partide regionale din Catalonia sau Ţara
Galilor, precum şi un membru al Piraţilor germani şi altul din Socialistisk
Folkeparti din Danemarca;
(4) ALDE – Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, care reunea
liberali belgieni flamanzi şi valoni, dar şi olandezi (din D66 şi din VVD),
ca şi membri ai Ciudadanos ori ai partidului oligarhului ceh Andrej Babiš,
danezii din Venstre şi Radikale Venstre, ca şi liberal‑democraţii britanici;
(5) PPE – Partidul Popular European, având membri din CDU şi CSU, de la
Republicanii francezi, Forza Italia, Partido Popular din Spania, TOP09 din
Cehia, PNL, UDMR şi PMP din România etc.
(6) ECR – Conservatorii şi Reformiştii Europeni, fracţiune cu doi piloni prin
cipali: tories şi membrii Partidului Dreptate şi Justiţie din Polonia;
(7) EFDD – Europa Libertăţii şi a Democraţiei Directe, organizat în jurul
formaţiunii lui Nigel Farage (United Kingdom Independence Party – UKIP)
şi al italienilor din Mişcarea 5 Stele;
(8) ENF – Europa Naţiunilor şi a Libertăţii, rod al colaborării dintre Frontul
Naţional condus de Marine Le Pen, Partidul Libertăţii din Olanda (Geert
Wilders), Partidul Libertăţii din Austria sau Liga Nord condusă de Matteo
Salvini.
E suficient să urmărim termenii care dau identitate acestor grupuri, ca şi

listele despre familiile politice din ţările occidentale şi din fostul lagăr comunist,
ca să realizăm în ce fel contează referinţele ideologice azi.
„Multe dintre partidele din Europa Centrală şi de Est poartă etichete ce

trebuie privite cu circumspecţie” (Christian Vandermotten, Pablo Medina
Lockhart şi Danuta Freyer‑Macola).
„Unele partide ex‑comuniste din Occident s‑au convertit la social‑democra
ţie (Italia, Islanda), altele s‑au raliat la stânga radicală (Finlanda) sau au
devenit ecologiste” (Pierre Martin).
Propaganda
Vreau să revin acum la o chestiune pe care am mai menţionat‑o foarte rapid
atunci când am vorbit despre producerea reprezentărilor politice şi transforma
rea sensibilităţilor. Mă refer din nou la ea deoarece propaganda – sau comu
nicarea, cum i se spune în zilele noastre – are mare succes în epoca declinului
ideologiilor.
O precizare terminologică: unii autori, precum Etienne Augé, leagă pro
paganda doar de anumite forme de comunicare, cele pe care le regăsim sub
nume ca „diplomaţie publică”, „diplomaţie culturală” ori „relaţii publice”. În
schimb, Jean-Marie Denquin considera că „publicitatea politică” este o „resis
tematizare a mijloacelor folosite în propagandă”.
Aşa cum am mai remarcat, societăţile democratice sunt profund modificate
de contextul mediatizării peisajului politic. Mediatizarea a schimbat până şi
structura tradiţională a partidelor. Acestea nu mai sunt sensibile la factorul

ideologic. Ele tratează, în schimb, spaţiul mediatico‑politic ca pe unul în care
sunt produse şi reproduse comportamente de tip consumerist, în care actorii
politici şi cetăţenii sunt cópii ale unor produse comerciale. Formula „a vinde
un preşedinte ca pe un detergent” rezumă sensul acestei opţiuni.
Trebuie spus însă că mediatizarea spaţiului politic are drept consecinţă, între
altele, şi fragmentarea semnificativă a apariţiilor publice ale politicienilor.
Exemplul american este elocvent: în anii şaizeci, în SUA, durata intervenţiei
unui om politic la TV era de circa 40 de secunde, în anii nouăzeci apariţiile
publice sunt limitate la o medie de 10 secunde, iar un deceniu mai târziu – la
7,8 secunde (Carville şi Begala). Montajul televiziunilor limitează foarte mult
expunerea. Realitatea pare să fie alcătuită din discursuri lapidare.
Concizia mesajelor e şi mai evidentă în comunicarea online. Iar politicienii
sunt aproape toţi „conectaţi”. În Franţa, în 2017, 84% dintre deputaţi aveau un
cont Twitter şi o pagină de Facebook. E firesc, câtă vreme în acelaşi an 85%
dintre francezi aveau acces la internet – în 2006, doar 50% erau conectaţi
(Crettiez et alii).
Mijloacele folosite în ultimele două‑trei decenii au potenţat şi mai mult
mesajele negative. Ele domină campaniile electorale prin televiziune şi social
media. Fenomenul e mai vechi: dacă în anii şaizeci circa 5% din mesajele
transmise de politicieni erau negative, în anii optzeci a fost depăşită cota de
50%. Uneori, ponderea tinde spre 80%.
În unele societăţi, filmele fac parte din arsenalul propagandistic cotidian.
În Bangladesh, de pildă, şi Partidul Naţionalist, şi Liga Awami folosesc la
fiecare întâlnire cu oaspeţi străini filme despre atrocităţile comise de tabăra
adversă.
Politicul se articulează tot mai mult sub semnul mediatizării negative. Altfel
spus, campania este o ocazie în care nu construieşti un candidat, ci administrezi
mesaje negative la adresa adversarului. Acestea conving, de altfel, foarte uşor.
Una dintre explicaţiile utilizării masive a mesajelor negative este aceea că
alegătorii sunt mult mai atenţi la unul de acest fel decât la un mesaj pozitiv.
De asemenea, mesajele negative sunt asimilate mai uşor decât cele pozitive.
Întrebaţi ce anume au reţinut când au fost expuşi la un mesaj pozitiv sau nega
tiv, alegătorii vădesc faptul că asimilează mai uşor ceea ce e transmis în al
doilea caz.
În sfârşit, aşa cum au arătat Brian Roddy şi Gina Garramone, preluaţi de
Denis Monière (pe care l‑am urmat şi eu), uiţi mult mai greu un mesaj negativ
decât unul pozitiv. Există, desigur, o variaţie în funcţie de nivelul de instrucţie:
oamenii mai puţin instruiţi îşi aduc mai bine aminte mesajele negative decât
cei care au un nivel de instrucţie mai înalt.
Trebuie avut în vedere – spune tot Monière – faptul că există tehnici speci
ale legate de acest tip de campanie. Este, de pildă, clar pentru specialiştii în
campanii că imaginile statice (şi nu cele în mişcare) favorizează transmiterea
unui mesaj negativ. O reţetă sigură este, de asemenea, folosirea contrastului
alb‑negru. Culorile nu sunt recomandate pentru a suscita emoţiile care conduc
la respingerea unui adversar. Apărarea în faţa unei campanii negative are, la
rându‑i, secretele ei. Se spune, de exemplu, că orice atac trebuie să primească
o replică. E, de asemenea, recomandat ca replica să folosească, dacă se poate,
umorul şi ironia.
Am să închei citându‑l pe unul dintre marii specialişti în comunicare poli
tică: este vorba despre Jacques Séguéla, care a lucrat cu François Mitterrand
în anii optzeci şi apoi s‑a apropiat de Nicolas Sarkozy, fiind prezent de‑a lun
gul timpului în multe ţări europene şi nu numai. Séguéla a avut ideea de a
povesti cum a făcut diverse campanii. Într‑una dintre cărţile sale, el a evocat
sfaturile pe care le‑a dat unor oameni politici cu care a lucrat. Reproduc aici
unele dintre ele: „Hrăneşte‑ţi legenda, nu te lăsa devorat de ea!”, îi spunea
el lui Giorgios Papandreu. Maghiarului Jószef Antall îi zicea: „Să preferi
psihologia politicii”, în vreme ce preşedintelui bulgar Jelev îi recomanda:
„Alimentează zvonurile, pentru că ele sunt mai importante decât orice publi
citate”. Lui Boris Elţîn i s‑ar fi potrivit formula „Încarnează destinul ţării tale”,
în vreme ce lui Lech Wałęsa Séguéla i‑a spus: „Învaţă să devii o vedetă”.
Aşa cum se poate intui, o campanie este şi o probă de subtilitate şi de ima
ginaţie, nu doar de agresivitate. Din această perspectivă, campania din noiem
brie 2009 pentru alegerile prezidenţiale din România nu a vădit foarte multă
imaginaţie: Sorin Oprescu şi‑a ales drept slogan formula „Hai România!”,
Corneliu Vadim Tudor a optat pentru „Salvaţi România! SOS Poporul român”,
preşedintele în funcţie a propus „Băsescu pentru România”, necunoscutul
Eduard Manole a preferat „Vă dau ţara înapoi”, Crin Antonescu a propus
„Revoluţia bunului‑simţ”, Gigi Becali a căutat sprijin cu ajutorul combinaţiei
„Credinţă, nădejde şi dragoste”, iar Mircea Geoană s‑a grăbit să spună:
„Învingem împreună”. Aşa cum se poate constata cu uşurinţă, cel mai frecvent
substantiv folosit a fost chiar „România”...
„Concizia e mai importantă ca oricând în era mediatică” (James Carville, Paul

Begala).
„Cercetările au arătat că alegătorii acordă o atenţie mai mare mesajelor
negative, că le asimilează mai uşor şi că şi le reamintesc mai mult timp”
(Denis Monière).
„Publicitatea nu e interşanjabilă. Un afiş nu e un costum pe care să‑l poată
îmbrăca oricine are aceleaşi măsuri” (Jacques Séguéla).
1. Într‑o cultură politică dependentă:
a. cetăţenii se supun fără să crâcnească;
b. unii cetăţeni merg la urne, iar alţii nu;
c. există un şef de clan.
2. E federalismul o parte a culturii din:

a. România?
b. Nigeria?
c. Bulgaria?
3. În anii şaptezeci ai secolului trecut, olandezii şi danezii:

a. aveau aceleaşi atitudini faţă de avort, dar nu şi faţă de consumul de droguri;
b. erau şi unii, şi alţii contra eutanasiei;
c. iubeau berea, nu şi vinul.
4. Ce partid făcea parte în 2013 din Grupul Partidului Popular European (PPE)?
a. Partidul Naţional Liberal;
b. Mişcarea 5 Stele;
c. Partidul Popular din Spania.
5. Cine afirma că „SUA sunt cea mai dizarmonică societate politică”?

a. Robert Dahl;
b. Samuel Huntington;
c. Gabriel Almond şi Sidney Verba.
6. Dictatura proletariatului este o idee:

a. liberală;
b. marxistă;
c. leninistă.
7. Într‑o campanie electorală, sunt reţinute mai uşor:

a. mesajele despre trecut;
b. atacurile la persoană;
c. afişele colorate.
8. Constantin Dobrogeanu‑Gherea profeţea că în societatea socialistă oamenii

vor munci:
a. 8 ore pe săptămână;
b. 30 de ore pe lună;
c. un minut şi 48 de secunde pe zi.
9. Cine definea ideologia ca o ştiinţă a ideilor?

a. Étienne de la Boétie;
b. Friedrich von Hayek;
c. Destutt de Tracy.
10. În 2008, Abdoulaye Wade era:

a. premierul guvernului din Nepal;
b. preşedintele din Bangladesh;
c. preşedintele Senegalului.
A. Cum se schimbă cultura politică a unei ţări?
B. Identificaţi trei opinii politice născute în perioada comunistă şi care au
supravieţuit în epoca tranziţiei la democraţie din România.
C. Ce rol joacă stereotipurile despre naţiuni în cultura politică europeană?
D. Cum se manifestă servitutea voluntară într‑o societate democratică?
E. În ce fel poate influenţa şcoala judecata politică?
F. Comparaţi două acţiuni de diplomaţie culturală organizate la Bucureşti de
Institutul Goethe şi de Institutul Cultural Francez.
G. E lumea politică mai săracă fără ideologie sau fără mituri?
H. Ce stereotipuri despre români cunoaşteţi?
I. De ce e nevoie de un slogan electoral într‑o campanie?
J. Care e cea mai influentă ideologie în istoria noastră modernă?
Referinţele folosite în conferinţa despre cultura politică

Gabriel ALMOND, Sidney VERBA, Cultura civică, traducere şi studiu introductiv de
Dan Pavel, DU Style, Bucureşti, 1996 [1963], pp. 44, 47‑49, 60.
Raymond ARON, Opiul intelectualilor, Curtea Veche, Bucureşti, 2008 [1955], p. 246.
Étienne F. AUGÉ, Petit traité de propagande à l’usage de ceux qui la subissent, Éditions
De Boeck Université, 2007, pp. 21‑23.
Leon P. BARADAT, Ideologiile politice. Origini şi impact, traducere de Miruna
Andriescu şi Teodora Moldovanu, Polirom, Iaşi, 2012 [1997], p. 22.
Guillaume BERNARD, „Propriété”, în Frédéric ROUVILLOIS, Olivier DARD,
Cristophe BOUTIN (coord.), Le dictionnaire du conservatisme, Cerf, Paris, 2017,
p. 770.
Étienne de la BOÉTIE, Discurs despre servitutea voluntară, ed. îngrijită de Lavinia

Stan, Universal Dalsi, Bucureşti, 1996 [1574], pp. 20‑22.
Philippe BRAUD, Sociologie politique, ed. a VI‑a, LGDJ, Paris, 2002, pp. 245‑246.
Philippe BRAUD, Mic tratat de emoţii, sentimente şi pasiuni politice, traducere de
Magda Jeanrenaud, Polirom, Iaşi, 2008 [2007], p. 132.
Edmund BURKE, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, traducere, studiu introductiv
şi note de Mihaela Czobor‑Lupp, Nemira, Bucureşti, 2000 [1790], p. 138.
James CARVILLE, Paul BEGALA, Pupă‑l în bot şi papă‑i tot. Manual de marketing
politic, traducere din engleză de Dorin Nistor, Simona‑Maria Drelciuc şi Adina
Cobuz, Humanitas, Bucureşti, 2014 [2002], p. 111.
1994, p. 101.
à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018, pp. 134, 188.
Bernard CRICK, Socialismul, traducere de Adriana Bădescu, introducere la ediţia în
limba română de Cosima Larionescu, DU Style, Bucureşti, 1998 [1987].
Robert DAHL, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, traducere de Mihaela Sadovschi,
Institutul European, Iaşi, 2000 [1971], p. 183.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a, PUF, Paris, 1995, p. 253.
Antoine DESTUTT DE TRACY, Commentaire sur l’Esprit des lois de Montesquieu,
Centre de philosophie politique et juridique URA‑CNRS, Université de Caen, 1992
[1817], pp. 56‑57.
Constantin DOBROGEANU‑GHEREA, „Ce vor socialiştii români. Expunerea socia
lismului ştiinţific şi Programul socialist”, în idem, Opere complete, vol. II, Editura
Politică, 1976 [1886], pp. 49‑50.
Mattei DOGAN, Dominique PELASSY, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia
politică comparativă, traducere de Laura Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1993
[1990], pp. 81 şi 87.
Francis FUKUYAMA, The End of History and the Last Man, The Free Press, New
York, 1992, p. 46.
François GARÇON, Le modèle suisse. Pourquoi ils s’en sortent beaucoup mieux que
les autres, Perrin, Paris, 2008, pp. 49‑50.
Alain GIRARD, Jean STOETZEL, Sondajele de opinie publică, traducere de I. Pecher,
Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 [1973], p. 9.
Raoul GIRARDET, Mituri şi mitologii politice, traducere de Gabriela Adameşteanu,
Institutul European, Iaşi, 1997 [1986], pp. 2‑3.
Samuel HUNTINGTON, Viaţa politică americană, traducere de Mihail Radu Solcan,
Ronald INGLEHART, Christian WELZEL, Modernization, Cultural Change, and
Democracy: The Human Development Sequence, Cambridge University Press, New
York, 2005, p. 286.
Joseph de MAISTRE, Consideraţii despre Franţa [1796], în idem, Istorie şi Providenţă,
selecţie, traducere, prefaţă, tabel biobibliografic şi note de Tatiana‑Ana Fluieraru,
postfaţă de Toader Paleologu, Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 29, 31‑32.
Alexandru MARGHILOMAN, „Doctrina conservatoare” [1923], în Ioan Stanomir,

Laurenţiu Vlad, A fi conservator. Antologie, comentarii şi bibliografie, Meridiane,
Bucureşti, 2002, pp. 205‑207.
Pierre MARTIN, Crise mondiale et systèmes partisans, Presses de Sciences Po, Paris,
2018, pp. 23‑30.
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist [1848], ed. îngrijită
de Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosaşu, Ion Ianoşi, Iulia
Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda, Mihai Zamfir, Nemira,
Bucureşti, 1998, pp. 26‑27.
John Stuart MILL, Principiile economiei politice [1848], cartea a II‑a, capitolul II,
traducere de Emanuel‑Mihail Socaciu, în Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail
SOCACIU (coord.), Fundamentele gândirii politice moderne, antologie comentată,
Polirom, Iaşi, 1999, pp. 249‑250.
Denis MONIÈRE, „Pourquoi les partis ont‑ils recours à la publicité négative?”, în
Pascale DUFOUR, Philippe FAUCHER, André BLAIS, Denis SAINT-MARTIN (ed.),
La politique en questions, par les professeurs de l’Université de Montréal, Les
Presses de l’Université de Montréal, 2008, pp. 76‑80.
Michael OAKESHOTT, „Educaţia politică” [1990], traducere de Camil Ungureanu şi
Cristian Vasilescu, Polis, nr. 3/1998, pp. 12 şi 14.
Karl R. POPPER, Konrad LORENZ, Viitorul este deschis. O discuţie la gura sobei,
traducere din limba germană de Simona Lobonţ şi Florin Lobonţ, Trei, Bucureşti,
1997 [1985], pp. 39‑40.
Adam PRZEWORSKI, Capitalism and Social Democracy, Cambridge University Press,
Cambridge, New York, Éditions de MSH, Paris, 1985, p. 37.
Robert D. PUTNAM, Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy,
Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993, p. 183.
Yves SCHEMEIL, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994, p. 66.
Philippe C. SCHMITTER, „Societatea civilă în Orient şi Occident”, în Larry DIAMOND,
Marc F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN (coord.), Cum se consoli
dează democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurelian Muntean, Polirom,
Iaşi, 2004 [1997], pp. 258‑259 şi 265.
Jacques SÉGUÉLA, Autobiographie non autorisée, Plon, Paris, 2009, p. 181.
W. Phillips SHIVELY, Power and Choice: An Introduction to Political Science, ed. a
V‑a, McGraw‑Hill, 1997, pp. 120‑121.
science politique, ed. a II‑a, Chenelière McGraw‑Hill, 2003, pp. 76‑78.
Ioan STANOMIR, Laurenţiu VLAD, A fi conservator. Antologie, comentarii şi biblio
grafie, Meridiane, Bucureşti, 2002.
Rein TAAGEPERA, Predicting Party Sizes: The Logic of Simple Electoral Systems,
Oxford University Press, 2007, pp. 4‑7.
Vladimir TISMĂNEANU, Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale
secolului XX, traducere din limba engleză şi indice de Marius Stan, Humanitas,
Bucureşti, 2013 [2012], p. 193.
Christian VANDERMOTTEN, Pablo Medina LOCKHART, Danuta FREYER‑MACOLA,
„Geografia electorală a Europei Centrale şi de Est”, în Jean‑Michel DE WAELE (ed.),
Partide politice şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere din franceză

de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Dorina Iuga şi Ninucia Pilat, postfaţă de
Cristian Preda, Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002], pp. 16‑35.
Immanuel WALLERSTEIN, „Le système capitaliste est en phase terminale”, propos
recueillis par Dominique BERNS, Le Soir, 4 martie 2010, p. 16.
Sidney WEBB, Socialism in England [1890], în Bernard CRICK, Socialismul, traducere
de Adriana Bădescu, introducere la ediţia în limba română de Cosima Larionescu,
DU Style, Bucureşti, 1998 [1987], p. 102.
Grupurile de interes
Conferinţa despre grupurile de interes şi cea precedentă despre „cultura

politică” ar fi putut fi aşezate sub numele de „societatea politică”, pentru că
în fond grupurile sunt segmente din cadrul societăţii, iar culturile politice
reprezintă expresia cea mai articulată a relaţiei dintre grupuri şi acest ansamblu
mai amplu. Mă grăbesc să precizez că, în teoria politică, societatea nu este o
simplă alăturare a persoanelor care ocupă un teritoriu şi au în comun câteva
elemente precum limba, etnia sau religia, ci este un rezultat al interacţiunilor
sociale, al relaţiilor dintre indivizi.
Ce este un grup?
O să încep prin a spune câteva cuvinte despre grupuri în general, pentru a trece
apoi la chestiunea grupurilor de interes, inclusiv a relaţiei dintre acestea şi
partidele politice, respectiv stat. Voi prezenta, de asemenea, clasificarea gru
purilor şi relaţia lor cu grupurile de presiune, ca şi chestiunea lobby‑urilor.
O definiţie generală a grupurilor poate fi găsită la Jean Blondel, care vedea
în ele structuri foarte diverse ce pot fi atât formale, cât şi informale. În acest
sens foarte larg, sunt grupuri şi instituţiile, inclusiv cele oficiale sau controlate
de stat, precum armata. De asemenea, în această perspectivă putem spune că
grupurile reunesc indivizii în partide, în Parlament sau în corpul birocratic.
De altfel, în trecut, termeni precum „partid” sau „partidă” numeau grupurile
în general şi organizaţiile politice în particular (Dimitrie Gusti). În secolul
al XIX‑lea se vorbea la noi despre „partida naţională”, pentru a numi o mişcare
politică iniţiată de Ion Câmpineanu.
Într‑o definiţie ceva mai restrictivă, pe care i‑o datorăm lui Domenico
Fisichella, este grup orice asociere, fie ea voluntară sau naturală. Din punctul
de vedere al profesorului italian, important este să situăm grupurile la un nivel
intermediar, între cel al indivizilor şi nivelul statului.
Grupul este deci o structură aparte, de mijloc. În acest sens, sunt grupuri
familia sau o etnie, acestea fiind structuri naturale, dar şi structuri întemeiate
pe voinţă, precum un partid politic, o confesiune religioasă, un sindicat sau o

asociaţie sportivă.
Un grup poate apărea în mod spontan, respectiv ca urmare a deciziei con
ştiente a unor persoane de a se asocia.
„Partid înseamnă o parte dintr‑o comunitate şi opoziţia acestei părţi cu

celelalte părţi din comunitate. Aşa se vorbeşte de cele două partide ce se
prezintă în faţa instanţelor judiciare, de partide filosofice, ştiinţifice. În vre
mea noastră, de pildă, partizanii şi admiratorii lui Einstein formează un
partid faţă de potrivnicii teoriei sale şi de duşmanii personali, ce alcătuiesc
un alt partid” (Dimitrie Gusti).
„Un grup este orice ansamblu uman deosebit de societatea globală şi de
sistemul politic global” (Domenico Fisichella).
Comunitar versus asociativ

Clasificarea grupurilor urmează mai multe criterii. Blondel, de pildă, distingea
două mari categorii, în funcţie de natura sprijinului de care se bucură fiecare:
unele ar fi grupurile comunitare, altele – cele asociative.
Grupurile comunitare sunt definite de „tipare relaţionale”, de un număr de
caracteristici sau trăsături comune. Aşa sunt familiile, triburile ori grupurile
etnice. Mai precis, există, după Blondel, patru subcategorii de grupuri comu
nitare: prima e alcătuită din grupările tribale, cele reunite de legăturile de
sânge sau de clan.
A doua subcategorie este cea a grupurilor etnice, cele care au în comun
caracteristici fizice: este vorba despre grupurile de imigranţi, foarte prezente
în ţările occidentale. Aceste grupuri pot fi recunoscute sau nu ca minorităţi.
Unele state asumă diversitatea, inclusiv prin acordarea unui tip de protecţie
specială unor asemenea grupuri, în vreme ce altele o refuză, invocând fie o
perspectivă individualistă extremă (potrivit căreia nu există decât indivizi),
fie una de‑a dreptul autoritară, care refuză dreptul de cetate oricărei identităţi.
România recunoaşte oficial 19 minorităţi etnice, cărora le acordă protecţie
prin Constituţie, inclusiv dreptul de reprezentare în Camera inferioară a
Parlamentului.
A treia formă este ilustrată de ceea ce Blondel numeşte grupul religios, care
e structurat în jurul unei credinţe comune. Am amintit deja acest caz. La noi,
pe lângă grupul majoritar ortodox (peste 85% din totalul populaţiei), există
grupurile de interes 277
grupuri romano‑ şi greco‑catolice, grupuri protestante şi neoprotestante, ca

