Cristian Preda - Introducere in Stiinta Politica Ed. II 2013

Cristian Preda este profesor de [tiin]e politice la Universitatea din Bucure[ti, unde pred\
din 1992. A publicat mai multe volume despre evolu]ia gândirii politice române[ti (Modernitatea
politic\ [i românismul, Nemira, 1998; Occidentul nostru, Nemira, 1999; Staulul [i sirena. Dilemele
unui marxist român, Nemira, 2002; Contribu]ii la istoria intelectual\ a politicii române[ti,
Meridiane, 2003), despre istoria liberalismului (Le libéralisme du désespoir. Tradition libérale et
critique du totalitarisme dans les années 1938‑1960, Editura Universit\]ii din Bucure[ti, 2000;
Liberalismul, Humanitas, 2003; Mic dic]ionar de gândire politic\ liberal\, Humanitas, 2004),
precum [i despre sisteme electorale [i politica româneasc\ (Tranzi]ie, liberalism [i na]iune,
Nemira, 2001; România postcomunist\ [i România interbelic\, Meridiane, 2002; Partide [i
alegeri în România postcomunist\, Nemira, 2005; Regimul, partidele [i sistemul politic din
România, Nemira, 2008 – împreun\ cu Sorina Soare; Eseuri politice, Nemira, 2009). A tradus
de asemenea în român\ autori precum Constant, Guizot, Tocqueville, Raymond Aron sau Pierre
Manent. Ultimele publica]ii: Rum^nii ferici]i. Vot [i putere de la 1831 p^n\ `n prezent, Polirom,
2011, [i Democratizzazione in Romania. Regime, partiti e sistema de partiti, Aracne Editrice,
Roma, 2012 (`mpreun\ cu Sorina Soare).
© 2010, 2013 by Editura POLIROM
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin
orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic
sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea
permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop
comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului
copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se
pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Pe copertă : © Torian Dixon/Depositphotos.com
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15‑728
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :
PREDA, CRISTIAN
Introducere `n [tiin]a politic\ / Cristian Preda. – Ed. a 2‑a, rev. – Ia[i : Polirom, 2013
Bibliogr.
Index
ISBN print: 978‑973‑46‑3790‑4

ISBN ePub: 978‑973‑46‑3812-3
ISBN PDF: 978‑973‑46‑3813-0
32.01(075.8)
321.01(075.8)
Printed in ROMANIA
Edi]ia a II‑a rev\zut\
POLIROM
2013
Cuprins
Nota autorului................................................................................ 7
Politica........................................................................................ 9
{tiinţa politic\............................................................................... 28
Regimul...................................................................................... 48
Statul.......................................................................................... 73
Partidele...................................................................................... 93
Votul........................................................................................ 122
Democraţiile............................................................................... 145
Guvernarea..................................................................................170
Participarea................................................................................ 199
Culturile politice.......................................................................... 222
Grupurile de interes...................................................................... 246
Tranziţia.................................................................................... 266
Bibliografie................................................................................ 289
Indice de materii şi de nume............................................................ 303
Nota autorului
Textul pe care îl veţi citi este transcrierea cursului pe care l‑am ţinut în primul
semestru al anului universitar 2009‑2010 în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a
Universităţii din Bucureşti, atât la secţia română, cât şi – într‑o versiune franceză – la
secţia francofonă a aceleiaşi instituţii. Cursul a fost conceput urmând modelul celor
ţinute în departamentele de ştiinţe politice din Occident. În raport cu conferinţele
ţinute, transcrierea a introdus modificări minime, în general ajustări stilistice. Am dorit
totuşi să păstrez caracterul oral al expunerii.
Am adăugat conferinţelor peste 350 de extrase din cei peste 250 de autori la care
am făcut referire în curs. Fragmentele respective, citate care au de regulă 10‑15
rânduri, sunt alese cu ajutorul Alexandrei Ionaşcu, al Damianei Oţoiu şi al Domnicăi
Gorovei, care au fost în anul cu pricina colaboratoarele mele în realizarea semina‑
rului. Silvia Marton, care a ţinut şi ea, în urmă cu câţiva ani, seminarul acestui
curs, mi‑a oferit acum câteva sugestii utile. Le mulţumesc aici pentru colaborare,
aşa cum îi mulţumesc şi Cristinei Popescu, pentru ajutorul dat în pregătirea manus‑
crisului. Fragmentele sunt aşezate la finalul fiecărei prelegeri în ordine alfabetică,
pentru a facilita lectura. E indicată, pentru fiecare în parte, data apariţiei şi, după
caz, a traducerii în limba română, atunci când s‑a folosit o versiune deja publicată.
Cele mai multe texte sunt, în schimb, traduse aici pentru prima dată. Fragmentele
pot fi folosite în dezbateri de seminar, dar şi ca referinţe bibliografice care com‑
pletează conţinutul conferinţei.
Cursul se doreşte a fi o introducere adresată studenţilor din numeroasele depar‑
tamente de ştiinţe politice create în ultimele două decenii în România. În egală
măsură, el poate fi util studenţilor din facultăţile de ştiinţe umane. În fine, textul
este, cred, interesant şi pentru un public cultivat mai larg, care poate găsi aici
elementele de bază ale disciplinei. Cultura democraţiei nu se reduce la literatura
politică, dar nici nu este cu totul separată de aceasta.
Ediţia a II‑a a manualului conţine un număr de corecturi şi revizuiri ale textu‑
lui publicat în 2010, în marea lor majoritate de ordin stilistic sau actualizări care
iau în seamă evoluţiile istorice recente.
Politica
Conferinţele reunite sub titlul „Introducere în ştiinţa politică” sunt

într‑un dublu sens introductive. Sunt introductive pentru că, aşa cum veţi
vedea, vom discuta noţiunile‑cheie ale domeniului. Rând pe rând, de la o
săptămână la alta, voi introduce câte o noţiune. Astăzi, de pildă, vă propun
să vorbim despre politică, săptămâna viitoare despre ştiinţa politică, peste
două săptămâni despre regim şi aşa mai departe. Fiecare noţiune de acest
fel poate fi considerată o parte a instrumentarului pe care ştiinţa politică,
disciplina noastră, îl foloseşte pentru a elabora obiectele de studiu care îi
aparţin ori pentru a conduce cercetarea care îi este proprie. Noţiunile
respective ne îndreaptă spre o serie de întrebări proprii ştiinţei politice,
întrucât sunt fundamentale pentru orice comunitate politică. Acesta este
primul sens: cursul e introductiv pentru că descrie abecedarul domeniului.
În al doilea rând, cursul este introductiv pentru că deschide poarta către
cursurile pe care le veţi urma în anii viitori de studiu, din parcursul dum‑
neavoastră de licenţă, atunci când veţi avea un curs de ştiinţă politică sau
un altul de politică comparată, sau altele încă mai precise, intitulate partide
politice ori sistemul politic din România etc. Veţi regăsi, astfel, unele din‑
tre noţiunile‑cheie despre care vorbeam drept capitole esenţiale ale dome‑
niului. Ele nu sunt doar unelte din trusa cu noţiuni de bază, ci au devenit
secţiuni din ansamblul disciplinei.
Prima noţiune pe care o voi trata este, aşadar, cea de politică. Voi orga‑
niza expunerea pornind de la o serie de confuzii şi echivocuri legate de
această noţiune. Voi lua în seam\ polisemia termenului – care e uneori atât
de derutantă încât a părut să fie, cum spunea Dominique Colas, dizolvantă –
şi voi încerca să deosebesc între sensurile lui, indiferent că este vorba
despre adjectivul politic(ă), despre substantivul feminin politică ori despre
cel masculin politic. Cu alte cuvinte, voi încerca să vă confrunt cu felul în
care politica este tratată, inclusiv de către simţul comun, pentru a desprinde
o diversitate de sensuri care poate părea de multe ori dificil de asumat. Nu este
însă singurul termen din ştiinţele sociale care se află în această situaţie.
10 Introducere în ştiinţa politică
Prima remarcă pe care vreau să o introduc aici îi aparţine lui Leo Strauss.
El este unul dintre cei mai importanţi autori din secolul XX şi inspiratorul
unei şcoli care este mult discutată în ultimii ani: şcoala neoconservatoare
din Statele Unite, de la care s‑au revendicat mulţi membri ai administraţiei
Bush. Deşi nu a cunoscut epoca neoconservatorismului – întrucât a murit
la începutul anilor ’70 –, filosoful Strauss este considerat părintele spiritual
al acestei familii politice. El spunea că nu există nimic în domeniul politic
care să fie neutru. Tot ceea ce ţine de acest domeniu, tot ceea ce ţine de
politică reclamă aprobarea sau respingerea, acordul sau dezacordul. Când
este vorba despre politică, nimic nu ne poate lăsa indiferenţi. Iată de ce,
spunea Leo Strauss, abordarea politicii nu se poate separa de judecăţile de
valoare, întrucât politica ne obligă să ne poziţionăm într‑un fel sau altul,
să fim de acord sau să nu fim de acord, să aprobăm sau să respingem. Dacă
lucrurile stau aşa, reflecţia asupra domeniului impune recursul la judecăţi
de valoare. Pe scurt: politica e întotdeauna angajare, în numele unei cauze.
Aceasta este una dintre perspectivele influente îmbrăţişate de reflecţia
asupra politicii. Net deosebită de ea, dar la fel de influentă este o altă
perspectivă, cea care a fost inspirată de Max Weber. În viziunea weberiană,
înţelegerea domeniului politic presupune o atitudine neutră, indiferentă la
valori. Dacă pentru Strauss politica nu poate fi separată de judecăţile de
valoare, pentru Weber, dimpotrivă, abordarea politicii necesită neutralitatea
în raport cu oricare judecată de valoare.
Nu e singura deosebire de perspectivă pe care o putem pune în evidenţă
atunci când e vorba despre politică. La fel de importantă ca şi deosebirea
dintre optica straussiană şi cea a lui Weber este deosebirea dintre ceea ce
Sartori numea „politicul pur” şi, respectiv, „politicul impur”, în funcţie
de prezenţa sau absenţa idealurilor. Într‑un chip mai intuitiv, putem de
asemenea distinge sensul nobil şi, respectiv, sensul peiorativ (sau depreci‑
ativ) al politicii. Mă explic. În sensul ei nobil, politica este văzută drept o
activitate care vădeşte, aş zice în mod exemplar, demnitatea individului.
Politica este, în acest sens, arta de a guverna o comunitate umană – artă în
sensul antic al termenului, ca tehnică. Este un lucru nobil pentru că reuşeşte
să producă guvernarea comunităţilor dincolo de ceea ce le separă, dincolo
de diviziunile lor interne, de separaţiile sau specificităţile proprii fiecărei
comunităţi. Este nobilă tocmai pentru că fracturile interne sunt depăşite şi
o comunitate poate să trăiască, adică poate să fie reunită sub un nume
propriu, să aibă o unitate şi să dureze. Acest sens nobil este propriu filo‑
sofiei antice, dar şi acelor discursuri moderne care văd în politică o tenta‑
tivă reuşită de a depăşi diviziunile sociale.
Politica 11
Ce sens are însă cealaltă perspectivă, potrivit căreia politica este un

lucru demn de dispreţ? Sensul peiorativ sau depreciativ al politicii face din
ea aspectul cel mai indecent al vieţii umane. În această lectură, politica
este dominată de corupţie, ea e domeniul în care se petrec lucrurile cele
mai nedemne, cele ce ţin de registrul intolerabilului. Politica ar fi astfel tot
ceea ce poate fi mai rău pentru existenţa indivizilor. O activitate murdară,
degradantă, o vorbărie goală, de care trebuie să te ţii la distanţă. Avem aici
exact opusul sensului despre care vorbeam mai devreme.
Cele două sensuri – politica văzută ca artă a guvernării versus politica
înţeleasă ca un joc steril – coexistă în înţelegerea comună, dar şi într‑o
formă de ştiinţă politică în care judecăţile de valoare sunt acceptate.
O altă deosebire care merită să fie luată în considerare este cea dintre
politica văzută ca un domeniu opac, obscur, o activitate care scapă înţele‑
gerii noastre şi care, la limită, ţine de mister şi, respectiv, politica văzută
ca o activitate transparentă şi inteligibilă, la care putem avea acces fără
nicio dificultate. Am să insist puţin asupra acestei deosebiri, pentru că mi
se pare că ea conţine câteva elemente importante pentru înţelegerea dome‑
niului ştiinţei politice. Pentru fiecare dintre aceste înţelesuri – politica
obscură, respectiv politica transparentă – voi invoca două motive sau două
cauze explicative.
Încep cu transparenţa. Primul motiv care configurează această perspec‑
tivă asupra politicii este ceea ce aş numi nostalgia cetăţii antice. Politica
este văzută ca un domeniu transparent, perfect inteligibil pentru că păstrăm
încă o legătură cu felul în care anticii vedeau comunitatea politică. Dar de
ce în Antichitate politica era văzută ca o activitate la îndemâna raţiunii, ca
o activitate transparentă? Deoarece atunci când vorbeau despre politică
anticii aveau în vedere comunităţi extrem de limitate, pe care, cu o expre‑
sie a lui Aristotel, le poţi cuprinde cu ochii, pe care le poţi îmbrăţişa dintr‑o
privire. Politica era, la antici, legată de limitele vederii, ea nu putea depăşi
această limită. Un interpret foarte ironic al operei lui Aristotel – Bertrand
Russell – spunea că deşi Stagiritul i‑a fost profesor lui Alexandru cel Mare,
el nu a înţeles nimic din ceea ce a făcut elevul său, creatorul unui imperiu.
Profesorul nu a fost în stare să vadă ceea ce discipolul lui a făcut pentru
că imperiul nu era, în viziunea lui Aristotel, o entitate politică. Pentru
antici, politica este ceva ce ţine de cuprinderea privirii, adică de o comu‑
nitate de mici dimensiuni. Perceperea politicii ca o activitate transparentă
sau inteligibilă e înrădăcinată în această perspectivă antică asupra comuni‑
tăţilor umane. Întrucât comunităţile sunt mici, tot ceea ce ţine de funcţio‑
narea lor este accesibil inteligenţei, raţiunii umane. Dar cum se face că
ideea accesibilităţii e aplicată unor comunităţi care sunt departe de a fi
unele de tipul face to face, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea?
Explicaţia ţine de evoluţia raţionalismului, care a supravieţuit transformă‑
rilor suferite de comunităţile umane în trecerea lor de la micile cetăţi la
aşa‑numita great society, tipică modernităţii. Raţionalismul nu ia în seamă
dimensiunea relaţiei sociale.
Un al doilea element care configurează perceperea politicii ca un dome‑
niu accesibil, transparent şi inteligibil ţine, de data aceasta, exclusiv de
lumea modernă. Este vorba de ceea ce aş numi iluzia participării. Dacă
democraţia antică era gândită în termenii unei proximităţi între cetăţeni şi
în cei ai participării directe, politica modernă este, dimpotrivă, gândită sub
semnul reprezentării. E una dintre ideile centrale ale reflecţiei moderne.
Reprezentarea şi amenajarea instituţională a reprezentării ocupă în teoria
politică din secolul al XVIII‑lea şi până astăzi un loc major, pentru că este
vorba despre o provocare majoră. Cum organizăm reprezentarea, în ce fel
trebuie gândită, care sunt limitele ei, care sunt aspectele pe care le putem
gestiona, cum ne alegem reprezentanţii sunt doar o mică parte din întrebă‑
rile fundamentale pe care ea continuă să le formuleze. Forma politică numită
democraţie modernă, întemeiată pe reprezentare, a creat şi iluzia partici
pării. Bazată pe ideea reprezentării şi implicit pe participarea fiecărui
membru al comunităţii, democraţia modernă creează iluzia potrivit căreia,
întrucât participi la constituirea regimului, înţelegi în chip deplin ceea ce
reprezintă el. Cetăţenii înţeleg gestul pe care îl asumă atunci când constru‑
iesc suveranitatea. Foucault ar fi spus că aici găsim limita mitului occiden‑
tal conform căruia cunoaşterea şi puterea sunt opuse. Pentru el, cele două
sunt întreţesute. Acesta e şi substratul ideii cetăţeanului luminat, pe care o
găsim în filosofia de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, de unde e apoi
preluată de teoria democratică din secolul al XIX‑lea şi din secolul XX.
Trecerea de la teocraţie la democraţie, cum ar spune Marcel Gauchet, a
creat un nou imaginar, în cadrul căruia omul pare – doar pare! – restituit
în chip integral sieşi. De aici decurge şi încrederea în forţele sale şi, în
mod general, încrederea în politică. Să notăm că, pentru un autor precum
Buchanan, încrederea în politică este corelată cu credinţa sau, mai precis,
cu pierderea credinţei în Dumnezeu.
Revenind la discuţia noastră, mă voi întreba acum care sunt raţiunile
prezente în cea de‑a doua perspectivă, a înţelegerii politicii ca o activitate
opacă, o activitate care scapă înţelegerii umane. Ce anume îi face pe unii
dintre semenii noştri, inclusiv specialişti în ştiinţe politice, să considere că
politica este un domeniu al misterului şi al obscurităţii? Primul dintre
aceste mecanisme intelectuale ţine de ceea ce aş numi o raţiune de fapt, şi
anume de felul în care există, funcţionează, se configurează politica în
Politica 13
lumea modernă. Mecanismele politice proprii modernităţii sunt extrem de

complicate. Politica în lumea modernă presupune agregarea unor resurse,
reunirea unor potenţialităţi foarte diferite şi a unor mecanisme şi proceduri
care fac o sinteză complexă. Spre a ne convinge, e suficient să luăm un
singur exemplu, cel al legiferării. La prima vedere, lucrurile par foarte
simple. O lege este ceea ce rezultă din activitatea unui parlament. În mod
intuitiv, lucrurile par a se rezolva cu uşurinţă. Ce e mai uşor decât reunirea
unui număr de persoane într‑o sală, astfel încât la ieşire să avem nu doar
persoanele respective, ci şi un text legislativ produs de ele? Dacă v‑aţi
pune problema ca dumneavoastră, cei aflaţi în această sală de curs şi care,
de altfel, sunteţi mult mai puţin numeroşi decât majoritatea corpurilor
legislative, dacă v‑aţi decide deci să elaboraţi un text de lege, aţi vedea că
această elaborare nu e spontană şi că e departe de a fi un lucru la îndemână.
Nu e simplu să vă puneţi de acord, cei o sută şi ceva câţi sunteţi în sală,
nici măcar asupra unei fraze. Iar dacă numărul sporeşte la câteva sute e şi
mai complicat. Trebuie ţinut apoi seama de faptul că e necesar ca textul să
fie adoptat prin recursul la regula majorităţii, care e profund afectată, în
orice cameră legislativă, de diviziunile politice. Unii sunt într‑o familie
politică, alţii în alta, ba uneori în sânul aceleiaşi familii sunt deosebiri de
vederi. Se adaugă apoi dificultăţile cărora le dă naştere orice procedură.
Să ţinem seama şi de faptul că, pentru ca o lege să iasă dintr‑un parlament,
trebuie să existe mai întâi un proiect. În majoritatea sistemelor politice de
astăzi, iniţiativa legislativă aparţine reprezentanţilor, deputaţilor sau sena‑
torilor, dar şi, de cele mai multe ori, guvernului. Apoi, un proiect nu e
neapărat să fie unic. Mai multe grupuri politice dintr‑o cameră, sau guver‑
nul şi mai multe grupuri politice dintr‑o cameră pot să depună proiecte pe
aceeaşi temă. Şi este ceea ce îndeobşte se şi întâmplă. Negocierea fiecărui
proiect în parte implică interacţiunea grupurilor politice la niveluri foarte
diferite. Aceste grupuri politice interacţionează prima dată în comisiile de
specialitate, cum se spune în limbajul juridic românesc, comisii organizate
la nivelul camerelor. Pentru ca un proiect de lege să ajungă în plen, e nevoie,
de fapt, de avizul mai multor comisii. Acest parcurs legislativ nu e întot‑
deauna acelaşi, pentru că o lege care priveşte asigurările sociale nu va trece
prin aceleaşi comisii ca o lege care priveşte educaţia. Dezbaterea poate fi
organizată într‑o etapă sau în mai multe. Există camere care decid într‑o
singură şedinţă şi altele care sunt organizate pentru a decide în mai multe
şedinţe. Pe scurt, aşa cum se poate observa, pe măsură ce introducem noi
elemente, elaborarea legii nu mai pare un lucru la îndemână. Mecanismul
de producere a unei legi e doar un exemplu, printre cele mai banale de altfel.
Şi mai complex e felul în care se configurează decizia într‑un minister. Şi
mai complicată este interacţiunea dintre diferite instituţii. Cum numărul

celor care urmăresc îndeaproape, în detaliu, toate aceste procese e foarte
restrâns, cetăţenii vor avea sentimentul că politica scapă înţelegerii lor. De
altfel, ei sunt mult mai atenţi la persoane decât la procese sau fenomene.
Un mare sociolog francez, Émile Durkheim, spunea că atunci când vorbim
despre politică ne gândim oarecum în mod spontan mai degrabă la perso‑
nalităţile care o ilustrează decât la mecanismele care o produc. Dacă însă
încercăm să privim, să desluşim aceste mecanisme, vedem că politica presupune
o elaborare complexă, ce depăşeşte intuiţia imediată, percepţia comună.
Complexitatea a impus ca absolut necesară diferenţierea activităţilor şi, aşa
cum remarca Jakub Karpinsky, depersonalizarea şi instituţionalizarea politicii.
Un al doilea motiv care face ca lumea politicii să fie percepută ca opacă
şi misterioasă ţine de ceea ce Karl R. Popper numea „conştiinţa istoricistă”.
Într‑o carte consacrată societăţii deschise şi duşmanilor ei, o foarte bună
analiză a filosofiei platonice şi a celei marxiste, Popper aşeza sub acest
nume credinţa potrivit căreia istoria ne scapă, credinţa potrivit căreia isto‑
ria e dincolo de puterile individului. Ea ne scapă printre degete pentru că
suntem dominaţi de legile ei. Fiind, ca indivizi, prea slabi, suntem cople‑
şiţi de o lege a istoriei sau de un destin istoric, care face ca fiecare în parte
să nu aibă puterea de a influenţa cursul lucrurilor. Pentru Popper, conştiinţa
istoricistă te împinge să crezi că istoria se realizează fără tine. Din punctul
de vedere al istoriciştilor, suntem dominaţi de o tendinţă istorică sau de o
evoluţie pe care nu o putem controla în niciun fel. Conştiinţa istoricistă, spunea
Popper, nu este proprie doar filosofilor, ci şi omului comun. Conştiinţa isto
ricistă ne determină să credem că, întrucât suntem dominaţi de cursul istoriei,
inteligibilitatea politicii ne scapă în mod absolut. Istoria se face fără noi,
deoarece suntem doar personaje într‑un scenariu scris de altcineva. Pentru
Popper, care porneşte, aşa cum spuneam, de la operele a doi autori, Platon
şi Marx, arătând cum anume sunt ei relaţionaţi, această conştiinţă istoricistă
e un ingredient al regimurilor totalitare. Într‑un anumit sens, nu o putem evita
câtă vreme acceptăm că, aşa cum scria Manent, omul modern trăieşte în istorie.
Am să trec acum la următoarea distincţie pe care vreau să o fac, şi anume
distincţia dintre politica înţeleasă ca o activitate legată de putere şi respec‑
tiv politica înţeleasă ca activitate socială. Primul sens este regăsit adesea
în discursul cotidian. Atunci când spune politică, cetăţeanul se gândeşte,
înainte de toate, la exercitarea puterii. Acest sens comun al politicii îl avea
în vedere Max Weber atunci când spunea că politica înseamnă lupta pentru
exercitarea puterii sau lupta pentru a influenţa distribuirea puterii între
diferitele grupuri dintr‑un stat sau între state – fie că este vorba despre
înţelegerea puterii ca mijloc pentru a atinge alte scopuri, fie că este vorba
Politica 15
despre deţinerea puterii de dragul puterii. Exercitarea puterii se poate pro‑

duce, de altfel, în mai multe moduri. Puterea poate fi, de pildă, exercitată
într‑un chip brutal, atunci când poliţia intervine împotriva unor manifestanţi,
pentru a‑i evacua. Exercitarea puterii poate fi încă şi mai brutală de atât:
dacă forţele armate intervin împotriva civililor pentru a apăra regimul – cum
s‑a întâmplat în multe regimuri autoritare – spunem că manifestarea puterii
e violentă. Există, de asemenea, un mod paşnic de exercitare a puterii: gândiţi‑vă,
de pildă, la negocierile purtate de guvern cu sindicatele şi patronatele. Pentru
un autor ca Francis Fukuyama, politica modernă înseamnă temperarea
puterii, limitarea ei la scopurile acceptate de cetăţeni ca legitime. Indiferent
că e vorba despre o manifestare brutală sau paşnică, politica este văzută ca
domeniu al exercitării puterii, ca un joc al diverselor forţe şi tabere.
Există, pe de altă parte, un înţeles dat politicii potrivit căruia ea este o
expresie a societăţii, o activitate profund legată de societate. Politica este
văzută astfel ca articulare a unor exigenţe diverse, ca o competiţie între diverse
aşteptări, ca o exploatare a unor resurse variate care se află la dispoziţia
societăţii. Ca să fac referire la exemplul dat mai devreme, sindicatele inter‑
acţionează cu patronatele şi cu guvernul pentru că ele traduc anumite aspiraţii,
anumite aşteptări, o anumită realitate socială, nu pentru că şi‑ar disputa
puterea.
Există, desigur, multe alte viziuni despre politică. La limită, există şi ideea
potrivit căreia ea e un simplu joc al iluziilor. Asta spunea, de pildă, un
scriitor cu mărturisite simpatii comuniste, Bertolt Brecht, potrivit căruia
„nu există niciun împărat, doar poporul crede că există şi doar un individ
crede că el e împărat”. Altfel spus: politica e un domeniu al aparenţelor,
al ficţiunii şi al superficialităţii. Ştiinţa politică asumă credinţa contrară:
pentru ea, politica e un domeniu cu o consistenţă şi o substanţă remarcabile.
Voi încheia expunerea mea despre politică vorbindu‑vă pe larg despre
un autor care a reuşit, cred eu, să surprindă foarte bine sensul termenului,
pornind de la ceea ce el numea echivocurile fundamentale legate de politică.
E vorba despre Raymond Aron, care, la fel ca Popper, este unul dintre
criticii importanţi ai totalitarismului. În unul dintre volumele care conţin
această critică a regimurilor totalitare, autorul francez defineşte politica
plecând de la trei echivocuri. El porneşte de la polisemia termenului, pen‑
tru ca – pe o cale negativă – să‑i clarifice sensul.
Primul echivoc pe care îl punea în evidenţă Raymond Aron este legat
de faptul că, spunea el, în limba franceză – iar asta e valabil, adaug eu, şi
în limba română – termenul politique (politică) traduce ceea ce engleza numeşte
cu doi termeni distincţi. Unul dintre ei e policy, cel de‑al doilea – politics.
Policy este, spunea Aron, „orice concepţie, orice program de acţiune sau
orice acţiune a unui individ, a unui grup sau a unui guvern referitoare la
o problemă sau la totalitatea problemelor unei comunităţi”. Cum vedeţi,
policy nu deosebeşte între o concepţie, o viziune, un proiect sau un program
de acţiune şi, respectiv, acţiunea propriu‑zisă. În plus, e vorba despre un
individ în sens larg – adică un cetăţean sau membrul unui partid sau un
responsabil politic. Toţi pot să conceapă o politică. E valabil însă şi pentru
un grup, dar şi pentru un guvern. E valabil, ar fi spus Weber, şi pentru cel
care trăieşte din politică, şi pentru cel care trăieşte pentru politică. Definiţia
aroniană spune de asemenea că e indiferent dacă e vorba despre o singură
chestiune sau despre toate problemele pe care şi le pune o comunitate.
Într‑un al doilea sens, cel pe care în engleză îl avem sub termenul politics
şi pe care în franceză şi în română îl avem sub numele amintit – politique
sau politică –, politica apare ca o confruntare a politicilor înţelese ca poli‑
cies. Este vorba despre domeniul în care rivalizează, în care se confruntă,
în care intră în competiţie politicile înţelese ca viziune, ca program de
acţiune sau acţiune etc. Cele două sensuri sunt distincte, spunea Raymond
Aron, dar ele sunt relaţionate. Nu există unul fără celălalt. În primul rând,
pentru că politics este înfruntarea diverselor policies. Dar, spunea Aron,
ceea ce trebuie să înţelegem este că politica‑domeniu, politica‑politics
presupune în mod inevitabil o dimensiune conflictuală, dar şi una consen‑
suală. Nu ne putem imagina, preciza Aron, nici că politica ar putea trăi
fără conflict, nici că ea ar putea fiinţa fără consens. Savater sugera că o
societate fără conflict ar fi un cimitir sau un muzeu al figurilor de ceară.
Altfel spus, ideea că ar putea exista politică fără conflict este o iluzie, şi –
mai precis – o iluzie periculoasă. E o iluzie – spunea Aron – care conduce
de fapt la totalitarism. Orice politică impune definirea unei alternative.
Indiferent că e vorba despre o concepţie, un program de acţiune sau o
acţiune. Cine vrea să elimine conflictul ajunge la totalitarism sau, în cel
mai bun caz, aşa cum observa S.M. Lipset, la mitul tehnocratic. Pe de altă
parte, politica implică şi consensul. Ea presupune consensul pentru că e
esenţial ca actorii politici să cadă de acord asupra regulilor competiţiei. Un
conflict derulat în afara regulilor creează haos, nu comunitate politică.
Politica impune, cere consensul, ea are nevoie de o înţelegere minimală
asupra regulilor jocului. Numele pe care îl poartă această înţelegere mini‑
mală, în cadrul regimurilor, este Constituţie.
Al doilea echivoc referitor la politică, în viziunea lui Aron, decurge din
faptul că acelaşi termen desemnează „o realitate” şi percepţia asupra aces‑
tei realităţi, sau „conştiinţa acestei realităţi”, bazată pe o cunoaştere a ei.
Un exemplu la îndemână – pe care îl oferă chiar Aron – este acela al con‑
flictului dintre două partide politice. Conflictul, ca realitate sau parte a
Politica 17
realităţii politice, este altceva decât conştiinţa existenţei acestui conflict pe

care o au actorii, altceva decât conştientizarea conflictului. Cele două sen‑
suri sunt, ca şi în cazul de mai sus, relaţionate. Altfel spus, politica înţeleasă
ca realitate presupune conştiinţa. Aceasta, pe de altă parte, alimentează
realitatea ca atare. Fără conştiinţa pe care o au actorii asupra sa, conflictul
politic nu există. Percepţia, felul în care e asumat conflictul alimentează
confruntarea. Pentru Raymond Aron, orice regim politic presupune o
cunoaştere minimală a realităţilor şi a unor reguli care participă la confi‑
gurarea acestei realităţi. De pildă, alegerile nu se pot desfăşura dacă ale‑
gătorul nu are o cunoaştere elementară a regulilor după care se votează, a
candidaţilor, a felului concret în care se votează. Sigur că această cunoaş‑
tere a regulilor şi a realităţilor nu e niciodată similară de la un cetăţean la
altul. Nu există două persoane care să aibă aceleaşi cunoştinţe despre
realitatea politică sau care să le fi configurat în acelaşi fel. Uneori, deose‑
birile sunt colosale. Există persoane perfect informate în privinţa tuturor
aspectelor importante ale jocului politic şi altele care ignoră aproape totul.
Pentru cineva care urmăreşte zi de zi jocul politic o asemenea ignoranţă e
de neînţeles. Dau acest exemplu pentru a sublinia că, de la un cetăţean la
altul, cunoştinţele, ca şi percepţia realităţii bazată pe aceste cunoştinţe sunt
variabile. Nu există o identitate politică perfectă între doi cetăţeni, chiar
dacă ei pot avea, la un moment dat, de pildă, aceeaşi opţiune pentru un
partid politic sau pentru o politică. La nivel sintetic şi global, există desigur
nişte identităţi. Dacă vom încerca să privim însă detaliile, similitudinea nu
este posibilă. Rămâne însă faptul fundamental: cunoaşterea realităţii, chiar
dacă foarte diferită de la un individ la altul, e parte a regimului. Iar regimul
democratic modern porneşte de la realitatea, de la forţa diferenţei. Demo
craţiile includ ca dat esenţial diferenţa. Înainte de modernitate, lucrurile arătau
altfel, dar în lumea modernă această diferenţă este de facto de nedepăşit.
Atomii individuali sunt inegali în fapt, dar trebuie să fie egali în drept. Acesta
este idealul politic modern, iar formula pe care se bazează reprezentarea
ia în seamă diferenţa pentru a o depăşi în mod abstract. Expresia „un om,
un vot” numeşte, spunea Pierre Rosanvallon, esenţa democraţiei moderne.
Votul – care dă substanţă reprezentării – este mijlocul de a depăşi separa‑
ţiile produse la nivelul comunităţilor de această diferenţă de fapt. Votul nu
este o procedură foarte veche. Multă vreme, aşa cum ştiţi, democraţia nu
era legată de vot, ci de tragerea la sorţi. Era egalitatea în faţa sorţilor, şi
nu în faţa legii. Revenind, pentru Aron, regimurile funcţionează pe baza
unei cunoaşteri, chiar dacă respectiva cunoaştere este diferită de la un
individ la altul. Iluzia totalitară, observa Millon Delsol, a fost aceea de a
crede că această cunoaştere este unică şi că politica înseamnă a o realiza.
Cel de‑al treilea echivoc pe care îl avea în vedere Raymond Aron era
pentru el şi cel mai important. Acest echivoc priveşte faptul că acelaşi
termen, politică, descrie „un sector particular al ansamblului social, dar
şi ansamblul social în întregul lui observat dintr‑un punct de vedere”. Ce
înseamnă sector particular? Înseamnă că politica e o parte a societăţii, una
care se alătură altor părţi, precum – spunea autorul francez – religia, fami‑
lia sau munca. Toate acestea sunt fragmente ale unui întreg. Acest prim
sens al politicii poate fi găsit, de altfel, în toate manualele de sociologie,
pentru că este vorba despre modul curent de judecată al sociologilor. Aşa
se face că, în tratatele de sociologie, vom găsi menţionate, ca subcapitole,
o sociologie a religiei, o sociologie a familiei, o sociologie a muncii şi o
sociologie politică. Pentru sociologi, politica este o parte a ansamblului
social, ea traduce nişte relaţii sociale, ca şi munca, familia sau chiar religia.
Pe de altă parte însă, spunea Aron, politica este chiar ansamblul social,
dacă e privit dintr‑o anumită perspectivă, şi anume dacă e privit din unghiul
propriu teoriei politice. Pentru această disciplină, politica are o particula‑
ritate care o diferenţiază de orice alt aspect social, ea este domeniul în
cadrul căruia, sublinia Aron, sunt aleşi cei care guvernează şi e asumat un
mod de exercitare a autorităţii. Desemnarea celor care guvernează şi insti‑
tuirea felului în care e exercitată autoritatea influenţează toate relaţiile
sociale. Aceste două elemente determină felul în care arată societatea. În
acest sens, politica este determinantă în raport cu societatea. Sigur, nu orice
aspect al vieţii dintr‑o comunitate depinde de politică în mod direct. Felul
în care, de pildă, se comportă spectatorii într‑un cinematograf, împiedi‑
cându‑i pe unii dintre cei prezenţi în sală să vadă filmul, sau felul în care
se comportă călătorii într‑un troleibuz nu au, în chip nemijlocit, o cauză
politică. Când vorbim despre această relaţie de determinare este vorba nu
atât de detalii, cât de stilul relaţiilor din societate. Comportamentele spec‑
tatorilor de film sau ale călătorilor din troleibuz îşi au originea într‑un tip
de educaţie – în familie sau în afara ei, la şcoală sau în comunitatea reli‑
gioasă –, iar educaţia depinde de o decizie politică. Lanţul cauzal e mai
lung sau mai scurt, dar e inevitabil.
Stilul relaţiilor dintre oameni, spunea Aron, este marcat de felul în care
sunt aleşi guvernanţii şi de felul în care ei exercită autoritatea. În acest
sens, nu societatea creează politica, aşa cum afirmă sociologii, ci politica
e cea care creează societatea. Politica nu este o expresie a relaţiilor sociale,
cum susţineau marxiştii. Dimpotrivă, politica întemeiază societatea sau
comunitatea politică. Regăsim astfel, împreună cu Aron, şi sensul antic al
politicii. Atunci când anticii vorbeau despre politică, o considerau o dimen‑
siune esenţială a umanităţii. Cunoaşteţi, desigur, formula celebră a lui
Politica 19
Aristotel, care e citată trunchiat sub forma „omul este un animal politic”.
De altfel, de multe ori expresia aceasta este citată depreciativ, pentru a
spune că politica te coboară pe scara demnităţii. Ei bine, Aristotel viza
exact contrariul. Formula sa afirma că omul este în mod natural o fiinţă
politică. Subliniind caracterul natural, Aristotel înţelegea să acrediteze ideea
potrivit căreia umanitatea omului este desăvârşită atunci când el participă
la treburile cetăţii. Pentru filosofii inspiraţi de aristotelism, omul nu e, am
putea spune, în mod deplin om dacă nu se implică în viaţa cetăţii. În vizi‑
unea aristotelică, oamenii care se mulţumesc să trăiască în sânul familiei,
în limitele căminului, cei care nu au în minte decât subzistenţa propriei
familii nu sunt în mod deplin oameni. Desăvârşirea naturii umane se pro‑
duce în cadrul cetăţii. Anticii considerau că suntem prin firea noastră
predispuşi să participăm la viaţa cetăţii şi, astfel, să ne împlinim ca oameni.
Hannah Arendt aduce şi ea în discuţie sensul antic al politicii şi îi adaugă
o nuanţă, cred eu, foarte importantă. Ea face acest efort de reinterpretare
în contextul celor două experienţe totalitare, nazismul şi comunismul, care,
subliniază ea, au fost experienţe nonpolitice, au negat însăşi esenţa politicii.
În viziunea lui Hannah Arendt, politica apare în spaţiul care există între
oameni, în spaţiul intermediar dintre ei şi, prin urmare, politica este înainte
de orice o relaţie. Iar acest spaţiu intermediar este singurul spaţiu de liber‑
tate. Mai mult, pentru greci, ne spune Arendt, a fi liber şi a trăi în polis
erau unul şi acelaşi lucru, activitatea politică constând în discuţie (dialog)
şi în libertatea cuvântului.
Ca şi Arendt, Aron a recuperat viziunea aristotelică asupra politicii.
Pentru el, politica este fondatoare, ea întemeiază comunitatea. Nicio soci‑
etate nu există în afara politicii. În viziunea sa, problema esenţială pe care
şi‑au pus‑o teoreticienii politicii este aceea de a justifica, de a explica
simultan autoritatea şi supunerea. Găsim, de altfel, această idee şi la un alt
mare autor, Isaiah Berlin, care considera că reflecţia politică ne explică de
ce unii poruncesc şi alţii se supun. Iată problema politică fundamentală,
problema la care – spunea Aron – regimurile politice au dat un răspuns
de‑a lungul timpurilor.
De fapt, aşa cum vom vedea în continuare, ar trebui să folosim nu sin‑
gularul, ci pluralul, pentru că răspunsurile date acestei întrebări sunt foarte
diferite. Ele alcătuiesc ceea ce Michael Oakeshott numea educaţia politică,
adică resortul integrării fiecăruia într‑o comunitate.
Texte
Hannah ARENDT, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur şi Mircea
Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1948], pp. 614‑615:
„S‑a făcut, deseori, observaţia că teroarea poate conduce la modul absolut doar
nişte oameni care sunt izolaţi unii faţă de alţii şi că deci una din preocupările
principale ale oricărei guvernări tiranice este de a provoca o asemenea izolare. [...]
Ceea ce numim izolare în sfera politică se numeşte singurătate în sfera relaţiilor
sociale. Izolarea şi singurătatea nu sunt acelaşi lucru. Eu pot fi izolat – adică într‑o
situaţie în care nu pot acţiona, pentru că nu este nimeni care să vrea să acţioneze
cu mine – fără a fi singuratic; şi eu pot fi singur – adică într‑o situaţie în care eu,
ca persoană, mă simt părăsit de orice tovărăşie omenească – fără a fi izolat. Izolarea
este acel impas în care oamenii sunt împinşi atunci când sfera politică a vieţilor
lor, acolo unde ei acţionează împreună urmărind un ţel comun, este distrusă”.
ARISTOTEL, Politica, VII, 4, 1326a‑b, ediţie bilingvă, traducere, comentarii
şi index de Alexander Baumgarten, studiu introductiv de Vasile Muscă, IRI,
Bucureşti, 2001, p. 387:
„Există şi o anumită măsură a mărimii cetăţilor, aşa cum este pentru toate
celelalte animale, plante sau instrumente. Căci niciunul dintre acestea nu ar dispune
de propria putere dacă ar fi excesiv de mic sau de mare, ci uneori ar fi în totalitate
lipsit de propria natură, iar alteori ar fi greşit întocmit. De exemplu, o navă de o
palmă nu va fi deloc o navă, dar nici una de două stadii şi, fie din cauză că este
mică, fie pentru că este mare, ea va naviga prost. La fel, o cetate cu o populaţie
prea mică nu este autarhică, deşi o cetate trebuie să fie astfel. Apoi, una cu o
populaţie prea mare este autarhică în nevoile sale, aşa cum este un neam, dar atunci
ea nu mai este o cetate, deoarece Constituţia ei este dificil de realizat. Căci cine
va fi strategul unei mulţimi excesiv de mari, sau cine îi va fi crainic, de nu va avea
vocea lui Stentor? Din acest motiv, cea dintâi cetate potrivită pentru o comunitate
politică este în mod necesar cea compusă dintr‑o mulţime suficient de mare pentru
ca ea să fie mai întâi autarhică în vederea unei vieţi bune. Este chiar posibil ca
această cetate să fie şi mai bună cu o mulţime mai mare, dar, aşa cum am spus,
acest lucru este limitat. Este uşor de aflat din fapte care este limita acestui exces:
căci treburile cetăţii se împart între conducători şi cei conduşi, iar în sarcina con‑
ducătorului cad ordinele şi judecăţile. Dar pentru a judeca în procese şi pentru a
distribui magistraturile după merit, cetăţenii trebuie să se cunoască între ei, să ştie
ce calităţi au. Căci acolo unde acest lucru nu se petrece, judecăţile şi cele relative
la magistraturi vor merge în mod necesar prost. Nu este corect să ne pripim în
privinţa acestor două aspecte, deşi acest fapt se petrece în mod evident în cazul
unei populaţii prea numeroase. Pe urmă, străinilor şi metecilor le‑ar fi uşor să
pună mâna pe dreptul la cetăţenie, deoarece nu este greu ca ei să treacă neobservaţi,
din cauza mulţimii excedentare. Este aşadar evident că aceasta este limita optimă
a cetăţii: excesul care conduce la o viaţă autarhică înseamnă o mulţime atât de
numeroasă încât să poată fi cuprinsă cu privirea”.
Politica 21
Raymond ARON, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu, All,

Bucureşti, 2001 [1965], pp. 17‑20:
„Termenul politică se foloseşte cu sensuri multiple. [...] S‑ar putea pune o
oarecare ordine în acest haos fixând atenţia asupra a trei echivocuri fundamentale
[...]. Cel dintâi echivoc este cel care rezultă din faptul că termenul politică este
folosit pentru a traduce două cuvinte englezeşti care au fiecare un înţeles precis
[...] policy şi politics. Numim policy o concepţie sau o acţiune în sine a unui indi‑
vid, a unui grup sau a unui guvern. [...] Un alt sens, politica – politics în engleză,
se aplică domeniului în care rivalizează sau se opun diversele politici (în sensul de
policy) [...]. Cel de‑al doilea echivoc se datorează faptului că acelaşi cuvânt desem‑
nează în acelaşi timp realitatea şi conştiinţa acelui fapt. Se vorbeşte de politică în
egală măsură pentru a desemna conflictul dintre partide şi cunoaşterea acestui
conflict. [...] Cel de‑al treilea echivoc, cel mai important, rezultă din faptul că
denumim prin acelaşi termen, politică, pe de o parte un sector particular din
ansamblul social şi, pe de altă parte, ansamblul social însuşi, observat dintr‑un
anumit punct de vedere. [...] Orice cooperare între oameni presupune o autoritate;
or, modul de exercitare a autorităţii şi alegerea guvernanţilor constituie esenţa
politicii. Politica este caracteristica majoră a colectivităţii în ansamblul său deoa‑
rece este condiţia oricărei cooperări între oameni”.
Isaiah BERLIN, Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri, ediţie
îngrijită de Henry Hardy şi Roger Hausheer, traducere din engleză de Radu Lupan,
Editura Meridiane, Bucureşti, 2001 [2000], p. 89:
„Printre problemele care constituie miezul teoriei politice tradiţionale sunt cele,
de exemplu, care privesc natura egalităţii, a drepturilor, a legii, a autorităţii, a
conducerilor. Noi solicităm analiza acestor concepte sau ne întrebăm cum funcţi‑
onează aceste expresii în limba noastră, sau ce forme de comportament prescriu
sau interzic şi de ce şi în ce mod. Când punem întrebarea, care este poate cea mai
fundamentală dintre toate problemele politice, De ce ar trebui cineva să asculte
de altcineva?, nu întrebăm De ce ascultă oamenii? – un lucru pe care ni l‑ar
putea lămuri psihologia empirică, antropologia şi sociologia, şi nici Cine ascultă
pe cine, când şi unde şi împinşi de ce cauze? – care ar putea să aibă un răspuns pe
baza unei dovezi extrase din aceste domenii sau din altele similare. Când întrebăm
de ce ar trebui un om să asculte, cerem să ni se explice ce e normativ în asemenea
noţiuni ca autoritatea, suveranitatea, libertatea şi să ni se justifice validitatea lor
în discuţiile politice. Acestea sunt cuvinte în numele cărora se dau ordine, oamenii
sunt siliţi, se duc războaie, se creează noi societăţi şi sunt distruse altele vechi –
expresii care au un mai mare rol ca oricare altele în viaţa noastră de azi”.
James BUCHANAN, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, traducere
de Liviu Papuc, Institutul European, Iaşi, 1997 [1975], p. 237:
„Încrederea în politică etalată de secolul XX, cel puţin până în anii 1960,
izvorăşte până la urmă din pierderea credinţei sale în Dumnezeu, însoţită de igno‑
ranţa în ceea ce priveşte funcţionarea efectivă a alternativelor organizaţionale.
Oamenii secolului al XVIII‑lea şi cei de la începutul secolului al XIX‑lea par să fi
avut mai multă înţelepciune, dar şi aici este sugerat scepticismul. Poate că jude‑
căţile lor erau bazate pe o observare mai îndeaproape a guvernelor, iar atitudinile
lor negative ar fi putut să reflecte nu atât încrederea lor într‑o alternativă nongu‑
vernamentală, cât respingerea încercărilor etatice de a oferi soluţia”.
Dominique COLAS, Sociologie politique, Presses Universitaires de France,
Paris, 1994, pp. 2‑3:
„Polisemia termenului politică a fost de atâtea ori subliniată încât uneori s‑a
putut ajunge la dizolvarea noţiunii [...]. Ca adjectiv, politic(ă) trimite în principal
la o activitate particulară a unor indivizi (aleşi, reprezentanţi) sau instituţii (partide,
grupuri, state). Ca substantiv, cuvântul feminin (politica) trimite la un ansamblu
de activităţi şi la un spaţiu specific de competiţie pentru cucerirea şi exercitarea
puterii: viaţa politică. [...] Termenul poate fi definit şi la masculin (politicul),
într‑un sens weberian, şi anume, aşa cum spunea Philippe Braud, ca un câmp social
dominat de conflicte de interese reglementate de o putere care asumă ea însăşi
monopolul coerciţiei legitime. Cele trei faţete nu sunt antinomice, ci mai degrabă
complementare. A vorbi despre politic implică o viziune globală şi savantă a feno‑
menului şi mai ales o cercetare sistematică a ceea ce‑l determină. Se trece astfel
de la descriptiv la explicativ”.
Michel FOUCAULT, Ce este un autor? Studii şi conferinţe, traducere de
Bogdan Ghiu şi Ciprian Mihali, Idea Design & Print, Cluj, 2004 [1969], p. 116:
„Occidentul va fi dominat de marele mit după care adevărul nu aparţine nici‑
odată puterii politice, puterea politică este oarbă, adevărata cunoaştere este cea pe
care o deţii când te afli în contact cu zeii sau când îţi aminteşti de lucruri, când
priveşti marele soare etern sau când deschizi ochii spre ceea ce s‑a petrecut. Odată
cu Platon începe un mare mit occidental: există antinomie între cunoaştere şi
putere. Dacă există cunoaştere, trebuie să renunţi la putere. Acolo unde cunoaşte‑
rea şi ştiinţa se află în adevărul lor pur, nu mai poate să existe putere politică.
Acest mit trebuie lichidat [...] Puterea politică nu este absentă din cunoaştere, ea
este întreţesută cu cunoaşterea”.
Francis FUKUYAMA, State Building: Governance and World Order in the
Twenty First Century, Profile Books, 2005, p. 2:
„Menirea politicii moderne a fost să atenueze puterea statului de a‑şi conduce
activităţile sale către scopuri considerate legitime de către cetăţenii pe care îi ser‑
veşte, şi anume să determine regulile de exercitare a puterii conform domniei legii”.
Marcel GAUCHET, „De la teocraţie la democraţie”, traducere de Cristian
Preda, Polis, nr. 2/1995 [1992], p. 78:
„Procesul care scoate de pe orbita sacrului politica Occidentului modern nu
reprezintă o simplă secularizare sau laicizare, altfel spus, o simplă restituire a
omului sieşi. E vorba, dimpotrivă, de o dinamică în cadrul căreia ceea ce altădată
se petrecea prin medierea alterităţii religioase se converteşte, se metabolizează,
oarecum, în lumea profană. [...] Noi nu încetăm, de fapt, să reabsorbim alteritatea
religioasă în noi înşine printr‑o mişcare continuuă, chiar de‑am deveni străini faţă
de noi înşine”.
Politica 23
Jakub KARPINSKY, ABC‑ul democraţiei, traducere de Constantin Geambaşu,

Humanitas, Bucureşti, 1993 [1990], p. 11:
„Astăzi, domeniile şi tipurile variate ale activităţilor politice fac obiectul acti‑
vităţii unor instituţii distincte. Juriştii care se ocupă cu dreptul constituţional ela‑
borează principiile de separare şi coordonare a unor astfel de instituţii. În statele
contemporane se depun eforturi în vederea separării luării deciziilor în domeniile
legislaţiei, administraţiei, activităţilor judecătoreşti, poliţiei. Dar aceste domenii
care sunt astăzi separate cândva nu erau despărţite. [...] În afară de diferenţierea
şi delimitarea domeniilor şi genurilor puterii, evoluţia vieţii politice cuprinde şi
procesul depersonalizării şi instituţionalizării. Acest proces constă în separarea
dintre persoană şi funcţia pe care o deţine”.
Seymour Martin LIPSET, Political Man: The Social Bases of Politics, ediţie
revăzută şi adăugită, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland,
1981, p. 452:
„Numeroşi analişti [...] sugerează că expansiunea unor mari organizaţii biro‑
cratice, un aspect endemic al societăţii industriale moderne, fie ea capitalistă sau
socialistă, reduce sfera libertăţii individuale pentru că oamenii din organizaţii
trebuie să se supună pentru a putea reuşi. Acest aspect este uneori legat de dimi‑
nuarea intensităţii conflictului politic, pentru că politica este văzută ca transfor‑
mându‑se în administrare, pe măsură ce managerul şi expertul domină guvernarea
şi lumea afacerilor”.
Pierre MANENT, Cetatea omului, traducere de Ioana Popa şi Cristian Preda,
notă despre autor de Cristian Preda, Babel, Bucureşti, 1998 [1994], p. 249:
„Omul modern trăieşte în Istorie; el se înţelege şi se defineşte el însuşi ca
fiinţă istorică. [...] a acţiona şi a gândi în conformitate cu Istoria, şi nu în confor‑
mitate cu Natura sau cu Legea – iată care este datoria şi privilegiul omului modern.
[...] El evită legea care îi este dată şi căută legea pe care şi‑o dă singur [...] şi fără
de care ar fi tocmai jucăria naturii, a lui Dumnezeu sau a propriului său trecut”.
Chantal MILLON‑DELSOL, Les idées politiques au XXičme sičcle, Presses
Universitaires de France, Paris, 1991, p. 4:
„Eroarea utopiilor totalitare a fost aceea de a fi crezut că politica este un mod
de a face – un act de creaţie pornind de la un model construit mental. Orice teo‑
rie a statului de drept va tinde să arate că politica este un mod de a acţiona: un
act legat de o alegere nesigură, în absenţa oricărui model. Dacă politica totalita‑
rismului e utopică, politica statului de drept este etică: nu în sensul că ar fi morală,
ci în sensul că reprezintă o alegere particulară care trebuie realizată într‑un mod
aleatoriu”.
Michael OAKESHOTT, „Educaţia politică”, traducere de Camil Ungureanu şi
Cristian Vasilescu, Polis, nr. 3/1998 [1990], pp. 17 şi 21:
„Politica este activitatea de participare la angajamentele generale ale unei aso‑
cieri de persoane care, în ceea ce priveşte recunoaşterea pe care o dau în comun
modului de participare la angajamente, compun o singură comunitate. A vorbi
despre o asociere de persoane lipsită de tradiţii comportamentale recunoscute sau
despre una care dispune de angajamente care nu sugerează nicio direcţie de schim‑
bare şi care nu necesită îmbunătăţiri înseamnă a vorbi despre nişte oameni inca‑
pabili de politică. [...] Mai mult, educaţia politică nu este numai o problemă de
înţelegere a unei tradiţii, ci înseamnă şi învăţarea modului cum să participi la
conversaţie: este în acelaşi timp iniţiere într‑o moştenire faţă de care avem un
interes vital şi exploatarea sugestiilor sale”.
PLATON, „Republica”, 389b‑c, în Opere, vol. V, traducere, interpretare, lămuriri
preliminare, note şi anexă de Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986, p. 160:
„Mai mult decât orice trebuie preţuit adevărul. Dacă am vorbit cu dreptate
adineauri spunând că, în sine, minciuna este nefolositoare zeilor, iar oamenilor le
este folositoare doar în chip de leac, e vădit că ea trebuie încredinţată medicilor,
dar că particularii nu trebuie să se atingă de ea. [...] Se cuvine deci ca doar câr‑
muitorii cetăţii să mintă, fie pe duşmani, fie pe cetăţeni, având în vedere folosul
cetăţii; tuturor celorlalţi însă nu li se dă voie să mintă. Vom zice că un particular
care a minţit pe cârmuitori a făptuit o greşeală egală şi chiar mai mare decât un
bolnav care n‑ar spune adevărul medicului sau decât un sportiv care nu l‑ar spune
antrenorului, în privinţa stării corpului lor, ori decât cineva care nu spune cârma‑
ciului starea corăbiei şi a marinarilor, în ce fel el sau vreunul dintre coechipieri
îşi fac treaba”.
Karl R. POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei, traducere de D. Stoianovici,
vol. I, Humanitas, Bucureşti, 1992 [1945], p. 21:
„Mulţi cred că o atitudine cu adevărat ştiinţifică sau filosofică faţă de politică
şi o înţelegere mai adâncă a vieţii sociale în general trebuie să se bazeze pe studi‑
erea şi interpretarea istoriei omenirii. În timp ce omul de rând consideră contextul
vieţii sale şi importanţa experienţelor sale personale şi a frământărilor sale mărunte
ca pe nişte lucruri de la sine înţelese, despre cel ce se consacră studiului societă‑
ţii şi despre filosof se spune că trebuie să privească lucrurile dintr‑o perspectivă
mai înaltă. În ochii acestora, individul uman apare ca un simplu pion, ca un
instrument oarecum insignifiant în evoluţia de ansamblu a omenirii. Actorii cu
adevărat importanţi pe Scena Istoriei sunt, într‑o atare perspectivă, fie Popoarele
Mari şi Marii lor Conducători, fie Marile Clase sau marile Idei. În oricare din
aceste alternative, sociologul sau filosoful social va încerca să înţeleagă sensul
piesei care se joacă pe Scena Istoriei; va încerca să înţeleagă legile dezvoltării
istorice. Dacă izbuteşte, el va fi, desigur, în măsură să prezică evoluţiile viitoare.
El ar putea atunci să aşeze politica pe o temelie solidă şi să ne dea sfaturi practice,
spunându‑ne care acţiuni politice au şanse de reuşită şi care nu. Avem aici o
descriere concisă a unei atitudini pe care eu o numesc istoricism”.
Pierre ROSANVALLON, Le sacre du citoyen. Histoire du suffrage universel en
France, Gallimard, Paris, 1992, pp. 11‑12, 106 şi 455:
„Un om, un vot. Ecuaţia e simplă şi ni se impune cu forţa evidenţei. Egalitatea
în faţa urnelor este pentru noi condiţia primă a democraţiei, forma cea mai ele‑
mentară a egalităţii, temelia indiscutabilă a dreptului. [...] Sufragiul universal este
Politica 25
de acum înainte condiţia indispensabilă a oricărui sistem politic. [...] Dacă demo‑
craţia este atât un regim (puterea poporului), cât şi o religie (celebrarea unei mitice
societăţi a egalilor), ea îşi află în ideea sufragiului universal dubla sa matrice. [...]
Noţiunea de universalitate a sufragiului nu este de la sine înţeleasă, dovadă fiind
şi faptul că expresia sufragiu universal nu este folosită deloc în 1789. [...] Altfel
spus, democraţia a triumfat ca religie, dar s‑a impus foarte târziu ca regim”.
Bertrand RUSSELL, History of Western Philosophy and Its Connection with
Political and Social Circumstances from the Earliest Times to the Present Day,
Routledge, Londra, 1991 [1946], pp. 174, 196 şi 203:
„Politica lui Aristotel este şi interesantă, şi importantă – e interesantă deoarece
ne înfăţişează prejudecăţile grecilor educaţi din timpul său şi e importantă ca sursă
a mai multor principii care vor fi influente până la sfârşitul Evului Mediu. [...]
Autorul nu îl menţionează deloc pe Alexandru şi nu pare deloc conştient de trans‑
formarea profundă a lumii pe care o realizase acesta. Întreaga carte se referă la
cetatea‑stat şi nimic nu pare să indice decăderea ei [...]. Şi mai surprinzător este
faptul că Alexandru a avut o aşa mică influenţă asupra lui Aristotel, ale cărui
speculaţii despre politică au neglijat în mod stupid faptul că epoca imperiilor luase
locul epocii cetăţilor‑stat. Mă tem că Aristotel se gândea la Alexandru ca la un
băiat trândav şi încăpăţânat care nu a înţeles niciodată nimic din filosofie. Până la
urmă, contactele dintre aceşti doi mari oameni par să fi fost la fel de puţin roditoare
ca şi când ar fi trăit în lumi diferite [...] Una dintre întrebările lui Aristotel era cât
de mare trebuie să fie o cetate. Pentru el, marile cetăţi nu sunt niciodată bine
guvernate, întrucât o mulţime prea mare nu poate fi disciplinată. O cetate trebuie
să fie suficient de mare încât să fie mai mult sau mai puţin autosuficientă, dar nu
prea mare pentru o guvernare bazată pe legi. Ea trebuie să fie suficient de mică
încât cetăţenii să se cunoască bine unii pe alţii, altfel alegerile şi procesele nu ar
putea fi drepte. Teritoriul trebuie să fie atât de mic încât să poată fi văzut în între‑
gime din vârful unui deal”.
Giovanni SARTORI, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop,
prefaţă de Dan Pavel, Polirom, Iaşi, 1999 [1987], p. 61:
„Distincţia dintre politic pur lipsit de idealuri, pe de o parte, şi un politic impur
dominat de idealuri, pe de altă parte, stabileşte nişte graniţe greşite. Distincţia
esenţială se face mai curând între (a) o perspectivă conflictuală asupra politicului
şi (b) o viziune paşnică, legalistă asupra politicului. În primul caz, puterea controlează
persuasiunea, forţa stabileşte drepturile şi soluţionarea conflictelor este făcută prin
înfrângerea inamicului – a celuilalt văzut ca hostis. În al doilea caz, forţa este
păstrată în rezervă, ca ultima ratio, ca un motiv ultim şi dezagreabil, iar soluţio‑
narea conflictelor se face prin intermediul înţelegerilor, al curţilor de justiţie şi al
procedurilor juste”.
Fernando SAVATER, Politica pentru fiul meu, traducere de Cornelia Rădulescu,
Humanitas, Bucureşti, 1999 [1992], pp. 13 şi 31‑35:
„Grecii antici (nişte tipi deştepţi şi curajoşi, pentru care ştii că am o admi‑
raţie specială) îl numeau idiotes pe cel care nu se băga în politică; cuvântul
însemna persoana izolată, care nu are nimic de oferit celorlalţi, obsedată de

mărunţişurile propriei sale case şi manipulată în definitiv de toţi. [...] Deci
mesajul cărţii pe care începi să o citeşti este şi el un pic agresiv şi obraznic,
pentru că se poate rezuma la trei cuvinte: nu fi idiot! [...] Este posibilă o soci‑
etate anarhică, adică fără politică? Anarhiştii au fără doar şi poate dreptate
măcar într‑un aspect: o societate fără politică ar fi o societate fără conflicte.
Dar este posibilă o societate umană – nu de insecte sau de roboţi – lipsită de
conflicte? Să fie politica oare cauza conflictelor sau consecinţa lor, o încercare
de a nu le face să fie atât de distrugătoare? [...] Mie mi se pare că înfruntarea,
conflictul între interesele individuale este ceva inseparabil de viaţa în compania
altora. [...] O societate fără conflicte nu ar fi societate omenească, ci un cimitir
sau un muzeu de ceară. [...] Atunci politica (şi aminteşte‑ţi că este vorba de
ansamblul de motive pentru a ne supune şi pentru a nu ne supune) constă în a
zăgăzui anumite conflicte, în a le canaliza şi a le ritualiza, împiedicându‑le să
crească până la a distruge, ca un cancer, grupul social”.
Leo STRAUSS, What Is Political Philosophy? And Other Studies, University
of Chicago Press, Chicago, 1988 [1959], pp. 12 şi 21:
„Prin natura sa, politica e supusă aprobării şi dezaprobării, alegerii şi respin‑
gerii, laudei sau blamării. Esenţa lucrurilor politice este de a nu fi neutre, ci de a
cere din partea oamenilor supunere, acceptare, decizie sau judecată. Ele nu pot fi
înţelese în profunzime dacă nu e luată în serios pretenţia lor, explicită sau implicită,
de a fi judecate în termeni de bine şi de rău, de dreptate şi de nedreptate, id est
dacă nu sunt măsurate cu ajutorul unui criteriu al binelui sau al dreptăţii. Pentru
a judeca aşa cum se cuvine, este nevoie de criterii veritabile. Dacă filosofia politică
vrea să dea seamă de propria sa materie, ea trebuie să tindă spre cunoaşterea
autentică a acestor standarde. Filosofia politică este încercarea de a cunoaşte atât
natura lucrurilor politice, cât şi ordinea politică dreaptă sau bună. [...] Este impo‑
sibil să studiezi fenomenele sociale, inclusiv cele importante, fără să faci judecăţi
de valoare. [...] Cine refuză să distingă un mare om de stat de un mediocru sau un
impostor poate alcătui o bibliografie de bună calitate, dar nu poate spune nimic
relevant despre politică sau istoria politică. [...] În general vorbind, este imposibil
să înţelegi o gândire, o acţiune sau o operă în lipsa unei evaluări. Dacă nu poţi
evalua în mod adecvat, înseamnă că nu eşti pregătit să înţelegi în mod adecvat”.
Max WEBER, Politica, o vocaţie şi o profesie, traducere de Ida Alexandrescu,
Anima, 1992 [1926], pp. 13‑14:
„Se poate face politică, adică se poate exercita o influenţă asupra împărţirii
puterii între diferitele formaţiuni politice, fie ca politician de ocazie, fie având ca
preocupare principală sau secundară politica, exact aşa cum se întâmplă în cazul
ocupaţiilor economice. [...] Politicieni de ocazie suntem cu toţii când ne punem
buletinul de vot în urnă sau când ne manifestăm voinţa politică în vreun fel:
aplaudând sau protestând la o adunare politică, ţinând un discurs politic ş.a.m.d. –
şi în cazul multor oameni legătura cu politica se mărgineşte la atât. Politicienii ca
ocupaţie secundară sunt astăzi toţi oamenii de încredere sau membrii conducerii
unor partide politice, care‑şi exercită aceste funcţii [...] numai în caz de nevoie şi
Politica 27
nu trăiesc nici material, nici spiritual în primul rând de pe urma acestei ocupaţii...
Există două moduri de a‑ţi face o profesie din politică: fie să trăieşti pentru poli‑
tică, fie bunăoară din politică. Aceste contrarii nu se exclud însă total. De regulă,
se fac mai degrabă ambele lucruri deodată. [...] Cel ce trăieşte pentru politică
trăieşte lăuntric din asta, fie că o face din pura plăcere de a poseda puterea pe care
o exercită, fie că îşi susţine echilibrul interior şi respectul de sine din conştiinţa
faptului că viaţa sa capătă sens fiind pusă în slujba unei cauze [...] Din politică,
din profesia de om politic, trăieşte cel ce caută să facă din aceasta o sursă perma‑
nentă de venituri, iar pentru politică, cel în cazul căruia nu poate fi vorba de aşa
ceva”.
{tiin]a politic\
După ce am definit politica pornind de la confuziile frecvente şi echi‑

vocurile legate de acest termen, vom vedea ce este ştiinţa politică, luând
în seamă felul în care ea se diferenţiază de alte discursuri despre politică.
Înainte de orice însă, este nevoie de câteva observaţii despre discursul
ştiinţific. Nu este ceva foarte elaborat, pentru că nu facem un curs de epis‑
temologie. Dar întrucât vorbim despre ştiinţă, cred că sunt utile trei obser‑
vaţii de ordin foarte general referitoare la statutul acesteia, observaţii pe
care le preiau de la Jean‑Marie Denquin. Prima observaţie: ştiinţa este
diferită de realitate. Ea are ca referinţă realitatea, dar este total distinctă
de aceasta, discursul ştiinţific constând în elaborarea unor obiecte intelec‑
tuale capabile să explice, să dea seamă de respectiva realitate. Mai ales
atunci când este vorba despre societăţi umane, deosebirea dintre discurs şi
realitate trebuie făcută cu maximă rigoare. A doua observaţie: discursul
ştiinţific diferă în mod radical de limbajul natural. Spre deosebire de limba
folosită în mod cotidian de omul obişnuit, discursul ştiinţific are un carac‑
ter sistematic şi o coerenţă logică internă remarcabile. Dacă la nivelul
exprimării cotidiene putem găsi numeroase contradicţii, oamenii afirmând
atât un lucru, cât şi contrariul lui, discursul ştiinţific exclude orice urmă
de contradicţie logică. Altfel spus: nu veţi găsi într‑un discurs ştiinţific şi
A, şi non‑A, cum ar spune logicienii. În fine, ştiinţa presupune ceea ce
epistemologii numesc „controlul intersubiectiv” al comunităţii academice
sau universitare. Aceasta înseamnă că o afirmaţie făcută în ştiinţă nu poate
fi valabilă pentru o singură persoană, pentru cea care o face, întrucât ea
trebuie să fie testată, validată de comunitatea ştiinţifică, de universitarii şi
specialiştii domeniului. În ştiinţă, obiectul e accesibil întregii comunităţi.
Doar aşa este posibil, de altfel, ca ştiinţa să evolueze. Discursul ştiinţific
este aşezat sub semnul evoluţiei. Există, desigur, mai multe explicaţii ale
evoluţiei ştiinţei. În a doua jumătate a secolului trecut, autori precum
Thomas Kuhn, Paul Feyerabend sau Karl R. Popper – ca să citez doar trei
nume – au formulat explicaţii divergente ale schimbării paradigmelor ştiinţei.
{tiinţa politicĂ 29
În treacăt fie spus, Mattei Dogan observa că unii termeni, precum cel de
paradigmă al lui Kuhn nu sunt adecvaţi în ştiinţa politică. Pentru Popper,
o afirmaţie este ştiinţifică dacă e falsificabilă, dacă ea poate intra sub con‑
trolul comunităţii ştiinţifice. Însă, indiferent de explicaţiile formulate, toţi
epistemologii sunt de acord că ştiinţa evoluează, că e un discurs care se
schimbă, nu unul imuabil. Pentru simţul comun, faptul că ştiinţa dă seamă
de realitate şi că, pe de altă parte, ea este în mod necesar un discurs care
se schimbă creează o dificultate. Aşa cum spunea Max Weber, ştiinţa pro‑
duce situaţii inconfortabile, una dintre misiunile unui profesor fiind tocmai
aceea de a recunoaşte că există fapte care creează un disconfort. Aş prelungi
această reflecţie cu o referinţă la Isaiah Berlin, care le spunea studenţilor
săi că singurul lucru pe care‑l poate promite este acela că, la finalul expu‑
nerilor, vor fi capabili să îşi dea seama când semenii lor spun prostii.
Universitatea, ca for al producerii ştiinţei, se află astfel între nevoia recu‑
noaşterii evoluţiei discursului care explică realitatea şi promisiunea vânării
erorilor din discursul comun. Pot trece acum la materia principală a aces‑
tei expuneri, şi anume distingerea ştiinţei politice de alte discursuri care au
ca obiect politica şi cu care ea coabitează.
O voi diferenţia, mai întâi, de discursurile politicienilor şi jurnaliştilor.
Seiler spunea că un bun specialist în ştiinţa politică e tocmai contrariul unui
bun politician, diferenţa dintre cei doi fiind că primul asumă o privire
comparativă şi un relativism ideologic cu totul străin de credinţele unui om
politic. Apoi, voi distinge ştiinţa politică de jurnalismul politic. Foarte
adesea, în percepţia comună, ştiinţa care se ocupă de înţelegerea politicii
este confundată cu discursul jurnaliştilor şi cu comentariile pe care ziariş‑
tii le dedică faptelor politice. De ce se întâmplă aşa nu e greu de ghicit. E
vorba despre prezenţa covârşitoare a mass‑media în societăţile democratice:
ele creează ideea pe care şi‑o fac cetăţenii despre fenomenul politic. Aşa
cum afirmau Murray Edelman sau Yves Schemeil, pentru mulţi cetăţeni
politica e generată de jurnalul de actualităţi de la televiziune. Ce deosebeşte
însă jurnalismul de ştiinţa politică? Pentru a răspunde, vom observa cum
anume este construit, în cele două cazuri, contactul cu realitatea. Jurnaliştii
au un contact direct cu realitatea, în timp ce ştiinţa politică are un contact
mediat cu ea. Jurnaliştii sunt cei care dau formă actualităţii politice. Din
noianul de fapte, de gesturi, de acţiuni, de decizii pe care le iau oamenii
politici, jurnaliştii selectează unele şi construiesc astfel ceea ce numim
actualitatea politică. În calitate de cetăţeni, nu am putea şti ce este
actualitatea dacă jurnaliştii nu ar fabrica‑o pentru noi. Lumea politică
modernă este una foarte densă. Dacă într‑o zi toate vocile jurnaliştilor ar
amuţi, lumea politică ar continua să existe, dar nu şi actualitatea. Societatea
democratică nu mai există ca o comunitate face to face, aşa că jurnalismul

e indispensabil pentru a elabora actualitatea. Ştiinţa politică, pe de altă
parte, are cu realitatea un contact mediat. Medierea e construită cu ajutorul
mai multor metode şi tehnici. Unele dintre acestea privesc colectarea date‑
lor, altele privesc analiza lor, aşa cum constata Sophie Duchesne într‑un
articol din 2009. Fiecare categorie în parte cuprinde, de altfel, mai multe
tipuri de tehnici şi metode. Colectarea se poate face, de pildă, lucrând în
arhive. Cine vrea să facă o monografie despre, să zicem, ministerul de
interne, va intra în arhivele acestei instituţii, căutând în „măruntaiele” sale
felul în care a fost organizat de la întemeierea sa până în zilele noastre.
Datele de care are nevoie ştiinţa politică pot fi obţinute şi prin observaţie
de tip etnografic. Cine vrea să scrie despre un partid politic poate merge –
exact ca un etnograf – pe teren, urmărind zi de zi cum funcţionează respec‑
tiva organizaţie. O altă tehnică de colectare a datelor este interviul. Când
vorbim despre interviu în ştiinţele sociale avem în vedere o tehnică infinit
mai elaborată decât interviul jurnalistic. A lua un interviu pentru presă
înseamnă, simplu spus, a aşeza un microfon în faţa unui om politic, cu un
număr variabil de întrebări legate în principiu de actualitatea imediată. În
ştiinţele sociale, interviul e sistematic şi cunoaşte de altfel mai multe vari‑
ante (semidirectiv, proiectiv etc.). Specialistul în ştiinţa politică – sau
politistul, cum preferă să îi spună unii – utilizează de asemenea sondajele
de opinie. Acestea sunt pentru omul politic indicatori ai sprijinului de care
beneficiază, pentru jurnalişti – cifre folosite în general, în mod eronat, doar
predictiv, în timp ce pentru ştiinţa politică reprezintă o bază de date despre
un segment al populaţiei cu valoare reprezentativă. Tehnicile de interpretare
a datelor sunt şi ele de mai multe feluri. Analiza de dependenţă sau de
regresie îţi permite, spune aceeaşi Duchesne, să măsori impactul pe care
îl are o variabilă neutralizând influenţa altora asupra procesului studiat. În
schimb, o analiză factorială face exact contrariul, şi anume pune în evidenţă
corelarea, relaţionarea diverselor variabile care acţionează în cazul unui
proces politic. O altă tehnică, foarte prizată la noi, este analiza de discurs,
care poate urmări, de pildă, frecvenţa cu care sunt utilizaţi anumiţi ter‑
meni‑cheie de către un politician sau de către un partid. Să mai spunem că
analiza discursului politic nu e una de tip literar, fie şi pentru că ea utilizează
multe metode de tip cantitativ. În cursurile de metodă, veţi vedea cum
anume sunt deosebite acestea în cantitative şi calitative. Cele cantitative
sunt bazate pe statistică şi pe eşantionare. Un eşantion e construit ca repre‑
zentativ pentru a putea generaliza rezultatele analizei la scara unei popula‑
ţii. Printr‑o bună eşantionare, populaţii de câteva zeci de milioane de
persoane sunt înţelese plecând de la reducerea lor la o mie de interviuri.
Un eşantion nu e ceva elaborat la întâmplare şi, desigur, el nu există în