şi – într‑o proporţie foarte mică – musulmani şi evrei.
În fine, a patra subcategorie este grupul numit „clasial”, care adună cetă
ţenii în virtutea condiţiei lor, fie că este vorba despre sindicate, despre orga
nizaţiile tinerilor sau despre organizaţiile femeilor. Dacă e să vorbim iar despre
România, trebuie să precizăm că toate acestea au existat la noi şi în perioada
comunistă.
Celălalt model, al grupurilor asociative, reuneşte persoanele care urmăresc
un scop sau susţin o cauză. Aici accentul nu se mai pune atât pe trecut, pe o
moştenire comună, pe un set de caracteristici identice, cât pe viitor.
Există două variante de grup asociativ: pe de o parte, cele de protecţie,
care îşi propun să apere o cauză comună sau o categorie de persoane, şi, pe
de altă parte, grupurile de promovare, adică toate acele mişcări sociale şi aso
ciaţii care susţin un scop. Prima categorie include asociaţiile de protejare a
mediului, în timp ce a doua este ilustrată de asociaţiile care promovează tole
ranţa.
„Un membru al unui trib sau al unei familii se leagă de grup prin imaginea
relaţiei cu alţi membri ai tribului sau familiei, prin caracteristicile împărtăşite
între ei, printr‑o moştenire comună. Pe de altă parte, membrii unui grup
asociativ [...] sunt legaţi de asociaţie şi de alţi membri printr‑un scop comun
şi prin faptul că realizează sau urmăresc să realizeze ceva în comun” (Jean
Blondel).
Identitate versus cauză

Philippe Braud distingea, la rândul său, două categorii de grupuri, şi anume
grupul identitar, constituit pornind de la o categorie deja existentă, respectiv
grupul purtător al unei cauze, al unei valori sau alcătuit în jurul unei idei,
care nu sunt încă, în momentul constituirii, concretizate social. Grupurile de
acţiune antirasistă, de pildă, îşi propun să reunească în jurul opoziţiei faţă
de discriminarea rasială un număr de persoane care să îmbrăţişeze o aseme
nea retorică.
Din perspectivă politică, ne interesează o definiţie mai limitată, care acoperă
doar un anumit tip de structuri. Pentru a o înţelege, trebuie spus că în istoria
societăţilor moderne există două epoci care au avut atitudini foarte diferite în
privinţa grupurilor.
O primă perioadă durează de la Revoluţia Franceză până în preajma Primului

Război Mondial, când există o mare suspiciune în privinţa grupurilor.
Hugues Portelli menţiona în acest context importanţa pe care a avut‑o legea
Le Chapelier, adoptată în 1791, care „a interzis corporaţiile şi deci orice formă
de asociere profesională”. Această suspiciune era bazată pe filosofia unui autor
precum Jean‑Jacques Rousseau, care considera că un grup este o moştenire a
trecutului, o viciere a voinţei generale, singura care trebuie să întemeieze
structurarea politică a unei societăţi politice în numele binelui comun. Tot
Portelli sublinia că, în Franţa, atitudinea ostilă faţă de grupuri a luat sfârşit
abia în 1901, prin recunoaşterea dreptului la asociere.
Un efect al reţinerii referitoare la grupuri a fost şi tardiva instituire a par
tidelor politice, văzute în această lectură ca un obstacol aşezat între voinţa
generală şi individ. Inclusiv termenul „partid” va fi acceptat cu mare dificultate.
În România, de pildă, acest lucru nu se va întâmpla înainte de legea electorală
din 1926, care păstra totuşi şi expresia „grupare politică”, utilizată până atunci
pentru a denumi asocierea politică. Reconsiderarea sau, dacă preferaţi, reabi
litarea grupurilor se produce mai întâi pe continentul american, unde diverse
grupuri constituite presează asupra legislativului pentru a li se recunoaşte
legitimitatea. Agregarea indivizilor şi a intereselor lor la nivel intermediar va
fi uşurată, aşa cum observa Blondel, de răspândirea unei viziuni pluraliste
despre societate.
Încetul cu încetul, grupurile sunt recunoscute. Într‑o fază ulterioară s‑a ajuns
la respectarea oricărei identităţi politice colective, indiferent că este vorba
despre grupurile care susţin votul universal sau despre cele care îmbrăţişează
cauza feministă ori cea ecologistă, în legătură cu care Anthony Giddens nota
că sunt departe de a fi atât de noi cum cred unii. Philippe Schmitter lega, pe
de altă parte, această evoluţie de dinamica lumii capitaliste şi de dorinţa de a
impune pacea socială.
„Încet‑încet, partidele sunt acceptate – în mod subconştient şi cu mare

reticenţă –, realizându‑se faptul că diversitatea şi divergenţa de opinie nu
sunt în mod necesar incompatibile cu sau distrugătoare de ordine politică”
(Giovanni Sartori).
Grupul de interes
Pentru teoria politică, nu orice grup e interesant, ci doar acela care se cheamă
„grup de interes”. Aş vrea să vă atrag atenţia asupra expresiei, deoarece în
limbajul public din România este folosită sintagma „grup de interese”, şi nu
„grup de interes”. Pluralul nu se justifică. Mai mult decât atât: expresia e
contradictorie, pentru că un grup este definit de identitatea constituită în jurul
unui interes. Dacă sunt mai multe interese, avem mai multe grupuri posibile.
Crettiez et alii reamintesc că primele grupuri de interes sunt cele antiscla
vagiste din America (apărute în prima parte a secolului al XIX‑lea); au apărut
apoi sindicatele, iar în a doua parte a secolului XX şi în zilele noastre profilul
s‑a diversificat foarte mult, grupurile de interes acţionând pentru apărarea
femeilor, mediului, consumatorilor etc.
Identitatea unui grup de interes poate să traducă o trăsătură comună, o cauză
sau un ideal. El poate fi organizat în chip riguros sau, dimpotrivă, poate fi
haotic. Portelli opunea grupurile de interes care acţionează direct (de pildă,
făcând greve sau participând la proteste de stradă) şi cele care fac presiuni
discrete asupra unor lideri politici ori birocraţi. Vom discuta despre acest al
doilea caz ceva mai târziu.
Deocamdată, să observăm împreună cu David Truman că un grup de interes
poate fi văzut şi din unghiul de vedere funcţional: el are la bază împărtăşirea
unei atitudini, din care decurg comportamente pe care grupul respectiv doreşte
să le difuzeze în restul corpului social. Fisichella, care îl citează pe Truman,
trage concluzia că grupul de interes are funcţia de a configura într‑un mod
raţional şi viabil solicitările formulate de cei care au în comun mai multe ati
tudini. Caracterul voluntar şi transparenţa, dar şi dorinţa de a influenţa, nu de a
lua puterea, sunt, la rândul lor, elemente definitorii (Jordan, Halpin, Maloney).
O clasificare a grupurilor în funcţie de tipul de interes pe care acestea îl
asumă ne face să deosebim grupurile de interes strict economic (sau profesio
nal) – aşa cum sunt asociaţiile de industriaşi sau asociaţiile producătorilor
dintr‑o anumită ramură, din construcţii sau din lumea editorială – de grupurile
sudate de un interes care nu este economic.
O asociaţie care protejează orfanii sau una care apără democraţia – cum
este la noi Pro Democraţia, de pildă – sunt asemenea grupuri. În statutul celei
din urmă stă scris, de pildă, că ea are drept misiune „de a întări democraţia la
nivel naţional şi internaţional”. În statutul Blocului Naţional Sindical se spune
că această „organizaţie sindicală confederativă” are nouă obiective, toate legate
de drepturile lucrătorilor.
Putem, de asemenea, să facem deosebirea între grupurile care sunt consti
tuite în jurul unui interes privat şi cele care apără un interes public. Apărarea
unui interes public poate presupune şi asocierea cu instanţe oficiale, cu statul.

Interesul producătorilor de sfeclă de zahăr sau cel al patronilor din construcţii
sunt în mod evident interese economice de tip privat, în timp ce o acţiune
care‑şi propune, de pildă, să încetinească schimbările climatice este un exem
plu de interes public, în care foarte adesea guvernele sunt asociate cu ONG‑uri.
Asociaţia Dentiştilor Canadieni, baroul din Mauritania şi Congresul Evreiesc
Mondial sunt grupuri de interes, dar domeniile lor de acţiune sunt foarte dife
rite.
Patrick Hassenteufel a alcătuit un „repertoriu” al acţiunilor politice ale unui
grup de interes, în care a introdus: acţiuni de lobby, audierea şi participarea
la forumuri de experţi, negocieri, acţiuni conflictuale (de tipul grevelor sau al
manifestaţiilor de stradă), acţiuni pur simbolice (precum cele mediatice), cam
panii de opinii şi sprijin politic.
„Într‑un stat modern există foarte multe grupuri de interes, atât de multe
încât în general nu putem şti cu precizie numărul lor” (Phillips Shively).
„Trebuie distinse două tipuri foarte diferite de grupuri de interes. Unele
mobilizează şi reprezintă interese socioprofesionale (sindicale), în vreme ce
altele sunt constituite în jurul unei cauze, mai mici sau mai mari” (Hugues
Portelli).
„Anumite tipuri de mişcări pacifiste, în general cele influenţate de valori
religioase, datează din primele momente ale războiului industrial. [...] Forme
precursoare ale mişcărilor verzi de astăzi pot fi identificate în secolul
al XIX‑lea” (Anthony Giddens).
Relaţiile grupurilor de interes cu partidele şi statul

Sensul grupurilor de interes devine mai clar dacă ne referim la relaţia dintre
ele şi partidele politice. La fel ca o formaţiune politică, un grup de interes
poate reprezenta o categorie socială sau profesională, un fragment din realita
tea societăţii, fiind prezent în oricare stat, nu doar în cele democratice. Shively
dădea următorul exemplu: în state care nu sunt democraţii, „organizaţii înfiin
ţate în alte scopuri – armată, universităţi, cluburi de istorie naturală, asociaţii
ştiinţifice, cluburi sportive etc. – îşi exercită influenţa pentru a ajuta la mode
larea politicilor guvernului”. Acestea sunt şi ele grupuri de interes.
Spre deosebire însă de partide, grupurile de interes nu caută să exercite
puterea politică. O spuneau răspicat Jean şi Monica Charlot. Tot ei se interesau
de cazurile aflate „la limită între grupurile de interes şi partidele politice”,

precum „grupurile de presiune transformate în partide politice (Mişcarea
Poujade în Franţa), sindicatele muncitoreşti care au încercat să se substituie
politic partidelor muncitoreşti (sindicalismul revoluţionar), partidele create şi
controlate de sindicate (Partidul Laburist britanic), partidele care au o bază
socioprofesională limitată şi specializată (unele partide agrare etc.)”.
În general însă, aşa cum observa şi Ph. Braud, un grup de interes nu caută
să asume, sprijinit pe sufragiu, o autoritate în sânul societăţii, ci îşi propune
doar să pună în valoare un anumit interes în faţa puterilor publice, dar şi în
faţa unui partid politic, în măsura în care îşi propune, de pildă, să convingă
publicul că interesul reprezentat de grup corespunde programului politic al
respectivului partid.
Relaţia grupurilor de interes cu statul este configurată de alţi termeni. Fiind
un fragment social care capătă coerenţă în măsura în care reuneşte în jurul unei
cauze sau trăsături comune un număr de persoane, grupul de interes poate
suscita din partea statului două atitudini.
Prima este o atitudine căreia i s‑a spus „oarbă” sau „neutră”, întrucât sta
tul nu face niciun fel de diferenţă între grupuri, lăsându‑le să se constituie şi
să acţioneze pentru a‑şi apăra fiecare în parte cauza. De aici, ideea că el nu
vede nimic în jurul său. Altfel zis, statul acceptă ca societatea să evolueze fără
ca el să intervină în agregarea intereselor. E statul liberal clasic.
A doua atitudine posibilă a statului este aceea de a se adresa unora dintre
aceste grupuri. Într‑o asemenea ipoteză, statul poate interveni pentru a structura
peisajul grupurilor, recunoscându‑le pe unele dintre ele şi refuzând să facă
acelaşi lucru cu altele. De pildă, un stat poate recunoaşte un număr de confe
siuni religioase, respingând pretenţia altora la o identitate publică, sau poate
structura peisajul sindical, acceptând ca legitime unele sindicate şi ignorându‑le
pe altele. În principiu, aşa a acţionat statul occidental în secolul XX.
Unii autori, precum Hassenteufel, deja citat, numesc această atitudine
„neocorporatism”: e vorba despre situaţia în care statul îşi asociază anumite
organizaţii, care au monopolul reprezentării unor grupuri socioprofesionale
(salariaţi, agricultori, medici, patroni etc.). Asocierea respectivă are un dublu
avantaj: statul foloseşte expertiza grupurilor «alese», iar acestea sunt legitimate
de către stat ca „unic interlocutor”. Lumea sindicală şi cea patronală sunt, de
pildă, adeseori reunite, în lumea europeană, în aşa‑numite Consilii Economice
şi Sociale pentru a orienta politicile din diverse arii.
Există, de bună seamă, variante ale acţiunii statului. Acesta poate să inter
vină într‑o privinţă şi să rămână orb în alta. Un exemplu este acel stat care
recunoaşte, de pildă, confesiunile religioase, dar nu şi minorităţile. Aşa e
statul francez, care, din punct de vedere religios, e laic, dar şi absolut indiferent
faţă de grupurile etnice, de altfel foarte numeroase, care locuiesc pe teritoriul

său. Există parohii, dar nu şi minorităţi.
În teoria politică comparată (Almond, Bingham Powell Jr., Strøm şi Dalton),
grupurile de interes au fost clasificate în trei categorii: (a) sisteme pluraliste
(cu grupuri aflate în competiţie pentru membri şi influenţă); (b) sisteme cor
poratiste (cu grupuri unificate, care cooperează şi negociază cu instituţiile
politice); (c) sisteme controlate (cu grupuri exploatate de stat, pentru a controla
societatea). În prima categorie intră Statele Unite, Canada sau Noua Zeelandă;
în a doua, Austria, Olanda, Norvegia sau Suedia; iar în a treia, URSS, statele
din Europa de Est în comunism.
„În accepţia sa cea mai largă, grupul de interes este definit ca o entitate care
caută să reprezinte interesele unei părţi specifice a societăţii în spaţiul public.
Într‑un sens mai restrâns, grupul de interes este definit ca o organizaţie
constituită care caută să influenţeze puterile publice într‑un sens favorabil
interesului său” (Emiliano Grossman, Sabine Saurugger).
„Grupurile de interes vizează [...] numai să influenţeze puterile publice: sunt
deci eliberate de preocupările electorale ale partidelor. De aici rezultă o serie
de consecinţe în ceea ce priveşte limbajul lor public şi strategiile de influ
enţă” (Philippe Braud).
Grupuri de presiune
Vreau să vă vorbesc acum despre diferenţa dintre grupurile de interes şi gru
purile de presiune. Nu orice grup de interes este unul de presiune, observa
Domenico Fisichella, în timp ce orice grup de presiune este şi un grup de
interes. Într‑adevăr, un grup de interes se poate constitui fără a recurge apoi
la presiune asupra statului.
Badie şi Hermet remarcau că „accesul la cei cu influenţă” poate folosi „căi
legitime” (mass‑media şi internet, partide politice, legiuitori, birocraţi) sau
„căi coercitive” (violenţa sindicală e o asemenea cale). Muncitorii ruşi care
fac grevă protestând contra creşterii preţurilor, activiştii Greenpeace care se
întâlnesc cu membri ai Parlamentului European sau patronii mexicani care
discută cu preşedintele fac parte din prima categorie; iranienii care atacă
ambasada Danemarcei ca să protesteze contra caricaturilor în care apare pro
fetul Mahomed sau teroriştii Hamas care atacă Israelul ilustrează a doua
categorie.
De fapt, sintagmele „grup de interes” şi „grup de presiune” sunt sinonime

parţial. Sunt, ce‑i drept, şi autori care le consideră sinonime perfecte (de pildă,
Jordan, Halpin şi Maloney). A defini, de exemplu, un sindicat ca un grup de
interes înseamnă a sublinia faptul că grupul reuneşte şi reprezintă o serie de
angajaţi, ale căror interese sunt comune. Acelaşi sindicat poate fi denumit „grup
de presiune” dacă se insistă nu pe funcţia lui (de reprezentare a unui interes
colectiv), ci pe metodele pe care le foloseşte pentru a‑şi face cunoscute aceste
interese, pentru a‑i influenţa pe decidenţii politici. În treacăt fie spus, sindica
tele sunt cele mai puternice grupuri de interes – şi, pentru cei care acceptă
sinonimia, de presiune – din lumea occidentală, evoluţia lor fiind legată de
naşterea statului‑providenţă (Dormagen, Mouchard).
Ce este însă presiunea şi ce face, într‑un sens foarte strict, un grup de pre
siune? Pentru Samuel Finner, a face presiune înseamnă a aplica sau a ameninţa
că aplici pedepse, dacă o cerinţă pe care o formulezi nu este acceptată.
Grossman şi Saurugger au observat că definirea grupului de presiune e legată
de felul în care este conceput grupul de interes: ca simplă entitate care repre
zintă în spaţiul public un interes sau ca grup care vrea să influenţeze. Doar a
doua accepţiune e utilă în acest context.
Presiunea se manifestă în mai multe feluri. Dau câteva exemple, preluate
de la Shively şi Venne, respectiv de la Fisichella: o modalitate de a concretiza
presiunea este, de pildă, sprijinul dat de o organizaţie unui partid politic în
timpul campaniei electorale, astfel încât el să obţină mai multe voturi, prin
mobilizarea cetăţenilor din respectiva organizaţie. O asociaţie a producătorilor
de tutun e un sponsor al acţiunilor electorale în ţările unde fumatul este încă
o practică larg răspândită.
Pe acelaşi plan, dar într‑un sens diferit, poate fi situată ameninţarea cu
suspendarea sprijinului financiar dat unui partid. În Statele Unite, unde inter
acţiunea dintre grupurile de interes şi partide este foarte frecventă, acest tip de
condiţionare contează mult în ecuaţia alegerilor.
O formă de presiune întâlnită în societăţile politice de astăzi, atât în cele
occidentale, cât şi în celelalte, este coruperea unui om politic şi şantajarea lui
ulterioară. Uneori, chestiunea corupţiei devine problema politică nr. 1, întrucât
fenomenul e covârşitor. Aşa s‑a întâmplat în câteva ţări, precum Italia la înce
putul anilor nouăzeci, Burkina Faso în 2014, sub presiunea mişcării Coup de
balai, sau România între 2017 şi 2019, când numeroase grupuri civice s‑au
mobilizat în majoritatea oraşelor mari pentru a susţine instituţiile anticorupţie.
O altă formă de presiune, descrisă de Fisichella, este participarea unui
grup de interes la elaborarea unui program de guvernare. Un partid politic
îşi poate asocia, de pildă, patronatele dintr‑o anumită arie economică pentru
a construi un program de guvernare. Aşa au stat lucrurile în România la începutul
tranziţiei, când partidele anticomuniste au cerut sprijinul Asociaţiei Foştilor

Deţinuţi Politici, sau în 2012, când Uniunea Social Liberală a colaborat – tot
pentru a elabora un program de guvernare – cu Sindicatul Militarilor Dispo
nibilizaţi.
Forme de presiune sunt şi greva sau boicotul. Intră aici inclusiv refuzul de
a plăti taxe. Avem, de pildă, un asemenea moment şi în istoria noastră recentă:
în primăvara lui 1999, toate patronatele din România s‑au pus de acord să nu
mai plătească taxe şi impozite, aşa cum nota pe 23 martie 1999 în jurnalul său
preşedintele din acel moment, Emil Constantinescu: „Sindicatele au anunţat
declanşarea unor suite de proteste care vor culmina cu greva generală din
26 aprilie. Oamenii de afaceri, nemulţumiţi şi ei de deteriorarea drastică a
posibilităţilor lor de câştig, şi‑au declarat intenţia de a sprijini această mişcare
de protest printr‑o grevă de tip fiscal”.
„Într‑un sistem pluralist, grupurile de presiune sunt în competiţie pentru

membri şi influenţă, în vreme ce într‑un sistem controlat ele au rolul de a
controla societatea” (Gabriel Almond, G. Bingham Powell Jr., Kaare Strøm,
Russell Dalton).
„Dezvoltarea mişcării muncitoreşti şi construcţia statului‑providenţă furni
zează cadrul de structurare progresivă a mişcării sindicale, care are un pro
gres semnificativ la sfârşitul secolului al XIX‑lea, odată cu recunoaşterea
juridică a sindicatului şi fondarea primelor mari organizaţii [...] Dacă în unele
ţări asistăm la crearea unui sindicalism de masă, în altele, în schimb, numă
rul celor afiliaţi este mic” (Jean‑Yves Dormagen, Daniel Mouchard).
Ce este un lobbist?
O formă de presiune este şi campania de informare. E unul dintre mijloacele
de acţiune la care nu te gândeşti în mod spontan atunci când este vorba despre
grupuri de interes, deoarece acestea sunt asociate mai degrabă cu o acţiune
discretă, dacă nu chiar cu totul opacă.
Această percepţie explică şi succesul de care se bucură termenul lobby, care
nu înseamnă altceva decât „culoar” sau „coridor”, grupurile de lobby fiind
alcătuite din persoane care acţionează pe culoarele instituţiilor în care se iau
sau unde se pregătesc decizii. Influenţa lor determinantă se realizează deci
într‑o zonă care nu este transparentă, ci ascunsă privirilor.
Trebuie adăugat însă că în zilele noastre, foarte adesea şi în Europa, gru
purile de lobby îşi consolidează acţiunea discretă cu ajutorul unor campanii de
informare publică. Acestea caută să dea credibilitate în ochii publicului „cau

zei” care face obiectul tranzacţionării de pe culoare cu membrii unor partide
sau ai guvernului.
Există, pe de altă parte, aşa cum a demonstrat Arend Lijphart, o corelaţie
semnificativă între tipul de democraţie şi gradul de pluralism al grupurilor de
interes: acolo unde pluralismul politic e semnificativ, numărul de grupuri de
interes nu e foarte mare.
Structura centralizată/descentralizată a statului creează, de asemenea, stra
tegii diferite ale grupurilor (Dominique Colas), cu atât mai mult cu cât lobbist
poate fi şi un agent guvernamental. Aşa cum a explicat Wiarda, în state cor
poratiste, liderii şi angajaţii agenţiilor de stat, care sunt plătiţi deci de către
putere „fac lobby pe lângă stat – de această dată de pe poziţii de insider‑i ai
birocraţiei – pentru mai multe fonduri şi resurse”.
Andolfatto şi Labbé reamintesc că un lobbist – de pildă, din lumea sindi
cală – va şti când trebuie să acţioneze mai degrabă asupra membrilor guver
nului decât asupra parlamentarilor, fiindcă „una e să faci zgomot şi alta e să
influenţezi”.
Sociologic vorbind, unele teme şi gesturi politice sunt legitime şi importante
într‑o anumită comunitate şi complet ignorate în alta. De pildă, preocuparea
pentru protecţia mediului e foarte importantă în Suedia şi absolut inexistentă
în Sudan. La noi, grupurile de lobby au eşuat atunci când au căutat să susţină
exploatarea aurului la Roşia Montană.
O altă deosebire trebuie făcută între situaţia din ţările cu democraţii vechi
şi cea din tinerele democraţii (Marc Morjé Howard). Ca să iau tot exemplul
ecologiei, în România nu avem un partid cu această orientare, dar există grupuri
ecologiste de presiune cu influenţă (ce‑i drept, destul de mică) asupra elitelor
politice, în vreme ce în Germania ecologiştii sunt un actor politic însemnat,
fiind chiar asociaţi, în unele momente, la guvernare, întrucât au o cooperare
foarte strânsă cu mişcări civice verzi.
„Grupurile de interes vor face presiune simultan asupra instituţiilor comu

nitare şi asupra guvernului” (Dominique Colas).
„La resurse egale, este probabil ca succesul unui grup de presiune să fie
facilitat de provenienţa membrilor înscrişi şi a liderilor lor din aceleaşi stra
turi sociale din care provin cei care vor trebui să ia decizii, şi deci de o anu
mită legitimitate anticipată prin afinitate, în conformitate cu exigenţele şi
preferinţele lor” (Gianfranco Pasquino).
Reguli pentru lobbişti?

Activitatea grupurilor de lobby este diferită de la o societate la alta. Cea mai
frapantă diferenţă derivă chiar din existenţa sau absenţa unei reglementări
privind activitatea grupurilor de interes.
În ţări precum Statele Unite există o veritabilă tradiţie a reglementării aces
tor domenii. În Canada, o lege care impune înregistrarea lobbiştilor a fost
adoptată în 1988. În afara continentului american, numărul ţărilor care au
adoptat astfel de dispoziţii legale este foarte redus. Putem totuşi cita exemplele
Marii Britanii, Australiei, Germaniei, Turciei sau Israelului.
Pe de altă parte, aşa cum observa Didier Chabanet în 2009, Parlamentul
European şi Comisia Europeană au îmbrăţişat iniţial două atitudini divergente
în chestiunea codificării grupurilor de interes în Europa, prima instituţie fiind
mai deschisă, iar a doua mai reticentă.
Trebuie ştiut că la Bruxelles erau active în 2009 circa 870 de grupuri de
interes, pentru ca în 2017 numărul lor să ajungă la peste 10 700. În 2016,
cheltuielile lobbiştilor înregistraţi la Bruxelles au depăşit 1,7 miliarde de euro.
În urmă cu cinci ani, personalul lor cuprindea aproximativ 10 000 de persoane,
adică mai mult decât Parlamentul European şi Consiliul UE la un loc, cum
observa Paul Magnette. Vi se pare mult? Să comparăm cifra cu numărul anga
jaţilor din Primăria Bucureşti: în primăvara anului 2019, aceştia erau 45 000...
Cât priveşte România, trebuie spus că au existat şi la noi tentative de ela
borare a unei legi privind activitatea de lobby. La începutul anilor 2000, deşi
exista deja un cadru legal pentru dialogul tripartit dintre organizaţiile sindicale,
patronat şi guvern, proiectul de lege privind reglementarea activităţii de lobby
şi recunoaşterea altor actori ca posibili parteneri ai dialogului social a fost
respins (Ramona Coman).
În fond, ce înseamnă reglementarea activităţii de lobby?
În primul rând, este vorba despre recunoaşterea existenţei unor actori socio
politici ca posibili parteneri de dialog ai decidenţilor politici. Dacă anumite
politici publice sunt susceptibile să lezeze interesul unui anumit grup social sau
economic, acesta ar putea acţiona ca un veto group.
În al doilea rând, reglementarea presupune formalizarea acestui dialog,
crearea unui cadru legal şi transparent pentru activitatea grupurilor de interes
şi a lobbiştilor profesionişti. Existenţa unui cadru legal, susţin adepţii acestuia,
ar diminua sau elimina dimensiunea informală a dialogului dintre decidenţii
politici şi reprezentanţii grupurilor de interes, care altfel riscă să fie confundat
cu traficul de influenţă. Formalizarea presupune şi clarificarea mijloacelor pe
care un reprezentant al unui grup de interes sau un lobbist profesionist le au
la dispoziţie pentru a încerca să influenţeze o decizie politică.
De foarte multe ori, acţiunea de lobby este exercitată în momentul în care

decidenţii politici sunt pe cale să reglementeze un domeniu. Într‑un asemenea
moment, e posibil ca informarea publică – folosită pentru a orienta opinia într‑o
anumită direcţie – să fie abandonată în favoarea presiunii asupra responsabili
lor politici, care să favorizeze un anumit grup, consolidând interesul ce‑l
sudează ca grup.
De altfel, o campanie de informare publică poate nu numai să sprijine acţi
unea grupului care susţine cutare cauză, ci şi să dea la iveală faptul că există
în societate păreri divergente. Aşa s‑a întâmplat, de pildă, în cazul campaniei
organizate în România de mai multe asociaţii creştine care voiau schimbarea
definiţiei constituţionale a familiei: ea a vădit faptul că în societatea românească
o parte semnificativă a cetăţenilor consideră că actuala definiţie e suficientă.
Participarea la referendumul convocat pentru a tranşa chestiunea abia a atins
21%, semn că interesul estimat de autorităţi a fost mult supraevaluat.
Există, iată, posibilitatea ca societatea să fie opacă la afirmarea unei cauze
pe care un grup încearcă să o promoveze. Un asemenea blocaj poate să privească
o valoare precum toleranţa. Iau acest exemplu pentru că este foarte relevant
pentru complexitatea acţiunii grupurilor în societăţile de astăzi. Există încă
foarte multe societăţi intolerante faţă de diversele minorităţi, indiferent că e
vorba despre minorităţi etnice, sexuale, culturale sau religioase. Acţiunea des
făşurată de grupuri ce susţin cauze minoritare poate fi blocată de opacitatea
societăţii.
Uneori, intoleranţa îşi vădeşte prezenţa în societăţi foarte democratice. În
toamna lui 2009, de pildă, elveţienii au decis prin referendum interzicerea
construirii de minarete, deşi în acel moment existau doar patru moschei în
Elveţia care să aibă şi minaret, iar pe de altă parte, nimeni nu‑şi propunea să
construiască altele. De fapt, aici avem de‑a face cu o opinie zămislită de par
tidele politice şi încurajată apoi de cetăţeni care au iniţiat consultarea popula
ţiei. Acţiunea grupurilor ce susţineau toleranţa a fost zadarnică, pentru că
majoritatea a vrut altceva.
Alteori, aşa cum au observat Shively şi Venne, efectele acţiunii unui grup
de presiune pot fi nesatisfăcătoare pentru majoritate. De pildă, presiunea pe
care o exercită în Statele Unite ale Americii asociaţiile care apără dreptul de
portarmă a reuşit să‑l impună în cea mai mare parte a statelor federaţiei, în
ciuda faptului că majoritatea vrea controlul strict al acestuia.
Un alt exemplu relevant, oferit de aceiaşi autori, este luat din societatea
israeliană, unde, sub influenţa grupărilor religioase ultraortodoxe, compania
aeriană El Al a anulat toate zborurile de sâmbătă, ziua de sabat, spre nemul
ţumirea majorităţii cetăţenilor israelieni. Un grup de presiune poate reuşi deci
împotriva majorităţii.
„Istoric vorbind, Parlamentul şi Comisia au adoptat două atitudini complet

opuse şi concurente, primul trudind la instaurarea unui sistem de înregis
trare a grupurilor de interes, care este, desigur, obligatoriu, dar foarte puţin
constrângător, în vreme ce Comisia s‑a pronunţat în favoarea unei simple
autoreglementări” (Didier Chabanet).
„Creşterea competenţelor comunitare a determinat o extindere continuă
a sferei grupurilor care acţionează în preajma instituţiilor europene. Mine
rilor, angajaţilor din industria metalurgică şi fermierilor li se adaugă
producătorii industriali, sindicatele, asociaţiile de apărare a mediului şi a
sănătăţii publice, prestatorii de servicii private şi publice, mişcările femi
niste şi de apărare a drepturilor imigranţilor, regiunile şi cultele religioase”
(Paul Magnette).
„Într‑o ţară postcomunistă care trece printr‑o serie de transformări simul
tane, reglementarea activităţii de lobby este o monedă cu mai multe faţete”
(Ramona Coman).
Cazuri‑limită
Închei cu câteva exemple care constituie cazuri‑limită şi cu o observaţie de
ordin general.
Primul exemplu este cel al grupurilor teroriste. Aceste grupuri de presiune
acţionau în anii şaptezeci ai secolului trecut la nivel naţional, inclusiv în
Europa, Brigăzile Roşii italiene fiind cel mai cunoscut dintre ele. Grupuri
precum Tamil Eelam în Sri Lanka sau FARC în Columbia au fost active până
de curând.
Azi, grupuri teroriste acţionează la nivel internaţional, distingându‑se prin
faptul că recurg la acţiuni violente şi, aşa cum observau Badie şi Hermet, obligă
statele să‑şi regândească funcţiile externe şi diplomaţia. Diversele ramuri ale
al‑Qaida sau fidelii califatului proclamat în 2014 în Irak şi Siria – cărora li s‑a
mai spus „Daesh” sau „statul islamic”, chiar dacă între califat şi stat e o dife
renţă ca de la cer la pământ – au reuşit să modifice agenda publică la nivel
internaţional.
Al doilea exemplu priveşte, dimpotrivă, o formă foarte subtilă de exercitare
a presiunii de către un grup de interes: este vorba despre deţinerea unui mono
pol asupra informaţiei relevante privitoare la un domeniu. E posibil, altfel spus,
ca nu statul, ci un grup de la nivelul societăţii să deţină o expertiză sau un set
de informaţii pe care nimeni altcineva nu le mai are. Poate fi vorba despre o
informaţie cu o valoare strategică importantă, ceea ce pune un asemenea grup

într‑o poziţie foarte avantajoasă de negociere cu autorităţile.
Un alt caz‑limită e cel al reţelelor de traficanţi ce au alcătuit şi îndrumat
valul de imigranţi pornit în 2015 spre Europa şi care a avut, pe de altă parte,
drept purtători de cuvânt, cel puţin în UE, mai multe ONG‑uri şi chiar politi
cieni care se revendicau de la extrema stângă, precum şi adversari neîmpăcaţi
ce proveneau de la extrema dreaptă.
Nu sunt, în schimb, grupuri de presiune „oficinele de propagandă sau agen
ţiile de publicitate” care lucrează pentru un partid, întrucât, aşa cum observa
Jean‑Marie Denquin, acestea sunt întreprinderi comerciale. Nu sunt grupuri
de presiune nici ziarele subordonate unei organizaţii partizane, cum era la noi
Dreptatea, organ al ţărăniştilor, sau cum e în Franţa L’Humanité, ziarul
Partidului Comunist Francez.
Indiferent că sunt instituţionalizate, precum sindicatele, sau că sunt mai
puţin organizate, grupurile de interes reprezintă o parte importantă a societă
ţilor democratice, fiind purtătoare ale unei identităţi sau apărătoare ale unui
ideal ce completează sensul acţiunii politice.
1. Un partid politic este:
a. un grup comunitar;
b. un grup etnic;
c. un grup asociativ.
2. Partidele au fost recunoscute ca entităţi legale în România prin:

a. legea electorală din 1866;
b. Proclamaţia de la Islaz;
c. legea electorală din 1926.
3. Legea Le Chapelier:
a. permitea asocierea meseriaşilor:
b. interzicea corporaţiile;
c. dădea dreptul de existenţă sindicatelor.
4. Un grup care acţionează pentru protejarea mediului este:

a. grup asociativ;
b. grup clasial;
c. grup comunitar.
5. Pentru Lijphart, există o corelaţie între:

a. existenţa cabinetelor monocolore şi un număr mare de grupuri de interes;
b. corupţie şi modul de scrutin proporţional;
c. existenţa unui cabinet multicolor şi lobby.
6. Câţi angajaţi avea Primăria Capitalei în 2019?

a. 20 000;
b. 45 000;
c. 2 000.
7. În Statele Unite, grupurile de presiune funcţionează într‑un sistem:

a. pluralist;
b. controlat;
c. corporatist.
8. Câte minorităţi etnice (naţionale) sunt recunoscute în România?

a. 28;
b. 19;
c. 9.
9. Lobbiştii care acţionează la Bruxelles sunt:

a. mai puţini ca personalul Parlamentului European;
b. mai puţini ca angajaţii Primăriei Bucureştiului;
c. circa 200.
10. Un grup comunitar este:

a. unul care are un scop comun;
b. un trib;
c. o asociaţie care apără câinii comunitari.
A. Putem şti câte grupuri de interes există într‑o societate?
B. Ce grupuri de interes acţionau în România comunistă?
C. Activitatea de lobby ar trebui interzisă?
D. Imaginaţi o campanie publică de încurajare a fumatului.
E. Terorismul e o formă de război sau o acţiune a unui grup de presiune?
F. Ce victorii a obţinut mişcarea sindicală din România de la al Doilea Război
Mondial încoace?
G. Este un partid politic îndreptăţit să îşi organizeze grupuri de presiune cu
interes economic?
H. Analizaţi acţiunile organizaţiei Coup de balai din Burkina Faso.

I. E diplomaţia o formă de lobby?
J. Comparaţi Asociaţia Editorilor din România cu Grupul pentru Dialog Social
şi arătaţi care dintre ele e grup de presiune.
Referinţele folosite în conferinţa despre grupurile de interes

Gabriel ALMOND, G. Bingham POWELL Jr., Kaare STRØM, Russell DALTON (ed.),
Politica comparată astăzi, traducere de Camelia Boca, Institutul European, Iaşi,
2009 [2004], pp. 136‑139 şi 142‑143.
Dominique ANDOLFATTO, Dominique LABBÉ, „Organisations syndicales”, în Yves
DÉLOYE, Jean‑Michel DE WAELE (coord.), Politique comparée, Bruylant, Bruxelles,
2018, p. 523.
Bertrand BADIE, Guy HERMET, La politique comparée, Armand Colin, Paris, 2001,
p. 272.
European, Iaşi, 2009 [1995], p. 112.
Philippe BRAUD, La science politique, „Que sais‑je?”, PUF, Paris, 2000, pp. 50‑51.
Didier CHABANET, „Les enjeux de la codification des groupes d’intérêt au sein
de l’UE”, Revue française de science politique, vol. 59, nr. 5, octombrie 2009,
pp. 997‑998.
Jean CHARLOT, Monica CHARLOT, „Les groupes politiques dans leur environne
ment”, în Madeleine GRAWITZ, Jean LECA (ed.), Traité de science politique,
tom III: Action politique, PUF, Paris, 1985, p. 434.
1994, p. 223.
Ramona COMAN, „Towards Regulating Lobbying in Romania. A Multi‑faceted Coin”,
Perspectives on European Politics and Society, 2006, 7(2), p. 157.
Emil CONSTANTINESCU, Timpul dărâmării, timpul zidirii, Universalia, Bucureşti,
2002, pp. 185, 191‑192.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a actualizată, PUF, Paris, 1996, p. 420.
Jean‑Yves DORMAGEN, Daniel MOUCHARD, Introduction à la sociologie politique,
De Boeck, Bruxelles, 2008, p. 223.
Domenico FISICHELLA, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, traducere din
italiană şi postfaţă de Victor Moraru, Polirom, Iaşi, 2007 [2003], pp. 171‑172.
Anthony GIDDENS, The Consequences of Modernity, Polity Press, 1996 [1991],
pp. 160‑162.
Emiliano GROSSMAN, Sabine SAURUGGER, Les Groupes d’intérêt. Action collective
et stratégies de représentation, Armand Colin, Paris, 2006, p. 11.
Dimitrie GUSTI, „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”
[1922], în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Garamond, Bucureşti,
f.a., p. 15.
Patrick HASSENTEUFEL, Sociologie de l’action politique, Armand Colin, Paris,

2011.
Marc Morjé HOWARD, The Weakness of Civil Society in Post‑communist Europe,
Cambridge University Press, 2005, pp. 154‑155.
Grant JORDAN, Darren HALPIN, William MALONEY, „Defining Interests: Disambi
guation and the Need for New Distinctions?”, BJPIR, 2004, 6, pp. 198‑199.
treizeci şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, prefaţă de Lucian‑Dumitru
Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1999], p. 174.
Paul MAGNETTE, Le régime politique de l’Union européene, Presses de Sciences Po,
Paris, 2003, pp. 209‑210.
Hugues PORTELLI, Les régimes politiques européens, Librairie Générale Française,
Paris, 1994, pp. 135‑136.
Jean‑Jacques ROUSSEAU, Contractul social, traducere de H.H. Stahl, introducere,
comentarii şi note explicative de J.L. Lecercle, postfaţă de Anton Adămuţ, Moldova,
Iaşi, 1996, pp. 84‑85 şi 88.
Giovanni SARTORI, Parties and Party Systems: A Framework for Analysis, Cambridge
University Press, Cambridge, 1976, p. 13.
Philippe C. SCHMITTER, „Still the Century of Corporatism?”, în Philippe SCHMITTER,
Gerhard LEHMBRUCH (ed.), Trends toward Corporatist Intermediation, vol. I,
Contemporary Political Sociology, Sage Publications, Beverly Hills, Londra, 1979,
pp. 24‑25.
W. Phillips SHIVELY, Power and Choice: An Introduction to Political Science, ed. a
V‑a, McGraw‑Hill, 1997, pp. 222‑223.
science politique, ed. a II‑a, Chenelière, McGraw‑Hill, 2003, pp. 181‑184.
STATUTUL ASOCIAŢIEI PRO DEMOCRAŢIA [2008], http://www.apd.ro, consul
tat în ianuarie 2010.
STATUTUL BLOCULUI NAŢIONAL SINDICAL, www.bns.ro, consultat în ianuarie
2010.
Howard J. WIARDA, Corporatism and Comparative Politics: The Other Great „ism”,
M.E. Sharpe, Armonk, New York, 1997, p. 121.
Tranziţia
Ultima temă pe care o voi trata în cadrul cursului de introducere în ştiinţa

politică este tranziţia. Mai precis, voi discuta despre sensul pe care îl are această
noţiune, despre contextul intelectual al dezbaterii referitoare la democraţie din
anii nouăzeci şi, în fine, despre situaţia din România.
Ce e tranziţia?
Pentru a defini tranziţia, voi spune mai întâi că este contrariul alternanţei la
putere, despre care am discutat în urmă cu câteva săptămâni. Afirmam atunci
că alternanţa este acel mecanism prin care un partid aflat în opoziţie ajunge,
în urma alegerilor, să guverneze, iar un partid care e la guvernare trece în
opoziţie, schimbările acestea realizându‑se în cadrul regimului. Altfel spus:
regimul e stabil, iar alternanţa îl consolidează. Ei bine, tranziţia reprezintă
contrariul unui asemenea mecanism, pentru că ea descrie trecerea de la un
regim la altul. Nu mai este vorba deci despre o modificare petrecută în interio
rul regimului, o succesiune a partidelor la guvernare, ci despre transformarea
profundă a raportului dintre puteri şi a configuraţiei acestora.
Tema trecerii de la un regim la altul e foarte veche. Am pomenit‑o, de altfel,
atunci când, la începutul întâlnirilor noastre, am vorbit despre lectura platoni
ciană a formelor politice, una dintre temele abordate fiind modul în care,
pentru autorul Republicii, cetatea evolua de la monarhie la timocraţie, de la
timocraţie la oligarhie, de la oligarhie la democraţie şi, în fine, de la acest
regim al egalităţii la tiranie.
Termenii în care se discută astăzi trecerea de la un regim la altul sunt cu
totul diferiţi de cei ai filosofiei antice. În primul rând, fiindcă e vorba despre
treceri în dublu sens: de la regimuri democratice la unele autoritare sau tota
litare şi invers. Leonardo Morlino a analizat ambele cazuri.
În al doilea rând, nu sunt termeni strict politici. De ce spun asta? Pentru că,
atunci când se vorbeşte despre tranziţii – şi mai ales despre al doilea caz – este
avută în vedere, desigur, o dimensiune politică, dar şi una economică. Este vorba,
mai exact, despre evoluţia de la un regim politic la un altul şi, de asemenea, de
la un mod de funcţionare a economiei la un alt mod de funcţionare a ei.
În epoca democraţiilor, corelaţia dintre stabilitatea politică şi dezvoltarea

economică este un principiu îmbrăţişat în mod consensual, chiar dacă – aşa
cum observa S.M. Lipset – prima depinde şi de legitimitatea sistemului demo
cratic, adică de „capacitatea sistemului de a genera şi de a menţine credinţa că
instituţiile politice existente sunt cele mai potrivite pentru societate”.
„Stabilitatea oricărei democraţii depinde nu doar de dezvoltarea economică,

ci şi de eficacitatea şi legitimitatea sistemului politic” (Seymour Martin Lipset).
Relaţia dintre politică şi economie

Cadrul general în care are loc discuţia despre tranziţie este condiţionat de o
anumită perspectivă asupra relaţiilor dintre politică şi economie. Aş vrea să vă
atrag atenţia asupra faptului că relaţiile dintre politică şi economie sunt văzute
în moduri foarte diferite. Desigur, asta se petrece şi la nivelul simţului comun:
o tabără crede că economia determină politica, iar o alta – viceversa. Relaţiile
sunt însă mult mai complicate.
Pentru a le descrie, voi recurge la observaţiile pe care le făcea Albert
Hirschman, care a fost profesor de teorie politică în mari universităţi americane,
dar şi un practician al reformei cu o bogată experienţă în America Latină,
precum şi în Europa, în vremea celebrului Plan Marshall.
Hirschman spunea că există trei moduri de a gândi relaţia între economie
şi politică. Primul dintre ele, considera el, este formula optimistă, ce ar putea
fi rezumată prin expresia „toate lucrurile bune vin împreună”. Potrivit viziunii
optimiste, orice progres economic dă naştere unui progres politic, reciproca
fiind şi ea adevărată, adică: orice progres politic dă naştere unei dezvoltări
economice.
A doua viziune este una pesimistă: Hirschman o rezumă prin formula „totul
se plăteşte”, deoarece, potrivit acestei viziuni, dezvoltarea economică presu
pune sacrificarea progresului politic (sau invers: o evoluţie politică reclamă
un sacrificiu de ordin economic).
În fine, cea de‑a treia modalitate ar putea fi caracterizată cu o formulă latină,
şi anume per aspera ad astra. E viziunea potrivit căreia progresul economic
presupune acceptarea într‑un prim moment a unei stagnări politice, acest sacri
ficiu fiind însă doar temporar, pentru că el e răsplătit mai târziu cu o dezvoltare
a instituţiilor politice. Ca şi‑n cazul primelor două viziuni, raţionamentul e
reformulabil în sensul că o dezvoltare politică blochează pentru o vreme eco
nomia, dar aceasta recompensează ulterior „jertfa”.
tranziţia 295
Pentru autorul acestei clasificări, niciuna dintre cele trei viziuni nu e con
firmată integral şi, în consecinţă, niciuna nu ne ajută să înţelegem felul în care
funcţionează lumea contemporană. În viziunea hirschmaniană, relaţia dintre
economie şi politică ar trebui gândită în termeni de „cuplare” şi „decuplare”
sau de alternanţă între perioade de interdependenţă şi de autonomie, perioade
în care cele două domenii se influenţează unul pe celălalt, în oricare dintre
sensuri, şi perioade în care economia şi politica evoluează în mod autonom.
E posibilă, altfel spus, o dezvoltare în spaţiul economic care să nu fie influ
enţată în anumite perioade de dimensiunea politică, pentru ca mai târziu o
evoluţie politică semnificativă să influenţeze ceea ce se întâmplă în spaţiul
economic. Trebuie deci să ieşim dintr‑un soi de perspectivă dogmatică potrivit
căreia lucrurile evoluează doar într‑un anumit mod (şi doar într‑un sens).
„Un anumit progres social nu depinde de venitul pe cap de locuitor. Mamele

află că e mai bine să fiarbă apa şi să‑şi trimită copiii la şcoală decât să‑i ţină
acasă: aceste mărunţişuri fac ca indicatorii sociali să se poată îmbunătăţi, în
timp ce indicatorii economici pot eventual să se degradeze” (Albert Hirschman).
Două explicaţii ale tranziţiei