mod spontan, ci e construit, şi anume pornind de la mai multe variabile,
precum sexul, vârsta, mediul de provenienţă şi aşa mai departe. Cu cât
numărul acestor variabile e mai mare, cu atât suntem mai îndreptăţiţi să‑l
folosim pentru a da seamă de un întreg. Asta pentru că sunt încrucişaţi mai
mulţi factori care permit ca eşantionul să fie consistent şi coerent. Metodele
calitative, dimpotrivă, funcţionează după o cu totul altă logică. E vorba
despre explicarea completă a unui număr limitat de cazuri – la limită, a
unuia singur – luând în seamă ansamblul caracteristicilor sale.
Ian Shapiro, Roger Smith şi Tarek Masoud observau acum câţiva ani că
în Statele Unite ştiinţa politică este fracturată în două tabere: cea a canti‑
tativiştilor şi cea a calitativiştilor. De fapt, astăzi, în ştiinţa politică sunt
preferate aşa‑numitele metode mixte, care reunesc şi o dimensiune canti‑
tativă, şi una calitativă. Este suficient să deschideţi paginile unei reviste de
specialitate pentru a vedea că, foarte adesea, studiile şi articolele combină
tehnici şi metode foarte diferite. Aş vrea să insist asupra importanţei meto‑
dei în ştiinţa politică. Într‑un anumit sens, ea este chiar conţinutul, aşa cum
subliniau King, Keohane şi Verba, care arătau de asemenea că ştiinţa
înseamnă inferenţe, proceduri şi concluzii nesigure. Rezumând, am putea
spune că, sprijinită de metode şi tehnici foarte elaborate, ştiinţa politică se
situează în alt univers decât cel propriu discursului jurnalistic şi, respectiv,
decât cel produs de către politicieni.
A doua distincţie pe care aş vrea să o fac ia drept referinţă discursul
intelectual, care e, la rândul său, una dintre formele foarte influente de
articulare a unei judecăţi asupra politicii. Termenul „intelectual” cunoaşte
mai multe înţelesuri şi, pentru a evita confuziile create de suprapunerea
acestora, vreau să le disting pe cele două mai importante. În principiu, la
noi, de multe decenii, sensul dat termenului este unul care vine din mar‑
xism: e vorba despre descrierea intelectualului ca persoană ce deţine o
diplomă care sancţionează, care acoperă o anumită capacitate intelectuală
dobândită la universitate. Într‑adevăr, aşa cum reiese şi din dicţionarele de
filosofie sau de politică publicate sub comunism, cultura marxistă făcea o
deosebire foarte clară între diversele categorii sociale în funcţie de ceea ce
tot marxismul numeşte mijloacele de producţie. Pentru marxişti, un mijloc
de producţie e unealta sau instrumentul de care se serveşte un individ sau
o categorie de oameni pentru a produce la scară socială ceva. Marxiştii
deosebesc trei mari astfel de categorii: ţăranii – care au drept mijloc de
producţie pământul –, muncitorii – care lucrează în fabrici şi folosesc
maşinile – şi, în fine, a treia categorie, intelectualii – care nu lucrează nici
pământul, nici în uzină, ci elaborează idei, lucrează cu concepte şi noţiuni.
Pe această filieră, intelectual e cel care deţine o diplomă, el nefiind nici

sclavul pământului (precum ţăranul), nici robul uzinei, precum proletarul,
dar ajutându‑i pe aceştia să priceapă mecanismele exploatării. Această
definiţie dată de către marxişti intelectualului este şi astăzi utilizată pe scară
largă, în ciuda rupturii produse de căderea comunismului. Dar nu acest
paradox e lucrul cel mai important. Definirea intelectualului ca deţinător
al unei diplome face din această accepţie ceva irelevant, deoarece ar însemna
că acum toată lumea sau aproape toată lumea e intelectuală. Într‑adevăr,
peste 80% din persoanele ce aparţin unei generaţii au o diplomă de baca‑
laureat şi mai toţi bacalaureaţii merg să facă studii universitare. Cum toţi
aceştia sunt susceptibili să aibă un discurs despre politică, am fi obligaţi
să suprapunem categoria intelectual peste cea de cetăţean. A început totuşi
să fie folosit la noi şi un alt sens al termenului „intelectual”, unul intens
vehiculat în ştiinţele sociale şi care e cu totul diferit de cel inventat de
marxism. E vorba de sensul născut în cadrul unei mari dezbateri publice
care a avut loc în Franţa la sfârşitul secolului al XIX‑lea, aşa‑numita afacere
Dreyfus, despre care scria, între mulţi alţii, şi Hannah Arendt. Dreyfus a
fost un ofiţer francez de origine evreiască, bănuit că e spion al Germaniei,
drept pentru care a fost degradat şi condamnat la ocnă pe viaţă. Această
pedeapsă a dat naştere unor reacţii, între care şi a unui scriitor celebru,
Émile Zola. Într‑un text intitulat J’accuse, Zola lua apărarea sărmanului
militar, care era victima unei atmosfere naţionaliste şi antisemite. Scriitorul
francez a devenit prototipul intelectualului, în sensul că intervenţia sa a
produs o divizare semnificativă a opiniei publice. Folosindu‑şi capitalul de
notorietate dobândit prin profesia sa, scriitorul devine un intelectual în măsura
în care utilizarea critică a raţiunii decantează opiniile sociale. E deci inte‑
lectual cel care intervine în dezbaterea publică într‑un mod critic. Vreau să
insist asupra acestui aspect: dimensiunea critică a discursului intelectual e
esenţială. Critica instituţiilor, critica practicilor politice, critica puterii ca
putere, în ideea împiedicării oricărui posibil abuz, reprezintă nota distinc‑
tivă a discursului intelectual. Ştiinţa politică este şi ea caracterizată de o
dimensiune critică, în măsura în care, precum orice ştiinţă, foloseşte diverse
resurse pe care le evaluează într‑un mod critic. Ceea ce deosebeşte însă
ştiinţa politică de discursul intelectual este faptul că ştiinţa nu este elaborată
pentru a critica instituţiile, practicile sau pentru a limita puterea. Ştiinţa nu
critică, ea explică. Indiferent dacă explicaţiile sunt structurale sau formulate
în termeni de agenţi (Adrian Leftwich), ştiinţa politică trebuie să se mulţu
mească să explice fenomenul: ea nu poate să tindă spre un angajament civic.
Atunci când analizaţi discursurile sau practicile, e nevoie să vă utilizaţi în mod
critic raţiunea, dar această orientare a judecăţii nu trebuie să vă conducă
spre un rechizitoriu la adresa instituţiei sau practicii pe care o studiaţi.
În al treilea rând, voi distinge ştiinţa politică de ideologie. Cum ne vom

ocupa într‑un curs de chestiunea ideologiei, acum nu voi face decât să schiţez
câteva elemente. Discursul ideologic este o explicaţie sistematică a lumii
sociale, bazată în general pe o singură idee politică. Ideologia e înrudită
cu ştiinţa, datorită caracterului ei sistematic. Dar asemănarea se opreşte aici.
Marile ideologii sunt discursuri care articulează logica unei idei, spunea
Hannah Arendt, una dintre vocile cele mai importante ale teoriei politice
din secolul trecut. Ideologiile sunt forme de justificare sau de explicare a
realităţii politice şi sociale pornind de la ideea libertăţii, sau de la ideea
solidarităţii, sau de la ideea egalităţii. Această explicaţie sistematică pornind
de la o idee este, în plus, destinată să mobilizeze. Rostul principal al dis‑
cursului ideologic este acela de a‑i aduna pe cetăţeni în jurul unei cauze,
de a‑i reuni eventual într‑o organizaţie. Legătura dintre ideologie şi acţiune
este clară: prima o pregăteşte pe cea de‑a doua. Diferenţa fundamentală
dintre discursul ştiinţei politice şi ideologie constă în faptul că prima nu îşi
propune niciodată mobilizarea sau pregătirea vreunei acţiuni politice.
Trec acum la o diferenţă mult mai importantă decât cele pe care le‑am
pus în evidenţă până în prezent, şi anume diferenţa dintre ştiinţa politică şi
filosofia politică. Unii autori – între ei aflându‑se şi Jean‑Marie Denquin –
o reduc la pierderea unei iluzii, aceea de a dobândi cunoaşterea secretului
obţinerii puterii. Vreau să menţionez însă câteva clarificări pe care le adu‑
cea Leo Strauss: pentru el, filosofia politică este căutarea adevărului sau,
altfel spus, preluând o distincţie clasică în filosofie, este încercarea de a înlocui
opinia despre politică şi oamenii politici cu o cunoaştere a naturii politicului.
Filosofia politică este, altfel spus, desprinderea de orizontul opiniilor pentru
a ajunge la cunoaşterea veritabilă a naturii profunde a politicii şi este dis‑
tinctă, spunea Strauss, de alte tipuri de explicare a politicului. În primul
rând, ea este diferită de ceea ce se numeşte gândire politică. Gândirea
politică, spunea Strauss, este simpla reflecţie sau expunere a unor idei
politice, prin idei putându‑se înţelege orice noţiune, orice concept, ba chiar
şi orice fantasmă legată de politică. În treacăt fie spus, Raoul Girardet
observa şi el că e necesar să studiem, ca parte a istoriei ideilor, nu doar
raţiunea, ci şi imaginarul. Avem, apoi, aşa‑numita teorie politică, aceasta
fiind, în lectura strausssiană, o reflecţie de ordin general asupra situaţiei
politice, care conduce la recomandarea sau elaborarea unor politici. Există,
pe de altă parte, teologia politică, adică suma învăţăturilor revelate, obţinute
printr‑o iluminare divină, spre deosebire de formele anterioare de judecată,
care se limitează la ceea ce e accesibil raţiunii umane. În fine, pentru
Strauss, ştiinţa politică este ceea ce se face în universităţi, în departamen‑
tele cu acest nume din universităţi: e vorba despre cercetări care caută să
copieze modelul ştiinţelor naturale, bazându‑se, ca şi ele, pe un efort sis‑

tematic de culegere a datelor şi pe interpretarea riguroasă a acestora. Am
început cu aceste distincţii pentru că referinţa cea mai importantă pentru
descrierea ştiinţei politice este filosofia politică, iar Strauss a fost cel mai
mare istoric al filosofiei politice din secolul XX.
Motivul pentru care filosofia politică este referinţa esenţială e unul de
ordin istoric. Într‑adevăr, până târziu, în secolul al XIX‑lea, adică până la
începutul procesului de democratizare a societăţilor, singura formă de discurs
referitor la politică era cea elaborată de filosofi. Noţiunile care au confi‑
gurat domeniul reflecţiei asupra politicii aparţineau filosofiei. Societăţile,
ca să zic aşa, nu vorbeau despre politică. Noi trăim în societăţi democratice
în care toată lumea vorbeşte despre politică, dar până în secolul al XIX‑lea
această realitate nu a existat. Filosofii sunt cei care, secole de‑a rândul, au
tratat materia numită politică.
Există două mari epoci în istoria filosofiei politice. Pe de o parte, avem
filosofia politică clasică şi, pe de alta, filosofia politică modernă. Raportul
lor cu experienţa e diferit, observa Manent, filosofia clasică fiind alcătuită
după încheierea marelui ciclu al politicii greceşti, în timp ce filosofia
modernă precedă politica modernă. Frontiera, linia de separaţie este fixată
în timpul lui Machiavelli. Autorul Principelui este primul modern, iar până
la el avem aşa‑numita filosofie clasică. Aceste două epoci sunt, de fapt,
două mari paradigme ale gândirii politice. Prima dintre ele, filosofia poli‑
tică antică sau clasică, este exprimată, spunea Leo Strauss, într‑un discurs
natural, un limbaj foarte apropiat de limba omului cetăţii. Exemplul cel
mai bun ne este oferit de dialogurile platoniciene, autorul lor fiind unul
dintre fondatorii filosofiei politice. Personajele lui Platon vorbesc limba
cetăţii atunci când inventează domeniul politic. În Apărarea lui Socrate,
dialogul care descrie procesul în cadrul căruia Socrate este acuzat de impi‑
etate faţă de zeii cetăţii, filosoful spune că va vorbi aşa cum vorbea înde‑
obşte, adică precum cetăţenii. Socrate explică, într‑adevăr, într‑un mod
foarte simplu situaţia în care se găsea, felul cum s‑a ajuns la acuzaţiile ce
i‑au fost aduse şi care îl vor conduce la moarte. Discursul filosofiei antice
nu e deosebit de limba cetăţii. A doua caracteristică fundamentală a filo‑
sofiei antice este, potrivit lui Strauss, ipoteza caracterului natural al comu‑
nităţii politice. Stă în firea omului să trăiască în comunităţi politice, spuneau
anticii, iar până la Machiavelli nimeni nu a contrazis în mod credibil această
credinţă fundamentală. Filosofia modernă este distinctă de cea clasică pen‑
tru că, de la Machiavelli încoace, politica a fost explicată pornind de la
răsturnarea completă a acestor două idei. Modernii au căutat, în primul
rând, să elaboreze un limbaj foarte abstract cu ajutorul căruia să trateze
politica. De acum, limba cetăţii nu mai este reluată de către filosofi.

Dimpotrivă, filosofii creează, observa Strauss, un limbaj tehnic din ce în
ce mai specializat. Pe de altă parte, dacă în Antichitate filosofii asimilau
limba cetăţeanului, în epoca modernă cetăţenii sunt cei care asimilează
limba filosofilor, limbajul produs de filosofi. Termeni precum suveranitate,
partid, stat şi aşa mai departe sunt termeni care există mai întâi în scrierile
filosofilor şi abia apoi intră în vocabularul cetăţenilor. În al doilea rând,
modernii consideră că, departe de a fi naturală, departe de a fi înscrisă în
firea omului, politica este rezultatul unui efort, al unei construcţii. În mod
natural sau, spun autorii moderni, în starea de natură, omul nu trăieşte în
comunitate cu ceilalţi, ci dimpotrivă, e izolat de semenii săi şi îi detestă.
În Leviathan şi în celelalte scrieri, Hobbes îşi convinge cititorul că Aristotel
era naiv atunci când considera că oamenii ar vrea să trăiască împreună cu
ceilalţi. Pe un ton foarte infatuat, Hobbes afirmă că, departe de a vrea să
trăiască în comunitate cu ceilalţi, oamenii se urăsc reciproc şi sunt gata
chiar să se ucidă unii pe alţii. Nu o comunitate, ci un război permanent ne
oferă natura omului. Prelungind acest raţionament, modernii vor vedea în
politică efortul de a depăşi starea naturală – absolut dezagreabilă – în care
oamenii ajung să se ucidă între ei. Instrumentul pe care îl vor aşeza în
mâna – mai precis în mintea – oamenilor este contractul social.
Ştiinţa politică apare în secolul al XIX‑lea într‑un moment foarte special
din istoria filosofiei: este vorba despre scindarea acesteia în numeroase
discipline. Atunci se formează sociologia, psihologia, antropologia etc.,
care recuperează, fiecare în parte, obiecte de studiu ce aparţinuseră filoso‑
fiei. Mutaţia pe care o cunoaşte filosofia în secolul al XIX‑lea înseamnă
pierderea statutului ei de discurs universal. Aşa se produce şi autonomiza‑
rea discursului despre politică: obiectul numit politică se desprinde din
trunchiul filosofiei. Restaurarea filosofiei în forma sa premodernă este, de
altfel, aşa cum observa şi Voegelin, imposibilă. Adoptarea unei perspective
comparative a rămas însă caracteristică reflecţiei despre politică, înrădăci‑
nată de‑acum în cercetări empirice, fapt remarcat, între alţii, de Gianfranco
Pasquino. Separarea discursului modern, ştiinţific, de cel filosofic este
exprimată uneori în forme radicale, aşa cum se întâmplă în cazul lui Popper:
acesta afirma că întrebarea platoniciană „cine trebuie să guverneze?” este
o eroare pe care modernii trebuie să o corecteze, întrebându‑se „câtă putere
să lăsăm guvernanţilor?”. Există câteva elemente care creează în mod
concret autonomizarea sau articularea ştiinţei politice ca o disciplină dis‑
tinctă. Este vorba, în primul rând, aşa cum a subliniat Pierre Favre, despre
apariţia unor instituţii de producere şi de reproducere a discursului ştiinţi‑
fic. Primele şcoli care vor produce această nouă cunoaştere sunt create în
ultimele decenii din secolul al XIX‑lea: cea dintâi este École Libre de
Sciences Politiques, creată la Paris în 1871, urmează în 1880, în America,
School of Political Science, creată la Columbia University, pentru ca în
1895 să vadă lumina zilei London School of Economics and Political
Science. Urmând aceste exemple, şi în alte ţări de pe continentul european
vor fi create şcoli destinate să producă discursul ştiinţific despre politică şi
să pregătească, pe această cale, elite administrative pentru statele moderne.
Există câteva opere şi autori consideraţi ca fiind fondatori ai domeniului.
Îi voi cita pe unii dintre ei: îl am în vedere, de pildă, pe Moisei Ostrogorski,
autorul unei cărţi despre democraţie şi partidele politice, apărută în 1903;
mă gândesc de asemenea la Roberto Michels, autorul volumului Partidele
politice, apărut în 1911, sau la Max Weber, care scria în 1919 Savantul şi
politica, sau la André Siegfried, creatorul aşa‑numitei geografii electorale,
prin volumul Tableau politique de la France de l’Ouest. Alături de şcoli
apar şi asociaţii. Prima asociaţie de ştiinţă politică este creată la începutul
secolului XX, mai precis în 1903, în Statele Unite, Asociaţia Americană
de Ştiinţă Politică. Pe continentul european aceste asociaţii vor lua fiinţă
ceva mai târziu: de pildă, Asociaţia Franceză de Ştiinţă Politică a fost
fondată în 1949. La noi, o asociaţie a fost creată în timpul comunismului
şi reinventată după comunism, dar ea nu există decât pe hârtie. Indiferent
de ţară, aceste asociaţii reunesc membrii comunităţilor universitare. Astăzi
există, potrivit mai multor evaluări, în jur de 20 de mii de cercetători în
ştiinţe politice la nivel mondial, dintre care peste 15 mii lucrează în Statele
Unite. În română, lor li se spune politologi, specialişti în ştiinţe politice
sau politişti. Urmând criteriile lui Favre, Daniel Barbu a analizat, încă din
1997, starea ştiinţei politice din România. Colegul meu trăgea concluzii
foarte sceptice şi în privinţa numelui disciplinei, şi în privinţa cercetării;
între timp, inclusiv datorită unora dintre contribuţiile sale, lucrurile au luat
o altă turnură.
Un alt raport care trebuie pus în evidenţă este cel dintre ştiinţa politică
şi dreptul constituţional. În anumite contexte culturale, precum cel francez,
există o confuzie între aceste domenii. Dacă mergeţi în biblioteci sau în
librării, veţi găsi de multe ori studii electorale sau studii despre instituţii
politice la secţiunea drept constituţional. Cum se explică asemenea supra‑
puneri? Acest domeniu al dreptului analizează structura constituţională a
societăţilor şi regimul lor politic, pornind în mod exclusiv de la raportul
puterilor, aşa cum sunt ele configurate în statul modern. Cum regimurile
politice moderne sunt regimuri bazate pe Constituţii, o analiză în termeni
constituţionali este indispensabilă din perspectiva ştiinţei politice. Vreau să
precizez aici că uneori Constituţiile sunt simple ficţiuni: în aceste cazuri,
textele constituţionale nu funcţionează precum în regimurile democratice

libere, şi anume ca instrumente de îngrădire a puterii, ci sunt simple vitrine
ale regimului. Indiferent de sensul pe care îl are Constituţia, ştiinţa politică
nu se poate dispensa de o analiză a acestei structuri esenţiale. Ea îşi supra‑
pune astfel materia peste cea a dreptului constituţional. Există, pe de altă
parte, dincolo de această explicaţie de ordin substanţial, o explicaţie de
ordin istoric: în unele ţări europene, ştiinţa politică s‑a constituit mai întâi
la nivelul facultăţilor de drept, prin reconversia profesională a unor speci‑
alişti în drept constituţional, care au construit obiectele intelectuale proprii
ştiinţei politice.
Relaţia ştiinţei politice cu sociologia trebuie judecată tot în perspectiva
evoluţiei disciplinelor. În polemică, de altfel, cu abordarea juridico‑consti‑
tuţională, sociologia a fost chemată în ajutor pentru a constitui, pentru a
produce un obiect propriu ştiinţei politice. Această elaborare este ceva mai
dificilă din punctul de vedere al coerenţei intelectuale, pentru că, aşa cum
menţionam data trecută, ceea ce deosebeşte sociologia de ştiinţa politică
este tocmai ideea fundamentală referitoare la relaţia între societate şi poli‑
tică: pentru sociologi, societatea produce politică, în vreme ce ştiinţa
politică porneşte de la ideea contrară, potrivit căreia politica e cea care
întemeiază o societate. Pentru sociologi, spune S.M. Lipset, studiul inde‑
pendent al statului este lipsit de sens, acesta trebuind să fie prins în reţelele
sociale. În ciuda acestei ambiguităţi, uneori, sub numele sociologie politică
găsim materia proprie ştiinţei politice – stat, regim, partide, alegeri şi aşa
mai departe. În aceste cazuri, sociologia politică nu e o ramură a sociolo‑
giei, ci un sinonim al ştiinţei politice.
În final, vreau să vă spun câteva cuvinte despre condiţiile care au favo‑
rizat apariţia ştiinţei politice. Plec de la mai mulţi autori care au explicat
autonomizarea ştiinţei politice, desprinderea ei de discursul filosofic, pe
baza unor fenomene ce ţin de evoluţia generală a modernităţii. Pentru Jean
Baudouin, de pildă, apariţia ştiinţei politice este legată, înainte de toate,
de democratizarea societăţii. Acesta este un fenomen care sporeşte vizibi‑
litatea societăţii în propriii ochi, fapt esenţial pentru configurarea unei
discipline distincte, care va căuta să studieze sistematic producerea relaţii‑
lor sociale. În viziunea lui Pierre Favre, există mai multe elemente care
explică apariţia ştiinţelor sociale în genere şi în particular a ştiinţei politice
în secolul al XIX‑lea. Primul element care trebuie luat în seamă este revo‑
luţia industrială, ca un fenomen de schimbare fundamentală a societăţii.
Schimbându‑se lumea, se schimbă şi modalitatea de a o privi, de a o înţe‑
lege. În al doilea rând, trebuie luat în seamă, ca factor explicativ al naşte‑
rii ştiinţelor sociale, individualismul modern. Datorită individualismului,
persoanele se distanţează de societate şi încep să o privească ca pe un lucru.

A privi societatea ca pe un lucru, ca pe ceva străin de tine este o expresie
pe care o găsim cu o recurenţă semnificativă în secolul al XIX‑lea, atunci
când sunt întemeiate ştiinţele despre societate, indiferent că e vorba despre
sociologie sau despre ştiinţa politică. Valorizarea ştiinţei, începând cu
secolul al XIX‑lea, transformarea ei într‑o valoare socială semnificativă
este, de asemenea, un element de luat în seamă atunci când discutăm des‑
pre apariţia ştiinţelor sociale. Până în secolul al XIX‑lea, ştiinţa nu era o
valoare socială. Un alt element de integrat în tabloul apariţiei ştiinţei soci‑
ale este, potrivit lui Favre, naşterea universităţii moderne. E vorba despre
universitatea care se adresează unei populaţii tot mai numeroase şi care e
destinată nu să creeze elite care se reproduc la o scară foarte mică, ci să
educe societatea. În mod specific, naşterea ştiinţei politice a fost favorizată,
consideră Favre, de trei elemente. În primul rând, este vorba despre auto‑
nomizarea intelectuală a politicului, adică desprinderea acestui domeniu de
altele cu care fusese intim legat până atunci, în special economia, morala,
religia. În al doilea rând, este vorba despre apariţia unei administraţii
moderne şi mult mai numeroase decât până în acel moment. Statul liberal
de la sfârşitul secolului al XIX‑lea este un stat din ce în ce mai complex
şi care se extinde în chip semnificativ, având de aceea nevoie de un corp
administrativ tot mai numeros. Această populaţie administrativă trebuie
educată, adică trebuie pregătită să gestioneze treburile statului. Ea se află,
de altfel, sub presiunea unei societăţi care este, aşa cum spuneam, tot mai
conştientă de sine, o societate care devine de aceea mult mai exigentă faţă
de guvernanţi. Pentru ca aparatul administrativ să‑i dea satisfacţie, acesta
trebuie educat. Iar pentru a‑l educa, e creată o disciplină, sunt create şcoli
în Europa şi în Statele Unite. În fine, laicizarea şi democratizarea politicii
conduc, spunea Favre, la o extindere a participării politice şi la o dezvoltare
a statului liberal, fenomene care vor da naştere mai multor chestiuni teo‑
retice şi practice. E vorba despre chestiunea constituţională fundamentală:
ce raport optim putem stabili între puteri? E vorba apoi despre problema
electorală: cine poate vota şi cum anume putem amenaja votul? O altă
problemă e cea religioasă: care trebuie să fie relaţia dintre stat şi Biserică?
În fine, chestiunea socială: ce facem cu excluşii? Toate acestea vor naşte
noi întrebări pentru un domeniu care se va constitui cvasisimultan în ţările
occidentale.
Pe scurt, putem spune că ştiinţa politică este un produs al democratiză‑
rii şi al occidentalizării societăţilor.
Texte
Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1948], p. 125:
„Lucrurile s‑au petrecut în Franţa, la sfârşitul anului 1894: Alfred Dreyfus,
un ofiţer evreu din statul major general francez, a fost acuzat şi condamnat pentru
spionaj în favoarea Germaniei. Verdictul – deportarea pe viaţă în insula Dracului –
a fost adoptat în unanimitate. Procesul a avut loc cu uşile închise. Din dosarul,
după toate aparenţele voluminos, al acuzării nu s‑a arătat decât aşa‑numitul bor‑
dereau. Acesta este o scrisoare, despre care se afirma că era scrisă de mâna lui
Dreyfus, adresată ataşatului militar german, Schwarzkoppen. În iulie 1895, colo‑
nelul Picquard a devenit şeful serviciului de informaţii al statului major general.
El i‑a declarat în mai 1896 şefului statului major general, Boisdeffre, că se con‑
vinsese de inocenţa lui Dreyfus şi de vinovăţia altui ofiţer, maiorul Walsin‑Esterhazy.
Şase luni mai târziu, Picquard a fost mutat într‑un post primejdios în Tunisia. În
acelaşi timp, Bernard Lazare, în numele fraţilor lui Dreyfus, a publicat primul
pamflet al afacerii: Une erreur judiciaire; la vérité sur l’affaire Dreyfus. În iunie
1897, Picquard l‑a informat pe Scheurer‑Kastner, vicepreşedinte al Senatului,
despre faptele privind procesul şi despre inocenţa lui Dreyfus. Clemenceau şi‑a
început – în noiembrie 1897 – lupta pentru a obţine reexaminarea cazului. Patru
săptămâni mai târziu, Zola a intrat în rândurile dreyfusarzilor. J’accuse a fost
publicat în ziarul lui Clemenceau în ianuarie 1898. În acelaşi timp, Picquard a fost
arestat”.
Daniel BARBU, Şapte teme de politică românească, Antet, Bucureşti, 1997,
pp. 9‑10:
„Într‑adevăr, dacă noţiunea de disciplină ştiinţifică este relativ lipsită de sens
din punct de vedere epistemologic, nu este totuşi mai puţin adevărat că ea prezintă
un evident conţinut social, în măsura în care vizează constituirea şi afirmarea în
câmpul intelectual a unui grup distinct de specialişti, grup ce‑şi declină identitatea
cu ajutorul unor reguli precise de producţie şi reproducţie ştiinţifică. Din această
perspectivă socială, se poate spune că o disciplină se găseşte constituită în momen‑
tul în care îi pot fi aplicate câteva criterii convergente, menite să circumscrie atât
o comunitate savantă, cât şi un teritoriu autonom de investigaţie. Patru astfel de
criterii sunt, în principiu, unanim acceptate: mai întâi, existenţa unui consens în
ceea ce priveşte numele şi caracterul disciplinei; în al doilea rând, existenţa unui
acord asupra unei serii de obiecte de studiu ce ţin de resortul specific al disciplinei
şi care nu pot fi construite satisfăcător decât cu mijloacele acesteia; apoi, existenţa
unor instituţii specializate de învăţământ şi cercetare, ce prezintă garanţii de durată
şi continuitate şi care sunt recunoscute ca legitime de ansamblul comunităţii aca‑
demice; în sfârşit, existenţa unor instrumente proprii de difuzare a rezultatelor
cercetării, cum ar fi revistele, manualele, colecţiile de publicaţii, reuniunile ştiin‑
ţifice periodice”.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a adăugită, PUF, Paris, 1996,
pp. 18‑20:
„Ştiinţa e, mai întâi de toate, un discurs, ceea ce înseamnă că este altceva decât
obiectul său. Nu e o dublură a realului enunţat de mintea umană, ci un ansamblu
de enunţuri. [...] Discursul ştiinţific este sistematic, în sensul că implică o coerenţă internă.
Afirmaţiile contradictorii dintr‑un câmp ştiinţific sau din teritorii învecinate sunt
considerate o anomalie, datorată imperfecţiunilor cunoaşterii, care trebuie de altfel
suprimate. Discursul ştiinţific se deosebeşte în acest fel de alte discursuri şi mai
cu seamă de cel politic, care tolerează contradicţiile şi inconsecvenţele. Discursul
ştiinţific se referă la realitate. [...] Ştiinţa nu se ocupă cu ceea ce nu e real. Ea nu
poate asuma ca o axiomă – precum teologia – existenţa unei fiinţe şi apoi, prin
raţionament deductiv, consecinţele necesare ale acestei existenţe postulate. [...]
Ştiinţa sau, mai exact, produsul activităţii sale este controlabil intersubiectiv”.
Mattei DOGAN, „Ştiinţa politică şi celelalte ştiinţe sociale”, in Robert E.
GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN (coord.), Manual de ştiinţă politică,
traducere de Irina Ana Kantor et al., Polirom, Iaşi, 2005 [1996], pp. 103‑104:
„Paradigmă este un cuvânt uzitat adesea în ştiinţa politică, la fel de mult ca şi
în sociologie, în locul cuvintelor teorie sau mare teorie. Thomas Kuhn, care a inventat
acest cuvânt, a recunoscut explicit că în ştiinţele sociale folosirea lor nu este justificată.
[...] Motivul oferit de Kuhn a fost absenţa unui consens teoretic în oricare dintre
disciplinele sociale. [...] Există oare în ştiinţele sociale exemple de vârfuri para
digmatice comparabile cu cele create de Copernic, Newton, Darwin sau Einstein?
Pot teoriile lui Keynes, Chomsky sau Parsons să fie descrise ca paradigmatice?
Se petrece oare progresul în ştiinţele sociale prin revoluţii paradigmatice sau prin procese
cumulative? [...] În cadrul unei discipline formale, mai multe teorii majore pot
coabita, dar există o paradigmă numai când o teorie testabilă domină toate celelalte
teorii şi este acceptată de întreaga comunitate ştiinţifică. [...] În ştiinţele sociale,
totuşi, vedem, în cel mai bun caz, o confruntare între mai multe teorii nontestabile
[...sau] o evitare mutuală grijulie, o indiferenţă orgolioasă şi reciprocă”.
Sophie DUCHESNE, „Les méthodes de la science politique”, in La science poli‑
tique, La Documentation française, Les Cahiers français 350, Paris, 2009, p. 18:
„Politica îi sperie pe profani. Ea încarnează dominaţia exercitată asupra lor şi
pe care ei o acceptă mai mult sau mai puţin conştient, fiind dublată de o formă de
vinovăţie cu privire la exigenţele rolului de cetăţean, care ia forma unui foarte
răspândit sentiment de incompetenţă. Ea presupune conflictul – conflictul de inte‑
rese sau de valori, principiu al funcţionării democratice – pe care fiecare, mai
puţin militanţii, se străduieşte să îl evite, atât în interacţiunile private, cât şi în cele
publice. Oare prin ce metode poate fi surprins acest amestec de teamă şi de neîn‑
ţelegere aflat în inima democraţiei?”.
Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, traducere de Ruxandra
Nechita, Polirom, Iaşi, 1999 [1964], pp. 14‑15:
„Pentru majoritatea oamenilor, de cele mai multe ori, politica reprezintă o serie
de imagini mentale, generate de actualităţile de la tv, de ziare şi reviste, precum şi
de discuţiile cotidiene. Acestea creează o panoramă în mişcare, derulată într‑o lume
cu care marele public nu intră niciodată în contact, o lume de care totuşi oamenii
ajung să se teamă sau [pe care ajung] s‑o aclame, făcând‑o de cele mai multe ori
cu pasiune şi, uneori, prin acţiune. [...] Politica este pentru cei mai mulţi dintre noi
o desfăşurare continuă de simboluri abstracte, dar una despre care experienţa noastră
ne învaţă că poate fi o forţă benefică sau malefică frizând, uneori, omnipotenţa”.
Pierre FAVRE, „Histoire de la science politique”, in Madeleine GRAWITZ şi
Jean LECA, Traité de science politique, vol. I, PUF, Paris, 1985, pp. 4 şi 17:
„Există o serie de criterii sociale a căror aplicare [...] ne îngăduie să circum‑
scriem o comunitate savantă şi un teren de investigaţie [...]: 1. Existenţa unei
denumiri revendicate în comun; 2. Acordul asupra faptului că o serie de obiecte
de studiu reprezintă în mod specific disciplina: asupra acestor obiecte, un ansam‑
blu de cercetători îşi văd recunoscut uneori un cvasi‑monopol, alteori o anumită
prioritate sau, în sfârşit, coproprietatea; 3. Existenţa unor instituţii de predare şi
de cercetare durabile şi considerate legitime; 4. Existenţa unor instrumente de
difuzare şi de reproducere a rezultatelor cercetării (reviste, manuale, colocvii). [...]
Istoria ştiinţei politice în principalele naţiuni ale lumii occidentale are [...] urmă‑
toarele caracteristici : A) Există o cvasi‑simultaneitate a apariţiei ştiinţei politice
în sensul modern în ţările occidentale; B) Această simultaneitate nu înseamnă nici
identitate, nici dezvoltare ulterioară comparabilă. Dimpotrivă, la sfârşitul secolu‑
lui al XIX‑lea şi începutul secolului XX, fiecare ştiinţă politică naţională are o
specificitate proprie, dată de problematicile sale şi de câmpul său de studiu, ade‑
seori foarte restrâns; C) Domeniul actual al ştiinţei politice nu este acoperit în
mod sistematic decât relativ târziu, în preajma celui de‑al Doilea Război Mondial,
şi mai întâi în ţările cele mai avansate, Statele Unite şi Marea Britanie. D) Ulterior,
ştiinţa politică se uniformizează în diferitele ţări, specificităţile naţionale tind să
se diminueze (excepţie făcând, desigur, ţările cu ideologie politică de stat, precum
URSS sau ţările din Est)”.
Raoul GIRARDET, Mituri şi mitologii politice, traducere de Gabriela Adameşteanu,
Institutul European, Iaşi, 1997 [1986], p. 1:
„Studiul a ceea ce este desemnat în mod obişnuit prin termenul ambiguu de
istorie a ideilor politice nu a încetat, de mai multe generaţii, să suscite lucrări
frumoase şi temeinice. Dincolo de diversitatea lor, dincolo de sistemele de valori,
de referinţele şi de interpretările cărora li se alătură, acestea prezintă totuşi o
constantă ciudată: o încăpăţânată neîncredere în imaginar. Cu numai câteva excep‑
ţii, şi aceste excepţii sunt recente, toate tind să restrângă investigaţia doar la
domeniul gândirii organizate, raţional construite, logic conduse. Moştenire fără
îndoială a acestei priorităţi pe care aproape trei secole civilizaţia occidentală o
acordă raţionalului, marile dezbateri, în care de‑a lungul timpului s‑au confruntat
viziuni asupra destinului cetăţenilor, sunt percepute numai prin înfruntarea doctri‑
nelor, prin interferenţa şi ciocnirea sistemelor de gândire...”.
Gary KING, Robert O. KEOHANE, Sidney VERBA, Designing Social Inquiry:
Scientific Inference in Qualitative Research, Princeton University Press, Princeton,
NJ, 1994, pp. 7‑9:
„Definiţia pe care o dăm cercetării ştiinţifice este un ideal faţă de care orice
cercetare cantitativă sau calitativă, chiar şi cea mai atentă, este doar o aproximare.
Cu toate acestea, avem nevoie de o definiţie a cercetării temeinice (bune), pentru

care utilizăm cuvântul ştiinţifică drept descriptor [...]. Cercetarea bună, adică
cercetarea ştiinţifică, poate fi ori cantitativă, ori calitativă. În proiectarea sa, cer‑
cetarea ştiinţifică are umătoarele patru caracteristici: (1) Scopul este inferenţa.
Cercetarea ştiinţifică este construită pentru a face inferenţe descriptive şi explica‑
tive pe baza informaţiilor empirice cu privire la lume. Descrieri atente ale feno‑
menelor specifice sunt adeseori indispensabile cercetării ştiinţifice, dar acumularea
de fapte nu este suficientă [...] definiţia noastră specifică a ştiinţei necesită un pas
suplimentar, acela de a încerca să inferăm dincolo de datele imediate către ceva
mai cuprinzător ce nu este observat în mod direct [...] (2) Procedurile sunt publice.
Cercetarea ştiinţifică utilizează metode explicite, codificate şi publice pentru a
produce şi a analiza date a căror viabilitate poate fi evaluată [...] (3) Concluziile
nu sunt sigure. Prin definiţie, inferenţa este un proces imperfect [...]. Într‑adevăr,
incertitudinea este un aspect central al tuturor cercetărilor şi al cunoaşterii cu
privire la lume [...] (4) Conţinutul este metoda. În final, cercetarea ştiinţifică aderă
la un set de reguli de inferenţă de a căror validitate depinde [...]. Conţinutul ştiin‑
ţei constă mai întâi de toate în metode şi reguli, şi nu în subiectul tratat, devreme
ce putem folosi aceste metode pentru a studia realmente orice”.
Thomas S. KUHN, Structura revoluţiilor ştiinţifice, traducere de Radu J. Bogdan,
studiu introductiv de Mircea Flonta, Humanitas, Bucureşti, 1999 [1962], pp. 163‑165,
254, 256:
„O comunitate ştiinţifică este compusă din practicienii unei specialităţi ştiinţi‑
fice date. Într‑o măsură [...] ei au trecut prin aceeaşi educaţie şi iniţiere profesio‑
nală; un proces din care ei au asimilat aceeaşi literatură tehnică şi au învăţat lucruri
asemănătoare. De obicei, limitele acestei literaturi standard marchează limitele
obiectului cercetării, iar fiecare comunitate are de regulă unul propriu. [...] Comunităţile
de acest gen sunt unităţile pe care le‑am prezentat ca producătoare şi validatoare
de cunoaştere ştiinţifică. Paradigmele sunt ceea ce împărtăşesc membrii unor ase‑
menea grupuri. [...] Revoluţiile politice sunt inaugurate de conştiinţa tot mai acută,
adesea restrânsă la un segment al comunităţii politice, că instituţiile existente au
încetat să mai facă faţă adecvat problemelor puse de un mediu pe care ele l‑au
creat în parte. Aproape asemănător, revoluţiile ştiinţifice sunt inaugurate de conştiinţa
tot mai acută, adesea restrânsă la o subdiviziune îngustă a comunităţii ştiinţifice,
că paradigma existentă a încetat să mai funcţioneze adecvat în explorarea unui
aspect al naturii pe care însăşi paradigma îl dezvăluise anterior. [...] Asemenea
alegerii între instituţii politice rivale, cea între paradigme rivale se dovedeşte a fi
o alegere între moduri incompatibile de viaţă comunitară”.
Adrian LEFTWICH, „Thinking Politically: On the Politics of Politics”, in
idem (ed.), What Is Politics?, Polity Press, 2004, pp. 5‑7:
„E probabil ca orice definiţie, concepţie sau înţelegere a politicului să aibă
implicaţii profunde pentru metodologie [...] Felul în care cineva defineşte politica
va influenţa în mod semnificativ modalitatea în care o cercetează şi o analizează [...].
Deşi demersurile explicative se suprapun şi fuzionează, există o deosebire majoră
în ceea ce le priveşte: şi anume aceea dintre demersurile care evidenţiază rolul

structurilor şi cele care scot în evidenţă rolul agenţilor. Explicaţiile structurale vor
cerceta principalele trăsături ale structurilor sociale, economice şi politice dintr‑o
societate [...]. Pe de altă parte, explicaţiile în termeni de agent vor fi predispuse
să se axeze pe rolul agenţilor – indivizi sau partide – în configurarea schimbării
politice”.
Seymour Martin LIPSET, Political Man: The Social Bases of Politics, ediţie
revăzută şi adăugită, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland,
1981, p. 3:
„Sociologii politici susţin în momentul de faţă că statul este doar una dintre
multiplele instituţii politice şi că instituţiile politice reprezintă doar un tip de insti‑
tuţii sociale; că relaţia dintre acestea şi instituţii în general constituie subiectul
sociologiei şi că relaţia dintre instituţiile politice şi alte instituţii este domeniul
exclusiv al sociologiei politicului. În dezbaterea cu cercetătorii în ştiinţe politice
cu privire la acreditarea sociologiei politice, sociologii au susţinut că, din punct
de vedere teoretic, studiul independent al statului şi al altor instituţii este lipsit de
sens”.
Niccolò MACHIAVELLI, Principele, traducere, tabel cronologic, note şi post‑
faţă de Nicolae Luca, prefaţă de Gh. Lencan Stoica, Editura Minerva, Bucureşti,
1994 [1532], pp. 2‑3:
„Eu lucrarea aceasta nu am împodobit‑o şi nici nu am umplut‑o cu încheieri
largi şi adânc meşteşugite a ceea ce am zis despre vremi sau cu vorbe umflate şi
măreţe sau cu orice altă găteală sau podoabă cu care mulţi obişnuiesc să‑şi zugră‑
vească şi să‑şi înfrumuseţeze spusele, deoarece am voit ca sau să nu i se aducă
nicio cinstire, sau ca numai mulţimea de lucruri dinlăuntrul său şi însemnătatea
acestora să facă să fie primită cu plăcere. De asemenea, nu aş dori să se creadă
că şi‑a luat nasul la purtare acel om umil şi demn de tot dispreţul care îndrăzneşte
să vorbească despre cârmuirea principilor şi să dea îndreptări despre aceasta. Căci,
aşa cum cei care desenează peisaje se aşează jos ca să poată privi cu luare‑aminte
natura munţilor şi înălţimilor, iar ca să vadă ce e jos se urcă pe munte, tot aşa, ca
să cunoşti bine natura popoarelor, trebuie să fii tu principe, iar ca să cunoşti pe
cea a principilor, trebuie să fii de jos, din popor”.
Pierre MANENT, Istoria intelectuală a liberalismului. Zece lecţii, traducere
de Mona Antohi şi Sorin Antohi, prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti,
2003 [1987], pp. 13‑14:
„O trăsătură centrală şi neobişnuită a situaţiei noastre istorice: gândirea poli‑
tică şi viaţa politică sunt, în epoca modernă, legate printr‑o legătură directă şi
intimă. Fapt inedit. [...] Platon şi Aristotel au pornit de la experienţa vieţii cetăţii
greceşti pentru a‑şi elabora interpretările vieţii umane, ce constituie matricea
întregii filosofii ulterioare. Dar aceste interpretări au fost făcute după încheierea
marelui ciclu al politicii greceşti. Cu totul altul este cazul filosofiei politice
moderne. Eşti tentat să spui că ea a fost gândită şi voită înainte de a fi aplicată”.
Mic dicţionar filosofic, redactat de M[ark M.] ROZENTAL şi P[avel F.] IUDIN,
Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1955, pp. 293‑294:
„Intelectualitate – pătură socială formată din oameni care depun o muncă inte‑
lectuală. Din ea fac parte inginerii, tehnicienii şi ceilalţi reprezentanţi ai persona‑
lului tehnic, medicii, avocaţii, artiştii, profesorii şi oamenii de ştiinţă, precum şi
cea mai mare parte din funcţionari. [...] Intelectualii nu au constituit niciodată şi
nu pot constitui o clasă aparte, deoarece nu ocupă o poziţie de sine stătătoare în
sistemul producţiei socialiste. [...] Ca pătură socială, intelectualii nu sunt în stare
să ducă o politică de sine stătătoare, activitatea lor fiind determinată de interesele
claselor în slujba cărora se află, [...] a claselor avute [...]. Intelectualitatea nouă,
sovietică, s‑a format mai ales din rândurile tineretului muncitoresc‑ţărănesc care
a absolvit şcoli tehnice, superioare şi medii şi, pe de altă parte, din rândurile
practicienilor care s‑au ridicat în producţie, în munci de conducere de stat şi sin‑
dicale şi care şi‑au îmbinat munca practică cu studiul la cursuri, în institutele serale
şi în institutele fără frecvenţă”.
Roberto MICHELS, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical
Tendencies of Modern Democracy, traducere de Eden şi Cedar Paul, Batoche Books,
Kitchener, 2001 [1911], pp. 6 şi 26:
„Studiul şi analiza partidelor politice constituie o nouă ramură a ştiinţei. Ea ocupă
un nivel intermediar între disciplinele sociale, filosofico‑psihologice şi istorice şi
poate fi considerată o parte a sociologiei aplicate. În analiza pe care am consacrat‑o
partidelor politice, am acordat o mare atenţie aspectului istoric al acestei noi ramuri
ştiinţifice. Aproape toate partidele politice din lumea occidentală au fost analizate
din perspectivă istorică. Nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte analiza naturii
partidului politic. Scopul lucrării mele este de a umple acest gol din ştiinţa socio
logică. [...] Organizaţia înseamnă tendinţă spre oligarhie. În orice organizaţie –
indiferent că e vorba despre un partid politic, despre un sindicat sau despre oricare altă
asociere de acest fel – tendinţa aristocratică se manifestă foarte clar. [...] Ca rezultat
al organizării, orice partid sau sindicat va fi scindat între o minoritate de conducători
şi o majoritate de conduşi”.
Gianfranco PASQUINO, Curs de ştiinţă politică, traducere de Aurora Martin,
prefaţă de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002 [1997], p. 41:
„Ştiinţa politică nu mai lasă pe seama filosofiei politice cercetarea celei mai
bune forme de guvernare. Ba din contră, de curând, în urma redescoperirii insti‑
tuţiilor, acumulării de cunoştinţe empirice şi teoretice, a posibilităţii de a interveni
concret în procesele de democratizare şi de consolidare democratică, ştiinţa politică
a acţionat şi acţionează încă în direcţia definirii caracteristicilor, dacă nu ale celei
mai bune forme de guvernare, cel puţin ale formelor de guvernare mai potrivite,
în funcţie de natura sistemelor politice, a sistemelor de partide, a societăţilor civile.
Diferenţa faţă de filosofia politică ar consta în faptul că ştiinţa politică cercetează
temeinic, aplicând metoda comparativă, fundamentele empirice ale recomandărilor
sale”.
PLATON, „Apărarea lui Socrate”, în Opere, vol. I, traducere, notă introductivă

şi note de Francisca Băltăceanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1974, 17c‑d, p. 15:
„De la mine veţi auzi adevărul întreg. Vă jur însă pe Zeus, cetăţeni ai Atenei,
că nu veţi auzi vorbe înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături meşteşugite şi cuvinte
alese, [...] ci voi folosi cuvintele care se întâmplă să‑mi vină în minte, încredinţat
fiind de adevărul spuselor mele; şi nimeni dintre voi să nu se aştepte la altceva.
Bine mi‑ar sta, judecători, la anii mei, să vin în faţa voastră cu vorbe ticluite, ca
un tinerel. Dimpotrivă, tocmai asta vă rog, atenieni, şi vă rog cu tot dinadinsul: dacă
mă veţi auzi apărându‑mă cu aceleaşi cuvinte pe care obişnuiesc să le spun şi în agora,
printre tarabele zarafilor, unde m‑au auzit mulţi dintre voi, şi în alte părţi, să nu
vă miraţi şi să nu faceţi zarvă. Căci aşa stau lucrurile: pentru prima oară am venit
la judecată acum, la şaptezeci de ani; sunt cu totul străin de vorbirea de aici”.
Karl R. POPPER, Logica cercetării, traducere de Mircea Flonta, Alexandru
Surdu şi Erwin Tivig, studiu introductiv şi note de Mircea Flonta, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 [1934], p. 83:
„După părerea mea, nu există inducţie. Inferenţa de la enunţuri singulare,
verificate prin experienţă (orice am înţelege prin acest cuvânt), la teorie este logic
inadmisibilă. Teoriile nu sunt, prin urmare, niciodată empiric verificabile. Dacă
dorim să evităm greşeala pozitivistă de a exclude sistemele teoretice din ştiinţele
naturii prin criteriul de demarcaţie, trebuie să alegem acest criteriu în aşa fel încât
şi enunţurile care nu sunt verificabile să poată fi recunoscute ca aparţinând ştiinţei
empirice. În ce mă priveşte, voi considera ca empirice sau ştiinţifice numai acele
sisteme care pot fi testate (controlate) prin experienţă. Conjugate, aceste consideraţii
ne duc la concluzia că nu verificabilitatea, ci falsificabilitatea trebuie să fie luată drept
criteriu de demarcaţie. Cu alte cuvinte: nu cer ca sistemul să poată fi distins în mod
pozitiv, odată pentru totdeauna, pe bază de criterii empirice, dar cer ca forma logică
a sistemului să facă posibilă distingerea lui în mod negativ, prin testarea empirică:
şi anume, un sistem al ştiinţelor empirice trebuie să poată eşua în confruntarea cu
experienţa”.
Yves SCHEMEIL, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994, pp. 14‑15:
„Toată lumea ştie cum anume tratează actualitatea un jurnal televizat, şi anume cu
diverse dezvăluiri, dar şi cu repetiţii, practicând arta litotei – căreia anglo‑saxonii
îi spun foarte drăguţ understatement –, dar şi cu ajutorul caricaturii sau al catastro
fismului. Realitatea e însă rareori aşa gravă cum apare atunci când e descrisă pe
hârtie. Lectura indicatorilor economici şi demografici ai unei ţări sărace, de pildă,
te lasă perplex, căci respectiva ţară ar trebui să fie de mult în faliment, dacă ai da
crezare cifrelor oficiale. Imaginile unui conflict stârnesc mirare prin violenţa lor:
dacă viaţa cotidiană a popoarelor aflate în război ar fi aşa cum rezultă din extrasele
care ne sunt arătate pe ecran (fără a preciza întotdeauna că e vorba despre imagini
de arhivă), oraşele ar fi fost distruse de multă vreme. Statisticile oficiale şi imaginile
televizate surprind rareori relaţiile sociale de profunzime, economia informală sau
minunile făcute de oameni ca să supravieţuiască şi să se adapteze unui mediu ostil”.
Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scrutin fait‑il l’élection?”, in Pascal

DELWIT, Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il l’élection?,
Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p. 21:
„Ştiinţă a politicului, a puterii politice, ştiinţa politică îşi propune să descrie,
să repertorieze, să claseze şi să înţeleagă resorturile ascunse, dar şi urcuşurile şi
coborâşurile acţiunii politice. Altfel spus: ea e interesată de politică în sensul
comun al acesteia. În principiu, politistul este mânat în demersul său de voinţa de
a şti, iar dacă e însufleţit de pasiune – e de dorit să se întâmple aşa ceva – atunci
nu poate fi vorba decât despre libido scientiae. În această privinţă, calităţile care
îi sunt necesare pentru a‑şi duce misiunea la bun sfârşit – capacitate de empatie,
spirit critic, relativism ideologic, scepticism, dacă nu chiar cinism în privinţa
normelor şi valorilor politice, pe scurt tot ceea ce îi poate conferi o privire deta‑
şată – se vădesc a fi exact contrariul a ceea ce poporul e îndreptăţit să aştepte de
la oamenii politici. Dacă excludem o situaţie schizofrenică, un bun politist e un
foarte rău politician şi invers”.
Ian SHAPIRO, Rogers M. SMITH, Tarek E. MASOUD, „Introduction: prob
lems and methods in the study of politics”, in idem (ed.), Problems and Methods
in the Study of Politics, Cambridge University Press, 2004, p. 1:
„Ştiinţa politică, în special în Statele Unite, este considerată cel mai adesea o
disciplină fracturată – tot timpul divizată în tabere combatante [...]. Uneori auzim
de o diferenţiere între cercetătorii calitativişti, care utilizează cercetarea în arhive,
etnografia, critica de text şi analiza de discurs, şi respectiv cei cantitativişti, care
preferă matematica, teoria jocurilor şi statistica. Alteori schisma este portretizată
ca o rezultantă a aspiraţiilor specifice ale disciplinei – între cei care cred că este
posibilă o explicaţie ştiinţifică a vieţii politice, că putem deduce ceva asemănător
legilor fizicii pentru comportamentul uman, şi cei care cred contrariul. Pentru
partizanii celei din urmă idei, natura contingentă a politicului şi impredictibilitatea
acţiunii umane înseamnă că maximumul pe care îl putem atinge este explicarea
unor evenimente punctuale”.
Leo STRAUSS, What Is Political Philosophy? And Other Studies, University
of Chicago Press, Chicago, 1988 [1959], pp. 13‑14:
„Ştiinţa politică este o expresie ambiguă: ea desemnează acele investigaţii
asupra lucrurilor politice întemeiate pe modelul ştiinţei naturale şi munca desfă‑
şurată de membrii departamentelor de ştiinţă politică. În ceea ce priveşte investigaţiile
amintite, şi pe care le‑am putea numi ştiinţa politică ştiinţifică, ele se autoconcep
ca singura cale ce conduce spre veritabila cunoaştere a lucrurilor politice. Tot aşa
cum cunoaşterea veritabilă a naturii a început atunci când a fost abandonată spe‑
culaţia sterilă şi zadarnică în favoarea unui studiu empric şi experimental, cunoaş‑
terea veritabilă a politicii ar începe atunci când filosofia politică ar lăsa cu totul
locul studiului ştiinţific al acesteia. [...] Numai că ştiinţele, atât cea naturală, cât
şi cea politică, sunt de‑a dreptul nonfilosofice. Ele au nevoie de un gen de filoso‑
fie, indiferent că este vorba de metodologie sau de logică”.
Eric VOEGELIN, The New Science of Politics. An Introduction, The University

of Chicago Press, Chicago, Londra, 1974 [1923], pp. 2‑3:
„Prin restaurarea ştiinţei politice înţelegem întoarcerea la cunoaşterea despre
principii [...]. Ştiinţa politică nu poate fi restaurată astăzi prin platonism, augustinism
sau hegelianism. Putem învăţa neîndoielnic multe de la filosofii trecutului cu pri‑
vire la o serie de probleme şi analiza lor teoretică, dar însăşi istoricitatea existen‑
ţei umane [...] se opune unei reformulări valide a principiilor prin intermediul
întoarcerii la concreteţea anterioară. Prin urmare, ştiinţa politică nu poate fi
restaurată la demnitatea sa de ştiinţă teoretică în sensul strict al termenului prin
intermediul renaşterii literare a reuşitelor filosofice ale trecutului. Principiile tre‑
buie recâştigate printr‑un efort de teoretizare care porneşte de la o situaţie concretă,
istorică a epocii, luând în considerare plenitudinea cunoaşterii noastre empirice”.
Émile ZOLA, „J’accuse...! Lettre au Président de la République”, in L’Aurore.
Littéraire, Artistique, Sociale, 2 (87), 13.01.1898:
„Voi spune adevărul, aşa cum am promis, dacă justiţia, sesizată în mod legal,
nu îl va spune, în întregime. Datoria mea este de a vorbi, nu vreau să fiu complice.
[...] Şi în faţa cui oare aş putea să denunţ ceata adevăraţilor vinovaţi dacă nu în
faţa dumneavoastră, primul magistrat al ţării? [...] Declar pur şi simplu că Paty
du Clam, însărcinat să instruiască afacerea Dreyfus, ca ofiţer judiciar, este primul
vinovat pentru oribila eroare judiciară comisă [...]. Adevărata crimă este îngrozi‑
toarea negare a dreptăţii, de care Franţa este bolnavă”.
Regimul
„Regimul” este unul dintre termenii inventaţi în filosofia antică şi care

a supravieţuit atât rupturii produse odată cu Machiavelli, când începe ceea
ce numim filosofia politică modernă, cât şi rupturii care a consemnat tre‑
cerea de la filosofia politică la ştiinţa politică, în măsura în care acesta e
un termen folosit şi astăzi în disciplina noastră. Urmărind parcursul acestui
termen, vom înţelege, de altfel, cred eu, mai bine diferenţa dintre filosofia
politică şi ştiinţa politică, pe care am evocat‑o în conferinţa precedentă.
Atunci când a fost creată, noţiunea de regim politic a permis, înainte de
toate, structurarea intelectuală a acelei relaţii despre care pomeneam în
prima noastră întâlnire, şi anume relaţia dintre exercitarea autorităţii şi
supunere, dintre cei care poruncesc şi cei care se supun. În acest sens,
regimul este cu totul altceva decât ceea ce noi numim, în epoca modernă,
stat sau decât relaţia dintre stat şi societate (Leo Strauss).
Este de reţinut, de asemenea, faptul că regimul a implicat întotdeauna
pluralitatea. Din epoca filosofiei antice şi până astăzi, vorbim nu despre
regim la singular, ci despre regimuri, în măsura în care filosofii antici şi
moderni, ca şi autorii de ştiinţă politică de astăzi consideră că există mai
multe forme de structurare a relaţiei dintre cei care exercită autoritatea şi,
respectiv, cei care se supun. Regimul a stat sub semnul diversităţii. Afirmarea
acestei pluralităţi era, ca să spun aşa, „orientată”: ea a constituit temelia
pe care s‑a construit viziunea despre clasificarea regimurilor, ierarhizarea
lor de la cel mai bun la cel mai rău. Voi evoca în cele ce urmează mai mulţi
autori antici şi moderni, pentru a schiţa felul în care a evoluat teoria regi‑
murilor politice.
Primul autor la care voi face referire este Platon. Alegerea mea nu e
întâmplătoare, pentru că el este primul autor care face o foarte amplă discuţie
despre regimuri. Găsim respectiva discuţie în două dialoguri: Republica
şi, respectiv, Omul politic. În primul dintre aceste texte, Platon vorbeşte
despre cinci forme de regim sau, cu alte cuvinte, despre cinci modalităţi
de structurare a relaţiei dintre poruncă şi supunere. E vorba, mai întâi de
Regimul 49
toate, despre cetatea cea mai bună, căreia îi spune aristocratică sau regală
şi pe care, mai târziu, modernii o vor numi cetatea ideală sau utopia lui
Platon. În al doilea rând, Platon menţionează regimul numit timocraţie sau
timarhie, numele acesta fiind legat, aşa cum vom vedea imediat, de o parte
a sufletului. Vin apoi, în ordine, un regim numit oligarhie, apoi bine‑cunos‑
cuta democraţie şi, în fine, tirania. Cum nu facem un curs de istoria filo‑
sofiei, nu voi intra în foarte multe detalii, ci voi evoca doar câteva elemente
ale modului în care filosoful atenian construia noţiunea de regim. În primul
rând, trebuie spus că aceste cinci regimuri posibile decurg unul din celălalt.
Cu alte cuvinte, există o ordine, o succesiune a lor: istoric vorbind, se
trece de la cel mai bun regim, cetatea aristocratică sau regală, la timocra‑
ţie, pentru a ajunge apoi la oligarhie, democraţie şi tiranie. Al doilea lucru
ce merită reţinut este acela că, pentru fiecare regim în parte, Platon face
portretul omului care i‑ar corespunde: omul democratic pentru regimul cu
acest nume, omul tiranic pentru tiranie şi aşa mai departe. Un element
esenţial în configurarea acestor portrete este, pentru Platon, structura sufle‑
tului. Pentru antici în general, felul în care e organizat sufletul influenţează
modalitatea în care oamenii reacţionează şi interacţionează. La Platon,
sufletul e alcătuit din trei mari părţi: una raţională sau logică, apoi o parte
pasională, numită thymos, de unde şi numele celei de‑a doua forme de
regim (timocraţie), şi, în fine, partea cea mai de jos, dorinţele umane sau,
cum se spune astăzi, satisfacţiile primare. Relaţia între aceste părţi ale
sufletului, spunea Platon, ne dă o anumită formă de regim, pentru că ea
constituie o formă de umanitate. Acolo unde partea raţională le domină pe
celelalte, de pildă, vom avea de‑a face cu cea mai bună dintre cetăţi, cea
condusă de filosofi, pentru că filosofii sunt cei care au sufletul format în
acest fel. Există însă o problemă: avem trei părţi ale sufletului şi cinci
forme de cetate. Nu există deci câte o cetate corespondentă fiecărei părţi.
De altfel, chiar în descrierea cetăţilor, Platon nu este întotdeauna foarte
sistematic. În Republica, avem totuşi numeroase trimiteri la felul în care
sufletul influenţează regimul. E ceva care astăzi nu ne mai spune nimic.
Atunci când ne gândim la regimurile politice, nu mai avem în vedere, în
vreun fel sau altul, sufletul. Noţiunea s‑a pierdut. Odată cu apariţia ştiin‑
ţelor sociale şi mai ales a psihologiei, referinţele la suflet au ajuns margi‑
nale, apoi au fost eliminate cu totul.
Vreau să spun câteva cuvinte despre fiecare regim în parte, pentru a
clarifica apoi diferenţa faţă de viziunea modernă despre politică. Pentru
autorul Republicii, cetatea regală sau aristocratică este regimul cel mai bun,
în care există o armonie perfectă, filosofii guvernând potrivit raţiunii.
Această cetate este însă, înţelegem de la Platon, foarte fragilă. Situată în
timp la începutul istoriei, ea dispare curând după amenajarea sa. Cauza pe

care Platon o indică pentru a explica năruirea regimului regal sau aristo‑
cratic este încălcarea unei reguli care priveşte căsătoriile. Există, spunea
Platon, un număr geometric nupţial ce le permite filosofilor să determine
care sunt cele mai bune căsătorii. De îndată ce acest număr e ignorat, iar
sufletele superioare se amestecă în mod necontrolat cu cele inferioare,
cetatea e pierdută. Dacă înţelepţii se află la guvernarea regimului aristo‑
cratic, în cadrul celui timocratic ei sunt înlocuiţi cu cei ale căror suflete
sunt dominate de partea pasională. Este vorba despre războinici. Aceştia
caută nu adevărul, precum filosofii, ci distincţia, onoarea pe câmpul de
luptă. Cetatea timocratică este un regim al războinicilor, o cetate în care
guvernează cei care fac război în numele celorlalţi. Armele, şi nu raţiunea,
sunt dominante aici. Omul timocratic e un om ambiţios, unul care vrea să‑i
supună pe ceilalţi: el nu e interesat, spune Platon, nici de matematică, nici
de muzică, e un om irascibil, o persoană care se poartă foarte sever cu
semenii săi. Nici timocraţia nu e un regim care să dureze foarte mult:
această guvernare a războinicilor este înlocuită de guvernarea celor bogaţi,
numită oligarhie. Interesant este faptul că, în viziunea lui Platon, fiecare
regim se naşte cumva în cel care îl precedă, întrucât fiecare conţine ele‑
mentele care dau naştere cetăţii următoare. Astfel, întrucât în cetatea timo‑
cratică acumularea bogăţiei este posibilă, unii dintre cei care alcătuiesc
acest regim se vor diferenţia de ceilalţi prin avere şi, la un moment dat, ne
spune Platon, bogaţii se vor revolta împotriva războinicilor. Cetatea oligar‑
hică e cetatea dominată de cei bogaţi care, observă autorul Republicii, sunt
puţin numeroşi. Aceasta este o observaţie care va domina imaginarul filo‑
sofiei politice secole de‑a rândul: în orice comunitate, cei bogaţi nu sunt
foarte numeroşi. Doar săracii pot fi numeroşi, niciodată bogaţii. Din această
cauză, de altfel, regimul unde cei bogaţi guvernează este numit oligarhie,
adică, în sens etimologic, o guvernare a celor puţin numeroşi. Ideea că nu
ne putem imagina o cetate în care cei bogaţi să constituie o majoritate a
trebuit să aştepte secolul al XVIII‑lea pentru a se vedea radical contestată.
Abia economiştii moderni au început să argumenteze că societăţile pot să
producă o majoritate de oameni bogaţi sau, mai precis, o majoritate de
oameni care, dacă nu sunt bogaţi în mod real, sunt măcar în mod potenţial
sau în chip comparativ bogaţi. Revin acum la descrierea platoniciană a
cetăţii oligarhice. Ea este, cred eu, dintre cele prezente în Republica, cea
mai interesantă, deoarece este vorba despre un regim scindat în două părţi,
în două cetăţi. Aflaţi la cârma regimului, cei bogaţi, puţin numeroşi, îi
exclud pe cei săraci, foarte numeroşi. Cetatea oligarhică este una dublă.
Tranziţia de la acest tip de regim la cel democratic se produce, spune Platon,
Regimul 51
cu concursul urii faţă de cei bogaţi. Ura naşte democraţia. Ura săracilor
conduce la revoltă, iar regimul oligarhic este abandonat în favoarea unuia
în care cei mulţi se află la putere în numele egalităţii şi al libertăţii. Cetatea
democratică este, pentru Platon, o cetate a libertăţii şi a egalităţii fără
oprelişti. E regimul cel mai frumos – ne spune filosoful – pentru că în
democraţie găsim cea mai mare varietate de comportamente. Pe de altă
parte, din descrierea democraţiei rezultă că este vorba despre un regim
foarte fluid, în care poţi face dimineaţa ceva şi după‑amiaza altceva, un
regim în care nu există respect pentru vreo autoritate – nici cea a părinţilor,
nici cea a înţelepţilor, nici cea a bătrânilor etc. Democraţia, am spune noi
astăzi, e dezordonată. Deşi e foarte frumoasă prin varietatea firilor, demo‑
craţia nu e deloc bună, pentru că nimic nu are parte de respect. Pentru
antici, era greu de acceptat ideea că în fiecare zi lucrurile se schimbă, că
tânărul îl contestă pe cel bătrân sau că discipolul nu‑l mai urmează pe
dascăl. Regim al libertăţii, democraţia se prăbuşeşte tocmai din pricina
acesteia. Ca în cazul oricărui alt exces, spunea Platon, şi excesul de liber‑
tate produce contrariul său, adică excesul de servitute, numit tiranie. Tiranul
este creat de cei care, în regimul democratic, caută un protector. Zămislit
pentru a‑i apăra pe cei slabi, tiranul îi va domina pe toţi cetăţenii. Tirania
e regimul cel mai rău.
În Omul politic, deşi e vorba tot despre cinci regimuri, descrierea lor
este foarte diferită. Aici Platon distinge între regimurile guvernate de legi
şi cele fără legi. Monarhia şi aristocraţia ilustrează prima categorie, iar
oligarhia şi tirania sunt regimurile lipsite de legi. Democraţia este cel de‑al
cincilea regim, situat între cele dominate de legi şi cele care nu cunosc
legea, la frontiera celor două lumi.
Aristotel, discipolul lui Platon, va schimba radical felul în care sunt
descrise regimurile, pentru că, aşa cum spunea Aurelian Crăiuţu, el va lua
în seamă împrejurările istorice. În plus, Aristotel sistematizează discuţia,
definind, mai întâi de toate, două criterii pe care le consideră esenţiale în
structurarea relaţiei dintre autoritate şi supunere. Cele două criterii sunt (a)
numărul celor care exercită autoritatea şi (b) scopul pe care aceştia îl urmă‑
resc. Primul criteriu dă naştere la trei variante, pentru că, în viziunea lui
Aristotel, autoritatea poate fi asumată fie de un singur om, fie de mai mulţi,
dar care sunt o minoritate, fie – în al treilea rând – de mai mulţi ca majo‑
ritate. Unul, o minoritate sau o majoritate – iată o distincţie politică fun‑
damentală. Al doilea criteriu produce două situaţii, pentru că, indiferent
de numărul lor, cei care exercită autoritatea o pot face în interes propriu
sau în interesul comun, în interesul cetăţii. Combinând aceste două criterii,
Aristotel descrie şase regimuri. Acestea trebuie plasate într‑un tabel cu
două coloane: de o parte sunt situate regimurile bune, cele ale binelui
comun, de partea cealaltă regimurile rele sau corupte, adică regimurile în
care autoritatea este exercitată în interes propriu. Avem astfel, în cazul în
care unul singur exercită autoritatea, regalitatea sau monarhia ca regim bun,
dacă regele sau monarhul guvernează în interesul cetăţii, căutând binele
comun, şi, pe partea cealaltă a tabloului, ca regim în care unul singur
guvernează, dar o face în interes propriu, tirania. În alt doilea rând, regi‑
murile în care guvernează o minoritate poartă numele de aristocraţie, dacă
această minoritate urmăreşte binele cetăţii, respectiv de oligarhie, dacă
minoritatea caută interesul propriu, adică interesul minorităţii. Atunci când
guvernează o majoritate regimul bun e numit de către Aristotel politeia,
un termen folosit, aşa cum preciza Victor Ehrenberg, şi pentru a desemna
cetăţenia. Uneori, acest termen este tradus cu „republică”, urmând cumva
echivalarea pe care o avem în gândirea politică latină. E vorba oricum
despre regimul în care cei mulţi, o majoritate, guvernează în interesul
cetăţii. Acestuia îi corespunde în partea rea a tabelului nostru regimul numit
democraţie: e regimul celor mulţi care guvernează în interesul lor, şi nu
în cel al cetăţii. Toma din Aquino, cel mai influent aristotelician, interpreta
distincţia dintre binele comun şi binele propriu în termenii lui Ezechiel:
„vai de păstorii ce pe ei înşişi s‑au păstorit!”.
Descrierea aristotelică a regimurilor este una dintre cele mai influente
idei din istorie. Numele lor, chiar dacă în cazul unora cu sensuri diferite,
subzistă şi astăzi. Acest fapt este cu atât mai interesant cu cât în Politica,
lucrarea principală în care Aristotel descrie regimurile, avem, în afara
acestei tipologii, o descriere minuţioasă a fiecărui regim în parte, a subti‑
purilor pe care el le cunoaşte. Aceasta ar fi fost făcută pe baza unei anchete
foarte sistematice: mărturii antice vorbesc despre circa o sută de regimuri
studiate de Aristotel împreună cu discipolii săi. Din păcate, asemenea
scrieri nu au supravieţuit: există un singur text care a ajuns până la noi şi
pe care îl veţi găsi sub numele de Constituţia Atenei. Dincolo de aceste
surse, distincţiile monarhie‑tiranie, aristocraţie‑oligarhie, republică‑demo‑
craţie au fost foarte influente secole de‑a rândul, chiar dacă multe dintre
detaliile despre regimuri nu au mai fost preluate de la Aristotel. De pildă,
ca să iau un singur exemplu, unul dintre lucrurile cele mai importante pe
care Aristotel le atribuie democraţiei este faptul că ea este un regim pre‑
dispus la război. Este exact contrariul a ceea ce se spune astăzi despre
democraţie: mai ales în viziunea europeană, democraţia apare ca o formă
paşnică de regim. Aristotel considera, dimpotrivă, că întrucât singurul lucru
pe care îl pot avea în comun cei care alcătuiesc o majoritate este dorinţa
de glorie şi întrucât aceasta nu poate fi dobândită decât pe câmpul de luptă,
democraţia este, potenţial vorbind, un regim războinic.
Regimul 53
Chiar dacă vor prelua numele regimurilor, modernii vor contrazice

aristotelismul politic. Primul modern despre care vreau să vă spun câteva
cuvinte este Thomas Hobbes. Autorul operei monumentale intitulate Leviathan
este unul dintre criticii cei mai radicali ai gândirii aristotelice, pentru că,
în viziunea lui, ipoteza potrivit căreia stă în firea omului să trăiască împre‑
ună cu ceilalţi este cu totul şi cu totul falsă. Hobbes caută să discrediteze
această viziune într‑un mod ironic şi foarte radical. Pentru el, Aristotel era
un naiv, deoarece departe de a dori să trăiască într‑o comunitate politică,
departe de a vrea să trăiască împreună cu semenii săi, oamenii se detestă
reciproc. La Hobbes găsim, de altfel, o distincţie foarte clară proprie gân‑
dirii politicii moderne, şi anume distincţia între o stare de natură şi o stare
civilă sau politică. Potrivit modernilor, în starea de natură, adică în acea
stare în care oamenii trăiesc potrivit legilor firii, ei sunt dominaţi de pasi‑
uni şi se află într‑un război permanent, care face ca viaţa lor să fie oribilă,
fiecare individ fiind pândit de pericolul de a fi ucis de către unul dintre
semenii săi. Pentru a depăşi această stare de natură, indivizii trebuie să îşi
folosească raţiunea şi să încheie un contract social care îi va reuni într‑o
comunitate politică. Altfel spus, comunitatea politică nu este ceva natural,
ea nu e înscrisă în firea indivizilor, ci este rezultatul unui acord, al unui
consens pe care indivizii îl realizează folosindu‑se de raţiune. În acest sens,
comunitatea politică este ceva construit, un obiect artificial, şi nu natural.
Pe acest fond de contestare a gândirii antice, Hobbes consideră că şi descri‑
erea regimurilor, aşa cum apărea ea la Aristotel, e lipsită de sens. În par‑
ticular, credea el, distincţia dintre regimuri bune şi regimuri corupte bazată
pe deosebirea dintre binele comun şi interesul propriu reprezintă o iluzie,
fiindcă, spunea Hobbes, noi numim regimuri corupte pur şi simplu regi‑
murile care nu ne plac. Atunci când nu ne place monarhul, îl descriem ca
tiran. De altfel, argumentează el, în cazul monarhiei nu există nicio dife‑
renţă între binele propriu şi binele general: acestea se află într‑o identitate
perfectă. Cum pentru Hobbes nu există o distincţie între regimuri bune şi
regimuri rele, numărul lor este redus la trei: regalitatea sau monarhia,
regimul în care unul singur guvernează, aristocraţia, regimul în care o
minoritate guvernează, şi, în fine, democraţia, regimul în care o majoritate
guvernează. Vedem deci că distincţia între unul, o minoritate şi o majoritate
rămâne funcţională.
Alţi autori o vor relativiza însă şi pe aceasta. Este, de pildă, cazul lui
Montesquieu. Şi el vorbea despre trei tipuri: regimul republican, monarhia
şi despotismul. Acestea sunt delimitate de un criteriu esenţial. Este vorba
despre un criteriu pe care l‑am pomenit cu referire la Omul politic al lui
Platon, şi anume existenţa sau absenţa legilor. Pentru Montesquieu, există
un regim fără lege numit despotism şi două regimuri aflate sub autoritatea
legilor: republica şi monarhia. Fac aici o mică paranteză: distincţia foarte
netă între republici şi monarhii o găsim prima dată la altcineva, şi anume
la Machiavelli. Montesquieu le aşază în aceeaşi categorie, a regimurilor
legale, pentru ca apoi să distingă două tipuri de republici, democraţia şi
aristocraţia, regimul majorităţii, respectiv cel al minorităţii. Această deo‑
sebire este însă secundară în raport cu cea dintre unul şi mai mulţi. De ce?
Pentru că, alături de numărul celor care guvernează, ceea ce Montesquieu
consideră ca decisiv este aşa‑numitul principiu al regimului sau „ceea ce
pune regimul în mişcare”. Autorul Spiritului legilor este primul autor care
foloseşte un asemenea criteriu. Trei sunt principiile luate în seamă. Ele
corespund celor trei forme principale de regim. Unul care este propriu
republicilor, şi anume virtutea; al doilea, valabil pentru monarhii, este
onoarea şi, în fine, al treilea principiu, caracteristic regimurilor despotice,
este teama, singura care poate explica faptul că o mulţime se supune unuia
singur, ce guvernează în dispreţul oricărei legi. Fără principiu, natura
politică e inertă.
Rousseau a fost autorul cel mai radical: el a relativizat chiar discuţia
despre regimuri, arătând, de pildă, că fiecare îl conţine pe următorul. Pe
de altă parte, radicalismul lui Rousseau se vădeşte şi în privinţa regimului
democratic: el scria că democraţia nu e pe potriva altor state în afara celor
foarte mici. După autorul Contractului social, lucrurile vor fi văzute cu
totul altfel. O cauză o găsim la Guizot, care sublinia că regimul e un sistem
de mijloace şi de puteri, nu de exercitare a forţei.
Nu voi da alte exemple. Cele oferite de operele lui Hobbes şi Montesquieu,
Rousseau sau Guizot sunt, cred, suficiente pentru a arăta că în epoca
modernă termenul „regim” are alt conţinut decât la antici. Voi trece acum
la autori recenţi, din secolul XX, pentru a vedea cum anume a supravieţuit
referinţa la regimul politic. Trebuie să distingem însă două categorii: prima
îi include pe acei autori care au păstrat o relaţie intelectuală cu tradiţia
filosofico‑politică, în vreme ce a doua îi cuprinde pe acei autori care, în
numele ştiinţei politice, nu se mai referă nici explicit, nici implicit la
respectiva tradiţie.
Pentru a ilustra primul tip, voi evoca opera lui Raymond Aron, despre
care am mai vorbit în primele conferinţe. Pentru autorul francez există două
mari tipuri de regimuri: regimul de partid unic (sau monopolist) şi, respec‑
tiv, regimul constituţional‑pluralist. Aşa cum se poate observa cu uşurinţă,
numele acestor regimuri nu mai trimit în niciun fel la tipologiile antice sau
din zorii epocii moderne. Pe de altă parte însă, trebuie spus că, dincolo de
denumiri, Aron menţine o legătură strânsă cu istoria teoriei politice. Astfel,
Regimul 55
el considera că distincţia între unul şi mai mulţi este încă foarte relevantă
pentru înţelegerea politicii. Numai că această distincţie nu mai poate privi
persoane, spunea Aron, ci partide. Nu mai trebuie să distingem între o
persoană, o minoritate şi o majoritate, ci între un partid şi mai multe par‑
tide. De ce? Pentru că în lumea modernă, în societăţile industriale, aşa
cum le spunea Raymond Aron, actorii vieţii politice nu sunt indivizii, ci
organizaţiile numite partide. Din acest motiv trebuie să deosebim societăţile
în care există un singur partid politic şi, respectiv, cele care cunosc plura‑
lismul politic, în care există deci mai multe partide politice legal constitu‑
ite. De aici provin şi numele celor două regimuri – regim de partid unic
şi, respectiv, regim pluralist‑constituţional. Pe de altă parte, gândirea lui
Aron are o relaţie puternică şi cu un autor modern pe care l‑am pomenit
deja. Este vorba despre Montesquieu. Pe urmele acestuia, Raymond Aron
considera că regimurile sunt animate de principii. De fapt, în viziunea sa,
fiecare regim are parte nu de unul, ci de două principii. În cazul regimului
constituţional‑pluralist, cele două principii sunt respectul legalităţii şi sim‑
ţul compromisului. Mai precis: acolo unde există pluralism politic e nece‑
sară o Constituţie, actorii politici trebuind să se înţeleagă asupra regulilor
fundamentale ale jocului politic, iar pentru ca aceste reguli să fie efective,
se impune ca actorii politici să respecte legalitatea şi să găsească o cale
pentru compromis. În celălalt regim, cel de partid unic, care devine în
anumite perioade un regim totalitar, există de asemenea două principii care
organizează viaţa politică. Primul dintre ele este credinţa ideologică. Aşa
cum explică Aron, într‑un asemenea regim, oamenii trebuie să creadă
explicaţia pe care partidul unic o dă unicităţii sale. Ca oricare alt partid
modern, şi cel care se află în situaţie de monopol trebuie să‑şi explice
existenţa, adică, în acest caz, dominaţia absolută. Justificarea existenţei
poartă numele de ideologie. De ea are nevoie şi partidul unic. Dacă justi‑
ficarea sa nu e crezută, regimul nu are viaţă. Al doilea ingredient necesar
al regimului bazat pe monopolul unui partid este teama, pe care Aron o
împrumută din descrierea regimului despotic realizată de Montesquieu. În
treacăt fie spus, un alt critic al totalitarismului, Hannah Arendt, definea şi
ea regimul totalitar sub semnul lui Montesquieu, adică plecând de la cuplul
natură‑principiu, pe care le vedea încarnate sub forma ideologiei şi a terorii.
Cea de‑a doua categorie pe care am menţionat‑o mai sus este cea a
autorilor contemporani total desprinşi de referinţele filosofico‑politice. Unul
dintre aceşti autori este Philippe Schmitter, care considera că trebuie să
vorbim în continuare depre regimuri la plural, pentru că acestea exprimă
diversitatea grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre ele. Dar ce este regimul
în condiţiile lumii de astăzi? Pentru Jean‑Louis Quermonne, acesta este o
alăturare de elemente diverse (sociologice, ideologice ori instituţionale)

care participă, ca nişte ingrediente, la alcătuirea guvernării unei ţări dintr‑un
anumit moment. Mai precis, în viziunea lui Quermonne, unul dintre cei
mai importanţi specialişti ai regimurilor contemporane, există patru ele‑
mente care configurează un regim: legitimitatea (adică o justificare fun‑
damentală a regimului), structura, un sistem de partide şi, în fine, statul.
Nicio legătură cu majoritatea sau minoritatea, cu binele comun sau intere‑
sul propriu.
Samuel Huntington considera că regimul este o noţiune mai restrânsă
în raport cu sistemul politic. Un asemenea sistem este alcătuit din cinci
componente. În primul rând, este vorba despre o cultură, adică, spune
Huntington, despre valori, atitudini sau credinţe. În al doilea rând, e nevoie
de o structură, în sensul în care şi Quermonne vorbea despre ea, mai pre‑
cis de o structură instituţională. În al treilea rând, un sistem cuprinde
grupuri politice, care sunt structurate de diverse aşteptări sociale şi obiec‑
tive legate de acestea. În al patrulea rând, este vorba despre lideri politici,
cei care asumă deci autoritatea, şi, în al cincilea rând, despre politici,
policies, acestea fiind, în viziunea lui Huntington, tipare sau modele de
acţiune referitoare la distribuirea beneficiilor şi a sancţiunilor în interiorul
unei societăţi. Jean Blondel credea şi el că termenul „sistem” e adecvat
pentru a descrie fenomenul politic şi că acesta ar trebui înţeles ca proces
de luare a deciziilor, adică de alocare de resurse şi valori, dar şi de impu‑
nere a unor comportamente.
Foarte influente în anii ’60 şi ’70 au fost, de asemenea, descrierile
regimurilor în termeni de dezvoltare, descrieri cuprinse în cadrul aşa‑numi‑
telor teorii ale dezvoltării politice. Doi dintre autorii care au subscris
acestei paradigme sunt Gabriel Almond şi George Powell. Potrivit lor,
regimurile cunosc o evoluţie în timp, pe măsura diferenţierii şi specializă‑
rii structurilor politice şi, pe de altă parte, pe măsura secularizării culturii
politice. Aceasta din urmă e înţeleasă ca o definire raţională a relaţiilor
dintre individ şi structurile politice. Folosind aceste criterii, Almond şi
Powell descriau trei mari tipuri de regim: este vorba, mai întâi, despre
cele primitive, în care structurile politice sunt intermitente, iar diferenţierea
rolurilor şi funcţiilor politice este foarte precară; în al doilea rând, avem
regimurile numite tradiţionale, cele în care există structuri diferenţiate şi
specializate, dar cetăţenii sunt absolut pasivi, nejucând vreun rol în articu‑
larea regimului; în fine, regimurile politice moderne, în care avem atât o
structurare foarte clară, o diferenţiere a structurilor politice şi a funcţiilor
politice, cât şi o participare semnificativă a indivizilor la viaţa publică.
Vedem, aşadar, cum e modificat tabloul regimurilor în vremea din urmă.
Regimul 57
Una dintre tipologiile dezvoltate în a doua parte a secolului XX distinge

regimurile democratice de cele totalitare, făcând de asemenea loc unui al
treilea tip, un regim mixt, cel autoritar. Găsiţi, de pildă, amplu dezvoltată
această tipologie la unul din marii specialişti ai regimurilor din secolul XX,
Juan Linz, care descria sistemul autoritar ca pluralism limitat, în contrast
cu democraţia, care e un pluralism ce nu este limitat. La rândul lui, Guy
Hermet observa că deosebirea dintre dictatori şi democraţi este diferenţa
dintre a trăi cu certitudini absolute şi, respectiv, a instituţionaliza incerti‑
tudinea. Asemenea tipologii sunt într‑o anumită măsură un produs al
Războiului Rece, în condiţiile în care una dintre mizele intelectuale cele
mai interesante din a doua parte a secolului XX a fost înţelegerea regimu‑
rilor totalitare.
În fine, vreau să mă refer la o tipologie foarte utilizată în zilele noastre:
este vorba despre distincţia dintre regimurile parlamentare şi cele preziden‑
ţiale, cărora li se adaugă, ca şi în cazul menţionat adineauri, un tip inter‑
mediar, regimul semiprezidenţial. Acestea sunt descrise de ştiinţa politică,
în primul rând, pornind de la separaţia puterilor. Îmi face plăcere să amin‑
tesc aici o formulă a unui politolog de origine română, Ghiţă Ionescu, care
rezuma separaţia puterilor spunând că parlamentul face legile, pe care le
aplică guvernul, sub controlul justiţiei. De fapt, separaţia e bazată pe dis‑
tincţia dintre puterea legislativă şi cea executivă, dintre puterea de a face
legile şi puterea de a le pune în aplicare, de a le executa. Separaţia este
însă o parte esenţială a politicii moderne. Astăzi, separaţia este descrisă ca
principiu, deşi la origine, atunci când scria despre ea, Montesquieu o vedea
mai degrabă ca mijloc decât ca principiu. Separaţia era un mijloc de asi‑
gurare a libertăţii individuale: pentru Montesquieu, puterile trebuie să fie
separate pentru ca viaţa individului să nu fie confiscată de putere.
Există, de fapt, două formule de construcţie a separaţiei dintre puterea
executivă şi cea legislativă. Aşa cum spunea Dominique Chagnollaud, avem,
pe de o parte, aşa‑numita separaţie suplă, care ne dă regimul parlamentar,
şi, pe de altă parte, separaţia rigidă a celor două puteri, care ne dă regi‑
murile prezidenţiale. Regimurile parlamentare sunt în general regimuri cu
o putere executivă dualistă, adică avem pe de o parte un şef al statului şi
pe de altă parte un şef al guvernului, dar şi – fapt mult mai important –
regimuri în care guvernul este creat în interiorul legislativului şi este res‑
ponsabil în faţa acestuia. Există, de fapt, două variante de regim parlamen‑
tar: cea în care ambele ramuri ale executivului sunt produse la nivelul
legislativului şi, respectiv, cea în care doar o ramură a puterii executive
este creată în legislativ. Al doilea caz este cel în care regimul parlamentar
funcţionează într‑o monarhie: şeful statului, monarhul, e complet independent
de puterea legislativă. Însă regimuri parlamentare putem găsi şi în repu‑

blici: aici, ambele ramuri ale executivului, atât şeful guvernului, cât şi
preşedintele, sunt o creaţie a puterii legislative. În regimul parlamentar,
vorbim despre o separaţie suplă a puterilor, pentru că executivul şi legis‑
lativul colaborează şi se controlează reciproc. Ce înseamnă asta? Înseamnă
că, pe de o parte, aşa cum spuneam deja, guvernul este instituit în parla‑
ment, echipa guvernamentală fiind validată de membrii camerei sau, după
caz, ai camerelor. Pe de altă parte, acest executiv se află sub puterea de
control a legislativului. Controlul se realizează cu ajutorul mai multor
mecanisme şi proceduri: unele slabe – interpelări sau întrebări adresate
membrilor guvernului –, altele, în schimb, foarte dure, aşa cum este acel
mijloc care poate duce la schimbarea executivului, şi anume moţiunea de
cenzură, inclusiv în varianta moţiunii de cenzură constructive (Klaus von
Beyme), destinată să suscite crearea unei noi majorităţi odată cu votul ostil
dat guvernului în funcţie. Logica acestui regim e rezumată de formula
următoare: instituit în Parlament, guvernul poate fi demis tot aici. Pe de
altă parte, în regimul de tip parlamentar, guvernul influenţează, la rândul
lui, activitatea legislativului pe diverse căi. Cea mai importantă este asu‑
marea iniţiativei legislative. Altfel spus, guvernul fixează agenda legislati‑
vului, trimiţându‑i proiecte de legi. Apoi, pentru a echilibra mecanismul
prin care guvernul este destituit printr‑o moţiune de cenzură, şeful guver‑
nului are capacitatea dizolvării camerei sau camerelor. Aşa cum se poate
vedea, e vorba despre un mecanism de echilibru şi de control, care face ca
în cadrul acestui regim o putere să acţioneze în funcţie de cealaltă. Dinamica
regimului este creată de suprapunerea logicii cooperării şi a logicii contro‑
lului. Există numeroase varietăţi de regim parlamentar, în funcţie de tipul
de executiv. Regimul parlamentar este prezent în mai multe monarhii din
Europa: citez aici Marea Britanie, Belgia, Spania sau Olanda. Există, de
asemenea, tot în Europa, regimuri parlamentare în republici: e cazul Italiei,
al Ungariei sau al celei de‑a IV‑a Republici Franceze. De asemenea, avem
de‑a face cu forme diferite de regim parlamentar în funcţie de forma legis‑
lativului. În Europa, există 14 ţări cu legislativ monocameral şi 13 cu
legislativ bicameral. România a cunoscut ambele forme: de la 1864 la
1946, ca şi după 1990 ea a avut un legislativ bicameral, iar în timpul
comunismului unul monocameral. Bicameralismul, la rândul lui, cunoaşte
mai multe tipuri: el poate fi egalitar, atunci când cele două camere au
puteri egale – aşa se întâmplă, de pildă, în Italia sau România –, dar şi
inegalitar, de tipul celui din Marea Britanie, care are o cameră, cea a
Lorzilor, lipsită de autoritate efectivă în privinţa legiferării. Există şi o a
treia varietate de bicameralism: cel de tip federal, caracteristic unor ţări
Regimul 59
precum Republica Federală Germană sau Elveţia, în care o cameră repre‑

zintă cetăţenii, iar alta teritoriul, adică entităţile federate.
Celelalte regimuri – cele prezidenţiale – sunt regimuri ale separaţiei
rigide a puterilor. Aici legislativul şi executivul apar în mod distinct. Altfel
spus: ele sunt produse într‑un mod distinct, şi anume prin alegerea dife‑
renţiată a celor două puteri, aşa cum sublinia şi Jean‑Louis Quermonne.
Legislativul nu zămisleşte, precum în regimul parlamentar, un executiv.
Dimpotrivă, acesta este produs tot pe calea alegerilor, o alegere însă distinctă
de cealaltă. Aveţi aici diferenţa fundamentală. Dacă în cazul regimurilor
parlamentare executivul este instituit în parlament, în cazul regimurilor
prezidenţiale executivul e produs la urne, deoarece, aşa cum scria Sartori,
guvernul e o prerogativă prezidenţială. Cazul emblematic de regim prezi‑
denţial este cel din SUA. În Europa, nu există decât un caz de regim pre‑
zidenţial, şi anume Cipru. În Statele Unite, alegerea legislativului, care e
bicameral, şi respectiv alegerea executivului sunt net separate. Preşedintele,
pe de altă parte, este şeful guvernului. Nu mai avem dualismul din regi‑
murile parlamentare. Ceea ce complică puţin peisajul este faptul că, în
SUA, model de regim prezidenţial, alegerea şefului statului este o alegere
indirectă, prin mari electori, şi nu o alegere directă. Principiul însă rămâne
acelaşi. Nu parlamentul, ci alegătorii desemnează şeful executivului. Odată
ales, şeful statului îşi alcătuieşte cabinetul. Acesta nu se află sub controlul
legislativului. Unii dintre membrii administraţiei sunt, ce‑i drept, audiaţi,
dar ei nu intră în funcţie printr‑un vot de învestitură, ci prin decizie a
preşedintelui, şi nu pot fi demişi ca urmare a unui vot dat în cameră. E un
principiu fundamental diferit, cele două puteri funcţionând separat una de
cealaltă. Din acest motiv se şi vorbeşte despre o logică rigidă a separaţiei
în regimul prezidenţial. Colaborarea şi controlul pe care le‑am întâlnit în
regimurile parlamentare sunt cu totul străine de regimul prezidenţial, unde
executivul este o simplă emanaţie a preşedintelui. Acesta, la rândul lui, nu
poate dizolva legislativul. Logica proprie regimului prezidenţial nu este cea
a controlului, ci cea a confruntării. O putere trebuie să se impună în faţa
celeilalte. Iată de ce regimul american a evoluat mult în timp, el fiind
dominat de puterea executivă, de preşedinte, abia din anii ’30 ai secolului
trecut. În acest regim, preşedintele, ca şef al executivului, poate să depună
însă doar în mod indirect proiecte de legi, prin intermediul familiei politice
din care provine, întrucât el nu are drept de iniţiativă legislativă. Preşedintele
american poate, de asemenea, negocia voturi, inclusiv cu partidul advers,
şi comunică, pe calea mesajelor adresate naţiunii, cu parlamentul. Preşe
dintele Statelor Unite are la îndemână, ca instrument de limitare a autori‑
tăţii puterii legislative, dreptul de veto. Legitimitatea lui foarte puternică
este însoţită de puteri constituţionale extinse şi aparatul de care se foloseşte

în sprijinul guvernului este unul extrem de amplu. Dar puterea lui se opreşte
aici. Aceasta nu poate interfera cu puterea legislativului. Vreau să reţineţi
şi unele critici aduse regimului prezidenţial, şi în primul rând riscul unor
executive vulnerabile sau pericolul unui conflict cronic, sesizate de Shugart
şi Carey. E o nuanţă importantă aici, aşa cum relevau Poguntke şi Webb,
şi anume că sistemele prezidenţiale oferă mai multe resurse executive de
putere. Totul e cum anume sunt folosite acestea. Dahl spunea că acest tip
de regim nu ar trebui adoptat de prea multe state.
Există, în sfârşit, un al treilea tip de regimuri, şi anume cele numite
semiprezidenţiale. Sunt regimuri în care găsim un element tipic regimurilor
parlamentare şi, de asemenea, un element tipic regimurilor prezidenţiale.
Un regim semiprezidenţial are, pe de o parte, un guvern învestit în parla‑
ment, produs deci la nivelul legislativului şi aflat sub controlul acestuia,
dar are, pe de altă parte, un preşedinte ales de cetăţeni, şi nu de parlament.
În republica parlamentară, cum e de pildă republica vecinilor noştri maghiari,
preşedintele este ales în parlament. Într‑o republică semiprezidenţială, el
nu mai e ales aşa. În Austria, în Irlanda sau în Franţa celei de‑a V‑a
Republici alegerea şefului statului e directă. Regimurile semiprezidenţiale
sunt numite mixte, pentru că ele combină responsabilitatea guvernului în
faţa legislativului şi alegerea distinctă şi directă a preşedintelui. Republica
a V‑a creată de Charles de Gaulle este regimul semiprezidenţial prin exce‑
lenţă, iar prima sa trăsătură, spuneau Duhamel şi Parodi, este deparlamen‑
tarizarea alegerii şefului statului. În Franţa, şeful statului are dreptul de
dizolvare a Adunării şi prezidează şedinţele guvernului, deşi acesta este
învestit în legislativ. Regimurile semiprezidenţiale pot să fie foarte instabile,
pentru că eclectismul datorat suprapunerii unui element tipic regimului
parlamentar şi a unuia tipic regimului prezidenţial poate duce la crize.
Esenţială e relaţia dintre preşedinte şi majoritatea parlamentară. În Franţa,
au existat mai multe perioade de coabitare (Mathias Bernard), în care un
preşedinte de o culoare politică a avut parte în legislativ de o majoritate
care avea o altă culoare politică. Regimul românesc postdecembrist a func‑
ţionat în anumite perioade ca un regim parlamentar şi în altele ca un regim
semiprezidenţial (Preda, Soare). Diferenţa a fost creată de relaţia dintre
şeful statului şi majoritatea parlamentară.
Am introdus, în această ultimă parte a expunerii, un termen nou: statul.
Vom discuta in extenso despre el data viitoare.
Regimul 61
Texte
Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1951], pp. 596, 602 şi 607:
„Regimurile totalitare actuale s‑au dezvoltat din sistemele de partid unic;
oriunde acestea din urmă au devenit cu adevărat totalitare, ele au început să coo‑
pereze potrivit unui sistem de valori atât de radical deosebit de toate celelalte, încât
niciuna din categoriile noastre utilitare, cum ar fi fost cele ale tradiţiei, justiţiei,
moralei, sau cele ale bunului‑simţ, nu ne‑ar mai putea ajuta să îi facem faţă, sau
să îl judecăm, sau să îi prevedem cursul de acţiune. [...] În organismul politic al
regimului totalitar, locul acesta al legilor pozitive este luat de teroarea totală, care
este menită să traducă în realitate legea mişcării istorice sau naturale. [...] Ideolo
giile – acele celebre isme care, spre satisfacţia aderenţilor lor, pot explica totul
până la cel mai mic eveniment deducându‑l dintr‑o singură premisă – constituie
un fenomen foarte recent care, multe decenii, a jucat un rol neglijabil în viaţa
politică. Numai prin înţelepciunea pe care ne‑o acordă trecerea timpului mai putem
descoperi în ele anumite elemente care le‑au făcut atât de tulburător de utile pen‑
tru dominaţia totalitară. Marile potenţialităţi politice ale ideologiilor nu fuseseră
descoperite înainte de Hitler şi Stalin”.
ARISTOTEL, Politica, IV, 4, 1291b‑1292a, ediţie bilingvă, traducere, comen‑
tarii şi index de Alexander Baumgarten, studiu introductiv de Vasile Muscă, IRI,
Bucureşti, 2001, pp. 221‑223:
„S‑a arătat mai înainte că există şi de ce există mai multe constituţii. Să spunem
acum că există mai multe tipuri atât în cazul democraţiei, cât şi în cazul oligarhiei.
Acest lucru este evident din cele spuse, căci există mai multe tipuri ale demosului,
ca şi ale celor care poartă numele de elite. De exemplu, un tip de demos sunt
agricultorii, alt tip sunt meşteşugarii, alt tip sunt comercianţii care se ocupă cu
vânzarea şi cumpărarea. Alţii sunt oamenii mării, iar între aceştia există războinici,
comercianţi, transportatori sau pescari. [...] Pe lângă aceştia, mai sunt şi lucrătorii
manuali şi cei care au avere puţină, astfel încât nu se pot bucura de răgaz. Pe urmă,
sunt oamenii liberi care nu provin din amândoi <părinţii> cetăţeni, precum şi
vreun alt tip de mulţime, dacă ea este <posibilă>. În privinţa membrilor elitei,
ei se deosebesc prin bogăţie, neam ales, virtute, educaţie şi prin toate cele enume‑
rate potrivit acestei distincţii. Aşadar, democraţia îşi poartă în primul rând numele
mai cu seamă datorită egalităţii. Legea unei asemenea democraţii vede egalitatea
drept faptul de a nu îi pune pe săraci sau pe bogaţi mai prejos <decât pe ceilalţi>
şi nici să nu fie vreunii dintre ei stăpânii <celorlalţi>, ci ambii să fie egali. Dacă
libertatea şi egalitatea se regăsesc prin excelenţă în democraţie, aşa cum susţin
unii, acest lucru s‑ar petrece astfel dacă toţi ar deţine în comun puterea prin exce‑
lenţă în mod egal. Şi pentru că demosul este majoritar, iar opinia celor mulţi este
suverană, este necesar ca această <constituţie> să fie o democraţie. Acesta este
aşadar unul dintre tipurile democraţiei. Altul este cel în care magistraturile se
acordă în funcţie de nişte venituri, însă acestea sunt de scurtă durată, căci în acest
caz este necesar să participe <la putere> cel care are resurse, dar nu şi cel lipsit
de ele. Un alt tip de democraţie este cel în care iau parte la putere toţi cei care
sunt în mod incontestabil cetăţeni, sub guvernarea legii. Alt tip de democraţie este
cel în care iau parte la magistraturi cu toţii, numai cu condiţia de a fi cetăţeni, sub
guvernarea legii. Alt tip de democraţie este cel în care toate celelalte <trăsături>
sunt aceleaşi, dar nu este suverană legea, ci mulţimea: acest lucru apare atunci când
guvernarea are loc prin decrete şi nu prin legi, şi ea este produsul demagogilor”.
Bucureşti, 2001 [1965], pp. 172 şi 213:
„În ce constă fenomenul totalitar? Acest fenomen, ca şi toate celelalte feno‑
mene sociale, se pretează la numeroase definiţii, în funcţie de aspectul pe care îl
reţine observatorul. Mi se pare că cele cinci elemente principale sunt următoarele:
(1) Fenomenul totalitar intervine într‑un regim care acordă unui partid monopolul
activităţii politice. (2) Partidul monopolist este animat sau este înarmat cu o ide‑
ologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care, prin urmare, devine adevărul
oficial al statului. (3) Pentru a răspândi acest adevăr oficial, statul îşi rezervă la
rândul său un dublu monopol, monopolul mijloacelor de constrângere şi pe cel al
mijloacelor de convingere. Ansamblul mijloacelor de comunicare, radio, televizi‑
une, presă, este condus, comandat de stat şi de cei care îl reprezintă. (4) Majoritatea
activităţilor economice şi profesionale sunt controlate de stat şi devin, într‑o oare‑
care măsură, parte integrantă a statului. Dat fiind că statul este inseparabil de
ideologia sa, majoritatea activităţilor economice şi profesionale poartă amprenta
adevărului oficial. (5) Dat fiind că orice activitate va deveni de acum activitate de
stat şi dat fiind că orice activitate va fi supusă ideologiei, o greşeală comisă în
cadrul unei activităţi economice sau profesionale este simultan o greşeală ideolo‑
gică. De unde rezultă desigur o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor
greşelilor posibile ale indivizilor şi, în concluzie, o teroare care este în egală măsură
poliţienească şi ideologică”.
Mathias BERNARD, La France de 1981 ŕ 2002. Le temps des crises?, Librairie
Générale Française, Paris, 2005, p. 66:
„Coabitarea pune în evidenţă ambiguităţile constituţionale ale unui regim mixt,
care e şi parlamentar, şi prezidenţial. Ea tinde să consolideze puterea parlamentară
deoarece guvernul se sprijină pe majoritatea de care dispune în Adunarea naţională,
pentru a face o contrapondere influenţei preşedintelui. Acesta interpretează anumite
dispoziţii ale Constituţiei într‑un sens favorabil intereselor sale. El decide să nu
semneze în mod sistematic ordonanţele pe care i le prezintă guvernul şi transformă
astfel în armă politică un lucru ce părea să ţină doar de domeniul simbolic”.
Klaus von BEYME, Parliamentary Democracy. Democratization, Destabilization,
Reconsolidation 1789‑1999, Macmillan, Basingstoke, 2000, p. 85:
„În sistemele parlamentare moderne, raţionalizate, convenţia dominantă este
că un guvern sau un ministru nu trebuie să demisioneze doar ca urmare a unui
simplu vot ostil. Italia chiar a codificat acest principiu în constituţia sa (art. 94.3).
În sistemul Westminster acest principiu a fost acceptat de la început. Sistemele
parlamentare raţionalizate au încercat să reglementeze utilizarea deliberativă a
Regimul 63
mecanismelor de încredere prin introducerea moţiunii de cenzură constructive. Din

punct de vedere psihologic această reglementare este mai degrabă distructivă decât
constructivă pentru că membrii parlamentului trebuie să conspire pe la spatele
primului‑ministru pentru a negocia o nouă majoritate”.
Jean BLONDEL, Guvernarea comparată, traducere de Teodora Moldovanu,
„Ideea de sistem politic (cum este cunoscut, deşi o descriere mai potrivită ar
fi aceea de sistem de guvernământ) izvorăşte din recunoaşterea faptului că scopul
guvernământului este să elaboreze şi să implementeze decizii pentru societate.
Aceste politici sunt fie pozitive, fie negative. A respinge o propunere înseamnă a
întreprinde o politică; la fel, a nu lua niciun fel de decizie. Acest proces de luare
a deciziilor are trei caracteristici: (a) este un proces de alocare, deoarece are loc
o distribuire a bunurilor către unii membri sau către toţi membrii societăţii; (b) este
un proces de alocare a valorilor, deoarece politicile pot fi atât spirituale, cât şi
fizice – ele decid atât asupra divorţurilor, cât şi a impozitării. Elaborarea politici‑
lor fizice se referă şi la valori – pe valori se bazează atât un sistem de impozitare,
cât şi o lege privind avortul sau divorţul; (c) este un proces autoritar, pentru că
sistemul politic are nevoie de conformarea sau acceptarea naturală sau construită
din partea membrilor societăţii, pentru ca politicile să fie implementate”.
Dominique CHAGNOLLAUD, Science politique, Dalloz, Paris, 1999, pp. 69‑71:
„Regimurile parlamentare au un executiv dualist (şef de stat şi şef de guvern)
şi un sistem de responsabilitate politică a executivului (guvernul) în faţa Adunărilor
alese (parlamentul) [...] dar caracteristica lor fundamentală este o separaţie (sau
autonomie) suplă a puterilor bazată pe un ansamblu de mecanisme de colaborare,
influenţă şi control reciproc [...] Regimurile prezidenţiale sunt caracterizate teore‑
tic de o separaţie rigidă a puterilor, care implică absenţa oricărei interferenţe a
acestora. Fiecare putere e aleasă, independent de cealaltă, pentru un mandat
determinat, de către cetăţeni. Legislativul are monopolul votării legilor, în vreme
ce executivul, care e monocefal, nu este aflat sub control parlamentar. Guvernul
este simpla emanaţie a preşedintelui şi nu poate fi răsturnat de parlament, tot aşa
cum preşedintele nu poate dizolva legislativul”.
Aurelian CRĂIUŢU, Elogiul moderaţiei, Polirom, Iaşi, 2006, p. 33:
„Critica pe care Aristotel o face teoriilor lui Platon în Politica reprezintă însă
o clară delimitare faţă de modelul politic (radical) schiţat în Republica. [...]
Convins că perfecţiunea este adesea imposibil de atins în realitate, Aristotel caută
să găsească nu atât arhitectura cetăţii perfecte, cât mai ales cea mai bună con‑
stituţie politică posibilă în raport cu circumstanţele istorice existente la un anu‑
mit moment dat”.
Robert DAHL, Despre democraţie, traducere de Ramona Lupaşcu, Alina Maria
Turcu, Mihaela Bordea, Adriana Bargan‑Ştraub, Institutul European, Iaşi, 2003
[1998], pp. 134‑135:
„În decursul a două secole se pare că americanii şi‑au creat o cultură politică,
abilităţi şi practici politice care permit sistemului lor prezidenţial‑congresional cu
alegeri prin vot pluralitar, federalism şi un puternic control constituţional să funcţio

neze la parametri satisfăcători. Dar sistemul american este excesiv de complex şi
poate că nu ar funcţiona la fel de bine în altă ţară. Oricum nu a fost adoptat de
prea multe state. Şi probabil că nici nu ar trebui adoptat de prea multe. Câţiva
specialişti susţin că sistemul combinat din America Latină între guvernare prezi‑
denţială şi RP a condus la prăbuşirea democraţiei în atât de multe ţări ale Americii
Centrale şi de Sud. Deşi este dificil să se individualizeze efectele diferitelor forme
constituţionale din amalgamul de condiţii adverse care au fost cauzele principale
ale polarizării politice şi ale crizei, ţările democratice ar trebui să evite varianta
sud‑americană”.
Olivier DUHAMEL, Jean‑Luc PARODI (ed.), La cinquičme République,
Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1988, pp. 17‑18:
„Regimul [francez] din 1958 este unic în lumea democratică întrucât el supra‑
pune zece elemente: 1. Deparlamentarizarea alegerii şefului statului; 2. Un
executiv bicefal ierarhizat, prin desemnarea discreţionară a primului‑ministru de
către preşedinte; 3. O putere de iniţiativă referendară atribuită puterii guverna‑
mentale (care îl include pe preşedinte); 4. O putere discreţionară de dizolvare a
legislativului conferită preşedintelui; 5. Puteri depline pentru preşedinte în caz de
criză; 6. Limitarea domeniului legiferării; 7. Controlul guvernului asupra pro‑
cesului legislativ; 8. Răsturnarea guvernului nu poate fi făcută decât printr‑o
majoritate absolută a deputaţilor; 9. Alegerea deputaţilor în cadrul unui scrutin
majoritar în două tururi, cu prag de acces în turul secund; 10. Punerea Parlamentului
sub tutela unei jurisdicţii constituţionale”.
Victor EHRENBERG, The Greek State, Barnes & Noble, New York, 1960, p. 39:
„Cuvântul grec pentru cetăţenie este polite...a. Acelaşi cuvânt descrie deopo‑
trivă corpul cetăţenilor şi constituţia, întreaga structură a statului. În acest fapt
putem găsi exprimate două lucruri: unul, că statul, oricare ar fi constituţia sa, se
baza pe cetăţenie şi pe maniera în care aceasta era acordată; altfel spus, tipul de
constituţie depindea de numărul şi calitatea celor care erau cetăţeni; în al doilea
rând, exista ceva ce conta mai mult decât cetăţenia. Cuvântul abstract politeia
reflecta unitatea cetăţenilor, nu doar suma indivizilor, ci un corp viu compus din
conducători şi conduşi, iar viaţa politică era viaţa şi existenţa însăşi a cetăţenilor.
Utilizarea aceluiaşi cuvânt pentru participarea individuală în stat şi pentru structura
generală a acestuia arată că participarea nu era per essentiam un act pur legal între
individ şi stat, ci reflecta adeziunea de o importanţă vitală a individului la un corp
de cetăţeni, cât şi la alte comunităţi în interiorul statului, şi totodată faptul că era
legat de acestea, legat de religie şi de pământ”.
François GUIZOT, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului
roman până la revoluţia franceză, traducere de Miruna Tătaru‑Cazaban şi Cristian
Preda, Humanitas, Bucureşti, 2000 [1828], p. 101:
„Aşadar, esenţa guvernării nu rezidă câtuşi de puţin în folosirea forţei; ceea
ce o constituie înainte de toate este un sistem de mijloace şi de puteri conceput în
scopul de a ajunge la descoperirea a ceea ce este potrivit în fiecare ocazie, la
Regimul 65
descoperirea adevărului care are dreptul de a guverna societatea, pentru a‑l face
apoi să pătrundă în spirite şi a‑l face să fie adoptat în mod voluntar, liber.
Necesitatea şi prezenţa unei guvernări pot fi, deci, foarte bine concepute chiar şi
atunci când nu va fi cazul unei coacţiuni, când ea va fi absolut interzisă”.
Guy HERMET, Cultură şi democraţie, traducere de Claudiu Soare, Editura
Pandora, Bucureşti, 2002 [1993], pp. 40‑41:
„Dictatorii şi alţi guvernanţi totalitari sau autoritari se descoperă motivaţi cel
mai adesea, în faptele lor, de certitudini. Actele lor se supun în mod frecvent unui
proiect ideologic pe care ei consideră timp îndelungat că îl pot împlini şi care le
atribuie un obiectiv aproape evident. Sau, cel puţin posibil, nedorind să‑şi trans‑
forme societatea într‑o perspectivă schiţată dinainte, aceştia urmăresc ţeluri precise,
de natură uneori generoasă, alteori represivă. În plus, neavând de dat socoteală
nimănui, aparent siguri de permanenţa lor la putere şi dispunând de toate resursele
capabile să forţeze supunerea subordonaţilor lor temători, ca şi a masei înfricoşate,
aceştia se simt perfect stăpâni pe deciziile lor şi în acelaşi timp siguri de buna lor
punere în practică, oricare ar fi preţul acestui fapt. Or, certitudinea autocraţilor
este comunicativă. Discursurile lor sunt foarte generoase în asigurări, cvasipaterne,
privitoare la excelenţa viitorului promis populaţiei. Ei raţionează în termeni de
planuri cincinale, ale căror previziuni deja mirifice vor fi depăşite; ei pretind
controlul deplin, pretind că elimină obstacolele într‑o clipită. Iar la rândul său,
populaţia ajunge să‑şi conceapă viitorul în acest registru al certitudinii, la care, de
altfel, ţine în mod natural, fără să fie obligată. Pasivă, populaţia aşteaptă totul de
la putere, sigură că propria‑i influenţă asupra destinului său nu poate fi decât nulă.
Optimistă, ea visează la epoca strălucitoare pe care guvernanţii i‑o promit, la un
termen care, puţin câte puţin, se îndepărtează. Pesimistă în amurgul vieţii, rămâne
convinsă de faptul că răul opresiunii reprezintă o fatalitate. [...] această speranţă
trăită în pasivitate este exact ceea ce democraţia nu poate nici să ofere, nici să
întreţină în mod cinstit. [...] logica democratică este oglinda inversă celei a auto‑
ritarismului şi, mai mult, a totalitarismului. Expuşi riscului alegerilor, diriguito‑
rilor democraţiei chiar nu le pasă dacă vor mai deţine puterea timp de şase luni
sau timp de câţiva ani, maximum”.
Thomas HOBBES, Leviathanul sau Materia, forma şi puterea unei comunităţi
ecleziastice şi civile, XVII, 1, 2, 13, 14, traducere de Emanuel‑Mihail Socaciu,
in Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail SOCACIU, Fundamentele gândirii poli‑
tice moderne. Antologie comentată, Polirom, Iaşi, 1999 [1651], pp. 51‑52:
„Cauza finală, scopul sau intenţia oamenilor, care iubesc în mod natural liber‑
tatea şi dominaţia asupra celorlalţi, în acceptarea acelor constrângeri ce vedem că
sunt caracteristice vieţii într‑o comunitate civilă, este întrezărirea unei căi pentru
propria conservare, şi prin aceasta pentru o viaţă mai mulţumită; adică a unei căi
de a ieşi din acea condiţie mizeră a războiului care este, aşa cum am arătat (cap. XIII),
urmarea necesară a pasiunilor naturale ale omului; stare în care nu există nicio
putere vizibilă care să‑i ţină la respect şi să‑i silească, prin ameninţarea cu pedeapsa,
să‑şi îndeplinească convenţiile şi să respecte acele legi naturale expuse în capitolele
XIV şi XV. Căci legile naturale, cum ar fi dreptatea, echitatea, modestia, mila
sau, într‑o formulare cuprinzătoare, a face altora ce ai dori să ţi se facă ţie, sunt
în sine, în lipsa unei puteri care să le asigure prin teroare respectarea, contrare
pasiunilor noastre naturale, care ne împing la părtinire, mândrie, răzbunare şi altele
asemenea. Iar convenţiile, fără sabie, nu sunt decât vorbe în van, lipsite de orice
putere în a da cuiva siguranţă. [...] Singurul mod de a crea o astfel de putere
comună, care să fie capabilă să‑i apere pe oameni de atacurile străinilor şi de
vătămările ce şi le pot aduce unii altora, şi să le dea aşa o siguranţă, încât ei să
se poată îndestula şi să poată duce o viaţă mulţumită prin propria hărnicie şi folo‑
sindu‑se de fructele pământului, este ca ei să‑şi confere întreaga putere şi forţă
unui singur om sau unei singure adunări de oameni. [...] ca şi când fiecare i‑ar
spune fiecăruia: Autorizez acest om sau această adunare de oameni, şi îi cedez
dreptul meu de a mă cârmui singur, cu condiţia ca şi tu să‑i cedezi dreptul tău şi
să‑i autorizezi toate acţiunile în aceeaşi manieră. Odată înfăptuit acest lucru,
mulţimea astfel unită într‑o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ
sau, în latină, CIVITAS. Iar aceasta este naşterea acelui mare LEVIATHAN sau,
pentru a vorbi cu mai multă veneraţie, a acelui dumnezeu muritor căruia îi datorăm,
sub domnia Dumnezeului nemuritor, pacea şi apărarea noastră. [...] Iar purtătorul
acestei persoane este numit SUVERAN, şi se spune că deţine puterea suverană;
oricine altcineva îi este supus”.
Ghiţă IONESCU, Oameni de stat într‑o lume interdependentă, traducere de
Roxana‑Aura Duma, Editura All, Bucureşti, 1998 [1991], pp. 7‑8:
„Sistemul de guvernare reprezentativ, singura formă a democraţiei care s‑a
dovedit practicabilă conform înţelesului real de conducere a poporului şi de către
popor, pune parlamentul în poziţia incontestabilă de a exercita suveranitatea.
Parlamentul, puterea legislativă, creează legile care vor fi aplicate de puterea
executivă într‑o modalitate controlată de justiţie. Acestea sunt singurele instrumente
ale ordinii şi stabilităţii în orice stat constituţional. Statele constituţionale dezvol‑
tate însă au trecut până acum prin trei revoluţii industriale succesive şi, ca rezultat,
o nouă formă de reprezentare, cea funcţională sau corporativă, a început să aibă
impact politic [...]. În mod gradat, acestea au dus la instituirea societăţii bunăstă‑
rii şi a paradigmei sale [...]. Un sistem mai direct, tripartit, al procesului de creare
a politicilor de tip concertat: guvern‑întreprinderi‑grupuri socioeconomice şi de
presiune operează astăzi în state ca Germania, Suedia sau în Franţa [...]. Presiunea
corporatistă a dislocat astfel o parte din puterea statului suveran către societatea
civilă”.
Juan José LINZ, Totalitarian and Authoritarian Regimes, Lynne Rienner
Publishers, 2000, pp. 159‑161:
„Am definit mai demult o varietate de sisteme politice [...] ca autoritare dacă
ele sunt caracterizate de pluralism politic limitat şi neresponsabil, dacă sunt lipsite
de o ideologie elaborată şi călăuzitoare, dar cu mentalităţi specifice, fiind de ase‑
menea lipsite de o mobilizare politică extensivă, nu şi de una intensivă, exceptând
însă unele momente din dezvoltarea lor, şi dacă în sânul lor un lider sau uneori un
grup restrâns exercită puterea în absenţa unor limite formale clar definite, dar totuşi
în chip previzibil. Definiţia a fost construită în contrast cu sistemele din democraţiile
Regimul 67
competitive şi cu cele corespunzătoare idealului‑tip totalitar [...] Conceptul lua în

seamă modul de exercitare a puterii, organizarea acesteia, legătura cu societatea, natura
credinţelor care susţineau sistemul, rolul cetăţenilor în procesul politic [...] Com
ponenta pluralistă e trăsătura distinctivă a acestui tip de regim, dar – trebuie să
subliniez apăsat acest lucru –, spre deosebire de democraţii, caracterizate de plura‑
lism nelimitat şi instituţionalizat politic, aici e vorba de un pluralism limitat [...]
Limitarea poate fi legală sau de facto, implementată mai mult sau mai puţin, poate
privi doar grupuri politice sau poate fi extinsă la grupuri de interes”.
faţă de Nicolae Luca, prefaţă de Gheorghe Lencan Stoica, Editura Minerva,
Bucureşti, 1994 [1532], p. 4:
„Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor
au fost şi sunt sau republici, sau principate. La rândul lor principatele sunt fie
ereditare, cum e cazul celor pe care neamul principelui le cârmuieşte de multă
vreme, fie noi. Cele noi, ori sunt întru totul noi, cum a fost Milanul pentru
Francesco Sforza, ori sunt pământuri alipite la statul ereditar al principelui, care
pune stăpânire pe ele, cum e regatul Neapolelui pentru regele Spaniei. Aceste
pământuri, astfel dobândite, sau sunt obişnuite să trăiască sub domnia unui principe,
sau sunt obişnuite să trăiască în libertate. Ele se cuceresc fie cu armele altora, fie
cu cele proprii sau se obţin în urma unei împrejurări fericite ori datorită capaci‑
tăţii şi energiei principelui”.
MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, traducere şi note de Armand Roşu,
studiu introductiv de Dan Bădărău, tomul I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
[1748], pp. 31‑32 şi 40:
„Deosebirea dintre natura guvernământului şi spiritul său constă în aceea că
natura sa îl face să fie aşa cum este, iar principiul său îl face să acţioneze. Cea
dintâi este structura sa specifică, iar cel din urmă, pasiunile omeneşti care îl pun
în mişcare. Or, legile nu trebuie să corespundă în mai mică măsură principiului
fiecărui guvernământ decât naturii lui. Trebuie deci să cercetăm care este principiul.
Tocmai acest lucru îl voi face în această carte. Am spus că natura guvernământu‑
lui republican constă în aceea că puterea supremă aparţine întregului popor sau
anumitor familii; natura guvernământului monarhic, în aceea că acolo principele
deţine puterea supremă, dar că el o exercită potrivit unor legi stabilite; iar natura
guvernământului despotic, în aceea că acolo conduce unul singur potrivit voinţei
şi capriciilor sale. Nu‑mi trebuie mai mult pentru a afla principiile celor trei feluri
de guvernământ. [...] După cum într‑o republică este nevoie de virtute, iar într‑o
monarhie de onoare, la fel într‑un guvernământ despotic este nevoie de teamă; cât
despre virtute, ea nu este necesară acolo, iar onoarea ar fi primejdioasă pentru el.
Nemăsurata putere a principelui trece acolo în întregime în mâinile celor cărora
el le‑o încredinţează. Nişte oameni înclinaţi să facă mare caz de ei înşişi ar fi în
stare aici să săvârşească revoluţii. Trebuie deci ca teama să înăbuşe orice îndrăz‑
neală şi să stingă până şi cel mai slab simţământ de ambiţie”.
PLATON, Omul politic, 293a‑e, in Opere, vol. VI, traducere, lămuriri preli‑
minare şi note de Elena Popescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1989, pp. 446‑447:
„Noi trebuie să căutăm guvernarea corectă în unul sau doi, sau, în general, în
puţini, ori de câte ori ea ajunge să fie dreaptă [...] Este necesar, într‑adevăr, ca şi
printre formele de guvernare să existe aceea cu deosebire adevărată, şi numai una,
în care să se găsească conducătorii într‑adevăr cunoscători ai artei politice şi nu
cei ce par numai; fie că ar conduce după legi, fie fără legi, fie cu, fie fără con‑
simţământul celor conduşi, fie săraci, fie bogaţi, nimic din toate acestea nu trebuie
luat în considerare defel ca neaducând nicio îndreptăţire. [...] Şi fie că, omorându‑i
pe unii sau expulzându‑i, purifică cetatea spre binele ei, fie că, trimiţând altundeva
colonii precum roiurile de albine, o face mai mică, fie că, adunând alţi oameni de
altundeva şi făcând cetăţeni din străini, o măreşte, atâta timp cât, folosindu‑se de
ştiinţă şi de justiţie, pe cât posibil, o salvează sau o face din mai rea mai bună,
trebuie să spunem că această formă de guvernământ – şi cu aceşti termeni defi‑
nită – este singura dreaptă; iar celelalte [...] trebuie să spunem că nu sunt nici
autentice, nici cu adevărat reale, ci că ele sunt imitaţii ale acesteia; pe de o parte
unele, numite cu legi bune, care o imită în aspectele mai bune, pe de altă parte
celelalte, care o imită în aspectele mai rele”.
Thomas POGUNTKE, Paul WEBB, in idem (ed.), The Presidentialization of
Politics: A Comparative Study of Modern Democracies, Oxford University Press,
Oxford, 2005, pp. 4‑6:
„Sistemele prezidenţiale oferă mult mai multe resurse executive de putere lide‑
rului executivului, acordându‑i şi o autonomie considerabilă faţă de partidele
politice din parlament (şi viceversa) [...]. Rezultă prin urmare că prezidenţializarea
de facto a politicii poate fi înţeleasă ca dezvoltarea (a) creşterii resurselor de putere
a liderilor şi a autonomiei acestora în interiorul partidului, respectiv în executivul
politic, (b) creşterii proceselor electorale centrate pe leadership. În esenţă, trei
arene centrale ale guvernării democratice sunt afectate de aceste schimbări, la care
ne putem referi ca la cele trei faţete ale prezidenţializării şi care sunt amplificate
de alţi factori decât cei ce decurg direct din structura constituţională [...]. În prin‑
cipiu, toate tipurile de regim se pot deplasa (în măsuri diferite) între forme de
guvernare partidificate şi forme de guvernare prezidenţializate. Cât de aproape pot
tinde către unul dintre poli pe acest continuum este un lucru determinat de o mul‑
titudine de factori structurali subiacenţi (precum schimbările din structura socială
şi sistemul media) şi factori contingenţi (precum personalitatea liderilor). Această
mişcare este, bineînţeles, mult limitată de configuraţia formală a instituţiilor politice”.
Cristian PREDA, Sorina SOARE, Regimul, partidele şi sistemul politic din
România, Nemira, Bucureşti, 2008, pp. 26‑29:
„Regimul politic românesc se construieşte, într‑un ritm alert, după primele
alegeri din 1990. Constituţia României avea să fie adoptată în şedinţa Adunării
Constituante din 21 noiembrie 1991 şi va intra în vigoare în urma validării prin
referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Deşi Adunarea Constituantă din
Regimul 69
1990‑1991 a menţinut republica, ea şi‑a propus totuşi să determine un nou raport

al puterilor în sânul acesteia. Rezultatul a fost crearea unui regim căruia e greu
să‑i dai un nume precis şi căruia fondatorii săi constituţionali i‑au lăudat în primul
rând caracterul eclectic. [...] Actualul regim politic românesc este organizat în jurul
unui bicameralism perfect egalitar, Camera Deputaţilor şi Senatul fiind alese pe
baza aceleiaşi formule electorale, în aceleaşi circumscripţii şi având aceleaşi pre‑
rogative şi funcţii. Guvernul este învestit de camerele reunite şi este responsabil
în faţa parlamentului, căci facţiunile acestuia îi pot interpela pe miniştri şi pot
depune moţiuni simple sau moţiuni de cenzură. Guvernul împarte iniţiativa legis‑
lativă cu deputaţii, senatorii şi cu orice grup de 100 000 de cetăţeni. Alegerea
directă a preşedintelui, apărător al Constituţiei şi mediator între autorităţile publice,
dar şi între societate şi stat, complică acest dispozitiv instituţional, care ar avea
altfel alura tipică unui regim parlamentar. Alegerea directă a şefului statului nu dă
însă regimului un caracter semiprezidenţial de tip francez. Puterea preşedintelui
este limitată de numeroase precauţii. Într‑adevăr, deşi preşedintele desemnează
candidatul la postul de prim‑ministru, el o face la propunerea partidului care obţine
majoritatea absolută sau, în lipsa unei asemenea majorităţi, după consultarea cu
partidele parlamentare. Şeful statului este obligat să‑i numească în funcţie pe
miniştrii validaţi de Parlament şi nu îl poate demite pe premier, odată învestit.
Preşedintele nu participă decât în mod excepţional la şedinţele de cabinet. Pe de
altă parte, spre deosebire de preşedintele Franţei, şeful statului român nu are
libertatea să dizolve camerele: el o poate face doar după două tentative eşuate de
obţinere a unui vot de încredere de către guvernele alcătuite de premierii desemnaţi
de el. Aşa cum sugera Giovanni Sartori, dacă este văzută prin prisma textului
constituţional, România are un regim parlamentar care a recuperat, în mod inco‑
erent, câteva urme ale Constituţiei celei de‑a V‑a Republici Franceze. Înţeles din
perspectiva funcţionării sale, regimul românesc apare ca unul semiprezidenţial cu
intermitenţe parlamentare”.
Jean‑Louis QUERMONNE, Les régimes politiques occidentaux, Seuil, Paris,
1986, pp. 12 şi 19:
„Prin regim politic vom înţelege ansamblul elementelor de ordin ideologic,
instituţional şi sociologic care concură la formarea guvernării unei ţări date într‑o
perioadă determinată. Vom privilegia astfel patru componente esenţiale ale regi‑
murilor politice: principiul de legitimitate, structura instituţiilor, sistemul de partide
şi forma şi rolul statului. [...] Unicitatea principiului de legitimitate democratică
este întrupată de diverse regimuri politice. Această diversitate este realizată chiar
în spaţiul occidental. Dovezi ale acestui fapt sunt distincţia clasică dintre regimul
parlamentar şi cel prezidenţial sau opoziţia dintre bipartidism şi multipartidism”.
Jean‑Louis QUERMONNE, L’alternance au pouvoir, Montchrestien, Paris,
2003, p. 51:
„În condiţiile personalizării accentuate a puterii, diferenţa dintre regimul par‑
lamentar şi cel prezidenţial ţine nu atât de leadershipul executivului, cât de faptul
că sufragiul universal se exprimă în mod regulat într‑un singur scrutin în primul
caz, respectiv în două consultări distincte în cel de‑al doilea. Impactul acestei
diferenţieri se resimte în chip natural în maniera de producere a alternanţei. În
cadrul unui regim parlamentar, este de ajuns o alegere legislativă pentru a compune
Adunarea şi guvernul pe care aceasta îl emană. În regimul prezidenţial, dimpotrivă,
e necesar ca rezultatele alegerilor legislative şi prezidenţiale să concorde pentru
ca alternanţa să se producă în acelaşi timp în sânul parlamentului şi al guvernului”.
Jean‑Jacques ROUSSEAU, Du contrat social, cartea III, capitolul III, in Oeuvres
complčtes, III, „Du contrat social. Écrits politiques”, Gallimard, Paris, 1964
[1762], pp. 403‑404:
„Democraţia poate cuprinde întreg poporul sau se poate limita la jumătate.
Aristocraţia, la rândul ei, poate fi cuprinsă între jumătatea poporului şi cel mai
mic număr, în mod nedeterminat. Până şi regalitatea este susceptibilă de divizare.
Regimul din Sparta a avut în mod constant doi regi, iar în Imperiul Roman au
existat la un moment dat chiar şi opt împăraţi în acelaşi timp, fără să se poată
spune că în acest fel Imperiul era divizat. Există deci un punct în care fiecare
formă de guvernământ se confundă cu următoarea. Sub trei nume, guvernământul
este realmente susceptibil de tot atâtea forme câţi cetăţeni are statul. [...] Din cele
mai vechi timpuri s‑a discutat care e cea mai bună formă de guvernământ, fără a
realiza că fiecare e cea mai bună în anumite cazuri şi cea mai rea în altele. Dacă
în diferitele state numărul magistraţilor supremi trebuie să fie invers proporţional
cu cel al cetăţenilor, rezultă că în general guvernământul democratic e pe potriva
micilor state, cel aristocratic – pe potriva celor mijlocii, iar guvernământul monar‑
hic – a celor mari. Această regulă e dedusă în mod direct din principiu: dar cine
poate număra toate acele împrejurări care pot da naştere la excepţii?”.
Giovanni SARTORI, Ingineria constituţională comparată. Structuri, stimulente
şi rezultate, traducere de Gabriela Tănăsescu, Irina Mihaela Stoica, prefaţă la
ediţia română de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2008 [1994],
pp. 129‑131 şi 151‑152:
„Primul criteriu definitoriu al unui sistem prezidenţial este alegerea populară
directă, sau cvasidirectă, a şefului statului pe o perioadă definită de timp [...], o
condiţie definitorie necesară, dar nu suficientă. Austria, Islanda şi Irlanda recurg
la alegerea directă a propriilor preşedinţi, şi cu toate acestea [...] preşedinţii în
cauză nu sunt mai mult decât figuri ceremoniale, iar Austria, Islanda şi Irlanda
funcţionează întru totul ca sisteme parlamentare [...]. Un al doilea criteriu de
definire este acela că în sisteme prezidenţiale parlamentul nu poate nici să numească,
nici să răstoarne guvernul. Guvernele sunt o prerogativă prezidenţială: preşedin‑
tele este cel care numeşte şi înlocuieşte după cum crede de cuviinţă membrii
executivului. [...] Sistemele parlamentare îşi datorează numele principiului lor de
bază, şi anume: parlamentul este suveran. [...] În cadrul tuturor sistemelor pe care
le numim parlamentare, guvernele trebuie desemnate, susţinute şi, eventual, dobo‑
râte de votul parlamentului. [...] De fapt, există cel puţin trei varietăţi ale sistemu‑
lui parlamentar: la o extremă, sistemul de tip englez, de „premierat” sau de
cabinet, în cadrul căruia executivul este cel care prevalează net asupra parlamen‑
tului; la cealaltă extremă, sistemul de tip francez (a Treia şi a Patra Republică) al
Regimul 71
guvernării de adunare, care face guvernabilitatea cvasiimposibilă; şi, în fine, o

varietate intermediară de parlamentarism controlat de partide”.
Philippe C. SCHMITTER, „Societatea civilă în Orient şi în Occident”, in Larry
DIAMOND, Yun‑Han CHU, Marc F. PLATTNER, Hung‑Mao TIEN (ed.), Cum
se consolidează Democraţia?, traducere de Magda Muntean şi Aurelian Muntean,
Polirom, Iaşi, 2004 [1997], p. 261:
„Democraţia modernă ar trebui conceptualizată nu ca un regim, ci ca un ansamblu
de regimuri parţiale, fiecare dintre acestea fiind instituţionalizat în conformitate
cu viziuni distincte de reprezentare a grupurilor sociale şi rezolvare a conflictelor
ce apar între ele”.
Matthew Soberg SHUGART, John M. CAREY, Presidents and Assemblies. Constitutional
Design and Electoral Dynamics, Cambridge University Press, 1992, pp. 33‑35:
„Preşedinţii din sistemele multipartidiste care nu dispun de susţinerea unei
majorităţi în congres au o tendinţă mult mai redusă de a căuta şi de a susţine o
coaliţie durabilă în congres decât democraţiile parlamentare [...]. Sistemul de dublă
legitimitate democratică nu îi motivează pe membrii parlamentului să se apropie
de executiv [...]. Sistemele prezidenţiale generează executive slabe sau cel puţin
executive vulnerabile [...]. Paradoxul prezidenţialismului este acela că, deşi carac‑
teristicile sale majoritariste creează mari speranţe cu privire la potenţialul execu‑
tivului, tendinţele centrifuge din interiorul sistemului împiedică realizarea acestor
aşteptări [...]. În orice caz, criticii prezidenţialismului evidenţiază în mod justificat
faptul că dificultăţile construirii şi menţinerii unei susţineri a agendei legislative a
preşedintelui ridică o problemă dificilă pentru o guvernare eficientă. Principiul
separării legislativului de puterea executivului ca formă de control împotriva abu‑
zului uneia dintre părţi poate funcţiona greşit, atunci când niciuna dintre ramuri
nu poate exercita puterea în mod eficient [...]. Ultima critică a prezidenţialismului
susţine faptul că un conflict cronic dintre legislativ şi executiv constituie un pericol
mult mai mare decât acela al blocajului, favorizează decizia prin decret guverna‑
mental şi instabilitatea regimului, şi chiar lovituri de stat militare”.
Leo STRAUSS, Cetatea şi omul, traducere de Radu Pavel Gheo, Polirom, Iaşi,
2000 [1964], pp. 38‑39:
„În zilele noastre, termenul stat apare în opoziţie cu cel de societate, în vreme
ce termenul cetate îl includea atât pe cel de stat, cât şi pe cel de societate. Ca să
fim mai exacţi, termenul cetate este anterior distincţiei existente în zilele noastre
între stat şi societate; în consecinţă, nu poate fi rezultatul combinării termenilor
stat şi societate. Pentru termenul cetate cel mai apropiat echivalent existent este
ţara: se spune fie bună, fie rea/ asta este ţara mea, dar nu putem zice bună sau
rea/ este societatea mea sau bun ori rău/ e statul meu. Un alt sinonim posibil
pentru cetate ar fi cuvântul patrie, ţara strămoşilor noştri. Totuşi, nu trebuie să
neglijăm diferenţele existente între cetate şi ţară. Cetate nu este echivalent cu oraş,
pentru că acest termen – în sensul dat de Aristotel şi specific Greciei antice –
include atât noţiunea de oraş, cât şi pe cea de ţară. Însă cetatea, aşa cum o înţelege
Aristotel, este în esenţă o societate de tip urban, în care nu lucrătorii pământului
formează baza societăţii. Forma de organizare socială alternativă la cetate nu este

vreun alt tip de stat, ci tribul sau naţiunea (cu sensul de populaţie), un tip de
societate inferioară, ca să nu spunem barbară, care – în opoziţie cu cetatea – nu
este în stare să asigure concomitent civilizaţia şi libertatea locuitorilor săi”.
TOMA DIN AQUINO, „Despre guvernarea regală, către regele Ciprului”, in
Despre guvernământ, ediţie bilingvă, traducere din limba latină şi note de Andrei
Bereschi, postfaţă de Molnar Peter, Polirom, Iaşi, 2005 [1267], p. 15:
„În cazul tuturor celor ce se orientează spre o finalitate, se poate acţiona atât
drept, cât şi nedrept. De aceea, şi în privinţa cârmuirii mulţimii oamenilor se
găseşte atât ceea ce este drept, cât şi ceea ce este nedrept. Fiecare este condus
drept atunci când este îndreptat către scopul potrivit, iar nedrept atunci când este
îndreptat către cel nepotrivit. Unul este scopul potrivit celor liberi şi altul este cel
potrivit sclavilor. Liber este cel ce îşi este sieşi cauză, în timp ce sclav este cel
care, prin ceea ce este, aparţine altuia. Aşadar, dacă mulţimea celor liberi este
rânduită de către conducător în vederea binelui comun aparţinând mulţimii, atunci,
în măsura în care este potrivit celor liberi, regimul va fi drept şi just. Pe de altă
parte, dacă guvernarea nu este rânduită în vederea binelui comun al mulţimii, ci
în vederea binelui privat al conducătorului, ea va fi injustă şi vicioasă; asemenea
cârmuitori sunt ameninţaţi de Domnul prin glasul lui Ezechiel, care spune: Vai
de păstorii ce pe ei înşişi s‑au păstorit – întocmai ca nişte ahtiaţi după propiile lor
avantaje: oare nu turmele sunt păscute de către păstori? Căci, într‑adevăr, dacă
păstorii trebuie să caute binele turmei, atunci şi cârmuitorii, oricare ar fi ei, trebuie
să caute binele mulţimii supuse lor”.
Statul
Discuţia despre stat pe care doresc să v‑o propun are ca punct de plecare
o definiţie, cea formulată de Max Weber. Voi situa apoi respectiva definiţie
într‑un context istoric. Aceasta îmi va permite să prezint ceea ce eu numesc
logica de construcţie a statului. În al treilea rând, voi discuta despre sta‑
tul‑naţiune, în măsura în care, aşa cum vom vedea, statul se dezvoltă, în
epoca modernă, în strânsă legătură cu comunitatea naţională. Voi trece apoi
la prezentarea diferenţei dintre statul de drept şi statul minimal, pentru a
mă referi după aceea foarte succint la problema crizei statului la sfârşitul
secolului XX. La finalul expunerii, voi reveni la discuţia despre regimuri,
întrucât aş vrea să pun în evidenţă relaţia acestora cu statul.
Definiţia formulată de Max Weber este una dintre cele mai celebre
identificări ale statului şi o veţi întâlni cu siguranţă în mod frecvent. Weber
spunea că statul, creaţie occidentală, este o instituţie politică a cărei biro‑
craţie reuşeşte să exercite, în limitele legii, monopolul constrîngerii fizice
legitime. Pentru a o clarifica, voi comenta fiecare dintre elementele defi‑
niţiei. Trebuie remarcat, mai întâi, că statul este descris ca o instituţie: cu
alte cuvinte, el nu este ceva natural, ci o construcţie. Vedem, de asemenea,
că statul este caracterizat de existenţa unei birocraţii, adică – în lectura lui
Weber – a unei administraţii raţionale. Birocraţia are aici un sens pozitiv,
şi nu cel negativ, întâlnit în scrierile unui Mises, de pildă, şi aş vrea să
insist asupra unora dintre caracteristicile sale. Este vorba, mai întâi de toate,
despre faptul că membrii săi sunt cetăţeni liberi, şi nu sclavi, persoane care
se supun doar datoriilor care decurg din funcţia asumată, şi nu unor per‑
soane private, unor stăpâni, cu toate capriciile acestora. A doua notă
caracteristică priveşte recrutarea acestui corp: birocraţii sunt selectaţi în
mod deschis, printr‑un concurs care e accesibil tuturor. În al treilea rând,
corpul birocratic este descris de o carieră bazată pe merit şi pe vechime.
Remuneraţia birocraţilor este, de altfel, stabilită sub forma unei grile de
salarii şi nu depinde de capriciile puterii. În fine, spre deosebire de epoca
premodernă, în epoca birocraţiei, funcţiile nu pot fi cumpărate şi nu pot fi
transformate într‑un patrimoniu familial. Birocraţii nu pot să‑şi aproprieze

funcţiile, cumpărându‑le sau transmiţându‑le ca pe un bun oarecare în sânul
familiei. Mă opresc aici cu descrierea corpului birocratic, fiindcă vom înţelege
mai bine care e rostul lui dacă vom vedea cum anume asumă ceea ce defi‑
niţia weberiană îi atribuie, şi anume monopolul constrîngerii fizice legitime.
Dar înainte de a ajunge la descrierea acestui monopol şi la justificarea
lui, trebuie spus că statul modern, statul ca instituţie modernă deţine un
număr de monopoluri. Mai precis, el este descris de o serie de monopoluri.
Astfel, statul deţine monopolul producerii legilor, căci nimeni altcineva în
afara lui nu poate institui regulile convieţuirii comune. El are, de asemenea,
monopolul fiscal, statul fiind singurul îndreptăţit să perceapă impozite. Este
vorba, de asemenea, despre monopolul în privinţa judecăţii şi a pedepselor,
despre monopolul monetar, statul fiind singurul îndreptăţit să bată şi să
pună în circulaţie moneda. În viziunea lui Weber, cel mai important este
însă monopolul constrângerii fizice legitime. De fapt, ordinea politică
modernă este întemeiată pe această constrângere. Aici revenim la discuţia
despre diferenţa dintre felul în care anticii şi modernii vedeau ordinea
politică. În viziunea antică (numită şi clasică), ordinea politică este legată
de o experienţă comună, ea se naşte ca urmare a punerii în comun a dife‑
ritelor resurse de care dispun cetăţenii sau membrii unei comunităţi politice
(avere, egalitate, virtute etc.). Filosofii antici considerau că regimul este
rezultatul interacţiunii cetăţenilor care revendică guvernarea pornind de la
unele dintre aceste resurse, fiecare considerând că în acest fel dă sens
binelui comun. În viziunea modernă, experienţa politică fundamentală este
violenţa. Pentru Machiavelli, violenţa, nu binele comun, întemeiază ordinea
politică. Hobbes va numi această experienţă politică fundamentală stare de
război, considerând că ea caracterizează starea de natură. Statul este rezul‑
tatul unei instituiri politice care e destinată să depăşească ordinea violentă.
Mecanismul care asigură această depăşire este atribuirea unui monopol al
constrângerii fizice unui singur actor. Acest actor va purta numele de stat.
Singurul în măsură să recurgă la constrângerea fizică, statul va acţiona în
situaţiile în care legea comună – regula convieţuirii cuprinsă, prin liberă
voinţă, în contractul social – este încălcată de unii dintre contractanţi.
Aceasta este, în treacăt fie spus, justificarea existenţei unei poliţii în sânul
comunităţilor moderne. Pe de altă parte, aşa cum observa Fukuyama,
monopolul care‑l vindecă pe individ de teama hobbesiană îi îngăduie sta‑
tului să intre în conflict în arena internaţională, adică împotriva altor actori
care îi seamănă.
Termenul „stat” este creat de Machiavelli. În opera lui, îl găsim de altfel
ca sinonim al altor noţiuni, precum cele de „principat”, „cetate” sau „republică”.
Statul 75
Unul dintre atributele esenţiale ale statului modern este suveranitatea.