Diversele explicaţii date tranziţiei ilustrează, desigur, una sau alta dintre vizi
unile enumerate de către Hirschman. Voi prezenta două dintre ele, întrucât
sunt – cred eu – semnificative nu doar pentru că ilustrează moduri diferite de
a privi relaţia dintre economie şi politică, dar şi pentru că implică până la urmă
două perspective ideologice. Una este o explicaţie asumată ca social‑democrată,
iar cealaltă – o explicaţie liberală.
Prima viziune îi aparţine lui Adam Przeworski, iar a doua, lui Karl Popper.
În ambele, tranziţia politică înseamnă trecerea de la un sistem autoritar, tota
litar sau leninist (O’Dweyer) la un sistem democratic, iar tranziţia economică
reprezintă trecerea de la un sistem bazat pe planificare, pe alocarea controlată
a resurselor şi pe absenţa concurenţei, deci pe un monopol absolut al statului
asupra economiei, la un sistem de schimburi libere, la economia de piaţă.
Perspectivele ideologice sunt diferite, dar întrebările fundamentale sunt
aceleaşi. În formularea pe care le‑o dă Przeworski, prima întrebare este: ce
instituţii democratice sunt mai stabile şi cum poate fi dobândită această stabi
litate? A doua priveşte mecanismele economice care pot asigura bunăstarea.
Iar a treia se referă la interacţiunea optimă dintre economie şi politică. Vom
vedea acum în ce fel se disting cele două perspective.
La prima întrebare, Przeworski răspunde că instituţiile cele mai stabile sunt

cele negociate de diversele partide. Stabilitatea e un efect al consensului for
ţelor politice. Aşa credea şi Tilly. Iar consensul priveşte două puncte. Primul:
democraţia ar trebui să dea şanse egale de competiţie – cu alte cuvinte, să nu
discrimineze o forţă politică în raport cu celelalte. În al doilea rând, există
instituţii stabile dacă toţi actorii relevanţi au şansa de a vădi ce sunt în stare să
facă la guvernare. Simplu spus, în concepţia social‑democrată, instituţiile se
stabilizează dacă jocul politic nu induce discriminări şi dacă există alternanţă
la putere, o presupoziţie a acestui punct de vedere fiind aceea că „unitatea în
diversitate” a elitelor produce o atitudine democratică robustă şi o economie
funcţională de piaţă (Higley, Lengyel).
În perspectivă liberală, negocierea politică are mai puţină importanţă. Reţeta
stabilităţii democratice este condiţionată în mod esenţial de articularea unei
tradiţii. Instituţiile sunt durabile întrucât dau naştere unor comportamente
previzibile asumate tacit. Indiferent dacă sunt impuse sau negociate într‑un
prim moment, instituţiile supravieţuiesc atunci când produc în timp reguli de
funcţionare care nu sunt neapărat verbalizate de către actorii politici, dar care
sunt respectate.
Răspunsul la chestiunea economică separă şi mai mult cele două perspective.
Pentru liberali, prosperitatea e funcţie de proprietate, iar urgenţa pe care o
impun tranziţiile este legată tocmai de instituirea sau reinstituirea proprietăţii.
Pentru social‑democraţi, mecanismele care asigură creşterea economică şi
prosperitatea sunt, înainte de toate, cele de distribuire a resurselor şi a rezul
tatelor economice, statul fiind actorul‑cheie în asigurarea unui minim de pros
peritate pentru toţi. În general vorbind, social‑democraţii mizează pe regle
mentarea pieţelor prin intervenţia statului, în timp ce pentru liberali piaţa liberă
e suverană.
„Întrebarea centrală referitoare la tranziţii este dacă ele conduc la o

democraţie consolidată, aceasta însemnând un sistem în care forţele poli
tice relevante îşi supun valorile şi interesele interacţiunii nesigure a institu
ţiilor democratice şi se adaptează efectelor procesului democratic” (Adam
Przeworski).
„Măsura în care elitele au încredere şi cooperează între ele este esenţială
pentru edificiul constituţional şi instituţional, pentru stabilitatea sau insta
bilitatea politică şi economică, ca şi pentru adoptarea unor practici demo
cratice sau autoritare” (John Higley, György Lengyel).
tranziţia 297
Pesimism versus optimism

Cât priveşte interacţiunea dintre politică şi economie, viziunea lui Przeworski,
ca şi a altor social‑democraţi, e pesimistă: stânga vede în tranziţii o succesiune
de crize, o economie în paragină ce produce riscuri sociale ridicate şi o lipsă
de încredere politică. Avem de‑a face, de altfel, cu o schimbare importantă în
sensibilitatea social‑democrată, pentru că stânga a fost optimistă din secolul al
XIX‑lea până la căderea comunismului.
În schimb, după căderea Cortinei de Fier, tabăra liberală e foarte optimistă:
schimbarea regimurilor politice şi a modului de funcţionare a economiilor
reprezintă un progres semnificativ, o victorie a viziunii liberale – la limită,
impunerea definitivă a valorilor democraţiei şi ale pieţei.
Deşi optimismul de la începutul anilor nouăzeci s‑a mai domolit în ultima
vreme, trebuie să ţinem seama că tranziţiile încep într‑un context intelectual
în care valorile democraţiei şi ale economiei de piaţă erau văzute ca valori
universale.
Aşa cum spunea în mod ironic Pierre Manent, democraţia devenea, acum
două decenii, dintr‑un regim o religie, în sensul în care ea pare pentru prima
dată în istorie să nu aibă o alternativă, toţi concurenţii săi ideologici, de dreapta
sau de stânga, fiind discreditaţi: „Concurenţii de stânga – care vor înlocuirea
democraţiei cu un regim presupus a fi mai democratic sau în sfârşit democra
tic cu adevărat – au fost, în anii din urmă, discreditaţi de tot mai evidenta
catastrofă comunistă”. Democraţia nu mai este unul dintre regimurile posibile,
ci singurul acceptabil.
La rândul său, Robert Dahl observa că democraţia pare să se fi schimbat,
căpătând „o popularitate universală”. Patrick Dunleavy raporta numărul demo
craţiilor liberale la populaţia lumii: în 1900 doar 8% din totalul populaţiei
lumii trăia în democraţie, în vreme ce în 1995 se ajunsese la circa 39%. Larry
Diamond număra democraţiile: 39 în 1974, 76 în 1990 şi 120 în 2000. Numai
o parte dintre ele erau şi democraţii liberale, respectând – altfel zis – statul de
drept, în sensul despre care am vorbit în conferinţa referitoare la stat.
La începutul anilor nouăzeci, şi economia de piaţă începe să fie considerată
soluţia economică unică, o amenajare a relaţiilor de schimb care pare să se fi
impus în mod indiscutabil asupra oricărei alte forme de economie.
Răspândirea democraţiei a fost o trăsătură a secolului trecut, dar la fel de
adevărat e că şi crearea unor noi forme de regim nedemocratic, cele totalitare,
defineşte trecutul recent. Spre sfârşitul primului deceniu din postcomunism,
Rose, Mishler, Haerpfer observau că „ţările care se apropie de definiţia de
dicţionar a democraţiei reprezintă o minoritate în lumea de astăzi. Mai mult,
majoritatea ţărilor descrise ca democratice astăzi au ajuns acolo trecând printr‑un
proces de tip încercare‑eroare, dificil şi câteodată fatal, de comutare între

alternative democratice şi nedemocratice”.
„Se pare că există o forţă irezistibilă în această democraţie, căreia dreapta îi

denunţa ruşinoasa slăbiciune sau corupţie şi căreia stânga îi denunţa ruşi
noasa impostură sau nedreptate” (Pierre Manent).
„În ziua de azi, până şi dictatorii par să creadă că un pic de limbaj democra
tic este un ingredient indispensabil legitimităţii lor” (Robert Dahl).
Contextul intelectual al democraţiei

Contextul intelectual de la începutul anilor nouăzeci era însă foarte diferit nu
doar de cel care putea fi întâlnit la începutul secolului XX, dar şi de contextul
dominant cu doar câţiva ani înainte de căderea Zidului Berlinului.
În primii ani ai secolului trecut, puţini erau, într‑adevăr, cei care credeau
că libertatea este o valoare universală sau că democraţia ar putea fi exportată,
cum scria Guy Hermet. În anii şaptezeci şi optzeci, sensibilităţile se schimba
seră în această privinţă, dar democraţia era văzută din două perspective. Una
privea regimurile comuniste şi pretenţia lor de a încarna o democraţie „reală”,
în contrast cu regimurile de democraţie reprezentativă clasice, numite cu dispreţ
democraţii „burgheze”. Ei bine, în perioada despre care vorbim, regimurile
comuniste cunosc o erodare semnificativă, iar conştiinţa occidentală începe să
perceapă tot mai clar pretenţia lor de a fi „adevăratele” democraţii drept o
impostură (Gianfranco Pasquino).
Al doilea element semnificativ pe care vreau să‑l menţionez este aşa‑numita
criză instituţională a democraţiei, o temă foarte importantă a reflecţiei din
ştiinţa politică şi din dezbaterea publică din Occident. Există o lucrare care
exprimă în mod exemplar această problemă: cartea scrisă de Michel Crozier,
Joji Watanuki şi Samuel Huntington, apărută în 1975 sub titlul The Crisis of
Democracy. Analiza felului în care era înţeleasă democraţia în Europa, America
de Nord şi Japonia i‑a făcut pe cei trei autori să vorbească despre o criză de
supraîncărcare a societăţilor democratice. Devenind tot mai complexe şi mai
exigente, societăţile democratice postbelice au ajuns să fie şi neguvernabile.
Cetăţenii au aşteptări şi pretenţii din ce în ce mai multe, dar şi mai greu de
gestionat, astfel încât societăţile occidentale au ajuns la limita capacităţii de
administrare. Pentru ca această criză să fie depăşită, sugerau cei trei autori, ar
tranziţia 299
fi nevoie de oarece pasivitate. Apatia salvează democraţia. Este exact opusul

credinţelor instalate după căderea Zidului Berlinului.
Noi trăim încă în epoca în care un grad ridicat de participare a cetăţenilor
este considerat un indicator semnificativ pentru calitatea democraţiei. Pe de
altă parte, aşa cum preciza Guy Hermet, convingerea generală e că „respon
sabilii democratici trebuie mai întâi să îşi adapteze acţiunile reformatoare la
particularităţile istorice, culturale şi materiale ale unui mediu ce li se impune
şi pe care nu îl pot modifica printr‑o trăsătură de condei”.
Cum anume s‑a produs această schimbare de percepere a democraţiei?
Explicaţia ţine, desigur, de dezvoltarea ideologiei şi a practicii societăţii civile
est‑europene, pornind, aşa cum spunea Danica Fink-Hafner, de la „mişcări de
opoziţie care cereau respectarea drepturilor omului”. Au contat, apoi, surpriza
căderii succesive a regimurilor comuniste şi abandonarea puterii de către
Gorbaciov (Lane, Ross). Revoluţiile din Est au reabilitat participarea, la două
sute de ani de la Revoluţia Franceză, dând astfel noi energii „entuziasmului”
kantian (Jeffrey C. Isaac).
Revoluţiile est‑ şi central‑europene fac parte din al treilea val al democrati
zării, care începuse în anii şaptezeci în Europa de Sud (Grecia, Portugalia,
Spania) şi continuase în anii optzeci în America Latină şi Asia, în ţări ca Taiwan
sau Coreea de Sud (Lambert, Lefranc). La scurt timp după ce ţările din Europa
Centrală şi de Est au trecut la democraţie, a venit şi rândul mai multor ţări
africane.
„Azi trăim într‑o democraţie anomică, în care politica a ajuns să fie o arenă
a afirmării cu putere a unor interese aflate în conflict mai degrabă decât
un proces de construire a scopurilor comune” (Michel J. Crozier, Samuel P.
Huntington, Joji Watanuki).
„Democraţia şi‑a găsit întotdeauna critici, fie printre cei care o considerau
ameliorabilă şi, în consecinţă, îi adresau critici constructive, fie printre cei
care voiau să o distrugă, pentru a‑i substitui regimuri doar presupuse ca
fiind mai democratice” (Gianfranco Pasquino).
„În 1789, Vechiul Regim a căzut în zgomotul zidurilor care se prăbuşeau. [...]
Aproape două sute de ani mai târziu, zidurile s‑au prăbuşit din nou, de
această dată în estul Europei” (Jeffrey C. Isaac).
„Slăbirea sistemului comunist a făcut posibil un al treilea val al democrati
zării în Europa Centrală şi de Est la începutul anilor nouăzeci” (Frédéric
Revoluţie versus refoluţie

În Europa Centrală şi de Est avem două mari versiuni ale „tranziţiilor” sau
„transformărilor”, cum li se mai spune în unele dintre ţările din regiune.
Prima dintre ele – şi cea mai des întâlnită – este tranziţia negociată sau de
tipul „masă rotundă”. În perioada februarie 1989 – ianuarie 1990, adică într‑un
interval de timp foarte scurt, în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Republica
Democrată Germană şi, în fine, Bulgaria au loc negocieri între, pe de o parte,
guvernanţii comunişti reformişti şi, pe de altă parte, contestatarii regimului
comunist. Unii dintre aceştia fuseseră disidenţi sau opozanţi radicali în anii
şaptezeci şi optzeci, adică îşi asumaseră „riscul de a urma în viaţă o cale mai
dificilă”, cum spunea Adam Michnik, sau „anomalia” de a fi diferiţi de restul
populaţiei, cum zicea Gáspár Miklós Tamás. Negocierile – care angajează, de
fapt, puterea şi societatea – conduc la organizarea unor alegeri libere, adică a
unor alegeri deschise şi altor actori în afara comuniştilor. Pe termen lung, miza
lor era, aşa cum observa Hermet, „consolidarea democratică”.
A doua modalitate de declanşare a tranziţiei este cea ilustrată de cazul
românesc: trecerea de la un regim la altul se face prin revoluţie, şi nu prin
refoluţie, o expresie construită de T.G. Ash şi preluată de Ralf Dahrendorf
pentru a descrie tranziţiile prin „masă rotundă”. Revoluţia e, în contextul
românesc, înţeleasă în sensul ei pur politic, şi nu în accepţia socială a ter
menului (Theda Skocpol). În asemenea cazuri, negocierea nu există sau
eşuează. Dacă veţi urmări atent ce s‑a întâmplat în decembrie 1989, veţi
vedea că într‑un prim moment la Timişoara se caută o cale de negociere, dar
această opţiune este refuzată şi de stradă, şi de către oficialii trimişi acolo
de Ceauşescu, drept care se intră într‑o spirală revoluţionară, consumată până
la sfârşitul aceleiaşi luni.
Să notăm, împreună cu Vladimir Tismăneanu, că termenul „revoluţie” e
utilizat în mod generic, pentru a vorbi despre toate schimbările din 1989, nu
doar despre cazul schimbării violente. Autorul român mai preciza că, „spre
deosebire de revoluţiile tradiţionale, revoluţiile din 1989 nu şi‑au avut originea
într‑o viziune doctrinară a societăţii perfecte şi nu au recunoscut rolul niciunei
avangarde autodesemnate să conducă acţiunile maselor”.
Diferenţa dintre tranziţia de tip „masă rotundă” şi schimbarea violentă va
conta în evoluţia ulterioară a ţărilor respective. Măsura în care demantelarea
partidului‑stat a condus şi la o schimbare a instituţiilor etatice nu este identică
în toate cazurile (Stark, Bruszt).
Morlino atrăgea atenţia că avem de‑a face cu o „consolidare democratică”,
adică un proces prin care sunt determinate „structurile şi normele democratice,
ca şi relaţiile dintre regimul politic şi societatea civilă”. Iar această consolidare
tranziţia 301
nu pune doar o problemă de reţele (Tilly), ci şi una de instituţii. Schmitter a

explicat complexitatea situaţiei: „Dacă se instaurează un regim democratic, el
transmite o anumită neîncredere instituţională în privinţa unor roluri sau poli
tici, însă cetăţenii vor putea fi siguri că procesul de competiţie pentru ocuparea
poziţiilor decizionale sau pentru exercitarea influenţei va fi unul corect şi
circumscris unei game de consecinţe previzibile. Democraţia reprezentativă
modernă are la bază această nesiguranţă limitată, precum şi consimţământul
parţial al actorilor de a respecta rezultatele procesului democratic”.
Dar cel mai important criteriu în evaluarea respectivei evoluţii va fi repre
zentat de capacitatea elitelor politice de a mobiliza cetăţenii liberi (Inglehart,
Welzel) şi, pe de altă parte, de capacitatea lor de a produce alternanţa la guver
nare. E un criteriu care se aplică şi unor tranziţii mai puţin discutate, şi anume
celor din Asia Centrală şi din Africa.
Kitschelt punea împreună regimurile din prima regiune cu tranziţiile din
estul şi centrul Europei, relevând diversitatea rezultatelor tranziţiei: „O unică
putere hegemonică a condus Europa de Est şi Asia Centrală până la sfârşitul
anilor optzeci, reuşind să‑şi imprime doctrina ideologică şi instituţiile funda
mentale în fiecare stat din aceste zone [...]. Căderea ei a avut drept rezultat o
mulţime foarte diversă de state independente (mai mult de douăzeci şi cinci),
cu trăsături care variază de la democraţii pe deplin concurenţiale, cu drepturi
politice şi civice bine protejate, până la regimuri autoritare, personaliste, dacă
nu chiar despotice”.
După 30 de ani de la căderea comunismului, ţările central‑asiatice sunt
autoritariste, în vreme ce ţările central‑ şi est‑europene sunt democraţii conso
lidate, chiar dacă unele – Ungaria, Polonia sau România – cunosc derapaje ale
statului de drept. Dar niciunul dintre abuzurile din aceste ţări intrate în UE nu
se compară cu ce se petrece în regimuri precum cel turkmen sau cel tadjic.
Cel dintâi a fost controlat de Saparmurat Niazov, ales lider al comuniştilor
turkmeni în 1986, apoi preşedinte al unei noi ţări în 1992, cu 99,5% din
voturi, iar după moartea sa, în 2007, de fostul său stomatolog, Gurbanguli
Berdimuhamedov, ales cu „doar” 89,5%. Elocvente pentru ce înseamnă regimul
din Tadjikistan mi se par alegerile din 2015, în care s‑au înfruntat foştii comu
nişti convertiţi la afaceri şi organizaţi în Partidul Democratic al Poporului (PDP)
şi musulmanii din Partidul Renaşterii Islamice (PRI): PDP a luat 51 din cele
64 de mandate puse‑n joc, PRI n‑a luat nici măcar unul, iar după câteva luni
a fost interzis sub acuzaţia că e „terorist”.
Avea dreptate Ronald Inglehart să scrie în 2018 că multe dintre regimurile
numite democratice doar pentru că organizează alegeri sunt „forme de demo
craţie falsă”, întrucât „preferinţele maselor, în loc să aibă o influenţă decisivă
asupra deciziilor guvernamentale, aşa cum susţine teoria democraţiei, sunt în
mare măsură ignorate de elite”. Verdictul îl confirmă pe cel pus mai demult de
Samuel Huntington, care se referea la ţările din America Latină sau la Turcia:
democraţiile din al treilea val nu o duc prea bine.
„Disidenţa a fost o anomalie. Disidenţii [...] au dus o viaţă în care satisfacţi

ile, succesele, înfrângerile şi frustrările au fost foarte diferite de cele simţite
de populaţie în general. În timp ce colegii noştri intelectuali, universitari sau
din alte medii căutau avansarea, faima de autor, călătorii în străinătate, o a
doua locuinţă şi altele de acest gen, mândria noastră stătea în munca noastră
concretizată în modeste broşuri pătate, imprimate primitiv, numite, printr‑un
cuvânt rusesc, samizdat, iar succesul însemna distribuirea câtorva sute de
cópii înainte să apară poliţia secretă” (Gáspár Miklós Tamás).
„E potrivit să numim evenimentele est‑europene din 1989 revoluţii?” (Ralf
Dahrendorf ).
„Revoluţiile din Europa de Est şi din Uniunea Sovietică erau în mod funda
mental revoluţii de la vârf provocate de o facţiune a elitei politice comuniste.
Elita politică aflată la putere sub Gorbaciov a decis să o abandoneze. Tranziţiile
democratice sunt dependente de pacte negociate sau de înţelegeri tacite
între elite aflate în competiţie” (David Lane, Cameron Ross).
„Revoluţiile nu apar decât rareori sau niciodată în absenţa formării unei
coaliţii între segmente ale claselor conducătoare şi actori politici constituiţi,
care în acel moment sunt excluşi de la putere” (Charles Tilly).
„Tendinţa generală ce pare să existe în cazul democraţiilor din al treilea val este
de a deveni orice altceva decât democraţii depline” (Samuel Huntington).
Tranziţiile africane
Voi spune câteva cuvinte despre cazul african, mai puţin discutat la noi. La
sfârşitul anilor optzeci, Africa era dominată de regimuri de partid unic, con
struite şi ele sub influenţă sovietică. În anul căderii comunismului estic, doar
patru dintre ţările africane acceptau mai multe partide politice: Senegal,
Gambia, Mauritius şi Botswana.
Într‑un interval foarte scurt, între 1990 şi 1994, aproape toate ţările africane
aleg în schimb pluralismul şi deschiderea politică, singura ţară în care liberta
tea de a crea partide nu există nici până astăzi fiind Eswatini.
Abandonarea monopolului unui partid s‑a făcut pe diferite căi. Una a fost
calea negociată, a unui pact între elitele politice, cum s‑a întâmplat în Africa
de Sud. O altă soluţie a fost cea a aşa‑numitelor „conferinţe naţionale”, în cadrul
cărora, aşa cum arăta Babacar Guèye, sub presiunea mişcărilor de opoziţie
tranziţia 303
lansate de sindicate, militari, asociaţii profesionale, oficiali ai regimului au

reunit „mese rotunde” pentru a construi un compromis. Soluţia este inventată
într‑una dintre ţările care s‑au bucurat de stabilitate, şi anume Benin. Alte şapte
ţări au îmbrăţişat‑o, între ele fiind Congo, Niger şi Togo.
În Africa există, de asemenea, mai multe „tranziţii controlate”, în care
soluţia conferinţei naţionale a fost evitată, întrucât preşedinţii care se aflau în
funcţie la sfârşitul anilor optzeci au luat iniţiativa de a decreta pluralismul şi
de a organiza alegeri. Mai toţi le‑au câştigat cu uşurinţă, reuşind apoi, în
deceniul următor, să se permanentizeze la putere, adeseori eliminând din
Constituţie limitarea mandatelor prezidenţiale şi controlând, cu ajutorul unor
formaţiuni politice docile, jocul politic. Altfel spus: pluralismul este limitat
de existenţa unor partide hegemonice. Să mai spunem că, pe continentul afri
can, de la începutul anilor nouăzeci şi până în 2010 au avut loc circa 140 de
alegeri legislative şi 120 de alegeri prezidenţiale.
Deşi există o liberalizare a regimurilor, este vorba despre evoluţii semnifi
cativ diferite de cele din centrul şi estul continentului european. După ce, în
anii imediat următori decolonizării, multe dintre regimurile africane fuseseră
influenţate de Uniunea Sovietică, tranziţiile postsovietice au influenţat în mai
mică măsură continentul african. Răsturnarea lui Ceauşescu nu a rămas totuşi
fără ecou, fiindcă dictatorul român era – cum nota Jean‑François Bayart – „un
vechi prieten al lui Mobutu şi Mugabe”.
Perspectiva comparativă se impune deci în mod natural. Revoluţiile produse,
începând din 2011, în nordul continentului african au întărit această concluzie,
deşi evoluţiile ulterioare din regiune au avut consecinţe diferite: democraţie
fragilă în Tunisia, un nou regim controlat de militari în Egipt, după o paranteză
islamistă, război civil în Libia, după asasinarea lui Gaddafi. De curând, în
primăvara lui 2019, preşedintele algerian Bouteflika a renunţat şi el la putere,
iar ţara îşi caută un drum.
„Conferinţele naţionale sunt o invenţie, o contribuţie africană la teoria

democratizării” (Babacar Guèye).
Tranziţia în România
Vreau să spun câteva cuvinte acum despre cazul românesc al tranziţiei, ca o
introducere la cursul din semestrul al doilea consacrat sistemului nostru politic.
Evoluţia României din anii nouăzeci e parte a tranziţiilor numite de către
Huntington „ale celui de‑al treilea val” şi care au intrat în competiţie, potrivit
cercetătorului american, cu două alternative antidemocratice, islamismul şi

autoritarismul asiatic.
Sistemul nostru actual s‑a născut din Revoluţia anticomunistă declanşată în
decembrie 1989. Cronologic vorbind, aceasta a fost ultima transformare din
regiunea Europei Centrale şi de Est. Regimul nostru este şi ultimul dintre cele
ex‑comuniste în care se va produce prima alternanţă la putere.
Asta şi face ca, într‑unul dintre volumele cele mai citate în chestiunea tran
ziţiei, cel coordonat de Linz şi Stepan, România să apară ca un caz aparte al
tranziţiilor postcomuniste. Şase erau trăsăturile pe care autorii le identificau în
cazul românesc. Pe prima dintre ele am şi pomenit‑o adineauri: România e
ultima ţară care începe tranziţia. În al doilea rând, România a cunoscut cea
mai violentă schimbare de regim. În al treilea rând, ea a refuzat soluţia unei
mese rotunde naţionale, altfel spus soluţia negocierii. În al patrulea rând,
România este ţara care cunoaşte cele mai mari încălcări ale drepturilor omu
lui – sunt avute aici în vedere, desigur, venirile succesive ale minerilor în
Capitală, ca şi confruntările etnice din martie 1990 dintre românii şi maghiarii
din Transilvania. România, în al cincilea rând, nu cunoscuse până în 1996
alternanţa la guvernare. În fine, adăugau Linz şi Stepan, România e singura
dintre ţările foste comuniste în care un fost înalt oficial comunist a preluat
puterea şi a fost votat de două ori preşedinte. Era avut în vedere Ion Iliescu,
ales în 1990 şi 1992 şef al statului. El va fi, de altfel, reales la Cotroceni şi
în 2000.
Aceste caracterizări ale regimului românesc apar, într‑o formă sau alta, în
majoritatea volumelor referitoare la tranziţie, de pildă, în cel pe care i‑l dato
răm lui Tom Gallagher, un autor care credea, de altfel, că revolta populară din
decembrie 1989 a fost confiscată: „Cu excepţia unui număr simbolic de înalţi
demnitari întemniţaţi pentru nelegiuirile lor, acoliţii lui Ceauşescu nu au avut
de ce să se teamă. Revolta populară din 1989 a fost rapid confiscată de nomen
claturiştii de rangul doi care au reuşit să ducă la bun sfârşit lovitura de stat,
învinuindu‑l pe dictator pentru toate disfuncţionalităţile sistemului comunist.
Vârfurile structurii politice comuniste au fost înlăturate, dar vasta suprastruc
tură alcătuită din aparatul birocratic de partid şi de stat a rămas intactă.
Schimbarea politică era inevitabilă, dar, peste câteva luni, Ion Iliescu, care s‑a
afirmat ca apărător al intereselor clasei conducătoare, avea să se folosească de
naţionalism pentru a se asigura că schimbarea nu va fi prea profundă”.
E interesant de notat că, la trei decenii de la răsturnarea lui Ceauşescu, e
încă dezbătută chestiunea „a fost revoluţie sau lovitură de stat?”, iar în
aprilie 2019 Procurorul General a trimis în instanţă „Dosarul Revoluţiei”, în
rechizitoriu Ion Iliescu fiind acuzat de crime împotriva umanităţii în decem
brie 1989.
tranziţia 305
„Cel puţin două alternative la democraţie au fost propuse în lumea postco

munistă. Una dintre acestea este varianta islamistă, un sistem politic bazat
pe Coran şi Sharia, sistem care amestecă religia şi politica în ummah [...].
O a doua alternativă potenţială la democraţie, mult mai semnificativă decât
prima, este autoritarismul asiatic” (Samuel Huntington).
„Numai în România s‑au văzut tancuri şi plutoane de execuţie. În alte părţi,
singura violenţă care s‑a manifestat a fost cea a poliţiei, la început. Tinerii
demonstranţi din Berlinul de Est şi din Praga aşezau lumânări aprinse în faţa
cordoanelor de poliţie, care le răspundeau cu bastoanele de cauciuc. Marseieza
anului 1989 îndemna nu aux armes, citoyens, ci aux bougies, citoyens” (Timothy
Garton Ash).
„România e unica ţară în care un fost înalt oficial comunist a fost nu doar
ales, ci şi reales preşedinte” (Juan Linz, Alfred Stepan).
Ieşirea din „democraţia mimată”