Termenul i‑l datorăm lui Jean Bodin, care în 1576, în Les six livres de la
république, scria că este suveran cel care dă legile şi nu poate fi supus aces‑
tora. Pentru Bodin, suveranul este supus doar legilor divine. În secolul XX
Carl Schmitt a fost inspirat de Bodin, atunci când scria că este suveran cel
care defineşte excepţia. În decursul timpului şi mai ales în ultimele două
secole, această viziune asupra suveranităţii a evoluat foarte mult.
Înainte de a explica de ce s‑a întâmplat acest lucru, aş vrea să spun
câteva cuvinte despre contextul istoric al apariţiei statului, care nu are decât
câteva sute de ani. N‑am să fac o prelegere de istorie, dar aş vrea să men‑
ţionez trei elemente cu care este corelat statul în scrierile istoricilor. În
primul rând, este vorba despre evoluţia capitalismului, despre naşterea unei
ordini economice bazate pe schimburile libere şi pe o producţie de masă.
Apariţia statului s‑ar justifica deci prin nevoia de a gestiona o nouă ordine
economică. Istoricii pun, de asemenea, apariţia statului pe seama războiu‑
lui, aşa cum este acesta purtat din secolul al XVI‑lea încoace. O foarte
interesantă explicaţie în aceşti termeni o găsim la Norbert Elias, într‑o carte
cu un titlu foarte sugestiv: Dinamica Occidentului. Pentru Elias, apariţia
statului este legată de dezvoltarea unui nou tip de război, care presupune
resurse tot mai importante şi care justifică astfel instituirea unei birocraţii,
a unui corp de funcţionari care să strângă impozitele necesare pentru a‑l
finanţa. În schimb, pentru Bartolini, statul îşi datorează apariţia suprapu‑
nerii dintre un proces de diferenţiere a funcţiilor şi unul de centralizare a
controlului asupra acestora. În fine, apariţia statului este justificată în
scrierile istoricilor de separaţia ordinii politice şi a ordinii religioase. E un
fenomen intelectual care îşi are originea în opera aceluiaşi Machiavelli.
Există două mari viziuni despre stat. Avem, pe de o parte, viziunea
liberală asupra statului, în care acesta este un instrument protector. Avem,
pe de altă parte, viziunea socialistă, în care statul e un instrument de
exploatare. Câteva cuvinte despre aceste două perspective. Viziunea liberală
o găsim într‑un mod exemplar în opera lui John Locke, mai cu seamă în
Al doilea tratat asupra guvernării civile. Pentru Locke, statul protejază
viaţa, libertatea şi bunurile individului. La fel ca şi alţi autori moderni,
Locke pornea de la viziunea unei stări de natură, în care viaţa individului
este precară pentru că fiecare se foloseşte de libertatea lui naturală în detri‑
mentul celorlalţi. Ca şi în teoria lui Hobbes, starea de natură este o stare
de război, dar, spre deosebire de autorul Leviathanului, Locke considera
că starea de război apare doar după naşterea proprietăţii. Aşadar, dacă la
Hobbes starea de natură şi starea de război se suprapuneau perfect, Locke
gândea lucrurile într‑o perspectivă evoluţionistă, în măsura în care el considera
că doar de la un punct încolo starea de natură devine una de război. Pentru

a proteja ceea ce fiecare individ în parte dobândeşte, e nevoie – aşa cum
spuneam deja – de un contract social care instituie statul.
Cealaltă mare opţiune filosofico‑politică este cea căreia i‑am spus vizi‑
unea socialistă. Ea are, la rândul ei, un autor emblematic: este vorba
despre Karl Marx, pentru care statul, departe de a fi un instrument de
protejare a individului, este un instrument al exploatării lui. Pentru autorul
Capitalului, ordinea politică traduce raporturi sociale. Karl Marx gândea
evoluţia istorică în termeni de grupuri sociale şi relaţii între grupuri sociale,
nu în termeni individuali. Pentru el, fiecare grup social e caracterizat de
un anumit statut, de o anumită poziţie în ierarhia pe care o reprezintă
întregul. Acest statut este creat de raportul pe care grupul îl are cu ceea ce
marxiştii numeau mijloace de producţie, adică instrumentele cu care se
produc bunuri. Pentru Marx, întreaga istorie e o istorie a inegalităţii, în
condiţiile în care unele grupuri au acces la mijloacele de producţie, în timp
ce altele sunt excluse. Statul este, în viziunea marxistă, instrumentul de
care se folosesc grupurile care deţin mijloace de producţie pentru a le
exploata pe cele care nu au acces la ele. Aceste grupuri poartă un nume
specific: li se spune clase sociale. Pentru Marx, întreaga istorie e una a
confruntărilor de clasă, unele dintre clase dominându‑le pe celelalte.
Dominaţia este realizată cu ajutorul statului. Vedem deci că şi în această
viziune, ca şi în cea liberală, statul e definit ca un instrument, unul care
produce un efect semnificativ la scara societăţii. Dar dacă în viziunea
liberală efectul este protejarea vieţii, a bunurilor şi a libertăţii fiecărui
individ, în cea marxistă statul este un instrument prin intermediul căruia
individul, ca membru al unei clase, este dominat sau prin care individul,
dacă aparţine grupului dominant, îi domină pe ceilalţi. În perspectivă mar‑
xistă, conflictul dintre clase se acutizează în epoca modernă, când cele două
grupuri care se confruntă sunt capitaliştii şi proletarii. Primii deţin mijloa‑
cele de producţie din ce în ce mai complexe, pentru că epoca modernă vede
naşterea uzinei, în care sunt exploataţi proletarii, oameni lipsiţi de orice
proprietate şi, de aceea, obligaţi să‑şi vândă forţa de muncă, singurul lucru
de care dispun. Statul burghez este instrumentul prin care capitaliştii îi
domină pe proletari. Pentru Marx, capitalismul aduce triumful instrumen‑
tului politic numit stat, dar şi sfârşitul acestuia, pentru că proletarii, lipsiţi
de libertate şi dominaţi de capitalişti, se vor revolta pentru a elibera fiinţa
umană de exploatare şi alienare. Diferenţa dintre viziunea filosofico‑politică
liberală şi cea socialistă poate fi exprimată şi în alt fel. În primul caz,
statul este, aşa cum spunea Thomas Paine, un rău necesar, întrucât, creat
de indivizi, el asigură protecţia vieţii, a libertăţii şi a bunurilor de care
Statul 77
dispun indivizii, în timp ce, în viziunea marxistă, statul este un rău absolut,
deoarece el încarnează dominaţia unei clase asupra celorlalte.
Aceste observaţii nu exclud existenţa unor asemănări între cele două viziuni.
Theda Skocpol observa, de pildă, înrudirea perspectivei marxiste şi a celei
liberale asupra statului, acesta fiind considerat în ambele drept o arenă în
care sunt eliminate conflictele sociale. Într‑un caz, cel liberal, statul e bazat
pe un consens, în timp ce în celălalt, e vorba de constrângere şi dominaţie.
Despre dominaţie, dar într‑un alt sens, este vorba şi în opera lui Max
Weber. Trei sunt tipurile de dominaţie proprii statului modern, ele fiind
legate de formele de legitimitate: dominaţia tradiţională, cea legal‑raţională
şi, respectiv, dominaţia carismatică. Prima dintre acestea apropie statul de
ordinea politică premodernă în măsura în care este vorba despre o domi‑
naţie bazată pe cutumă şi pe o personalizare puternică a exercitării puterii,
precum în societăţile feudale şi în monarhiile de la începuturile epocii
moderne, sau în regimurile neconstituţionale din zilele noastre. A doua
formă – dominaţia legal‑raţională – este caracteristică majorităţii statelor
moderne, exercitarea puterii fiind bazată nu pe cutumă, ci pe reguli raţionale
şi generale. Exerciţiul puterii este depersonalizat, oamenii se supun regu‑
lilor abstracte, şi nu unor semeni de‑ai lor. În fine, al treilea tip de domi‑
naţie – cea carismatică – se regăseşte în general în situaţii rare, excepţionale
şi de scurtă durată. E vorba de cazurile în care seducţia sau fascinaţia
exercitată de un individ asupra semenilor săi devine factor politic funda‑
mental. Un asemenea lider are o relaţie directă cu masele, care cred în
calităţile lui excepţionale, în calităţile lui ieşite din comun, acest tip de
dominaţie fiind întâlnit în regimurile totalitare (Hitler sau Mussolini), dar
şi în regimurile democratice. Charles de Gaulle este descris foarte frecvent
ca un lider carismatic.
Indiferent de felul în care este perceput caracterul său instrumental,
statul este legat, în epoca modernă, de un tip de comunitate numită naţiune.
În opinia lui Linz şi Stepan, statul dă naţiunii ceea ce aceasta nu poate
secreta, şi anume putere coercitivă şi impozitare, pentru a impune compor‑
tamente dezirabile. Asocierea celor două este puternică. Foarte frecvent,
de altfel, statul modern este numit chiar stat‑naţiune. Nu există însă o
singură viziune despre naţiune. Din secolul al XVIII‑lea încoace, simplifi‑
când la maximum, avem, de o parte, viziunea aşa‑zis germană şi, de alta,
viziunea franceză despre naţiune. Asta nu înseamnă că le găsim doar în
Germania sau în Franţa. Prima dintre cele două e viziunea organicistă
despre naţiune şi a fost definită de către Herder, în timp ce cealaltă viziune,
numită civică, a fost descrisă de Ernest Renan. Pentru Herder, naţiunea
este o comunitate naturală, care creşte organic pe baza unor similarităţi de
limbă şi moravuri. Providenţa, spunea el, a separat naţiunile nu doar cu

ajutorul unor munţi şi păduri, ci şi cu ajutorul limbii şi firii indivizilor. Cu
alte cuvinte, elementul esenţial care constituie o comunitate naţională este
etnicitatea. În cealaltă viziune, cea franceză, naţiunea nu este legată de
identitatea de rasă, de limbă sau moravuri, ci de consimţământ, de dorinţa,
spunea Renan, de a produce o viaţă comună. Existenţa unei naţiuni, adăuga
el, este în acest sens „un plebiscit cotidian”, fiind întemeiată pe o comu‑
nitate de voinţă, şi nu de rasă. Viziunea herderiană asupra naţiunii este una
închisă, fiindcă e limitată la etnicitate, în timp ce Renan cultiva o viziune
deschisă despre naţiune, ea incluzând orice voinţă liberă a indivizilor de a
se asocia. Relaţia dintre stat şi naţiune, observa Pierre Manent, este în
ultimele decenii contestată. Contestarea are loc fie în contextul refuzului
naţionalismului, fie – dimpotrivă – în numele constituirii unui ansamblu
politic cu totul inedit, care poartă numele de Uniunea Europeană. Aşa cum
remarca Hélčne Carrčre d’Encausse, căderea comunismului a potenţat
această îndoială, cu atât mai mult cu cât statele care au abandonat comu‑
nismul doreau să se modernizeze.
După al Doilea Război Mondial, statul occidental a devenit un stat‑pro‑
videnţă. Expresia a fost creată în secolul al XIX‑lea, mai întâi în Franţa,
pentru a fi apoi transferată şi în celelalte culturi europene, şi acoperă un
aspect important din evoluţia statului modern. Statul‑providenţă a fost gân‑
dit în ultima parte a secolului al XIX‑lea, dar a devenit o realitate abia după
a doua conflagraţie mondială. În viziunea socialistă, statul‑providenţă este
rezultatul unei transformări profunde a statului dintr‑un instrument al
exploatării într‑un instrument al acţiunii solidare sau, mai precis, unul de
producere a solidarităţii, un termen emblematic pentru cultura socialistă.
Altfel spus, în această optică, prin intermediul solidarităţii, statul modern
a fost îmblânzit. În viziunea liberală, în schimb, statul‑providenţă este, aşa
cum spunea Pierre Rosanvallon, o extindere şi o aprofundare a statului
protector clasic, a statului lockean, întrucât el nu se mai mulţumeşte să
protejeze viaţa, libertatea şi bunurile individului, ci asumă o protecţie mult
mai amplă a cetăţenilor. Jacques Chevalier observa în acest sens că sta‑
tul‑providenţă aduce cu sine noi valori, care au diluat dogmatica juridică
modernă. Fenomenele care caracterizează apariţia statului‑providenţă sunt
intervenţia în economie, protecţia socială şi producerea educaţiei şi a sănă‑
tăţii ca bunuri publice, accesibile tuturor. Pentru socialişti, toate acestea
sunt aşezate sub semnul solidarităţii sociale, în timp ce pentru liberali e
vorba doar de un domeniu de protecţie mai amplu decât la originile moder‑
nităţii. Prin apariţia unei providenţe secularizate, statul nu mai este, cum
se spunea în secolul al XIX‑lea, într‑un mod ironic la adresa liberalilor,
„un paznic de noapte”, ci produce securitate socială.
Statul 79
Este nevoie aici să introduc o nuanţă. Unii dintre filosofii politici liberali
din ultima parte a secolului XX au elaborat o critică severă a statului‑pro‑
videnţă, în care vedeau o creaţie instituţională mult mai periculoasă decât
statul totalitar. Găsiţi, de pildă, acest punct de vedere la Friedrich von Hayek,
în special în Constituţia libertăţii. Hayek considera că statul‑providenţă
aduce cu sine o dominaţie asupra vieţii individului mult mai periculoasă
decât cea dintr‑un stat totalitar, pentru că este ascunsă sub retorica gene‑
rozităţii şi a solidarităţii. Pe urmele lui Hayek, într‑o formă şi mai radicală,
acest discurs a fost preluat de familia intelectuală libertariană sau anarho‑capi‑
talistă, de autori precum Robert Nozick, David Friedman sau Murray
Rothbard, care consideră că statul occidental de azi este născut dintr‑o
negare a principiilor statului liberal clasic şi a produs o dominaţie cvasi‑
completă asupra individului. Una din sursele acestui tip de gândire politică
este Frédéric Bastiat, autor care în secolul al XIX‑lea considera statul o mare
ficţiune, prin intermediul căreia toţi caută să trăiască pe banii celorlalţi.
O distincţie importantă referitoare la statul din zilele noastre este cea
dintre statul de drept şi statul minimal. Ambele sunt importante, iar pentru
a explica în ce fel se diferenţiază ele mă folosesc de observaţiile lui Norberto
Bobbio. Pentru autorul italian, statul de drept şi statul minimal sunt expre‑
sia a două exigenţe majore legate de putere: statul de drept este expresia
limitării puterilor statului, în timp ce statul minimal este expresia limitării
funcţiilor acestuia. Bobbio observa că ne putem imagina un stat care să fie
limitat în privinţa puterilor, dar nu şi în privinţa funcţiilor, şi invers, un
stat limitat în privinţa funcţiilor sale, dar nu şi în privinţa puterilor. Cea
de‑a doua situaţie o găsim în opera lui Hobbes, Leviathanul fiind un stat
minimal, dar nu şi unul de drept. În schimb, statul contemporan este limi‑
tat în privinţa puterilor – este deci un stat de drept –, dar nu şi în privinţa
funcţiilor sale, pentru că intervine masiv în economie.
Pentru Bobbio, există însă trei sensuri ale statului de drept. Sensul cel
mai slab ar fi cel pe care îl găsim în opera unui important jurist de origine
austriacă, Hans Kelsen. E un autor care a influenţat în mare măsură şi
şcoala de drept din România. În viziunea kelseniană, este stat de drept orice
stat dotat cu o Constituţie. Când s‑a adoptat Constituţia din 1991, juriştii
români s‑au grăbit de altfel să afirme că aveam de‑a face de acum cu un
stat de drept, tocmai pentru că ei văd lucrurile în perspectivă kelseniană.
Un sens mai tare al statului de drept este, în definiţia lui Bobbio, cel în
care statul dispune de puteri publice ce sunt reglementate de norme generale
şi funcţionează în limitele fixate de aceste norme. Avem aici de‑a face,
sublinia autorul italian, cu doctrina superiorităţii guvernării legilor asupra
guvernării persoanelor. Şi mai simplu spus: este vorba despre doctrina „nu
oamenii, ci legile guvernează”. John Gray exprima acelaşi lucru atunci când
vorbea despre limitarea guvernării cu ajutorul unor reguli stricte. În al
treilea rând, sensul cel mai puternic al statului de drept evocat de Bobbio
este cel în care, alături de această limită formală – nu oamenii, ci legile
guvernează –, avem şi o limită materială a exercitării puterii. Este limita
creată de înscrierea în textul constituţional a unor drepturi fundamentale
ca drepturi inviolabile şi de instituirea unor mecanisme care transformă
înscrisul constituţional într‑o realitate efectivă, cum ar spune Machiavelli.
Mecanismele avute în vedere de către Bobbio sunt patru la număr. Este
vorba despre: (a) controlul puterii executive de către cea legislativă;
(b) controlul puterii legislative printr‑o curte constituţională; (c) autonomia
guvernării locale în raport cu cea centrală şi (d) existenţa unei magistraturi
independente de puterea politică. Aşa cum se poate remarca, acestea cores‑
pund mai degrabă peisajului unui regim parlamentar. Nu mai insist asupra
relaţiei cu principiul separaţiei puterilor formulat de Montesquieu, pentru
că l‑am amintit deja atunci când am vorbit despre regim. Aş vrea, în schimb,
să atrag atenţia asupra fapului că al treilea mecanism menţionat mai sus
este cel care ne ajută să distingem statele unitare de cele federale (acestea
din urmă fiind de tip orizontal sau vertical, aşa cum explică Dominique Colas).
Pe de altă parte, Stein Rokkan sublinia că fiecare formă de stat corespunde
unui anumit grad de eterogenitate culturală sau etnico‑lingvistică.
Două cuvinte şi despre statul minimal. Acesta s‑a dezvoltat, din secolul
al XVI‑lea încoace, spune Bobbio, prin desprinderea politicului de două
sfere: cea economică şi cea religioasă. Statul minimal este statul cu func‑
ţii economice limitate şi, în al doilea rând, e statul secularizat, desprins de
religie, statul care nu deţine monopolul asupra opiniei religioase. În litera‑
tura politologică de astăzi, vom găsi însă statul minimal legat mai degrabă
de exigenţa desprinderii de reglementarea economică, cu toate că, aşa cum
aminteam deja, statul contemporan este departe de a fi un asemenea stat.
Trebuie să fim însă conştienţi şi de diversitatea formelor de stat, mai
ales în condiţiile mondializării fenomenului statal. La începutul expunerii,
spuneam că statul este o creaţie recentă. Adaug acum că el este o creaţie
europeană, mai precis a Europei occidentale, şi care, încet‑încet, s‑a răs‑
pândit la scara întregii lumi. Dinamica fenomenului statal este foarte acce‑
lerată în ultimele două secole. Astfel, dacă la mijlocul secolului al XIX‑lea
existau circa patruzeci de state, astăzi numărul lor a depăşit două sute.
Expansiunea statului modern s‑a produs pe mai multe căi, observa Bertrand
Badie într‑o carte foarte interesantă, intitulată L’État importé. L’occidentalisation
de l’ordre politique. Exportarea statului la scara întregului glob are trei
mari explicaţii, considera Badie, urmat îndeaproape şi de Philippe Braud.
Statul 81
În primul rând, este vorba despre importul deliberat. Aşa au stat lucrurile
în Imperiul Otoman târziu sau în Japonia la sfârşitul secolului al XIX‑lea.
E valabil şi pentru România, pentru că după crearea ei la 1862, elitele
politice şi‑au propus să importe această formă creată în Occident. După
cum ştiţi, avem şi o importantă dezbatere, de la sfârşitul secolului al XIX‑lea
până la al Doilea Război Mondial, pe marginea reuşitei acestui import. În
al doilea rând, statul occidental este creat prin intermediul fenomenului
colonial. În numeroase ţări din America Latină sau din Africa ori de pe
continentul asiatic, statul este creat ca urmare a implantării în aceste teritorii
a puterilor coloniale, indiferent că este vorba despre cea franceză, germană,
britanică sau portugheză. În fine, pentru Badie, a treia cale de producere
a statului modern este instrumentalizarea revoluţionară sub influenţa mar‑
xismului. Autorul francez observa că, în ciuda unei retorici a diferenţierii
radicale, mişcările marxiste revoluţionare au construit, acolo unde au avut
succes politic, un stat după chipul şi asemănarea celui occidental.
În ultimii ani, se discută foarte mult despre criza statului. Aceasta e pusă
pe seama mai multor fenomene, foarte diferite unele de celelalte, dintre
care aş cita: prăbuşirea unui mare imperiu, cel sovietic, destrămarea fostei
Iugoslavii sau fragilitatea unor state de pe continentul african – precum
Somalia sau Ciad. Un fenomen cu totul nou, care pune sub semnul între‑
bării statul din cu totul alte motive decât criza sau incapacitatea de a ges‑
tiona societăţi foarte complexe, este apariţia şi consolidarea, în a doua parte
a secolului XX, a Uniunii Europene. Într‑adevăr, Uniunea nu este nici stat,
nici federaţie de state, nici organizaţie internaţională, nici imperiu (Saurugger),
ci o creaţie politică inedită, care este, de altfel, în curs de definire, ultimele
tratate, cel de la Nisa sau cel de la Lisabona, complicând foarte mult această
construcţie. Chiar dacă nu ştim ce va fi Uniunea într‑un viitor mai înde‑
părtat, evoluţia ei din ultimii ani este o contestare indirectă şi supranaţională
a formei politice numite stat.
Texte
Stefano BARTOLINI, Restructuring Europe. Centre Formation, System Building,
and Political Structuring between the Nation State and the European Union, Oxford
University Press, 2005, pp. 60‑64:
„Procesul de consolidare a puterii guvernului central şi de construcţie a statu‑
lui a fost un proces de diferenţiere administrativă a subsistemelor [...] şi de cen‑
tralizare a controlului asupra acestor subsisteme. Astfel, forţa militară şi graniţele
administrative au fost construite treptat pentru a coincide [...] În termenii puterii,
procesul se concentrează pe acumularea de resurse şi de mijloace. Unele centre de
putere politică au avut tendinţa să‑şi extindă dominaţia în spaţiu pe un anumit

teritoriu împotriva altor centre care contestau acel control [...]. În termeni juridici,
centralismul înseamnă crearea şi monopolizarea unor noi tehnici legale [...] prero‑
gativele guvernamentale, iniţial chiar simple şi restrânse, au fost extinse în mod
uniform la nivelul regiunilor care funcţionau potrivit diverselor jurisdicţii locale
şi cadre administrative [...]. În termeni simbolici, centralizarea a luat forma raţio‑
nalizării şi legitimării [...] Atribuirea unor scopuri abstracte statului a fost esenţială
pentru legitimarea sa [...]. Treptat, statul s‑a autoreprezentat şi a ajuns să fie con‑
ceput ca o entitate destinată să transceandă existenţa fizică a mai multor generaţii
cărora le‑au fost atribuite scopuri concrete. În sfârşit, din punct de vedere sistemic,
formarea centrului conduce la fixarea frontierelor [...]. În sistemul final, frontierele
sunt definite în spaţiu, funcţiile sunt puternic diferenţiate şi structurile specializate
şi distinct articulate de către sistemul diriguitor”.
Frédéric BASTIAT, „Statul”, Journal des Débats, 25 septembrie 1848, tradu‑
cere de Bogdan C. Enache după textul din ediţia originală în şapte volume (1863)
a operelor complete, Frédéric Bastiat, vol. IV, pp. 327‑341 [Institutul Ludwig von
Mises România, www.misesromania.org]:
„Aş vrea să se fi fondat un premiu, nu de cinci sute de franci, ci de un milion,
cu coroane, cruci şi panglici în favoarea celui care ar da o bună, simplă şi inteli‑
gibilă definiţie a acestui cuvânt: statul. Ce imens serviciu ar face el societăţii!
Statul! Ce este? Unde este? Ce face? Ce ar trebui să facă? Tot ce ştim despre
el este că e un personaj misterios, şi cu siguranţă cel mai solicitat, cel mai tur‑
mentat, cel mai aferat, cel mai sfătuit, cel mai acuzat, cel mai invocat şi cel mai
provocat din câte sunt pe lume! Căci, Domnule, nu am onoarea de a vă cunoaşte,
dar pun pariu zece la unu că de şase luni faceţi utopii şi [...] că însărcinaţi statul
să le realizeze. Şi dumneavoastră, Doamnă, sunt sigur că vă doriţi din adâncul
inimii să vindecaţi toate relele tristei umanităţi şi că nu aţi fi deloc stânjenită dacă
statul ar dori doar să dea o mână de ajutor. [...] Deci toţi, cu orişice titlu, sub un
pretext sau sub altul, ne adresăm statului. [...] Cum [...] este vădit că statul nu
poate să procure satisfacţie unora fără să adauge la munca altora, în aşteptarea
unei definiţii a statului, mă consider autorizat să o dau aici pe a mea. Cine ştie
dacă nu va câştiga premiul? Iat‑o: Statul este marea ficţiune prin intermediul
căreia toată lumea se străduieşte să trăiască pe cheltuiala a toată lumea”.
Norberto BOBBIO, Liberalism şi democraţie, traducere de Ana‑Luana Stoicea,
prefaţă de Daniel Barbu, Nemira, Bucureşti, 2007 [1985], p. 35:
„Am vorbit până acum în termeni generici despre stat limitat sau limite ale
statului. Trebuie precizat însă că aceste expresii cuprind două aspecte diferite ale
problemei, care nu sunt întotdeauna bine diferenţiate: a) limitele puterilor;
b) limitele funcţiilor statului. Doctrina liberală cuprinde amândouă aspectele, chiar
dacă ele pot fi tratate separat şi exclusiv unul faţă de altul. Liberalismul este o
doctrină a statului limitat fie în privinţa puterilor, fie în privinţa funcţiilor sale.
Noţiunea curentă folosită pentru a desemna primul caz este stat de drept, noţiunea
curentă pentru a desemna cel de‑al doilea caz este stat minimal”.
Statul 83
Jean BODIN, Les six livres de la République, Paris, Dupuys, 1577, apud
Dominique COLAS (ed.), La pensée politique, Larousse, Paris, 1992, p. 160:
„Suveranitatea este puterea absolută şi perpetuă a unei Republici. E nevoie să
definim suveranitatea, pentru că ea nu a fost definită nici de vreun jurist, nici de
vreun filosof politic, deşi acesta este punctul principal şi necesar dintr‑un tratat
despre Republică. Am spus că puterea este perpetuă, deoarece e posibil ca o putere
absolută să‑i fie dată unuia sau mai multora pentru un timp, iar după expirarea
acestuia ei să redevină supuşi; în asemenea condiţii, ei nu se pot numi principi
suverani, deoarece nu ar fi decât depozitari şi păstrători ai acestei puteri, până ce
îi revocă poporul sau principele, care dau putere şi autoritate de a judeca sau de
a porunci, fiind deci stăpâni şi domni la fel cum cei care îşi împrumută bunurile
rămân stăpâni ai acestora”.
Philippe BRAUD, Science politique, vol. 2: „L’État”, Seuil, Paris, 1997, p. 134:
„E important de subliniat că forma de stat din zilele noastre este, fie şi în chip
superficial, aproape întotdeauna înrudită cu modelul occidental. Într‑adevăr, încă
din secolul al XIX‑lea, mişcarea de modernizare din diferite ţări independente din
Asia sau Orientul Apropiat s‑a îndreptat spre Occident pentru a copia de aici câteva
dintre metodele care favorizaseră triumful hegemoniei sale. În paralel, fenomenul
colonial a impus în majoritatea ţărilor de pe glob categorii de gândire politică
provenite din Europa, ceea ce a facilitat, după decolonizare, instituirea unor state
inspirate de Occident. În sfârşit, chiar şi mişcările marxiste de eliberare au con‑
tribuit, în ciuda discursului lor de ruptură radicală, la favorizarea receptării unui
asemenea tip de stat, chiar dacă era vorba de a‑i atribui apoi o nouă misiune, şi
anume emanciparea muncitorilor şi popoarelor. Pot fi deci identificate trei procese
istorice care explică expansiunea contemporană a statului în afara locului unde a
apărut şi care au dat naştere la diverse adaptări, modificări şi distorsiuni”.
Jacques CHEVALIER, L’État de droit, Clefs Politique, Montchrestien, Paris,
1994, p. 102:
„Modificând în profunzime echilibrele tipice societăţilor liberale, naşterea
statului‑providenţă a năruit temeliile pe care era aşezată teoria statului de drept:
obiectivul limitării puterii statului, care se afla în inima liberalismului tradiţional,
a lăsat locul reprezentării unui stat învestit cu misiunea de a satisface nevoile tutu‑
ror categoriilor de indivizi şi de grupuri, iar credinţele pe care se baza dogmatica
juridică s‑au diluat. Refondarea statului de drept va presupune integrarea noilor
valori, apărute ca efecte ale dinamicii expansioniste a statului‑providenţă. [...]
Drepturile‑libertăţi tradiţionale nu mai puteau avea aceeaşi semnificaţie într‑un
context în care statul e considerat ca un furnizor de acces la consumul de bunuri,
fie ele materiale sau simbolice. [...] Drepturile‑creanţe nu se adaugă drepturi‑
lor‑libertăţi, ci le modifică sensul”.
Paris, 1994, p. 74:
„În practică, se poate distinge federalismul vertical de federalismul orizontal.
În primul caz, federaţia şi statele posedă puteri specifice şi independente, fiecare
nivel asumând în principiu întreaga responsabilitate, de la legiferare la punerea în

operă (Statele Unite). În al doilea caz, aşa cum se întâmplă în Germania, în afara
unor competenţe particulare atribuite Landurilor, separaţia priveşte puterea legis‑
lativă (deţinută de Bund) şi executarea deciziilor – federale şi federate –, care e
de competenţa generală a landurilor. De aici rezultă o cooperare obligatorie între
centru şi periferie, ca şi o negociere politică între Bund şi landuri. Acest federalism
cooperativ se regăseşte în Elveţia, ţară în care pluralismul etnic e înrădăcinat în
distribuirea teritorială a puterii”.
Hélčne Carrčre D’ENCAUSSE, Triumful naţiunilor, traducere de Sofia Oprescu,
Remember Press, Bucureşti, 1993 [1990], pp. 258‑259:
„În Europa, naţiunea, chiar şi în Est, nu este tribul; a dori cu pasiune conso‑
lidarea ei în cadrul unui stat nu presupune alunecarea spre tribalism. Ataşamentul
faţă de naţiune, adică faţă de o comunitate lărgită, sudată prin proximitatea terito‑
rială şi printr‑un trecut comun, dotată cu structuri acceptate, este proprie omului
civilizat; este un progres faţă de societatea primitivă, nu un regres înspre ea.
Naţiunea se construieşte în jurul unei memorii comune. Este natural, chiar inevi‑
tabil ca, reînnodând cu această memorie îndelung interzisă, popoarele care se
eliberează să regăsească şi urmele conflictelor şi ranchiunelor care le‑au opus altor
popoare. [...] A omite naţiunea, imaginându‑ţi că aceste popoare ce renasc la o
viaţă proprie ar putea să se modernizeze şi să ajungă la democraţie sărind peste
ea şi peste puternicul sentiment naţional în jurul căreia se consolidează, înseamă
a raţiona încă o dată ca Lenin, considerând că, în numele unui simplu postulat, se
pot economisi anumite etape ale dezvoltării sociale”.
Norbert ELIAS, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice şi psihogenetice,
vol. II: „Transformări ale societăţii. Schiţa unei teorii a civilizării”, traducere de
Monica‑Maria Aldea, Polirom, Iaşi, 2002 [1980], p. 101:
„Societatea pe care o definim ca modernă este caracterizată, îndeosebi în
Occident, de un anumit nivel de monopolizare. Libera dispunere de mijloace mili‑
tare a fost sustrasă de sub puterea individului, fiind rezervată unei puteri centrale,
oricare ar fi forma pe care o îmbracă aceasta, şi totodată încasarea impozitelor din
proprietate sau din veniturile indivizilor este concentrată de o putere socială cen‑
trală. Mijloacele financiare care ajung astfel la dispoziţia puterii centrale menţin
monopolul de putere, în timp ce monopolul de putere menţine monopolul taxelor.
Nici unul dintre cele două nu predomină în vreun sens oarecare asupra celuilalt,
nici monopolul economic asupra celui militar, nici cel militar asupra celui econo‑
mic. [...] Este necesară o diviziune extrem de avansată a funcţiilor în societate
pentru a putea fi creat un aparat specializat şi durabil de administrare a acestor
monopoluri. Abia odată cu formarea unui aparat diferenţiat de dominaţie, contro‑
lul asupra armatei şi fiscalităţii dobândeşte pe deplin caracterul său monopolist.
Abia odată cu acest control, monopolul asupra armatei şi fiscalităţii devine un
fenomen bine stabilizat [...]. Abia odată cu formarea monopolului constant al
puterii centrale şi al aparatului specializat de dominaţie, unităţile de dominaţie
dobândesc caracterul de state”.
Statul 85
Francis FUKUYAMA, State Building. Governance and World Order in the

Twenty First Century, Profile Books, 2005, pp. 1‑2 şi 9:
„Statele au o mare varietate de funcţii [...]. Aceeaşi putere contrângătoare care
le îngăduie să protejeze drepturile de proprietate şi să asigure siguranţa publică le
permite de asemenea să confişte proprietatea privată şi să abuzeze de drepturile
cetăţenilor lor. Monopolul constrângerii fizice legitime pe care statele îl exercită
le permite pe plan intern indivizilor să scape de ceea ce Hobbes a numit războiul
tuturor împotriva tuturor, dar serveşte drept bază a conflictului şi războiului la
nivel internaţional [...]. De aceea are sens să distingem între întinderea activităţilor
statului, care se referă la funcţiile directe şi scopurile asumate de către guverne,
şi forţa puterii statului sau abilitatea statelor de a planifica şi a aplica politici şi de
a respecta legea în mod clar şi transparent – ceea ce este astăzi numit în mod obiş‑
nuit ca stat sau capacitate instituţională. Una dintre confuziile prezente în înţele‑
gerea statalităţii este cuvântul forţă, care este adeseori utilizat nediferenţiat pentru
a se referi atât la ceea ce este aici numit întindere, cât şi la putere sau capacitate”.
John GRAY, Liberalismul, traducere de Anca Gheauş, introducere la ediţia
română de Cătălin Avramescu, Du Style, Bucureşti, 1998 [1986], p. 101:
„Ce implică principiile liberale în ceea ce priveşte forma juridică sau consti‑
tuţională a statului? În primul rând, este clar că principiile liberale pretind o
limitare a guvernării cu ajutorul unor reguli stricte. Guvernarea liberală nu poate
fi altfel decât limitată, de vreme ce toate orizonturile tradiţiei liberale conferă
persoanei drepturi sau pretenţii la dreptate pe care guvernarea trebuie să le con‑
ştientizeze şi să le respecte şi care deci pot fi invocate împotriva guvernării. Aceste
motive nu determină cu necesitate ca statul liberal să fie un stat minimal. Este
adevărat că unii liberali clasici, ca Humboldt, Spencer sau Nozick, au argumentat
că funcţiile statului trebuie să fie cu necesitate restrânse la protejarea drepturilor
şi la sprijinirea dreptăţii. Dar această poziţie nu îşi găseşte un garant clar în prin‑
cipiile liberale, ci ţine de o viziune minoritară în cadrul tradiţiei liberale”.
Friedrich A. HAYEK, Constituţia libertăţii, traducere de Lucian‑Dumitru
Dîrdală, prefaţă de Paul E. Michelson, postfaţă de Vasile Boari, Institutul European,
Iaşi, 1998 [1960], pp. 271‑273:
„Spre deosebire de socialism, concepţia statului‑bunăstării nu are un înţeles
precis. Expresia este folosită uneori pentru a descrie un stat care se preocupă şi
de altceva decât de apărarea legii şi ordinii. [...] Sub acest nume se ascunde un
conglomerat format din atâtea elemente diferite şi chiar contradictorii, încât, în
timp ce unele ar face societatea liberă mai atrăgătoare, altele sunt incompatibile
cu ea sau ar putea reprezenta, în orice caz, potenţiale ameninţări la adresa ei. [...]
Unele dintre scopurile statului‑bunăstării pot fi realizate fără a fi lezată libertatea
individuală, deşi nu neapărat prin metodele cele mai evidente şi, în consecinţă,
cele mai populare; altele pot fi şi ele îndeplinite până la un punct, deşi cu costuri
mai mari decât îşi închipuie sau ar fi dispusă lumea să suporte, sau doar lent sau
gradual, pe măsură ce sporeşte avuţia; în fine, există altele – şi acestea le sunt
cele mai scumpe socialiştilor – care nu pot fi realizate într‑o societate ce doreşte
prezervarea libertăţii personale [...] O ambiţie care inspiră statul‑bunăstării [este
şi] dorinţa de a folosi puterile guvernamentale pentru a asigura o distribuţie mai

uniformă sau mai justă a bunurilor. În măsura în care aceasta implică folosirea
puterilor coercitive ale guvernului pentru a garanta obţinerea anumitor lucruri de
către anumite persoane, ea reclamă o anumită discriminare şi un tratament inegal
aplicat indivizilor, procedee incompatibile cu o societate liberă. Acesta este tipul
de stat al bunăstării care [...] ne va conduce înapoi la socialism şi la metodele sale
coercitive, esenţialmente arbitrare”.
Hans KELSEN, Doctrina pură a dreptului, traducere de Ioana Constantin,
Humanitas, Bucureşti, 2000 [1934], pp. 367‑368:
„Statul existent independent de drept ca realitate socială creează mai întâi
dreptul şi apoi se supune [...] acestui drept. Doar atunci este un stat de drept. Mai
întâi trebuie constatat că un stat nesupus dreptului este de neconceput. Căci statul
există doar în actele statale, deci în acte definite de oameni, atribuite statului ca
persoană juridică. Iar o asemenea atribuire este posibilă doar pe baza unor norme
juridice care stabilesc aceste acte într‑un mod specific. [...] Dacă statul este recu‑
noscut ca o ordine de drept, dacă orice stat este un stat de drept, cuvântul devine
pleonasm. Este însă folosit într‑adevăr pentru denumirea unui alt tip de stat, şi
anume a celui care corespunde cerinţelor democraţiei şi securităţii juridice. Statul
de drept este în acest sens specific o ordine de drept relativ centralizată, după care
jurisdicţia şi administraţia sunt legate prin legi, deci prin norme generale decise
de către un parlament ales de popor cu sau fără colaborarea unui guvern sau şef
de stat aflat în vârful guvernului; membrii guvernului răspund de actele lor,
instanţele sunt independente şi anumite libertăţi ale cetăţenilor sunt garantate, mai
ales libertatea de credinţă şi de conştiinţă şi libertatea de exprimare”.
Juan LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transitions and Consolidation:
Southern Europe, South America, and Post‑Communist Europe, The Johns Hopkins
University Press, Baltimore şi Londra, 1996, p. 22:
„O naţiune nu are reprezentanţi şi nu există roluri de conducere definite, deşi
există indivizi care acţionează în mişcări sau organizaţii naţionaliste drept catali‑
zatori, în sensul weberian de Träger, ai sentimentului naţional. Nu există reguli
clare cu privire la apartenenţa la o naţiune şi nu există drepturi şi datorii definite
care pot fi impuse în mod legitim [...]. Cu toate acestea, fără controlul statului,
comportamentele dezirabile nu pot să fie în mod legal sau legitim impuse. O naţi‑
une şi liderii naţionalişti care acţionează în numele ei nu dispun de resurse precum
puterile coercitive sau impozitarea pentru a putea pretinde ascultare; doar un stat
poate furniza aceste resurse pentru a atinge obiectivele naţionale într‑o manieră
constrângătoare [...]. Pe când statul poate exista pe baza conformării externe la
regulile sale, o naţiune necesită o oarecare identificare internă”.
John LOCKE, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, traducere
de Silviu Culea, prefaţă de Adrian‑Paul Iliescu, comentarii de Cătălin Avramescu, Mihaela
Czobor‑Lupp, Radu M. Solcan, Nemira, Bucureşti, 1999 [1690], pp. 124‑127:
„Scopul principal şi important urmărit de oamenii care se unesc în comunităţi
şi care se supun ei înşişi unei cârmuiri este conservarea proprietăţii lor, în privinţa
Statul 87
căreia starea naturală cunoaşte multe neajunsuri. În primul rând, lipseşte o lege
stabilă, consecventă şi ştiută, acceptată şi recunoscută prin consimţământul comun
drept etalon al corectitudinii şi al incorectitudinii şi drept măsură pentru rezolvarea
disputelor dintre oameni. [...] În al doilea rând, în starea naturală lipseşte un
judecător cunoscut şi imparţial, cu autoritatea de a rezolva toate disputele conform
legii stabilite. [...] În al treilea rând, în starea naturală lipseşte adesea puterea de
a susţine şi de a sprijini sentinţa, atunci când aceasta este corectă, şi de a o executa
cum se cuvine [...]. Astfel oamenii, în ciuda tuturor avantajelor stării naturale,
aflându‑se într‑o condiţie nefavorabilă dacă rămân în aceasta, au fost repede împinşi
către societate. De aceea găsim rareori oameni care să trăiască o vreme în această
stare. Neplăcerile la care ei sunt expuşi, datorate exercitării inconsecvente şi nesi‑
gure a puterii de a pedepsi infracţiunile celorlalţi, putere pe care o deţine fiecare
om, îi fac să caute adăpostul legilor stabilite de cârmuire, urmărind astfel conser‑
varea proprietăţii lor”.
faţă de Nicolae Luca, prefaţă de Gh. Lencan Stoica, Editura Minerva, Bucureşti,
1994 [1532], p. 37:
„Simţindu‑se ducele atât de puternic şi oarecum asigurat împotriva primejdiilor
existente, deoarece, în felul său, se înarmase şi nimicise, în bună parte, armatele
care, fiindu‑i vecine, puteau să‑i facă rău dacă dorea să‑şi continue campania de
cuceriri, nu‑i rămânea decât să aibă acordul regelui Franţei. Deoarece ştia bine că
acesta, care îşi dăduse seama târziu de greşeala sa, nu‑i va mai îngădui acţiunea
[...] a început să caute să lege noi prietenii [...] Aşa s‑a purtat ducele faţă de ches‑
tiunile de zi cu zi [...] Cât despre cele viitoare [...] el se îndoia că noul papă o să‑i
fie prieten şi [s‑a decis să aplice] patru planuri: mai întâi, să distrugă toate nea‑
murile celor pe care‑i jefuise [...]; în al doilea rând, [...] să câştige de partea sa
toată nobilimea Romei pentru a‑l putea ţine în frâu pe papă; în al treilea rând, să
facă din Colegiul Cardinalilor un instrument al său; în al patrulea rând, să dobân‑
dească o putere atât de mare înainte ca papa, tatăl său, să moară, încât să poată
rezista cu propriile forţe primului atac”.
Pierre MANENT, Raţiunea naţiunilor. Reflecţii asupra democraţiei în Europa,
traducere şi postfaţă de Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 2007 [2006], p. 8:
„Fenomenul despre care vorbesc constă în dispariţia – sau demolarea – acelei
forme politice care, vreme de mai multe secole, a găzduit progresele omului euro‑
pean: este vorba despre naţiune. Dar o formă politică – precum naţiunea sau
cetatea – nu e o haină pe care s‑o poţi pune şi scoate de pe tine, după cum ai chef,
tu rămânând ceea ce eşti. Ea reprezintă acel Întreg în care se reunesc toate ele‑
mentele vieţii noastre şi în cadrul căreia ele capătă un sens. Dacă naţiunea noastră
ar dispărea dintr‑odată şi dacă tot ceea ce ea reuneşte s‑ar răspândi în toate direc‑
ţiile, fiecare dintre noi ar deveni un monstru pentru el însuşi. Cei care se cred
emancipaţi de propria lor naţiune trăiesc, de fapt, în mare măsură de pe urma
fecundităţii sale”.
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, ediţie îngri‑

jită de Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosaşu, Ion Ianoşi,
Iulia Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda, Mihai Zamfir, Nemira,
Bucureşti, 1998 [1848], p. 12:
„Stare asuprită sub domnia feudalilor, asociaţie înarmată ce se autoadministra
singură în comună, ici republică municipală independentă, dincolo stare a treia,
datoare să plătească biruri monarhiei, apoi, pe vremea manufacturii, contrapondere
împotriva nobilimii în monarhia bazată pe stări sau absolută, temelie principală a
marilor monarhii în genere, burghezia a cucerit, în sfârşit, de la crearea marii
industrii şi a pieţei mondiale, dominaţia politică exclusivă în statul reprezentativ
modern. Puterea de stat modernă nu este decât un comitet care administrează
treburile obşteşti ale întregii clase burgheze”.
Ludwig von MISES, Birocraţia, traducere de Dragoş Pâslaru şi Livia Paraschiv,
prefaţă de Vlad Topan, Institutul Ludwig von Mises, 2003 [Institutul Ludvig von
Mises România, www.misesromania.org]:
„Orice amestec al statului în treburile întreprinderilor private are aceleaşi
consecinţe dezastruoase. Paralizează iniţiativa şi naşte birocraţia. Nu putem să
analizăm toate metodele aplicate. Va fi suficient să considerăm un caz deosebit de
neplăcut. Chiar în secolul al XIX‑lea, în plin liberalism european, întreprinderile
private nu au fost niciodată atât de libere cum au fost odinioară în această ţară. În
Europa continentală, fiecare întreprindere şi, în special, fiecare corporaţie era, în
multe privinţe, la discreţia agenţiilor guvernamentale. Birourile aveau puterea să
producă serioase pagube oricărei firme. Pentru a evita aceste neajunsuri, era nece‑
sar ca managementul să convieţuiască în bune relaţii cu cei de la putere. Cea mai
frecventă metodă era să se supună dorinţelor guvernului în ceea ce priveşte com‑
ponenţa consiliului director [...]. Pe măsură ce a crescut intervenţia guvernului în
afaceri, a devenit o necesitate să se numească directori a căror datorie era să
netezească dificultăţile cu autorităţile. Mai întâi a fost numai un vicepreşedinte
care se ocupa cu afacerile legate de administraţia guvernamentală. Apoi, cerinţa
principală pentru un preşedinte şi pentru toţi vicepreşedinţii era ca ei să se înţeleagă
bine cu guvernul şi cu partidele politice”.
MONTESQUIEU, De l’esprit des lois, ediţia Victor Goldschmidt, Paris,
Garnier‑Flammarion, 1979 [1748], traducere de Cristian Preda, preluată din
Cristian PREDA (ed.), Liberalismul. Antologie comentată de filosofie politică,
postfaţă de Horia‑Roman Patapievici, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 137:
„În fiecare stat, există trei tipuri de puteri: puterea legislativă, puterea care execută
ceea ce ţine de dreptul public şi puterea care execută ceea ce ţine de dreptul civil.
Prin intermediul puterii legislative, principele sau magistratul face legi, pentru un
timp oarecare sau pentru eternitate, şi le corectează sau le abrogă pe cele care
există deja. Prin cea de‑a doua putere, el declară război sau încheie pacea, trimite
sau primeşte ambasadorii, veghează la siguranţă, previne invaziile. Prin intermediul
celei de‑a treia puteri, el pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre parti‑
culari. Vom numi aceasta ultimă putere judecătorească, iar celeilalte îi vom spune
pur şi simplu puterea executivă a statului. Libertatea politică a unui cetăţean este
Statul 89
acea linişte sufletească născută din convingerea fiecăruia despre propria siguranţă;
pentru ca această libertate să existe, se cuvine ca guvernarea să fie în aşa fel rân‑
duită, încât unui cetăţean să nu‑i fie teamă de alt cetăţean. Dacă puterea legislativă
şi cea executivă sunt reunite în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de
funcţionari, nu există libertate, căci te poţi teme ca monarhul sau senatul să nu
întocmească legi tiranice, pe care să le execute apoi în chip tiranic. Tot astfel, nu
există libertate acolo unde puterea de a judeca nu este separată de cea legislativă.
Dacă ea ar fi reunită cu puterea legislativă, atunci puterea asupra vieţii şi libertă‑
ţii cetăţenilor ar fi arbitrară, întrucât judecătorul ar putea avea o forţă de oprimare”.
Robert NOZICK, Anarhie, stat şi utopie, traducere din engleză şi cuvânt înainte
de Mircea Dumitru, Humanitas, Bucureşti, 1997 [1974], p. 159:
„Asociaţia dominantă de protecţie dintr‑un teritoriu ar trebui să satisfacă două
condiţii necesare cruciale pentru a fi un stat: să aibă tipul corespunzător de monopol
asupra folosirii forţei în teritoriu şi să apere drepturile fiecăruia din acel teritoriu,
chiar dacă această protecţie generală ar putea fi oferită numai într‑o modalitate
redistributivă. Aceste faţete cruciale ale statului au constituit subiectul condamnării
statului ca imoral de către anarhiştii individualişti. [...] Acest monopol şi elemen‑
tele redistributive sunt în ele însele legitime din punct de vedere moral, [...] tre‑
cerea de la starea naturală la un stat ultraminimal (elementul monopolist) este
legitimă din punct de vedere moral, [...] nu violează drepturile nimănui şi [...]
trecerea de la un stat ultraminimal la un stat minimal (elementul redistributiv) este,
de asemenea, legitimă din punct de vedere moral şi nu violează drepturile nimănui”.
Thomas PAINE, Political Writings, Cambridge University Press, 1989 [1775],
traducere de Florin Popa, preluată din Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail
SOCACIU, Fundamentele gândirii politice moderne. Antologie comentată, Iaşi,
Polirom, 1999, p. 147:
„În orice stat, societatea este o binecuvântare, pe când guvernarea, chiar în
forma ei cea mai bună, este doar un rău necesar: pentru că atunci când suferim
sau suntem supuşi de către o guvernare aceloraşi nenorociri ca şi cele la care ne‑am
aştepta într‑o ţară fără guvernare, nefericirea ne este sporită de gândul că noi
înşine oferim mijloacele prin care ajungem să suferim. Guvernarea, ca şi veşmin‑
tele, este semnul inocenţei pierdute; palatele regilor sunt construite pe ruinele
paradisului. Căci dacă impulsurile conştiinţei ar fi urmate în mod clar, uniform şi
fără rezerve, omului nu i‑ar trebui niciun alt legiuitor; însă pentru că lucrurile nu
stau aşa, el consideră necesar să renunţe la o parte din ceea ce se află în proprie‑
tatea sa pentru a oferi mijloacele necesare protejării celorlalţi; şi este îndemnat
să facă acest lucru de către aceeaşi prudenţă care îl sfătuieşte în oricare alt caz să
aleagă dintre două rele pe cel mai mic. Drept care, siguranţa fiind adevărata menire
şi adevăratul scop al guvernării, urmează în mod evident că oricare formă a sa
care pare cel mai mare beneficiu este preferabilă tuturor celorlalte”.
Ernest RENAN, Qu’est‑ce qu’une nation?, texte alese şi prezentate de Joël
Roman, Presses Pocket, Paris, 1992 [1882], pp. 54‑55:
„O naţiune este un suflet, un principiu spiritual. Acest suflet, acest principiu
spiritual este constituit din două lucruri, care – la drept vorbind – se confundă.
Unul ţine de trecut, celălalt de prezent. Unul este deţinerea în comun a unei bogate
moşteniri de amintiri, iar celălalt este consimţământul actual, dorinţa de a trăi
împreună, voinţa de a pune în valoare moştenirea primită. [...] Existenţa unei
naţiuni este (iertată fie‑mi această metaforă) un plebiscit cotidian, tot aşa cum
existenţa unui individ este o continuă afirmare a vieţii. [...] Naţiunile nu sunt ceva
etern. Ele au un început şi vor avea un sfârşit. Ele vor fi probabil înlocuite de
confederaţia europeană. Dar nu aceasta e legea veacului în care trăim. Acum,
existenţa naţiunilor e ceva bun, ba chiar ceva necesar. Existenţa lor este garanţia
libertăţii, care ar fi pierdută dacă lumea nu ar avea decât o lege şi un stăpân”.
Stein ROKKAN, State formation, nation‑building and mass politics in Europe.
The Theory of Stein Rokkan, Stein ROKKAN, Peter FLORA, Stein KUHNLE,
Derek URWIN (ed.), Oxford University Press, 1999, pp. 207 şi 219:
„Instituţiile teritoriale sunt în general clasificate pe un continuum de la confe‑
deraţii slabe la structuri unitare puternic centralizate. Riker defineşte o organizaţie
politică federală ca una care împarte activităţile guvernului între unităţile regionale
şi guvernul central pentru a se asigura că fiecare nivel de guvernare are decizia
finală în măcar câteva domenii de activitate [...]. Astfel de clasificări, evident, au
sens doar atunci când conţinutul deciziilor rezervate unităţilor inferioare este spe‑
cificat. Cea mai frecventă soluţie este menţinerea chestiunilor culturale, de apărare
şi politică externă la nivelul guvernului central [...]. Există în mod clar un conflict
între centralizarea economică, omogenitatea culturală şi structura instituţională.
Într‑un caz, găsim o reţea orăşenească monocefalică într‑un stat structurat federal,
în alte două cazuri găsim reţele policefalice în interiorul sistemelor unitare. Într‑un
caz, Germania, avem o structură federală cu un nivel ridicat de omogenitate
etnico‑lingvistică la nivelul populaţiei, în altul, Italia, avem o eterogenitate a popu‑
laţiei mai marcată în interiorul unei structuri instituţionale cvasiunitare. Practic,
toate combinaţiile posibile au existat istoric, dar unele combinaţii au condus într‑o
mai mare măsură la interacţiuni pacificatoare între centru şi periferie”.
Pierre ROSANVALLON, La crise de l’État‑providence, Seuil, Paris, 1981,
traducere de Cristian Preda, preluată din Cristian PREDA (ed.), Liberalismul.
Antologie comentată de filosofie politică, postfaţă de Horia‑Roman Patapievici,
Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 118‑121:
„Nu lămurim mare lucru dacă vedem în statul‑providenţă doar un ersatz de
socialism, un amestec de capitalism şi socialism definitoriu pentru social‑democraţie,
respectiv o mişcare compensatorie destinată să corecteze dezechilibrele economice
şi sociale ale capitalismului. [...] Statul‑providenţă din secolul XX reprezintă o
aprofundare şi o extindere a statului protector clasic. Statul protector este forma
politică specifică statului modern. Aceste două afirmaţii trebuie precizate. Statul
modern, aşa cum e gândit şi creat între secolele al XVI‑lea şi al XVIII‑lea, se
defineşte ca stat protector, distingându‑se astfel de toate formele politice anterioare
de suveranitate. [...] Statul e cel care îl face pe individ să existe ca subiect, deci ca
purtător de drepturi, pentru că statul îşi fixează ca ţel să protejeze aceste drepturi;
nu există stat protector în lipsa individului deţinător de drepturi, nu există individ care
să deţină aceste drepturi fără stat protector. [...] Drepturile economice şi sociale
Statul 91
apar în chip firesc ca o prelungire a celor civice. Dacă adevăratul cetăţean nu

poate fi decât proprietar, atunci este necesar ca toţi cetăţenii care nu sunt proprietari
să fie făcuţi cvasi‑proprietari, adică trebuie instituite mecanisme sociale care să le
dea un echivalent pentru securitatea şi siguranţa pe care le garantează societatea”.
Sabine SAURUGGER, Théories et concepts de l’intégration européenne, Presses
de SciencesPo, Paris, 2009, pp. 319‑320:
„Europa nu e nici stat, nici organizaţie internaţională, nici imperiu. [...] Lucrările
de teorie politică asupra Uniunii Europene disting, schematic vorbind, patru pro‑
bleme normative centrale: legitimitatea şi locul anumitor instituţii, măsura în care
instituţiile pot rezolva conflictele, principiile fundamentale ale ordinii politice şi,
în sfârşit, frontierele comunităţii [...] Cele patru întrebări se înscriu în mod clar
în ideea de a ameliora democraţia liberală. Nu este vorba despre revoluţionarea
amenajărilor în curs, ci despre modificarea lor în vederea ameliorării guvernării”.
Carl SCHMITT, Political Theology. Four Chapters on the Concept of Sovereignty,
traducere de George Schwab, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts şi Londra,
1985 [1922], pp. 5 şi 13:
„Suveran este acela care decide asupra excepţiei. [...] Pentru ca ordinea legală
să aibă sens, trebuie să existe o situaţie normală şi este suveran acela care decide
în ultimă instanţă dacă această situaţie normală există în fapt. Orice lege este o
lege a situaţiei. Suveranul produce şi garantează situaţia în totalitatea sa. El are
monopolul asupra acestei ultime decizii. În aceasta constă esenţa suveranităţii
statului, care trebuie definită corect din punct de vedere juridic, nu ca un monopol
de contrângere sau de a conduce, ci ca monopol de a decide. Această excepţie
dezvăluie cea mai de preţ esenţă a autorităţii statului. Decizia îşi are originea în
norma legală, şi (pentru a formula în mod paradoxal) autoritatea atestă că pentru
a produce legea aceasta nu trebuie să fie bazată pe lege”.
Theda SKOCPOL, States and Social Revolutions. A Comparative Analysis of
France, Russia, China, Cambridge, 1979, p. 25:
„O presupunere mereu implicită [...] este aceea că structurile şi luptele politice
pot fi într‑o oarecare măsură reduse (cel puţin în ultimă instanţă) la forţele şi
conflictele socioeconomice. Statul este considerat doar o arenă în care sunt eliminate
conflictele referitoare la interesele sociale şi economice. Ceea ce creează sta‑
tul‑arenă‑politică este faptul că actorii care operează în interiorul său recurg la
diferite mijloace pentru a pune în mişcare conflicte sociale şi economice – mijloace
precum coeziunea sau sloganuri care fac apel la binele public. Această manieră
generală de a gândi statul este un fapt comun pentru ambele varietăţi ale teoriei
sociale: marxistă şi liberală. Între aceste două mari tradiţii ale teoriei sociale,
diferenţa fundamentală de opinie priveşte natura mijloacelor pe care arena politică
le încarnează în mod caracteristic: consensul fundamental bazat pe autoritate
legitimă sau dominaţia fundamental coercitivă”.
Max WEBER, Politica, o vocaţie şi o profesie, traducere de Ida Alexandrescu,
Anima, Bucureşti, 1992 [1926], p. 8:
„În trecut, diferitele uniuni politice – începând cu cele tribale – au cunoscut
ca instrument normal constrângerea fizică. Astăzi însă, va trebui să spunem că
statul este acea asociere umană care îşi arogă (cu succes) dreptul de a avea, în
graniţele unui anumit teritoriu – şi acest teritoriu face parte dintre caracteristicile
sale –, monopolul asupra constrângerii fizice legitime”.
Max WEBER, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, traducere de Ihor
Lemnij, postfaţă Ioan Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti, 2003 [1934], p. 8:
„Organizarea pe stări a uniunilor politice şi sociale a fost larg răspândită. Dar
chiar şi statul organizat pe stări, rex et regnum, a fost cunoscut în accepţia occi‑
dentală numai în Occident. În fine, numai acesta a produs în totalitate parlamente
cu reprezentanţi ai poporului aleşi periodic, a produs demagogi şi dominaţia lide‑
rilor de partid în calitate de miniştri răspunzători în faţa parlamentului, deşi, fireşte,
în toată lumea au existat partide în sensul unor organizaţii pentru cucerirea şi
influenţarea puterii politice. Statul ca atare, în sensul unei instituţii politice, cu o
constituţie raţional întocmită, cu un sistem juridic raţional întocmit şi cu o admi‑
nistraţie călăuzită după reguli raţional statuate – legi – aplicată de funcţionari
profesionişti, este cunoscut în această combinaţie de caracteristici esenţiale, deci‑
sive pentru el, numai în Occident, chiar dacă încercări rudimentare au existat şi
în alte zone”.
Partidele
Chestiunea partidelor politice este una dintre cele mai importante, dacă
nu cea mai importantă din ştiinţa politică. O voi aborda plecând de la trei
puncte. În primul rând, voi defini partidele. Voi discuta apoi despre origi‑
nea istorică a partidelor şi funcţiile lor, pentru a vedea care sunt raţiunile
pentru care ele există. În fine, voi discuta despre diverse tipuri de partide:
perspectiva istorică va interveni din nou, pentru că partidele au evoluat,
s‑au schimbat mult faţă de momentul naşterii lor.
Cât priveşte primul punct, există, desigur, aşa cum vă puteţi închipui
cu uşurinţă, numeroase definiţii ale partidelor. Este evident că un partid
este o parte (Sartori). Dar ce este el dincolo de această constatare cvasi‑
terminologică? Ca şi în alte cazuri, vă recomand să mergeţi pe mâna
marilor autori şi să nu recurgeţi la improvizaţiile pe care le puteţi găsi ici
şi colo, deoarece ele vă împing pe piste greşite. Dintre numeroasele defi‑
niţii, aş menţiona‑o mai întâi pe cea datorată lui Max Weber, pe care l‑am
pomenit de mai multe ori şi care spunea că partidul este o asociaţie bazată
pe un angajament liber al persoanelor şi care le procură liderilor puterea,
iar militanţilor le dă şansa de a urmări anumite ţeluri colective, de a obţine
avantaje personale sau de a realiza ambele obiective. Un partid le dă lide‑
rilor puterea, iar militanţilor, o şansă. Aş vrea să adaug definiţiei lui Weber
o alta, care a fost formulată de Anthony Downs: acesta spunea că un partid
este o echipă de persoane care caută să acapareze aparatul guvernamental
dobândind posturi ca urmare a unor alegeri ţinute cu o anumită regularitate.
Nu voi mai cita alte definiţii, pentru că vreau să ajung la aceea care este
cel mai des citată, pe care o veţi găsi în toate manualele, deşi au trecut mai
mult de patru decenii de la formularea ei. Am în vedere definiţia dată de
Joseph LaPalombara şi Myron Weiner. Pentru cei doi autori, există patru
caracteristici sau patru dimensiuni importante ale grupurilor care iau numele
de partide politice. Voi menţiona aceste patru trăsături şi o voi discuta pe
fiecare în parte. Prima dintre ele este existenţa unei organizări durabile. Al
doilea element distinctiv al unui grup care poartă denumirea de partid este
organizarea la nivel local. În al treilea rând, este vorba despre voinţa de a

lua puterea. În fine, a patra caracteristică este căutarea unui sprijin popular,
la nivelul alegătorilor.
Prima caracteristică este deci organizarea durabilă. Aceasta înseamnă,
pentru LaPalombara şi Weiner, că organizaţia, grupul care se organizează
ca un partid trebuie să aibă o durată de viaţă care să depăşească episodul
fondator sau, altfel spus, momentul creării partidului. Nu este deci sufici‑
ent ca un grup de persoane să se pună de acord să creeze o organizaţie
căreia să‑i spună partid. Dacă iniţiativa e legată exclusiv de respectivele
persoane, atunci când acestea abandonează, organizaţia dispare. Acela nu
e un partid politic. Un asemenea caracter efemer apropie grupul cu pricina
mai degrabă de un club de prieteni decât de un partid. Pentru ca un grup
să fie partid, este nevoie ca la nivelul organizaţiei să se succeadă mai multe
generaţii de lideri. Avem numeroase ilustrări ale acestui fenomen. Dacă e
să luăm, de pildă, cazul românesc, din 1990 încoace au existat peste 300 de
partide înscrise la tribunal, dar astăzi mai există mai puţin de 30. Restul,
după episodul fondator, au dispărut, s‑au „întors” în societate.
Al doilea element îl completează pe primul. LaPalombara şi Weiner
consideră că un partid este structurat la nivel local, are în mod necesar o
înrădăcinare în teritoriu. Altfel spus, un partid nu poate fi organizat doar
în capitala ţării sau doar într‑o singură municipalitate şi nici chiar la nive‑
lul unei regiuni. Definiţia pe care o discut exclude aşa‑numitele partide
regionale, pentru că presupune că o organizaţie poate să poarte numele de
partid doar atunci când este structurată ca o reţea densă de legături între
un centru şi filiale, doar atunci când acoperă, la limită, întregul teritoriu.
Partidele sunt deci o reţea la scară largă, şi nu doar într‑o zonă. Există însă
numeroase organizaţii care au o înrădăcinare strict regională. Aşa sunt, în
România, Uniunea Democrată a Maghiarilor sau alte organizaţii ale mino‑
rităţilor. Urmând cumva această definiţie, chiar dacă au filiale în mai multe
judeţe, ele nu‑şi spun partid, ci Uniune sau Forum. În alte părţi, asemenea
organizaţii îşi spun partid. Un caz e, de pildă, cel al Parti Québécois,
organizat în provincia canadiană Québec, şi nu pe tot cuprinsul Canadei.
Definiţia despre care vorbim exclude asemenea cazuri.
În al treilea rând, un partid este caracterizat de dorinţa clar asumată de
a dobândi puterea, de a o exercita şi de a o păstra. Toate cele trei verbe
sunt importante. Trebuie să‑ţi doreşti să cucereşti puterea, trebuie să ai
capacitatea de a o exercita şi, evident, vei avea dorinţa de a o conserva.
Dacă una dintre aceste dimensiuni lipseşte, partidul are o problemă de
articulare. Dacă lipseşte dorinţa de a lua puterea, nu putem vorbi de un
adevărat partid. Găsim, inclusiv în România, numeroase exemple de organizaţii
Partidele 95
create sub numele de partid şi care refuză ori nu au capacitatea de a depune

candidaturi, interzicându‑şi deci astfel şi accesul la putere. O observa deja
P.P. Negulescu. Dar nu numai în România se întâmpla sau se întâmplă aşa.
Şi în Statele Unite, de pildă, există sute de partide, dar numai două au
capacitatea de a produce candidaturi de succes în alegeri. Pe de altă parte,
o organizaţie politică ajunsă la putere nu se gândeşte cum să plece mai
repede de acolo. De obicei, vrea să rămână cât mai mult! Exercitarea
puterii se poate realiza în felurite chipuri. Poţi să guvernezi singur sau poţi
să guvernezi în alianţă cu alţii. E indiferent, până la urmă, cum este con‑
struită această configuraţie, elementul decisiv fiind dorinţa de a dobândi
puterea. În acest sens, partidele politice se deosebesc de alte organizaţii,
de pildă, de cele numite organizaţii ale societăţii civile sau asociaţii non‑
guvernamentale. Acestea nu‑şi propun să dobândească puterea, ci doar să
o influenţeze. E o mare deosebire între a vrea să iei puterea, a dori să o
exerciţi în nume colectiv şi, respectiv, a vrea să influenţezi anumite decizii.
Numele ONG, adică organizaţii nonguvernamentale, tocmai asta spune:
nu ai contact cu guvernul, nu eşti în zona exercitării puterii. Intră în cate‑
goria aceasta, evident, şi toate organizaţiile care fac lobby.
În fine, în definiţia formulată de cei doi autori este vorba despre căuta‑
rea unui sprijin popular. Un partid este o organizaţie care vrea ca, prin
alegeri sau pe altă cale, să beneficieze de susţinerea alegătorilor, de spri‑
jinul societăţii. Există, aşa cum vom vedea, în afară de alegeri, şi alte căi
de a ajunge la putere, şi anume cele revoluţionare. Dincolo de căi şi mij‑
loace, căutarea unei susţineri populare este o dimensiune importantă a
organizaţiilor politice. Am menţionat deja, într‑o întâlnire anterioară, că
în societăţile contemporane politica nu mai este o chestiune de persoane,
ci de partide. Întrucât trăim într‑o lume democratică, în care dobândirea
puterii se face prin intermediul alegerilor, susţinerea populară este indis‑
pensabilă pentru o organizaţie partizană. Democraţia e numită, de altfel,
„reprezentativă” sau, cum se spune în timpul din urmă, „electorală”. Dacă
democraţia nu există azi fără vot, atunci nu poţi să atingi scopurile pro‑
priului partid politic dacă nu beneficiezi de sprijin la urne. Iar atunci când
se produc revoluţii, sprijinul popular intervine din nou. Atât pentru a da
energie mişcării angajate în răsturnarea regimului descris ca odios, cât şi
pentru ca, după preluarea puterii, guvernul instalat să obţină ajutorul de
care are nevoie la nivelul societăţii. Astăzi, toţi puciştii organizează după
o vreme alegeri. Peste tot unde regimurile sunt schimbate pe cale revolu‑
ţionară sau pe cale militară, la câtva timp, după câteva luni sau după un an
sau doi, se organizează alegeri pentru ca, organizaţi în partide, noii guver‑
nanţi să obţină sprijinul maselor.
Închei comentariile legate de definiţia lui LaPalombara şi Weiner obser‑

vând că dimensiunea juridică a unui partid nu este esenţială. Sigur, o
asemenea dimensiune nu poate să lipsească. Un partid este şi o formă
juridică, nu doar una asociativă. Există apoi, în funcţie de contextele naţi‑
onale, diverse constrângeri de ordin pur juridic. La noi, de pildă, ca să
luăm un exemplu, este nevoie ca 25.000 de persoane să semneze liste de
susţinere pentru recunoaşterea unui partid. În alte locuri, în Olanda sau în
ţările nordice, numărul acestor persoane este foarte restrâns. Există, de
bună seamă, şi alte elemente de ordin juridic, dar ele nu sunt esenţiale
pentru a configura un partid. Adaug aici o observaţie pe care nu o voi
dezvolta, pentru că ne situează la limita truismului: este vorba despre
faptul că partidele au, inclusiv în formele lor extremiste, aşa cum a afirmat
S.M. Lipset, o bază socială.
Care sunt însă originile şi funcţiile partidelor politice? Cât priveşte
prima problemă, trebuie spus că partidele politice sunt o creaţie recentă.
Ele apar în secolul al XIX‑lea, în ritmul impus de democratizare, aşa cum
scria Moisei Ostrogorski, unul dintre primii autori care le‑au studiat în mod
sistematic. Partidele nu au, aşadar, nici măcar două secole. Deşi recente,
ele sunt legate de evoluţia politicii în epoca modernă, mai precis, partidele
sunt un aspect al evoluţiei parlamentarismului. Există, de fapt, cât priveşte
originea, un tipar clasic, alcătuit din două elemente. Primul este crearea,
la nivelul legislativului, a aşa‑numitelor grupuri parlamentare. Asta se
întâmplă în secolul al XIX‑lea, pornind de la un aspect al funcţionării
parlamentului, şi anume de la chestiunea votului. Alese pentru a produce
legi, parlamentele se organizează nu doar în funcţie de materia legiferării
(aşa apar comisiile de specialitate), ci şi în funcţie de o anumită modalitate
de a vota. Votul similar creează fracţiunile sau grupurile parlamentare. Cel
de‑al doilea element important pentru naşterea organizaţiilor numite partide
este constituirea, de data aceasta nu în sânul parlamentului, ci în afara lui,
a aşa‑numitelor comitete electorale. Ce sunt ele? Aşa cum se ştie, parla‑
mentele sunt constituite în secolul al XIX‑lea, în cvasi‑totalitatea cazurilor,
plecând de la o bază cenzitară. Dobândeai calitatea de alegător dacă plăteai
un anumit impozit sau dacă acumulai o anumită avere. Nu vota deci toată
lumea. Alegerea privea la început câteva sute de oameni. Primele alegeri
care au loc, de pildă, în Ţările Române, la începutul anilor 1830, privesc,
atât în Moldova, cât şi în Valahia, câte 300‑400 de persoane. Corpul elec‑
toral va spori în mod constant. Procesul a durat însă destul de mult. Evoluţia
începută în secolul al XIX‑lea se va încheia târziu, în anii şaptezeci ai
secolului XX. Extinderea votului va face totuşi ca, în câteva decenii pe
parcursul secolului al XIX‑lea, numărul celor care votau să nu mai fie de
Partidele 97
câteva sute, ci mai întâi de câteva mii, apoi de câteva zeci sau chiar sute
de mii. În preajma Primului Război Mondial, există deja mai multe corpuri
electorale ce cuprind milioane de persoane. Ei bine, una este să fii ales
într‑un colegiu care are 10‑12 persoane şi alta să fii nevoit să convingi sute
de mii sau milioane de persoane. În România, exista în 1860, aşa cum
semnala Mattei Dogan, un colegiu cu un singur alegător. Vă daţi seama ce
complicată era alegerea, în condiţiile în care tot el era şi singurul eligibil
şi singurul care putea organiza alegerile! Dincolo de anecdotă, numărul
alegătorilor, inclusiv în România, creşte exponenţial în ultima parte a seco‑
lului al XIX‑lea. Alegerea devine astfel un lucru din ce în ce mai dificil.
Pentru a pregăti alegerile, se constituie nişte grupuri care poartă numele
de comitete electorale şi care au ca raţiune de a fi susţinerea candidaturilor.
Partidele politice se nasc în momentul în care se reunesc într‑un întreg
grupurile parlamentare, adică aleşii care votează la fel, şi comitetele elec‑
torale, echipele constituite pentru a susţine candidaturile, adică alegerea
sau realegerea unei persoane. Partidele politice au deci o dimensiune par‑
lamentară şi una electorală. Din secolul al XIX‑lea până astăzi, lucrurile
nu s‑au schimbat. Cele două aspecte sunt legate nu doar de apariţia parti‑
delor, ci şi de funcţionarea lor. Atunci când veţi face analize politice, nu
uitaţi că aceste două dimensiuni sunt indisolubil legate de partide, dar şi
că ele sunt distincte. Una este participarea la elaborarea legii şi alta este
activitatea electorală.
Spuneam mai devreme că partidele apar în contextul extinderii corpului
de alegători. Mai este un element de care trebuie ţinut seama, pentru a
vedea în ce context istoric apar partidele. Este vorba despre definirea unui
tip de mandat, cel reprezentativ, care trebuie înţeles în opoziţie cu manda‑
tul imperativ. Politica modernă este legată, de fapt, de trecerea de la man‑
datul imperativ la cel reprezentativ. Cele două tipuri de mandat înseamnă
două filosofii politice foarte diferite. Mandatul reprezentativ presupune că
drepturile alegătorului sunt epuizate în momentul alegerii. După ce votează,
alegătorul e lipsit de orice capacitate, până la scrutinul următor. Există o
formulă celebră care rezumă sensul mandatului reprezentativ. Ea aparţine
unui matematician şi filosof francez, Condorcet, care, ales în Adunarea
Naţională, spunea: „M‑aţi trimis aici ca să‑mi urmez propria voinţă, nu
să mă supun voinţei voastre”. Cu alte cuvinte, după momentul alegerii, cel
ales este absolut liber, el nu mai este legat de voinţa alegătorului. Alesul
este un reprezentant. El nu depinde de voinţa alegătorilor, ci legiferează în
numele naţiunii. În contrast cu acest tip avem mandatul imperativ. Un ase‑
menea mandat presupune că alesul se află sub controlul permanent al
alegătorului. În această perspectivă, alesul nu este un reprezentant, pentru
că depinde în fiecare moment de alegător şi nu are niciun fel de marjă de

libertate. El trebuie să dea seamă clipă de clipă în faţa alegătorului, care‑i
condiţionează voinţa. Mandatul imperativ îl leagă pe ales în chip permanent
de alegător.
Unele Constituţii conţin în mod explicit nulitatea mandatului imperativ.
Acesta e cazul Constituţiei Franţei (art. 27) sau al celei a României (art. 69).
Sensul formulei este: alesul nu depinde de alegător. Trebuie spus însă că,
în forma lor pură, nici mandatul imperativ şi nici cel reprezentativ nu se
pot realiza. Un ales nu poate să fie în mod continuu supus voinţei alegăto‑
rilor. Sunt mai multe motive. Primul este acela că voinţa alegătorilor nu e
întotdeauna clară. Atunci când alegătorii sunt sute de mii sau milioane,
cum poţi şti cu precizie care este voinţa lor? Cum comunici cu toţi în
fiecare clipă? În al doilea rând, voinţa alegătorilor poate fi contradictorie.
Unii pot dori un lucru, alţii – contrariul acestuia. Cum să reprezinţi o voinţă
contradictorie? Nici mandatul reprezentativ nu este mai uşor de realizat în
formă pură. Ideea că un ales poate ignora, cum spera Condorcet, voinţa
alegătorilor săi nu s‑ar putea realiza decât într‑un singur caz: atunci când
nu ar exista posibilitatea cumulării mandatelor. Dacă ea există, orice ales
se va gândi la realegere. Din secolul al XIX‑lea încoace se discută intens,
de altfel, dacă aleşii pot sau nu să cumuleze mandate. În general, cumula‑
rea mandatelor este posibilă. Există unele limite: de pildă, limitele care
privesc funcţia supremă, deoarece numeroase Constituţii interzic în mod
explicit ca o persoană să aibă mai mult de două asemenea mandate. Uneori,
cumularea avută în vedere priveşte asumarea simultană a unor tipuri diverse
de mandate: aşa se întâmplă, de pildă, în Franţa, unde poţi să ai un man‑
dat de primar şi, în acelaşi timp, unul de deputat. Să reţinem însă că, în
ciuda unei retorici demagogice care spune că alesul e cu urechea plecată
la popor, mandatul imperativ este nul.
Originea parlamentară a partidelor rămâne şi azi de actualitate. Au
existat şi există însă şi alte căi pentru constituirea unor partide politice.
Destul de des întâlnită este aceea a transformării unor asociaţii sau a unor
grupuri nonpolitice în organizaţii partizane. Sindicatele, de pildă, pot fi
temelia creării unor asemenea realităţi politice. Unul dintre partidele cu
cea mai consistentă tradiţie la scară europeană, Partidul Laburist din Marea
Britanie, a fost creat în 1903 prin transformarea sindicatelor din mai multe
ramuri în organizaţii politice. Nu doar sindicatele pot furniza baza unei
asemenea convertiri, ci şi asociaţiile profesionale. Foarte multe, de pildă,
dintre partidele agrariene din ţările nordice sunt constituite, atât înainte de
al Doilea Război Mondial, cât şi după încheierea acestuia, prin transfor‑
marea unor asociaţii ţărăneşti în formaţiuni politice. Alte partide au fost
Partidele 99
create pe solul oferit de asociaţii sau grupări religioase: aşa s‑a petrecut
cu partidele democrat‑creştine din Germania sau din Italia. După Primul
Război Mondial, grupuri de veterani de război s‑au transformat în partide
politice, în mai multe ţări europene, inclusiv în România. Partidele îşi pot
afla, de asemenea, originea în comitetele revoluţionare sau în grupurile de
pucişti care se instalează la putere după o lovitură de stat. Aşa cum spuneam
la început, astăzi, în cvasi‑totalitatea cazurilor, după o lovitură de stat sau
după o revoluţie, cei care se instalează la putere, puciştii sau revoluţionarii
care acaparează puterea se organizează în vederea alegerilor, deoarece caută
să dobândească o legitimitate democratică. În acest scop, ei creează partide
politice. Se întâmplă frecvent în ţările Lumii a Treia. S‑a întâmplat şi în
România după Revoluţia din 1989: echipa instalată la putere sub numele
de Frontul Salvării Naţionale s‑a transformat în ianuarie 1990 într‑un par‑
tid politic ce purta acelaşi nume. Acestui mecanism unii îi spun crearea
„de sus în jos” a unui partid politic.
Indiferent de originea lor, partidele politice asumă mai multe funcţii.
Care sunt acestea? Partidele politice îndeplinesc, spunea Robert K. Merton,
atât funcţii explicite, cât şi funcţii implicite. Cea mai importantă funcţie
explicită, asumată, altfel spus, în mod public şi deschis, este formarea
opiniei şi formularea poziţiilor politice. Partidele sunt principalul producător
de discursuri şi programe politice. Ele creează dezbaterea politică. A doua
funcţie esenţială a unui partid politic este selectarea candidaţilor şi, în
general, a personalului politic. Partidele construiesc şi triază candidaturile
în alegeri şi baza de date din care selectează personalul politic nonales, în
primul rând funcţiile ministeriale. Fac aici o paranteză. Nu peste tot miniş‑
trii sunt şi aleşi. Există, ce‑i drept, sisteme politice unde, pentru a fi
ministru, trebuie să fi trecut proba alegerilor. Există altele în care această
obligaţie nu apare şi atunci partidele, dincolo de producerea candidaturilor,
sunt silite să reunească un număr de ministeriabili. A treia funcţie explicită
constă în supravegherea sau, cum spun francezii, în „încadrarea” aleşilor.
Partidele politice îi controlează pe cei aleşi prin grupurile parlamentare:
ele controlează modul în care aleşii votează, impunând uneori o disciplină
de vot foarte rigidă.
Există, pe de altă parte, funcţii implicite ale partidelor, funcţii latente.
O asemenea funcţie – definită mai întâi pornind de la Partidul Comunist
Francez de către Georges Lavau, dar extinsă apoi şi la alte formaţiuni
politice – este aceea în virtutea căreia un partid este o „tribună” a dezmoş‑
teniţilor, a excluşilor, a marginalilor. În acest sens, partidele politice preiau
pentru a le exprima aşteptările sau revendicările celor care nu au o voce
publică. O altă funcţie implicită – foarte diferită – este cea de asistenţă
economică pentru membri sau simpatizanţi. Partidele acordă, în mod impli‑

cit, fie în mod legal, fie ilegal, privilegii sau protecţie simpatizanţilor sau
membrilor lor. Ce nu e legal e asumat fără a fi mărturisit. Aici găsim o
sursă a corupţiei. O a treia funcţie latentă este cea de mobilitate socială.
Partidele politice dau şansa unor persoane de condiţie modestă să urce în
mod semnificativ în ierarhia socială. În Franţa, această funcţie este numită
funcţia ascensorului social. Iei liftul de la parter şi ajungi sus sau foarte
sus, prin intermediul carierei realizate datorită unui partid politic. La fel
ca şi celelalte, aceasta este o funcţie care nu e explicită. Nu o veţi găsi în
niciun program politic, nu o veţi găsi în nicio declaraţie publică.
Trec acum la descrierea tipurilor de partide politice existente, nu înainte
de a observa, împreună cu Seiler şi Bobbio, că peisajul partidelor are o
determinare istorică şi naţională. Există numeroase clasificări ale formaţi‑
unilor politice. Tipologia cea mai cunoscută şi cea mai puţin fiabilă astăzi
este cea care separă partidele de stânga de cele de dreapta. Această sepa‑
raţie are drept origine, aşa cum a arătat Marcel Gauchet, un accident
istoric. În toamna lui 1789, în timpul Revoluţiei Franceze, în momentul în
care în Adunarea Naţională se discuta despre posibilitatea de a acorda un
drept de veto regelui, partizanii acestuia s‑au aşezat în dreapta preşedinte‑
lui Adunării, iar adversarii – în stânga lui. Separaţia stânga‑dreapta a fost
utilă de două secole încoace şi este, cred eu, încă folositoare alegătorilor,
chiar dacă există o evoluţie semnificativă a valorilor şi chiar dacă, mai mult
decât atât, în ultimul timp există o contestare radicală a utilităţii acestei
separaţii. În general, valorile asociate stângii politice sunt egalitatea eco‑
nomică, justiţia sau dreptatea socială, progresul şi laicitatea. Dreapta e
legată de valori diferite: autoritate, egalitatea politică şi inegalitatea eco‑
nomică şi socială, valorile naţionaliste şi cele morale, de multe ori într‑o
perspectivă religioasă asupra moralei. Probabil că deosebirea majoră dintre
stânga şi dreapta este inteligibilă în termeni de egalitate şi în special de
egalitate economică: dacă stânga este sensibilă la o egalitate tot mai con‑
sistentă sau mai pronunţată, dreapta cultivă ideea inegalităţii economice
bazate pe inegalitatea de capacităţi sau de merite. În general, valorile libe‑
ralismului nu doar economic, ci şi politic sunt legate de dreapta. Stânga şi
dreapta s‑au contestat însă întotdeauna. Ele şi‑au contestat, mai precis,
monopolul asupra vreuneia dintre aceste valori. Un om de stânga nu va
accepta, de pildă, că libertatea este găzduită doar în curtea dreptei, la fel
cum o persoană de dreapta nu va accepta că valorile egalităţii sunt legate
doar de stânga. Avem de‑a face cu o dezbatere care nu are un final. În
principiu, istoric vorbind, avem mai degrabă asocierile pe care le‑am men‑
ţionat adineauri.
Partidele 101
A doua clasificare pe care vreau să o menţionez aici e întâlnită adeseori