Evenimentul reprezentat de schimbarea de putere din 1996 a modificat foarte
mult privirea asupra tranziţiei româneşti, cu atât mai mult cu cât alternanţa la
putere este un eveniment rar în istoria democraţiei româneşti.
Sistemul politic care a funcţionat până la al Doilea Război Mondial nu
a fost bazat pe o alternanţă decisă de alegători, ci pe o alternanţă doar
validată de aceştia, decizia aparţinând de fapt monarhului. Mattei Dogan a
vorbit, de aceea, despre o „democraţie mimată”. Autorul observa că România
interbelică nu a cunoscut guverne parlamentare, ci Parlamente guvernamen
tale, în sensul în care decizia de înlocuire a prim‑ministrului aparţinea
regelui. Odată numit un nou şef al guvernului, acesta organiza alegeri, pe
care le câştiga negreşit. Aşa s‑a întâmplat din 1919 până în 1937, în cele
două decenii de democraţie interbelică. Cetăţenii validau, nu produceau
schimbarea de guvern.
E evident că alternanţa la guvernare este cu totul şi cu totul exclusă în
perioada comunistă, când au totuşi loc alegeri cu un singur competitor, inclu
siv în varianta – practicată din 1975 încolo – în care PCR propunea în unele
circumscripţii doi sau, mai rar, trei candidaţi. Chiar dacă în mod formal guver
nele sunt învestite, în timpul regimului comunist, după votarea unui nou
Parlament – al cărui nume era Marea Adunare Naţională –, nu avem de‑a face
cu o alternanţă la putere, pentru că e vorba, aşa cum am spus deja, despre un
regim de partid monopolist, lipsit deci de orice urmă de concurenţă politică.
Alternanţa din 1996 are, din perspectivă istorică, o valoare şi mai mare,
pentru că este prima decisă la urne. După 1996, alternanţa devine, de altfel,
regulă: de atunci încoace, de fiecare dată, organizatorii alegerilor nu se mai
regăsesc în guvern. Convenţia Democratică organizează în 2000 alegerile şi nu
mai ajunge în executiv şi nici măcar în Parlament; patru ani mai târziu, PSD
organizează alegerile şi nu intră la guvernare, lucru repetat în 2008 cu Partidul
Naţional Liberal.
În 2012, schimbarea de majoritate a precedat alegerile, cetăţenii validând
la urne ceea ce parlamentarii realizaseră prin negociere preelectorală cu câteva
luni înainte de alegerile generale. Scrutinul din 2016 a fost organizat de un
guvern tehnocrat, după ce PSD cedase puterea cu un an mai devreme: cel mai
puternic partid postcomunist a revenit la cârma guvernului. În general vorbind,
după 1996 se instalează o logică a alternanţei, care schimbă în mod decisiv
faţa regimului. E adevărat, pe de altă parte, că, întrucât competiţia electorală
s‑a desfăşurat în lipsa unei administraţii solide şi raţionale, partidele au adop
tat forme de spoliere a resurselor publice (Conor O’Dweyer).
„Guvernul nu era rezultatul unei majorităţi parlamentare, ci tocmai el îşi crea

majoritatea de care avea nevoie” (Mattei Dogan).
„Reintroducerea competiţiei electorale înainte de consolidarea administra
ţiei postcomuniste a deschis calea spre o politică de patronaj, permiţând
subdezvoltarea şi goana după resurse a partidelor care atacă astfel admi
nistraţia statului” (Conor O’Dweyer).
Noua Constituţie
Aşa cum arătam deja în conferinţa despre regimuri politice, regimul nostru
postcomunist este construit, ca şi altele din Europa Centrală şi de Est, pornind
de la o nouă Constituţie. În unele locuri, s‑a preferat să se recurgă doar la o
revizuire a Constituţiei existente. La noi, se elaborează una nouă în anii
1990‑1991, apoi e votată în Parlament în noiembrie 1991, pentru a fi validată
ulterior în cadrul unui referendum ţinut în acelaşi an, pe 8 decembrie. Altfel
spus, în perioada decembrie 1989 – decembrie 1991, vreme de aproape doi
ani, România are un regim fără Constituţie, dar în cadrul căruia se organizează
alegeri. Primele vor fi ţinute în mai 1990 şi vor da naştere unui spectru
politic profund dezechilibrat, întrucât forţa politică autolegitimată ca
tranziţia 307
revoluţionară – FSN – câştigă două treimi din mandatele parlamentare. Can

didatul susţinut de FSN reuşeşte, de asemenea, să se impună la preşedinţie cu
85% din sufragii. Aceasta va fi, de altfel, singura competiţie prezidenţială
încheiată după turul întâi, celelalte necesitând organizarea unui al doilea tur
de scrutin.
Pe de altă parte, regimul postcomunist reinventează bicameralismul. România
comunistă avusese un Parlament monocameral, care începuse să funcţioneze
după alegerile din noiembrie 1946. Faptul că bicameralismul este reinventat în
absenţa unei Constituţii nu este de mirare. El se şi născuse la fel: într‑adevăr,
bicameralismul a fost creat în 1864, cu doi ani înainte de adoptarea unei
Constituţii. O altă reamenajare semnificativă este în 1990 alegerea directă a
preşedintelui. Funcţia prezidenţială fusese inventată în ultima parte a epocii
comuniste, mai precis în 1974, dar era vorba despre un preşedinte ales de
Parlament. În termenii teoriei politice, ar părea să fie vorba despre un regim
parlamentar. Nu era aşa, deoarece acest Parlament era total supus şi nu se
reunea decât preţ de câteva zile pe an. În 1990, pentru a‑l diferenţa de cel
comunist, constituţionaliştii introduc în arhitectura noului regim, alături de
alegerea directă a preşedintelui, structura bicamerală a Parlamentului, care va
primi de altfel şi atribuţiile de cenzor al guvernului.
Noua Constituţie nu a reuşit însă să scoată justiţia de sub tutela politicienilor.
Referindu‑se la tranziţiile postcomuniste, Popper considera, pe drept cuvânt,
că independenţa magistraţilor e mai importantă decât piaţa liberă. La noi, ea
a constituit subiectul unor aprige controverse în societatea românească, inclu
siv după intrarea ţării în UE.
„[Gorbaciov] a făcut ceva grotesc, ridicol, atunci când a instituit o bursă de

valori la Moscova, inaugurând‑o cu o ceremonie solemnă, sub oblăduirea
Bisericii Ortodoxe [...] pentru că nu existau valori şi nici bani pentru a le
cumpăra. [...] Rusiei îi lipseau în primul rând nişte judecători care să nu fie
selectaţi pe criterii politice, [...] nişte judecători devotaţi statului de drept.
[...] Cu asta trebuia început, nu cu bursa de valori” (Karl R. Popper).
Partidele tranziţiei
La începutul tranziţiei, dominaţia partidului care se autodefinea ca „emanaţie”
a Revoluţiei şi care era, de fapt, un „partid succesor” al fostului partid comu
nist (Anna Grzymała Busse) a fost uşurată de fragmentarea extremă a scenei
politice: într‑un timp foarte scurt, au fost create sute de partide politice.
Condiţiile legale erau foarte generoase: era suficient ca 251 de persoane să

depună un statut la tribunal pentru ca o formaţiune politică să se nască. În acest
peisaj foarte divers, principalii adversari ai partidului revoluţionar au fost trei
formaţiuni care îşi vor spune „istorice”, folosind chiar numele cu care comu
niştii le desemnau la mijlocul anilor patruzeci: este vorba despre Partidul
Naţional Liberal, despre Partidul Naţional Ţărănesc, care îşi va adăuga la
numele tradiţional sintagma „Creştin‑Democrat”, şi despre Partidul Social
Democrat Român, care moştenea tradiţia socialistă din România.
Aceste trei partide – care se revendică de la tradiţie, opunându‑se astfel
legitimităţii revoluţionare a FSN, care iniţial nici nu se „definea ca un partid
politic”, ci asuma o formă de „unanimism politic” (Alexandra Ionescu) – nu
obţin însă împreună nici măcar 10% din voturi la primele alegeri, ceea ce le
obligă la o alianţă. Aceasta va fi realizată în 1991, sub numele de Convenţia
Democratică din România, care, în alcătuiri diferite, va fi un actor politic
semnificativ până la alegerile din 2000.
Pe de altă parte, partidele politice despre care vorbim vor suprapune iden
tităţilor create prin revendicarea de la Revoluţie, respectiv de la tradiţia politică
interbelică, identităţi împrumutate de la partidele din Europa: unele se vor
reclama de la social‑democraţie, altele vor intra în reţeaua formaţiunilor libe
rale, iar altele în familia populară europeană.
Seria de schimbări de guvern începute în 1996 şi continuate până în 2016
a condus la o semnificativă diminuare a numărului de actori politici relevanţi.
În ultimul deceniu, în Parlament au intrat 4‑7 partide, ca şi 18 minorităţi naţio
nale reprezentate în camera inferioară, potrivit unei dispoziţii electorale care
le dă dreptul la un loc de deputat dacă respectivele minorităţi nu reuşesc să
atingă pragul electoral. Pragul a fost instituit în 1992, fiind mai întâi de 3%,
dar crescând ulterior, în 2000, la 5% pentru partide şi între 8% şi 10% pentru
alianţele de partide cu doi sau mai mulţi actori.
Cât priveşte modurile de scrutin, diversitatea e extremă: la alegerile legis
lative, s‑a folosit un scrutin proporţional, cu prag, aşa cum spuneam, dar şi cu liste
blocate până la alegerile din 2008, când s‑a recurs la divizarea circumscripţiilor
în colegii cu un loc, unde puteai obţine un mandat dacă aveai majoritate absolută;
în alegerile prezidenţiale, s‑a optat pentru un scrutin majoritar în două tururi,
în timp ce pentru alegerile locale s‑a preferat un mod de scrutin proporţional
pentru consilii (locale, ca şi judeţene), respectiv, începând din 2008, majori
tarul într‑un tur pentru alegerea preşedinţilor consiliilor judeţene şi pentru
desemnarea primarilor. În 2016 s‑a revenit la RP pentru alegerea camerelor.
Participarea la vot a fost semnificativă la începutul anilor nouăzeci, dimi
nuându‑se pe măsura trecerii timpului – de fapt, pe măsură ce sistemul elec
toral producea, la fel ca şi în perioada interbelică, efecte majoritariste (Preda).
La alegerile legislative din 2008, 2012 şi 2016, ca şi la scrutinele europene din
2007, 2009, 2014 şi 2019, mai puţin de jumătate dintre cetăţenii cu drept de
tranziţia 309
vot s‑au prezentat la urne. La rândul ei, demobilizarea postcomunistă o repetă

cumva pe cea din perioada interbelică. Din fericire, durata de viaţă a regimu
lui dintre războaie a fost depăşită. Atunci când democraţia noastră postcomu
nistă împlinea vârsta celei dintre războaie, România a intrat în Europa.
A început atunci o nouă istorie. Mă opresc aici.
„Limitată şi contradictorie, experienţa democratică românească se vădeşte

exemplară pentru neputinţa sa de a realiza logica reprezentativităţii
moderne: căci, atât în epoca postcomunistă, cât şi în cea interbelică, regi
murile asumă logica proporţională, producând însă efecte tipice scrutinului
majoritar. Edificarea politicului românesc este dominată de efectul pervers”
(Cristian Preda).
1. Crozier, Huntington şi Watanuki defineau supraîncărcarea democraţiei ca:
a. slăbirea mişcărilor civice;
b. incapacitatea elitelor politice de a răspunde exigenţelor cetăţenilor;
c. imposibilitatea de a organiza alegeri libere şi corecte.
2. Actuala Constituţie a României a intrat în vigoare în:

a. decembrie 1989;
b. mai 1990;
c. decembrie 1991.
3. Tranziţia economică postcomunistă înseamnă:

a. trecerea de la o economie planificată la una liberă;
b. trecerea de la partidul unic la pluralism;
c. trecerea de la sărăcie la bogăţie.
4. Câte democraţii existau în 2000, potrivit lui Larry Diamond?

a. 120;
b. circa 80;
c. 36.
5. Prima alternanţă democratică a avut loc în România în anul:

a. 1990;
b. 2004;
c. 1996.
6. Pierre Manent considera că, după căderea regimurilor comuniste, democraţia:

a. este hibridă;
b. a devenit dintr‑un regim o religie;
c. este o stare socială.
7. În contextul politicii africane, „conferinţa naţională” este:

a. una din căile tranziţiei;
b. o dezbatere electorală;
c. un dialog politic cu lideri europeni de rang înalt.
8. Refoluţie înseamnă:
a. o revoluţie eşuată;
b. o alternativă la revoluţie;
c. o refulare a elitelor democratice.
9. Cine a afirmat că opozanţii şi disidenţii din anii optzeci au fost persoane care
şi‑au asumat „riscul de a urma în viaţă o cale mai dificilă”?
a. Mattei Dogan;
b. Adam Michnik;
c. Ion Iliescu.
10. Ce ţară dintre cele enumerate mai jos instituise deja pluralismul în 1989?
a. Libia;
b. Senegal;
c. Eswatini.
A. Ce e mai uşor de exportat: democraţia sau capitalismul?
B. Analizaţi interpretările date modernizării României de către Titu Maiorescu
şi Ştefan Zeletin din perspectiva expusă de Hirschman asupra relaţiei dintre
economie şi politică.
C. Este retorica democratică îmbrăţişată azi pretutindeni sau există şi „excep
ţii”?
D. Care sunt avantajele şi dezavantajele organizării alegerilor prezidenţiale şi
legislative din România simultan?
E. Este lustraţia elitelor comuniste o ostracizare?
F. În ce momente ale tranziţiei postcomuniste elitele politice din România s‑au
comportat consensual?
G. Cum ar putea fi descrisă o democraţie inautentică?
tranziţia 311
H. Autorii unei revoluţii pot fi iertaţi pentru crimele comise în momentele

schimbării de regim?
I. Comparaţi primii şapte ani ai tranziţiei din Tunisia şi primii şapte ani ai tran
ziţiei din România.
J. Comentaţi afirmaţia lui Popper potrivit căreia piaţa liberă nu poate exista
fără magistraţi independenţi.
Referinţele folosite în conferinţa despre tranziţie

Timothy Garton ASH, „Anul adevărului”, în Vladimir TISMĂNEANU (ed.), Revoluţiile
din 1989. Între trecut şi viitor, traducere de Cristina şi Dragoş Petrescu, Polirom,
Iaşi, 1999, p. 127.
Jean‑François BAYART, „La démocratie à l’épreuve de la tradition en Afrique subsa
harienne”, Pouvoirs, 2009, nr. 129, pp. 32 şi 34.
Michel J. CROZIER, Samuel P. HUNTINGTON, Joji WATANUKI, The Crisis of
Democracy: Report on the Governability of Democracies to the Trilateral
Commission, New York University Press, 1975, pp. 159‑161.
Robert A. DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi, postfaţă de
Lucian‑Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 2002 [1989], p. 10.
Ralf DAHRENDORF, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, traducere de
Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2001 [1997], p. 10.
Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Partide politice şi democraţie în Europa Centrală şi
de Est, traducere de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Dorina Iuga, Ninucia
Pilat, Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002].
Larry DIAMOND, „Prefaţă la ediţia în limba română”, în Larry DIAMOND, Marc
F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN (coord.), Cum se consolidează
democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurelian Muntean, Polirom, Iaşi, 2004
¼1997½ pp. 9 şi 11.
Mattei DOGAN, Sociologie politică. Opere alese, traducere de Laura Lotreanu şi
Nicolae Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1999, p. 154.
Patrick DUNLEAVY, „Comportamentul politic: abordări instituţionale şi experienţi
ale”, în Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN (coord.), Manual de
ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor, Ileana‑Cristina Stănuş, Romana
Careja, Mirela Nemeş, Andreea‑Ioana Cozianu, Olivia Toderean, Cosmin-Gabriel
Marian, Polirom, Iaşi, 2005 [1996], p. 253.
Danica FINK-HAFNER, „Organized Interests in the Policy‑making Process in Slovenia”,
Journal of European Public Policy, 1998, 5 (2), pp. 286‑287.
Tom GALLAGHER, Democraţie şi naţionalism în România, 1989‑1998, traducere de
Simona Ceauşu, All, Bucureşti, 1999, p. 3.
Anna GRYZMAŁA‑BUSSE, „Îndreptând trecutul: partidele ex‑comuniste după 1989”,
în Grzegorz EKIERT, Stephen E. HANSON (ed.), Capitalism şi democraţie în
Europa Centrală şi de Est, traducere de Horia Târnovanu, Polirom, Iaşi, 2010
[2003], p. 197.
Babacar GUÈYE, „La démocratie en Afrique: succès et résistances”, Pouvoirs,

nr. 129, 2009, pp. 5‑6.
Guy HERMET, Cultură şi democraţie, traducere de Claudiu Soare, Pandora, Bucureşti,
2002 [1993], pp. 154‑155.
John HIGLEY, György LENGYEL, „Elite Configurations after State Socialism”, în
idem (ed.), Elites After State Socialism, Rowman & Littlefield, Lanham, 2000, p. 1.
Albert HIRSCHMAN, Morala secretă a economistului, dialoguri realizate de Carmine
Donzelli, Marta Petrusewicz şi Claudia Rusconi, traducere de Florin Dumitrescu,
cuvânt-înainte, note şi bibliografie de Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 1998
[1993], pp. 75‑76.
Samuel HUNTINGTON, „Democraţie pe termen lung”, în Larry DIAMOND, Marc
F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN (coord.), Cum se consolidează
democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurelian Muntean, Polirom, Iaşi, 2004
[1997], pp. 47‑48.
Ronald INGLEHART, Christian WELZEL, Modernization, Cultural Change, and
Democracy: The Human Development Sequence, Cambridge University Press, New
York, 2005, p. 211.
Ronald INGLEHART, Evoluţia culturală, traducerea în limba română de Mălina Voicu,
prefaţă de Mălina Voicu, Bogdan Voicu, Claudiu D. Tufiş, Şcoala ardeleană,
Cluj‑Napoca, 2019 [2018], p. 161.
Alexandra IONESCU, Du Parti‑État à l’État des partis. Changer de régime politique
en Roumanie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 213.
Jeffrey C. ISAAC, Democraţia în vremuri întunecate, traducere de Cristina Irimia,
postfaţă de Lucian Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1998], p. 151.
Herbert KITSCHELT, „Cum se explică diversitatea regimurilor comuniste: ce putem
considera a fi o cauză adecvată”, în Grzegorz EKIERT, Stephen E. HANSON
(coord.), Capitalism şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere de Horia
Târnovanu, Polirom, Iaşi, 2010 [2003], p. 70.
David LANE, Cameron ROSS, The Transition from Communism to Capitalism, Ruling
Elites from Gorbachev to Yeltsin, St Martins Press, New York, 1999, p. 203.
Juan LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transitions and Consolidation:
Southern Europe, South America, and Post‑Communist Europe, The Johns Hopkins
University Press, Baltimore şi Londra, 1996, p. 344.
Pierre MANENT, „La démocratie comme régime et comme religion”, în La Pensée
politique: Situations de la démocratie, Hautes Études, Gallimard, Seuil, Paris,
1993, p. 62.
Adam MICHNIK, „Restauraţia de catifea”, în Vladimir TISMĂNEANU (ed.), Revoluţiile
Iaşi, 1999, p. 267.
Leonardo MORLINO, „Consolidation démocratique: la théorie de l’ancrage”, Revue
Internationale de Politique Comparée, vol. VIII, nr. 2, 2001, p. 247.
tranziţia 313
Leonardo MORLINO, Democraţie şi democratizări, traducere de Elena‑Laura Voicu

şi Alina Sturzu, cuvânt-înainte de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European,
Iaşi, 2015 [2003], pp. 93‑98 şi 123‑126.
Conor O’DWEYER, „Runaway State Building: How Political Parties Shape States in
Postcommunist Eastern Europe”, World Politics, vol. LVI, nr. 4, 2004, p. 522.
traducere din limba italină de Florin Dumitrescu, comentarii de Mihaela Czobor,
Iulia Motoc, Camil-Alexandru Pârvu, Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 1998
[1992], pp. 47‑48.
Cristian PREDA, „Postfaţă”, în Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Partide politice şi
democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere de Ramona Coman, Ana Maria
Dobre, Dorina Iuga, Ninucia Pilat, Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002], pp. 294‑295.
Geoffrey PRIDHAM, Paul G. LEWIS (ed.), Stabilising Fragile Democracies. Comparing
new Party Systems in Southern and Eastern Europe, Routledge, Londra, New York,
1996.
Adam PRZEWORSKI, Democraţia şi economia de piaţă: reformele politice şi econo
mice în Europa de Est şi America, traducere de Dana‑Irena Paradovschi, All,
Bucureşti, 1996 [1991], p. 59.
Richard ROSE, William MISHLER, Christian HAERPFER, Democraţia şi alternati
vele ei, traducere de Cristina Păun, prefaţă de Alina Mungiu‑Pippidi, Institutul
European, Iaşi, 2003 [1998], pp. 18‑19.
Philippe SCHMITTER, „Societatea civilă în Orient şi Occident”, în Larry DIAMOND,
Marc F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN (coord.), Cum se consoli
dează democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurel Muntean, Polirom, Iaşi,
2004 [1997], p. 258.
Theda SKOCPOL, States and Social Revolutions: A Comparative Analysis of France,
Russia, China, Cambridge University Press, Cambridge, 1979, p. 164.
David STARK, Laszlo BRUSZT, Traiectorii postsocialiste. Transformarea politicii şi
a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, traducere de Ramona Careja, Ziua,
Bucureşti, 2002 [1998], p. 11.
Gáspár Miklós TAMÁS, „Moştenirea disidenţei”, în Vladimir TISMĂNEANU (ed.),
Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, traducere de Cristina şi Dragoş Petrescu,
Polirom, Iaşi, 1999, p. 198.
Charles TILLY, Contention and Democracy in Europe 1650‑2000, Cambridge University
Press, 2004, p. 24.
Vladimir TISMĂNEANU, „Introducere”, în Vladimir TISMĂNEANU (ed.), Revoluţiile
Iaşi, 1999, pp. 9‑10.
Indice de materii şi de nume
acţiune colectivă 238-239, 248 America Latină 76, 100, 144, 158, 212,
Acţiunea Electorală Solidaritatea 265 294, 299, 302
Adameşteanu, Gabriela 56, 271 anarhie 32, 105, 222
Adămuţ, Anton 292 Andeweg, Rudy B. 212-213, 222
adevăr 43, 45-46, 62, 70, 250, 252 Andolfatto, Dominique 285, 291
administraţie 16, 51-52, 76, 86, 96, 198, Andorra 203
206, 214-215, 218, 221, 306 Andriescu, Miruna 270
Africa 76, 100, 155, 173, 214, 301-303 Anglia 158, 258
Africa de Sud 202, 204, 231, 302 Antal, Joszef 268
AKEL 265 antic 17, 19, 23, 29, 31, 46-47, 59-60,
Albania 166, 226 63, 65-66, 68-69, 80, 87, 102, 139,
Aldea, Monica-Maria 104 169, 234, 243, 293
alegător 14, 27, 76, 108, 112-116, 120, 124, Antohi, Mona 11, 56, 311
128-130, 134, 141-142, 144, 146-150, Antohi, Sorin 11, 56, 243
Antonescu, Crin 268
153, 156-161, 163-165, 169, 176, 183,
antropologie 48, 245
185, 207, 225, 227, 229-230, 233-
Arabia Saudită 92, 144, 173, 203
235, 241-242, 244, 251, 267-268, 305
Arachelian, Vartan 243
alegeri 24, 27, 37, 51, 76, 78, 107, 110-
Ardeleanu, Aliza 243
115, 117-119, 121-122, 130, 135-136, Arendt, Hannah 29-32, 43-45, 54-55, 70,
139-140, 143-156, 158-160, 162-163, 82, 255-256, 270
166-167, 169-176, 180-182, 184, 186- aristocraţie 60-65, 67-68, 139-140, 228
190, 193, 203, 210, 216, 219, 228-229, Aristotel 19-20, 29, 31-32, 46-47, 63-66,
231-236, 243, 263, 268, 283, 293, 82, 139
300-301, 303, 305-310 Aron, Raymond 24-32, 69-70, 82, 198,
Alexandrescu, Ida 33, 106 217, 222, 256-257, 270
Alexandru cel Mare 19-20, 31 Ash, Timothy Garton 300, 305, 311
Algeria 33, 193, 226 asociere 86, 93, 111, 121, 261, 275-278,
Alianţa Democraţilor Liberi 265 280-281, 289
Almond, Gabriel A. 10, 46, 49, 55, 72-73, Augé, Étienne 266, 270
82, 89, 103-104, 218, 222, 247-248, Australia 125, 143-144, 147, 152, 160,
269-270, 282, 284, 291 164, 166, 177, 286
al-Qaida 288 Austria 78, 101, 128, 134, 150, 161, 163,
alternanţă 76, 143, 176, 188-190, 198, 166, 183, 202, 206, 264, 282
208, 215-220, 293, 295-296, 301, 304- autoritar 50, 71, 175, 184, 247, 251, 276,
306, 309 293, 295-296, 301
316 indice de materii şi de nume
autoritate 23, 28-30, 32, 36, 59, 63-64, Berindei, Dan 143, 167
67-68, 70, 72, 75, 77, 79-80, 87, 92, Berlin 298-299, 305
96, 103, 120, 139-140, 147, 152, 167, Berlin, Isaiah 87, 103-104
175, 191, 204-205, 210, 226, 247-248, Bernard, Guillaume 262, 270
252, 255, 281, 287, 289 Bernard, Mathias 78, 82
Avramescu, Cătălin 62-63, 82, 85-86, 104- Berns, Dominique 273
105, 244, 272 Beste Flokkurinn 109, 235
Ayers, Michael D. 243 Beyme, Klaus von 74-75, 82
Aziz, Mohamed Ould Abdel 173 Bhutan 159
bicameralism 75, 79, 155, 171, 191, 201-
Babiš, Andrej 265 202, 204, 231, 307
Badie, Bertrand 10, 100, 104, 282, 288, Biezen, Ingrid van 127, 132, 136, 138
291 bine comun 17, 64-66, 72, 87, 278
Bahrein 173, 239 bipartidism 175-179, 181-188, 191-193,
Balgarska Komunisticeska Partija 264 216
Balzacq, Thierry 10, 38, 55 bipolar 178, 181, 186, 188-189, 217
Bangladesh 100, 267, 270 birocraţie 26, 85-86, 89, 103, 105, 128,
Baradat, Leon P. 257, 270 131-132, 197-198, 206, 217-219, 221,
Barbu, Daniel 49, 55, 104 275, 279, 282, 285, 304
Bargan-Ştraub, Adriana 82, 222 biserică 14, 31, 53, 97-98, 157, 187, 229,
Bartolini, Stefano 89, 104 251, 307
Barvinschi, Adina 136 Blair, Tony 176
Bastiat, Claude-Frédéric 96, 104 Blondel, Jean 10, 72-73, 82, 134, 136,
Bastien, François 149, 159, 167 173-174, 177, 193, 205, 207, 211-215,
Baudewyns, Pierre 10, 55 219, 221-222, 275-278, 291
Baudouin, Jean 10, 52, 129, 136 Boari, Vasile 104
Baumgarten, Alexander 32, 82 Bobbio, Norberto 97-99, 104, 120-121,
Bayart, Jean-François 303, 311 136
Bădărău, Dan 83 Boca, Camelia 10, 104, 291
Bădescu, Adriana 271, 273 Bocancea, Sorin 195
Băltăceanu, Francisca 56 Bodea, Cornelia 143, 167
Băsescu, Traian 268 Bodin, Jean 88-89, 104
Becali, George 268 Boétie, Étienne de la 248-249, 270-271
Begala, Paul 267-268, 271 Bogdan, Radu J. 56
Belarus 246 boicot 240-241, 284
Belgia 75, 112, 122, 134, 146, 148, 161, Bolivia 263
163, 166, 187-188, 199, 208, 216, 231- Bon, Frédéric 122, 136
232, 264 Bordea, Mihaela 82, 222
Ben Ali, Zine El Abidine 152, 226 Bosetti, Giancarlo 105, 138, 195, 313
Benedict, Ruth 150 Botswana 302
Benhabib, Seyla 146, 167 Bourdieu, Pierre 238, 241, 243
Benin 154, 303 Boursin, Jean-Louis 147-148, 150, 163-
Berdimuhamedov, Gurbanguli 301 165, 167
Berelson, Bernard 228, 244 Bouteflika, Abdelaziz 35, 173, 193, 303
Bereschi, Andrei 83 Boutin, Christophe 137, 270
indice de materii şi de nume 317
Braud, Philippe 10, 100-101, 104, 245, centru 99, 109, 114, 186-187, 261, 301, 303
254-255, 271, 277, 281-282, 291 centru-dreapta 173, 181, 187, 264
Braunias, Karl 187 centru-stânga 173, 187, 264
Bréchon, Pierre 125, 136 cetate 17, 19-20, 29, 33, 46-47, 57, 59-64,
Brecht, Bertold 24 80, 83, 87-88, 94, 232, 276, 293
Brigăzile Roşii 288 cetăţean 17, 20-25, 27, 32, 38-39, 41,
Brown, Gordon 176 43-44, 47-48, 55, 63, 68, 71-73, 75-76,
Bruszt, Laszlo 300, 313 78-79, 85-87, 90, 95, 103, 111-112,
Buchanan, James 15, 32, 198, 222 114-115, 118, 129, 132-134, 136, 139-
Budge, Ian 212-213, 222-223 140, 142-143, 145-146, 148-150, 156,
Bulgaria 81, 102, 112, 125, 148, 269, 300 158-159, 161, 166, 169, 183-184, 186,
burghez(ie) 91-92, 126, 137, 238, 240, 189-190, 198, 203, 225, 231-234, 240-
255, 257, 298 243, 246, 248-250, 252-253, 267, 269,
Burke, Edmund 258-259, 271 277, 283, 287, 298-299, 301, 305-306,
Burkina Faso 283, 291 308-309
Bush, George 14, 16 Chabanet, Didier 286, 288, 291
Chagnollaud, Dominique 10, 72, 74, 82,
cabinet 23, 76, 79, 176, 180, 190, 208- 229, 231, 238, 240, 243
215, 218, 220-223, 290 charismă 92-93, 237
campanie 25, 35, 119, 172, 213, 226-228, Charlot, Jean 121, 130, 135-136, 172-
232, 235-236, 243-244, 246, 251, 263, 173, 280, 291
267-270, 280, 283-284, 287, 290 Charlot, Monica 280, 291
Campbell, Peter 216, 222 Chevallier, Jacques 95, 104
Canada 229, 249, 282, 286 Cheylan, Jean-Paul 136
candidat 25, 27, 79, 111, 114, 118-119, China 106, 173, 203, 223, 263, 313
123, 127, 136-137, 140, 144-145, 147, Chirac, Jacques 130
Chu, Yun-han 83, 194, 272, 311-313
150-152, 154-155, 157-158, 160-161,
Churchill, Winston 169, 177, 193
163-165, 181, 228-229, 232-233, 236,
Ciad 101
242-243, 246, 267, 305, 307
Cipru 76, 83, 101, 146, 148, 203
capitalism 88, 91, 106, 238-239, 249, 257,
circumscripţie 79, 115, 124, 151-155, 157-
262, 272, 310-312
159, 161-165, 232, 305, 308
Caragiale, Ioan Luca 114, 121, 237
Ciudadanos 265
Caramani, Daniele 10, 137, 168, 223, 243
civic 19, 44, 93, 95, 137, 240, 270, 272,
Careja, Romana 10, 32, 311, 313
283, 285, 301, 309
Carey, John M. 77, 83
civil 14, 23, 82-83, 90, 99, 111, 132, 189,
Carrère d’Encausse, Hélène 94, 104
248-249, 252, 272, 292, 299-300, 303,
Carville, James 267-268, 271 311, 313
Câmpineanu, Ion 275 clasă socială 91
CDU 175, 178, 265-266 Clément, Pascal 109, 136
Ceauşescu, Nicolae 92, 103, 117, 204, clivaj 97, 131, 184, 187, 191, 216-217, 229
252-253, 300, 303-304 coaliţie 154-155, 171-172, 175, 177-182,
Ceauşu, Simona 32, 82, 222, 311 186, 189, 191, 193-194, 208-214, 216,
Cehia 154, 265-266 221-224, 302
Cehoslovacia 300 Cohen, Antonin 10, 168, 223, 244
Colas, Dominique 10, 13, 15, 32, 99, 104, Coposu, Corneliu 239, 241, 243
248, 254, 271, 285, 291 Coran 305
Colomer, Josep M. 185, 193 Corbu, Nicoleta 244
Columbia 288 Coreea de Nord 92, 173
Coman, Ramona 273, 286, 288, 291, 311, Coreea de Sud 158, 194, 203, 299
313 Cornea, Andrei 33, 83
Comisia Europeană 205, 217, 286, 288 Cornea, Doina 42, 44, 55
comitet electoral 113-114, 135 corp electoral 113-114, 141-142, 149-150,
competiţie 15, 23, 25-26, 51, 69, 126- 153
127, 131-132, 149, 151-153, 155, 157, corporatist 97, 282, 285, 290, 292
159, 161, 166, 171, 173, 174, 176, Cortés, Donoso 258
181-182, 186, 223, 232, 234, 238, 263, Cosaşu, Radu 105, 244, 272
282, 284, 296, 301-303, 306-307 Costa Rica 158
compromis 21, 31, 69, 303 Costa, Olivier 10, 191, 194
comunicare 70, 125, 140, 166, 244, 266-268 Cotta, Maurizio 173, 194
comunism 29, 42, 44, 49, 75, 100, 173, Cozianu, Andreea-Ioana 11, 32, 311
188, 199, 207, 252, 261, 264, 272, Crăiuţu, Aurelian 63, 82, 244
282, 297, 301-302 credinţă 15, 18, 22, 24, 38, 47, 69, 72,
comunitate 13, 17, 19, 25-26, 28-30, 36, 81, 140, 245, 253-254, 262, 268, 276,
47-49, 62, 66, 82, 85, 87-88, 90, 294, 299
93-94, 115, 123, 146, 156, 183, 230, Crettiez, Xavier 10, 26, 32, 51, 55, 99,
245-247, 251-253, 276, 285 104, 147-148, 167, 218, 251, 267, 271,
Condorcet 115-116 279, 291
conflict 14, 17-18, 25-27, 31, 77, 87, Crick, Bernard 271, 273
91-92, 97, 121, 129, 202, 213, 226, Croaţia 89, 100, 102, 154
237-239, 250, 252, 259, 280, 299 Crozier, Michel J. 298-299, 309, 311
Congo 303 CSU 178, 266
consens 25-26, 66, 92, 188-191, 217, 254, Cuba 173
294, 296, 310 cultură politică 72, 95, 129, 156, 170,
conservatorism (adept al ~) 27, 44, 121, 179, 184, 211, 245-250, 253-254, 269-
124, 135, 176-177, 183, 258, 260-262, 270, 275
264-266, 272 Czobor-Lupp, Mihaela 105, 138, 195, 271
Constant, Benjamin 234-235, 243
Constantin, Ioana 104 D’Anglas, François-Antoine de Boissy 151
Constantinescu, Cătălin 168, 195, 223, 292 D’Hondt, Jacques 145, 162-163, 185
Constantinescu, Emil 151, 201, 284, 291 D66 180, 264-265
Constituţie 24, 26, 50, 65-66, 69, 74, 79, Daalder, Hans 188, 194
95, 98-99, 103-104, 115-116, 140, 143, Daesh 288
148, 165, 167, 191, 198-202, 204, 206, Dahl, Robert 23-24, 32, 76-77, 80, 82,
220-221, 231, 263, 276, 303, 306-307, 170, 192, 194, 198-199, 222, 232,
309 242-243, 249-250, 269, 271, 297-298,
constrângere 70, 85-87, 102, 112, 148 311
contract social 48, 66, 68, 87, 90, 257, 292 Dahrendorf, Ralf 300, 302, 311
Convenţia Democratică din România 265, Dalton, Russell J. 10, 104, 222, 282, 284,
308 291
Dan, Petre 291 Diamantopoulos, Thanassis 150, 152-153,

Danemarca 101, 112, 117, 146, 161, 163, 155, 157-158, 167
165, 182, 187, 199, 206, 208, 218, Diamond, Larry 83, 194, 272, 297, 309,
249, 264-265, 282 311-313
Dard, Olivier 137, 270 dictator 71, 103, 117, 152, 298, 303-304
Dăscălescu, Constantin 214 Diouf, Abdou 199
De Gaulle, Charles 78, 92, 102, 257 discriminare 96, 142, 149, 244, 250, 277,
De Maistre, Joseph 258, 271 296
De Waele, Jean-Michel 10, 57, 137, 154, diversitate 14, 26, 59, 71, 110, 181, 249,
167-168, 183-184, 194-195, 203, 222, 276, 278, 296, 301, 308, 312
224, 273, 291, 311, 313 Dîrdală, Lucian-Dumitru 104, 168, 194,
De Winter, Lieven 210, 222 223, 243, 292, 311-312
Della Porta, Donatella 240, 243 Dobre, Ana Maria 273, 311, 313
Delors, Jacques 191 Dobrescu, Paul 244
Déloye, Yves 10, 137, 147, 167-168, 194, Dobrogeanu-Gherea, Constantin 260, 269,
224, 291 271
Delwit, Pascal 10, 16, 57, 105, 137, 183- Dogan, Mattei 10, 36-38, 55, 114, 137,
175, 194, 214, 216, 222, 251-252, 254,
184, 194-195
271, 305-306, 310-311
democratizare 46, 52-53, 55, 113, 140,
Donzelli, Carmine 312
173, 228, 299, 303, 313
Dormagen, Jean-Yves 10, 218, 223, 283-
democraţie 20, 25, 27, 31-33, 49, 53, 60,
284, 291
62-65, 67-71, 74, 81-83, 92, 94, 99,
Downs, Anthony 107, 137, 187, 194
104-106, 111, 114, 126, 130, 132-133,
Drăgan, Simona 244
135, 137-140, 144-145, 151, 153, 155-
dreapta 98, 120-121, 124, 126, 135-137,
157, 166-169, 172, 175, 177, 184- 147, 171, 173, 181, 187, 210, 229-230,
186, 188-191, 193-195, 211, 214, 216- 242, 264-265, 289, 297-298
217, 219, 222-223, 225, 228, 231-234, drept
240, 243, 249-252, 254-255, 272-273, (domeniu juridic) 50, 104, 245
279-280, 285, 292-294, 296-299, 301- (drepturi) 14, 23, 86, 93, 95-97, 99,
303, 305, 309-313 102, 110-111, 114-115, 117, 141-146,
~ liberală 219, 252, 297 152-154, 163, 166, 168, 170, 190, 198-
Denquin, Jean-Marie 10, 16, 35-36, 45, 199, 202, 231, 235, 252, 276, 278-279,
55, 115-116, 136, 157-159, 161-162, 287-289, 299, 301, 304, 308
167, 266, 271, 289, 291 (just) 66, 100, 119, 198
deputat 21, 79-80, 113-116, 118, 123, 140- (putere) 77-78, 88, 96, 103, 120, 161,
143, 145-147, 149-152, 154-155, 158, 259
162, 165-167, 172, 183, 197, 201, 203, stat de ~ 27, 85, 97-99, 103, 135, 297,
206-207, 217-218, 220, 267, 308 301, 307
despotism 67 Dreyfus, Alfred 43-44
Destutt de Tracy, Antoine 73, 82, 255, Duchesne, Sophie 39-41, 56
270-271 Duhamel, Olivier 78, 82, 189-190, 194
dialog 21, 29, 37, 47, 54-55, 60, 105, 138, Duma, Roxana-Aura 82, 223
195, 243, 286, 310, 312-313 Dumitrescu, Florin 105, 138, 195, 312-313
~ platonician 48, 54-55, 61-62, 293 Dumitru, Mircea 105
Dunleavy, Patrick 297, 311 experienţă 26, 29, 37, 46, 71, 87, 184,
Dur, Ion 32, 55, 82, 270 201, 214, 249, 253, 294, 309
Durkheim, Émile 22
Duverger, Maurice 122-124, 126-127, 134, facţiune 79, 113, 127, 146, 170, 203, 302
137, 169, 182-184, 187-188, 190, 193- familie 28-29, 38, 60, 72, 80, 86, 96, 98,
194 170, 200, 220, 228-229, 233, 235,
248, 251, 254, 257, 275-277, 287, 308
ecologie 44, 285 ~ de formule 156, 160
ecologişti 178, 264-265, 285 ~ politică 16, 21, 77, 263-266
economie 14, 18, 52, 97, 239, 264, 272, Farage, Nigel 266
293-297, 309-310, 313 FARC 288
Edelman, Murray 38-39, 56 Farrell, David M. 145, 167
educaţie 16, 18, 21, 28, 30, 33, 95, 97, Favre, Pierre 49-50, 52-54, 56
119, 141, 205, 211, 215, 228-229, 251, federal(ism) 75, 99, 12, 135, 137, 191,
255, 272 199, 201-202, 250, 252, 269
egalitate 62, 65, 87, 98, 120-121, 139- Feyerabend, Paul 36
140, 149, 169, 177, 179, 225, 228, Fianna Fáil 264
238, 256, 293
Fidesz 265
egalizare 228
Filipine 158
Egipt 202, 226, 239, 303
Fine Gael 264
Ehrenberg, Victor 64, 82
Fink-Hafner, Danica 299, 311
Einstein, Albert 276
Finlanda 101, 117, 146, 161, 163, 180,
Ekiert, Grzegorz 311-312
188, 199, 206, 208, 231, 240, 263-
Elias, Norbert 88-89, 104
264, 266
elite 14, 49, 52, 100, 118-119, 122-125, 129,
132, 172, 184-185, 194, 198-199, 219, Finner, Samuel 283
249, 285, 296, 301-302, 309-310, 312 Fiorina, Morris 129, 137
Elţîn, Boris 268 Fisher, Stephen 121, 137
Elveţia 75, 143, 155, 161, 180, 188, 199, Fisichella, Domenico 10, 124, 137, 275-
216, 230, 250, 264, 287 276, 279, 282-283, 291
Enache, Bogdan C. 104 Flonta, Mircea 56, 82
Engels, Friedrich 92, 103, 105, 237, 240, Flora, Peter 106
244, 255-256, 259-260, 272 Fluieraru, Tatiana-Ana 271
Eswatini 14, 92, 302, 310 Forza Italia 31, 266
etnic 119, 144, 151, 186-187, 192-193, Fotescu, Walter 244
200, 250, 263, 265, 276, 282, 287, Foucault, Michel 20, 32
289-290, 304 Fox, Vicente 174
Europa 18, 53, 68-69, 75-76, 82, 89, 92, FPÖ 264
101-102, 105, 114, 137, 148, 155, 173, fragmentare 122, 154, 162, 171, 178-182,
176-177, 195, 204, 206, 212-213, 232, 267, 367
236-237, 253, 263-266, 273, 282, 284, Franţa 38, 43-44, 50-51, 78-79, 93-94, 101,
286, 288-289, 294, 298-302, 304, 306, 109, 112, 116, 119, 123-125, 127, 130,
308-309, 311-313 135, 143, 145, 147, 151-152, 158-159,
executiv 73-77, 80, 99-100, 126, 139, 190- 163, 181, 192, 202, 214-216, 218, 220-
191, 198, 203-206, 208-213, 218, 220, 221, 233, 251, 263-265, 267, 271, 278,
306 281, 289
Freyer-Macola, Danuta 264, 266, 273 Grawitz, Madeleine 11, 56, 291
Friedman, David 96 Gray, John 98, 100, 104
Frontul Naţional 172, 175, 192, 264, 266 Grecia 31, 101, 123, 127-128, 148, 161,
Frontul Slovac al Muncitorilor 264 184, 200, 265, 299
Fukuyama, Francis 23-24, 32, 87, 104, Grofman, Bernard 193
262, 271 Grossman, Emiliano 282-283, 291
Fuligni, Bruno 109, 137 Groza, Petru 214
Furet, François 237-238, 243 grup
~ de interes 71-72, 131, 189, 275, 279-
Gabon 144, 158 286, 288-291
Gaddafi, Muammar 203, 226, 303 ~ de presiune 282-285, 287-291
Gallagher, Michael 153, 167, 194, 231, ~ parlamentar 113-114, 118, 122-123,
243 146
Gallagher, Tom 304, 311 ~ politic 71-72, 111, 217, 265, 278
Gallup 241, 244 ~ social 71, 91, 128-130, 233, 262
Gambia 302 Grupul Confederal al Stângii Unite Euro
Garçon, François 250, 271 pene/Stânga Verde Nordică 265
Garramone, Gina 267 Gryzmała-Busse, Anna 219, 311
Garrigou, Alain 141-142, 167 Guatemala 235
Gauchet, Marcel 20, 31-32, 120-121, 137 Guèye, Babacar 302-303, 312
Gaudet, Hazel 228, 244 Guizot, François 68-69, 82
Gazibo, Mamoudou 10 Gunther, Richard 136, 222
Geambaşu, Constantin 33 Gurak, Laura J. 226-227, 243
gen 22, 110, 145 Gusti, Dimitrie 275-276, 291
Geoană, Mircea 268 guvern 21, 23-25, 51, 54, 74-80, 96, 111,
Germania 43, 75, 81, 93, 99, 101, 117, 122, 117, 126, 134, 170, 172, 175, 177,
125, 137, 146, 149, 154, 163, 171, 179-180, 188-193, 197-198, 203, 205-
175, 178, 192, 201-203, 206, 218, 221, 206, 208-219, 221, 255, 270, 280, 285-
226, 247, 252, 264-265, 285-286, 300 286, 305-308
Gheauş, Anca 104 guvernanţi 25, 28-29, 48, 53, 225, 228,
Gheo, Pavel Radu 57, 83 300
Gherghina, Sergiu 138, 195 guvernare 14, 16-18, 25, 30, 46, 62-65,
Ghitoc, Marina 244 68, 72-73, 83, 90, 92-93, 98-100, 102,
Ghiu, Bogdan 32 110, 122, 149, 164, 168, 171, 174,
Gibson, Rachel K. 128, 137 176-177, 179, 185-186, 191, 197-198,
Giddens, Anthony 278, 280, 291 202, 208, 211-212, 215, 217, 219, 225,
Girard, Alain 249-250, 272 243, 248, 283-285, 293, 296, 301,
Girardet, Raoul 45-46, 56, 254, 271 304-306
Gnarr, Jón 109, 235
Goldschmidt, Victor 105 Habermas, Jürgen 129, 137, 238
Goodin, Robert E. 10, 24, 32, 37, 55-56, Haegel, Florence 169, 194
311 Haguenau-Moizard, Catherine 146, 167,
Gorbaciov, Mihail 299, 302, 307 217, 223
Gorovei, Domnica 9 Halpin, Darren 279, 283, 292
Grasset, Jean-Baptiste 244 Hamas 226, 282
Hanson, Stephen E. 311-312 Ignazi, Piero 134, 137