şi în vorbirea curentă. Ea urmează un criteriu ce pare foarte relativ. Am în
vedere distincţia dintre partide mari şi partide mici. Sensul dat acestor
termeni în ştiinţa politică este foarte interesant. Atunci când se vorbeşte
despre partide mici, nu este vorba despre formaţiunile a căror notorietate
e ca şi inexistentă sau de cele care, precum Partidul Liber‑Schimbist din
România de la începutul tranziţiei, îşi propun să submineze identitatea
partizană recurgând la Caragiale... De altfel, caricaturizarea scenei politice
nu e o exclusivitate românească. În principiu, sunt considerate partide mici
cele care reuşesc să aibă un scor de 5‑7% la alegeri succesive. Această
limită este determinată de o realitate, şi anume aceea că în multe ţări, aşa
cum vom vedea atunci când vom discuta despre vot, pragul electoral este
situat în intervalul 3‑5%. Sunt, altfel spus, descrise ca partide mici acele
formaţiuni politice care reuşesc să depăşească pragul electoral, fără a face
mult mai mult de atât. Nu numim deci partide mici formaţiuni care obţin
o mână de voturi, fiind cu totul neglijabile, ci pe cele care trec pragul sau,
în general, trimit reprezentanţi în legislativ. În schimb, sunt considerate ca
fiind mari partidele care obţin în mod constant scoruri de peste 20%. De
ce 20 la sută? Pentru că un partid care are o cincime din totalul voturilor
exprimate are toate şansele de a participa la formarea unei majorităţi şi la
guvernare. Vă veţi întreba, desigur, ce se întâmplă cu intervalul dintre 7%
şi 20%. Ei bine, acesta este pur şi simplu intervalul în care oscilează majo‑
ritatea partidelor. Pragul electoral şi respectiv pragul simbolic de 20% sunt
cotele care definesc condiţia de partid parlamentar, respectiv de partid
guvernamental.
O a treia tipologie despre care vreau să vorbesc este şi cea mai cunos‑
cută. Am în vedere tipologia structurală, care a fost alcătuită de Maurice
Duverger. Autorul francez a făcut distincţia între partidele de notabili (sau
de elită) şi partidele de masă. E o distincţie care, în ciuda a numeroase
contestări, este folosită şi astăzi. Cele două tipuri sunt descrise de câte trei
elemente. Trăsăturile partidelor de notabili sunt: efortul slab de recrutare,
supleţea structurii şi dominaţia vârfului asupra bazei. În mod simetric,
partidele de masă sunt caracterizate printr‑un efort semnificativ de recrutare,
printr‑o structură rigidă şi printr‑o dominaţie a bazei asupra vârfului.
Încep cu partidele de notabili, pentru că ele sunt şi primele formaţiuni
politice apărute în secolul al XIX‑lea. Aşa cum menţionam deja, acestea
sunt caracterizate, în primul rând, printr‑un efort slab de recrutare, pentru
că sunt, de fapt, constituite din elitele profesionale, din notabilităţile, foarte
puţin numeroase, din comunităţile de secol al XIX‑lea. Intră aici în prin‑
cipiu profesori, avocaţi, medici şi preoţi. Iniţial, partidele reunesc asemenea
elite profesionale, fără a se strădui să recruteze mulţi alţi aderenţi. Nu sunt

partide care să se bazeze pe numere mari. De aici şi numele: partide de
notabili sau de elită. Astăzi, profesiile indicate au rămas interesante pentru
partidele politice, dar lor li s‑au adăugat şi alte categorii. Este vorba în
special despre sportivi şi artişti, adică despre persoane care au o notorietate
semnificativă. Avem de‑a face cu convertirea unei legitimităţi nonpolitice
într‑una politică. În unele cazuri, poate fi vorba şi despre oameni foarte
bogaţi. Dar nu peste tot. În anumite contexte culturale, cum sunt Statele
Unite, de pildă, bogăţia e valorizată, în altele – precum Franţa – nu. În al
doilea rând, partidele de notabili au structuri suple, în sensul că ele func‑
ţionează într‑o atmosferă mai degrabă convivială. Aceste partide sunt mai
apropiate de cluburile politice din secolul al XVIII‑lea decât de o organi‑
zaţie cu o structură rigidă. Deşi se constituie pe baza similarităţii voturilor
date de membrii lor în parlament, asemenea organizaţii nu au o practică a
constrângerii în privinţa votului. În fine, a treia caracteristică a unui partid
de notabili este dominaţia vârfului asupra bazei, în măsura în care aceste
organizaţii sunt partide de aleşi, iar aleşii domină, fiecare în parte, un fief
local, cel din care provin sau în care sunt „paraşutaţi”. Fenomenul domi‑
naţiei asupra unui fief local a fost temelia pe care s‑a clădit o practică de
desenare a circumscripţiilor electorale numită gerrymandering (Fisichella),
de la numele unui parlamentar american (Gerry), care a avut ideea de a
construi o circumscripţie cu un contur neregulat, ca o salamandră, care să
adune o majoritate covârşitoare de voturi. Să reţinem, de asemenea, că
dominaţia asupra fiefului electoral a fost descrisă cu ajutorul unei expresii
introduse şi în dezbaterea publică românească, dar într‑un sens strict peio‑
rativ: e vorba despre „baronii locali”. Luată într‑un sens neutru, expresia
descrie dominaţia asupra unei filiale. Există numeroase exemple de partide
de notabili sau de elite. Citez mai întâi partidele americane, atât cel
Democrat, cât şi cel Republican, care sunt organizate ca partide de notabili
încă din secolul al XIX‑lea, când purtau de altfel alte nume, actualul Partid
Democrat numindu‑se atunci Democrat‑Republican, iar actualul Partid
Republican chemându‑se Federalist. Ca să fiu şi mai exact, ambele partide
au avut parte de structuri federative, fiind organizate ca reţele de notabili
la nivelul fiecărui stat în parte. Alte exemple de partide de elite sunt Partidul
Conservator din Marea Britanie sau partidele de dreapta din Franţa. În
România, sunt partide de notabili toate cele din secolul al XIX‑lea (con‑
servatorii şi naţional‑liberalii, cele două formaţiuni care domină scena
politică până la Primul Război Mondial), dar şi cele din perioada interbelică.
Există un singur partid românesc care în perioada dintre cele două războaie
încearcă să se constituie ca un partid de masă, Partidul Naţional‑Ţărănesc,
Partidele 103
care rezultă din fuziunea produsă în 1926 între Partidul Naţional, bazat în
Transilvania, şi Partidul Ţărănesc, din sudul ţării. Primul partid de masă
din istoria noastră politică este cel comunist. După 1990, partidele create
în România sunt articulate în general după modelul unui partid de notabili:
exemplul cel mai bun ne este oferit de partidele aşa‑numite „istorice”, care
reapar în 1990, după interzicerea lor de către comunişti.
Trec acum la caracteristicile partidelor de masă. Trebuie spus, de altfel,
că înţelegem mai bine ce sunt partidele de notabili urmărind trăsăturile
celor de masă. Acestea au fost create în ultima parte a secolului al XIX‑lea.
Primul apare în Germania, în 1875, şi există şi astăzi: se numeşte SPD,
Sozialdemokratische Partei Deutschlands, şi a servit drept model pentru
întreaga mişcare muncitorească. Urmând acest model, se vor constitui, în
ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea şi în prima parte a secolului XX,
numeroase partide de masă. E vorba despre partide de stânga, care îşi spun
socialiste sau partide ale muncitorilor şi care apar în Franţa şi Spania (1879),
Bulgaria (1891), Italia şi România (1893), Marea Britanie şi Australia
(1901), Luxemburg (1902) etc. Aceste partide sunt constituite pentru a
reprezenta nu elitele, ci proletarii, marea masă a muncitorilor, şi vor
cunoaşte în sânul lor dezbateri aprinse despre căile de luare a puterii, având
de ales între revoluţie şi reformă. Partidele de masă au trei caracteristici.
Prima dintre acestea este efortul semnificativ de recrutare. Spre deosebire
de partidele de elite, cele de masă îşi propun să atragă zeci sau sute de mii
de persoane. Înainte de Primul Război Mondial, în Germania, SPD va
depăşi un milion de membri. Este vorba, în general, despre partide care
încearcă să atragă un număr semnificativ de aderenţi pentru a le permite
exprimarea politică. De ce? Pentru că partidele de masă consideră că părţi
semnificative din societate nu au o reprezentare politică. Din punctul de
vedere al organizării, ele vor spori categoriile de militanţi şi aderenţi
(Bréchon). Tot acestea sunt şi primele partide care vor lupta, inclusiv în
România, pentru impunerea votului universal, ca soluţie pentru scoaterea
din minorat a maselor. Având un număr foarte mare de membri, partidele
de masă vor fi silite să asume un rol pedagogic: ele îşi vor propune să‑şi
educe membrii, să‑i instruiască pentru a‑i transforma din simpli aderenţi
în militanţi şi propagandişti, adică în persoane capabile să difuzeze ideile
partidului. Partidele de masă sunt organizaţiile care inventează propaganda
sau, cum se zice astăzi, comunicarea. Propaganda caracterizează astăzi
toate partidele, nu doar pe cele de stânga. Având un număr mare de mem‑
bri, partidele de masă vor reinventa şi modalitatea de finanţare a unei
organizaţii politice: dacă partidele de elite se bazau pe averile personale
ale notabililor, aceştia fiind oameni înstăriţi, partidele de masă se vor baza
pe cotizaţie, o sumă mică de bani percepută însă de la un număr mare de

persoane. În al doilea rând, structura pe care şi‑o vor oferi partidele de
masă va fi una foarte rigidă. Structura de partid este de la bun început
creată după modelul statului modern. Mai precis ar fi să spunem „copiată”
după acest model. Urmând principiul separaţiei puterilor, partidele de masă
îşi vor amenaja un executiv, un legislativ şi o instanţă judecătorească.
Executivul este echipa desemnată să asigure direcţia partidului. Aceasta va
fi organizată la nivel naţional, şi nu în funcţie de o înrădăcinare locală, aşa
cum se întâmpla în partidul de notabili. E un leadership asigurat la scară
naţională de o echipă executivă, care asumă ceea ce în domeniul statului
asumă guvernul. Partidul de masă îşi va constitui şi un echivalent al legis‑
lativului, care va purta numele de congres, fiind reunit, la fel ca şi un
parlament, pe baza unei cote de reprezentare a membrilor din diversele
filiale. Corpul deliberativ va tranşa în privinţa programului, a strategiilor
şi a tacticilor partidului în perioada pre‑ şi postelectorală. Congresul va
desemna echipa de conducere, tot aşa cum într‑un stat legislativul învesteşte
echipa guvernamentală. Nu va mai conta dominaţia asupra unui fief, asupra
unei filiale, ci câştigarea încrederii congresului. În fine, partidele de masă
vor inventa şi un corespondent al puterii judecătoreşti, aşa‑numitele curţi
de onoare sau comisii etice, abilitate să judece felul în care membrii de
partid respectă deciziile luate de executivul partidului. Acest tip de orga‑
nizaţie este unul cu totul nou. De altfel, primele lucrări consacrate parti‑
delor politice, că e vorba de cele aparţinând lui Roberto Michels, lui Moisei
Ostrogorski sau lui Max Weber, sunt stimulate de apariţia acestor noi
modalităţi de organizare politică. În fine, ultima trăsătură a partidelor de
masă este principiul subordonării vârfului faţă de baza partidului. Membrii
de rând controlează liderii. De ce? Explicaţia ţine de o decizie importantă
luată de unele dintre partidele de masă. Este vorba despre decizia de a
participa la competiţia politică, văzută ca o alternativă la revoluţie. Din
momentul în care un partid de masă trimite reprezentanţi în Parlament,
adică intră în lumea considerată „coruptă” a democraţiei moderne, aleşii
săi sunt văzuţi ca nişte persoane expuse unei contaminări. Contaminarea
cu ideile burgheze. Cine frecventează parlamentul trebuie controlat, pentru
ca nu cumva să fie contaminat cu ideile burgheze. Aşa apare ideea contro‑
lului bazei asupra vârfului. Ideea va fi înscrisă în statutele partidelor de
masă, dar ulterior va fi adoptată şi de partidele de dreapta. Exemple de
partide de masă sunt, aşa cum am amintit, partidele socialiste de pretutin‑
deni. Trebuie menţionat de asemenea că, pornind de la cazul acestor partide,
unul dintre autorii pe care îi menţionam adineauri, şi anume Michels, a
sesizat naşterea unei noi oligarhii, cea a liderilor de partid. Deşi un autor
Partidele 105
contemporan precum Kitschelt îl critică pentru că nu ar fi luat în seamă

competiţia din sânul partidelor şi facţionalismul, Michels rămâne unul
dintre spritele cele mai pătrunzătoare care s‑au aplecat asupra partidelor.
Tipologia lui Duverger – care opune partide de masă şi partide de nota‑
bili – a fost contestată. Unii i‑au reproşat că a generalizat o situaţie valabilă
mai degrabă pentru Franţa, în vreme ce alţii l‑au acuzat că face doar un
tablou istoric, fără a lua în seamă evoluţiile recente din lumea partidelor.
Una dintre cele mai importante priveşte chiar numărul de membri: Mair
şi van Biezen au pus în evidenţă fenomenul pornind de la cazul a 20 de ţări
europene. Astăzi, în literatura de ştiinţă politică, se vorbeşte, de altfel,
despre noile tipuri de partide apărute în ultimele decenii, ca o expresie a
societăţii europene postbelice, în care individualismul şi modernizarea au
condus la slăbirea identităţilor partizane (Gibbson & Römmelle). Din punc‑
tul de vedere al organizaţiilor politice, ar fi vorba despre aşa‑numitul
catch‑all party, despre partidul de alegători, despre partidul birocratic‑pro‑
fesional şi despre partidul‑cartel. Pe rând, câteva cuvinte despre fiecare.
Catch‑all party a fost definit de Otto Kirchheimer. Formula este tradusă
în franceză parti attrape‑tout. În română, se foloseşte fie formula engle‑
zească, vorbindu‑se despre partid catch‑all, fie se spune partidul atrage‑tot.
În viziunea lui Kirchheimer, acest partid se deosebeşte de tipurile clasice,
în măsura în care îşi propune nu atât să reprezinte interese articulate la
nivelul societăţii, interese ale grupurilor sociale, cât să seducă electoratul.
Trebuie notată mai întâi de toate diferenţa dintre a seduce şi a reprezenta.
În al doilea rând, merită să fie reţinut că, potrivit acestei lecturi, în ultimele
decenii, partidele nu şi‑ar mai fi propus să decupeze la nivelul societăţii
un grup social ale cărui interese să le reprezinte, ci şi‑au îndreptat atenţia
către ansamblul electoratului. De aici numele catch‑all. Este vorba despre
partide care se uită în toate direcţiile, căutând să obţină sprijinul oricărui
alegător. Baudouin afirmă că această căutare a votului este semnul profe‑
sionalizării organizaţiilor politice. În această logică, partidele nu mai sunt
legate de grupuri sociale, ci de indivizi care votează. Acesta ar fi triumful
individualismului. Partidul atrage‑tot nu mai e în acest sens purtătorul unui
program politic precis, ci cultivă eclectismul şi ambiguitatea. Dacă vrei să
obţii sprijinul oricărui alegător, nu mai poţi fi precis. Când trebuie să spui
lucruri seducătoare pentru membri foarte diferiţi ai societăţii, eşti silit să
abandonezi coerenţa pe care o aveau partidele de masă sau cele de elite.
Este evident că apariţia acestor partide este determinată în mare măsură de
influenţa publică tot mai puternică, începând cu mijlocul anilor şaizeci, a
mass‑media şi în special a televiziunii. Seducţia mediatică devine principala
preocupare a partidelor. Spaţiul public e transformat dintr‑un spaţiu al
deliberării, cum spunea Habermas, într‑unul al spectacolului, în care chiar

sensul vocabulelor public şi publicitate se schimbă. O răsturnare spectaculoasă
priveşte activismul politic, care ar fi – dacă e să subscriem observaţiilor
făcute de Morris Fiorina – în mult mai mare măsură motivat ideologic decât
material.
Un tip de partid foarte apropiat de catch‑all party este partidul de ale‑
gători. Numele a fost dat de către Jean Charlot, care a analizat evoluţia
partidelor politice din Franţa şi în special a unei formaţiuni numite până
acum câţiva ani Rassemblement pour la République. Acest partid a fost
fondat în 1976 de către Jacques Chirac, care era în acel moment primarul
Parisului şi care avea să devină în 1995 preşedintele Franţei. La alegerile
din 2002, între cele două tururi ale scrutinului prezidenţial, RPR s‑a rebo‑
tezat Union pour une Majorité Présidentielle, UMP, care ulterior şi‑a
schimbat numele, păstrând acronimul UMP, dar care semnifică acum alt‑
ceva: Union pour un Mouvement Populaire. Studiind deci partidul gaullist,
Jean Charlot a descoperit că are o structură foarte interesantă, pentru că,
la fel ca şi partidul de tip catch‑all, partidul de alegători caută să obţină
un sprijin cât mai larg de la indivizi situaţi în diversele părţi ale corpului
social, care nu mai sunt legaţi de o anumită condiţie socială. Aş adăuga
că, spre deosebire de partidul catch‑all, partidul de alegători tinde să
reproducă structura generală a societăţii, atât în corpul de militanţi, cât şi
în cel de votanţi. Partidul de alegători este in micro societatea.
Un alt tip de partid recent este cel numit de Angelo Panebianco partid
electoral‑profesional. Un asemenea partid este, la rândul său, apropiat, ca
formulă de agregare, de catch‑all party. Este, ca şi acesta, un partid post
ideologic, în măsura în care nu mai e legat de o anumită viziune a unui
grup social. Spre deosebire de partidele clasice, cel electoral‑profesional este
unul în care organizarea, leadershipul şi, cum se zice astăzi, managementul
politic sunt asigurate de profesionişti şi consultanţi mai degrabă decât de
militanţi. Partidul electoral‑profesional este un tip de organizaţie în care
militanţilor tradiţionali, legaţi de anumite valori şi crezuri ideologice, li se
substituie persoane care gestionează partidul ca pe oricare altă organizaţie.
Partidul politic îşi schimbă, în acest sens, natura: el nu mai e legat de o
birocraţie a militanţilor, aşa cum fusese concepută ea în sânul partidelor
socialiste şi apoi, sub influenţa acestei viziuni, în restul partidelor. Partidul
încredinţează responsabilitatea gestionării resurselor de care dispune unor
consultanţi, care îl apropie, în acest sens, de o organizaţie oarecare.
În fine, câteva cuvinte despre un tip de partid definit prima dată în 1995
de către Richard Katz şi Peter Mair – aşa‑numitul partid‑cartel sau partid
guvernamental. Într‑un articol din revista Party Politics, care a suscitat o
Partidele 107
amplă discuţie, cei doi autori au arătat că, la începutul anilor şaptezeci ai
secolului XX, a apărut un nou tip de formaţiune politică. Pentru Katz şi
Mair, există o succesiune a formelor de organizare a partidelor politice:
astfel, dacă secolul al XIX‑lea este dominat aproape în întregime de parti‑
dele de cadre, dacă între 1880 şi 1960 scena politică este ocupată în diverse
societăţi de partidele de masă, imediat după al Doilea Război Mondial îşi
face apariţia partidul descris de Kirchheimer sub numele de partid catch‑all,
suprapunându‑se deci parţial peste istoria partidelor de masă. După 1970,
fără a anula existenţa partidelor catch‑all, ci intrând oarecum în competiţie
cu acestea, la fel cum partidele de masă intraseră în competiţie cu partidele
de notabili, îşi face apariţia partidul‑cartel. Acesta produce, spun Katz şi
Mair, o simbioză între stat şi partid. Partidul‑cartel apare în condiţiile
erodării clivajelor clasice şi contestării ideologiilor. De fapt, ceea ce e
contestat e relaţia dintre partid şi societate. Pentru Katz şi Mair, din seco‑
lul al XIX‑lea până astăzi, s‑au succedat mai multe relaţii între partide şi
societate. Astfel, primele partide, cele de elite, sunt organizaţii care repre‑
zintă în acelaşi timp statul şi societatea civilă. Pentru Katz şi Mair, partidele
de cadre ilustrează o situaţie în care parţiala suprapunere a societăţii civile
şi a statului este dublată de apariţia unei forme de reprezentare, partidul de
cadre, care recuperează ceva din suprapunerea între stat şi societatea civilă,
rămânând, de asemenea, mai degrabă ancorat în societatea civilă, chiar
dacă, aşa cum vă spuneam, partidul de cadre are un număr mic de membri.
Partidele de masă, create într‑un al doilea val al organizării politice, sunt
pentru Katz şi Mair în situaţia cu totul diferită în care se proiectează pe
sine şi funcţionează ca o conexiune între stat şi societatea civilă, într‑o
epocă în care acestea sunt net distinse. Cu alte cuvinte, partidele de masă
sunt o legătură între societate şi stat. Al treilea tip de partide, cele numite
catch‑all, se află, pentru Katz şi Mair, într‑o altă logică. Ele joacă un alt
rol, au o altă funcţie, fiind un soi de agenţi ai statului în faţa societăţii.
Partidele de acest fel, într‑un mod paradoxal, pe de o parte, transmit cere‑
rile dinspre societate către stat, aşa cum se întâmpla şi în cazul partidelor
de masă, dar, pe de altă parte, ele reprezintă interesele birocraţiei de stat
în faţa societăţii. Partidele catch‑all, spun cei doi autori, apără opţiunile
politice ale birocraţiei de stat în faţa societăţii, fiind deci parţial integrate
în stat. Funcţionând mai degrabă într‑o logică a statului decât într‑una a
societăţii, aceste partide caută, aşa cum vă spuneam, să obţină sprijin de
la orice cetăţean, pentru a apăra, de fapt, în faţa societăţii opţiunile biro‑
craţiei. Efectul secund al acestei situaţii este, potrivit lui Katz şi Mair,
stabilitatea politică, pentru că asemenea partide sunt profund conservatoare.
În fine, partidul‑cartel face ultimul pas în dinamica societate civilă‑stat,
pentru că el se integrează complet în stat. Partidul‑cartel produce fuziunea

între societatea civilă şi stat, pentru că devine o parte integrantă a statului.
El se confundă cu birocraţia statului, în măsura în care un asemenea partid
dă competiţiei electorale un sens foarte restrâns, acela de mijloc care per‑
mite dobândirea accesului la resursele furnizate de stat. Competiţia electo‑
rală nu mai este o ocazie de a exprima diverse opţiuni ale societăţii, ci doar
o oportunitate pentru ca grupuri organizate să‑şi dispute accesul la resursele
de care dispune statul. În noile democraţii, aşa cum a remarcat Ingrid van
Biezen, dependenţa partidelor de subvenţiile de stat e şi mai pronunţată
decât în cele consolidate. Indiferent de loc, partidele sunt legate exclusiv
de logica statului, pentru că ele nu‑şi mai propun să reprezinte societatea,
ci să acapareze mijloacele aflate la dispoziţia statului. Dar de ce partid‑car‑
tel? Pentru că, într‑o asemenea viziune, formaţiunile politice cad de acord
în mod tacit să exploateze aceste resurse, cooperând, dincolo de diferenţele
pe care le afirmă, la consolidarea fuziunii statului şi a organizaţiilor politice.
Aceste coluziuni interpartizane produc o cartelizare a formaţiunilor politice
care acaparează statul şi ajung să trăiască exclusiv de pe urma subvenţiilor
publice. Marca distinctivă a partidului‑cartel este întreţinerea lui din sub‑
venţiile publice. Complet absorbit de stat, acest partid e desprins de soci‑
etate. Cartelizarea dezavantajează, evident, orice nou‑venit, orice outsider,
pentru că partidele acaparează spaţiul public. Apariţia partidelor‑cartel
explică, în viziunea lui Katz şi Mair, demobilizarea semnificativă a electo‑
ratelor din democraţiile consolidate, pentru că, nemaifiind preocupate de
reprezentarea societăţii, ci tinzând doar să acapareze resursele publice,
aceste partide nu mai reuşesc să mobilizeze cetăţenii. Partidele‑cartel sunt
preocupate doar de stat şi de resursele publice, nu de cetăţeni.
Una dintre consecinţe e şi discreditarea partidelor. Ea are efecte atât de
nefaste asupra organizaţiilor partizane, încât unele dintre acestea, aşa cum
releva Susan Scarrow, gândesc relaţionarea cu posibilii membri în termeni
de reducere a costurilor şi de sporire a beneficiilor.
În încheiere, vreau să menţionez un alt termen folosit pentru a descrie
simbioza dintre partide şi stat. E vorba despre partidocraţie, termen creat
iniţial, aşa cum preciza Blondel, cu referinţă la situaţia din Belgia, Austria
şi Italia, dar a cărui utilizare a fost extinsă la alte ţări europene, inclusiv
la România. Partidocraţia are o influenţă majoră asupra relaţiei dintre par‑
tide şi societate: în locul satisfacerii aşteptărilor cetăţenilor, partidele
satisfac o clientelă (Ignazi, Farrel, Römmelle).
Partidele 109
Texte
Jean BAUDOUIN, Introducere în sociologia politică, traducere de Iolanda
Iaworski, Editura Amarcord, Timişoara, 1999 [1998], p. 223:
„Exacerbarea competiţiei pentru cucerirea puterii, profesionalizarea universului
politic transformă marile partide în partide de guvernământ, în maşinării puternice,
centralizate, a căror acţiune e în cea mai mare parte dedicată culegerii sufragiilor
şi cuceririi majorităţii electorale”.
Ingrid van BIEZEN, Political Parties in New Democracies. Party Organization
in Southern East‑Central Europe, Palgrave, Macmillan, 2003, pp. 212‑214:
„Prezenţa finanţării publice are un impact esenţial asupra organizaţiei de partid
în noile democraţii: mai precis, ea a întărit în mod decisiv relaţiile dintre partid
şi stat şi a consolidat stilurile organizaţionale care erau deja încurajate de către
contextul specific al noii politici de democratizare, în care s‑au dezvoltat iniţial
partidele politice. [...] De fapt, dependenţa financiară de subvenţiile publice este
în aşa fel configurată încât statul devine – cel puţin din punct de vedere formal –
singurul finanţator important al activităţii partidelor. În sfârşit, partidele din noile
democraţii sunt chiar mai dependente de stat decât partidele din democraţiile
consolidate contemporane. Media subvenţiilor directe contribuie cu aproximativ
65% la venitul total al partidelor din noile democraţii, pe când media finanţării
publice era la sfârşitul anilor optzeci de doar circa 35% din venitul total al parti‑
delor vest‑europene. [...] Extinderea posibilităţii de finanţare publică nu doar că a
creat legături puternice între partide şi stat, dar a şi centralizat mai mult locul
puterii în interiorul partidului. Mai precis, creşterea dependenţei de stat ca unic
finanţator asociată cu metoda centralizată de alocare a subsidiilor a condus la o
creştere analoagă a concentrării puterii în interiorul partidului, aşa cum a relevat
mai demult Panebianco. Prin urmare, în termenii dinamicii organizaţionale interne,
dependenţa financiară extremă faţă de stat a încurajat şi mai mult oligarhizarea
partidelor politice”.
Jean BLONDEL, „Party government, patronage and party decline in Western
Europe”, in Richard GUNTHER, Jose Ramon MONTERO, Juan J. LINZ, Political
Parties. Old Concepts and New Challenges, Oxford University Press, 2002, pp. 233‑234:
„Invadarea statului de către partide este adeseori numită partidocraţie. În astfel
de cazuri, pare să existe o simbioză nesănătoasă între cei care reprezintă (partidul
sau partidele) şi cei care conduc (guvernul sau serviciul public). Expresia partido‑
craţie a fost în principal utilizată pentru a descrie practici din Belgia, Austria şi
Italia de dinainte de 1992, fiind rareori folosită pentru alte ţări. Deşi nu apar la o
scară atât de largă, afacerile îndoielnice s‑au răspândit totuşi şi dincolo de graniţele
ţărilor partidocratice, în Scandinavia, Olanda sau chiar Germania. Nu au fost
niciodată de amploare în Franţa, o ţară în care partidele în mod tradiţional au fost
privite ca fiind slabe, în care funcţionarii publici au reputaţia de a fi foarte puter‑
nici şi în care guvernele, mai degrabă decât partidele, controlează viaţa publică,
chiar dacă acestea au fost compuse (nu în mod exclusiv) din membri ai elitelor de
partid. Nici partidele britanice nu domină societatea, aşa cum se întâmplă în cazul
Belgiei şi Austriei. În Spania, Partidul Socialist a dat pentru o vreme impresia de
a controla mari sectoare ale societăţii, dar acest control a fost relativ limitat:
numărul membrilor de partid a rămas mereu redus”.
Norberto BOBBIO, Dreapta şi stânga, traducere de Michaela Şchiopu, Humanitas,
Bucureşti, 1999 [1995], pp. 53‑55:
„Dacă totul este de stânga, nu mai există nici dreapta şi invers, dacă totul este
de dreapta, stânga dispare. [...] În cuplul antitetic dreapta – stânga aparţinând strict
limbajului politic, forţa celor doi termeni nu este dată în mod constitutiv – contrar
celor ce se întâmplă în limbajul biologic şi prin extindere în cel religios şi etic, unde
termenul forte este dreapta –, ci depinde de epocă şi de împrejurări. [...] Nu există
o singură stângă, ci o multitudine de stângi, la fel cum există mai multe drepte”.
Pierre BRÉCHON, Partidele politice, traducere de Marta Nora Ţărnea, Adina
Barvinschi, Eikon, Cluj‑Napoca, 2004 [1999], pp. 164‑165:
„La prima vedere, definirea unui aderent şi a unui militant nu pune probleme.
Un aderent este acela care plăteşte cotizaţia necesară pentru a fi membru de partid.
Militantul nu se mulţumeşte cu plata cotizaţiei, el mai şi acţionează benevol. [...]
În fapt, a defini un aderent este mult mai dificil decât ar părea, pentru că, în funcţie
de tipul de organizaţie partizană, adeziunea nu are acelaşi sens. Maurice Duverger
a înţeles bine acest lucru. El a făcut distincţia pentru patru tipuri de partide, în
funcţie de unitatea lor de bază: comitetul, secţiunea, celula şi miliţia. [...] Un
comitet, formă clasică observabilă în partidele burgheze de dreapta, este un grup
format din persoane influente care sunt cooptate şi se reunesc numai în perioada
electorală. [...] Partidele socialiste au inventat, ca unitate de bază, secţiunea, adu‑
nare a aderenţilor din acelaşi teritoriu, instanţă de discuţii, de educaţie politică şi
de mobilizare. Partidele comuniste funcţionează cu celule, adeseori organizate la
locul de muncă. [...] Miliţia nu funcţionează decât în partidele extremiste şi violente.
Este vorba despre un grup paramilitar, pregătit să utilizeze violenţa fizică contra
adversarilor săi politici”.
Jean CHARLOT, Le Phénomčne gaulliste, Fayard, Paris, 1970, pp. 63‑66:
„Partidelor de notabili [...] şi partidelor de militanţi [...] trebuie să li se adauge
un tip de partid neglijat de Maurice Duverger, şi anume partidele de alegători [...]
Spre deosebire de partidul de militanţi sau de mase, partidul de alegători refuză
dogmatismul ideologic, care ar face din el o Biserică sau măcar o bisericuţă. El
se mulţumeşte cu un fond comun de valori, suficient de larg cât să îngăduie un
maximum de suporteri. Ideea naţională şi ideea de egalitate socială sunt pentru
dreapta, respectiv pentru stânga cele mai bune temelii ale unui asemenea partid.
Exemplul conservatorismului şi al laburismului în Marea Britanie ilustrează acest
fapt. [...] Spre deosebire de partidul de notabili sau de cadre, partidul de alegători
admite fără rezerve democraţia de masă, solidaritatea de grup şi respinge indivi‑
dualismul liberal în numele căruia dreapta şi centrul refuză, dintotdeauna în Franţa,
să se disciplineze pentru a atinge un obiectiv. Mai mult decât atât: un asemenea
Partidele 111
partid nu crede că a cucerit întreaga ţară atunci când a cucerit notabilii. [...] Chiar
dacă, la fel ca oricare alt grup, secretă o oligarhie mai mult sau mai puţin deschisă,
el nu are o concepţie şi nici o esenţă elitiste. E popular. Iată de ce partidul de
alegători nu respinge manifestările de masă, chermezele, toate formele acţiunii
politice la care partidele de notabili refuză să se gândească şi care par rezervate
partidelor de militanţi. Contrar însă acestora, partidul de alegători nu pune sub
semnul întrebării – nici în principiu şi nici în fapt – sistemul social şi politic în
interiorul căruia acţionează. [...] Toate partidele sunt, într‑un anumit sens, şi par‑
tide de militanţi, şi partide de notabili, şi partide de alegători; important este să
ştii pe ce anume pun ele accentul şi de ce”.
Constitution du 4 octobre 1958, instituant la Cinquičme République, modifiée
par la Loi constitutionnelle n° 2008‑724 du 23 juillet 2008:
Titre IV – Le Parlement, article 27: „Orice mandat imperativ este nul. Dreptul
de vot al membrilor parlamentului este personal. Legea organică poate autoriza în
mod excepţional delegarea votului. Într‑un asemenea caz, nimeni nu poate primi
delegare pentru mai mult de un mandat”.
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003:
„Titlul III – Autorităţile publice, capitolul 1 – Parlamentul, secţiunea a 2‑a –
Statutul deputaţilor şi al senatorilor, articolul 69 – Mandatul reprezentativ: (1) În
exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. (2) Orice
mandat imperativ este nul”.
DICŢIONARUL PARTIDELOR POLITICE, articolul „Partidul Liber‑Schimbist”,
Meronia, Bucureşti, 1993, pp. 62‑63:
„Partidul Liber‑Schimbist este o formaţiune politică de direcţie morală care
militează pentru schimbare cu precădere în domeniul vieţii spirituale. TEZAURUL
SĂU DE GÂNDIRE ŞI ACŢIUNE ESTE INCOMPATIBIL CU DOGMA. PLS îşi
consacră, în toate ocaziile, independenţa absolută în demersul politic, neîncheind –
după cum stipulează Statutul său – alianţe de niciun ordin cu alte partide sau
formaţiuni politice. Emblema partidului este portretul lui I.L. Caragiale, însoţit de
deviza Caragiale e cu noi! Imnul PLS este mărire vouă, lupte seculare!, iar
organul de presă – Răcnetul Carpaţilor, care apare... de câte ori iese de sub tipar
(până acum au văzut lumina vieţii opt numere). Semnul electoral al PLS îl repre‑
zintă capul unui omuleţ, cu o floare în colţul gurii. Dintre sloganurile electorale
ale PLS, utilizate cu succes, sunt de amintit: Asta nu‑i cea din urmă cameră!
[sau] Cine nu‑i cu noi? Unul, doi!... [sau] Dacă vrei, poţi! Structura PLS este
descentralizată şi supusă schimbării”.
Mattei DOGAN, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România,
Editura Partidului Social‑Democrat, Bucureşti, 1946, pp. 5‑6:
„În 1858 au avut loc noi alegeri pe baza legii electorale stabilite de Convenţia
[de la Paris]. Alegătorii fuseseră împărţiţi în 3 colegii: alegători primari, alegători
orăşeni şi alegători proprietari funciari. Erau alegători primari cetăţenii cu un venit

funciar de cel puţin 100 galbeni. Alegătorii primari din fiecare plasă alegeau
3 delegaţi, care, întruniţi în capitala judeţului, alegeau un deputat. Din colegiul
orăşenilor făceau parte cetăţenii cu un capital de cel puţin 6.000 galbeni (funciar,
industrial, comercial). Ei alegeau direct câte trei deputaţi în Bucureşti şi în Iaşi,
câte 2 în alte 5 oraşe şi câte un deputat în celelalte oraşe. Proprietarii funciari cu
un venit de cel puţin 1.000 galbeni anual formau colegiul boierilor, care alegeau
direct câte doi deputaţi de judeţ. După prevederile legii stabilite de căre Convenţie,
în Muntenia, la o populaţie de circa 2.500.000 locuitori, au fost 2.394 de alegători,
şi în Moldova, la 2.000.000 locuitori, au fost 1.744 alegători. [...] În unele judeţe,
numărul celor cu drept de vot era ridicol de restrâns. Astfel, Brăila avea numai
6 alegători primari. În Bolgrad, în anul 1860 erau numai 9 alegători în toate cole‑
giile, iar Ismailul avea un singur alegător direct care se convoca, constituia biroul,
semna procesul‑verbal de alegere ca preşedinte, ca secretar şi ca corp electoral
şi alegea pe deputat cu majoritate de un vot, adică cu unanimitate”.
Maurice DUVERGER, Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976 [1951],
pp. 117, 119‑121, 129:
„Distincţia dintre partidele de cadre şi partidele de masă nu ia în seamă
dimensiunea lor, adică numărul de membri: diferenţa nu e de talie, ci de struc‑
tură. Să luăm, de pildă, cazul Partidului Socialist Francez. Recrutarea aderenţi‑
lor e, pentru el, fundamentală, atât din punct de vedere politic, cât şi financiar.
Partidul caută să facă educaţie clasei muncitoare, distingând în interiorul ei o
elită capabilă să ia frâiele guvernului şi să administreze ţara: aderenţii alcătuiesc
deci substanţa partidului, materia acţiunii sale. Fără aderenţi, partidul ar semăna
cu un profesor fără elevi. Din punct de vedere financiar, partidul se bazează pe
cotizaţiile vărsate de membri [...]. Partidul de masă substituie finanţării capitaliste
a alegerilor o finanţare democratică [...]. Partidul de cadre corespunde unei alte
noţiuni. E vorba despre reunirea notabililor, pentru a pregăti alegerile, pentru a
purta bătălia electorală şi pentru a păstra contactul cu candidaţii. Notabilii sunt
persoane influente, al căror nume, al căror prestigiu sau a căror strălucire vor
servi drept cauţiune pentru candidat şi îi vor aduce voturi [...]. Aici, cea mai
importantă e calitatea: amploarea prestigiului, abilitatea tehnicii, importanţa
averii. Ceea ce partidele de masă obţin prin număr, cele de cadre obţin prin
discernământ. Adeziunea nu are acelaşi sens aici: ea este un act pe de‑a‑ntregul
personal, bazat pe aptitudinile sau situaţia particulară a unui om, determinată de
calităţile sale individuale [...]. Clară în principiu, distincţia nu e simplu de apli‑
cat [...]. Există, de fapt, foarte puţine partide de cadre în stare pură [...]. În
limbajul curent, noţiunea de membru de partid coincide cu cea de aderent – cel
puţin în Europa. Acesta e distins de simpatizant, care se declară favorabil doc‑
trinei partidului şi îl sprijină uneori, dar care rămâne în afara organizaţiei [...]
Doar partidele de masă au un mecanism formal de adeziune, care presupune
semnarea unui angajament şi plata unei cotizaţii anuale. Partidele de cadre ignoră
aceste forme: intrarea se face fără formalităţi, iar donaţiile înlocuiesc cotizaţiile;
Partidele 113
nu există criterii precise de aderare, iar gradul de participare se măsoară prin

intermediul activităţii desfăşurate în sânul partidului”.
Morris FIORINA, „Extreme Voices. A Dark Side of Civic Engagement”, in
Theda SKOCPOL, Morris FIORINA (ed.), Civic Engagement in American Democracy,
The Brookings Institute Press, 1999, p. 410:
„Activismul de partid este motivat ideologic în mai mare măsură decât în trecut.
Dispariţia spoil system, sindicalizarea sectorului public, legile cu privire la conflictul
de interese, schimbările din cultura politică, ca şi alţi factori au diminuat recom‑
pensele materiale pentru activismul de partid şi stimulentele asociate compromi‑
terii principiilor abstracte în vederea menţinerii beneficiilor materiale. Activiştii
de astăzi sunt mult mai motivaţi ideologic. Este vorba despre delegaţii la Convenţia
statelor federate, despre delegaţii la congresul naţional, despre finanţatori, activişti
din campanie şi chiar despre candidaţi”.
Domenico FISICHELLA, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, traducere
şi postfaţă de Victor Moraru, Polirom, Iaşi, 2007 [2003], p. 243:
„A doua observaţie se referă în special la colegiile uninominale. Se are în vedere
mai ales practica denumită gerry‑mandering (de la numele guvernatorului din
Massachusetts, Elbridge Gerry, care a adoptat‑o în anul 1812) şi care constă în
formarea colegiilor conform liniilor teritoriale într‑un aşa mod, încât partidul care
promovează operaţia să poată găsi susţinătorii săi – evident, este vorba de un
partid capabil s‑o facă, întrucât se află la putere – în acele colegii unde participa‑
rea alegătorilor valorează pentru deplasarea majorităţii în sensul dorit. O astfel de
practică presupune apropierea unui colegiu sigur pentru partidul care se decide
să‑l implice în operaţie, adică a unui colegiu care constituie, prin tradiţie, un apa‑
naj al partidului respectiv, cu o largă susţinere prin vot, de un colegiu, s‑ar putea
spune, marginal, în care prezenţa acestuia în faţa sufragiilor obţinute de partidul
adversar este mai modestă din punct de vedere numeric”.
Marcel GAUCHET, „Dreapta şi stânga. Despre organizarea dualistă a societăţilor
contemporane”, traducere de Alina Ţarălungă, Secolul 21, nr. 4‑9/2005, pp. 55 şi 67:
„Vom formula două ipoteze sau mai degrabă o dublă ipoteză privind motivele
acestei răspândiri universale [a opoziţiei dreapta‑stânga – n.a.]. Primul versant al
ipotezei priveşte ancorarea subiectivă a opoziţiei dintre dreapta şi stânga; al doi‑
lea, înscrierea sa obiectivă în câmpul politic definit de principiile fondatoare ale
societăţilor noastre. Primul motiv al succesului său, vom sugera, este că autorizează
identificarea corporală a actorilor cu ansamblul în care se inserează. De unde reiese
că diviziunea dreapta‑stânga reprezintă de fapt un substitut pentru simbolica ime‑
morială a organicităţii într‑o societate care, spre deosebire de precursoarele sale,
nu se mai poate reprezenta ca un organism. Al doilea motiv are cu totul altă origine.
El rezultă din logica însăşi a legitimităţii democratice şi a antinomiilor care sunt
inseparabile de aceasta. Într‑o societate care nu mai recunoaşte ca fundament decât
drepturile individului, nu numai că există în mod necesar divergenţe privind mani‑
era de a le transpune în practică, dar [...] nu există poziţie politică revendicându‑se de
la această tentativă de transpunere care să nu fie locuită şi traversată de contradicţii

interne. [...] Rolul dreptei şi stângii nu mai trebuie măsurat după puterea lor de
atracţie şi de respingere: ele au ca nouă vocaţie să facă reprezentabil un univers
structurat de contradicţie. Şi din faptul că aceste contradicţii se manifestă cu mai
puţină violenţă nu rezultă nicidecum că ele sunt destinate să dispară”.
Rachel K. GIBBSON, Andrea RÖMMELE, Political communication, in Daniele
CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press, 2008, pp. 478‑479, 481:
„De la începutul anilor nouăzeci, partidele sunt văzute ca făcând faţă unor noi
provocări: ca urmare a creşterii numărului de alegători indecişi şi a slăbirii identificării
de partid, procesul individualizării şi modernizarea au promovat din ce în ce mai
mult campaniile politice. [...] Această nouă eră a incertitudinii este marcată de
eforturi crescânde ale partidelor de a face apel la votanţii individuali. [...] Declinul
partidului de masă şi înlocuirea acestuia cu noi modele de organizare sunt ilustrate
de o schimbare în agenda partidelor: ele îşi mută atenţia de la membrii de partid
şi activiştii proprii spre exterior, adică spre votanţi [...]. Este clar că, de la un punct
încolo, partidele trebuie să fie implicate în mod conştient în asimilarea unor noi
modalităţi de comunicare politică. Acesta este un proces care implică extinderea
puterii de decizie la nivelul funcţiilor de conducere ale partidului, o reformă orga‑
nizaţională şi o finanţare importantă. O asemenea schimbare nu ar putea fi introdusă
pe uşa din dos de către partide, ci ar necesita consens”.
Jürgen HABERMAS, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiu
asupra unei categorii a societăţii burgheze, traducere şi notă biobibliografică de
Janina Ianoşi, Comunicare.ro, Bucureşti, 2005 [1962], pp. 52‑53:
„În domeniul mass‑media, publicitatea şi‑a schimbat [...] semnificaţia. Dintr‑o
funcţie a opiniei publice, ea devine şi un atribut al celui care atrage către sine
opinia publică: public relations, eforturile nu de mult denumite activitate publi‑
citară, sunt orientate spre realizarea unei publicity. Însăşi sfera publică se prezintă
pe sine ca sferă distinctă – domeniului privat i se opune cel public. Uneori ea apare
pur şi simplu ca sferă a opiniei publice care se află în opoziţie tocmai faţă de forţa
publică. După caz, organe ale sferei publice vor fi considerate fie organele de stat,
fie mediile care, cum e cazul presei, slujesc comunicării în interiorul publicului”.
Piero IGNAZI, David M. FARREL, Andrea RÖMMELE, Political Parties and
Political Systems: Concept of Linkage Revisited, Praeger, Westport, Connecticut,
Londra, 2005, p. 30:
„Partidele se transformă, bazându‑şi la raison d’être nu atât pe identitatea
simbolurilor şi pe politici generale pe termen lung, cât pe capacitatea de a distri‑
bui recompense imediate şi selective. Paradoxal, procesul de extindere şi de diver‑
sificare a clientelelor, în care Kirchheimer vedea forţa decisivă ce conduce la
transformarea partidelor de masă în partide catch‑all, pare să fie inversat în era
aşa‑numitei partidocraţii: chiar dacă partidele se adresează în mod vădit tuturor
cetăţenilor, ele caută să răsplătească o clientelă specifică, din pricina faptului că
resursele pe care le pot extrage şi utiliza nu sunt nelimitate şi, prin urmare, nu pot
fi distribuite tuturor. În acest context, politica nu mai e un răspuns la cerinţele
cetăţenilor, ci e bazată pe recompensă”.
Partidele 115
Otto KIRCHHEIMER, „The Transformation of West European Party Systems”,

in Joseph LaPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political Parties and Political
Development, Princeton University Press, Princeton, 1966, p. 184:
„Partidul de integrare a maselor, produs al unei perioade cu diviziuni de clasă
puternice şi cu structuri confesionale impuse, s‑a transformat într‑un partid‑atrage
toţi cetăţenii. Abandonând încercările de încadrare intelectuală şi morală a mase‑
lor, partidul s‑a întors mai mult spre scena electorală, încercând să înlocuiască
eficacitatea cu un public mai larg şi un succes electoral mai rapid”.
Herbert KITSCHELT, „Citizens, politicians and party cartelization: Political
representation and state failure in post‑communist democracies”, European Journal
of Political Research, vol. 37, 2000, pp. 153‑154:
„Punctul critic al teoriei lui Michels este legea de fier a oligarhiei. În ce măsură
liderii de partid pot să‑şi urmărească propriile interese, diferite de cele ale adep‑
ţilor lor? Michels nu reuşeşte să‑şi susţină propria teză în cel puţin trei privinţe.
Mai întâi, el presupune un tablou idealizat al preferinţelor de masă radicalizate în
vederea obţinerii schimbării sociale, în principal în cazul partidelor socialiste, acest
tablou fiind lipsit de baze empirice. [...] În al doilea rând, Michels vede posibili‑
tatea conflictelor intrapartizane doar ca o stratificare verticală a intereselor ce
distanţează liderii de adepţii lor. Prin urmare, el minimizează rolul competiţiei
interne şi al facţionalismului din interiorul partidelor. [...] În al treilea rând, Michels
nu discută puterea exit‑ului din partidele politice, o armă pe care membrii de rând
şi activiştii, dar şi liderii care au fost marginalizaţi o pot utiliza pentru a tempera
liderii care îşi urmăresc propriile interese în sistemele multipartidiste”.
Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER, „The origin and development of
political parties”, in idem (ed.), Political Parties and Political Development,
Princeton University Press, New Jersey, 1966, pp. 6 şi 9:
„Atunci când vorbim despre partide politice [...] nu avem în vedere o reţea
firavă alcătuită dintr‑un grup de notabili, care au relaţii limitate şi intermitente cu
omologii locali. Definiţia noastră implică (1) nevoia de continuitate în organizaţie –
adică existenţa unei organizaţii a cărei speranţă de viaţă nu depinde de speranţa de
viaţă a liderilor aflaţi în funcţie, (2) o organizaţie vizibilă şi în principiu permanentă
la nivel local, care dispune de canale de comunicare reglementate şi de alte relaţii
cu unităţi locale şi cu nivelul naţional, (3) hotărârea conştientă a liderilor – atât la
nivel naţional, cât şi la nivel local – de a obţine şi de a deţine puterea de decizie,
singuri sau în coaliţie cu alţii, nu doar dorinţa de a influenţa exerciţiul puterii şi
(4) preocuparea organizaţiei de a aduce propriii susţinători la urne, astfel încât să
obţină susţinere populară. [...] În general, se consideră că principalul imbold pen‑
tru crearea unei forme de organizaţie de partid la nivel local rezultă din extinderea
sufragiului universal [...]. În măsura în care grupurile parlamentare consolidate
realizează ce implicaţii are extinderea sufragiului, ele vor face un efort de a crea
comitete electorale locale. Prin urmare, partidul politic modern s‑a ivit – în cea
mai mare parte a Europei – atunci când între comitetele electorale locale şi gru‑
purile legislative s‑a stabilit o relaţie continuă de colaborare. Atunci când se rea‑
lizează o legătură între organizaţiile locale şi grupul parlamentar, la iniţiativa celor
care se află deja în parlament şi care deţin funcţii naţionale, putem vorbi despre
partide politice de creaţie internă”.
LEGEA nr. 14/2003 A PARTIDELOR POLITICE, publicată în Monitorul
Oficial nr. 25 din 17 ianuarie 2003:
„Capitolul IV: Înregistrarea partidelor politice. Art. 18. (1) Pentru înregistra‑
rea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele documente:
a) cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului
politic şi de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţă; b) statutul
partidului, întocmit conform prevederilor art. 10; c) programul partidului; d) actul
de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a membrilor fondatori;
e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului; f) dovada deschi‑
derii contului bancar. (2) Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului
Bucureşti timp de 15 zile. (3) În termen de 3 zile de la data depunerii cererii de
înregistrare, anunţul cu privire la aceasta se publică de către solicitant într‑un ziar
central de mare tiraj. [...] Art. 19. (1) Lista semnăturilor de susţinere trebuie să
menţioneze obiectul susţinerii, data şi locul întocmirii, iar pentru susţinători trebuie
să conţină numele şi prenumele, data naşterii, adresa, felul actului de identitate,
seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, precum şi semnătura. Susţinătorii
înscrierii unui partid politic pot fi numai cetăţeni cu drept de vot. (2) Lista va fi
însoţită de o declaraţie pe propria răspundere a persoanei care a întocmit‑o, care
să ateste autenticitatea semnăturilor, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 din Codul
penal. (3) Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domi‑
ciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin
de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti.
(4) Fiecare listă va cuprinde persoane dintr‑o singură localitate. Listele vor fi
grupate pe localităţi şi judeţe, pentru a se putea verifica prevederile alin. (3)”.
Seymour Martin LIPSET, Political Man: The Social Bases of Politics, ediţie revăzută
şi adăugită, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1981, p. 127:
„La fel de importantă ca şi analiza comportamentului de facto al partidelor
aflate la guvernare este înţelegerea semnificaţiei lor funcţionale, a bazei lor sociale
şi a ideologiei oricărei mişcări, dacă vrem să le înţelegem în întregime. Examinarea
bazelor sociale ale mişcărilor de masă moderne sugerează că fiecare dintre prin‑
cipalele straturi sociale posedă în egală măsură o expresie politică democratică şi
una extremistă. Mişcările extremiste ale stângii, dreptei şi centrului (comunismul
şi peronismul, autoritarismul tradiţional şi fascismul) sunt bazate în primul rând
pe clasa muncitoare, pe cea superioară şi, respectiv, pe clasa mijlocie”.
Peter MAIR, Richard S. KATZ, „Party Organization, Party Democracy, and
the Emergence of the Cartel Party”, in Peter MAIR, Party System Change. Approaches
and Interpretation, Oxford University Press, New York, 2004, pp. 106‑108:
„Creşterea subvenţiilor statului de‑a lungul ultimelor două decenii, ca şi pro‑
misiunea unei creşteri mai importante în anii viitori au ajuns să reprezinte una
dintre cele mai importante schimbări ale mediului în care acţionează partidele [...].
Partidele 117
Pe scurt, statul, care este invadat de partide, şi regulile, care sunt determinate de
către partide, devin un izvor de resurse pentru a asigura supravieţuirea partidelor,
dar prin care acestea pot să‑şi întărească şi capacitatea de rezistenţă la provocările
unor forţe alternative. Statul, în acest sens, devine o structură instituţionalizată de
susţinere a partidelor existente şi de excludere a oricărui outsider. Nemaifiind
simpli brokeri între societatea civilă şi stat, partidele sunt acum absorbite de către
stat [...] În modelele anterioare de partide, câştigarea sau pierderea alegerilor aveau
în principiu o influenţă importantă asupra obiectivelor politice ale partidelor, dar
un rol limitat în ceea ce priveşte supravieţuirea lor, de vreme ce resursele necesare
pentru menţinerea organizaţională proveneau din propriile rezerve. În noua situaţie
creată, victoria sau eşecul pot avea un efect redus asupra obiectivelor politice ale
unui partid, din pricina absenţei unor mari dezbateri asupra politicilor, dar pot
determina supravieţuirea sau pieirea, de vreme ce resursele care le asigură menţi‑
nerea provin acum cu preponderenţă de la stat. Cu toate acestea, trebuie subliniat
că partidele nu au nevoie să fie în competiţie pentru supravieţuire în acelaşi mod
în care au concurat pentru deciderea unei anumite politici; pentru că, deşi poate
exista doar o singură politică la un moment dat, toate partidele pot supravieţui
împreună. În acest sens, condiţiile devin ideale pentru formarea unui cartel în
care toate partidele îşi împart resursele şi în care supravieţuiesc toate. [...] Prin
urmare, asistăm la apariţia unui nou tip de partid, partidul‑cartel, caracterizat de
interpenetrarea partidului cu statul şi, de asemenea, de un model de coluziune
interpartizană”.
Peter MAIR, Ingrid van BIEZEN, „Party Membership in Twenty European
Democracies”, Party Politics, vol. 7, nr. 1, 2001, pp. 5‑21:
Evoluţia numărului de membri în partidele europene
Ţara Perioada M1 M2 M1 – M2 M1/M2 (%)

Franţa 1978-1999 1.737.347 615.219 –122.128 –64,59
Italia 1980-1998 4.073.927 1.974.040 –091.887 –51,54
Marea Britanie 1980-1998 1.693.156 840.000 –853.156 –50,39
Norvegia 1980-1997 460.913 242.022 –218.891 –47,49
Cehia 1993-1999 545.000 319.800 –225.200 –41,32
Finlanda 1980-1998 607.261 400.615 –206.646 –34,03
Olanda 1980-2000 430.928 294.469 –136.459 –31,67
Austria 1980-1999 1477.261 1.031.052 –446.209 –30,21
Elveţia 1977-1997 411.800 293.000 –118.800 –28,85
Suedia 1980-1998 508.121 365.588 –142.533 –28,05
Danemarca 1980-1998 275.767 205.382 –70.385 –25,52
Irlanda 1980-1998 113.856 86.000 –27.856 –24,47
Belgia 1980-1999 617.186 480.804 –136.382 –22,10
Germania 1980-1999 1.955.140 1.780.173 –174.967 –8,95
Ungaria 1990-1999 165.300 173.600 +8.300 +5,02

Portugalia 1980-2000 296.123 346.504 +50.381 +17,01
Slovacia 1994-2000 127.500 165.277 +37.777 +29,63
Grecia 1980-1998 225.000 600.000 +375.000 +166,67
Spania 1980-2000 322.545 1.131.250 +808.705 +250,73
Polonia 2000 326.500 ? ? ?
M1 = număr de membri la începutul perioadei; M2 = număr de membri la sfârşitul

perioadei; M1 – M2 = diferenţa; M1/M2 (%) = schimbarea procentuală faţă de
numărul iniţial de membri.
Roberto MICHELS, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical

Tendencies of Modern Democracy, traducere de Eden şi Cedar Paul, Batoche Books,
Kitchener, 2001 [1911], pp. 240‑241:
„Procesul care a început ca o consecinţă a diferenţierii funcţiilor în partid este
completat de un ansamblu de calităţi pe care liderii le dobândesc prin detaşarea
lor de masă. La început, liderii apar în mod spontan, funcţiile lor sunt secundare
şi benevole. Cu toate acestea, destul de repede, aceştia devin lideri profesionişti,
astfel încât în această a doua fază de dezvoltare ei sunt stabili şi de neînlocuit. Prin
urmare, explicaţia fenomenului oligarhic care rezultă astfel este parţial psihologică.
Oligarhia derivă, ca să spunem aşa, din transformările psihologice prin care trec
personalităţile conducătoare din partid în cursul vieţii lor. Mai mult, oligarhia
depinde de psihologia organizaţiei înseşi, adică de necesităţile tactice şi tehnice
care rezultă din consolidarea fiecărui agregat politic disciplinat. Redusă la această
expresie concisă, legea sociologică fundamentală a partidelor politice (termenul
politică fiind utilizat aici în semnificaţia sa cea mai largă) poate fi formulată astfel:
partidul este o organizaţie care produce dominaţia celor aleşi asupra celor care
aleg, a celor mandataţi asupra mandatarilor, a delegaţilor asupra celor care
deleagă. Cine spune organizaţie spune oligarhie”.
P.P. NEGULESCU, Partidele politice, Garamond, Bucureşti, 1994 [1926],
p. 74:
„Dacă, într‑o oarecare măsură, totul se poate susţine în politică, cu argumente
mai mult sau mai puţin admisibile şi care găsesc partizani, ce trebuie să credem
despre valoarea partidelor? Sunt toate legitime, fiindcă toate concepţiile, care le
pot servi ca bază, pot găsi o apartenenţă de îndreptăţire logică? Poate dar orişicine
să întemeieze orişice partid, cu orişice ideologie? Dacă partidele ar fi simple
asociaţii private, răspunsul ar putea fi afirmativ. E un corolar al libertăţii indivi‑
duale dreptul fiecăruia de a se asocia cu alţii spre a‑şi cultiva în comun predilec‑
ţiile, de orice natură ar fi ele, întrucât prin aceasta nu vatămă întru nimic pe
semenii lor. [...] Dar partidele politice sunt asociaţii cu caracter public. [...] Dacă,
la rigoare, poate exista orişice partid, întrucât dreptul de asociere e garantat de
principiile democraţiei moderne, este însă evident că nu orişice partid e îndreptă‑
ţit să guverneze”.
Partidele 119
Moisei OSTROGORSKI, La démocratie et les partis politiques, texte alese şi

prezentate de Pierre Rosanvallon, Seuil, Paris, 1979 [1903], p. 37:
„Naşterea democraţiei a năruit vechile cadre ale societăţii politice. Ierarhia
claselor şi coeziunea lor internă au fost distruse, iar legăturile sociale tradiţionale
care uneau individul şi colectivitatea au fost rupte. Din acest moment, s‑a pus
întrebarea în ce noi cadre pot fi introduşi membrii societăţii pentru a asigura exis‑
tenţa acesteia. Faptul că statul a fost acaparat de marile mase a complicat problema:
cum ar putea mulţimea de oameni bătrâni şi tineri, savanţi şi ignoranţi, bogaţi şi
proletari, proclamaţi cu toţii arbitri ai propriilor lor destine politice, să îndepli‑
nească, adunaţi la grămadă, funcţia lor de suveran? Forma reprezentativă adoptată
de democraţiile moderne nu rezolvă problema decât în aparenţă. În realitate, ea o
lasă să subziste, căci oare nu din masa poporului provine reprezentarea naţională?
Fără să fi vrut poate să trateze problema în ansamblul ei şi fără să precizeze toate
datele ei, unele democraţii au încercat, sub presiunea evenimentelor şi recurgând
la procedee mai degrabă empirice, să o rezolve. Soluţia ar fi organizarea metodică
a maselor electorale [...] sub forma partidelor rigide şi permanente”.
Angelo PANEBIANCO, Political Parties: Organization and Power, Cambridge
University Press, Cambridge, 1988 [1982], p. 264:
„Cu toate acestea, analiza lui Kirchheimer se referă doar într‑un mod implicit
la o problemă pe care o considerăm a fi de o extremă importanţă: creşterea
profesionalizării organizaţiilor de partid. În modelul partidului de masă descris
de către Weber, Michels şi Duverger, un rol fundamental este jucat de către aparat, de
către birocraţia de partid: birocraţia reprezentativă (în termenii noştri) este utilizată
de către liderii partidului de masă pentru a menţine legături strânse cu membrii
lor, ca şi, prin intermediul membrilor, cu la classe gardée. În noul tip de partid,
un rol mult mai important este jucat de către profesionişti (aşa‑numiţii experţi,
tehnicieni cu o cunoaştere specifică), aceştia fiind mult mai utili pentru organiza‑
ţie decât birocraţii tradiţionali ai partidului [...]. Diferenţa dintre birocraţi şi
profesionişti ne poate ajuta să izolăm două ideal‑tipuri de partid: partidul biro‑
cratic de masă şi partidul electoral‑profesional. Acestea diferă după cum urmează:
Partide birocratice de masă Partide electoral‑profesionale

rolul central al birocraţiei (sarcini politico‑ rolul central al profesioniştilor (sarcini
‑administrative) specializate)
partide orientate către atragerea de noi membri, partid electoral, legături verticale slabe,
legături organizaţionale puternice pe verticală, apel la „opinia electoratului”
trimitere la „sentimentul de apartenenţă”
predomină liderii interni, leadership colegial predomină reprezentanţii în funcţii publice,
leadership personalizat
finanţare pe baza cotizaţiilor membrilor şi acti finanţare prin grupuri de interes şi fonduri
vităţi colaterale (cooperative de partid, sindi‑ publice
cate etc.)
accent pus pe ideologie, rolul central al celor accentul pus pe chestiuni punctuale şi pe
care cred din interiorul organizaţiei leadership, rolul central al parcursului de
carieră şi al reprezentanţilor grupurilor de
interes din interiorul organizaţiei
Giovanni SARTORI, Parties and Party Systems: A Framework for Analysis,

ECPR Press, Essex, 2005 [1976], p. 39:
„Argumentul pluralismului afirmă că dacă un partid nu este o parte este un
pseudo‑partid, iar dacă un întreg este identificat doar cu un partid este un pseudo
‑întreg. Ne confruntăm prin urmare cu natura sui generis a unui singur partid.
Aşa‑numitele sisteme de partide cu partid unic există. Dar au acestea ceva în comun
cu sistemele de partide pluraliste? Adică în comun cu sistemele în care partidele
sunt părţi şi întregul este rezultatul jocului dintre mai mult decât o parte? [...]
Partidul unic... respinge categoric ideea unui întreg rezultând dintr‑un joc concu‑
renţial al părţilor. Chiar în interiorul unui singur partid orice fel de scindare for‑
malizată intrapartizană este interzisă, ca erezie sau deviere intolerabilă. Prin
urmare, comunismul, nazismul şi – cu o intensitate mai scăzută – fascismul atestă
existenţa sau reapariţia unui sistem de credinţe monocrome bazat pe principiul
unanimismului şi al respingerii puternice a oricărei forme de opoziţie”.
Susan SCARROW, Political Parties and Democracy in Theoretical and Practical
Perspectives. Implementing Intra‑party Democracy, National Democratic Institute
for International Affairs, 2005, pp. 14‑15:
„Un mod de a face mai atrăgătoare calitatea de membru de partid este creşte‑
rea beneficiilor rezervate exclusiv membrilor [...] indiferent că este vorba despre
reduceri de grup pentru produse comerciale sau despre un acces prioritar la eve‑
nimente speciale (politice şi apolitice). Se pot oferi informaţii suplimentare cu
privire la politică (ziare, acces parolat la site‑uri) sau se poate crea un sentiment
de acces privilegiat la oamenii politici (reuniuni de partid la care participă figuri
politice locale şi naţionale). Pentru partidele în care se produce o creştere a numă‑
rului de membri cu puţin înainte de alegerile primare, furnizarea unor beneficii
tangibile precum acestea ar putea constitui o soluţie de a păstra noii membri şi
după încheierea alegerilor primare. Membrii pot adera la un partid pentru un motiv,
dar aleg să rămână pentru un altul. O altă manieră de a face apartenanţa la un
partid mai atrăgătoare este reducerea costurilor adeziunii. Aceasta înseamnă redu‑
cerea cotizaţiei, dar mai înseamnă şi a face partidul mai accesibil, de exemplu prin
facilitarea adeziunilor online sau prin indicarea unei adrese foarte cunoscute a
partidului, şi nu a sediilor sale locale”.
Daniel‑Louis SEILER, La politique comparée, Armand Colin, Paris, 1982, p. 120:
„Fragmentarea familiilor politice depinde de doi factori istorici: eterogenitatea
naţională şi asincronia procesului de dezvoltare partizană. În ceea ce priveşte pri‑
mul factor, se constată că frontierele care divizează Europa provin oarecum în mod
accidental din moştenirile dinastice şi războaie [...] Aceste entităţi naţionale posedă
adeseori propriul lor sistem de partide. Multipartidismul statelor multiculturale
provine din juxtapunerea diverselor sisteme de partide. Al doilea factor e mai greu
de rezumat într‑o formulă succintă. În mare, se poate spune că emergenţa şi dez‑
voltarea partidelor nu se supun aceluiaşi tempo. Conflictele care le generează au
cunoscut ritmuri diferite, partidele canalizând acelaşi conflict când în forme
extreme, când în forme moderate şi instituţionalizate”.
Partidele 121
Max WEBER, Staatssoziologie, Duncker & Humboldt, Berlin, 1956, p. 53:

„Partidele politice din statele moderne pot fi constituite pe baza a două princi‑
pii fundamentale. Pot fi – ca în America [...] – în principal organizaţii de patronaj,
care vizează anumite posturi. Scopul lor este, în acest caz, ca liderul lor să fie
ales într‑o funcţie de conducere, pentru a‑i putea promova apoi pe ceilalţi membri
în funcţii în interiorul aparatului de stat. [...] Un al doilea tip, Weltanschauungsparteien,
e reprezentat de partidele care caută în primul rând să îşi pună în aplicare idealu‑
rile politice. Într‑o formă destul de pură, aceste partide au reprezentat centrul în
Germania anilor şaptezeci şi social‑democraţia până la birocratizarea ei. De regulă
însă partidele funcţionează simultan conform ambelor principii: au ţeluri politice
care se conformează tradiţiilor partidului, care se modifică cu dificultate în timp
şi, în plus, vizează funcţii de conducere”.
Votul
Votul oferă ştiinţei politice o materie abundentă, deoarece el dă sens

acţiunii partidelor. Cum se explică acest fapt? Aşa cum am văzut, partidul
este o invenţie modernă, un fragment din istoria parlamentarismului, iar
alcătuirea parlamentelor depinde de vot. Ceea ce este interesant de remar‑
cat de la bun început este faptul că votul nu a fost întotdeauna legat de
democraţie. Până târziu, în secolul al XVIII‑lea, procedura asociată demo‑
craţiei era tragerea la sorţi. Aceasta a fost folosită efectiv, până târziu, în
Renaştere, aşa cum remarca, între mulţi alţii, Guy Hermet. Republicile,
spunea la rândul său Bernard Manin, foloseau tragerea la sorţi pentru că
nu depinde de voinţă, fiind deci nu atât o modalitate de legitimare, cât una
de selectare a guvernanţilor. Teoria politică, de la Aristotel până la Montesquieu,
a considerat de altfel că democraţia este regimul egalităţii, iar egalitatea
este cel mai bine asigurată prin recursul la tragerea la sorţi. În schimb,
votul era considerat caracteristic aristocraţiei, deoarece, fiind expresia unei
separări sau a unei alegeri, el introduce o inegalitate. Să mai precizez că
în Antichitate votul nu era legat de deliberare, pentru că democraţia era
una directă, ci de magistraturi sau, cum se spune astăzi, de executiv. Votul
a ajuns să fie asociat cu democraţia abia în ultimele două secole, iar în această
perioadă el a evoluat de la forma sa restrânsă, cenzitară, la aşa‑numitul vot
universal. Votul este, în acest sens, o realitate construită, nu dată (Garrigou).
Evoluţia a fost lentă şi a fost afectată de diviziunea de gen, adică s‑a
trecut mai întâi la un vot deschis tuturor bărbaţilor adulţi şi abia apoi votul
a fost accesibil şi femeilor. Există, ce‑i drept, şi câteva ţări, nu foarte multe,
în care votul universal nu a fost afectat de această diviziune de gen. Aşa
sunt Islanda şi Luxemburg, care trec în 1915 şi, respectiv, în 1919 la un
vot universal fără restricţii. În general însă, nu s‑a întâmplat aşa. Societăţile
au practicat discriminarea. Prima ţară care instituie în 1848 un vot univer‑
sal deschis bărbaţilor este Franţa. Urmând acest model, după Proclamaţia
de la Islaz, este creat şi la Bucureşti un proiect de constituire a unei adunări
cu 250 de deputaţi, câte unul pentru fiecare 10.000 de cetăţeni, în acel
Votul 123
moment Valahia având circa două milioane şi jumătate de locuitori. Alegerile