Hardy, Henry 32 Ihl, Olivier 147, 167
Harouel, Jean-Louis 121, 137 Iliescu, Adrian-Paul 11, 32, 82, 105, 272
Hausheer, Roger 32 Iliescu, Ion 151, 246, 304, 310
Hassenteufel, Patrick 10, 26, 32, 55, 104, India 152, 158, 174, 184, 202-203, 231
167, 271, 280-281, 291-292 individ 14, 22, 24, 25, 27, 42, 66, 73, 81,
Haute, Emilie van 105, 112, 119, 137-138, 86-87, 89-92, 95-96, 245-247, 254-
312 255, 260-261, 278
Hayek, Friedrich von 95-96, 104, 256, 270 individualism 52, 128-130, 148, 251
Hegemonic 174-175, 182, 193, 301, 303 ~ liberal 130
Held, David 169, 194 inginerie electorală 185-186
Herder 93-94 Inglehart, Ronald F. 15, 33, 97-98, 105,
Hermens, Ferdinand 188, 190 240, 244, 251-252, 271, 301, 312
Hermet, Guy 10, 71, 81-82, 139, 167, integrare 30, 36, 51-52, 129, 132, 140,
282, 288, 291, 298, 299-300, 312 145
Haerpfer, Christian 193, 297, 313 intelectual 18, 35-37, 42-43, 50-52, 56,
Higley, John 296, 312 59, 68, 71, 96, 128, 145, 239, 245,
Himmelweit, Hilda 233 257, 260, 293, 297-298
Hirschman, Albert O. 230-231, 242, 244, (referitor la individ) 42-44, 54-55, 270,
294-295, 310, 312 302
Hitler 92, 201, 252 interes
Hobbes, Thomas 19, 32, 47-48, 53, 66-68, ~ comun 64, 283
82, 87-88, 90, 97, 103 conflict de ~ 129
Hollande, François 78, 236 grup de ~ vezi grup de interes
Honduras 158 ~ individual 26, 64, 248
Howard, Marc Morjé 285, 292 intoleranţă 287
Hua, Yu 203-204, 233 Iohannis, Klaus 263
Huang, Teh-fu 174, 194 Ionaşcu, Alexandra 9, 194, 97, 223
Hubé, Nicolas 215, 223 Ionescu, Alexandra 137, 308, 312
Humboldt, Wilhelm von 138 Ionescu, Ghiţă 73, 82, 217, 223
Huntington, Samuel 72, 250, 269, 271, Iordănescu, Puiu 123
298-299, 302-303, 305, 309, 311-312 Irak 101, 288
Hyman, Herbert 251-252 Israel 154, 174, 199, 208, 231, 250, 282,
286-287
Iamandi, Petru 194, 243, 311 Irimia, Cristina 312
Ianoşi, Ion 105, 244, 272 Irlanda 78, 101, 146, 155, 164, 166, 249
Ianoşi, Janina 137 Isaac, Jeffrey C. 299, 312
Iaworski, Iolanda 10, 136 Islanda 109, 140, 142, 155, 161, 166, 182,
ideal 16-19, 31, 60, 169, 184, 225, 256, 208, 214, 263-264, 266
279, 289 istoricist 22
~ -tip 131 Italia 75, 101, 112, 117-118, 125, 127-128,
ideologie 44-45, 54, 70, 72, 81, 131, 136, 134, 144, 161, 163, 182-183, 203,
150, 170, 186, 209-211, 251, 254-259, 206, 208, 215-216, 218, 226, 247, 249,
261-263, 266-267, 270, 295, 299, 301 263-264, 266, 283
ierarhie 91, 119, 141, 161 Iudin, Pavel F. 56
Iuga, Dorina 273, 311, 313 Laos 173

Iugoslavia 89 101 LaPalombara, Joseph 108-109, 111, 114,
Ivaşcu, Bogdan 33, 106 137-138, 174-175, 192, 194, 226-227,
Ivănescu, Mircea 32, 55, 82, 270 244
Larionescu, Cosima 271, 273
Jamin, Jérôme 10, 55 Laurent, Annie 138, 272
Japonia 100, 174, 203, 206, 231, 298 Lauvaux, Philippe 188, 194
Jelev, Jeliu 268 Lavau, Georges 118
Jenkins, Roy 217 Laver, M.J. 212, 223
Jenson, Jane 10 Lazarsfeld, Paul 227-229, 236, 244
Jiglău, George 138, 195 Le Bon, Gustave 237-238, 244
Le Chapelier 278, 289
Jordan, Grant 279, 283, 292
Le Pen, Marine 266
judecată de valoare 15-16, 18, 122, 246, 257
Leca, Jean 11, 56, 291
Juncker, Jean-Claude 205
Lecercle, J.L. 292
Lefranc, Sandrine 11, 218, 223, 233, 236,
Kant, Immanuel 65-66, 82 244, 251, 271, 299, 312
Kantor, Irina Ana 10, 32, 55-56, 311 Leftwich, Adrian 11, 44, 56
Karpinsky, Jakub 22, 33 lege 22, 24, 63, 66-68, 73, 87-88, 90,
Katz, Richard 131-133, 138, 185, 194 103, 127, 169, 182, 184, 209, 231, 256
Kelsen, Hans 98, 100, 104 (sens juridic) 21, 63, 75, 77, 85-86,
Keman, Hans 212-213, 222 88, 98-100, 103, 110, 112-114, 128-
Keohane, Robert O. 41, 56 129, 141-144, 146-148, 150-152, 155,
Keynes, John M. 261 166-169, 185, 198-199, 202, 205-206,
King, Gary 41, 56 219, 221, 227, 232, 249, 278, 286, 289
Kirchheimer, Otto 128-129, 131, 134, 137 legitimitate 73, 77, 92, 111, 123, 278, 285,
Kiesinger, Kurt Georg 175 294, 298, 308
Kitschelt, Herbert 127, 137, 312 legislativ 74-78, 80, 118, 122, 126, 155,
Klingemann, Hans-Dieter 10, 24, 32, 37, 161, 163, 171, 176, 179, 181, 183,
55-56, 311 190, 198, 200, 202-203, 205, 208, 211,
Kogălniceanu, Mihail 143-144 219, 278
Kreppel, Amie 202, 206, 223 alegere ~ 76, 78, 143, 150-151, 153-156,
KSCM 264 158-161, 163, 166, 186, 193, 234-235,
Kuhn, Thomas 36-37, 53, 56, 106 303, 308, 310
Kuhnle, Stein 106 corp ~ 21, 113, 156, 262, 173, 202
iniţiativă ~ 77, 79
Kuomintang 173
putere ~ 74, 99-100, 191
Kurian, George Thomas 223
text ~ 21, 54, 147
Legrand, Vincent 10, 55
Laakso, Markku 171
Lehmbruch, Gerhard 292
Labbé, Dominique 285, 291 Lehingue, Patrick 230, 244
laburişti 117, 176-178, 264 Lemnij, Ihor 106
Lacroix, Bernard 10, 168, 223, 244 Lencan Stoica, Gheorghe 11, 56, 83, 105,
Lambert, Frédéric 11, 218, 223, 233, 236, 222-224, 292, 313
244, 251, 271, 299, 312 Lengyel, Gyorgy 296, 312
Lane, David 299, 302, 312 Lenin 94, 238, 256
Letonia 135, 154 Lotter, Henie P.P. 202, 204, 223

Lewis, Paul G. 194, 313 Luca, Nicolae 56, 83, 105
Leyris, Martine 244 Lupan, Radu 32
Liban 200 Lupaşcu, Ramona 82, 222
liberal-democraţi 177-178, 264-265 Luxemburg 125, 142, 148, 161, 166, 203,
liberalism 44, 56, 95, 98, 120, 261-262 214, 231, 264
~ tradiţional 95
Liberia 123 Macedonia de Nord 264
libertate 29-30, 44, 62-63, 73, 90-91, Machiavelli, Niccolò 46-47, 54, 59, 67-68,
95-96, 100, 115, 120-121, 166, 169, 80, 87-89, 99, 103
186, 234, 255, 298 Macron, Emmanuel 78, 14, 181, 214
~ a cuvântului 29, 36, 170 Madagascar 144, 155, 218, 236
(drepturi) 91, 99, 252, 302 Maduro, Nicolás 23, 226
~ individuală 26, 73, 95-96 Magnette, Paul 154, 170, 191, 203, 286,
(în sens de putere) 30, 79, 91 288
Libia 303, 310 Mahomed 282
Liechtenstein 166 Maillard, Jacques de 26
lider 21, 54, 72, 77, 92-93, 107-108, 117- Mainwaring, Scott 174
119, 124, 126-127, 134, 161, 177, 193, Maiorescu, Titu 310
201, 203, 213, 226, 237, 239, 250, Mair, Peter 122, 127, 131-133, 143
279, 285, 301, 310 majoritate
Liiceanu, Gabriel 55 ~ a corpurilor legislative 21
Liga Awami 267 ~ electorală 114, 122, 124, 149, 163-
Liga Nord 127, 264, 266 164
Liga Social-Democratică 265 ~ parlamentară 78-79, 173, 175, 208,
Lijphart, Arend 153-157, 163, 165, 168- 220, 306
169, 180, 182, 188, 190-191, 195, 199, regim al ~ 67
208-209, 211, 214, 223, 225, 244, 285, Malawi 158
290, 292 Maloney, William 279, 283, 292
Linz, Juan 71, 83, 93-94, 103, 105, 136, Malová, Darina 212, 222
222, 304-305, 312 Malta 101, 146, 164, 166, 177
Lipset, Seymour Martin 26, 33, 51, 56, mandat 27, 80, 109-110, 115-116, 123, 127,
97, 105, 112, 138, 184, 195, 232, 242, 136, 149, 151-154, 156-164, 169, 171,
244, 294, 312 173, 175, 177, 179-183, 192, 197,
lobby 38, 111, 189, 241, 275, 280, 284- 199, 203-204, 208, 210, 214, 227, 232,
288, 290-291 263, 301, 303, 307-308
Lobonţ, Florin 272 maoist 263
Lobonţ, Simona 272 Manent, Pierre 11, 22, 31, 33, 46, 48, 56,
Locke, John 73, 90, 103, 105 94, 105, 297-298, 310, 312
Lockhart, Pablo Medina 264, 266, 273 Manin, Bernard 139-140, 168
Logie, John 226-227 Manning, Nick 212-213, 222
Longley, Laurence D. 223 Manole, Eduard 268
Lorenz, Konrad 261, 272 Marea Britanie 75, 81, 95, 101, 109, 117,
Lotreanu, Laura 10, 222, 271, 311 124-125, 128, 141, 158, 163, 176-177,
Lotreanu, Nicolae 10, 222, 311 183, 191, 199, 203, 206-208, 212, 215,
217-218, 233-234, 238, 240, 242, 247, Mişcarea pentru o Slovacie Independentă
264, 286 265
Marghiloman, Alexandru 258-259 Mişcarea pentru Reconstrucţia Poloniei 265
Marian, Cosmin-Gabriel 11, 32, 311 Mişcarea Republicană şi Cetăţenească 264
Martin, Aurora 11, 56, 168, 222-224, 244, mit 20, 26-27, 131
292, 313 Mitchell, Paul 153, 167, 194
Martin, Pierre 133, 141-142, 147-148, Mitterrand, François 172-173, 268
150-152, 158, 160, 164-165, 176-177, mobilizare 14, 45, 51, 98, 112 118, 133,
179, 184-185, 233, 263, 266 227, 232, 235, 238-240, 249, 257,
Marton, Silvia 137, 194 283, 309
Marty, Marianne 11, 194 Mobutu, Sese Seko 303
Marx, Karl 90-92, 103, 105, 221, 237- modern 17, 19-20, 26, 31, 48, 52, 60-62,
238, 240, 244, 255-256, 259-260, 272 65, 69-70, 74, 87-88, 90, 95, 139,
marxism 14, 42, 237-239, 255-257 156, 200, 203, 238-240, 246, 251-255,
mase 92, 113-114, 125, 128-129, 231, 237, 258-259, 261, 270, 277, 309
249, 252, 257, 300-301 democraţie ~ 27, 53, 111, 114, 126,
Masoud, Tarek E. 41, 57 145, 301
Mauritania 159, 280 epocă ~ 47, 59, 68-69, 85-86, 91-93,
Mauritius 158, 302 113, 139
Mayer, Nonna 10, 168, 194 filozofie ~ 59
McCaughey, Martha 243 lume ~ 69
Melia, Thomas O. 223 om ~ 22
Merkel, Angela 175, 178 politică ~ 23-24, 46, 48, 50, 59, 66,
Mérand, Frédéric 10 68, 73
Merton, Robert K. 118 stat ~ 49-50, 86, 92-95, 102, 126, 202,
metodă 39-41, 55, 162-164, 184, 283 280
Mexic 158, 247 modernitate 20, 52, 247, 258
Michelet, Jules 80, 237 Moldova 114, 141, 205
Michels, Roberto 49-50, 56, 126-127, 138 Moldovanu, Teodora 10, 82, 193, 222, 291
Michelson, Paul E. 104 Molnar, Peter 83
Michnik, Adam 300, 310, 312 monarhie 63-65, 67, 74, 80, 92, 230, 293
Mihali, Ciprian 32 Monière, Denis 267-268, 272
Mihăilescu, Ioan 106 monocolor 189-190, 209, 214, 221, 290
militant 27, 40, 107, 119, 125, 130-131 monopol 49, 70, 85-89, 96-97, 102, 120,
Mill, John Stuart 259, 272 176, 281, 288, 295, 302
Millon-Delsol, Chantal 27, 33 regim ~ 69, 305
ministru 14, 18, 32, 88, 118-119, 197, Montero, José Ramón 136, 222
212-214, 221 Montesquieu 67-70, 73, 80, 82-83, 99-100,
minoritate 64, 67, 69, 72, 102, 208, 212- 105, 139, 147, 255
213, 290, 297 Morales, Evo 263
~ politică 67 Morales, Jimmy 235
Mises, Ludwig von 85-86, 104-105 Moraru, Victor 10, 137, 291
Mishler, William 193, 297, 313 Moravia 188, 264
Mişcarea 5 Stele 18, 31, 118, 127, 182, Morlino, Leonardo 293, 300, 312-313
264, 266, 269 Motoc, Iulia 105, 138, 195, 244, 272
Mouchard, Daniel 10, 218, 223, 283-284, Occident 9, 20, 85, 89, 97, 100-101, 213,
291 232, 266
MszP 265 O’Dweyer, Conor 295, 306, 313
Mugabe, Robert 303 ODS 265
Müller-Rommel, Ferdinand 138, 212, 222 Offe, Claus 238
Müller, Wolfgang C. 214, 223 Olanda 75, 112, 143, 146, 154, 161, 163,
multipartidism 179-184, 186, 188, 216 180, 206, 216, 232, 240, 249, 264,
muncă 28, 91, 118, 205, 211, 217, 219, 266, 282
228, 239, 253, 260, 263, 269, 302 oligarhie 60, 62-65, 80-81, 127, 293
Mungiu-Pippidi, Alina 193, 313 Olson, Mancur 239, 241, 244
Muntean, Aurelian 83, 194, 271, 311-313 onoare 62, 67, 126
opinie 36, 42-43, 45, 55, 88, 93, 97, 116,
Muntean, Magda 83, 194, 271, 311-313
118, 150, 185, 188-189, 228, 238, 249,
Murakami, Haruki 98, 103, 105
251, 258, 261, 270, 278, 280, 287
Muscă, Vasile 32, 82
~ publică 43, 161-162, 182
Mussolini 92 sondaj de ~ 40
Oprescu, Sofia 104
Nadal, Emmanuel 11, 194 Oprescu, Sorin 268
Namibia 150 Orientul Mijlociu 25, 250
naţiune 73, 77, 85, 93-94, 97, 102-103, origine 28, 36, 43, 73, 98, 107, 113, 117-
121, 249, 253, 270 120, 148, 215, 217, 300
nazism 29, 44, 188 Ostrogorski, Moisei 49, 113-114, 126, 138
Năstase, Ilie 123 Oţoiu, Damiana 9
Nechita, Ruxandra 56
Negulescu, P.P. 110-111, 138 Paine, Thomas 91-92, 102, 105
Nemeş, Mirela 11, 32, 55-56, 311 Pakistan 152, 202
neoconservator 16, 30, 281 Palang Pracharat 117
Niazov, Saparmurat 301 Paleologu, Toader 271
Nicolae, Marian 168 Panama 158
Niger 303 Panebianco, Angelo 130-131, 138
Nigeria 269 Papandreu, Giorgios 268
Norris, Pippa 97-98, 105, 143-144, 168, Papuc, Liviu 32, 222
185, 195, 139-240, 244 Paradovschi, Dana-Irena 313
Norvegia 117, 122, 128, 155, 199, 206, Paraschiv, Livia 105
218, 264, 282 Parlament 14, 17, 23, 73, 74-80, 96, 113,
116, 118-119, 123, 126, 151, 155, 157,
notabilitate 122-124, 127, 131
171-172, 175, 179, 181, 190-192, 198,
Noua Zeelandă 152, 177, 282
201-207, 210-211, 214-215, 218, 220-
Nozick, Robert 96, 105
221, 226, 235, 246, 275-276, 305-308
NPD 264
parlamentar 21, 78, 113-114, 117-118, 124,
Núñez López, Lidia 157, 159-160, 163, 133, 135, 139, 146, 171-172, 179, 197-
168 198, 203, 205-206, 208, 211, 214-215,
NVA 264 221, 285, 306
control ~ 74, 76-78, 99, 191
Oakeshott, Michael 30, 33, 257, 272 democraţie ~ 136
Obama, Barack 80, 233, 263 grup ~ 113-114, 122-123
guvern ~ 175, 305 ~ Liberal 178, 180

majoritate ~ 79, 173, 175, 306 ~ Libertăţii din Austria 266
partid ~ 79, 122, 192 ~ Libertăţii din Olanda 266
putere ~ 74, 77, 99-100 ~ Maghiar pentru Viaţă şi Dreptate 265
regim ~ 73-76, 78-81, 99, 202, 207, ~ Mişcarea Populară (PMP) 116
307 ~ Naţional Liberal (PNL) 128, 186,
sistem ~ 21, 75, 219 269, 306, 308
suveranitate ~ 191 ~ Naţional Slovac 265
Parlamentul European 143, 146-147, 166, ~ Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat
170, 183, 207, 217, 265, 282, 286, (PNŢCD) 186
288, 290 ~ Parlamentar 79, 122, 192
Parodi, Jean 78, 82 ~ pentru Animale 180, 265
parohial 247 ~ Poporului Creştin din Noua Slovenie
participare 53, 73, 114, 139-140, 148, 265
150, 170, 225-227, 231-234, 237, 239- ~ Popular din Spania 266, 269
242, 250, 257, 280, 283, 287, 299, ~ Renaşterii Islamice 301
308 ~ Republican 124, 162
partid(ul) 13-18, 25, 27, 40, 47, 49-51, ~ Republican Cehoslovac 265
54, 69-70, 73, 77, 79, 98, 102, 107- ~ România Mare (PRM) 208, 265
136, 139, 143, 146, 152-154, 157, ~ Social Democrat (PSD) 128, 172,
159-165, 169-193, 197, 203-213, 215- 174, 179
216, 219-221, 226-227, 229, 231-233, ~ Socialist 127, 180-182, 263
235, 237, 249, 251, 253-254, 264-267, ~ Socialist Unificat 263
269, 275-285, 287, 289, 293, 296, ~ Ţărănesc Polonez 264
300, 302-309 ~ unic 69-70, 108, 173, 175, 193, 203-
~ Acţiunea Naţională 265 204, 207, 302, 309
~ birocratic profesional 128 partidocraţie 134
~ -cartel 128, 131-134 partizan 21, 72, 120, 133, 154, 169, 175,
~ catch-all 128-129, 130-132, 134 179, 182, 185-186, 230, 276
~ Comunist 118, 183, 219, 256, 289 identitate ~ 121, 128, 227
~ Conservator 14, 117, 124, 180 organizaţie ~ 111, 131, 133-134, 215,
~ de alegători 128, 130, 134 289
~ de dreapta 98, 120, 124, 126, 181, pasiune 19, 66, 68, 237, 248, 254
210 Pasquino, Gianfranco 11, 46, 48, 56, 153,
~ de elită 123 162, 168, 209, 211, 222-224, 234, 244,
~ de masă 122-129, 131-132, 134-135 285, 292, 298-299, 313
~ de stânga 120, 125, 181, 210 Patapievici, Horia-Roman 105-106, 168
~ Democrat 124, 127, 264 patrie 32
~ Democrat Agrar din România (PDAR) patron(at) 23-24, 38, 218, 280-284, 286,
264 306
~ Democrat al Stângii 264 Pavel, Dan 33, 195, 270
~ Democratic al Poporului 301 Paye, Olivier 10, 55
~ Dreptate şi Justiţie 266 Paxman, Jeremy 108, 138
~ guvernamental 122, 131 Păun, Cristina 193, 313
~ Laburist 117, 174, 180, 281 Pârvu, Camil-Alexandru 105, 138, 195, 313
Pâslaru, Dragoş 105 Powell, G. Bingham Jr. 72-73, 189, 282,