încep chiar în vara lui 1848, însă nu sunt duse la capăt, pentru că puterea
revoluţionară nu avea capacitatea de a organiza un scrutin. Moldovenii scriu
şi ei un proiect de Constituţie (Dan Berindei), iar în Transilvania are loc
un proces asemănător, aşa cum o vădeşte o plângere a românilor din
Sighişoara adresată lui Şaguna. Revenind la evoluţia generală a votului, să
spunem că Franţa este un caz exemplar pentru separaţia despre care vor‑
beam, deoarece femeile nu capătă acest drept decât în 1944. În România,
votul universal masculin este instaurat la 1919, după o amplă şi lentă evo‑
luţie a votului cenzitar, în timp ce femeile votează pentru prima dată la
adunările legislative în 1946. Ele votaseră deja la alegerile locale în 1929
şi mai votaseră şi la scrutinul general din 1939, în baza Constituţiei lui
Carol al II‑lea, dar atunci exprimarea opţiunilor a fost supusă unor restric‑
ţii profesionale foarte severe, valabile atât pentru bărbaţi, cât şi pentru
femei. Există ţări europene care au trecut foarte târziu la votul feminin:
Elveţia abia în 1976, iar Portugalia în 1974 (Peter Mair). În unele cazuri,
diferenţa dintre momentul în care bărbaţii capătă dreptul de vot şi cel în
care femeile pot să‑şi exprime opţiunile este foarte mică. În Olanda, băr‑
baţii capătă dreptul de vot în 1917, iar femeile doi ani mai târziu, în vreme
ce în Australia diferenţa e de un an (1901, respectiv 1902). După dobân‑
direa dreptului de vot, femeile au îneput o altă bătălie, cea pentru poziţii
elective (Pippa Norris).
Să notăm, pe de altă parte, că tragerea la sorţi nu a dispărut cu totul din
peisajul democraţiei. Ea a devenit însă marginală. O găsim şi astăzi, dar
mai degrabă cu titlu de excepţie. În anumite cazuri, ea este legată de amena
jarea practică a votării: în România, de pildă, comisia electorală e alcătu‑
ită din judecători, desemnarea acestora fiind făcută prin tragere la sorţi.
Aceeaşi procedură este folosită în situaţiile, foarte puţin probabile, în care
trebuie departajaţi doi competitori aflaţi în situaţie de egalitate perfectă.
Genul nu a reprezentat singura restricţie care a afectat votul. Interdicţia
rasială e foarte cunoscută şi nu voi insista asupra ei. Analfabetismul a fost
până târziu un motiv de excludere atât de la vot, cât şi de la depunerea
candidaturii. Numeroase ţări i‑au exclus pe analfabeţi: aşa s‑a întâmplat
în Italia până în 1912, în Australia până în 1950 şi în ţările din America
Latină până târziu, în anii şaptezeci ai secolului XX. De multe ori, aseme‑
nea restricţii erau folosite împotriva unor populaţii locale: de pildă, împo‑
triva indienilor în America Latină. Dacă am amintit candidaturile, trebuie
spus că practicile electorale dezvoltate în ultimele două secole au dus la o
reglementare foarte fină a acestora. Restricţiile privind candidaturile sunt
definite în orice sistem de vot. Cvasigenerale în sistemele democratice şi
inventate, de altfel, foarte devreme sunt restricţiile bazate pe condamnare

judiciară. Există însă şi o lectură etică în construcţia listei cu interdicţii.
Aşa, de pildă, până la al Doilea Război Mondial, falimentul sau implicarea
în jocuri de noroc excludeau de la vot în România.
Dacă există, din secolul al XIX‑lea încoace, o evoluţie continuă în
extinderea votului – de la cenzitar la universal, fără restricţii de gen, rasă
sau condiţie intelectuală –, avem totuşi în ultimele decenii şi o evoluţie
diferită. Am în vedere o amenajare a dreptului de vot în context european,
care include şi o limitare datorată criteriului naţionalităţii. Despre ce este
vorba? În ultima jumătate de secol, aşa cum se ştie, democraţiile europene,
mai vechi sau mai recente, au început un proces de integrare. Acest proces
a condus la apariţia unei noi forme de cetăţenie şi, respectiv, a unui tip nou
de sufragiu. În 1992, Tratatul de la Maastricht inventa, în articolul 20, o
cetăţenie europeană, care este dobândită automat în momentul în care
dobândeşti cetăţenia unuia dintre statele membre. E o cetăţenie adăugată
celei naţionale. Nu o exclude pe aceasta, ci îi este alăturată, conferind şi
un anumit număr de drepturi. Între ele, dreptul de vot. Numai că acesta
priveşte două situaţii cu totul speciale. Este vorba despre un drept de vot
ce nu se poate asuma în alegerile naţionale, exercitându‑se în schimb în
cele locale şi respectiv în alegerile europene. Din 1979 încoace, deputaţii
europeni sunt aleşi prin vot direct, conform unor moduri de vot foarte
diferite de la ţară la ţară şi care au, de asemenea, o influenţă variabilă
asupra reprezentării, inclusiv asupra celei feminine (Farrell & Scully). În
unele ţări, precum Germania, au existat mari reticenţe în privinţa votului
pentru străini (Benhabib). În alte state‑membre, dreptul de vot poate fi
exercitat la alegerile locale de către toţi străinii, indiferent dacă sunt sau
nu membri ai Uniunii: aşa este în Danemarca, Olanda, Irlanda, Suedia
sau Finlanda. În aceste ţări, alegerile locale nu exclud străinii nici de la
vot, nici de la eligibilitate. În Belgia şi Spania, în schimb, dreptul de vot
acordat străinilor exclude dreptul de a fi ales. În sfârşit, în Portugalia,
dreptul de vot este acordat doar străinilor care sunt lusofoni (Catherine
Haguenau‑Moizard). În România, străinii nu pot vota la alegerile locale,
dar o pot face la cele europene, renunţând deci să voteze în propria lor
ţară. Legea 33 din 2007 descrie acest alegător comunitar. Să notăm în
treacăt că aceste noi realităţi au deschis calea constituirii unor structuri
politice diferite de partidele naţionale. Este vorba despre aşa‑numitele
partide europene. Acestea rămân, ca şi partidele clasice, strâns legate de
logica electorală, de nevoia producerii şi susţinerii unor candidaturi, dar şi
de logica parlamentară, de funcţionarea unor grupuri la nivelul Parlamentului
European, care reunesc aleşii cu aceeaşi sensibilitate politică veniţi din
toate statele Uniunii.
Votul 125
Multe aspecte ale votului sunt create, aşa cum arăta Pierre Martin, în
ultimele două secole. Unul dintre acestea, extrem de important, este carac‑
terul secret al votului. Deşi acest lucru pare astăzi straniu, iniţial votul era
conceput ca o procedură prin excelenţă publică şi manifestată aşa‑zicând
corporal. Oamenii votau, reuniţi într‑o sală sau în aer liber, ridicându‑se
în picioare sau pur şi simplu grupându‑se în funcţie de opţiune. Se întâm‑
plă aşa şi astăzi în alegerile primare americane, în unele dintre state, unde
nu se folosesc buletine, ci se preferă o asemenea exprimare făţişă a opţiu‑
nilor. La fel se întâmplă şi în Parlamentul European, într‑un caz foarte
precis: atunci când un deputat introduce, în şedinţa plenară, un amendament
oral, el poate fi blocat dacă 40 de colegi de‑ai săi se ridică în picioare,
manifestându‑şi deci în mod fizic opoziţia. O variantă a acestei practici
vechi este votul prin ridicarea mâinii. Treptat însă, votul a fost amenajat
ca o procedură din ce în ce mai privată, dacă vreţi, şi anume împrumutând
un aspect esenţial al spaţiului privat – caracterul secret. În plus, votul a
devenit o procedură exprimată nu corporal, ci în scris, iar astăzi chiar
electronic. Această trecere de la votul public la cel secret a presupus inven‑
tarea buletinelor de vot, a urnelor şi, creaţie australiană, a cabinelor de
vot. Buletinul se impune ca un instrument care asigură individualizarea
exprimării opţiunii, iar cartela de vot este sinonimă cu abstractizarea deplină
a opţiunii. Cabinele, pe de altă parte, îl protejează pe alegător de orice
influenţă externă, dar şi pe candidat de o posibilă comercializare a voturi‑
lor de către alegători.
Cvasisimultană cu secretizarea votului a fost şi definirea lui ca un act
obligatoriu al cetăţeanului. Dar dacă secretizarea a reuşit, votul fiind astăzi,
cel puţin de iure, pretutindeni secret, nu acelaşi lucru se poate afirma des‑
pre obligativitate. Există, ce‑i drept, state, inclusiv în Europa – Belgia sau
Grecia –, în care votul este obligatoriu. Aşa a fost şi în România în perioada
interbelică, sub influenţa modelului belgian, care era atunci foarte admirat
la noi. Obligativitatea îşi are explicaţia într‑o concepere a votului ca dato‑
rie socială. Progresul individualismului a făcut însă ca obligaţia să fie văzută
ca o constrângere, ceea ce explică reţinerea majorităţii societăţilor de a
practica un vot obligatoriu.
Procesul electoral poate fi organizat în mai multe trepte. În secolul
al XIX‑lea, el era amenajat în acest fel, cu două sau mai multe etape, deoarece
în numeroase ţări – inclusiv în România – votul a fost mai întâi, pentru
multe categorii de cetăţeni, unul indirect. Se proceda, altfel spus, la alcă‑
tuirea unui corp electoral tot mai restrâns, prin discriminarea alegătorilor,
unii dintre aceştia votând doar pentru desemnarea unor reprezentanţi, sin‑
gurii care votau apoi în mod efectiv. Primii erau numiţi alegători primari,
iar ceilalţi alegători direcţi. Astăzi, votul indirect – sau votul cu mari
electori – este rar. El este însă foarte cunoscut, deoarece e utilizat în cea
mai urmărită competiţie politică, şi anume în cursa pentru preşedinţia
americană. Este vorba despre alegeri în cadrul cărora cetăţenii nu desem‑
nează în mod direct preşedintele Statelor Unite, ci votează la nivelul fiecă‑
rui stat pentru un număr de mari alegători, aceştia întâlnindu‑se apoi într‑un
colegiu care desemnează şeful statului şi care, chiar dacă nu se află sub
povara unui mandat imperativ, votează precum majoritatea alegătorilor din
statul său. Aşa e cutuma.
Organizarea secvenţială a votului s‑a păstrat în schimb sub forma ale‑
gerilor în tururi succesive, în tentativa de a degaja o majoritate. În cvasi‑tota‑
litatea cazurilor, este vorba despre două tururi, acest mod de scrutin fiind
utilizat în alegerile prezidenţiale şi mai rar la cele legislative. În România,
votul în două tururi a fost folosit la alegerile pentru primari (între 1992 şi
2008), ca şi la toate scrutinele prezidenţiale. Poţi câştiga funcţia supremă
dacă reuneşti în primul tur jumătate dintre alegătorii de pe liste sau într‑un
al doilea tur dacă ai majoritatea opţiunilor exprimate, indiferent de câţi
cetăţeni vin la urne. În două ţări, căutarea majorităţii absolute nu e limitată
de un anumit număr de tururi. Într‑adevăr, alegerile prezidenţiale din
Seychelles şi Namibia sunt organizate într‑un număr nelimitat de etape.
Regula electorală impune repetarea alegerilor până în momentul în care se
constituie o majoritate la urne. În practică, trebuie spus că în ambele ţări
alegerile au fost câştigate din turul întâi...
În evoluţia votului din ultimele două secole au existat modalităţi ale
acestuia care nu s‑au impus. Aşa s‑a întâmplat, de pildă, cu candidaturile
multiple. O persoană îşi putea depune candidatura în mai multe circum‑
scripţii în cadrul aceluiaşi scrutin. Inventat la sfârşitul secolului al XVIII‑lea,
sistemul candidaturilor multiple avea drept scop testarea popularităţii.
Campionul popularităţii în alegeri este un personaj cu un rol foarte intere‑
sant în Revoluţia Franceză, Bossy d’Anglas, care a câştigat alegerile în
77 din cele 100 de circumscripţii în care şi‑a depus candidatura. Votul de
acest fel s‑a folosit şi în România. În sistemul electoral din perioada inter‑
belică, numărul candidaturilor multiple era limitat la două. Dacă un can‑
didat câştiga în ambele circumscripţii, era obligat să aleagă, iar dacă nu o
făcea, preşedintele adunării decidea prin tragere la sorţi. Iată un alt context
în care intervenea tragerea la sorţi în ecuaţia democratică. Candidaturile
multiple sunt astăzi interzise de majoritatea sistemelor electorale. Interdicţia
nu vizează posibilitatea de a candida în cadrul a două alegeri diferite care
se ţin simultan: aşa s‑a întâmplat, de pildă, şi în România, atunci când
erau suprapuse alegerile legislative şi cele prezidenţiale, unii candidaţi la
Votul 127
alegerile pentru funcţia supremă fiind şi pe listele unor partide în cadrul

competiţiei pentru Parlament.
Un ultim aspect al amenajării votului pe care vreau să îl menţionez,
prezent în mai multe democraţii, este aşa‑numitul sistem al locurilor rezer‑
vate. Este vorba despre blocarea unui număr de mandate pentru anumite
minorităţi lingvistice, etnice sau religioase. În sistemul românesc, din 2000
încoace, sunt practic rezervate 18 locuri pentru minorităţile naţionale recu‑
noscute oficial şi care, spre deosebire de cea maghiară, nu reuşesc să treacă
pragul electoral. În Asia, în India şi în Pakistan, locurile rezervate privesc
casta intuşabililor în primul caz, respectiv non‑musulmanii în al doilea. În
Noua Zeelandă şi în Australia, locurile sunt rezervate pentru populaţia
autohtonă. Există un caz special de rezervare a locurilor – cel pentru par‑
tidele de opoziţie! În Tunisia lui Ben Ali, într‑un sistem dominat de un partid
prezidenţial, formaţiunilor de opoziţie li se rezerva un sfert din mandate.
Controlul autorităţilor presupunea un calcul făcut cu maximă acribie: la
alegerile din octombrie 2009, partidele de opoziţie au avut 53 din cele
214 fotolii de deputat, adică 24,76%!
Votul este, aşadar, o procedură complexă. Iată de ce în teoria politică
se vorbeşte despre el în termeni de sistem. Termenul acesta e controversat
(Diamantopoulos). Doi autori care au scris pe această temă – Gallagher şi
Mitchell – au distins sistemul electoral de reglementările electorale, cele
din urmă incluzând instituirea dreptului de vot, transparenţa procesului
efectiv etc. În interpretarea lui Arend Lijphart, există şapte mari componente
ale unui sistem de vot (sau sistem electoral). Le voi lua în seamă pe rând
şi le voi comenta în chip succint, nu înainte de a spune, împreună cu
Pasquino, că nu există un sistem perfect.
Primul element al sistemului este formula electorală, adică modalitatea
de transformare a voturilor în mandate. Întrucât aceasta e componenta cea
mai importantă a unui sistem de vot, voi vorbi pe larg despre ea după ce
le amintesc pe celelalte.
A doua componentă este magnitudinea circumscripţiei, adică numărul
de aleşi desemnaţi într‑o unitate electorală de bază. A nu se confunda –
spunea şi Pasquino – cu numărul de alegători sau, dacă e să folosim alt
nume, cu corpul electoral! Din punctul de vedere al magnitudinii există
două posibilităţi: circumscripţia cu un singur ales – numită circumscripţie
uninominală – şi circumscripţia cu mai mulţi aleşi sau plurinominală. O
circumscripţie este o alcătuire geografico‑politică: dincolo de numărul
persoanelor alese în cadrul ei, una sau mai multe, circumscripţia are o
dimensiune teritorială. Ea poate să fie foarte restrânsă – de pildă, să
cuprindă câteva străzi –, dar la fel de bine o circumscripţie poate să fie
foarte mare, acoperind la limită întreg teritoriul naţional. Să mai notăm că

formulele electorale sunt puternic corelate cu magnitudinea circumscripţiei.
Un al treilea element al sistemului electoral este pragul electoral. Pragul
electoral este o limită definită în general sub formă procentuală, dar care
poate fi descrisă şi ca un număr absolut de mandate. Pragul electoral este
destinat să împiedice fragmentarea corpului reprezentativ, fiind performanţa
minimă pe care o formaţiune politică trebuie să o obţină pentru a căpăta
dreptul de a trimite în mod efectiv deputaţi în forul reprezentativ. Există
diferenţe foarte mari între pragurile electorale din sistemele de vot actuale
(De Waele şi Magnette). Unele sunt foarte mici – în Olanda (0,67%) sau
Israel (1,5%), altele sunt foarte mari – în Turcia este de 10%. În Germania,
Croaţia, Letonia, Cehia şi România, pragul e de 5%. În cazul nostru, se
adaugă procente pentru coaliţii, care sunt obligate să aibă, în funcţie de
numărul partenerilor asociaţi, între 8 şi 10% din voturile exprimate. Există,
de asemenea, şi aşa‑numitele praguri alternative, care combină o condiţie
procentuală şi, respectiv, un număr absolut de mandate. Un asemenea prag
funcţionează, de la alegerile legislative din 2008, şi în România: dacă nu
ating procentele indicate, partidele au alternativa câştigării directe a şase
mandate la Camera Deputaţilor, respectiv trei la Senat.
Un alt element al sistemului electoral este numărul total de membri ai
corpului care urmează a fi ales, numărul de reprezentanţi. În această pri‑
vinţă, există o variaţie destul de mare. Unele parlamente au un număr foarte
redus de membri, 50‑60, altele au sute de aleşi. În general, aşa cum notează
Lijphart, se consideră că dimensiunea optimă a corpului reprezentativ este
egală cu rădăcina cubică din totalul populaţiei. Nu este o lege în sens pro‑
priu, pentru că în teoria politică nu există legi precum în ştiinţele dure. E
o regulă care decurge din observarea atentă a istoriei democraţiilor cu
tradiţie. Trebuie precizat că, în cazul sistemelor bicamerale, acest calcul se
face pentru camera inferioară, şi nu pentru cea superioară.
În al cincilea rând, un sistem electoral este caracterizat de influenţa
alegerilor prezidenţiale asupra celor legislative, desigur acolo unde avem
de‑a face cu preşedinţi, adică în republici. Un alt element este gradul de
echitate a distribuţiei mandatelor. Există, de fapt, în unele sisteme de vot,
factori care introduc în procesul de alocare a mandatelor perturbări serioase
din punctul de vedere al echităţii. Ca să determinăm acest grad de echitate
trebuie să comparăm ce diferenţe există între procentele de voturi obţinute
de un partid şi procentele de mandate care îi revin în urma aplicării for‑
mulei electorale. În al şaptelea rând, un sistem electoral este caracterizat
de legăturile electorale dintre partide, despre care voi vorbi atunci când
vom ajunge la sistemele de partide şi la relaţia dintre formulele electorale
şi formele de democraţie.
Votul 129
Spuneam însă adineauri că, în lista propusă de Lijphart şi rezumată aici

de mine, formula electorală este cel mai însemnat element al unui sistem de
vot, deoarece este vorba despre mecanismul care transformă opţiunile cetă‑
ţenilor în locuri sau mandate. Formula electorală este, de fapt, o necesitate
impusă de evoluţia societăţilor moderne, mai precis de sporirea semnificativă
a numărului de alegători. Din acea clipă, apare problema lecturii rezulta‑
telor votului. Atunci când votează câteva zeci de persoane, este relativ
simplu să afli cine e câştigătorul. Dar când sunt mii, zeci ori sute de mii,
milioane sau, uneori, zeci de milioane de alegători, cum anume citeşti
opţiunile lor şi cum le transformi în mandate? Iată problema la care răspund
formulele electorale. Din milioane de voturi ele fac, în funcţie de dimen‑
siunile corpului legislativ, câteva zeci sau maximum câteva sute de mandate.
Există două mari familii de formule electorale. Folosim expresia familie
de formule, pentru că există foarte multe amenajări ale sistemelor de vot.
Prima familie este cea a formulelor majoritariste, cea de‑a doua este fami‑
lia formulelor proporţionaliste. E vorba despre două mecanisme de trans‑
formare a voturilor în locuri care sunt foarte diferite. Ele sunt purtătoarele
a două filosofii complet diferite şi influenţează felul în care interacţionează
partidele şi, aşa cum vom vedea, tipul de democraţie. Ce sunt formulele
majoritariste şi, respectiv, formulele proporţionaliste?
Voi începe cu formulele majoritariste, care sunt cele mai vechi, pentru
că au fost folosite mai întâi în sânul Bisericii, în Evul Mediu, şi apoi trans‑
ferate în spaţiul politic. În secolul al XIII‑lea, găsim o asemenea primă
formulă electorală pentru desemnarea reprezentanţilor comitatelor în par‑
lamentul de la Londra. Filosofia acestor formule este foarte simplă: într‑un
scrutin majoritar, câştigătorul ia totul. The winner takes all. Un asemenea
scrutin are ceva dintr‑o competiţie sportivă. Câştigă mandatul cine se cla‑
sează pe primul loc. Indiferent de numărul voturilor obţinute, dobândeşte
„premiul” cel care a reuşit să‑i depăşească pe ceilalţi. Acest prim clasat
poate, deci, să aibă 70%, dar şi 25% din voturi. O a doua idee legată de
scrutinul majoritar priveşte efectul pe care îl produce. Un asemenea scru‑
tin asigură stabilitate, în măsura în care el e proiectat să creeze majoritate.
De aici i se trage şi numele.
Un asemenea scrutin poate fi organizat într‑un tur sau în două tururi.
Cel care nu are decât un tur se mai numeşte şi scrutin pluralitar, pentru că,
într‑un asemenea caz, aşa cum sugeram adineauri, nu se cere o majoritate
ca să câştigi. E câştigător cel clasat pe primul loc. Scrutinul majoritar
într‑un tur este întâlnit în Marea Britanie şi în fostele colonii devenite
independente, începând cu Statele Unite şi terminând cu India. La noi,
acest mod de scrutin se foloseşte, începând din 2008, la alegerile pentru
preşedintele consiliului judeţean, dar şi la legislative, dacă intervine vacanţa

unui loc de senator sau de deputat. În general, astăzi acest mod de scrutin
este organizat în circumscripţii cu un loc. În trecut însă, inclusiv în Anglia,
el era organizat în circumscripţii plurinominale. Dacă, de pildă, circum
scripţia avea două locuri, câştigau mandatele primii doi clasaţi, indiferent
de numărul de voturi obţinute de aceştia şi de diferenţa dintre ei. Există
mai multe ţări care organizează şi alegerile prezidenţiale într‑un singur tur:
aşa sunt în Asia Coreea de Sud şi Filipine, pe continentul african Gabon,
Togo sau Malawi şi, în sfârşit, în America Latină ţări precum Mexic,
Honduras, Costa Rica, Panama sau Venezuela. Un exemplu ceva mai special
al modului de scrutin majoritar într‑un tur este cel folosit în alegerile pre‑
zidenţiale din Uruguay până în 1996: este vorba despre sistemul candida‑
turilor grupate sau al „dublului vot simultan”, care, potrivit descrierii făcute
de către Thanassis Diamantopoulos, presupunea ca, înaintea alegerii, fiecare
candidat să indice cu care dintre competitorii săi formează un „grup”,
învingător al scrutinului fiind cel care avea cele mai multe voturi din gru‑
pul majoritar. Fiecare cetăţean avea la dispoziţie un singur vot, dar la final
opţiunile se numărau nu doar pentru fiecare candidat în parte, ci şi pentru
grup în întregul său.
Există, pe de altă parte, formula majoritară în două tururi. Aceasta este
folosită la alegerile legislative din Franţa, ca şi – mult mai frecvent – la
alegerile prezidenţiale. Aici, regula scrutinului este diferită. Un asemenea
sistem de vot se află în căutarea unei majorităţi. Poţi, altfel spus, dobândi
mandatul după un prim tur, dacă obţii 50%+1 din voturile exprimate sau –
uneori, cum e cazul prezidenţialelor de la noi – 50%+1 din totalul alegă‑
torilor din listele electorale. În Franţa, la condiţia majorităţii din turul întâi
se adaugă necesitatea ca voturile să reprezinte cel puţin 25% din totalul
alegătorilor înscrişi. Dacă niciunul dintre competitori nu câştigă turul întâi,
se organizează un al doilea. În Franţa, ca să intri într‑un asemenea tur
secund, trebuie să ai în primul minimum 12,5% din opţiunile alegătorilor
(François Bastien). În secolul al XIX‑lea, tot în Franţa, puteau să se prezinte
în turul al doilea şi unii candidaţi care nu veniseră în primul. În general
însă, în turul al doilea se califică primii doi clasaţi. Aşa se întâmplă, cum
spuneam deja, în majoritatea alegerilor prezidenţiale.
O altă formulă majoritară este cea folosită în Australia, aşa‑numitul vot
alternativ. În acest tip de scrutin majoritar, electorilor li se cere să aleagă
nu doar un candidat, ci să clasifice candidaţii sprijiniţi de diferite partide
sau care se prezintă ca independenţi. Alegătorii indică, altfel spus, o primă
preferinţă, o a doua preferinţă, o a treia preferinţă, până la concurenţa
numărului de candidaţi prezentaţi. Dacă sunt 13 candidaţi, alegătorii indică
Votul 131
nu doar unul dintre ei, ci ordinea preferinţelor pentru cei 13. Votul alter‑
nativ are o regulă de distribuire de tipul următor: câştigă mandatul candi‑
datul care are majoritatea primelor preferinţe exprimate de alegători. Dacă
niciunul dintre cei aflaţi pe buletinele de vot nu a obţinut o majoritate de
prime preferinţe, atunci se procedează la o operaţiune care porneşte de la
coada clasamentului, de la candidatul care a obţinut cele mai puţine ase‑
menea prime preferinţe. Acest candidat, ultimul clasat, este eliminat din
cursă şi buletinele în care el figurează ca primă preferinţă sunt renumărate
pornind de la preferinţele secunde, care se redistribuie ca prime preferinţe
pentru candidaţii care se află în clasament mai sus decât el. Această ope‑
raţiune se repetă până în momentul în care unul dintre concurenţi dobândeşte
o majoritate a primelor preferinţe. E un sistem de vot care cere discernământ
din partea alegătorilor, care trebuie să distribuie candidaţii într‑un clasa‑
ment, dar şi din partea organizatorilor, care trebuie să numere cu atenţie.
Cealaltă mare familie de formule electorale, cea proporţionalistă, are cu
totul şi cu totul alt sens. Reprezentarea proporţională – numită, prescurtat,
RP – îşi propune să traducă în modul cel mai fidel cu putinţă varietatea
opţiunilor exprimate la nivelul unei societăţi. Dacă formulele majoritariste
tind să accentueze latura sportivă a competiţiei, dând învingătorului totul,
cele proporţionaliste îşi propun să facă în aşa fel încât unui procent de
opţiuni din societate să‑i corespundă acelaşi procent de mandate în corpul
reprezentativ şi nimeni – la limită – să nu rămână nereprezentat (Jean‑Marie
Denquin). Mai precis, dacă o anumită sensibilitate politică reuneşte la scară
naţională 30% dintre cetăţeni, această cotă ar trebui să se regăsească în
dreptul partidului care o reprezintă în legislativ, iar dacă o alta are sprijinul
a 1% dintre cetăţeni, aceea are şi ea parte de 1% din mandate. Formulele
de tip RP sunt de mai multe feluri.
Cel mai des întâlnite sunt RP de listă. Există numeroase state europene
care le‑au adoptat: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Italia (până în
1993), Olanda, Luxemburg, Portugalia, Islanda, Spania, Suedia, Elveţia şi
România (până în 2008). Ce înseamnă sistemul acesta? Formaţiunile poli‑
tice depun, în competiţia electorală, liste de candidaţi, numărul acestora
fiind mai mic sau egal cu numărul de mandate care se distribuie într‑o
circumscripţie. Organizarea circumscripţiilor poate fi foarte diferită. Circum
scripţia poate să fie de tip naţional, acoperind deci întregul teritoriu. Dacă
sunt, să zicem, 200 de aleşi, partidele depun liste cu maximum 200 de
candidaţi aflaţi astfel în competiţie la nivelul întregii ţări. Alegătorii îşi
exprimă opţiunile pentru liste, urmând ca, dacă, să zicem, 30% dintre ei au
votat pentru o listă, 30% dintre candidaţii de pe respectiva listă să primească
mandate. O altă variantă este cea în care RP se aplică în circumscripţii mai
mici decât cea naţională. Teritoriul este împărţit, în acest caz, în mai multe
circumscripţii. De multe ori, acestea corespund diviziunilor administrative.
Aşa e la noi, în mod tradiţional, din secolul al XIX‑lea până astăzi: cir‑
cumscripţia este reprezentată, la legislative, de judeţ. Dacă formula RP este
aplicată în mai multe circumscripţii, atunci se caută un anumit echilibru
între populaţia din respectiva circumscripţie şi numărul de aleşi. Filosofia
proporţionalistă este respectată şi la nivelul circumscripţiilor, pentru a nu
exista dezechilibre din punctul de vedere al magnitudinii. Pe de altă parte,
multe formule RP introduc pragul electoral, pentru a diminua fragmentarea
opţiunilor. Cât priveşte modul de alocare a mandatelor, există mai mulţi
algoritmi: aşa‑numitele formule RP bazate pe cele mai mari resturi şi,
respectiv, RP bazate pe divizori.
Metodele de alocare a mandatelor care folosesc cele mai mari resturi –
indiferent că vorbim despre Hare, Droop sau Imperiali – au următorul
principiu: fiecare partid primeşte atâtea mandate câte corespund număru‑
lui întreg rezultat din împărţirea voturilor totale obţinute la coeficientul
electoral, mandatele nealocate în această primă fază fiind apoi distribuite
în funcţie de cele mai mari resturi de voturi nefolosite în cursul primei
operaţiuni. Hare, Droop şi Imperiali sunt, de fapt, modalităţi diferite de a
calcula coeficientul electoral. Metodele ce folosesc divizori – dintre care
cele mai cunoscute sunt d’Hondt (sau metoda Jefferson) şi Sainte‑Laguë
(sau a divizorilor impari) – sunt bazate pe un alt principiu: mandatele sunt
alocate în fiecare circumscripţie partidelor care dispun de cea mai bună
medie de voturi pe loc de deputat.
Există însă şi o altă variantă de RP: este vorba despre aşa‑numita for‑
mulă proporţional‑mixtă, în care, precum în Germania, în Ungaria sau în
Italia (după 1993), o parte dintre mandate sunt alocate pe baza unei metode
RP şi altă parte, o cotă variabilă în funcţie de ţară, pe baza unui vot des‑
făşurat în circumscripţii cu un loc. Votul proporţional compensează non‑repre
zentativitatea indusă de votul majoritar. De fapt, acest mod de scrutin ne
readuce aminte de faptul că obiecţia majoră adusă scrutinului majoritar este
lipsa de reprezentativitate. În România, se foloseşte RP la legislative şi la
consiliile judeţene, respectiv un scrutin majoritar la prezidenţiale. În 2008,
o reformă mult discutată a adus împărţirea circumscripţiilor în colegii cu
un loc, dar distribuţia se face după un model mixt, care foloseşte şi un nivel
(cel al colegiilor, atunci când un candidat obţine 50% plus 1), şi celălalt
(atunci când niciun competitor nu adună o majoritate absolută de voturi).
În fine, o altă formulă proporţionalistă este votul unic transferabil (VUT),
pe care îl regăsim în două ţări europene: Irlanda şi Malta. Acest vot seamănă
oarecum cu votul alternativ, cel folosit în Australia. În cazul VUT, buletinul
Votul 133
de vot cuprinde numele tuturor candidaţilor, iar alegătorilor li se cere să‑i

ierarhizeze. Spre deosebire însă de votul alternativ, circumscripţia este
plurinominală, iar în distribuirea mandatelor se practică două serii de trans
feruri: dacă un candidat obţine cota de voturi necesară pentru a dobândi
un mandat, cotă care e calculată împărţind totalul opţiunilor exprimate la
numărul de mandate de distribuit, atunci surplusul său de voturi se transferă
următorilor clasaţi. Invers, ultimul clasat, ca şi în cazul votului alternativ,
transferă voturile sale celor mai bine clasaţi pentru a obţine o reprezentare
corectă sau fidelă a opţiunilor.
Indiferent de variantă, formulele proporţionale fragmentează spectrul
politic, în vreme ce formulele majoritariste, aşa cum o indică şi numele,
favorizează o agregare a opţiunilor într‑o majoritate.
Texte
François BASTIEN, „La France”, in Jean‑Michel DE WAELE, Paul
MAGNETTE (ed.), Les démocraties européennes, Armand Colin, Paris, 2008,
pp. 168‑169:
„Începând din 1958, deputaţii sunt aleşi pentru cinci ani (dacă nu se produce
o dizolvare a Adunării), în cadrul unui scrutin uninominal majoritar în două tururi
(excepţie făcând alegerile din 1986), în circumscripţii (în număr de 55 în metropolă
şi 22 în afara ei) delimitate în fiecare departament în funcţie de populaţie. Pentru
a fi ales din primul tur, trebuie să obţii majoritatea absolută a sufragiilor exprimate,
dar cel puţin un sfert din alegătorii înscrişi. Dacă niciun candidat nu obţine un
asemenea rezultat, e organizat un al doilea tur, la care pot participa doar acei
candidaţi care au obţinut minimum 12,5% din voturile exprimate. Pentru a fi ales
în turul al doilea, e de ajuns majoritatea relativă: candidatul care a obţinut cele
mai multe voturi e declarat ales. Începând din 2003, senatorii (al căror număr va
ajunge la 341 în 2008) sunt aleşi pentru un mandat de şase ani (faţă de nouă cât
era până acum), pragul de eligibilitate fiind coborât de la 35 la 30 de ani. Reînnoirea
parţială a Senatului este trienală şi priveşte jumătate din mandate. Senatorii sunt
aleşi pe baza unui sufragiu universal indirect, în cadrul fiecărui departament, de
către un colegiu electoral (circa 150 de mii de persoane) alcătuit din deputaţi,
consilierii generali şi regionali, ca şi delegaţii consiliilor municipale al căror număr
variază în funcţie de talia comunelor (aceştia reprezintă 95% din colegiu). Pentru
fiecare departament, numărul de mandate alocate este proporţional cu populaţia
respectivă. Senatorii sunt aleşi în cadrul unui scrutin majoritar în două tururi în
departamentele care aleg cel mult trei senatori şi în DOM‑TOM, respectiv conform
reprezentării proporţionale, după regula celor mai mari medii, în departamentele
care au patru senatori şi mai mult. Cei 12 senatori care îi reprezintă pe francezii
din afara Franţei sunt aleşi, la rândul lor, în cadrul unui scrutin proporţional de
către cei 150 de membri ai Consiliului superior al francezilor din străinătate”.
Seyla BENHABIB, The Rights of Others. Aliens, Residents and Citizens,

Cambridge University Press, 2004, pp. 183 şi 207:
„Sensul german al cetăţeniei a fost mai puţin expansiv şi republican decât cel
francez şi s‑a concentrat mai mult pe sentimentul de apartenenţă etnică [...]. Una
dintre primele provocări la adresa acestui sens restrictiv al cetăţeniei a fost rezul‑
tatul unei cereri venite din Hamburg şi din alte oraşe din provincia Schleswig‑Holstein
de a permite străinilor rezidenţi care nu sunt cetăţeni să voteze în alegerile muni‑
cipale şi regionale. Curtea constituţională germană a respins cererea acestora
printr‑o digresiune de răsunet asupra rolului naţiunii şi al sentimentului de apar‑
tenenţă naţională într‑o democraţie. Deşi Tratatul de la Maastricht, la care Germania
a aderat, a corectat această decizie prin acordarea dreptului de a vota şi de a fi
ales în alegerile municipale, decizia anterioară rămâne una dintre cele mai intere‑
sante interpretări filosofice a suveranităţii democratice ca emanaţie a unui popor
omogen din punct de vedere cultural şi etnic. [...] Retrospectiv, această decizie a
Curţii constituţionale germane din 1990 apare ca un cântec de lebădă al unei ideo
logii naţionale în curs de dispariţie”.
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, modificată şi completată prin Legea de revizuire
a Constituţiei României nr. 429/2003:
„Articolul 81 :
(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat.
(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majo‑
ritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale.
(3) În cazul în care niciunul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate,
se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea
numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a
obţinut cel mai mare număr de voturi”.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a, PUF, Paris, 1996, p. 410:
„Reprezentarea proporţională favorizează sistemele multipolare. Motivul este
unul de ordin cantitativ, întrucât toate tendinţele, oricât de firave, au parte de o
reprezentare. Sistemul facilitează apariţia unor noi curente politice şi întârzie dis‑
pariţia unor formaţiuni aflate în declin. El tinde să sporească numărul partidelor,
motivul fiind unul de natură structurală, şi anume că RP face inutile alianţele
electorale şi îngăduie constituirea unor majorităţi după alegeri, adică fără ca ale‑
gătorii să fie chemaţi să se pronunţe în această privinţă. Se vede deci cât de sim‑
plistă e pretenţia că RP e singurul mod de scrutin care respectă voinţa populară.
Dacă e adevărat că reprezentarea proporţională este o imagine în miniatură a
voinţei populare, ea nu îi îngăduie să aleagă o alternativă. De fapt, ne putem întreba
şi ce anume înseamnă voinţa populară. Oare opinia publică vrea ca Partidul
Republican Democrat al Progresului, care a obţinut 17,1% din sufragii, să ocupe
17,1% din fotoliile de deputat? Sau preferă să aleagă între două echipe şi două
politici aflate în dispută?”.
Votul 135
Jean‑Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE (ed.), Les démocraties euro‑

péennes, Armand Colin, Paris, 2008, completat cu website‑urile parlamentelor
fiecăreia dintre ţări:
Praguri electorale în 13 ţări europene
Ţara Pragul electoral

Austria 4%
Bulgaria 4%
Danemarca 2%
Estonia 5%
Finlanda Nu există
Germania 5% din voturile obţinute la nivel naţional sau 3 mandate obţinute direct
Grecia 3%
Italia 4% partide, 10% coaliţii (membrii coaliţiei 2%)
Letonia 5%
Lituania 5% partide, 7% coaliţii
România 5% partide, 8‑10% coaliţii
Spania 3%
Ungaria 5% partide
Thanassis DIAMANTOPOULOS, Les systčmes électoraux aux présidentielles

et aux législatives, Éditions de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2004,
pp. 13‑14:
„Expresia sistem electoral constituie o sursă de controverse printre specialişti,
în primul rând datorită naturii conceptului. Acesta este folosit, în primul rând, în
sensul său strict, care se referă la fundamentul filosofic al formei de reprezentare
(majoritară sau proporţională), ca şi la formula matematică utilizată pentru trans‑
formarea voturilor în mandate politice. Dar el poate fi folosit şi într‑un sens foarte
larg, căpătând semnificaţia de regim electoral. Am putea deci defini sistemul
electoral – în sensul larg al termenului – ca ansamblul regulilor care guvernează
derularea alegerilor şi desemnarea aleşilor. Nominalizarea candidaţilor şi depune‑
rea candidaturilor, condiţiile de dobândire şi de exercitare a dreptului de vot,
derularea şi finanţarea campaniei electorale, repartizarea locurilor între formaţiu‑
nile care au dreptul la mandate (în funcţie de voturile obţinute de ele în fiecare
unitate teritorială) etc. ar face parte din reglementările electorale, ce ar putea fi
numite şi sistem electoral. Dar acest termen e folosit îndeobşte într‑un sens mai
restrâns şi mai precis pentru a indica formula matematică şi celelalte reguli şi
aspecte tehnice folosite pentru a‑i desemna pe reprezentanţii aleşi. Un sistem
electoral în sensul strict al termenului ar fi formula matematică şi celelalte condi‑
ţii tehnice (praguri de reprezentare, nivelul atribuirii mandatelor, decupajul cir‑
cumscripţiilor electorale etc.) care determină transformarea voturilor în mandate.
În cazul alegerii unor corpuri reprezentative plurinominale – parlamente, consilii
municipale etc. – sistemul electoral este metoda de alocare a mandatelor între
candidaţii supuşi scrutinului popular, în funcţie de distribuţia voturilor. Dată fiind
diversitatea de factori care influenţează această alocare de mandate şi combinaţiile

lor, numărul sistemelor electorale aplicate sau doar imaginabile este infinit. [...]
Există însă două sisteme‑arhetip, modurile de scrutin proporţional şi majoritar”.
David M. FARRELL, Roger SCULLY, Representing Europe’s Citizens?
Electoral Institutions and the Failure of Parliamentary Representation, Oxford
University Press, New York, 2007, pp. 75, 79:
Sistemele electorale pentru Parlamentul European, 2004
Ţara NR FE NC NEP F%
Austria 18 d’Hondt I 3,45 38,89
Belgia 24 d’Hondt 3 8,02 29,17
Marea Britanie 75 d’Hondt 11 4,12 25,33
Cipru 6 Hare 1 3,6 0
Cehia 24 d’Hondt 1 4,18 20,83
Denemarca 14 d’Hondt 1 4,91 35,71
Estonia 6 d’Hondt 1 3 33,33
Finlanda 14 d’Hondt 1 4,46 35,71
Franţa 78 Hare/d’Hondt 8 4,14 43,59
Germania 99 Hare‑Niemeyer 1 3,96 31,31
Grecia 24 Cele mai mari resturi Droop 1 2,94 29,17
Ungaria 24 d’Hondt 1 2,5 33,33
Irlanda 13 SW‑Droop 4 3,76 38,46
Italia 78 Hare 1 5,78 19,23
Letonia 9 St Laguë 1 3,53 22,22
Lituania 13 Hare 1 4,32 38,46
Luxemburg 6 d’Hondt 1 3 50
Malta 5 SW‑Droop 1 1,92 0
Olanda 27 Hare/d’Hondt 1 5,58 44,44
Irlanda de Nord 3 SW‑Droop 1 3 33,33
Polonia 54 d’Hondt 1 6,12 12,96
Portugalia 24 d’Hondt 1 2,5 25
Slovacia 14 Cele mai mari resturi Droop 1 4,91 35,72
Slovenia 7 d’Hondt 1 3,76 42,86
Spania 54 d’Hondt 1 2,41 33,33
Suedia 19 St Laguë modificat 1 5,91 57,9
În tabel, NR înseamnă numărul de aleşi; FE reprezintă formula electorală; NC este numărul

de circumscripţii; NEP e numărul efectiv de partide; iar F% indică proporţia femeilor alese.
Michael GALLAGHER, Paul MITCHELL, „Introduction to Electoral Systems”, in

idem (ed.), The Politics of Electoral Systems, Oxford University Press, 2005, p. 3:
„Printr‑un sistem electoral înţelegem un set de reguli care structurează modul
în care voturile sunt exprimate în vederea alcătuirii unei adunări reprezentative şi
Votul 137
felul în care aceste voturi sunt mai apoi transformate în mandate [...]. Sistemul
electoral este o noţiune mai restrânsă decât aceea a reglementărilor electorale, prin
care înţelegem un set de reguli mai largi cu privire la alegeri. Astfel de reguli – cu
privire, de exemplu, la facilitarea accesului la competiţia electorală a celor ce
doresc să candideze, dreptul la vot, corectitudinea administrării alegerilor, trans‑
parenţa procesului de numărare a voturilor – sunt toate foarte importante în deter‑
minarea semnificaţiei şi legitimităţii unor alegeri. Cu toate acestea, ele nu trebuie
confundate cu conceptul mai restrâns de sistem electoral”.
Alain GARRIGOU, Le vote et la vertu. Comment les Français sont devenus
électeurs?, Presses de la FNSP, Paris, 1993, p. 18:
„Înrolarea electorală a constat nu atât în dobândirea unui model prestabilit de
acţiune, cât în construcţia unui model. [...] Înainte de a fi un şablon în care poţi
turna materie, rolul de alegător a fost construit. Această înrolare a fost un proces
de învăţare – nu a ceea ce exista deja, ci a ceea ce era pe cale să se constituie.
Atenţi la modul în care alegătorii fac alegerea, uităm adeseori că alegerea l‑a făcut
pe alegător, adică a fabricat un rol social definit de un ansamblu de atribuţii şi de
norme de conduită. Să însemne oare asta că mitologia democratică a cuceririi
cetăţeniei este infirmată?”.
Catherine HAGUENAU‑MOIZARD, Les systčmes politiques européens, Gualino,
Lextenso éditions, Paris, 2009, p. 46:
„În general, străinii nu pot participa la alegeri. Calitatea de cetăţean şi deci de
alegător este legată de naţionalitate. Naţionalitatea atestă legătura dintre individ şi
stat. A contrario, un străin nu poate justifica o legătură suficient de solidă cu
statul pentru a participa la desemnarea celor care vor exercita puterea. Acest raţi‑
onament explică faptul că străinii nu pot deţine dreptul de sufragiu pentru alegerile
naţionale. El îngăduie în schimb accesul străinilor la alegerile locale, care au o
miză mai puţin însemnată. Mai mult, construcţia Uniunii Europene a condus la
diferenţierea crescândă între resortisanţii statelor membre consideraţi cvasinaţionali
şi resortisanţii din state‑terţe care rămân în afara comunităţii politice”.
Guy HERMET, Exporter la démocratie?, Presses de Sciences Po, Paris, 2008,
pp. 15‑16:
„Tragerea la sorţi a rămas în uz până în timpul Renaşterii, în cetăţile‑stat ita‑
liene, în vreme ce alegerea era văzută ca o procedură elitist‑aristocratică. În
secolul al XVIII‑lea, parlamentarii englezi, ca şi constituţionaliştii americani sau
revoluţionarii francezi s‑au grăbit să dea uitării procedura egalitaristă, preferând‑o
pe cea electorală, inegalitară, ca unic instrument legitim de selectare a deţinători‑
lor autorităţii. Astfel, regimul reprezentativ era instituit ca singura formulă de
guvernare. Din acel moment, regula aristocratică a distincţiei s‑a impus definitiv
asupra principiului democratic al asemănării. Foarte repede, Suveranul lui Rousseau,
adică poporul, a cedat locul doctrinei suveranităţii naţionale, apoi celei a suvera‑
nităţii parlamentare. Iată de ce juristul austriac Hans Kelsen (1881‑1973) spunea
că regimul numit democraţie separa două popoare: poporul‑şef, al aleşilor per‑
manenţi, şi poporul‑supus, al cetăţenilor privaţi aproape complet de şansa de a
asuma o responsabilitate”.
LEGE PENTRU ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR PRIN VOT

OBŞTESC, OBLIGATORIU, EGAL, DIRECT ŞI SECRET, PE BAZA REPRE
ZENTĂRII PROPORŢIONALE, in Monitorul Oficial nr. 291/16 noiembrie 1918:
„72. În alegerile pentru Adunarea deputaţilor, după primirea rezultatelor de la
toate secţiile de votare, preşedintele biuroului electoral central – ajutat de grefierul
biuroului şi la nevoie de unul din judecătorii de tribunal ce‑şi va alege – procede
la totalizarea rezultatelor pentru fiecare candidat şi apoi pentru fiecare listă în
parte. Rezultatele se clasifică, în ordinea importanţei lor, în două liste: una cuprin‑
zând suma totală a voturilor obţinute de toţi candidaţii cari formează o listă; a
doua cuprinzând suma totală a voturilor obţinute de fiecare candidat în parte. Suma
totală a voturilor obţinute de candidaţii unei liste se numeşte massa electorală.
73. Repartiţia mandatelor, la care are drept circumscripţia pentru Adunarea
deputaţilor, se face proporţional cu massa electorală a fiecărei liste după calculele
următoare: Massa electorală a fiecărei liste se împarte succesiv cu 1, 2, 3, 4...
şi aşa mai departe până la concurenţa numărului de mandate ce revin circumscrip‑
ţiei şi câturile obţinute sunt înscrise, în ordinea importanţei lor, până ce se vor
termina, în această ordine, atâtea câturi câte mandate sunt de ales. Cel mai mic
din aceste câturi, corespunzător ultimului mandat, serveşte de împărţitor comun.
Preşedintele atribue fiecărei liste atâtea mandate de câte ori împărţitorul comun
intră în massa electorală a listei.
74. În cazul când unul sau mai multe mandate ar rămâne neatribuite, din cauză
că resturile împărţirilor sunt inferioare împărţitorului comun, mandatul sau man‑
datele se vor atribui în ordinea importanţei resturilor.
75. Preşedintele biuroului electoral central atribuie mandatele cuvenite fiecărei
liste candidaţilor cu cel mai mare număr de voturi şi, în caz de egalitate de voturi
între 2 candidaţi, procedează prin tragere la sorţi. Când egalitatea există între două
sau mai multe liste, mandatele se atribue candidaţilor de pe ambele liste care au
întrunit individual cele mai multe voturi şi, în caz de egalitate între doi sau mai
mulţi candidaţi, se procede prin tragere la sorţi”.
LEGEA NR. 33 DIN 16 IANUARIE 2007 privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor pentru Parlamentul European, Monitorul Oficial, nr. 28/16 ianuarie 2007:
„Capitolul I: Dispoziţii generale [...]
Articolul 5: (1) Prin alegător comunitar se înţelege orice cetăţean al unui stat
membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are dreptul de a alege în
România pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România,
în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi. (2) Prin alegător resortisant se înţe‑
lege orice cetăţean al României care are dreptul de a alege membri din România
în Parlamentul European, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi. (3) Prin
persoană eligibilă comunitar se înţelege orice cetăţean al unui stat membru al
Uniunii Europene care are dreptul de a fi ales pentru Parlamentul European, având
domiciliul sau reşedinţa în România, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.
(9) Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul art. 17 alin. (1) din
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, cu modificările şi completările ulte‑
rioare, care au reşedinţa sau domiciliul pe teritoriul României, au drept de vot şi
Votul 139
de a fi aleşi ca membri din România în Parlamentul European, în aceleaşi condiţii

ca şi cetăţenii români, sub rezerva îndeplinirii cerinţelor prezentei legi. [...]
Capitolul II: Exercitarea dreptului de vot şi de a fi ales ca membru din România
în Parlamentul European [...]
Articolul 9: (1) Listele electorale sunt permanente şi speciale. (2) Alegătorii
resortisanţi sunt înscrişi în listele electorale permanente. Dispoziţiile Legii nr. 373/2004
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu modificările şi completările
ulterioare, privind listele electorale permanente, se aplică în mod corespunzător.
(3) Alegătorii comunitari care, în conformitate cu prevederile prezentei legi, au
drept de vot sunt înscrişi, la cerere, de către primarul unităţii administrativ‑terito‑
riale în care au reşedinţa sau domiciliul, într‑o listă electorală specială”.
LEGEA NR. 35 DIN 13 MARTIE 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor
şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru ale‑
gerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale
nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările
şi completările ulterioare:
„Articolul 5: (1) Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale consti‑
tuite potrivit prevederilor art. 11, prin scrutin uninominal, potrivit principiului
reprezentării proporţionale. [...]
Articolul 48: [...] (9) În fiecare colegiu uninominal pentru Camera Deputaţilor,
respectiv Senat se atribuie un singur mandat de deputat, respectiv de senator. (10)
Atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se face în două etape, la nivelul
colegiilor uninominale şi la nivelul fiecărei circumscripţii electorale. (11) În prima
etapă, la nivelul colegiilor uninominale, se atribuie un mandat candidaţilor care
aparţin unui competitor electoral ce a întrunit pragul electoral potrivit art. 47 alin.
(2) şi care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal
în care au candidat. (12) În cea de‑a doua etapă, de alocare pe colegii şi atribuire
de mandate competitorilor electorali care au întrunit pragul electoral, biroul elec‑
toral de circumscripţie va întocmi, separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat, o
listă ordonată cu toţi candidaţii cărora nu li s‑au atribuit mandate în prima etapă,
dispuşi în ordinea descrescătoare a raporturilor dintre voturile valabil exprimate
obţinute în colegiile uninominale în care au candidat şi coeficientul electoral al
circumscripţiei electorale respective, calculate până la a opta zecimală inclusiv.
[...] (14) Pentru fiecare competitor electoral care a întrunit pragul electoral potrivit
prevederilor art. 47 alin. (2), din numărul de mandate repartizat în acea circum‑
scripţie electorală, calculat potrivit prevederilor alin. (3) – (7), se scade numărul
de mandate atribuite la nivelul colegiilor uninominale potrivit alin. (11), rezultatul
reprezentând numărul de mandate de atribuit fiecărui competitor electoral la nive‑
lul circumscripţiei electorale în cea de a doua etapă de atribuire şi alocare de
mandate. Numărul de mandate rezultat pentru fiecare competitor electoral se alocă
pentru candidaţii acestora în ordine descrescătoare în funcţie de clasarea în lista
prevăzută la alin. (12). În cazul în care următorul candidat căruia urmează să i se
atribuie mandat din lista ordonată prevăzută la alin. (12) aparţine unui competitor
electoral care a epuizat numărul de mandate la care are dreptul în acea circum‑
scripţie electorală sau dacă în colegiul uninominal în care acesta a candidat deja
s‑a atribuit un mandat, se va proceda la trecerea la următorul candidat din lista
ordonată, până la atribuirea tuturor mandatelor”.
Arend LIJPHART, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare
în treizeci şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, prefaţă de
Lucian‑Dumitru Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1999], pp. 141‑142:
„Sistemul electoral tipic al democraţiei majoritariste este sistemul majoritar sau
al pluralităţii, în circumscripţii uninominale; tipică democraţiei consensualiste este
utilizarea reprezentării proporţionale (RP). Metodele pluralitară şi majoritară în
circumscripţii cu un singur loc eligibil sunt metode prin care «învingătorul ia
totul» – candidatul susţinut de cel mai mare număr de alegători câştigă, iar ceilalţi
alegători rămân nereprezentaţi. [...] Mai mult, partidul câştigător la nivel naţional
al unei majorităţi sau pluralităţi a voturilor va avea tendinţa de a fi suprareprezen‑
tat în termenii locurilor parlamentare. Prin contrast, scopul fundamental al RP este
de a reprezenta şi majorităţi, şi minorităţi şi, în locul suprareprezentării sau subre‑
prezentării unui partid, să transforme proporţional voturile în locuri. [...] Dihotomia
între RP şi sistemele majoritare şi pluralitare cu circumscripţii uninominale este
cea mai radicală linie de demarcaţie în clasificarea sistemelor electorale [...].
Sistemele electorale pot fi descrise în termenii a şapte atribute: formula electorală,
magnitudinea circumscripţiei, pragul electoral, numărul total de membri ai corpu‑
lui ce urmează a fi ales, influenţa alegerilor prezidenţiale asupra alegerilor legis‑
lative, distribuţia inechitabilă şi legăturile electorale dintre partide”.
Peter MAIR, „Democracy”, in Daniele CARAMANI (ed.), Comparative
Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 120:
Elemente de istorie a sistemelor electorale
Ţara RP SUM SUF PSC

Australia 1918/1919 1902 1902 1904
Austria 1919 1897 1919 1919
Belgia 1900 1894 1949 1917
Canada – 1918 1918 –
Danemarca 1920 1918 1918 1918
Finlanda 1907 1907 1907 1926
Franţa 1945 1848 1945 1936
Germania 1919 1848 1919 1919
Islanda 1959 1916 1916 1947
Irlanda 1922 1918 1923 1948
Italia 1919 1913 1946 1945
Japonia 1947 1947 1947 1993
Luxemburg 1919 – – –
Olanda 1918 1918 1922 1939
Votul 141
Noua Zeenland\ 1993 1893 1893 1935

Norvegia 1921 1900 1915 1928
Suedia 1911 1911 1921 1917
Elveţia 1919 1848 1971 1943
Marea Britanie – 1918 1928 1924
Statele Unite – 1870 1920 –
Prima coloană (RP) indică anul introducerii reprezentării proporţionale (acolo unde e cazul).
Cea de‑a doua (SUM) indică anul introducerii sufragiului universal masculin. Cea de‑a
treia (SUF) – data introducerii sufragiului universal feminin. Iar ultima (PSC) – data la
care partidul socialist a intrat în cabinet.
Bernand MANIN, Principes du gouvernement représentatif, Flammarion, Paris,

1996, pp. 63, 11, 113 şi 116:
„În ciuda unei credinţe larg răspândite, tragerea la sorţi nu a fost folosită doar
în democraţia ateniană. Înaintea instituirii guvernării reprezentative, majoritatea
regimurilor care acceptaseră o anumită participare a cetăţenilor la putere, refuzând
deci s‑o rezerve unui monarh ereditar – republicile – au folosit tragerea la sorţi în
forme şi proporţii diverse. [...] Atunci când regimurile reprezentative au fost inven‑
tate, acest mod de desemnare a guvernanţilor nu mai putea fi luat în considerare
ca utilizabil. [...] Nu împrejurările exterioare se schimbaseră, ci credinţele şi
valorile, concepţia asupra legitimităţii unei autorităţi colective. [...] Într‑adevăr,
tragerea la sorţi este, în mod incontestabil, o procedură care nu implică interven‑
ţia voinţei umane şi nu e o expresie a consimţământului. [...] În acest sens, sorţii
nu sunt o procedură de legitimare a puterii, ci doar una de selectare a autorităţilor
şi de distribuire a responsabilităţilor. Dimpotrivă, alegerile îndeplinesc simultan
două funcţii: ele îi selectează pe titularii responsabilităţilor, dar în acelaşi timp le
legitimează puterea, creând în rândul celor care au desemnat un sentiment de
obligaţie şi de angajament faţă de cei pe care i‑au desemnat”.
Pierre MARTIN, Les systčmes électoraux et les modes de scrutin, ed. a III‑a,
Montchrestien, Paris, 2006, pp. 19‑20:
„La origine, votul era aproape întotdeauna public, chiar dacă utilizarea buleti‑
nelor e o practică foarte veche, cunoscută deja de către romani, care le numeau
tabella, de unde şi numele legilor tabelare din 139, 136 şi 129 î.Chr. În Franţa,
practica buletinelor a fost introdusă încă din Evul Mediu, pentru desemnarea unora
dintre deputaţii Stării a Treia. Prin vot secret trebuie înţelese două lucruri: insti‑
tuirea buletinului scris (ballot în engleză) care înlocuia declaraţia orală şi instala‑
rea cabinelor de vot, realizată prima dată în Australia, în statul Victoria, în 1856.
[...] Dezbaterile referitoare la votul secret, mai ales cea din Marea Britanie provo‑
cată de introducerea buletinului de vot în 1872, au scos în evidenţă două poziţii,
corespunzând celor două concepţii despre alegere. Partizanii votului public aveau
o concepţie aristocratică despre vot, văzând în el o funcţie rezervată unei elite şi pe
care aceasta trebuie s‑o asume public, sub privirile poporului, pe care ea îl repre‑
zintă. Publicitatea votului trebuia să fie, în plus, un mijloc pentru ca alegătorii cei
mai puţin competenţi să se lase influenţaţi de votul personalităţilor mai expe

rimentate (aceasta fusese concepţia despre vot şi a lui Cicero şi Montesquieu). [...]
Partizanii votului secret considerau dimpotrivă votul ca pe un drept recunoscut
pentru toţi, secretul având drept raţiune garantarea libertăţii şi izolarea alegătoru‑
lui de orice presiune”.
Pippa NORRIS, Electoral engineering. Voting Rules and Political Behavior,
Cambridge University Press, 2004, p. 179:
„Dacă luăm în considerare impactul potenţial al instituţionalizării alegerii raţi‑
onale şi al modernizării culturale asupra reprezentării politice [şi nu ne mărginim
să vedem cum poţi obţine] diversitate socială la nivelul legislativului, astfel încât
parlamentele să arate în mai mare măsură precum cetăţenii pe care îi servesc, [vom
vedea că] deceniile recente au fost martorele unei creşteri a cererilor de incluziune
şi de consolidare a poziţiilor ocupate de femei în urma alegerilor, precum şi a
revendicărilor de manifestare a minorităţilor etnice”.
Institutul European, Iaşi, 2002 [1997], pp. 135 şi 149:
„Prin dimensiunea circumscripţiei se înţelege numărul locurilor care se atribuie
în acea circumscripţie specifică şi nicidecum numărul alegătorilor [...]. În condiţii
egale, cu cât este mai mare circumscripţia, cu atât mai ridicată va fi proporţiona‑
litatea sistemului electoral. [...] Nu există niciun sistem electoral cu adevărat bun
sau cel mai bun. Validitatea unui sistem electoral se traduce în capacitatea de a
urmări obiective definite în mod explicit şi, în democraţie, susţinute de o aprobare
cât mai generală. [...] Există sisteme electorale mai bune, uneori mult mai bune
decât altele. Sistemele electorale sunt sensibile la calitatea politicii şi la democra‑
ţie. Tocmai de aceea trebuie ştiut că pot fi realizate cu înţelepciune şi reformate la
momentul oportun. [...] Şi în viitor imaginaţia reformatoare va continua să găsească
în sistemele electorale un teren destul de fertil şi instrumente destul de promiţătoare
pentru a îmbunătăţi funcţionarea partidelor şi guvernelor şi pentru a conferi o mai
mare putere alegătorilor”.
PROCLAMAŢIA ŞI PROGRAMUL REVOLUŢIONAR, 9/21 iunie de la Izlaz,
in Cornelia BODEA (ed.), 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 534‑535:
„Popolul român dă înapoi la toate stările dreptul cel vechi de a avea reprezen‑
tanţi în Generala Adunare, decretă de azi înainte alegerea largă, liberă, dreaptă,
unde tot românul are dreptul de a fi chemat şi unde numai capacitatea, purtarea,
virtuţile şi încrederea publică să‑i dea dreptul de a fi ales. Aceasta pe cei buni, pe
cei drepţi nu‑i păgubeşte întru nimic, şi românii au fost totdauna buni. O ştiu
străinii şi o ştie proverbul cel vechiu: Bună ţară, rea tocmeală. Această decretare
nu e în paguba niamului, va să schimbe numai tocmeala. [...] Popolul român, după
vechile sale drepturi, voieşte ca Domnul, în care este personificată suveranitatea
acestui popol, să fie tare prin dragostea publică, drept, luminat, voitor de bine
patriei, bărbat întreg şi, ca să‑l poată afla la alegere astfel, decretă, după vechile
Votul 143
drepturi, a‑l căuta în toate stările societăţii, în toată naţia, iar nu într‑un număr
mărginit de oameni. Domnia nu e drept de moştenire a niciunei familii, domnia
este a patriei. Ea o dă celui ce va socoti de cuviinţă dintre fiii săi”.
PROIECT DE CONSTITUŢIE PENTRU MOLDOVA, întocmit de Mihail
Kogălniceanu, Cernăuţi, august 1848, in Dan BERINDEI (ed.), Revoluţia română
din 1848‑1849. Însemnătatea şi programele ei, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1998, pp. 164‑165:
„Articolul 6: Toţi românii, în vârstă de 21 ani, având întrebuinţarea driturilor
ţivile, sunt alegători ai representanţilor la obşteasca Adunare; deocamdată acest
drit se exerţează numai: 1) de toţi proprietarii ce au una sută fălci pământ, sau o
zidire şi altă avere nemişcătoare de valoarea unei mii galbeni, ca şi alegători de
toţi ocârmuitorii averilor bisericesci, episcopi, egumeni şi protopopii ţinuturilor;
2) de toţi slujbaşii Statului, afară de simplii scriitori în cele administrative şi jude‑
cătoresci şi de toţi militarii cu rangul de ofiţer, unii şi alţii atât de funcţii active,
cât şi retraşi după şease ani de slujbă; 3) de toţi staroştii de corporaţii şi de toţi
neguţătorii patentari de starea 1; 4) de capacităţi, precum profesori şi mădulări
ai corpurilor învăţate cunoscute de Stat, medici, chirurgi, spiţeri, advocaţi, literaţi
şi artişti, şi 5) în sfârşit, de toate comunele sătesci ale ţerii, care trimit din sânul
lor câte doi alegători şi anume vornicelul şi întâiul paznic. Toate aceste speţialităţi
se vor hotărî prin deosebita lege electorală care, pe cât se va putea, va urma a se
întinde asupra tuturor moldovenilor”.
ROMÂNII DIN SCAUNUL SIGHIŞOAREI SE PLÂNG EPISCOPULUI
ŞAGUNA, CA PEŞEDINTE AL DEPUTĂŢIEI TRIMISE LA ÎMPĂRATUL...,
Sighişoare, 1/13 iulie 1848, in Cornelia BODEA (ed.), 1848 la români. O istorie
în date şi mărturii, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
pp. 591‑592:
„[...] după articolul de lege alegătoare, afară de nobili şi realişti, numai aceia
pot fi alegători ca cetăţeni, care sunt propietarii de moşii dăjduite, peste 8 florini
argint afară de darea capului. Aceasta fu chiar stavila care pe naţiunea română o
ţine îndărăpt, când celorlalte le e deschisă calea de a înainta. Aceasta s‑a văzut în
fapt şi la alegerea de doi deputaţi din partea Sighişorii care s‑au tâmplat în ziua
de 24 iunie a.c., la care prochemarea preoţilor Domalilor şi a vreo cîţiva din
Mureni, numiţi după tabela contribuţiei, fu numai din cealaltă zi, adică din 23 a
lunei curgătoare. La acela, în zadar ne opintirăm noi câţiva ce eram de faţă a
aştepta pe unul din cei doi să fie român, că dintr‑o mie şapte sute familii de români
din Sc[aunul] Sighişorii abia cu preoţi şi dascălii se făcură 22, ceilalţi după zisul
articol n‑au avut loc, pe când saşi, la 600 de cetăţeni au votizat”.
TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ (92/C 191/01):
„Partea a doua: Cetăţenia Uniunii
Articolul 8: (1) Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru. (2) Cetăţenii Uniunii se bucură de
drepturile şi au obligaţiile prevăzute de prezentul tratat.
Articolul 8b: (1) Orice cetăţean al Uniunii, care îşi are reşedinţa într‑un stat
membru şi care nu este resortisant al acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales
la alegerile locale din statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii
ca şi resortisanţii acelui stat. (2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 138
alineatul (3) şi dispoziţiilor adoptate pentru aplicarea acestuia, orice cetăţean al
Uniunii care îşi are reşedinţa într‑un stat membru şi care nu este resortisant al
acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul
European în statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca resor‑
tisanţii acelui stat”.
Democra]iile
Discut despre democraţie – de fapt, despre democraţii, pentru că, aşa cum
vom vedea, pluralul se impune! – dintr‑o perspectivă care a fost anticipată
de ultimele două conferinţe. Nu este vorba despre democraţie în sensul lui
Churchill – cel mai puţin rău dintre regimuri –, ci despre sistemele politice
democratice, aşa cum rezultă acestea din interacţiunea partidelor, o inter‑
acţiune mediată de formulele electorale. Modurile de vot – care sunt, aşa
cum am văzut, instrumente ce ne permit să transformăm voturile cetăţenilor
în mandate, cu ajutorul unor formule electorale foarte diverse – intermedi‑
ază relaţionarea partidelor politice şi conduc la diferite amenajări ale regi‑
mului democratic. Vorbim în acest sens despre democraţii electorale (Giovanni
Sartori), în opoziţie cu cele directe sau participative, inspirate de modelul
atenian (David Held). Sartori preciza, de altfel, că în democraţiile electorale
alegătorii nu hotărăsc politici, ci doar cine va decide asupra politicilor.
După ce voi explica noţiunea de „sistem de partide”, voi vorbi despre
aşa‑numitele legi ale lui Duverger, reguli formulate de autorul francez cu
referire la efectele modurilor de scrutin asupra sistemelor de partide. În al
treilea rând, voi discuta despre criticile formulate la adresa lui Duverger,
pentru ca la sfârşit să propun un tablou al democraţiilor.
Un sistem de partide este determinat de mai multe elemente. Este vorba,
mai întâi, despre numărul de formaţiuni politice, apoi despre relaţiile din‑
tre partide şi, în sfârşit, despre norme, participare, cultură politică sau
ideologii, care acţionează toate ca părţi ale tabloului general. Despre unele
dintre ele vom discuta în conferinţele următoare. Să mai reţinem că Robert
Dahl a numit aceste sisteme de partide poliarhii.
Înainte de a aborda primele două elemente, aş vrea să remarc faptul că
sistemele de partide se definesc la nivel naţional. Există, aşa cum se ştie,
o interacţiune a partidelor la nivel local – unde sunt aleşi primari sau con‑
silieri –, aşa cum există şi alegeri la nivel european (sau, mai precis, alegeri
care se desfăşoară la nivel naţional, dar produc efecte la scară europeană),
dar sistemul de partide este definit luând în seamă, luând ca referinţă,
cadrul naţional, ceea ce face ca uneori el să fie echivalat cu sistemul poli‑

tic. Trebuie să precizez de asemenea că în ultimii ani autori precum Paul
Magnette sau Jean‑Louis Quermonne au vorbit şi despre regimul sau sis‑
temul politic european. Este vorba despre o configurare inedită, deoarece
nu există partide politice europene în sensul tare al termenului, iar autorii
respectivi se referă mai degrabă la articularea instituţională a Uniunii decât
la interacţiunea formaţiunilor politice regrupate în familiile europene de
partide sau în grupurile din Parlamentul European.
Să revenim. Deşi pare probabil curios, numărul de partide şi relaţiile
dintre ele nu sunt elemente identificabile în mod intuitiv. Este, desigur,
uşor să distingem, atunci când vorbim despre număr, câte partide există în
mod legal – sau câte sunt înscrise la Tribunal, în cazul României –, apoi
câte sunt capabile să producă şi candidaturi la alegeri, în sfârşit, câte trimit
aleşi în Parlament. Dar pe cine numărăm şi cum anume calculăm atunci
când vorbim despre partide relevante într‑un sistem? Întrebarea se justifică
pentru că unele formaţiuni politice trimit mereu aleşi în legislativ, altele nu
fac acest lucru decât episodic, unele partide au mulţi aleşi, altele au puţini
etc. Sartori considera că, atunci când vrem să numărăm partidele, trebuie
să luăm în calcul potenţialul lor de coaliţie şi, respectiv, potenţialul lor de
şantaj. În ceea ce priveşte potenţialul de coaliţie, autorul italian considera
că acesta e dat – indiferent de cota mandatelor obţinute – de capacitatea
unui partid de a participa la formarea unei majorităţi. Oricât de mic ar fi
un partid, dacă el este luat în calcul la formarea unei majorităţi, atunci
participă la articularea sistemului. Dacă nu prezintă un asemenea interes,
este în afara sistemului. Pe de altă parte, potenţialul de şantaj este descris
de influenţa unui partid asupra competiţiei electorale ce angajează partidele
susceptibile să guverneze. Dacă un partid influenţează această competiţie,
atunci el are potenţial de şantaj. Dacă e pur şi simplu înscris în competiţie,
dar nu influenţează în mod sensibil competiţia dintre partidele cu capaci‑
tatea de a guverna, atunci partidul respectiv nu e parte din sistem.
Există şi modalităţi încă mai puţin intuitive de a determina numărul de
partide. Indicele de fragmentare a spectrului politic sau numărul efectiv de
partide sunt astfel de categorii. Numărul efectiv, de pildă, se calculează
pornind de la ponderea relativă a mandatelor unui partid în cadrul legisla‑
tivului. Markku Laakso şi Rein Taagepera îl calculează cu ajutorul formu‑
lei N = 1/Ssi2, unde si este numărul de mandate ale partidului i. Voi adăuga
faptul că, acolo unde există bicameralism, acest calcul se face pentru camera
inferioară.
Cât priveşte relaţiile dintre partide, acestea pot fi de două feluri. Avem,
pe de o parte, relaţii de opoziţie şi, pe de alta, relaţii de alianţă (sau de
Democraţiile 147
coaliţie). Şi unele, şi celelalte funcţionează atât în perioada electorală, cât

şi în cea postelectorală, atunci când partidele sunt în parlament. Vă amin‑
tiţi că am insistat asupra distincţiei dintre dimensiunea electorală şi cea
parlamentară ale activităţii unui partid. Ei bine, iată un loc în care ea este
relevantă. Desigur, partidele pot fi inamice sau aliate atât în campanii, cât
şi după campanii. Dar putem avea şi situaţia în care două partide sunt
adversare în campanie, pentru ca apoi să se alieze în parlament. Reciproca
poate şi ea să se producă (ce‑i drept, mult mai rar). Aş observa, de ase‑
menea, că alianţele unor partide politice pot fi explicite (sau formalizate)
ori implicite (tacite). Alianţele – atât în campanie, cât şi în parlament – pot
avea un sens pozitiv, precum cel de a spori forţa de acţiune electorală sau
cel de a guverna. Dar există şi alianţe cu un sens negativ, adică alianţe
construite împotriva cuiva, nu alianţe în vederea a ceva. O alianţă poate
viza, de pildă, împiedicarea unui adversar comun în tentativa acestuia de
a intra în parlament. Este, de pildă, cazul înţelegerii dintre partidele fran‑
ceze democratice care, beneficiind de sistemul de vot majoritar în două
tururi, se aliază împotriva Frontului Naţional pentru a‑l împiedica să aibă
aleşi. Aşa se face că, deşi în unele perioade Frontul Naţional a avut 10‑15%
din voturi, el nu a avut deputaţi. FN a avut aleşi doar atunci când Franţa
a renunţat la sistemul majoritar şi a îmbrăţişat filosofia proporţionalistă.
Când elitele politice din Franţa au văzut efectul, s‑au întors imediat la
scrutinul majoritar în două tururi.
Ţinând seama de aceste elemente, avem mai multe tipuri de sisteme de
partide. Le voi aminti şi pe cele care sunt nişte cazuri speciale. Voi începe,
de altfel, cu acestea. Potrivit lui Jean Blondel, ar trebui chiar să pornim
de la cazul sistemelor fără partide, al ţărilor în care acestea nu există, fie
pentru că e vorba de structuri de clan, prepartizane, fie pentru că partidele
au existat la un moment dat, dar au fost abolite. Vorbim apoi de sistemul
de partid unic: un singur partid este legal, competiţia electorală lipseşte,
nu există alianţe şi nici confruntare. Acest caz a fost întâlnit pentru decenii
la rând în ţările Europei Centrale şi de Est, inclusiv în România, dar şi în
ţări din Africa Subsahariană. Sistemul de acest fel e un caz încă întâlnit în
ţările care nu au renunţat la comunism (Vietnam, China, Cuba, Laos,
Coreea de Nord etc.). Aici, statul se suprapune cu partidul. Să reţinem că,
pentru unii autori, nu putem vorbi de sistem dacă avem un singur partid
(Scott Mainwaring).
Un alt caz foarte interesant este cel al sistemului cu partid hegemonic
(sau cu partid dominant). Există mai multe partide, nu unul singur, dar,
deşi competiţia e funcţională şi avem o tensiune electorală, unul dintre
partide reuşeşte să păstreze puterea decenii de‑a rândul. Avem un caz
exemplar de acest fel: e sistemul mexican, unde Partidul Revoluţionar

Instituţional – un nume la limita oximoronului – s‑a aflat la putere vreme
de 71 de ani, fiind debarcat în 2000, atunci când Vicente Fox a câştigat
alegerile prezidenţiale, cu sprijinul Partidului Acţiunii Naţionale. Cazul
mexican, deşi este cel mai des citat, nu este singurul. Un sistem politic cu
partid hegemonic a fost şi în India, unde Partidul Congresului a rămas la
putere vreme de trei decenii, din 1947 până în 1977. Tot în 1977 este, de
altfel, dislocat de la putere un alt partid care fusese, la rândul lui, aproape
trei decenii la putere: este vorba despre Partidul Laburist din Israel, care
guvernase această ţară neîntrerupt din 1948, fiind înfrânt de Likud. O
dominaţie foarte lungă, mai bine de patru decenii, avem şi în Suedia, unde
Partidul Social Democrat a guvernat din 1932 până în 1976. Sistemul de
partid unic şi sistemul de partid dominant sunt mai degrabă excepţii. Aş
adăuga faptul că există şi un amestec al acestor două variante, un soi de
mimare a pluralismului care conduce la o situaţie clară de dominaţie auto‑
ritară a unui partid. Ca exemplu, sunt tentat să citez cazul sistemului sirian
de partide. La alegerile din 2007, în Parlament au pătruns 169 de membri
ai Frontului Naţional Progresist (FNP) şi 81 de independenţi (circa 30%);
cei 169 de membri ai FNP sunt reprezentanţii a nu mai puţin de 10 partide, care
au între 134 de mandate (Partidul Arab Baas Socialist) şi un singur mandat
(Partidul Unionist Democratic Arab). Mimarea pluralismului e perfectă.
Cele mai multe sisteme de partide sunt bipartidiste (bipartizane) sau
multipartidiste. Cred că numele sunt foarte sugestive. Frontiera dintre acestea
şi sistemele menţionate anterior e descrisă de instituirea competiţiei şi a unui
„spaţiu politic” (Cotta), chiar dacă – aşa cum sugerau LaPalombara şi Weiner –
dominaţia hegemonică şi competiţia de tipul rotativei guvernamentale sunt
înrudite. Cazul sistemului politic românesc din perioada interbelică e de
studiat în acest context. Să vedem însă în ce constă distincţia.
E bipartidist acel sistem în care avem de‑a face cu un cvasi‑monopol
exercitat nu de un partid, ca în sistemele totalitare, ci de două partide. Un
cvasi‑monopol asupra scenei politice, asupra concurenţei şi guvernării,
exercitat de două partide (Shively & Venne). Acestea asumă guvernarea pe
rând şi fără ajutorul vreunui aliat. Bipartidismul cunoaşte însă mai multe
varietăţi. Distingem, mai întâi de toate, un bipartidism rigid şi unul suplu,
distincţia având drept criteriu coeziunea partidelor, care este determinată
de disciplina de vot. E rigid bipartidismul în care cele două partide care
domină scena politică – atât competiţia electorală, cât şi guvernarea –
cunosc, fiecare în parte, o disciplină de vot remarcabilă în legislativ. În
schimb, bipartidismul este suplu dacă nu există disciplină de vot, dacă,
altfel spus, membrii fiecăruia dintre cele două partide nu votează în mod
Democraţiile 149
automat la fel. Un exemplu de bipartidism rigid e cel al sistemului de par‑

tide britanic. Conservatorii şi laburiştii, cele două partide care domină viaţa
politică din Marea Britanie, cunosc fiecare în parte această disciplină de vot.
Aleşii votează solidar, ceea ce face ca, într‑un fel paradoxal, Camera Comunelor
să fie supusă cabinetului. O majoritate disciplinată îl susţine ca premier pe
şeful partidului care ia cele mai multe voturi în alegeri. Schimbarea de
premier se produce atunci când, desigur, alegătorii sunt convocaţi la urne sau
când majoritatea aleşilor nu mai susţine un premier în funcţie. S‑a întâmplat
şi recent. Când Tony Blair a pierdut sprijinul majorităţii sale, a fost înlocuit
de Gordon Brown, fără ca laburiştii să câştige noi alegeri. În Statele Unite
ale Americii avem varietatea cealaltă, de bipartidism suplu, pentru că nici
la democraţi, nici la republicani nu există o disciplină de vot. Absenţa unei
asemenea discipline îi îngăduie preşedintelui să negocieze voturi cu aleşii
din partidul care nu i‑a susţinut candidatura, aceasta fiind, aşa cum am
menţionat deja, o trăsătură a regimului prezidenţial din marea democraţie
americană.
Distingem, pe de altă parte, între bipartidismul perfect şi bipartidismul
imperfect. Bipartidismul este perfect atunci când cele două partide domi‑
nante adună împreună 90% din voturi şi pot guverna fiecare în parte fără
a avea vreodată un aliat. Ceea ce înseamnă că unul dintre ele deţine o majo
ritate absolută de mandate. Jean Blondel observa că bipartidismul perfect –
pe care îl găsim atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite, dar şi în
Australia sau Noua Zeelandă – are drept efect suscitarea unei egalităţi între
partide. În aceste state de tradiţie anglo‑saxonă, cele două partide sunt
situate pe picior de egalitate. Se poate, desigur, ca unul dintre partide să
aibă uneori o cotă la urne semnificativ mai mare decât celălalt, dar, dacă
se întâmplă, nu e ceva durabil, adică nu avem un dezechilibru pe termen
lung. Problema care apare este cât de durabil poate fi bipartidismul, pentru
că, în cazul britanic, el a fost pus sub semnul întrebării de existenţa unui
al treilea partid. E vorba despre Partidul Liberal‑Democrat, cel despre care
Churchill spunea că încape într‑un taxi, dar care a avut în mod constant
aleşi, uneori câteva zeci. Din mai 2010, Marea Britanie are un guvern
bicolor, format din conservatori şi liberal‑democraţi. Cealaltă varietate de
bipartidism este cel imperfect: în acest caz, există două partide care au
împreună 75‑80% din voturi, astfel încât ele lasă loc şi unei a treia forţe
politice. Niciunul dintre cele două partide mari nu are capacitatea de a
guverna singur. Fiecare dintre „cei doi mari” se aliază pe rând cu al treilea
partid. Exemplul clasic de bipartidism imperfect este cel al Germaniei,
unde avem două partide principale – SPD, social‑democraţii, şi respectiv
coaliţia CDU‑CSU, creştin‑democraţii şi creştin‑socialii –, iar lor li s‑a
adăugat, pentru o lungă perioadă de timp, Partidul Liberal. Acesta reuşea

să culeagă în mod constant 7‑10% din voturi şi se alia, rând pe rând, cu
CDU‑CSU, respectiv cu SPD. I s‑a spus „partid‑balama”, pentru că par‑
ticipa la alcătuirea fiecărei coaliţii. Sistemul german a fost numit şi sistemul
„două partide şi jumătate”. Practic, până la recenta destructurare a acestui
sistem, a existat o singură excepţie, şi anume marea coaliţie de la sfârşitul
anilor şaizeci, prima coaliţie între creştin‑democraţi şi social‑democraţi. În
ultimii ani, pe scena germană au apărut în schimb două alte partide care
au modificat acest dispozitiv, şi anume ecologiştii şi Die Linke, partid
născut pe ruinele fostului Partid Muncitoresc din Germania socialistă. Aşa
se face că, la alegerile din toamna anului 2009, scena politică germană
reuneşte cinci partide, nu doar două şi jumătate. Ca şi bipartidismul perfect
britanic, şi cel imperfect a evoluat către o formă diferită de sistem.
Sistemul cel mai interesant este însă, cred eu, cel multipartidist. În acest
caz, avem o concurenţă foarte aprigă, care duce la fragmentarea spectrului
politic şi impune guverne de coaliţie. Diferenţa cea mai uşor de sesizat
dintre multipartidism şi bipartidism este aceea că în primul caz avem
guverne de coaliţie, care sunt mai mult sau mai puţin stabile. În treacăt fie
spus, stabilitatea coaliţiilor este determinată de foarte mulţi factori, dar
înainte de orice, de numărul aliaţilor, ca şi de o anumită cultură politică.
Multipartidismul este şi el de două feluri: distingem astfel multiparti‑
dismul integral şi multipartidismul în care un partid are vocaţie majoritară.
Primul este acel sistem de partide în care nicio formaţiune politică nu
dispune de o poziţie dominantă în cadrul coaliţiei de guvernare. Partidele
sunt, din acest punct de vedere, aproape pe picior de egalitate, indiferent
de numărul de mandate pe care îl obţin, în măsura în care niciunul nu se
poate impune în faţa celorlalte. E oarecum paradoxal. Dau aici un exemplu
pentru ca lucrurile să fie mai clare. E cel al sistemului politic norvegian
ieşit din alegerile ţinute în 2001. Atunci, nu mai puţin de opt partide au
intrat în adunarea norvegiană (Storting), care are 165 de locuri. Repartiţia
locurilor a fost următoarea: Partidul Laburist – 43, Partidul Conservator – 38,
Partidul Progresului – 26, Partidul Democrat‑Creştin a avut 22 de mandate,
Partidul Socialist – tot 22, Partidul Agrar – 11, Partidul Liberal – două şi
Partidul Maritim – un singur loc. Cele opt partide sunt ierarhizate pe o
scală foarte largă. Dar, deşi cel mai bine plasat partid are 43 de mandate,
iar cel mai slab – doar unul, nu se poate spune că există în sistem un par‑
tid care să aibă un avantaj semnificativ în faţa tuturor celorlalte, deoarece
partidul care are cele mai multe mandate e departe de a avea o majoritate
(în cazul dat, aceasta fiind de 83 de mandate). Deşi avea puţin peste jumătate
din ceea ce înseamnă majoritatea, Partidul Laburist nu a fost în situaţia de
Democraţiile 151
a avea o poziţie hegemonică în raport cu celelalte. De altfel, coaliţia care

a fost formată în urma alegerilor evocate asocia Partidul Conservator,
Partidul Democrat‑Creştin şi Partidul Liberal, care aveau împreună 62 de
locuri din cele 165 ale Camerei, fiind vorba de un guvern minoritar. Unul
dintre efectele multipartidismului este acela de a produce coaliţii care pot
exclude partidul care e primul clasat la urne. Aşa cum se vede din exemplul
dat, partidul care e pe primul loc după scrutin nu are un avantaj semnifi‑
cativ în faţa celorlalţi, pentru că poate fi exclus nu doar de coaliţii majo‑
ritare, ci şi de una minoritară.
Multipartidismul cu partid cu vocaţie majoritară este o variantă de sistem
multipartidist în care una dintre formaţiunile politice dispune de o poziţie
dominantă în coaliţia guvernamentală pe care o reuneşte în jurul său. De
fapt, sistemul de acest fel tinde cumva să copieze logica bipartidistă, fără
a reduce însă scena politică la două partide, menţinând atât organizarea
bipolară, cât şi diversitatea sau, altfel spus, caracterul multicolor al coali‑
ţiilor. Într‑un multipartidism cu partid cu vocaţie majoritară există două
partide care au împreună circa două treimi din voturi, iar unul dintre ele
tinde către 40 de procente, acesta fiind cel în jurul căruia se creează în mod
natural o majoritate. În afară de partidele care adună împreună două treimi
din voturi, există altele – două, trei, patru – care au între 10 şi 20%, în
funcţie de configuraţie. Partidul care tinde spre 40% are şansa de a ralia
în jurul său, precum nişte mici sateliţi, aceste alte partide, pentru a construi
o majoritate. Deşi avem fragmentarea spectrului politic, unul dintre cele
două partide mari are vocaţia majorităţii. De aici provine numele sistemu‑
lui. Nu trebuie să se înţeleagă însă că întotdeauna partidul care e primul
clasat reuşeşte să formeze majoritatea. Acesta e efectul cel mai simplu,
pentru că numărul aliaţilor într‑o coaliţie contează foarte mult şi dacă o
coaliţie guvernamentală se poate face din două partide, atunci ea are mai
multe şanse de a se realiza decât o coaliţie cu mai multe partide. De aceea,
în principiu, primul clasat într‑un asemenea dispozitiv e în cea mai mare
măsură susceptibil să creeze în jurul lui o majoritate. Dar – insist – nu e
o regulă, sunt şi excepţii.
Unde găsim asemenea configuraţii, care, aşa cum spuneam deja, copiază
cumva logica sistemelor bipartizane? Sunt mai multe ţări europene care ne
oferă exemple. Franţa e una dintre ele, pentru că acolo întâlnim o compe‑
tiţie între un mare partid de dreapta şi un mare partid de stânga, gauliştii
(RPR, apoi UMP) şi respectiv Partidul Socialist, două partide care au făcut
de‑a lungul vremurilor în numeroase alegeri două tremi din voturi, fiind
apoi, rând pe rând, partidul‑pivot în jurul căruia s‑au construit majorităţi.
Situaţii similare întâlnim în Portugalia, unde avem, pe de o parte, tabăra
socialiştilor, pe de alta, tabăra social‑democraţilor, nume care în Portugalia –

caz unic – acoperă poziţia de centru‑dreapta. În Spania, avem competiţia
dintre Partidul Popular şi Partidul Socialist. Cazuri de multipartidism cu
partid cu vocaţie majoritară mai pot fi găsite, în anumite momente, în ţări
nordice, ca Danemarca ori Islanda, precum şi în Italia.
Bipartidismul şi multipartidismul, ca şi cele două cazuri extreme – sis‑
temele cu un partid hegemonic şi cele fără niciun partid – cunosc numeroase
ilustrări. Dar cum se ajunge la aceste sisteme? Există nişte factori deter‑
minanţi?
Maurice Duverger a considerat că există un asemenea factor determinant.
Altfel spus, în opinia sa, sistemele de partide nu se nasc întâmplător.
Factorul determinant este modul de scrutin. Acesta produce o configuraţie
sau alta a sistemului de partide. La începutul anilor ’50, Duverger a for‑
mulat regulile care descriu influenţa modurilor de scrutin. Unii le‑au spus
chiar legi, luând acest termen într‑un sens foarte tare şi considerând că au
găsit în fine secretum secretorum, misterul lumii politice. Duverger consi‑
dera, de fapt, că există trei efecte ale modurilor de scrutin.
Astfel, spunea el, reprezentarea proporţională (RP) tinde să dea naştere
unui sistem multipartidist, în care formaţiunile politice sunt rigide şi inde‑
pendente unele de celelalte. Aceasta înseamnă că partidele nu se aliază
decât după încheierea alegerilor, şi nu înainte, pentru că într‑un sistem de
tip RP fiecare încearcă să‑şi maximizeze scorul la urne şi abia apoi se duce
la negocieri, pentru alianţe care sunt, aşa cum am arătat, inevitabile într‑un
sistem multipartidist. A doua lege spune că scrutinul majoritar în două
tururi dă şi el naştere unui sistem multipartidist, dar în care partidele sunt
suple şi dependente unele de celelalte. Ceea ce înseamnă că ele negociază
înainte de încheierea scrutinului, şi anume cel mai frecvent între cele două
tururi. Partidele se aliază astfel în vederea guvernării. Despre acest mod
de scrutin se spune de altfel că în primul tur alegătorii aleg, îşi exprimă o
opţiune, iar în al doilea tur elimină. Negocierea nu mai e amânată după
încheierea procesului electoral, cetăţenii putând astfel anticipa cine va
guverna. În fine, spunea Duverger, un sistem de vot majoritar într‑un tur
tinde să producă bipartidism, precum în Marea Britanie sau Statele Unite.
În viziunea lui Duverger există deci o corelaţie între sistemele electorale,
maniera de a transforma voturile în mandate şi, respectiv, aspectul siste‑
mului de partide. Aceasta este una dintre cele mai curajoase afirmaţii
formulate în teoria politică. Din acest motiv ea a şi trezit numeroase reacţii,
atât de simpatie, cât şi de respingere. Douglas Rae, de pildă, nu s‑a sfiit
să spună că e pur şi simplu o prostie să afirmi că RP produce multiparti‑
dism. În schimb, aşa cum remarca Daniel‑Louis Seiler, la care am găsit şi
Democraţiile 153
observaţia lui Rae, în Italia, Duverger a fost adulat. Italienii au văzut în

opera savantului francez un instrument de inginerie politică. Admiraţia din
Peninsulă faţă de Duverger a fost atât de mare, încât profesorul francez a
căpătat sprijinul Partidului Comunist Italian pentru a fi ales în Parlamentul
European, fiind efectiv deputat în acest for între 1989 şi 1994.
Tezele lui Duverger i‑au divizat pe membrii comunităţii ştiinţifice. Una
dintre întrebările intens discutate în teoria politică din ultima jumătate de
secol este dacă Duverger a avut sau nu dreptate. Este modul de scrutin
determinant? se întrebau, dând astfel şi titlul unui volum colectiv pe această
temă, Jean‑Michel de Waele şi Pascal Delwit. De fapt, nu atât susţinerea, cât
opoziţia faţă de tezele lui Duverger ne îngăduie să le înţelegem mai bine.
Reacţia cea mai simplă este aceea de a le opune excepţii. Mulţi citează,
de pildă, Austria, unde până târziu, la începutul anilor ’90, avem un sistem
bipartidist alimentat de opoziţia conservatori‑socialişti, deşi austriecii prac‑
tică un mod de scrutin proporţional. Altă excepţie pe care criticii lui
Duverger o au în vedere este Canada, ţară de influenţă britanică, având deci
un mod de scrutin majoritar într‑un tur, dar unde sistemul este nu bi‑, ci
multipartidist. India, şi ea o ţară de influenţă britanică, foloseşte majorita‑
rul într‑un tur, având tot un sistem multipartidist, dar cu un partid cu
vocaţie majoritară: mai mult decât atât, aşa cum am amintit, Partidul
Congresului a dominat autoritar, până la mijlocul anilor ’70, scena politică.
Pentru Lipset, multipartidismul şi metoda plurală de alegere nu pot con‑
vieţui, un sistem care ar încerca să le includă pe ambele fiind „constrâns”
la schimbare.
La rândul său, Pierre Martin afirma că ideea potrivit căreia modurile
de scrutin dau naştere unor sisteme de partide este falsă şi că ea a fost
formulată de Duverger pur şi simplu pentru că la începutul anilor ’50
experienţa democratică era limitată şi indica în mod neclar o asemenea
determinare. Pentru Pierre Martin, extinderea experienţei democratice a
pus în evidenţă numeroase excepţii la legile lui Duverger, printre ţările pe
care el le citează fiind Portugalia, Spania sau Grecia, care au trăsăturile
bipartidismului, deşi folosesc moduri de scrutin proporţionale.
Cercetătorul francez considera că există numeroase idei false legate de
modurile de scrutin, şi în primul rând aceea că ar exista unul ideal.
Dimpotrivă, spune Pierre Martin, felul în care se votează este până la urmă
o alegere a elitelor politice, care îşi pot asocia în acest demers elite ştiin‑
ţifice. În fond, spunea el, cel mai cunoscut mod de scrutin proporţional,
cel conceput de Jacques d’Hondt, este rezultatul unei comenzi guverna‑
mentale adresate acestui reputat matematician. Introducerea reprezentării
proporţionale e văzută, pe de altă parte, ca o reacţie de protecţie în faţa
celor care promovau votul universal, adică în faţa socialiştilor (Colomer).

Rezultat al unor istorii sinuoase, modul de scrutin nu trebuie schimbat foarte
frecvent, ci doar dacă există un curent de opinie foarte semnificativ în
rândul societăţii. Convingerea că modurile de scrutin nu trebuie schimbate
prea des este larg împărtăşită în teoria politică, între altele pentru că se
consideră că atât alegătorii, cât şi partidele au nevoie de timp pentru a
învăţa regulile, adică pentru a vedea cum anume le pot exploata în interes
propriu (Taagepera). Ingineria electorală s‑a aflat pe agenda multor ţări din
1990 încoace (Pippa Norris), indiferent că a fost vorba despre dorinţa
partidelor aflate la guvernare de a schimba regulile în propriul lor avantaj
sau despre dorinţa de a spori democraţia (Katz).
Şi pentru Giovanni Sartori sistemele electorale sunt adoptate în interes
propriu de către elitele politice. Acestea aleg modul de scrutin care pare
să le aducă cele mai mari avantaje. Nu e sigur că aleg întotdeauna ceea ce
le şi aduce un plus. Uneori, oamenii politici se înşală chiar foarte grav.
Există un astfel de exemplu şi în istoria politică recentă a României. Este
vorba despre o schimbare care s‑a petrecut înainte de alegerile din 2000.
Mai precis, la iniţiativa Partidului Naţional Ţărănesc‑Creştin Democrat, a
fost schimbat un element al modului de scrutin, şi anume pragul electoral.
Acesta a fost urcat de la 3 la 5%, cu intenţia de a elimina de pe scena
politică partidele considerate mărunte. Prima formaţiune politică ajunsă în
situaţia de a nu trece acest prag electoral la alegerile următoare a fost...
chiar PNŢCD.
Să revenim însă la Sartori şi la viziunea sa despre ingineria modurilor
de scrutin. În primul rând, spune el, sistemele majoritare nu pot produce
singure, prin sine, fără intervenţia altor factori, un sistem bipartidist. Dar –
adaugă el – un scrutin majoritar contribuie în mod semnificativ la menţi‑
nerea bipartidismului. În al doilea rând, observă Sartori, scrutinul majoritar
tinde să producă bipartidism, dacă sistemul de partide este deja structurat.
Altfel, adică în condiţiile în care sistemul de partide nu e structurat, majo‑
ritarul nu produce efecte. În al treilea rând, Sartori consideră că sistemul
bipartidist este imposibil acolo unde minorităţile beneficiază de un tip de
reprezentare, indiferent dacă e vorba despre minorităţi rasiale, etnice sau
lingvistice. În fine, pentru cercetătorul italian, nu este exclus ca şi sistemele
proporţionale să producă o diminuare a numărului de partide. Această a
patra observaţie necesită o precizare. Una dintre întrebările fundamentale
ale teoriei democraţiei electorale este, în viziunea lui Sartori, următoarea:
cum facem să diminuăm numărul de partide? În condiţii de libertate poli‑
tică, numărul de partide create este foarte variabil. În unele societăţi sunt
sute, în altele – doar câteva. La guvernare nu pot ajunge toate. Dar cum
Democraţiile 155
se simplifică peisajul partizan? Sartori observă că sistemele de vot majo‑

ritar produc mai uşor o diminuare a numărului de partide, fără să excludă
însă de la un asemenea efect sistemele de vot proporţionale.
Pe de altă parte, Sartori analizează arhitectura sistemelor de partide
pornind de la numărul formaţiunilor politice şi de la polarizarea competiţiei
dintre ele. El distinge bipartidismul şi, respectiv, două varietăţi de multi‑
partidism: cel moderat (cu 3‑5 partide) şi cel extrem, cu mai mult de cinci
partide. Pe de altă parte, distanţa ideologică dintre partide e un factor
structurant al sistemului. În viziunea autorului italian, bipartidismul şi prima
specie de multipartidism se organizează bipolar, iar partidele converg către
centru. E şi concluzia la care a ajuns în urmă cu mai bine de o jumătate
de secol Anthony Downs, care observa că în sistemele bipartidiste partidele
seamănă mai mult între ele. La rândul său, Duverger remarca faptul că
orice poziţionare la centru obligă dreapta şi stânga la moderaţie. Centrul
nu e fixat explicit, dar polarizarea slabă a sistemului face ca acesta să fie
punctul imaginar către care tind toate formaţiunile. Numărul formaţiunilor
politice creşte dacă modul de vot proporţional intervine în condiţii de pola‑
rizare puternică. Atunci când numărul de partide trece de cinci, fixarea
centrului e inevitabilă şi, în plus, apar formaţiunile antisistem. Într‑adevăr,
un spectru politic complet are cinci poziţii: stânga, centru‑stânga, centru,
centru‑dreapta şi dreapta. La limită, o a şasea poziţie implică deja contes‑
tarea de tip antisistem. Aşa se ajunge la extremism şi instabilitate.
În fine, aş vrea să evoc felul în care s‑a raportat la Duverger un eminent
profesor francez, Daniel‑Louis Seiler. Acesta este unul dintre autorii care
se revendică de la teoria clivajelor a lui Stein Rokkan. Reamintesc că nor‑
vegianul Rokkan considera că factorul determinant în articularea partidelor
sunt clivajele născute din două mari revoluţii, cea naţională şi cea indus‑
trială. Astfel, revoluţia naţională a produs clivajele stat‑Biserică, respectiv
centru‑periferie, iar cea industrială – clivajul proletar‑capitalist şi respectiv
clivajul urban‑rural. Referindu‑se la Duverger, Seiler sublinia că acesta a
formulat legile sale într‑o perioadă de maximă susceptibilitate în privinţa
reprezentării proporţionale. În anii ’50, atunci când Duverger formula
corelaţiile dintre modurile de scrutin şi sistemele de partide, se considera
că fărâmiţarea politică este un rău şi că ea are drept sursă esenţială o con‑
figurare de tip RP a sistemului electoral. De altfel, Duverger are, insistă
Seiler, un predecesor, pe nume Ferdinand Hermens. Acesta a fost primul
autor care a făcut o critică sistematică a proporţionalismului, pornind de
la un caz tragic din istoria europeană, şi anume cel al Republicii de la
Weimar. Hermens considera că eşecul Republicii de la Weimar are drept
cauză ultimă folosirea unui sistem de reprezentare proporţională, care a
produs fărâmiţarea scenei politice, favorizând astfel ascensiunea nazismului.

Atunci când scria despre efectele modurilor de scrutin, Maurice Duverger
avea în faţa ochilor fărâmiţarea produsă de Republica a IV‑a franceză şi se
temea că şi ea va avea un efect dezastruos. Tot Seiler atrăgea atenţia asupra
faptului că până târziu, la mijlocul anilor ’70, în teoria politică exista o
suspiciune faţă de multipartidism, majoritatea specialiştilor considerând că
modelul democratic prin excelenţă este aşa‑numitul model Westminster,
confruntarea bipartidistă de tip britanic, Arend Lijphart – la care mă voi
referi de asemenea – fiind primul autor care a demonstrat că în niciun caz
calitatea democraţiei nu poate fi legată exclusiv de sistemul majoritar.
Subscrie acestui punct de vedere şi Philippe Lauvaux.
Pentru Seiler, modurile de scrutin nu sunt factorii determinanţi ai siste‑
melor de partide, dar ele traduc două viziuni fundamentale despre demo‑
craţie, două opţiuni filosofico‑politice opuse. Astfel, modul de scrutin
majoritar este legat de ceea ce Seiler numeşte filosofia guvernabilităţii, în
timp ce RP exprimă o altă filosofie politică a democraţiei, şi anume cea a
reprezentării. Prima e cea mai intuitivă. Duhamel o explica spunând că
într‑un sistem majoritar opoziţia de azi e majoritatea de mâine, chiar dacă
acest mâine nu e clar determinat. Cele două filosofii dau naştere la două
modele de democraţie – cea guvernată, pe de o parte, şi democraţia repre‑
zentată, pe de alta. Cele două modele sunt distinse pornind de la trei clase
de factori: obiective şi mijloace, regulile jocului şi raporturile dintre stat
şi societatea civilă. Voi cita câteva dintre aceste elemente, nu toate, pentru
a vedea cum se disting cele două democraţii. Astfel, din perspectiva obiec‑
tivelor, dacă prima formă de democraţie este legată de nevoia producerii
unei guvernări, democraţia reprezentată caută asigurarea unei coeziuni
sociale. Mijloacele sunt şi ele foarte diferite: în cazul democraţiei guver‑
nate, mijlocul esenţial este crearea unei majorităţi solide şi stabile, în timp
ce în cazul democraţiei reprezentate avem de‑a face cu un mijloc complet
diferit, şi anume încercarea de a produce consens. Din perspectiva reguli‑
lor jocului, în democraţia guvernată este favorizat un scrutin majoritar,
sistemul de partide are o structură bipolarizată, iar guvernul e monocolor,
în timp ce în democraţia reprezentată este favorizat un scrutin de tip RP,
avem o structură multipolară de partide şi guvernul e multicolor, fiind deci
bazat pe coaliţii foarte ample. Din punct de vedere al raportului dintre stat
şi societate, democraţia guvernată se bazează pe grupuri de interes organi‑
zate ca lobbyuri, în timp ce democraţia reprezentată se bazează pe o repre‑
zentare formală a acestor grupuri de interes. În sfârşit, în cazul democraţiei
guvernate alternanţa la putere este totală, în timp ce în cazul democraţiei
reprezentate avem semialternanţă, spune Seiler, sau chiar absenţa oricărei
Democraţiile 157
alternanţe, cu guverne multicolore pe perioade foarte lungi de timp, ceea

ce se schimbă fiind doar raportul de forţe din sânul guvernului.
Amplificând vocile critice la adresa lui Duverger şi făcând din modul
de scrutin doar unul dintre elementele care participă la configurarea mode‑
lelor de democraţie de astăzi, Lijphart descrie trei forme de regim pornind
de la opt elemente care le constituie pe fiecare dintre ele. În interpretarea lui
există, de fapt, două modele care sunt în opoziţie şi un tip de regim mixt.
Primul poartă numele de modelul majoritar al democraţiei, sau modelul
Westminster. Al doilea are mai multe nume: modelul consensual sau al demo
craţiei proporţionale sau al înţelegerii amicale sau modelul consociaţional.
Al treilea model, cel intermediar, este modelul american de democraţie.
Democraţia de tip Westminster are drept trăsături: (a) fuziunea puterii
(sau, cum i‑am spus într‑o conferinţă anterioară, separaţia suplă dintre legislativ
şi executiv) şi dominaţia cabinetului asupra parlamentului; (b) concentrarea
puterii executive într‑un cabinet monocolor, care e bazat în general pe o
majoritate strânsă (diferenţa dintre partidul care alcătuieşte cabinetul şi
adversarul său politic fiind deci foarte mică); (c) bicameralism asimetric,
adică existenţa unei camere superioare care e lipsită de autoritate legislativă;
(d) bipartidism; (e) organizarea sistemului de partide în funcţie de un
singur clivaj; (f) sistem de vot majoritar într‑un tur; (g) guvern centralizat
şi stat unitar (trăsătură modificată în cazul Marii Britanii, prin acordarea
unei largi autonomii Scoţiei şi Ţării Galilor) şi (h) suveranitatea parlamen‑
tului, în absenţa unei Constituţii scrise. Modelul consociaţional este bazat
pe opt trăsături complet diferite: (a) separaţie formală (sau rigidă) a puterilor
executivă şi legislativă, plus control al guvernului de către parlament;
(b) divizarea puterii executive prin intermediul unor mari coaliţii (ceea ce
înseamnă că puterea executivă nu este confiscată de un partid, ci e distri‑
buită în cadrul unor guverne multicolore); (c) bicameralism egalitar (sau
echilibrat), care e însoţit de o reprezentare a minorităţilor; (d) sistem multi
partidist; (e) suprapunerea mai multor clivaje; (f) reprezentare proporţi‑
onală; (g) federalism şi descentralizare; (h) Constituţie scrisă, care prevede
în mod explicit protecţia minorităţilor. Dacă modelul Westminster este unul
al concentrării puterii, acesta este un model de difuzare a puterii, ceea ce
şi pledează, în viziunea lui Lijphart, pentru superioritatea democraţiei
consociaţionale. În fine, tipul intermediar reprezentat de modelul american
combină patru elemente din modelul Westminster şi patru din cel consen‑
sual. Astfel, în Statele Unite avem o democraţie definită de separaţia rigidă
a puterilor, de concentrarea puterii executive, de bicameralism echilibrat şi
bipartidism (ca în modelul Westminster), dar şi pe eterogenitatea partidelor
bazată pe un clivaj fundamental, şi nu pe mai multe, pe un sistem majoritar

într‑un tur, pe o organizare federală a guvernării şi pe Constituţie scrisă
(ca în modelul consociaţional). O ultimă observaţie referitoare la Lijphart:
pentru el, modelul majoritar este întâlnit în societăţi omogene din punct de
vedere cultural şi religios, adică acolo unde peste 80% din populaţie are
aceeaşi religie sau e supusă aceloraşi coduri culturale, în timp ce societăţile
neomogene cultural au un model consensual.
În fine, să notăm că Uniunea Europeană, chiar dacă e descrisă, pe urmele
lui Delors, de către unii autori ca „obiect politic neidentificat” (Quermonne),
este considerată de alţii ca o încarnare a democraţiei consociative (Costa,
Magnette).
Texte
Editura Institutul European, Iaşi, 2009 [1995], p. 164:
„Unele ţări nu au avut niciodată partide. Aceste regimuri reprezintă situaţii
excepţionale deoarece grupurile comunitare tradiţionale cum sunt triburile sau
clanurile trebuie să fie îndeajuns de puternice pentru a controla totalitatea vieţii
politice. Până la sfârşitul secolului XX, acest lucru nu s‑a întâmplat decât în ţările
mici sau izolate. La jumătatea anilor nouăzeci, în această categorie se încadrau
ceva mai mult de zece ţări, din care jumătate erau bogatele state din Golf, Arabia
Saudită fiind cea mai mare din acest grup. În alte ţări care făceau parte din această
categorie, precum Etiopia, Afganistan şi Libia, regimul tradiţional a fost răsturnat
şi a fost introdus un sistem de partide, de obicei unul cu un singur partid. În ace‑
laşi timp, în multe ţări din lumea a treia au fost instaurate regimuri militare care
au abolit oficial partidele. În anii şaptezeci şi la începutul anilor optzeci erau în
jur de 24 de astfel de regimuri, majoritatea în Africa, America Latină şi Orientul
Mijlociu. Dar acestea erau instabile; după câţiva ani, au fost răsturnate la rândul
lor sau au trebuit să evolueze către guverne civile – de exemplu, prin crearea de
partide. Odată cu sfârşitul anilor optzeci, declinul lor a fost atât de rapid încât
până la jumătatea anilor nouăzeci au mai rămas doar câteva astfel de regimuri,
majoritatea în Africa Subsahariană”.
Winston CHURCHILL, Camera Comunelor, Hansard, 11 noiembrie 1947, col.
206 f, Londra: HMSO, apud Richard ROSE, William MISHLER, Christian
HERPFER, Democraţia şi alternativele ei, traducere de Cristina Păun, prefaţă de
Alina Mungiu‑Pippidi, Institutul European, Iaşi, 2003 [1998], p. 27:
„Multe forme de guvernământ au fost şi vor fi puse la încercare în această lume
a greşelii şi a suferinţei. Nimeni nu pretinde că democraţia e perfectă sau atotşti‑
utoare. Într‑adevăr, s‑a spus că democraţia este cea mai rea formă de guvernământ,
cu excepţia tuturor celorlalte forme care au fost, din când în când, încercate”.
Democraţiile 159
Josep M. COLOMER, „Western Europe: General Overview”, in Bernard

GROFMAN, Josep M. COLOMER, Handbook of Electoral System Choice, Palgrave
Macmillan, 2004, p. 187:
„În cele mai multe ţări din Europa de Vest, reprezentarea proporţională a fost
proiectată de către liderii la putere şi partidele tradiţionale ca o garanţie instituţi‑
onală împotriva unor presiuni puternice ce promovau adoptarea sufragiului univer‑
sal. Partidele tradiţionale au simţit că formarea şi apariţia unor noi partide, în
special a celor socialiste, susţinute de către muncitorii industriali şi de alţi posibili
noi votanţi, ameninţau să răstoarne echilibrul politic iniţial, în condiţiile în care
competiţia electorală ar fi continuat să fie organizată potrivit unor reguli majoritare.
Ameninţarea putea fi considerată cu atât mai puternică cu cât nivelul de industri‑
alizare era mai ridicat, în ţări precum Germania şi ţările scandinave, şi cu cât
grupurile la putere erau mai divizate şi teritoriile străbătute de clivaje lingvistice
sau religioase, precum în Belgia, Olanda şi Elveţia. Partidele aflate la putere în
aceste ţări puteau să accepte extinderea sufragiului, dacă era introdus în egală
măsură dispozitivul protector al reprezentării proporţionale. Prin acesta, ele doreau
să prevină formarea unei noi majorităţi politice monocolore, lipsite de susţinerea
majorităţii sociale, şi să garanteze o reprezentare corectă şi influentă a grupurilor
şi intereselor tradiţionale”.
Olivier COSTA, Paul MAGNETTE, „L’Union européenne est‑elle une conso‑
ciation?”, in Emmanuel NADAL, Marianne MARTY, Céline THIRIOT cu cola‑
borarea lui Daniel‑Louis SEILER, Faire de la politique comparée. Les terrains du
comparatisme, Karthala, Paris, 2005, pp. 299‑300:
„Nici nu s‑a născut bine şi teoria consociativă a început deja să‑şi piardă din
valoarea analitică, deoarece a fost confruntată cu aşa‑numitul fenomen al depilo‑
nizării. Teoria nu rezistă decât datorită unei anumite extinderi a domeniului în care
se folosesc conceptele sale. [...] Faptul că Lijphart recurge astăzi mai degrabă la
noţiunea de segment decât la cea de pilon vădeşte extinderea analitică a teoriei
sale. Fără să spună în mod explicit acest lucru, substituţia semantică vizează sur‑
prinderea, prin analogie, a unor configuraţii politice care, fără să fie reductibile
la consociaţia ideal‑tipică, au anumite asemănări cu ea. Lijphart nu defineşte
segmentul, dar putem deduce din scrierile sale că este vorba despre orice formă a
subansamblului sistemului politic organizată în vederea apărării unor interese
proprii. Noţiunea e mai largă decât cea de partid politic. Ca şi noţiunea de pilon,
din care derivă, cea de segment acoperă o parte a societăţii caracterizată de trăsă‑
turi identitare comune (indiferent că sunt etnice, lingvistice sau confesionale) şi
organizaţii, în primul rând partidul politic. Conceptualizarea configuraţiilor politice
care nu sunt consociative în sens strict poate să se sprijine tocmai pe o asemenea
accepţie a segmentării şi a aranjamentelor instituţionale induse de aceasta (auto‑
nomie, coaliţii largi, vot etc.)”.
Maurizio COTTA, „Structuring the new party systems after the dictatorship.
Coalitions, alliances, fusions and splits during the transition and the post‑transition
stages”, in Geoffrey PRIDHAM, Paul G. LEWIS (ed.), Stabilising Fragile Democracies:
Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe, Routledge, Londra,
New York, 1996, p. 69:
„Constituirea unui sistem de partide competitiv după căderea unui regim non
democratic, care prin definiţie s‑a caracterizat prin suprimarea pluripartidismului,
presupune nu numai crearea (şi consolidarea) unui număr mai mare sau mai mic
de entităţi partizane cu identităţile lor ideologice, programatice şi organizaţionale
specifice, ci şi modelarea unui spaţiu politic în care aceste entităţi vor interacţiona.
De fapt, într‑un sistem competitiv, identitatea entităţilor partizane individuale nu
poate fi clarificată integral fără localizarea acestora în spaţiul politic, adică în
dimensiunea sistemică. Noţiunea de spaţiu politic se aplică la ambele dimensiuni
ale politicii, adică atât maselor, cât şi elitelor. La nivelul maselor, [noţiunea de
spaţiu politic] se referă la modul în care alegătorii şi partidele se raportează la
competiţia electorală. Distribuţia (unimodală sau plurimodală) a alegătorilor, numă‑
rul de dimensiuni (una sau mai multe) necesare pentru a interpreta spaţiul politic,
gradul (mai mare sau mai mic) de rigiditate a alegătorilor şi a partidelor în plasa‑
rea lor în acest spaţiu politic – acestea sunt câteva dintre chestiunile fundamentale.
La nivelul elitelor, caracteristicile specifice ale spaţiului politic sunt deosebit de
relevante pentru procesul de constituire a unor coaliţii între partide, în scopul
formării guvernului, acestea influenţând şi activitatea parlamentară. Nu este nejus‑
tificat, prin urmare, să spunem că elementele caracteristice spaţiului politic sunt
cel puţin la fel de importante ca entităţile partizane individuale pentru a înţelege
cum funcţionează noile sisteme politice care au apărut după căderea regimurilor
autoritare”.
Robert A. DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi, postfaţă
de Lucian‑Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 2002 [1989], pp. 306‑307:
„Mai precis [...] poliarhia este o ordine politică ce se distinge prin respectarea
a şapte condiţii, a căror existenţă este obligatorie pentru ca o guvernare să fie
categorisită drept poliarhie: 1. Conducători aleşi. Controlul asupra deciziilor
guvernamentale este acordat prin Constituţie unor reprezentaţi aleşi. 2. Alegeri
libere şi corecte. Autorităţile sunt alese prin alegeri frecvente şi organizate corect,
în care coerciţia nu este, comparativ, ceva obişnuit. 3. Sufragiul cuprinzător. Practic
toţi adulţii au dreptul să voteze în alegerile care îi desemnează pe conducători.
4. Dreptul de a candida în alegeri. Practic toţi adulţii au dreptul să candideze
pentru funcţiile elective ale guvernării, deşi limitele de vârstă pot fi mai mari
pentru deţinerea unei funcţii decât pentru dreptul la vot. 5. Libertatea exprimării.
Cetăţenii au dreptul să se exprime, fără a se teme de pedepse severe, în chestiuni
politice definite la modul general, inclusiv să critice autorităţile, să critice guver‑
narea, regimul, ordinea socio‑economică şi ideologia preponderentă. 6. Informaţii
alternative. Cetăţenii au dreptul să caute surse alternative de informaţii. Mai mult,
sursele alternative există şi sunt protejate de lege. 7. Autonomie asociaţională.
Pentru a‑şi exercita drepturile, inclusiv cele menţionate mai sus, cetăţenii au şi
dreptul de a forma asociaţii sau organizaţii relativ independente, inclusiv partide
politice şi grupuri de interese independente”.
Democraţiile 161
Jean‑Michel DE WAELE, Pascal DELWIT (ed.), Le mode de scrutin fait‑il

l’élection?, Éditions de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p. 9:
„Este modul de scrutin determinant pentru alegeri? [...] Această problematică
este crucială din mai multe motive. Mai întâi de toate, pentru că alegerea este actul
principal care legitimează democraţia reprezentativă ca regim politic. De‑a lungul
timpului, condiţiile de organizare a alegerilor au evoluat, ajungându‑se la garanţii
din ce în ce mai puternice pentru cetăţenii‑alegători. În acest sens, introducerea
urnei sau a buletinelor de vot a fost esenţială. Azi, fraudele sunt mai puţin nume‑
roase decât în trecut, dar ceea ce s‑a schimbat este natura actului electoral. Dintr‑o
manifestare colectivă, el s‑a transformat într‑o mărturie şi mai ales într‑un act
individual. Aşa cum reamintea Yves Schemeil, nu se mai votează în zilele noastre
ca în primii ani ai sufragiului universal, când sate întregi se încolonau în spatele
primarului sau al preotului, cu fanfară şi steag în frunte”.
Anthony DOWNS, An Economic Theory of Democracy, Harper and Brothers,
New York, 1957, pp. 140‑141:
„Dacă distribuţia votanţilor pe un continuum rămâne constantă într‑o societate,
sistemul său politic tinde să se îndrepte spre un echilibru în care numărul partide‑
lor şi poziţionările lor ideologice sunt fixe. Faptul de a avea două sau mai multe
partide depinde (1) de forma distribuţiei şi (2) de formula electorală bazată pe
pluralitate sau pe reprezentare proporţională. [...] De fapt, partidele se luptă pentru
a accentua diferenţierea de produs ideologică prin menţinerea purităţii doctrinei.
[...] În sistemele bipartidiste, partidele prezintă politici mult mai vaste – prin urmare
există o mai slabă integrare a acestora – decât cele din sistemele multipartidiste.
De fapt, în sistemele bipartidiste există o zonă de suprapunere a politicilor pe o
poziţie mediană, astfel încât partidele se aseamănă în mare măsură unul cu celalalt”.
Olivier DUHAMEL, Droit constitutionnel, tom 2 (Les démocraties), ed. a III‑a,
Seuil, Paris, 2000, p. 34:
„Dotat cu puterea considerabilă de a alege, cetăţeanul cu drept de vot primeşte
şi dreptul de a‑şi schimba părerea şi de a schimba astfel cursul lucrurilor. Orice
sistem majoritar cunoaşte alternanţa sau măcar posibilitatea alternanţei. Opoziţia
de azi e majoritatea de mâine, singura incertitudine fiind când anume vine acest
mâine. [...] Alternanţa oferă şi alte avantaje. Ea reînnoieşte elitele, trezeşte voinţa
politică, stimulează administraţiile, pune capăt clientelismelor, busculează corpo‑
ratismele, inventează alte întrebări, deschide noi dezbateri publice. Contraexemplul
italian ar trebui să îi convingă şi pe ultimii sceptici. Aproape patruzeci de ani fără
alternanţă au năruit Republica italiană. Contraexemplul japonez are acelaşi sens”.
Maurice DUVERGER, Les Partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976 [1951],
p. 291:
„Putem schematiza influenţa modului de scrutin cu ajutorul următoarelor for‑
mule: 1. reprezentarea proporţională tinde către un sistem de partide multiple, rigide,
independente şi stabile [...]; 2. scrutinul majoritar în două tururi tinde spre un sistem
de partide multiple, suple, dependente [...]; 3. scrutinul majoritar într‑un singur
tur tinde spre un sistem dualist, bazat pe alternanţa marilor partide independente.
Aceste formule generale descriu doar tendinţe, fiind departe de a îngloba toate
influenţele regimului electoral asupra sistemelor de partide”.
Maurice DUVERGER, La République des citoyens, Éditions Ramsey, Paris,
1982, pp. 282:
„Atunci când centrul este la putere, el este condamnat la neputinţă şi la eroda‑
rea temeliilor regimului. Atunci când centrul este zădărnicit de bipolaritate, dreapta
şi stânga sunt obligate, dacă nu vor să piardă alegerile următoare, să aplice o
politică moderată, adică orientată spre centru. Paradoxul centrului este acela că el
nu guvernează realmente decât atunci când nu există”.
David HELD, Modele ale democraţiei, traducere de Cipriana Petre, Editura
Univers, Bucureşti, 2000 [1996], p. 29:
„Evoluţia democraţiei ateniene a constituit o importantă sursă de inspiraţie
pentru gândirea politică modernă. Idealurile sale politice – egalitatea între cetăţeni,
libertatea, respectul legii şi dreptatea – au influenţat gândirea politică occidentală”.
Richard S. KATZ, „Why are There so Many (or so Few) Electoral Reforms?”,
in Michael GALLAGHER, Paul MITCHELL (ed.), The Politics of Electoral
Systems, Oxford University Press, 2006, p. 69:
„Trecerea în revistă a paisprezece cazuri de reforme majore ale sistemelor
electorale din anii cincizeci conduce la trei concluzii de ordin general, care explică
de ce se produc astfel de reforme, chiar şi atunci când ele par a fi contrare inte‑
resului partidelor aflate la putere în acel moment. Prima este importanţa revoltei
publice. În mod semnificativ, aceasta este rareori, dacă nu niciodată o revoltă care
se referă la sistemul electoral per se [...]. În Italia şi Japonia, preocuparea reală a
fost corupţia; în Noua Zeelandă, era vorba despre impunerea de politici contrare
dorinţelor cetăţenilor [...]; în Israel şi Franţa, a fost vorba despre instabilitatea şi
incapacitatea unor coaliţii fragile de a trata chestiuni de importanţă majoră cu care
se confunta ţara. Cea de‑a doua concluzie de ordin general priveşte importanţa
contextului instituţional. Prevederile constituţionale şi arhitectura instituţională care
necesită majorităţi importante pentru anumite tipuri de acţiuni pot părea că militează
împotriva reformelor electorale. În schimb, atunci când sunt aplicate la alte dome‑
nii ale politicilor, ele pot constrânge guvernul la compromis cu opozanţii săi în
privinţa politicilor electorale, cu scopul de a câştiga susţinerea acestora pentru
iniţiativele guvernamentale în alte domenii [...]. Cea de‑a treia concluzie de ordin
general este aceea că valorile democratice sunt importante. Dacă referinţa la nor‑
mele democratice poate – în unele cazuri sau pentru unii observatori – să fie
interpretată în primul rând ca raţionalizare şi mistificare, în alte cazuri se pare că
reformele au fost într‑adevăr motivate de dorinţa de sporire a democraţiei”.
Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political Parties and Political
Development, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1966, pp. 35‑36:
„Pentru situaţii competiţionale sugerăm o clasificare în patru categorii, bazată,
pe de o parte, pe caracteristici interne ale partidelor şi, pe de altă parte, pe modul
în care este păstrată puterea. Această a doua dimensiune se referă la sistemul
politic, iar termenii pe care îi folosim pentru a‑l descrie sunt rotativa (turnover) şi
Democraţiile 163
sistemul hegemonic. Un sistem hegemonic ar fi acela în care acelaşi partid sau o

coaliţie dominată de acelaşi partid deţine puterea guvernamentală pe o perioadă
lungă de timp. Printre sistemele hegemonice cu un partid care deţine singur con‑
trolul asupra maşinăriei guvernamentale s‑ar număra Statele Unite în perioada New
Deal şi Fair Deal sau Japonia postbelică dominată de liberali. [...] Dar se poate
vorbi despre sisteme hegemonice şi în unele cazuri în care puterea este deţinută
de coaliţii. Cele două exemple importante pentru această configuraţie ar fi Germania
Federală şi Italia postbelică [...]. În cazurile în care componenţa unei coaliţii se
schimbă relativ frecvent şi în care nu se poate vorbi cu convingere despre un par‑
tid dominant în cadrul coaliţiei, am avea de‑a face mai degrabă cu un sistem de
rotativă guvernamentală decât cu unul hegemonic. [...] Astfel, sistemele de rotativă
guvernamentală ar fi acelea în care, chiar dacă au existat perioade hegemonice,
partidul care guvernează sau cel care domină coaliţia aflată la guvernare se schimbă
relativ frecvent. Canada ar fi un exemplu de astfel de sistem”.
Phlippe LAUVAUX, „La démocratie majoritaire. Conception et discussion d’un
modčle polaire”, Pouvoirs, nr. 85, Seuil, Paris, 1985, p. 18:
„Un bilanţ comparativ al democraţiei majoritare la acest final de secol conduce
la nuanţarea schemelor dominante în perioada postbelică. E neîndoielnic faptul că
modelul de referinţă rămâne valid. Mai mult, unele dintre elementele sale esenţi‑
ale – bipolarizare, majoritate stabilă şi alternanţă – au cunoscut chiar o anumită
expansiune în mai multe democraţii recente. Modelul majoritar e destul de căutat
în noile democraţii, în numele unei exigenţe de coerenţă şi stabilitate, iar trei ţări
europene care s‑au democratizat în deceniul şapte au obţinut astfel de rezultate. În
altele, urmărirea obiectivului majoritar a fost realizată prin recursul la o variantă
prezidenţialistă a democraţiei parlamentare, inspirată de modelul francez. Această
formulă tinde să ducă la bipolarizarea sistemului politic [...] la fel ca şi formula, mai
radicală şi mai originală, folosită la alegerea directă a şefului guvernului israelian”.
în treizeci şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, Polirom, Iaşi, 2000
[1999], pp. 26‑27:
„Din principiile consensualiste şi majoritariste pot fi deduse zece diferenţe în
privinţa celor mai importante reguli şi instituţii democratice. [...] Variabilele se
separă pe două dimensiuni clar diferenţiate [...] Prima dimensiune grupează cinci
caracteristici referitoare la distribuirea puterii executive, la sistemele de partide şi
electorale şi la grupurile de interes. Pentru concizie, mă voi referi la această primă
dimensiune ca la dimensiunea executiv‑partide. Întrucât majoritatea celor cinci
diferenţe în privinţa celei de‑a doua dimensiuni sunt asociate de obicei cu distinc‑
ţia dintre federalism şi guvernarea unitară [...] o voi numi [...] dimensiunea fede‑
ral‑unitară. Cele zece diferenţe sunt formulate mai jos în termenii dihotomiei
dintre modelul consensualist şi cel majoritarist, dar ele toate sunt variabile [...]
Prima listată e caracteristica majoritaristă în fiecare caz. Cele cinci diferenţe pri‑
vind dimensiunea executiv‑partide sunt următoarele: 1. Concentrare a puterii
executive în cabinete majoritare monocolore contra împărţire a puterii executive
în coaliţii largi multipartidiste. 2. Relaţii legislativ‑executiv în care executivul este
dominant contra echilibru al puterii între executiv şi legislativ. 3. Sistem bipartidist

contra sistem multipartidist. 4. Sistem electoral majoritar şi disproporţional contra
reprezentare proporţională. 5. Sistem pluralist al grupurilor de interes, competiţie
deschisă tuturor contra sistem coordonat şi corporatist, al cărui scop este compro‑
misul şi concertarea. Cele cinci diferenţe privind dimensiunea federal‑unitar sunt
următoarele: 1. Guvernare centralizată şi unitară contra guvernare descentralizată
şi federală. 2. Concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral
contra separare a puterii legislative între două camere cu puteri egale, dar consti‑
tuite diferit. 3. Constituţii flexibile care pot fi amendate de majorităţi simple
contra constituţii rigide care pot fi modificate numai de către majorităţi extraordi‑
nare. 4. Sisteme în care legislativele au ultimul cuvânt în privinţa constituţionali‑
tăţii propriei legislaţii contra sisteme în care legile sunt subiect al controlului
constituţional de către curţi constituţionale sau supreme. 5. Bănci centrale care
sunt dependente de executiv contra bănci centrale independente”.
Seymour Martin LIPSET, „Party Systems and the Reprezentation of Social
Groups”, in Steven B. WOLINETZ, Party Systems, Ashgate, Dartmouth, 1998, p. 29:
„Indiferent de clivajele potenţiale de la nivelul structurii sociale, există o
incompatibilitate fundamentală între multipartidism şi metoda plurală de alegere.
Acolo unde cele două coexistă, instabilitatea este în ultimă instanţă rezolvată prin
evoluţia sistemului spre una dintre situaţiile următoare: (a) o schimbare în sistemul
electoral şi adoptarea unei reprezentări proporţionale, care păstrează partidele aflate
în declin şi facilitează apariţia unora noi; (b) un aranjament prin care diferite
partide continuă să existe, dar se susţin unele pe celelalte în alianţe mai mult sau
mai puţin permanente; (c) fuziuni între partide care creează situaţia de bipartidism
[...] sau (d) eliminarea de‑a lungul timpului a partidelor mai slabe şi restabilirea
sistemelor bipartidiste, precum în numeroase ţări ale Commonwealth‑ului britanic
şi în Statele Unite”.
Paul MAGNETTE, Le régime politique européen, Presses de SciencesPo, Paris,
2003, pp. 27‑28:
„Iniţial, liderii europeni au continuat să conceptualizeze cooperarea lor într‑un
model clasic de colaborare internaţională. Consiliul Europei simbolizează acest
prim moment: el viza o largă cooperare, care urma să acopere economia, cultura,
consolidarea democraţiei [...] şi se baza pe instituţiile tradiţionale – Comitetul de
Miniştri, reprezentând guvernele, şi Adunarea alcătuită din delegaţiile parlamen‑
telor naţionale [...] A doua etapă a construcţiei europene a fost concepută tocmai
în opoziţie cu această primă perioadă, bazându‑se pe aşa‑numita metodă de inte‑
grare funcţională. Proiectele care au fost elaborate de Jean Monnet şi prietenii săi
şi pe care guvernul francez le‑a susţinut se defineau prin delimitare de metoda
tradiţională: cooperărilor extinse li s‑a preferat reunirea unui număr limitat de
parteneri, care urmau să se concentreze pe chestiuni circumscrise cu stricteţe. În
locul instituţiilor politice tradiţionale, era necesar să fie create noi organisme.
Aceasta este filosofia care stă la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a
Oţelului (CECO): a asuma obligaţii concrete şi imperative în chestiuni limitate,
a fonda instituţii supranaţionale care să aibă garanţii de independenţă şi competenţe
decizionale veritabile”.
Democraţiile 165
Scott MAINWARING, Rethinking Party Systems in the Third Wave of Democratization:

The Case of Brazil, Stanford University Press, California, 1999, p. 24:
„Un sistem este o combinaţie de părţi interconectate care interacţionează con‑
form unui model pentru a forma un întreg complex. [...] Un sistem de partide are
trei frontiere dincolo de care devine discutabilă utilizarea acestei noţiuni. Nu are
sens să vorbim despre sistem atunci când avem o volatilitate extremă a partidelor,
astfel încât actori politici importanţi după un scrutin să dispară la următorul [...].
În al doilea rând, este îndoielnic că există un sistem în cazul unei personalizări
extreme, adică atunci când partidele au un control redus asupra persoanelor care
ajung în funcţii publice şi atunci când mulţi oameni politici nu au o afiliere parti‑
zană. În al treilea rând, aşa cum a observat Sartori, un sistem trebuie să conţină
cel puţin două părţi: a vorbi despre un sistem de partide cu un singur partid este
un oximoron”.
Pierre MARTIN, Les systčmes électoraux et les modes de scrutin, Montchrestien,
Paris, 2006, pp. 135‑136:
„Influenţa modului de scrutin asupra sistemului partizan este adeseori supra
estimată. E incontestabil că, prin inegalităţile de reprezentare mai mici sau mai
mari induse în favoarea partidelor mari, modurile de scrutin condiţionează repre‑
zentarea parlamentară a forţelor politice şi sistemul lor de alianţe. Dar influenţa
lor asupra structurării sistemelor partizane şi asupra repartizării voturilor alegăto‑
rilor între partide este slabă [...]. În ciuda opiniei exprimate de apărătorii sisteme‑
lor majoritare, modurile de scrutin pot fabrica majorităţi parlamentare, dar nu
sisteme partizane. [...] Dacă este vorba despre sisteme partizane şi moduri de
scrutin, termenul adecvat pentru a descrie relaţia lor este corespondenţă, nu con‑
diţionare. De pildă, scrutinul uninominal într‑un tur corespunde adeseori sisteme‑
lor bipartizane, iar scrutinurile uninominale într‑unul sau două tururi corespund
unor sisteme de alianţe electorale, acolo unde nu sunt reunite condiţiile pentru
bipartidism. [...] Sistemele proporţionale de listă, datorită slabelor constrângeri de
reprezentare pe care le impun, îngăduie diferitelor forţe politice să se prezinte în
mod independent în faţa alegătorilor. Dimpotrivă, sistemul lui Hare (votul unic
transferabil) poate fi ocazia unor alianţe electorale între partide”.
Pippa NORRIS, Electoral Engineering: Voting Rules and Political Behavior,
Cambridge University Press, 2004, pp. 249‑250:
„În ultimul deceniu, chestiunile cu privire la ingineria electorală au apărut pe
agenda politică a multor ţări. Reforme majore din democraţiile consolidate au pus
la încercare teza potrivit căreia sistemele electorale sunt în mod necesar instituţii
stabile. În cele mai multe dintre democraţiile occidentale, odată ce marea dezbatere
despre sufragiul universal a fost încheiată şi sistemul de partide de masă a fost
consolidat, sistemele de partide păreau a fi, în cele mai multe cazuri, caracteristici
trainice şi stabile ale peisajului constituţional. Studiul lui Lijphart cu privire la
sistemele electorale din 27 democraţii consolidate de la 1945 la 1990 a descoperit
că doar una dintre acestea (Franţa) a experimentat o schimbare fundamentală de
la reprezentarea plurală la reprezentarea proporţională şi apoi în sens invers. Mai
mult, Bartolini şi Mair au înregistrat doar 14 tranziţii în Europa între 1885 şi 1985,
prin aceasta înţelegând o schimbare majoră în regulile electorale între două alegeri
democratice, excluzând discontinuităţile generate de războaie, dictaturi, naşterea
unui nou stat sau reapariţia unuia vechi. În ţările occidentale, regulile electorale
ale jocului [...] păreau a fi stabile şi predictibile. Nu mai este cazul. În anii nouăzeci,
unele democraţii consolidate au experimentat cele mai radicale reforme ale siste‑
melor electorale din ultimul secol. Schimbări majore prin trecerea de la formula
majoritară la RP sau invers au apărut în 5 din cele 21 de ţări identificate iniţial de
către Lijphart la mijlocul anilor şaptezeci, ca şi în democraţii postbelice (Israel,
Japonia, Noua Zeelandă, Marea Britanie şi Italia) [...]. Acordurile constituţionale
în Europa postcomunistă, nemulţumirea faţă de sistemul politic din America Latină,
apariţia democraţiilor electorale din Asia, ca şi încercările de construcţie a statului
şi de schimbare a regimului în Orientul Mijlociu şi Africa au resuscitat interesul
pentru ceea ce odinioară părea mai degrabă tehnic, plicticos şi o chestiune obscură
de inginerie electorală”.
Jean‑Louis QUERMONNE, Le systčme politique de l’Union Européenne,
Montchrestien, Paris, 2005, pp. 5‑6:
„Tratatele referitoare la Uniunea Europeană nu instituie nici un stat, nici un
guvern european. Dar, privind retroactiv, ele legitimează existenţa unui sistem
politic pe care îl putem decela de‑a lungul întregului proces istoric care începe cu
Tratatul de la Paris din 1951. [...] Sigur, aşa cum a observat Jacques Delors, Uniunea
este încă un obiect politic neidentificat. Sedimentarea politică născută din această
evoluţie ne îngăduie totuşi să identificăm componentele unui mod de guvernanţă
specific, a cărui complexitate e o sfidare pentru raţiune. Fără îndoială, e posibil
să evocăm existenţa unui regim politic european, aşa cum sunt cele din statele‑naţi‑
uni. Noţiunea de sistem politic e însă mai suplă. Iar dacă ştiinţa politică a întârziat
să îşi aproprieze Europa ca obiect de studiu, în absenţa unui echivalent al terme‑
nului englezesc policy, e legitim să vorbim despre sistem politic”.
Douglas RAE, The Political Consequences of Electoral Laws, Yale University
Press, New Haven, 1971, p. 167, apud Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scru‑
tin fait‑il l’élection?”, in Pascal DELWIT, Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le
mode de scrutin fait‑il l’élection?, Éditions de l’Université Libre de Bruxelles,
2000, p. 25:
„E pur şi simplu o prostie să afirmi că reprezentarea proporţională duce la
sporirea numărului de partide”.
Stein ROKKAN, „Electoral Systems”, in International Encyclopedia of the
Social Sciences, vol. V, Macmilan, Londra, 1968, pp. 11‑13:
„Apariţia electoratului de masă a produs o literatură abundentă despre ingine‑
ria electorală, nu numai despre organizarea muncii partidelor şi cheltuielile de
campanie, dar şi despre structurarea teritorială a circumscripţiilor electorale şi
despre argumentele strategice pro şi contra legate de procedurile alternative de
traducere a distribuţiei înregistrate a voturilor în decizii legitime cu privire la
reprezentare. [...] Primele sisteme de reprezentare electorală s‑au bazat pe un fel
de principiu majoritar. Se lua dorinţa unei părţi a electoratului drept dorinţa întregului,
Democraţiile 167
iar toţi participanţii erau consideraţi a fi legaţi prin lege şi prin conştiinţă de deci‑
ziile luate printr‑o asemenea procedură. În timpul primei faze a dezvoltării elec‑
torale s‑au stabilit de la sine trei variante distincte ale luării deciziei într‑un sistem
majoritar. Prima dintre acestea stipula un singur tur, cu luarea deciziei prin majo‑
ritate simplă. Cea de‑a doua şi cea de‑a treia stipulau mai multe tururi şi cereau
majorităţi absolute în primul tur. Ele se deosebeau totuşi prin cerinţele pentru a
ajunge în turul decisiv. Cea de‑a doua permite un câmp deschis pentru candidaturi
şi majoritate simplă; cea de‑a treia restrânge competiţia numai la primii doi clasaţi
şi menţine cerinţa majorităţii absolute până la final. Cât priveşte originile repre‑
zentării proporţionale, Karl Braunias a distins două faze ale răspândirii ei: faza
protejării minorităţilor dinaintea Primului Război Mondial; şi faza antisocialistă
din anii care au urmat armistiţiului. Nu întâmplător primele opţiuni pentru RP s‑au
impus în ţările europene cele mai eterogene din punct de vedere etnic: Danemarca
în 1855, cantoanele elveţiene în 1891, Belgia în 1899, Moravia în 1905, Finlanda
în 1906. În societăţi divizate din punct de vedere lingvistic şi religios, alegerile
puteau ameninţa cu adevărat existenţa sistemului politic. Introducerea unor elemente
de reprezentare a minorităţilor a început să fie văzută ca un pas esenţial dintr‑o
strategie de consolidare teritorială. [...] Sistemele cu RP diferă totuşi considerabil
în privinţa nivelului pragului electoral, iar confruntarea legată de aceste detalii de
inginerie electorală ne spune multe despre dinamica unui sistem multipartidist”.
Giovanni SARTORI, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop,
prefaţă de Dan Pavel, Polirom, Iaşi, 1999 [1987], pp. 117‑118:
„Alegerile nu hotărăsc asupra politicilor concrete. Mai degrabă ele decid cine
va hotărî asupra acestora. Alegerile nu decid asupra problemelor controversate, ele
stabilesc mai curând cine va decide asupra problemelor controversate. [...] Teoria
democraţiei electorale susţine... că (a) democraţia postulează o opinie publică
autonomă, (b) care susţine, prin alegeri, guverne bazate pe consimţământ, (c) care
la rândul lor răspund la opiniile publicului. Nimic din toate cele de mai sus nu este
contrazis sau falsificat prin faptele, prin probele pe care le deţinem. Dar, desigur,
această concluzie rămâne în limitele presupoziţiei conform căreia poporul îşi exercită
puterea ca electorat, adică în termenii puterii electorale. Dacă susţinem, în schimb,
faptul că puterea poporului nu trebuie să fie o simplă putere de a decide cine ar
trebui să decidă cu privire la problemele controversate, ci puterea de a decide direct
asupra lor, atunci ne confruntăm cu un argument în întregime diferit, ce a fost mult
timp asociat cu democraţia anticilor şi cu teoria democraţiei directe. În zilele noastre
însă, el a fost reînviat sub numele şi prin prisma unei democraţii participative”.
Daniel‑Louis SEILER, Partidele politice din Europa, traducere de Eugenia
Zăinescu, prefaţă de Sorin Bocancea, Institutul European, Iaşi, 1999 [1978], pp. 18‑19:
„În viziunea lui Rokkan, evoluţia politică a Europei a fost afectată din punct
de vedere istoric de trei revoluţii succesive: revoluţia naţională, revoluţia indus‑
trială şi revoluţia internaţională. Primele două şi‑au exercitat efectele concomitent
din punct de vedere istoric. Aceste două revoluţii au conturat sistemul politic într‑un
plan care urmăreşte două axe conflictuale: o axă funcţională şi o axă teritorial‑cul‑
turală. Astfel, revoluţia naţională generează pe axa funcţională clivajul Biserică/
stat, iar pe axa teritorial‑culturală clivajul centru/periferie. Revoluţia industrială

adaugă împărţirii precedente, pe de o parte, pe axa funcţională, clivajul capitalişti/
muncitori, iar pe de altă parte, pe axa teritorial‑culturală, clivajul sector primar/sector
secundar. Cât priveşte revoluţia internaţională, ea nu afectează decât latura muncito
rească a clivajului dintre capitalişti şi muncitori, pe care o împarte în stânga comu‑
nistă şi cea necomunistă. Intuiţia fundamentală a lui Rokkan este, fără îndoială,
existenţa unui clivaj dintre centru şi periferie. Într‑adevăr, dacă prezenţa celorlalte
trei clivaje se poate regăsi în întreaga literatură consacrată clivajelor în Europa,
acesta din urmă se poate scinda în clivaje de ordin lingvistic, etnic şi regional”.
Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scrutin fait‑il l’élection?”, in Pascal DELWIT,
Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il l’élection?, Éditions
de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p. 24:
„Punerea sub semnul întrebării a reprezentării proporţionale corespunde crizei
parlamentarismului care se reduce, cel mai adesea, la o denunţare a regimului
partidelor (de Gaulle) sau a Parteienstaat (germanii sub Republica de la Weimar),
a partitocraţiei (în prima republică italiană) sau a particraţiei (în Belgia actuală).
Aceasta e şi linia de gândire în care se înscrie demersul lui Maurice Duverger,
care a întemeiat analiza politologică a efectelor modurilor de scrutin imediat după
al Doilea Război Mondial. Dar, cu toate că în Franţa acest lucru e ignorat, nu
Duverger e părintele acestei analize. Să dăm Cezarului ce e al Cezarului! Datorăm
denunţarea efectelor perverse ale reprezentării proporţionale asupra instabilităţii
guvernamentale şi asupra volatilităţii unui politolog german antinazist, exilat în
Statele Unite, Ferdinand Hermens: el a incriminat rolul jucat de reprezentarea
proporţională în timpul Republicii de la Weimar, care a favorizat venirea la putere
a naziştilor. Erudit şi cultivat, Hermens, luând în seamă faptele, considera că acest
mod de scrutin e bun pentru ţările mici – Belgia, Elveţia –, dar nu şi pentru cele
mari, unde zămisleşte anarhia”.
W. Phillips SHIVELY, Jules‑Pascal VENNE, Pouvoir et décision. Introduction
ŕ la science politique, ed. a II‑a, Cheneličre McGraw‑Hill, 2003, p. 174:
„Prin bipartidism se înţelege un sistem de partide fondat pe alternanţa la guver‑
nare, mai mult sau mai puţin regulată, a două partide cu vocaţie majoritară. Într‑un
sistem bipartidist sau bipolar, principalele partide recoltează în mod obişnuit împreună
mai mult de 90% din voturi, dar rareori unul din ele face mai mult de 55 sau 60%.
În Statele Unite, de pildă, doar Partidul Republican şi cel Democrat pot aspira la
putere. Să notăm că un sistem bipolar poate număra mai mult de două partide. În
SUA, la prezidenţiale, o duzină de partide prezintă candidaţi, dar ele sunt condam‑
nate să piardă. Marea Britanie şi Australia au şi ele sisteme bipolare. Spre deose‑
bire de sistemul de partid dominant, sistemul bipolar propune electoratului o
alegere variată de politici şi de candidaţi. Unul dintre cele două partide câştigă de
obicei o victorie clară, care îi îngăduie să guverneze fără să formeze o coaliţie.
Bipartidismul se caracterizează deci prin relativa abundenţă de opţiuni, ca şi printr‑o
guvernare stabilă şi eficace. Multipartidismul desemnează un sistem de partide
întemeiat pe absenţa sau extrema raritate a unui guvern format de un singur partid”.
Democraţiile 169
Rein TAAGEPERA, Predicting Party Sizes: The Logic of Simple Electoral