Pecher, I. 271 284
Pelassy, Dominique 251-252, 254, 271 prag electoral 122, 152-154, 162, 166,
periferie 99, 187 186, 308
Perjovschi, Dan 9, 105, 244, 272 Praga 305
Persico, Simon 169, 194 Preda, Caterina 138
petiţie 240-241 Preda, Cristian 33, 79, 82, 105-106, 109,
Petre, Cipriana 194 137-138, 144, 152, 154, 194-195, 243-
Petrescu, Dan 105, 244, 272 244, 272-273, 308-309, 312-313
Petrescu, Dragoş 311-313 preşedinte 14, 18, 35, 74, 76-80, 114,
Petrusewicz, Marta 312 120, 123, 130, 149, 155, 156, 158,
piaţă 14, 262, 21, 264, 295-297, 307, 311 177, 181, 199, 205, 207, 217-218, 226,
Piazza, Pierre 93 229, 231, 235-236, 246, 252, 263, 267-
Pilat, Ninucia 273, 311, 313 270, 282, 284, 301, 303-305, 307-308
Pilet, Jean-Benoît 105, 112, 157, 159-160, Pridham, Geoffrey 138, 194, 313
163 principat 68, 88, 100, 141
Platon 16-17, 20, 46-47, 60-63, 65, 67-68 progres 37, 120, 148, 228, 239, 254-255,
Plattner, Marc F. 83, 194, 272, 311-313 260, 284, 294-295, 297
Pleşu, Andrei 148-149, 168 proletar 42, 91, 113, 125, 187, 238, 240,
pluralism 69, 71, 107, 175, 216, 285, 302- 256
303, 309-310 propagandă 38, 88, 125, 203, 228, 266, 289
Podemos 118, 265 proprietate 90-91, 103, 141, 230, 246, 259-
Poguntke, Thomas 77, 83 260
poliarhie 170, 192 protest 226, 240-241, 279, 284
politică comparată 13, 51, 282 Przeworski, Adam 261, 272, 295-297, 313
politist 38-39 publicitate 129, 266, 268, 289
putere 15, 18-20, 22-24, 27, 31, 42-45, 48,
politolog 16, 38, 42, 49, 53, 55, 73, 188,
50, 53, 61-63, 68, 71, 73-77, 80-81,
190, 225-226
86-89, 93, 95-100, 103, 107-108, 110-
politologie 22, 38, 97, 128
111, 116-117, 121, 124, 125-126, 139,
Polonia 94, 152, 200, 206, 265-266, 300-
143, 149-150, 152, 171, 174-176, 189-
301
192, 198, 202, 204, 206, 208-209,
Ponta, Victor 263
216-219, 220-221, 235, 237, 239, 241,
Pop, Doru 33, 195
246, 248-249, 258, 279-282, 285, 293,
Popa, Florin 105
296, 299-306
Popa, Ioana 33
~ executivă 73-74, 76-77, 99, 190-191,
Popescu, Elena 83
218
Popescu-Tăriceanu, Călin 208 ~ legislativă 74, 77, 99-100
Popper, Karl R. 22, 24-25, 30-31, 36-37, ~ personală 19, 22
48, 55, 61, 63, 96, 115-116, 188, 256, ~ politică 44, 99, 198, 221, 280
261, 295, 307, 311 separaţie a ~ 73-74, 76, 81, 99, 126,
Portelli, Hugues 278-280 206
Portugalia 101, 128, 143, 146, 155, 161,
163, 181, 184, 208, 234, 299 Quermonne, Jean-Louis 71, 73, 76, 83,
poujadişti 265 170, 191, 195, 215-218, 223
Québec 110 Republica Federală Germană 75, 202

republică 64-65, 67-68, 74-75, 80, 88,
Radikale Venstre 265 101, 139, 155, 188
radicalism 68 ~ parlamentară 60, 78
radicali 264 ~ semiprezidenţială 78
opozant radical 300 revoluţie 14, 36-37, 41, 53, 66, 123, 126,
Rae, Douglas 183-184 187, 216, 225, 227-228, 237-241, 243,
Rajaonarimampianina, Héry 229 256, 258, 260, 300, 302, 303, 310-
Rajoelina, Andry 229 311
rasă 44, 93-94, 144-145, 186, 277 ~ Franceză 120, 147, 151, 237-238,
Ravalomanana, Marc 229 258, 278, 299
Ravel, Clotilde 18, 33 ~ Industrială 52, 54
Rădulescu, Cornelia 33 ~ Română 41, 117
război 14, 17, 48, 65-66, 87-90, 117, 175, revoluţionar 111, 140, 143, 228, 237
252, 280, 290, 303 Reykjavík 109, 165, 235
al Doilea ~ Mondial 15, 50, 94, 100, Riutort, Philippe 10, 168, 223, 244
117, 131, 145, 175, 179, 202, 213, Rizoiu, Radu 168
230, 233, 256, 290, 305 Robinson, Jean Louis 229
Primul ~ Mondial 114, 117, 124-125, Roddy, Brian 267
187, 199, 252-253, 260, 262, 278 Rokkan, Stein 97, 99, 104-105, 187, 190,
~ Rece 71 195
regim Roma 101, 200
~ autoritar 50, 71, 301 Roman, Joël 106
~ comunist 55, 298, 300, 305 România 9, 13, 31, 42, 49, 55, 75, 81,
~ constituţional 69 94, 98, 100-103, 108, 110-114, 116-119,
~ democratic 27, 50, 63, 65, 68, 71, 121-122, 124-125, 128, 134-136, 140-
92, 169, 293, 301 141, 145-146, 148-151, 154-155, 161,
~ monopolist 69 163, 165, 171-173, 175, 186, 193, 197,
~ parlamentar 73-76, 78-81, 99, 202, 199-202, 204, 206, 213-214, 220-221,
207, 307 229, 231-232, 234, 239-243, 252-253,
~ (semi-)prezidenţial 73-74, 76-81, 259, 264-266, 268-270, 276-279, 283-
177, 202 287, 289-291, 293, 301, 303-311
~ totalitar 22, 25, 50, 69-71, 92, 252, Römmele, Andrea 128, 134, 137-138
256, 293, 297 Romney, Mitt 263
~ tradiţional 52 Rosanvallon, Pierre 27, 33, 95-96, 106,
relaţii internaţionale 13, 51 138
religie 14-15, 20, 27-28, 31-32, 52, 97, Rose, Richard 193, 212-213, 224, 297, 313
191, 199, 228-230, 233, 243, 253, 259, Ross, Cameron 299, 302, 312
275, 281, 287-288, 297, 305, 310 Roşu, Armand 83
comunitate ~ 28 Rothbard, Murray 96
Renan, Ernest 93-94, 102, 106 Rousseau, Jean-Jacques 30, 68, 83, 200,
reprezentare (formulă) proporţională 156- 278, 292
157, 163-164, 167, 185, 187-188, 190- Rouvillois, Frédéric 137, 270
191 Royal, Ségolène 236
Republica Democrată Germană 264, 300 Rozenberg, Olivier 202, 204, 206-207, 224
Rozental, Mark M. 56 Seiler, Daniel-Louis 11, 38-39, 53, 57, 113,

Rueff, Jacques 257 120-121, 138, 183, 187-190, 194-195
Runcan, Miruna 10, 243 Senat 79, 123, 149, 154, 159, 167, 200-
Rusconi, Claudia 312 203, 236
Rusia 202, 238, 307 senator 21, 79, 118, 149-151, 158, 197,
Russell, Bertrand 19-20, 33, 104, 222, 201, 220, 236
284, 291 Senegal 199, 220, 263, 270, 302, 310
Seychelles 150
Saalfeld, Thomas 149, 168 Shapiro, Ian 41, 57
Sadovschi, Mihaela 271 Sharia 305
Sall, Macky 199, 263 Shively, W. Phillips 11, 51, 57, 176, 178,
Salvini, Matteo 266 180, 195, 199, 201-202, 207, 224, 229,
Sarkozy, Nicolas 78, 236, 268 244-245, 249-250, 252, 272, 280, 283,
Sartori, Giovanni 17-18, 33, 75-76, 83, 287, 292
107-108, 111, 136, 138, 169, 171-172, Shugart, Matthew Søberg 77, 83
174, 177, 185-187, 192, 195, 278, 292 Siegfried, André 49-50, 57, 230, 244
Saurugger, Sabine 101-102, 106, 282-283, sindicat 23, 98, 117, 226, 239, 276-277,
291 279, 281, 283-284, 288-289, 303
Sauger, Nicolas 119, 137 Sinistra Italiana 265
Savater, Fernando 25-26, 33 Sinn Féin 265
Scarrow, Susan 133, 138 Siria 101, 118, 193, 288
Schemeil, Yves 11, 39, 57, 253-254, 272 Siriza 265
Schiffino, Nathalie 10, 55 sistem 21, 29, 37, 48, 51, 68, 70-73, 75-77,
Schmitt, Carl 25, 33, 88-89, 106 80, 85, 95, 108, 115, 117, 120, 122,
Schmitter, Philippe C. 71, 83, 248-249, 140-142, 144, 151-166, 169-176, 178-
272, 278, 292, 301, 313 193, 199, 212, 219, 232, 246-250, 254,
scop 23-24, 64, 87, 90, 96, 108, 111, 121,
257-258, 276, 282, 284, 288, 290,
134, 151, 164, 211, 225, 248, 253,
294-295, 299, 304-305, 308
277, 280, 290, 299
~ electoral 51, 151, 153, 155-157, 162,
~ legitim 23
166, 182-183, 185, 188, 248-249, 308
Scoţia 191
~ politic 13, 51, 71-73, 81, 118, 170,
scrutin 76, 112, 114-115, 117-119, 127,
174-176, 180, 188, 190, 225, 247,
135, 140-141, 143-147, 150-155, 157-
254, 276, 294, 305
158, 160-161, 163, 169, 174-175, 179,
Skocpol, Theda 91-92, 106, 137, 300, 313
181-186, 188-190, 193, 228-229, 231,
Slovacia 101, 128, 265
233-235, 290, 306-308
Slovenia 89, 101-102, 265
~ majoritar 150, 157-158, 160, 163,
Smith, Roger M. 41, 57
165-166, 172-173, 179, 182, 184, 186,
189, 193, 308-309 Soare, Claudiu 82, 312
~ prezidenţial 130, 150, 155, 159 Soare, Sorina 79, 83, 152, 168
~ uninominal 150, 160, 185 Socaciu, Emanuel-Mihail 11, 32, 82, 105,
Scully, Roger 145, 167 272
secretar de stat 197 social-democraţi 178-179, 181-182, 192,
secularizare 15, 20, 72, 95, 97, 103, 121 261, 264-266, 296-297, 308
Séguéla, Jacques 268, 272 socialism 260, 263
adept al ~ 103, 181, 183, 185, 233, ~ laic 14, 20, 53, 97, 120, 281
259-262, 264 ~ liberal 52-53, 89-91, 96, 281
Socialistisk Folkeparti 265 Statele Unite ale Americii 16, 31, 41, 49,
socializare 233, 250-251, 253-254 53, 76-77, 99, 109-110, 123, 144, 147,
societate 14-15, 17, 22-29, 35, 39, 46, 158, 174, 176-177, 183, 190-191, 199,
50-53, 55, 59-60, 62, 69, 72, 79, 201, 212, 215, 217-218, 220, 229, 233,
91-92, 95-96, 99, 101, 108, 110-111, 236, 242, 247, 251, 263, 282-283,
118, 120, 125, 128-134, 143, 148, 156, 286-87, 290
160-161, 186, 188-191, 227-232, 234, Stănuş, Ileana-Cristina 10, 32, 55-56, 311
236-240, 245-254, 257-262, 266-267, stânga 120-121, 125, 135, 147, 171, 181,
269-270, 275-278, 280-284, 286-290, 187, 210, 229-230, 233, 242, 251, 263-
294, 298-300, 307 266, 289, 297-298
~ civilă 111, 132, 189, 248-249, 299- Stepan, Alfred 93-94, 103, 105, 304-305,
300, 311 312
~ democratică 38, 46, 111, 227, 245, Stoetzel, Jean 249-250, 271
248-249, 262, 266, 270, 289, 298 Stoianovici, D[ragan] 33, 83
~ deschisă 22, 99 Stoica, Irina Mihaela 83
~ liberală 262 Strauss, Leo 16-17, 30, 33, 45-48, 57,
~ occidentală 20, 53, 74, 85, 94, 96, 59-60, 83, 144-145, 168
100-102, 169, 185, 206, 214, 233-234, Strøm, Kaare 10, 104, 208, 222, 224, 282,
236, 240, 242, 263, 266, 276, 281, 284, 291
283, 298 Sturzu, Alina 313
~ socialistă 260, 269 Suedia 101, 117, 146, 161, 174, 199, 206,
sociologie 28, 51, 245 208, 218, 220, 264, 282, 285
Solcan, Radu Mihai 105, 271 suflet 60-62, 259
solidaritate 119, 130 sufragiu 27, 129, 140-141, 145, 147, 162,
Somalia 101 170, 281, 307
sondaj 40 Surdu, Alexandru 56
Spania 75, 101, 118, 125, 128, 146, 161, suveran(itate) 14, 19, 30, 47, 74-75, 88-89,
163, 182, 184, 226, 234, 249, 266, 113, 191, 296
269, 299
Sri Lanka 17, 288 Şchiopu, Michaela 136
Stahl, H.H. 292 şcoală 16, 30, 49, 51, 53, 98, 227, 235,
Stan, Lavinia 271 251, 253-254, 270, 295
Stan, Marius 272
Stanomir, Ioan 272 Taagepera, Rein 171, 185, 195, 284, 249,
stare 272
~ civilă 66 Tadjikistan 301
~ de natură 47, 66, 85, 87, 90 Taine, Hyppolite 237
Stark, David 300 Taiwan 173, 299
stat Tamás, Gáspár Miklós 300, 302, 313
~ de drept 27, 85, 97-99, 103, 135, Tamil Eelam 288
297, 301, 307 Tarde, Gabriel 237-238, 244
~ islamic 288 Tarrow, Sidney 243
~ -providenţă 94-96, 102, 283-284 taxă 284
Tănăsescu, Gabriela 83
Tătaru-Cazaban, Miruna 82, 137 Ţara Galilor 191, 265
Târnovanu, Horia 311-312 ţară 15-16, 49-50, 53, 72, 75, 77, 97,
tehnocrat 26, 131, 306 100-102, 110, 112, 117, 119, 122, 127,
teocraţie 20 134, 136, 140, 142-146, 149-151, 154,
teritoriu 20, 75, 86, 96, 99-100, 109, 152, 158, 161, 163-164, 166, 173-175, 181-
154, 161, 187, 275, 282 182, 184-185, 187-188, 193, 198-199,
Thailanda 117, 248 201-208, 212, 214-215, 217-218, 220-
Thiébault, Jean-Louis 214, 222 221, 233-234, 237-238, 240, 242, 249,
Tien, Hung-mao 83, 174, 272, 311-313 251-253, 256, 258, 263-266, 268, 276,
Thiriot, Céline 11, 194 285, 288, 297, 299-304, 307, 310
Tilly, Charles 296, 301-302, 312 Ţarălungă, Alina 137
Timişoara 300 Ţărnea, Marta Nora 136
timocraţie 60, 62, 80, 293
tiran(ie) 48, 60, 63-66, 93, 102, 248-249, Ucraina 17
293 UDC 264
Tismăneanu, Vladimir 256, 272, 300, 311- Ungaria 75, 94, 163, 300-301
313 United Kingdom Independence Party (UKIP)
Tivig, Erwin 56 178, 266
To Potami 365 Uniunea Democrată a Maghiarilor din
Tocqueville, Alexis de 65-66, 80, 83, 93, România (UDMR) 122, 171-172, 182,
102, 106, 228, 244 192, 208, 266
Toderean, Olivia 11, 32, 55-56, 311 Uniunea Europeană 75, 94, 101, 112, 118-
Togo 158, 303 119, 146, 152, 163, 168, 170, 176,
toleranţă 188, 249, 261, 277, 287 178, 191, 206, 217, 231, 240, 289,
Toma din Aquino 31, 64-65, 83 301, 307
Uniunea Libertăţii 265
Toma-Dăuceanu, Laura 168
Uniunea pentru o Politică Adevărată 265
TOP09 266
urnă (de vot) 76, 111, 117, 147-148, 150,
Topan, Vlad 105
157, 163-164, 176-177, 181-183, 229,
tories 264
231-234, 269, 306, 309
Touraine, Alain 238
Uruguay 158
tragere la sorţi 139-140, 146, 165-166,
utopie 27, 60
220
Transilvania 124, 143, 304
Valahia 114, 143, 205
tranziţie 61-62, 119, 140, 219, 270, 284,
Valéry, Paul 16, 30
293-297, 300-305, 307, 309-311
Vandermotten, Christian 264, 266, 272
Trinidad Tobago 155 Vasilescu, Cristian 33, 272
Truman, David 279 Vasilescu, Mircea 243
Trump, Donald 102, 236 Vänsterpartiet 265
Tudor, Corneliu Vadim 268 Venezuela 23, 158, 226
Tufiş, Claudiu D. 33, 312 Venne, Jules-Pascal 11, 51, 57, 176, 178,
Tunisia 152, 226, 239, 303, 311 180, 195, 199, 201-202, 207, 224,
Turcia 102, 154, 302 229, 244, 249, 252, 272, 283, 287,
Turcu, Alina Maria 82, 222 292
Venstre 117, 265 Weah, George 123

Verba, Sidney 41, 56, 103, 247-248, 269- Webb, Paul 77, 83
270 Webb, Sidney 260, 273
veto 77, 120, 286 Weber, Max 16, 18, 23, 25, 33, 37, 49,
Vietnam 173 85-87, 92, 102, 106-108, 126, 134,
Villalba, Bruno 138 138, 207, 221
violenţă 87, 226, 228, 238-239, 282, 305 Weiner, Myron 108-109, 111, 114, 137,
virtute 48, 67, 87, 143 174-175, 192, 194, 225-227, 242, 244
Vlad, Laurenţiu 272 Welzel, Christian 240, 244, 251-252, 271,
Vlad, Oana 244 301, 312
VMRO-DPMNE 265 Wiarda, Howard J. 285, 292
Voegelin, Eric 14, 31, 33, 48, 57, 88, 106 Wilders, Geert 180, 266
Voicu, Bogdan 33, 312 Wolinetz, Steven B. 195
Voicu, Elena-Laura 313
Voicu, Mălina 33, 312 Yemen 239
Voilliot, Christophe 139, 147-148, 167-168
volatilitate 174, 190, 232-233, 235 Zagorakis, Theodoros 123
Zăinescu, Eugenia 195
Wade, Abdoulaye 199, 263, 270 Zeleni Slovenje 264
Wałęsa, Lech 268 Zelenski, Volodimir 235
Wallerstein, Immanuel 238, 257-258, 261- Zeletin, Ştefan 310
262, 173 Zola, Émile 43-44, 57
Watanuki, Joji 298-299, 309, 311
Collegium
{tiin]e politice
au ap\rut:
Vladimir Tism\neanu – Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa r\s\ritean\

Alina Mungiu‑Pippidi (coord.) – Doctrine politice. Concepte universale
[i realit\]i rom^ne[ti
Aurelian Cr\iu]u – Elogiul libert\]ii. Studii de filosofie politic\
Giovani Sartori – Teoria democra]iei reinterpretat\
Adrian-Paul Iliescu, Emanuel Mihail Socaciu (coord.) – Fundamentele gândirii politice
moderne. Antologie comentat\
Terence Ball, Richard Dagger – Ideologii politice [i idealul democratic
Lavinia Betea – Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist
Chantal Millon‑Delsol – Ideile politice ale secolului XX
Robert E. Goodin, Hans‑Dieter Klingemann (coord.) – Manual de [tiin]\ politic\
Ioan Stanomir – Libertate, lege [i drept. O istorie a constitu]ionalismului românesc
Aurelian Cr\iu]u – Elogiul modera]iei
Adrian Miroiu – Fundamentele politicii. I. Preferinţe şi alegeri colective
Domenico Fisichella – Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii
Adrian Miroiu – Fundamentele politicii. II. Raţionalitate şi acţiune colectivă
Vladimir Tism\neanu – Reinventarea politicului. Europa R\s\ritean\ de la Stalin
la Havel (ediţia a II‑a)
Jean Grugel – Democratizarea. O introducere critic\
Olivier Nay – Istoria ideilor politice
Adrian Miroiu – Introducere în filosofia politică. Teme clasice
Michael G. Roskin, Robert L. Cord, James A. Medeiros, Walter S. Jones – Ştiinţa
politică. O introducere
Anton Carpinschi, Diana Mărgărit – Organizaţii internaţionale
Leon P. Baradat – Ideologiile politice. Origini şi impact
Mihaela Miroiu (coord.) – Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact
Cristian Preda – Introducere în ştiinţa politică (ediţia a III‑a)
www.polirom.ro
Redactor: Giuliano Sfichi

Coperta: Radu Răileanu
Tehnoredactor: Gabriela Gheţău
Bun de tipar: septembrie 2019. Apărut: 2019

Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail: office@polirom.ro
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A,
sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Tel.: (021) 313.89.78; E‑mail: office.bucuresti@polirom.ro
Tiparul executat la S.C. Tipo-Lidana S.R.L.
Calea Unirii nr. 35, Suceava
Tel.: 0230/517.518 ; Fax: 0330/401.062
E-mail: office@tipolidana.ro; www.tipolidana.ro

Cristian Preda - Introducere in Stiinta Politica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristian Preda - Introducere in Stiinta Politica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COLLEGIUM

© 2010, 2013, 2019 by Editura POLIROM

Pe copertă : desen de Dan Perjovschi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :

Nota autorului la ediţia a treia / 9

Cultura politică / 245

Grupurile de interes / 275

Indice de materii şi de nume / 315

Referinţe generale folosite în conceperea cursului

Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN (coord.), Manual de ştiinţă politică,

Conferinţele reunite sub titlul Introducere în ştiinţa politică sunt într‑un

termenului, indiferent că este vorba despre adjectivul „politic(ă)”, despre sub­

Pe de altă parte, dacă la mijlocul anilor şaptezeci Buchanan considera că,

„Ca adjectiv, «politic(ă)» trimite în principal la o activitate particulară a unor

Judecăţi de valoare sau neutralitate?

„Prin natura sa, politica e supusă aprobării şi dezaprobării, alegerii şi respin­

Nobil sau peiorativ?

Nu e singura deosebire de perspectivă pe care o putem pune în evidenţă când

„Politicieni de ocazie suntem cu toţii când ne punem buletinul de vot în urnă

Cât de transparentă şi de inteligibilă este politica?

„Există şi o anumită măsură a mărimii cetăţilor: o mulţime atât de numeroasă

Cât de opacă este politica?

Spre a ne convinge, e suficient să luăm exemplul legiferării. La prima vedere,

„În afară de diferenţierea şi delimitarea domeniilor şi genurilor puterii, evo­

Putere sau activitate socială?

Am să trec acum la următoarea distincţie pe care vreau să o fac, şi anume cea

interacţionează cu patronatele şi cu guvernul pentru că ele asumă anumite

„Baza puterii cuiva constă în toate resursele – oportunităţi, acte, obiecte

Policy, politics, polity

Într‑un volum care conţine o parte a criticii regimurilor totalitare, autorul

„Mie mi se pare că înfruntarea, conflictul între interesele individuale este

Un exemplu la îndemână – pe care îl oferă chiar Aron – este acela al con­

„Dacă democraţia este atât un regim (puterea poporului), cât şi o religie

„Orice cooperare între oameni presupune o autoritate [...]. Modul de exer­

Sensul antic al politicii

să‑l citiţi, Isaiah Berlin, care considera că reflecţia politică ne explică de ce

2. Cine a afirmat că politica este „arta de a‑i împiedica pe oameni să se amestece

3. Afirmaţia „Popper considera că istoria se face fără indivizi” este:

5. Moderarea puterii este o ambiţie:

6. Cine a scris Democraţie şi totalitarism?

7. Beppe Grillo a fondat formaţiunea:

8. Atunci când compara religia şi politica, Eric Voegelin considera că:

9. Alexandru Macedon a fost elevul lui:

10. Ce ţară recunoştea Kosovo în 2008?

A. Este sensul peiorativ al termenului „politică” mai răspândit în democraţii

D. Este justificată minciuna în politică, de pildă, pentru a‑ţi apăra patria?

Referinţele folosite în conferinţa despre politică

Ronald F. INGLEHART, Evoluţia culturală, traducere de Mălina Voicu, prefaţă de

După ce am definit politica pornind de la confuziile frecvente şi echivocu­

Ce este un discurs ştiinţific?

În fine, ştiinţa presupune ceea ce epistemologii numesc „controlul inter­

„Ştiinţa este, mai întâi de toate, un discurs, ceea ce înseamnă că ea este

Cum evoluează ştiinţa

sisteme care pot fi testate (controlate) prin experienţă [...]. Nu verificabilitatea,

Ştiinţa politică nu e jurnalism

că pentru mulţi cetăţeni politica este o „serie de imagini mentale, generate de

„Dacă excludem o situaţie schizofrenică, un bun politist e un foarte rău

de incompetenţă”. Iată o justificare solidă pentru nevoia de metode şi tehnici

analizei la scara unei populaţii. Printr‑o bună eşantionare, populaţii de câteva

„Politica îi sperie pe profani” (Sophie Duchesne).

Definiţia dată de către comunişti intelectualului este şi astăzi utilizată pe

Ştiinţa nu critică, ea explică. Indiferent dacă explicaţiile pe care le formu­

„Adevăraţii intelectuali se recunosc prin aceea că nu sunt manevrabili de

Ştiinţa politică nu e ideologie

termenului, indiferent că este vorba despre adjectivul „politic(ă)”, despre sub

„Prin natura sa, politica e supusă aprobării şi dezaprobării, alegerii şi respin

„În afară de diferenţierea şi delimitarea domeniilor şi genurilor puterii, evo

Un exemplu la îndemână – pe care îl oferă chiar Aron – este acela al con

„Orice cooperare între oameni presupune o autoritate [...]. Modul de exer

După ce am definit politica pornind de la confuziile frecvente şi echivocu

În fine, ştiinţa presupune ceea ce epistemologii numesc „controlul inter

Ştiinţa nu critică, ea explică. Indiferent dacă explicaţiile pe care le formu

Autonomizarea sau articularea ştiinţei politice ca disciplină distinctă a pre

Dacă înţelepţii se află la cârma regimului aristocratic, în cadrul celui timo

„Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oame

Există, în sfârşit, un al treilea tip de regimuri, şi anume cele numite „semipre

„Regimul românesc apare ca unul semiprezidenţial cu intermitenţe parla