Systems, Oxford University Press, Oxford, 2007, p. 271:
„Atunci când sistemele electorale sunt complexe, orice grad de predictibilitate
raţională dispare. [...] Într‑adevăr, este nevoie de mai multe alegeri cu aceleaşi legi
înainte ca efectele lor medii pe termen lung să poată fi evaluate [...]. Partidele şi
alegătorii au nevoie de timp pentru a învăţa cum să utilizeze în avantajul lor noul
sistem corectat. Dacă legile sunt modificate în mod constant, nu putem avea un
sistem stabil şi nici căi de a‑l manevra [...]. Uneori, schimbarea necesară poate să
se afle în afara sistemului electoral ca atare. Legile cu privire la finanţarea parti‑
delor pot afecta numărul circumscripţiilor în care partidele decid să concureze –
ceea ce în schimb afectează voturile partidelor, raportul dintre mandate şi voturi
şi chiar şi mandatele”.
Guvernarea
În conferinţa de astăzi plec de la câteva cifre. Ele privesc guvernarea

din România, din perspectiva personalului politic şi instituţional, şi sunt
împrumutate de la Alexandra Ionaşcu, autoarea unei teze de doctorat pe
această temă. Aparatul birocratic, sau birocraţia statului român, cuprindea
în 1990 circa 80.000 de persoane, pentru ca până în 2007 numărul acestora
să urce la 200.000; la mijlocul acestui interval, în 2000, se aflau în apa‑
ratul birocratic 148.000 de persoane. Un al doilea reper pe care aş vrea să
îl luaţi în seamă priveşte populaţia guvernamentală sau, cu alte cuvinte,
acel grup de persoane care ocupă, pentru o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp, o poziţie de ministru sau de secretar de stat. În perioada
decembrie 1989 – august 2008, în România au asumat asemenea demnităţi
puţin peste 1.000 de persoane: 245 – poziţia de ministru, respectiv 787 – cea
de secretar de stat. Unele dintre aceste persoane au fost numite în mai multe
echipe guvernamentale, unele au ocupat mai întâi o poziţie de secretar de
stat, urcând apoi la demnitatea de ministru etc. Durata de viaţă a manda‑
tului a fost de aproximativ 16 luni pentru un ministru, respectiv de apro‑
ximativ 14 luni pentru un secretar de stat. Numărul de parlamentari pentru
fiecare mandat în parte a evoluat în perioada postcomunistă între un minim
de 451 şi un maxim de 506 deputaţi şi senatori. Cât priveşte politicienii de
la nivel local, în perioada 2000‑2008 numărul lor variază în jurul a 44.000 de
persoane, adică 3.000 de primari de localităţi (comune şi oraşe), circa
1.500‑1.700 de consilieri judeţeni şi respectiv în jur de 38.000‑40.000 de
consilieri locali.
Asemenea cifre ne dau o impresie – strict cantitativă – despre guvernare.
În ştiinţa politică, au fost studiate toate aceste trei populaţii care alcătuiesc
împreună guvernarea: elita parlamentară, funcţionărimea şi miniştrii. Perspectiva
ştiinţei politice nu este doar cantitativă, ci şi instituţională, vizând altfel
spus funcţionarea instituţiilor care reunesc birocraţi, miniştri şi parlamen‑
tari, interesaţi cu toţii, în ciuda diferenţelor dintre ei, de felul în care sunt
distribuite cheltuielile publice (Buchanan). Precizez de la bun început că
Guvernarea 171
natura regimului nu este definită de administraţie, care seamănă mult de la

o ţară la alta (Aron). Articularea celor trei paliere ale guvernării este
descrisă de Constituţie. Drept urmare, voi spune câteva cuvinte despre
sensul mecanismului constituţional, pentru a discuta apoi – într‑un mod
succint – despre parlamente, despre guverne şi alternanţa la putere, ca şi
despre birocraţie şi birocraţi.
Un text constituţional este un ansamblu de prevederi care afirmă, aşa
cum am mai menţionat, existenţa unor drepturi fundamentale ale cetăţeni‑
lor, dar şi stabilitatea unei ţări sau neutralitatea statului faţă de cetăţeni
(Dahl). De multe ori, această afirmare ia forma solemnă a unui preambul,
a unei declaraţii sau carte a drepturilor. În acelaşi timp însă, o Constituţie
descrie modul în care interacţionează instituţiile statului şi, în mod implicit,
aleşii, membrii executivului şi birocraţia. Ea nu e doar o sursă a dreptului,
ci şi un tablou al instituţiilor. Durata de viaţă a constituţiilor este supusă
unei mari variaţii de la un regim la altul. Există regimuri cu constituţii
foarte durabile. În această privinţă, exemplul cel mai des invocat este cel
al unei mari democraţii – Constituţia Statelor Unite, care e în vigoare din
1787, suferind de asemenea mai multe amendări. Constituţia americană nu
este însă cea mai veche. Deşi nu se mai află în vigoare, cea mai veche
Constituţie s‑a născut pe teritoriul european: este vorba despre Constituţia
pe care şi‑o dă Suedia, la 1720 (Shively, Venne). Această ţară a avut apoi
o altă Constituţie care a durat de la 1809 la 1975. Un caz asemănător este
cel al Constituţiei Belgiei, care a servit drept model şi elitelor politice
româneşti din secolul al XIX‑lea: adoptată în 1831, Constituţia Belgiei este
încă în vigoare, după ce a suportat o reamenajare semnificativă în anii ’80,
când Belgia a fost transformată într‑un stat federal. O constituţie veche e
şi cea a Elveţiei, care durează de la 1874. Ţările nordice – Finlanda,
Danemarca, Norvegia – au constituţii elaborate înainte sau imediat după
Primul Război Mondial. Constituţia Italiei e în vigoare din 1947, cea ger‑
mană – din 1949, iar cea franceză – din 1958. România cunoaşte o insta‑
bilitate constituţională semnificativă: deşi e un stat tânăr, apărut în 1862,
România are mai multe constituţii, atât înainte de comunism (1866, 1923, 1938),
cât şi în timpul comunismului (1948, 1952 şi 1965), toate cunoscând de
asemenea numeroase revizuiri. După Revoluţie, e elaborată şi votată o nouă
Constituţie în 1991, aceasta având, la rândul ei, parte de o schimbare amplă
în 2003.
Dacă vorbim despre revizuire, ne referim la o problemă importantă, şi
anume cât de rigidă – sau, dacă preferaţi, cât de flexibilă – trebuie să fie
o amenajare constituţională. Nu există o reţetă. Altfel spus, nu avem un
indice care să descrie optimul de rigiditate al textului constituţional. Mecanismele
de revizuire sunt foarte diverse. Motivul esenţial este acela că un text con‑
stituţional trebuie să asigure atât funcţionarea durabilă a instituţiilor, cât şi
să facă posibilă schimbarea în interiorul regimurilor. Este vorba despre o
schimbare limitată, care să nu pună sub semnul întrebării profilul regimului.
De aceea, mecanismele de revizuire pot părea uneori paradoxale, mergând
până la ideea că o schimbare nu poate fi făcută fără acordul instituţiei în cauză.
Aşa se întâmplă, de pildă, cu Senatul francez care, potrivit Constituţiei celei
de‑a V‑a Republici, nu poate fi desfiinţat fără ca el însuşi să‑şi dea acordul.
E o formă de protecţie a instituţiei, pentru că nimic, nici măcar voinţa
populară, nu‑l poate elimina. Sunt protejate într‑un mod special de textul
constituţional, în alte cazuri, entităţi geografice sau minorităţi etnice: aşa
se întâmplă, de pildă, în Liban, unde Constituţia protejează toate minori‑
tăţile etnice şi religioase. Unele Constituţii asumă o rigiditate specială
pentru anumite elemente: Constituţia României, de pildă, protejează carac‑
teristicile statului descrise în primul său articol, declarând că acest articol
nu este supus revizuirii. Regăsim aici iluzia eternităţii, pe care o denunţa
Rousseau spunând că, de vreme ce Grecia şi Roma au pierit, nu avem de
ce să sperăm că o Constituţie ar putea dura la nesfârşit. Acelaşi Rousseau
ne punea în gardă în privinţa forţei unui stat. Chiar dacă nu avem de‑a face
cu o asemenea rigiditate, nevoia de a găsi o modalitate de stabilizare a
formelor politice face ca, în unele cazuri, revizuirea să fie extrem de com‑
plicată. În acest sens, poate fi vorba, de pildă, despre condiţii de revizuire
foarte drastice: majorităţi speciale ale legislativului, între 3/5 şi 2/3 sau
convocarea unor convenţii speciale (precum în multe state americane) sau,
în fine, aşa cum e şi în cazul Constituţiei româneşti, se poate introduce
obligaţia confirmării revizuirii printr‑un referendum popular. În 2009, la
noi, referendumul a fost folosit pentru a forţa o schimbare constituţională,
şi anume trecerea de la o structură bicamerală la una monocamerală a
Parlamentului. Dar în mod fundamental el poate fi văzut mai degrabă ca
un mecanism de blocare a schimbării.
În fine, nu vreau să închei aceste scurte observaţii despre Constituţie
fără a vă spune că textele constituţionale sunt foarte diferite, inclusiv din
punctul de vedere al dimensiunii lor. Unele constituţii sunt foarte scurte,
altele par să acopere materia unui mic volum. Textul Constituţiei Statelor
Unite avea iniţial circa 4.300 de cuvinte, iar amendamentele ulterioare i‑au
mai adăugat aproape 3.000. Alte constituţii, mai ales cele ale noilor state,
pot să fie de cinci‑şase ori mai lungi, din dorinţa de a reglementa într‑un
mod foarte detaliat toate aspectele regimului. Intervine aici ideea sau mai
degrabă iluzia că întreaga funcţionare a vieţii politice, nu doar a regimului,
poate să fie descrisă în textul constituţional. De fapt, ca şi în chestiunea
Guvernarea 173
rigidităţii, nu există o reţetă „literară” a unei bune constituţii. Trebuie să

adaug că e o iluzie nu doar să crezi că textul constituţional poate lua în
seamă toate situaţiile posibile, dar şi că el nu trebuie să ia în seamă nicio
situaţie. Diferenţele dintre texte apar şi pentru că, în statele care cunosc
schimbări radicale de regim, se caută uneori o bună Constituţie combi‑
nându‑se mai multe modele. Aşa e şi Constituţia României din 1991: e un
text eclectic, alcătuit pe baza unor referinţe foarte diferite, care merg de la
Constituţia unui stat cu regim parlamentar precum Republica Federală
Germană până la Constituţia unui stat cu regim semiprezidenţial precum
Republica Franceză. Eclectismul poate deveni o sursă de blocaj. Cazul
românesc o confirmă. Acest lucru poate fi spus şi altfel: o Constituţie nu
se poate mulţumi să descrie, în mod static, instituţiile unui stat, ci trebuie
să impună procedurile prin care pot fi depăşite eventualele conflicte dintre
guvern, parlament şi birocraţie.
Câteva cuvinte acum despre fiecare dintre cele trei ansambluri. Încep
cu parlamentul. Am mai vorbit despre el, mai precis despre legislativ ca
una dintre puterile clasice într‑un stat modern. Vreau doar să adaug câteva
date referitoare la trăsăturile parlamentului, din perspectiva guvernării.
Primul lucru care trebuie avut în vedere este structurarea legislativului. Am
mai vorbit despre această materie. Este vorba despre distincţia dintre forma
monocamerală şi cea bicamerală, care s‑a impus în timp, deşi au existat şi
parlamente cu trei camere, în al doilea imperiu francez sau în Africa de
Sud din 1984 până în 1994 (Hennie P.P. Lotter), şi chiar un parlament cu
patru camere, în Franţa, în timpul Consulatului, când Consiliul de stat
elabora legile, Tribunatul le discuta fără a le vota, Corpul legislativ le vota
(fără să le mai discute), iar Senatul verifica eventuale dezacorduri cu textul
constituţional. În principiu, astăzi, avem o situaţie de cvasi‑egalitate la scară
globală, 50% parlamente monocamerale şi 50% bicamerale. Amenajarea
parlamentelor cu două camere cunoaşte o mare varietate de forme: dacă,
în general, aşa cum ne arată Kreppel, camerele inferioare sunt alese în mod
direct, unele dintre cele superioare sunt încă alese indirect, în totalitate
(Franţa, Germania, Rusia, Austria, Pakistan) sau în parte (India, Egipt).
Un caz interesant e cel al Senatului din Mauritania, compus din 56 de
membri, dintre care 53 sunt aleşi de consiliile locale, iar 3 sunt desemnaţi
de către cei 53 aleşi la primul nivel, dintr‑un număr de candidaţi care vor
să reprezinte cetăţenii acestei ţări din străinătate. Să notăm funcţionarea
criteriului ereditar, în Marea Britanie, pentru unii dintre lorzi (ceilalţi sunt
numiţi). Aşa cum au arătat De Waele şi Magnette, numărul aleşilor variază
foarte mult, în primul rând în funcţie de populaţie. Norma de reprezentare
diferă foarte mult: în Andorra ea este de 2.607 de cetăţeni pentru un ales,
în vreme ce în India ajunge la 1,7 milioane per deputat. Să notăm de ase‑

menea că Republica Populară Chineză are cea mai numeroasă Adunare, cu
nu mai puţin de 2.978 de membri. Există, desigur, regimuri fără parlament
în fiecare moment istoric. În ultimele decenii, au existat mereu 15‑20 de
regimuri care într‑un moment sau altul nu aveau un for reprezentativ. Asta
s‑a întâmplat în statele care au traversat diverse crize, în general după
lovituri de stat. Aşa s‑au petrecut lucrurile şi în România, după Revoluţia
din 1989, care a abolit parlamentul (monocameral) existent până atunci sub
numele de Marea Adunare Naţională. Peste o lună apărea o primă instituţie
cu rol deliberativ, care copia deci logica unui parlament, dar nu era bazată
pe alegere, o instituţie numită Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională
(CPUN). Acesta s‑a constituit prin negocierea angajată de partidele existente
în acel moment: Frontul Salvării Naţionale a căpătat, potrivit acestei înţe‑
legeri, jumătate din locurile CPUN, cealaltă jumătate fiind ocupată de restul
partidelor politice înfiinţate până în acel moment, cărora le reveneau câte
două locuri în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Abia în mai 1990
România a devenit un stat dotat cu un parlament, chiar dacă până în decem‑
brie 1991 ea nu va avea Constituţie. În situaţii de criză post‑conflict, avem
deci adesea state fără parlament şi fără Constituţie. Aşa că dacă veţi consulta
numărul statelor de la Naţiunile Unite şi, pe de altă parte, numărul parla‑
mentelor din lume veţi descoperi că există întotdeauna o diferenţă. Nu
acelaşi lucru e valabil pentru executiv: nu e stat care într‑un moment sau
altul să fie lipsit de executiv, indiferent de forma şi de autoritatea acestuia.
Înainte de a vorbi însă despre executiv, trebuie să mai spun că structurarea
parlamentului priveşte nu doar opoziţia dintre mono‑ şi bicameral, ci şi
organizarea în comisii. E un aspect foarte vechi al vieţii parlamentare,
inclusiv în cazul românesc asemenea forme existând încă de la începuturile
activităţii forului legislativ. Parlamentele sunt instituţii cu funcţii multiple
şi care se organizează, pentru a asuma aceste funcţii, în comisii, respectiv
în plen. Ele lucrează o parte din timp în comisiile de specialitate, care sunt
legate de diversele domenii ale legiferării, respectiv alocă o parte din timp
unei reuniri plenare.
Patru sunt activităţile pe care, spunea Jean Blondel, le asumă un parla‑
ment în şedinţele plenare. Prima e legiferarea. Potrivit calculelor făcute de
către autorul francez, aceasta înseamnă în medie între 50 şi 100 de legi
într‑un an, adică una‑două legi pe săptămână. O a doua funcţie esenţială a
parlamentelor întrunite în plen este discutarea prevederilor financiare: în
majoritatea cazurilor, legislativul a fost creat ca o structură politică aparte
tocmai pentru a analiza veniturile şi cheltuielile ţării. Dacă veţi citi arhivele
primelor adunări reprezentative constituite la noi în secolul al XIX‑lea, veţi
Guvernarea 175
vedea că rolul esenţial al acestora era, ca şi în alte state europene, acela

de a controla la sfârşitul anului modul în care au fost cheltuiţi banii din
visterie. De aceea se şi întrunea în ultima lună a anului. Parlamentul cunoaşte,
de asemenea, atunci când este întrunit în plen, două alte activităţi: este vorba,
spunea Blondel, despre dezbaterile generale asupra politicilor şi, în fine,
despre o funcţie pe care am menţionat‑o deja când am discutat relaţia cu
executivul, şi anume interogarea sau cenzurarea guvernului, prin interpelări.
Un for legislativ nu lucrează însă doar în plen, ci şi în comisii. De altfel,
de‑a lungul timpului, structurarea parlamentului în comisii a căpătat tot mai
multă importanţă, membrii săi consacrându‑şi acum majoritatea timpului
lucrului în comisii, nu în plen. Comisiile – numite uneori şi „de speciali‑
tate” – privesc diversele materii ale deliberării politice: muncă, educaţie,
agricultură, industrii, politică externă şi aşa mai departe. Numărul lor este
variabil de la ţară la ţară, fiind însă în general în creştere în ultimele dece‑
nii, deoarece parlamentele vor să introducă un plus de competenţă în tra‑
tarea chestiunilor de detaliu. Două sunt, de fapt, funcţiile comisiilor: e
vorba, întâi de toate, despre examinarea legislaţiei, despre pregătirea pro‑
iectelor care sunt ulterior dezbătute şi votate în plen. În România s‑a urmat
chiar această logică: într‑adevăr, dacă iniţial, adică în Constituţia de la
1991 şi în regulamentele de funcţionare ale camerelor, plenului i se acorda
rolul major în pregătirea şi dezbaterea legislaţiei, odată cu revizuirea din
2003 efortul de elaborare şi analiză de detaliu a legislaţiei se produce în
comisii, plenului revenindu‑i votul. Al doilea rol esenţial al comisiilor este
supravegherea administraţiei, a corpului birocratic, cel de‑al treilea mare
ansamblu pe care l‑am pomenit. Pe această cale e sporit de altfel rolul
parlamentului în relaţia cu guvernul. Se întâmplă aşa, de bună seamă, doar
dacă respectiva comisie priveşte cu maximă atenţie ceea ce se întâmplă în
domeniul birocratic corespondent. Câteva cuvinte despre frecvenţa şedin‑
ţelor. Există parlamente reunite în sesiune permanentă, care, altfel spus,
nu cunosc vacanţă, şi altele cu vacanţe foarte lungi. În general, ţările de
tradiţie anglo‑saxonă fac pauze scurte sau nu fac nicio pauză. Media zilelor
de reunire a adunărilor variază, pentru ţările occidentale, între 75 şi 100 de
zile pe an. Frecventarea şedinţelor e variabilă (Kreppel). Dacă un parlament
lucrează până la 4 dimineaţa – aşa se întâmplă uneori, de pildă, în Adunarea
naţională franceză –, asta nu înseamnă că în sală se vor afla în tot acest
timp toţi deputaţii. E posibil să fie doar doi‑trei, cei cărora le vine rândul
să se exprime. Există, pe de altă parte, parlamente – precum cel european –
care nu îngăduie ca o şedinţă să fie prelungită de la o zi la alta, instituind
altfel spus obligativitatea suspendării discuţiilor la miezul nopţii. Revenind
la chestiunea reunirii pentru sesiuni foarte scurte, trebuie spus că şi în ţările
române, în secolul al XIX‑lea, era aşa: primele adunări se reunesc pentru

o lună‑două pe an, cam de la 1 decembrie la 1 februarie. În comunism,
parlamentul se reunea de asemenea câteva zile pe an, în forma coruptă de
reprezentare politică intitulată Marea Adunare Naţională. Cât priveşte tim‑
pul de exprimare care revine fiecărui deputat, tot de la Blondel aflăm că
acesta variază între circa o oră şi jumătate pe an în Marea Britanie pentru
fiecare membru al Camerei Comunelor şi mai multe ore în ţările africane
sau în cele comuniste. Parlamentele sunt vorbăreţe şi pentru că uneori sunt
mai puţin riguros organizate. În alte cazuri, situaţia e contrară. În Parlamentul
European, de pildă, majoritatea luărilor de cuvânt au un minut sau două,
orice depăşire fiind prompt amendată.
Trec acum la cel de‑al doilea ansamblu al guvernării, şi anume la exe‑
cutiv, în legătură cu care voi trata următoarele chestiuni: în primul rând,
tipurile de guvern, apoi diversele teorii ale coaliţiilor şi, în fine, funcţiile
executivului şi alternanţa la putere. În privinţa tipurilor de cabinet, îl urmez
pe Arend Lijphart, care descrie trei forme distincte, criteriul pe care îl
foloseşte fiind baza de susţinere. Avem, în acest sens, fie un cabinet mini‑
mal câştigător, fie un cabinet supradimensionat, fie, în sfârşit, un cabinet
minoritar. Cabinetul minimal câştigător este unul format de atâtea partide
câte este nevoie pentru a controla majoritatea locurilor parlamentare, fără
niciun surplus. Altfel spus: oricare ar fi partidul pe care l‑ai elimina,
guvernul ar deveni, dintr‑unul majoritar, unul minoritar. Dacă un partid e
exclus, guvernul nu mai controlează majoritatea locurilor, ci doar o mino‑
ritate. Al doilea tip este cabinetul supradimensionat, pe care îl înţelegem
uşor dacă ne raportăm la primul caz: este vorba despre acel tip de cabinet
în care avem mai multe partide decât este necesar pentru a dobândi o majo‑
ritate. Avem surplus, adică am putea elimina unul sau mai multe partide şi
majoritatea nu s‑ar pierde. În fine, cabinetele minoritare sau subdimensio‑
nate sunt cele care nu controlează majoritatea locurilor, ci doar o minoritate,
mai puţin de 50% plus 1. Kaare Strom a observat însă că un cabinet mino‑
ritar poate fi întâlnit în două situaţii foarte diferite: una este situaţia cabi‑
netului minoritar propriu‑zis, care e obligat să negocieze fiecare vot cu
partide (unul sau mai multe) nemembre ale coaliţiei, şi cu totul alta e
situaţia unui „guvern majoritar mascat”, un caz în care – cu alte cuvinte –
guvernul beneficiază în mod clar şi previzibil de sprijinul unor partide care
nu au reprezentanţi în sânul acestuia. Aşa a fost, de pildă, guvernul
Tăriceanu 2, care avea în componenţa sa PNL şi UDMR, cele două partide
având împreună 22% dintre mandatele parlamentare, guvernul bazându‑se
însă pe o coaliţie ce includea PSD şi PRM, având în total circa 75% din
legislativ.
Guvernarea 177
Dacă luăm în seamă formele de guvern, apar două întrebări. Prima ar

putea fi formulată cam aşa: cum anume se ajunge la o configuraţie sau
alta? Altfel spus: există vreun factor care să explice o configuraţie de tip
minimal câştigător, supradimensionat ori minoritar, sau e vorba despre un
accident? A doua chestiune este următoarea: care sunt funcţiile unui exe‑
cutiv şi ce corelaţie există între ele şi felul în care un guvern se constituie
în cadrul unui regim pe o perioadă lungă de timp? Nu e vorba despre un
anumit moment, ci despre durata lungă. Luând în seamă o perioadă mare
de timp, există sau nu o corelaţie între felul în care cabinetul guvernează
şi felul în care el se constituie?
Trebuie să vă spun că nu există vreo reţetă. Studiile politice nu ne oferă,
ca în cazul matematicilor sau al fizicii, o lege clară. Există însă mai multe
teorii referitoare la alcătuirea coaliţiilor. Nu veţi fi, sunt convins, foarte
încântaţi dacă o să le auziţi, pentru că nu oferă un răspuns unic şi de
necontestat. Aceste teorii ne oferă însă nişte piste, pentru a analiza felul în
care se constituie cabinetele. Voi lua în seamă câteva dintre ele, urmându‑l
pe Lijphart, care face o listă sistematică a acestora. Prima dintre teoriile
care vorbesc despre formarea coaliţiilor sau – dacă preferaţi – primul dintre
răspunsurile la întrebarea cum se diferenţiază tipurile de cabinet afirmă că este
cel mai probabil să se constituie coaliţii minimal câştigătoare, adică un
guvern din care nu poate fi eliminat niciun partid fără a pierde majoritatea.
Dacă în Parlament există un partid A cu 48 de mandate, altul B cu 12, un
al treilea C cu 16, şi alte trei – D, E şi F – cu 36, 5 şi respectiv 2 mandate,
teoria coaliţiilor minimal câştigătoare spune că se formează acel guvern
care deţine majoritatea – în acest caz, minimum 60 de locuri – fără a fi
posibil să fie eliminat vreun membru. Ar putea fi un guvern AB sau unul
AC sau AD sau BDC. Ceea ce teoria coaliţiei minimal câştigătoare nu ne
spune este care dintre aceste combinaţii posibile se va realiza. O altă teorie
a coaliţiilor ne spune că se formează mai degrabă guvernele cu cel mai mic
număr de actori – adică mai degrabă primele trei indicate, care sunt bico‑
lore, şi nu al patrulea, care e tricolor – deoarece fiecare partid vrea să aibă
o autoritate mai mare în sânul guvernului. Unii autori – precum Lieven de
Winter – au susţinut că proporţionalitatea e singura regulă asupra căreia se
poate cădea de acord într‑o asemenea situaţie. O altă teorie e cea numită
a coaliţiilor de interval minimal: potrivit ei, e probabil să se formeze
coaliţii cu partide care sunt apropiate ideologic mai degrabă decât unele cu
partide care sunt separate de o distanţă ideologică semnificativă. Apropiată
de ea e şi teoria coaliţiilor de partide conectate ideologic, care ne spune că
se formează coaliţiile ce reunesc partidele învecinate în spectrul politic. Cu
alte cuvinte, e mai probabil să avem coaliţii de partide de dreapta sau de
stânga decât coaliţii care să reunească şi partide de stânga, şi partide de

dreapta. În fine, există şi o teorie, cea mai slabă, cred eu, dintre toate,
aşa‑numita teorie a coaliţiilor viabile politic. Potrivit acesteia, cele mai
probabile sunt cabinetele care au cel mai mare potenţial de a dura. Nu
coaliţiile dintre partide învecinate în spectru, nu coaliţiile cu un număr mic
de actori, ci cele care sunt cele mai viabile. E o teorie slabă, pentru că nu
ne spune care este, de fapt, criteriul. Diversele teorii enumerate iau deci
în calcul numărul de partide, culoarea ideologică, dorinţa de a putea influ‑
enţa deciziile şi o anumită cultură politică în privinţa majorităţii, a felului
în care este privită majoritatea.
A doua chestiune importantă pentru funcţionarea executivelor este, aşa
cum spuneam adineauri, dacă există sau nu o relaţie între funcţiile acestuia
şi felul în care arată el pe durată lungă. Pentru a putea trata problema, e
necesar, de bună seamă, să vă spun mai întâi câteva cuvinte despre funcţi‑
ile unui executiv. Le enumăr urmându‑l din nou pe Jean Blondel, care
identifica trei asemenea funcţii. Prima dintre ele este convertirea cererilor,
a aşteptărilor sociale în politici. Este vorba despre o operaţiune de traducere
şi de transformare a unor teme sociale în instrumente de decizie şi de acţi‑
une. Cea de‑a doua funcţie este implementarea unor politici. Un guvern nu
se mulţumeşte să conceapă nişte politici adaptate aşteptărilor, ci vrea şi să
le implementeze. În fine, un executiv are rolul de a coordona diversele
politici. O asemenea coordonare distinge un executiv de parlament. Comisiile
unui parlament lucrează fiecare în logica sa proprie. O comisie de muncă
se ocupă de muncă. Una de educaţie – de domeniul cu acelaşi nume etc.
La limită, fiecare comisie parlamentară va privi propriul domeniu ca sin‑
gurul important. Nu există o coordonare a comisiilor. Doar plenul decide
dacă o comisie a lucrat sau nu bine. Un executiv nu poate lăsa fiecare
minister să lucreze ca şi când celelalte nu ar exista. Guvernul trebuie să
facă sinteza şi coordonarea diverselor politici. Iată de ce, la instalarea unui
guvern, e alcătuit un program, adică o listă cu priorităţi guvernamentale,
o manieră de a spune cum anume se vor corela diversele politici, lucru cu
atât mai dificil cu cât avem de‑a face cu guverne cu un număr mare de
parteneri în negocierea coaliţiei (M.J. Laver, Ian Budge). Cât priveşte
organizarea executivului, distingem două mari tipuri, două configuraţii
guvernamentale principale. Aceste funcţii ale executivului – veţi fi poate
iarăşi dezamăgiţi! – nu au fost până în acest moment corelate cu tipurile
de executiv. Altfel spus, nu avem (încă?) o teorie care să ne explice în ce
fel o anumită modalitate de asumare a acelor funcţii dă naştere unui anumit
tip de executiv. Avem, veţi vedea, o corelaţie foarte slabă. De fapt, ştiinţa
politică distinge două forme de executiv. Prima, spun Blondel şi Manning,
Guvernarea 179
e executivul de tip cabinet. Prin extensie, formula cabinet e folosită din ce

în ce mai mult pentru a descrie orice fel de guvern. Riguros vorbind însă,
cabinetul e doar un tip de executiv. Cealaltă formulă de executiv este sis‑
temul prezidenţial‑constituţional sau guvernul ierarhic. Executivul‑cabinet,
inventat în Marea Britanie, este cel în care premierul lucrează într‑o logică
de tip colegial, miniştrii participând cu toţii la luarea deciziilor şi fiind
responsabili fiecare în parte pentru implementarea deciziilor din propriul
portofoliu. Executivul de acest fel are ceva sportiv. Luarea deciziilor se
face în echipă, apoi fiecare ministru este responsabil pentru domeniul asu‑
mat. E oarecum contradictoriu, deoarece se poate spune că miniştrii inter‑
vin dincolo de limitele propriului lor portofoliu (Blondel, Müller‑Rommel,
Malova). Dar dinamica internă a cabinetului e mai complicată: unii miniştri
pot renunţa să intervină în alte domenii decât cel acoperit de portofoliul pe
care îl deţin, simţindu‑se supraîncărcaţi sau dorind să se protejeze de inter‑
venţia colegilor (Rudy Andeweg). Celălalt tip de guvern are o logică de tip
ierarhic sau, cum îi spune Blondel, una de tip prezidenţial‑constituţional.
Aici, miniştrii sunt într‑o poziţie de inferioritate în raport cu şeful execu‑
tivului. Ei sunt numiţi şi destituiţi de acesta, care e un fel de manager
politic al guvernului (Richard Rose). Miniştrii nu participă la elaborarea
politicilor în domeniile care nu îi privesc în mod direct, spre deosebire de
ceea ce se petrece în executivul‑cabinet, unde fiecare membru al echipei
deliberează în toate materiile. Modelul de tip ierarhic nu a avut succes decât
într‑un singur loc, şi anume în Statele Unite. În rest, că este vorba despre
America Latină sau despre ţări din Europa care au încercat să imite acest
model, n‑a ieşit mare lucru. În ceea ce priveşte Europa, să notăm de ase‑
menea că Ian Budge şi Hans Keman au analizat relaţia dintre negocierea
portofoliilor şi familiile politice, observând că în negocieri portofoliile pot
fi schimbate cu politici.
Câteva date despre guverne. V‑am citat la începutul discuţiei de astăzi
cifre referitoare la ansamblul populaţiei guvernamentale din România. Acum
vreau să menţionez câteva date despre dimensiunea guvernelor. La sfârşitul
celui de‑al Doilea Război Mondial, guvernele din Europa Occidentală aveau
în jur de 12 miniştri. În anii ’80, media, îl urmez şi în această privinţă pe
Blondel, este de 18 posturi guvernamentale. În ultimii ani, e o tendinţă
generală de diminuare a numărului posturilor din cabinet. Ansamblul
miniştrilor la scară globală în 1945 număra 1.000 de miniştri. În anii ’80
se ajunsese la circa 2.500. De la începutul anilor ’80 se merge în direcţia
contrară, adică spre diminuare. Există şi excepţii. Guvernele comuniste, de
pildă, erau pletorice. Şi astăzi există ţări cu guverne foarte ample. În Africa,
de pildă, sunt guverne care tind spre dimensiunile celor din fosta Uniune
Sovietică sau din alte ţări socialiste. În URSS, de pildă, în anii ’80, erau
în medie 75‑80 de miniştri în guvern. Dacă analizăm componenţa guver‑
nelor Groza şi Dăscălescu, vom vedea că România comunistă avea în 1946
doar 24 de miniştri, iar în anii ’80 ajunsese la aproape 80. Portofoliile
acopereau domenii foarte restrânse. Exista un ministru al industriei uşoare,
altul al industriei grele, un ministru al construcţiilor de maşini şi altul al
electrotehnicii şi aşa mai departe. Acestor date vreau să le adaug altele. În
primul rând, am în vedere durata cabinetelor, care e foarte variabilă, osci‑
lând între 12 şi 40 de luni, aşa cum arată W. Müller. Există o diferenţiere
semnificativă în funcţie de tipul cabinetului (Lijphart). Pe de altă parte,
durata medie de exercitare a mandatului variază în funcţie de ţară şi de
experienţa dobândită ca parlamentar (Blondel, Thibeault). Apoi, e vorba
despre nivelul de instrucţie. Ca şi membrii parlamentelor, şi cei ai cabine‑
telor au un nivel de educaţie mult mai ridicat decât nivelul de instrucţie
mediu al populaţiei, ceea ce duce la o imagine răsturnată a structurii soci‑
ale (Hubé). În general, în rândurile acestui personal vom găsi în Statele
Unite absolvenţi ai universităţilor din Ivy League, în Marea Britanie – de
la Oxford şi Cambridge, iar în Franţa – de la École Nationale d’Administration,
École Politechnique sau École Nationale Supérieure. Excepţie de la acest
plus de instrucţie în corpul parlamentar şi guvernamental au făcut, de‑a
lungul anilor, în ţări europene importante, precum Franţa sau Italia, doar
cei care proveneau din partidele comuniste. Cât priveşte durata carierei
ministeriale, aceasta este de circa 3‑4 ani în democraţiile occidentale. Tema
aceasta a fost tratată şi de un specialist de origine română, care a realizat
cercetări foarte bine cotate în Franţa şi în Statele Unite: este vorba despre
Mattei Dogan, unul dintre marii autori de ştiinţă politică din perioada
postbelică.
Alternanţa. De ce se produce? Cum anume are loc? Acestea ar fi
întrebările importante. Încep însă printr‑o remarcă generală. Astăzi, alter‑
nanţa pare să fie un sinonim pentru guvernare democratică. N‑a fost însă
întotdeauna aşa. Până târziu, în anii ’80, se considera, aşa cum spune şi
Jean‑Louis Quermonne, că alternanţa la putere este în mod semnificativ
legată de bipartidism, multipartidismul fiind considerat un obstacol în calea
alternanţei. Vom vedea imediat cum se explică acest fapt. Dar ce este ea?
Alternanţa e permutarea la putere a două partide sau a două coaliţii, o
schimbare de rol produsă în urma unei alegeri. Cei care se aflau până atunci
la putere trec în opoziţie. Pe de altă parte, alternanţa este, în teoria politică,
un substitut al revoluţiei. Permutarea partidelor la putere, respectiv în
opoziţie se face în interiorul regimului. Revoluţia e schimbarea de regim.
Ca să înţelegem însă alternanţa, trebuie să vedem şi ce anume i se opune
Guvernarea 181
în imediata sa vecinătate. Din acest punct de vedere, alternativa este insta‑

larea pentru o lungă perioadă de timp a unui partid în poziţia de partid
dominant. V‑am mai citat astfel de cazuri, cum e cel suedez, cu lunga
domnie de şapte decenii a Partidului Social Democrat, sau cum e cel japo‑
nez, cu lunga domnie a Partidului Liberal Democrat, eliminat de la putere
în 2009. A mai existat o paranteză în anii 1993‑1994, când Partidul Liberal
Democrat a fost îndepărtat de la putere, dar de‑abia acum s‑a produs alter‑
nanţa în Japonia. Alt caz e Italia, care a cunoscut o lungă domnie creş‑
tin‑democrată. Alt exemplu e Franţa celei de‑a IV‑a Republici, în care
instabilitatea era doar aparentă, deoarece, aşa cum au arătat Dogan şi
Campbell, miniştrii supravieţuiau de la un guvern la altul. Aceste demo‑
craţii au cunoscut un pluralism deplin, viaţa publică era aşezată sub semnul
dezbaterilor, dar un partid le‑a dominat în mod absolut pe celelalte. Pentru
Quermonne, o alternativă la schimbarea de guvern, la alternanţă este şi
aşa‑numita democraţie consociativă sau consociaţională, şi anume consti‑
tuirea unui regim bazat pe o coaliţie largă de partide, care se instalează la
putere pentru mulţi ani, ceea ce se schimbă în momentul alegerilor fiind
doar ponderea diverselor partide în ansamblul coaliţiei, iar nu structura
politică a guvernului. Aşa sunt, vă reamintesc, democraţiile din Belgia,
Olanda sau Elveţia, adică din societăţi ce cunosc clivaje multiple. Prezenţa
în guvern a partidelor e rezultatul unei negocieri a forţelor politice, care
reprezintă diversele feţe ale clivajelor şi cad de acord să nu lipsească vre‑
unul din ecuaţia guvernului. Acest mod de guvernare este de asemenea
întâlnit în cazul Comisiei Europene. Comisia este, la limită, o formulă de
democraţie consociativă, observă Quermonne, deoarece în cadrul ei sunt
reprezentate atât toate statele membre, cât şi cele trei orientări politice
dominante – cea socialistă, cea populară şi cea liberală. În Europa institu‑
ţională şi în particular în cazul Comisiei Europene nu putem avea – cel
puţin nu curând, dacă îmi îngăduiţi această profeţie – o bipolarizare a
vieţii politice, care să ducă la o logică de alternanţă. Europenii sunt deo‑
camdată prizonierii unei logici politice consensuale. Subsidiaritatea face
legătura dintre acest nivel şi cel al politicii naţionale (Ghiţă Ionescu), în
condiţiile unei interacţiuni tot mai complexe între cele două (Haguenau‑Moizard).
Trec acum la ultima chestiune, birocraţia. O voi trata mult mai succint
decât celelalte două teme, între altele şi pentru că, aşa cum spunea Aron,
funcţia administrativă apropie regimurile mai degrabă decât le distinge.
Mai întâi, aş observa că există două mari modele în ceea ce priveşte influ‑
enţa alternanţei la putere asupra corpului funcţionăresc: pe de o parte,
modelul britanic, în care corpul birocratic nu este afectat de schimbarea
puterii, pe de altă parte, modelul alternativ, să‑i spunem continental, potrivit
căruia alternanţa la putere este urmată de schimbarea responsabilităţilor la

nivelul cel mai înalt al birocraţiei. Două chestiuni legate de înalţii funcţionari.
Funcţiile lor cele mai importante sunt conceperea (elaborarea) politicilor
şi respectiv implementarea acestora. Şi conceperea, şi implementarea se
fac, în mod evident, într‑o interacţiune cu personalul politic propriu‑zis.
Un efect secund al acestei interacţiuni este acela că o bună parte din per‑
sonalul politic al unor regimuri ajunge să fie selectat din rândul înalţilor
funcţionari. Aşa se petrec lucrurile în ţări precum Germania sau Franţa
(Dormagen & Mouchard). În teoria administrativă se distinge, de asemenea,
între o viziune numită „minimalistă” sau britanică despre înalta funcţie
publică şi respectiv viziunea „maximalistă” sau de inspiraţie franceză. În
primul caz, se consideră că birocraţii nu fac decât să implementeze deci‑
ziile luate de miniştri (Blondel), în timp ce viziunea franceză afirmă că
birocraţii conduc ei înşişi serviciile publice. Nu fac doar implementare, ci
gestionează. Închei spunând că impactul funcţionarilor publici asupra deci‑
ziilor, ca şi interacţiunea lor cu corpul ministerial şi cu aleşii sunt teme de
importanţă pentru ştiinţa politică. La fel de interesantă este şi studierea
acestei relaţii în contextul trecerii de la un sistem comunist la unul demo‑
cratic (Gryzmala‑Busse). Vom trata această chestiune în cadrul ultimei
noastre întâlniri.
Texte
Rudy B. ANDEWEG, „Ministers as double agents? The delegation process
between cabinet and ministers”, European Journal of Political Research, nr. 37,
2000, p. 378:
„Cu doar puţine excepţii, portofoliul unui ministru şi departamentul său coincid,
respectivul ministru fiind responsabil cu propunerea unor iniţiative către cabinet
într‑un anumit domeniu al politicilor publice. Aceasta înseamnă că ministrul este
cel care stabileşte agenda pentru politicile pe care trebuie să le execute: el deter‑
mină dacă se schimbă ceva şi influenţează direcţia şi sensul eventualei schimbări.
Mai mult, majoritatea studiilor cu privire la decizia luată în interiorul cabinetului
din diferite ţări au stabilit existenţa unei reguli tacite în interiorul guvernului,
i.e. miniştrii sunt reticenţi să participe în discuţiile din cabinet care nu au consecinţe
directe asupra portofoliilor lor [...]. Cei mai mulţi dintre miniştri oferă două expli‑
caţii pentru acest fenomen. Prima este că sunt supraîncărcaţi, neavând suficient
timp să‑şi îndrepte atenţia spre ceea ce se întâmplă în afara propriului minister
[...]. Respectiva situaţie este accentuată de lipsa unui personal specializat care să‑i
asiste în dezvoltarea propriei poziţii cu privire la propunerile făcute în alte minis‑
tere. Al doilea motiv este o reciprocitate anticipată: ministrul renunţă la dreptul
său de a interveni în politicile altor portofolii pentru a‑şi proteja propria autonomie”.
Guvernarea 183

Bucureşti, 2001 [1965], pp. 54‑55:
„Administraţia garantează punerea în aplicare a legilor, iar în acest sens poliţia
şi justiţia sunt elemente reprezentative ale administraţiei în componenta sa nega‑
tivă: aceea de a‑i împiedica pe cetăţeni să intre în conflict unii cu alţii, de a
asigura respectarea legilor referitoare la viaţa privată şi publică. Puterea politică
în sensul restrâns al termenului se defineşte prin capacitatea de a lua decizii [...]
Ea acoperă în egală măsură ceea ce juriştii numesc executiv şi legislativ. Aceste
două tipuri de funcţii sunt exercitate în societăţile noastre de două tipuri de oameni,
ele sunt întruchipate în două tipuri de organizaţii: pe de o parte, funcţionarii şi
birocraţia, pe de altă parte, oamenii politici şi sistemul electoral, parlamentar sau
partizan [...] Dintre aceste două funcţii [...] care ne va ajuta să descoperim variabila
majoră, caracteristica supremă a regimurilor? Răspunsul este limpede: nu în
ordinea administrativă găsim ceea ce reprezintă caracterul specific al fiecărui regim.
Funcţia administrativă prezintă în mod necesar mari similitudini de la un regim la
altul”.
Jean BLONDEL, „Party government, patronage and party decline in Western
Europe”, in Richard GUNTHER, Jose Ramon MONTERO, Juan J. LINZ, Political
Parties: Old Concepts and New Challenges, Oxford University Press, 2002, p. 234:
„În democraţiile liberale [...] politicile sunt implementate de către funcţionari
publici, dar nu sunt şi create de către ei, ci de către politicieni, mai precis de către
membrii de partide. Aşa se petrec lucrurile în special în sistemele parlamentare,
întrucât în aceste sisteme, mai mult decât în alte cazuri, guvernele sunt alcătuite
în principal din elitele partidelor care câştigă alegerile. Devenind miniştri, membrii
acestor elite de partid ajung să dea ordine funcţionarilor publici, oricât de neutri
ar fi aceştia. De fapt, neutralitatea funcţionarilor este gândită pentru a facilita
alternanţa la guvernare. Afacerile îndoielnice sau corupţia apar cu complicitatea
şi ajutorul guvernelor care îşi folosesc puterea pentru a domina funcţionarii publici
şi pentru a aduce avantaje ilegale sau semilegale partidelor care susţin guvernele
(sau, în unele cazuri, chiar şi altor partide)”.
Jean BLONDEL, Ferdinand MÜLLER‑ROMMEL, Dariná MALOVA, Governing
New European Democracies, Palgrave Macmillan, 2007, pp. 221‑222:
„E necesar să reamintim caracterul particular al cabinetului ca organism deci‑
zional. Simplificând oarecum, am putea spune că acest caracter particular derivă
din faptul că miniştrii îndeplinesc două sarcini principale în guvernele parlamentare
şi aceste două sarcini sunt într‑o oarecare măsură contradictorii. În primul rând,
cu excepţia miniştrilor fără portofoliu şi a primului‑ministru, fiecare dintre ei
coordonează un domeniu şi, în această calitate, trebuie să abordeze problemele şi
să apere interesele specifice domeniului respectiv. În al doilea rând, miniştrii fac
parte din cabinet, care este un organism colectiv, şi, prin urmare, fie că le place
sau nu, contribuie la rezolvarea problemelor cu care se confruntă guvernul în
ansamblu: această implicare înseamnă că ei acţionează dincolo de sfera portofo‑
liului pe care îl deţin, uneori chiar în deplină contradicţie cu aceasta [...]. Acest
dublu rol al membrilor cabinetului este specific guvernului parlamentar, cu toate

că a ajuns să fie considerat ca fiind natural”.
Jean BLONDEL, Nick MANNING, „Do Ministers Do What They Say?
Ministerial Unreliability, Collegial and Hierarchical Governments”, Political
Studies, vol. 50/2002, p. 461:
„Guvernele contemporane tind să fie construite şi să funcţioneze pe baza a două
modele radical diferite: modelul colegial şi cel ierarhic. Acestea sunt caracterizate
atât printr‑o structură organizaţională diferită, cât şi prin recompense diferite ofe‑
rite membrilor pentru a se asigura că aceştia sunt buni cetăţeni, adică, în acest
caz, că sunt de încredere. Modelul colegial concepe membrii guvernului ca fiind
egali, în sensul că aceştia participă la luarea deciziilor, dar în caz de conflict între
ei, minoritatea trebuie să accepte ceea ce a decis majoritatea. Modelul ierarhic
este structurat în jurul liderului, care se presupune că întruchipează voinţa popo‑
rului şi care, pe această bază, aşteaptă din partea membrilor guvernului un sprijin
loial cu privire la deciziile luate”.
„În deceniile de după cel de‑al Doilea Război Mondial, în jur de 20.000 de
persoane au fost membri în guvernele naţionale. Aceşti miniştri au o formaţie
asemănătoare membrilor legislativelor: ei sunt majoritatea bărbaţi, provin din
grupuri de clasă mijlocie şi sunt de vârstă mijlocie. Totuşi, numărul femeilor în
guverne a crescut începînd cu anii şaptezeci. În Scandinavia, femeile reprezintă o
minoritate importantă, iar la sfârşitul anilor optzeci ele au format o majoritate în
guvernul norvegian. Muncitorii manuali, muncitorii calificaţi şi fermierii sunt de
asemenea rar întâlniţi în guvern [...] Miniştrii provin în mare parte din rândul
avocaţilor, profesorilor, personalului din administraţie, managerilor şi, în regimu‑
rile militare, al armatei, în timp ce oamenii de afaceri sunt slab reprezentaţi, ca
de altfel şi în majoritatea parlamentelor. Managerii din sectorul public şi persona‑
lul din administraţie au fost numeroşi nu doar în statele comuniste şi ale lumii a
treia, ci şi în multe ţări occidentale”.
Jean BLONDEL, Jean‑Louis THIBEAULT (ed.), The Profession of Government
Minister in Western Europe, Macmillan, Londra, 1991, pp. 48 şi 75, apud
Durata medie în funcţie a miniştrilor şi provenienţa lor
Parlamentari
Durata Vechimea medie
Ţara în momentul numirii
în funcţie (ani) în Parlament (ani)
(%)
Luxemburg 6,8 80,5 9,5
Irlanda 6,6 95,9 9,2
Austria 6,0 67,7 8,2
Guvernarea 185
Suedia 5,9 61,3 9,1

Germania 5,6 73,6 7,7
Marea Britanie 4,8 95,1 12,2
Danemarca 4,4 78,8 9,7
Olanda 4,0 52,9 7,0
Norvegia 3,9 57,1 7,8
Italia 3,8 94,1 9,1
Belgia 3,8 86,9 7,6
Franţa 5R 3,6 68,9 7,5
Finlanda 3,0 62,4 10,3
Notă: Datele se referă la perioada 1945‑1984. Franţa 5R = Franţa în timpul celei de‑a V‑a
Republici (după 1958).
James M. BUCHANAN, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, tradu‑

cere de Liviu Papuc, Institutul European, Iaşi, 1997 [1975], pp. 219‑220:
„Este nerealist să considerăm că oficialităţile alese ce ocupă poziţii de responsabi
litate executive şi legislative nu au preferinţe personale în legătură cu dimensiunea
globală a sectorului public, sursele de venituri şi, în primul rând, componentele
specifice ale cheltuielilor publice. O persoană care este total indiferentă faţă de toate
aceste probleme nu va fi atrasă de politică, nici ca profesiune, nici ca vocaţie.
Politicienii sunt mai degrabă acele persoane care au preferinţe personale în astfel
de chestiuni şi care sunt atrase în politică tocmai pentru că au credinţa că prin politică
pot exercita o anumită influenţă asupra rezultatelor colective. Odată ce se recunoaşte
acest punct simplu, însă fundamental, este uşor de sesizat că rezultatele bugetare
nu vor reflecta în întregime preferinţele votanţilor, nici chiar pe cele ale membri‑
lor coaliţiei efective care obţine victoria pentru propriul candidat sau partid”.
Ian BUDGE, Hans KENAN, Parties and Democracy: Coalition Formation and
Government Functioning in Twenty States, Oxford University Press, Oxford, 1990,
p. 29:
„O problemă centrală este [...] aceea a schimburilor dintre portofolii (offices)
şi politici (policies) pe care partidele sunt gata să le facă într‑o situaţie specifică.
Considerarea simultană a obiectivelor în termeni de politici şi în termeni de por‑
tofolii face posibil ca, în procesul de negociere pentru formarea guvernului de
coaliţie, anumite concesii cu privire la politici să fie compensate prin portofolii
sau invers, în mai multe maniere posibile”.
CONSTITUŢIA Republicii Populare Române din 1952, in Buletinul Oficial al
Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, nr. 1 din 27 septembrie 1952:
„Art. 3. : Republica Populară Română s‑a născut şi s‑a întărit ca rezultat al
eliberării ţării de către forţele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia imperialistă, ca rezultat al doborârii
puterii moşierilor şi capitaliştilor de către masele de la oraşe şi sate în frunte cu
clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român [...]
Art. 16.: Regimul de stat al Republicii Populare Române este regimul demo‑
craţiei populare, care reprezintă puterea oamenilor muncii. [...]
Art. 86.: Cetăţenii cei mai activi şi cei mai conştienţi din rândurile clasei
muncitoare şi din rândurile celorlalte pături de oameni ai muncii se unesc în Partidul
Muncitoresc Român, detaşamentul de avangardă al oamenilor muncii în lupta
pentru întărirea şi dezvoltarea regimului de democraţie populară şi pentru constru‑
irea societăţii socialiste. Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât
a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat. În jurul lui
se strâng laolaltă toate organizaţiile celor ce muncesc din Republica Populară Română”.
CONSTITUŢIA Republicii Socialiste România din 1965, in Buletinul Oficial
al Republicii Socialiste România, nr. 1 din 21 august 1965, republicată în Buletinul
Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 64 din 27 octombrie 1986:
„Art. 1.: România este republică socialistă. Republica Socialistă România este
stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar. Teritoriul
său este inalienabil şi indivizibil.
Art. 2.: Întreaga putere în Republica Socialistă România aparţine poporului,
liber şi stăpân pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească
‑ţărănească. În strânsă unire, clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate –,
ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire
de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile trecerii la comunism.
Art. 3.: În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii
societăţi este Partidul Comunist Român. [...]
Art. 25.: Dreptul de a depune candidaturi aparţine Frontului Democraţiei şi
Unităţii Socialiste, cel mai larg organism politic permanent, revoluţionar, demo‑
cratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub
conducerea Partidului Comunist Român, a forţelor politice şi sociale ale naţiunii
noastre socialiste, a tuturor organizaţiilor de masă şi obşteşti, pentru participarea
întregului popor la înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului,
la conducerea tuturor domeniilor de activitate.
Art. 26.: Cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rândurile muncitori‑
lor, ţăranilor, intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc
în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei munci‑
toare, detaşamentul ei de avangardă. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte
cu fidelitate năzuinţele şi interesele vitale ale poporului, îndeplineşte rolul condu‑
cător în toate domeniile construcţiei socialiste, îndrumă activitatea organizaţiilor
de masă şi obşteşti, precum şi a organelor de stat”.
Robert DAHL, Despre democraţie, traducere de Ramona Lupaşcu, Alina Maria
Turcu, Mihaela Bordea, Adriana Bargan‑Ştraub, Institutul European, Iaşi, 2003
[1998], pp. 120‑121:
„Constituţiile pot influenţa multe aspecte ale democraţiei unei ţări. [...] Constituţia
poate contribui la asigurarea stabilităţii instituţiilor democratice fundamentale [...].
Nu numai că poate să creeze un cadru guvernamental democratic, ci şi să asigure
toate drepturile şi garanţiile necesare pentru funcţionarea instituţiilor politice. [...]
Constituţia poate asigura protecţia drepturilor minorităţii şi majorităţii populare. [...]
Constituţia poate menţine neutralitatea în raport cu cetăţenii unei ţări. Asigurând
Guvernarea 187
drepturile şi îndatoririle fundamentale, prevederile constituţionale pot de asemenea să

garanteze faptul că procesul de creare a legilor este menit să nu favorizeze, dar nici să
nu penalizeze opiniile sau interesele îndreptăţite ale unui cetăţean sau grup de cetăţeni”.
Jean‑Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE (ed.), Les démocraties européennes,
Armand Colin, Paris, 2008, şi website‑urile parlamentelor fiecăreia dintre ţări:
Numărul de membri ai corpurilor legislative
Ţara Parlament bicameral

Austria Nationalrat – 183, Bundesrat – 62
Belgia Camera Reprezentanţilor (Chambre des Représentants/Volksvertegenwoor
digers) – 150, Senat (Sénat/Senaat) – 71
Franţa Adunarea Naţională (Assemblée nationale) – 577, Senat (Sénat) – 343
(348 în 2011)
Germania Bundestag – 622; Bundesrat – 69
Irlanda Oireachtas: Camera Reprezentanţilor (Dáil Éireann) – 166, Senat (Seanad
Éireann) – 60
Italia Camera Deputaţilor (Camera dei Deputati) – 630, Senat (Senato della Re‑
pubblica) – 315
Spania Las Cortes Generales: Congresul Deputaţilor (Congreso de los Diputados) –
350, Senatul (Senado) – 264
Ţara Parlament unicameral
Bulgaria Adunarea Naţională – 240
Cipru Camera Reprezentanţilor (Vouli Antiprosopon) – 80
Danemarca Parlament (Folketing) – 179 (175 aleşi în Danemarca, 2 în insulele Feroe,
2 în Groenlanda)
Estonia Parlament (Riigikogu) – 101
Finlanda Parlament (Eduskunta) – 200
Grecia Parlament (Vouli Ton Ellinon) – 300
Letonia Parlament (Saeima) – 100
Lituania Parlament (Seimas) – 141
Luxemburg Camera Deputaţilor (Chambre des Députés) – 60
Ungaria Adunarea Naţională (Orszaggyules) – 386
Lieven DE WINTER, „Parties and Government Formation, Portfolio Allocation,

and Policy Definition”, in Kurt R. LUTHER, Ferdinand MÜLLER‑ROMMEL
(ed.), Political Parties in the New Europe: Political and Analytical Challenges,
Oxford University Press, Oxford, 2002, p. 190:
„Baza teoretică a regulii proporţionalităţii este premisa preluată din teoria
jocurilor, conform căreia jucătorii dispun de o importanţă proporţională cu numă‑
rul de mandate deţinute în parlament. Gramson a afirmat că orice participant va
dori ca într‑o coaliţie ceilalţi să ceară o parte de răsplată proporţională cu can‑
titatea de resurse cu care contribuie la coaliţie. În ciuda regulii proporţionalităţii,
spunea acelaşi autor, un jucător minor ar trebui să fie capabil să‑şi sporească
importanţa faţă de jucătorul major, dacă partidul minor este necesar pentru a ţine
un al treilea jucător în afara coaliţiei. De aceea, dimensiunea redusă a partidelor

mici este compensată de capacitatea lor de a negocia. [...] Deşi jucătorii vor încerca
să‑şi sporească numărul de portofolii trecând dincolo de logica proporţională, de
fapt ei doresc să câştige un număr de posturi măcar egal cu importanţa lor. De
vreme ce toţi actorii consideră proporţionalitatea ca exigenţă minimală a cererilor
lor, fiecare va accepta ca şi ceilalţi jucători să primească minimul aşteptat şi, în
cele din urmă, proporţionalitatea va deveni singurul principiu de alocare asupra
căruia pot cădea cu toţii de acord”.
Mattei DOGAN, „Clasa politică franceză. Compoziţie şi profesionalizare”
[1994], in Sociologie politică. Opere alese, traducere de Laura Lotreanu, Nicolae
Lotreanu, Editura Alternative, Bucureşti, 1999, pp. 90‑91:
„Miniştrii sunt reprezentanţii cei mai notorii ai clasei politice. Putem distinge
două categorii: cei care rămân multă vreme pe culmile puterii şi personajele
efemere care ajung la vârf şi coboară aproape imediat. Astfel, în timpul celei de‑a
III‑a Republici, dintr‑un total de 631 de miniştri, selecţia lor s‑a efectuat în şi prin
partide şi prin filtrul constituit de comisiile şi comitetele parlamentare. Peste 90%
din cei 631 din cea de‑a III‑a Republică şi din cei 227 din cea de‑a IV‑a au fost
selecţionaţi în acest mod. Însă aceste două filiere s‑au epuizat începând cu 1958
şi mai ales din 1962 încoace, lăsând drumul liber filierei mandarinale, adică unui
itinerariu invers, care duce de la înalta funcţie publică la legitimarea electorală.
În timpul perioadei gaulliste (1958‑1974), din 128 de miniştri şi secretari de stat,
56 au urmat filiera mandarinală şi, dintre aceşti 56, 39 au făcut o haltă într‑un cabinet
ministerial. În timpul celor şapte ani de guvernare ai lui V. Giscard d’Estaing,
filiera mandarinală a devenit dominantă. A cunoscut un declin sub preşedinţia lui
Mitterrand, care a reanimat filiera partizană, blocând însă aproape complet filiera
parlamentară”.
Mattei DOGAN, Peter CAMPBELL, „Le personnel ministériel en France et
en Grande Bretagne”, Revue Française de Sciences Politiques, vol. VII, nr. 2,
aprilie‑iunie, octombrie‑decembrie 1957, p. 795:
„Instabilitatea ministerială în Franţa este un fenomen a cărui semnificaţie este
mult mai puţin profundă decât se crede în general, căci schimbare de guvern nu
înseamnă neapărat nici schimbare politică, nici schimbare de metodă. Este vorba
adeseori de o nouă cristalizare a aceleiaşi majorităţi parlamentare, în jurul unei
noi echipe ministeriale care conţine puţini oameni noi şi care propune un program
a cărui noutate se limitează în mare parte la stabilirea ordinii priorităţilor”.
Jean‑Yves DORMAGEN, Daniel MOUCHARD, Introduction ŕ la sociologie
politique, De Boeck, Bruxelles, 2008, p. 137:
„Primul grup îi reuneşte pe profesioniştii puri ai politicii, care se află înainte
de toate printre persoanele care fac carieră în interiorul partidelor sau al sindica‑
telor. Aşa se întâmplă în Italia, unde cariera internă în partid deschide accesul la
cele mai înalte responsabilităţi politice. O treime din parlamentarii italieni pot fi
consideraţi ca 100% profesionişti ai politicii, care au făcut carieră în birocraţiile
partizane. Situaţia reflectă puterea organizaţiilor care, deşi şi‑au pierdut din importanţă
Guvernarea 189
faţă de sfârşitul anilor optzeci, includ sute de mii de aderenţi şi au ramificaţii pe

întreg teritoriul. La fel stau lucrurile în Germania, unde o treime dintre membrii
Bundestagului sunt, ca şi în Italia, 100% profesionişti. Al doilea grup include
funcţionarii angajaţi în politică, foarte prezenţi în Franţa şi în Germania. Bundestagul
ales în 2002 număra 318 funcţionari. În Franţa, între 1958 şi 1968 aproape 30%
dintre deputaţi proveneau din sectorul public. Numărul lor a crescut în anii urmă‑
tori: 31% în 1973, 40% în 1978, 53% în 1981”.
Anna GRZYMALA‑BUSSE, „The Discreet Charm of Formal Institutions:
Post‑communist Party Competition and State Oversight”, Comparative Political
Studies, vol. 39, nr. 3, 2006, p. 272:
„Noile instituţii de monitorizare şi supraveghere au trebuit să depăşească moş‑
tenirile erei comuniste, care a lăsat statul pregătit pentru a fi exploatat în mod
discreţionar. Mai întâi, statul comunist nu avea funcţionari publici. Birocraţii erau
mai degrabă supuşi codului muncii decât unui cod al funcţionarului public care ar
fi putut atât să le asigure neutralitatea politică, cât şi să acorde angajaţilor statului
protecţie împotriva presiunilor politice. Miniştrii pur şi simplu îşi angajau propriii
oameni şi ar fi putut să continue această practică după 1989, dacă nu ar fi fost
adoptate legi ale funcţionarului public. În al doilea rând, exista o discreţie consi‑
derabilă cu privire la dimensiunea bugetară şi la distribuirea resurselor – rezultând
astfel slabe constrângeri bugetare. Bunurile statului erau disponibile pentru inte‑
resele private ale partidelor postcomuniste şi ale elitelor lor. În al treilea rând,
existau puţine structuri de responsabilitate formală. Lipsea o analiză regulatoare,
juridică sau legislativă a acţiunilor guvernului, în condiţiile în care partidul comu‑
nist utilizase statul ca pe propriul fief”.
lextenso édition, Paris, 2009, p. 16:
„Declaraţiile incendiare ale miniştrilor care afirmă că, după lungi negocieri,
Bruxelles le‑a impus cutare sau cutare măsură se bazează pe o păcăleală. E impo‑
sibil, şi chiar periculos, să distingi între deciziile care ar fi luate la Bruxelles de
către o birocraţie anonimă şi respectiv politica dusă de guvernele naţionale.
Guvernele naţionale sunt cele care iau deciziile esenţiale în Uniunea Europeană.
Consiliul (de miniştri), Consiliul european (al şefilor de stat şi de guvern) rămân
locuri esenţiale. Parlamentul European are drept misiune să reprezinte popoarele
statelor unite în cadrul comunităţii (art. 189, TCE), şi nu un popor european unic
şi ipotetic. Deşi parlamentarii europeni fac parte din grupuri politice plurinaţionale,
legăturile dintre deputaţi şi statele lor de origine nu pot fi tăiate. Parlamentul e
alcătuit din deputaţi aleşi în fiecare stat în parte, conform unor reguli naţionale şi
în funcţie de apartenenţa lor la partide politice naţionale. Puterile naţionale şi
puterea europeană sunt intim legate”.
Nicolas HUBÉ, „Le recrutement social des professionels de la politique”, in
Antonin COHEN, Bernard LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel
de science politique, La Découverte, Paris, 2009, p. 353:
„Reprezentarea parlamentară furnizează o imagine răsturnată a structurii soci‑
ale [...]. În acest sens, competiţia politică priveşte mai întâi de orice poziţiile de
la vârful ierarhiei sociale. Această constatare generală – care acreditează teza lui
Michels despre legea de bronz a oligarhiei – este completată de o altă constatare,
şi anume: cu cât urci în ierarhia puterii, cu atât originea socială a liderilor e mai
elevată. Recrutarea personalului politic urmează deci o logică socială. Această lege
generală, care îi defavorizează cumva pe cei cu origine socială sau culturală
modestă, este atât de influentă, încât efectele sale se resimt şi în sânul organiza‑
ţiilor partizane, care caută să o limiteze, cultivând profilurile atipice ale unora
dintre membrii lor”.
Alexandra IONAŞCU, „Volatilité et stabilisation du personnel gouvernemental.
Les cabinets roumains: 1919‑1939 et 1989‑2004”, Studia Politica, vol. VII, nr. 1,
2007, pp. 80‑81:
„Guvernele cel mai puţin afectate de dinamicile interne ale personalului politic
sunt cele menite să dureze o perioadă scurtă de timp şi care au un mandat specific,
acela de a pregăti alegerile [...]. Pe de altă parte, guvernele caracterizate de o
instabilitate sporită în ceea ce priveşte durata mandatelor miniştrilor şi secretarilor
de stat sunt cabinetele N. Văcăroiu, V. Ciorbea şi A. Năstase [...]. Astfel, în
perioada postcomunistă putem identifica ca regulă generală faptul că pe măsură ce
guvernul reuşeşte să‑şi îndeplinească mandatul este probabil să asistăm la remani‑
eri importante. Prin urmare, partidele aflate la putere au adoptat o politică ce a
favorizat un dublu răspuns la crizele politice: fie schimbarea primului‑ministru,
fie schimbarea cvasitotală a echipei ministeriale. Chiar şi în cazul guvernelor
stabile există o reînnoire constantă a personalului guvernamental la intervale infe‑
rioare mandatului teoretic de patru ani. Aceste rezultate pot fi interpretate drept o
strategie a partidului aflat la guvernare, care ar urma principiul potrivit căruia
preţul ce este de plătit pentru păstrarea primului‑ministru în funcţie constă în
schimbarea unei părţi importante a echipei sale”.
Ghiţă IONESCU, Oameni de stat într‑o lume interdependentă, traducere de
Roxana‑Aura Duma, All, Bucureşti, 1998 [1991], p. 381:
„Subsidiaritate este un substantiv care nu se regăseşte încă în majoritatea
dicţionarelor, care amintesc doar de adjectivul subsidiar aşa cum a fost el utilizat
în secolele trecute în limbajul teologic şi juridic. A fost introdus în terminologia
Comisiei europene într‑un raport din 1975, în timpul preşedinţiei lui Roy Jenkins.
De atunci a pătruns în limbajul relaţiilor internaţionale şi în acela al interdepen‑
denţei şi descrie diviziunea logică a categoriilor proceselor de creare a politicilor
între, să zicem, grade de decizie şi politici macro, medii şi inferioare. Conform
importanţei lor diferite, ele se referă la competenţele corespunzătoare autorităţilor
supranaţionale, naţionale şi locale. Autorităţile supranaţionale sunt chemate să
rezolve numai acele probleme care nu pot fi rezolvate de către autorităţile naţionale
sau nu pot fi aplicate de către acestea reprezintă explicaţia comunitară curentă”.
Amie KREPPEL, „Legislatures”, in Daniele CARAMANI (ed.), Comparative
Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008, pp. 176‑178 (date extrase din
George Thomas KURIAN, Laurence D. LONGLEY, Thomas O. MELIA, World
Encyclopedia of Parliaments and Legislatures, Congressional Quarterly, Washington
DC, 1998, actualizate pe baza website‑urilor parlamentelor studiate):
Guvernarea 191
Durata sesiunilor anuale

Ţara Camera inferioară Sesiuni anuale Zile de şedinţă
Argentina Camera Deputaţilorsesiune anuală de la 1 martie la
30 noiembrie
Austria Consiliul Naţional sesiune anuală de la mijlocul lui
(Bundesrat) septembrie până la mijlocul lui iu‑
nie
Belarus Camera Reprezentan‑ variabilă 170 de zile
ţilor
Belgia Camera Reprezentan‑ din a doua marţi din octombrie – minim 40 de zile
ţilor 20 iulie pe sesiune
Bhutan Tsgogdu trebuie să se întrunească cel puţin
o dată pe an (mai-iunie sau octom‑
brie‑noiembrie)
Bolivia Camera Deputaţilor 90 de zile (pre‑
lungire până la
120 de zile)
Brazilia Camera Deputaţilor 2 sesiuni anuale 1 martie – 30 iunie
şi 1 august – 5 decembrie
Canada Camera Comunelor septembrie-iunie
Chile Camera Deputaţilor o sesiune anuală 21 mai – 18 sep
tembrie
China Congresul Naţional o dată pe an, de obicei în martie 14 zile
al Poporului
Ciad Adunarea Naţională 2 sesiuni anuale în aprilie şi în oc‑ 90 de zile în se
tombrie siune
Columbia Camera Reprezentan‑ 2 sesiuni anuale: 20 iulie – 16 de
ţilor cembrie şi 16 martie – 20 iunie
Coreea de Kukhoe sesiunea regulată nu poate depăşi în medie 45 de
Sud 100 de zile, sesiunile speciale nu zile pe an în se‑
pot depăşi 30 de zile siune plenară
Danemarca Folketing sesiune anuală octombrie-iunie (nu aprox. 100 de şe
există întruniri în iulie, august şi dinţe de plen pe
septembrie) an
Egipt Adunarea Poporului a doua miercuri din noiembrie –
30 iunie
Elveţia Consiliul Naţional de 4 ori pe an (la 3 luni), sesiunile 3 săptămâni – se
extraordinare sunt permise siuni ordinare,
1 săptămână pen‑
tru sesiunile ex‑
traordinare
Finlanda Eduskunta sesiuni de primăvară şi toamnă (va‑
canţă în decembrie-ianuarie şi pe
timpul verii)
Franţa Adunarea Naţională sesiune anuală octombrie-iunie
Granada Camera Reprezentan‑ trebuie să se întrunească cel puţin
ţilor o dată la 6 luni
Grecia Vouli sesiune anuală din prima luni a lui oc

tombrie (pentru nu mai puţin de 5 luni)
Guyana Adunarea Naţională oficial, în sesiune în fiecare zi cu se întruneşte în
excepţia sâmbetelor şi duminicilor medie 2 zile pe
lună
India Camera Cetăţenilor 3 sesiuni pe an: februarie-mai, iulie
(Lok Sabha) -august, noiembrie-decembrie
Italia Camera Deputaţilor pe tot parcursul anului (vacanţe ofi
ciale: 1 săptămână de Paşti, 2 săptă
mâni pentru Crăciun şi august)
Japonia Camera Reprezentan‑ sesiuni ordinare ianuarie-mai (sesi‑ 150 de zile/se‑
ţilor uni extraordinare vara-toamna, cu siune ordinară
durat\ variabilă)
Marea Camera Comunelor pe tot parcursul anului, vacanţă de
Britanie Crăciun (3 săptămâni), Paşti (1 săp
tămână) şi vara (10 săptămâni)
Mexic Camera Deputaţilor 2 sesiuni anual: 1 septembrie –
15 decembrie şi 15 martie – 30 aprilie
Noua Camera Reprezentan‑ sesiunile se desfăşoară pe întreg par
Zeelandă ţilor cursul anului calendaristic, în gene‑
ral nu sunt şedinţe în ianuarie
Pakistan Adunarea Naţională 2 sesiuni anuale, camera nu poate
rămâne nereunită mai mult de
120 de zile
Polonia Sejm continuu – şedinţele sunt stabilite 26 de şedinţe per
de către conducerea camerei an (1-4 zile fie
care) în octom
brie 2001 – oc
tombrie 2005
România Camera Deputaţilor 2 sesiuni anuale: februarie-iunie şi
septembrie-decembrie
Rusia Duma de Stat 2 sesiuni anuale: mijlocul lui ianu‑ în general 2 zile
arie – mijlocul lui iulie şi începutul pe săptămână,
lui octombrie – sfârşitul lui decem 3 săptămâni pe
brie lună în sesiune
Singapore Parlament nu există calendar fix, o şedinţă pe
lună, 6 luni perioada maximă între
sesiuni
Siria Adunarea Poporului 3 sesiuni pe an octombrie-decem
brie, jumătatea lui februarie-martie
şi jumătatea lui mai-iunie
Slovacia Consiliul Naţional 2 sesiuni anuale (primăvară şi toamnă)
Spania Congresul Deputaţilor 2 sesiuni anuale: februarie-iunie şi
septembrie-decembrie
Taiwan Yuan Legislativ 2 sesiuni anuale: februarie-mai şi 2 şedinţe pe săp
septembrie-decembrie tămână pe par
cursul sesiunilor
Guvernarea 193
Tanzania Bunge un număr de sesiuni variabil, du‑ 25-30 de zile pe

rând între 4 zile şi 2 săptămâni an în medie
Turcia Marea Adunare sesiune anuală 1 octombrie – 30 sep se întruneşte în
Naţională tembrie care poate să-şi întrerupă şedinţe de marţi
activitatea maximum 3 luni până joi
Venezuela Camera Deputaţilor şedinţe ordinare: începutul lui mar
tie – începutul lui iunie şi începutul
lui octombrie – finele lui noiembrie
M.J. LAVER, Ian BUDGE, „The relationship between party and coalition
policy in Europe: an empirical synthesis”, in idem (ed.), Party Policy and
Government Coalitions, St Martins Press, Houndmills, 1992, p. 428:
„Politicile constituie un factor important în formarea guvernelor de coaliţie
europene. Modelele nu sunt atât de clare pe cât ne‑am putea aştepta [...]. Politicile
par să fie mai puţin importante în anumite ţări (în special în Israel şi Italia) decât
în altele (Scandinavia). Modelele de politici construite pe o singură dimensiune
spaţială funcţionează mai bine în anumite zone (Scandinavia), în timp ce modelele
construite pe mai multe dimensiuni funcţionează mai bine în alte părţi (în special
în Italia, Belgia şi Olanda). Constrângeri sistemice semnificative cu privire la
negocieri modifică în mod substanţial predictibilitatea modelelor stabilite [...]. Cu
toate acestea [...] politicile ne ajută să interpretăm formarea coaliţiilor din Europa”.
Arendt LIJPHART, „A Note on the Meaning of the Cabinet Durability”,
Comparative Political Studies, vol. 17, nr. 2, 1984, pp. 275‑276:
„Diferenţa dintre guvernele minimal câştigătoare şi cele supradimensionate este
mai importantă decât aceea dintre guvernele monocolore şi cele de coaliţie în ceea
ce priveşte predicţia duratei acestora [...]. Orice măsură a durabilităţii am alege,
diferenţa dintre coaliţiile minimal câştigătoare şi guvernele supradimensionate este
mai mare decât cea dintre cabinetele monocolore şi cele de coaliţie. [...] Durata
cabinetelor minoritare este greu de prezis. Multe cabinete minoritare sunt de fapt
apropiate de un statut majoritar şi pot fi numite cabinete cvasimajoritare [...]. Prin
urmare, ne putem aştepta ca acestea să se comporte la fel ca şi cabinetele minimal
câştigătoare. Pe de altă parte, cabinetele cu o susţinere parlamentară mai restrânsă
sunt forţate în mod frecvent să construiască nişte coaliţii instabile cu multe alte
partide parlamentare pentru a aduna suficiente voturi menite să ducă la adoptarea
programulului legislativ. E mai probabil ca astfel de cabinete minoritare să se
comporte precum coaliţiile supradimensionate [...] . De fapt, durata medie a cabi‑
netelor minoritare este apropiată de cea a cabinetelor supradimensionate, dar mai
scurtă decât a acestora”.
Lucian‑Dumitru Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1999], pp. 114‑115:
„Prima şi a doua coloană din tabel prezintă tipurile de cabinet din treizeci şi şase
de democraţii, în termenii perioadelor cât s‑au aflat la putere cabinete monocolore
[CAMO] şi minimal câştigătoare [MINC]. Valorile din a treia coloană [M%] sunt mediile
celor din primele două: ele măsoară gradul general de majoritarism în formarea
cabinetelor. Ţările sunt enumerate în ordinea crescătoare a naturii majoritariste a
cabinetelor”.
Perioade de timp (în procente) în care s‑au aflat la putere cabinete minimal câştigătoare
[MINC] şi cabinete monocolore [CAMO] în cele treizeci şi şase de democraţii, 1945‑1996
Ţara MINC CAMO M%

Elveţia 8,2 0 4,1
Israel 21,6 0,1 10,8
Italia 11,4 10,3 10,9
Finlanda 14,6 10.9 12,8
Mauritius 28,0 0 14,0
Papua Noua Guinee 46,0 0 23,0
Olanda 50,5 0 25,3
Danemarca 17,4 42,9 30,2
Germania 70,8 1,7 36,2
Belgia 66,7 8,3 37,5
Portugalia 37,4 43,0 40,2
Austria 49,1 33,8 41,4
Luxemburg 88,3 0 44,1
Islanda 88,2 3,0 45,6
Suedia 24,6 70,4 47,5
Japonia 49,9 46,2 48,1
India 63,6 41,4 52,5
Columbia 58,5 52,9 55,9
Irlanda 64,0 53,9 58,9
Franţa 71,9 53,1 62,5
Norvegia 46,9 79,4 63,1
Spania 46,0 100 73,0
Venezuela 63,6 83,1 73,4
Statele Unite 73,2 89,1 81,2
Australia 94,6 69,2 81,9
Costa Rica 78,7 100 89.4
Canada 82,0 100 91,0
Marea Britanie 93,3 100 96,7
Grecia 97,3 96,4 96,9
Trinidad 100 98,1 99,1
Noua Zeelandă 99,2 99,7 99,5
Bahamas 100 100 100
Barbados 100 100 100
Botswana 100 100 100
Jamaica 100 100 100
Malta 100 100 100
Guvernarea 195
Hennie P.P. LÖTTER, Injustice,Violence and Peace: The Case of South Africa,
Rodopi, Amsterdam‑Atlanta, 1997, pp. 49‑50:
„În septembrie 1984 a fost inaugurat un nou Parlament tricameral, având mem‑
bri albi, de culoare (aşa‑numiţii metişi) şi indieni. Negrii nu erau reprezentaţi.
Acest nou Parlament înlocuia Parlamentul format exclusiv din albi şi bazat pe
modelul britanic Westminster. Albii erau conştienţi de faptul că era necesar să facă
unele concesii, fiind confruntaţi cu îndelungi proteste politice, şi sperau că aceste
noi instituţii concepute în mod unilateral ar putea satisface aspiraţiile politice ale
persoanelor din alte rase. [...] Participarea a fost definită în termeni rasiali, ea fiind
posibilă doar în cazul albilor, al persoanelor de culoare şi al indienilor – fiecare
grup având propria cameră în legislativ. Faptul că participarea era rezervată albilor,
indienilor şi persoanelor de culoare echivala cu excluderea negrilor din veritabilul
centru de putere al Africii de Sud. Ei – în calitate de cetăţeni majoritari ai Africii
de Sud (aproximativ 70%) – au fost astfel obligaţi să se limiteze la puterea politică
indirectă şi la oportunităţile politice oferite de consiliile locale constituite pe baze
rasiale în localităţile urbane dominate de negri şi în guvernele regiunilor autonome
create pe baze etnice”.
Wolfgang C. MÜLLER, „Governments and Democracies”, in Daniele
CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008,
p. 208:
Forma guvernelor şi durata acestora (1945‑2007)
Monocolore Coaliţie Durata medie (luni)

Ţara
N N % Monocolore Coaliţie Total
Austria 6 19 76 40,7 28,3 30,1
Belgia 5 30 85,7 10,2 20,8 19,2
Danemarca 14 19 57,6 18,6 27,2 23,4
Finlanda 11 37 77,1 15,2 17,5 15,2
Franţa 6 22 78,6 13,4 22,9 20,8
Germania 4 24 85,7 4,3 28,3 24,8
Grecia 11 2 15,4 30,3 3,9 23,4
Irlanda 13 10 43,5 29,8 33,8 32,9
Luxemburg 0 16 100 – 40 40
Marea Britanie 22 0 0 32,2 – 34,2
Norvegia 19 10 34,5 27,5 22,7 26
Olanda 0 28 100 – 27,8 27,8
Portugalia 10 8 44,4 36,1 12,8 19,5
Spania 12 0 0 36,8 – 33,9
Suedia 20 8 28,6 28,5 24,2 27,4
TOTAL 179 289 61,8 24,9 24
Jean‑Louis QUERMONNE, L’alternance au pouvoir, Presses Universitaires de

France, Paris, 1988, p. 4:
„Este dificil să formulezi o definiţie a alternanţei. Se spune de regulă că ea ar
implica permutări între două partide sau două coaliţii aflate la putere, respectiv în
opoziţie. De fapt, ea operează o schimbare de rol între forţele politice situate în
opoziţie, care acced la putere graţie alegerii prin vot universal, şi alte forţe poli‑
tice care renunţă temporar la putere pentru a trece în opoziţie. Toate acestea,
respectând regimul politic aflat în vigoare. Faptul că rocada se produce fără a
antrena o schimbare de regim este esenţial. Aceasta nu înseamnă că alternanţa
exclude orice revizuire constituţională. Dar ea [este], de fapt, un substitut nonvi‑
olent al revoluţiei”.
ROMPRES; Guvernele României comuniste, http://documentare.rompres.ro/
guverne.php [consultat în ianuarie 2010]:
GUVERNUL DR. PETRU GROZA, 6 martie 1945 – 30 decembrie 1947
Componenţa: Preşedintele Consiliului de Miniştri, Vicepreşedintele Consiliului
de Miniştri, Ministrul afacerilor interne, Ministrul afacerilor străine, Ministrul
finanţelor, Ministrul justiţiei, Ministrul educaţiei naţionale, Ministrul propagandei
(din martie 1946, Ministrul informaţiei), Ministrul artelor, Ministrul cultelor,
Ministrul războiului, Ministrul agriculturii şi domeniilor, Ministrul industriei şi
comerţului (din noiembrie 1946, Ministrul economiei naţionale; din aprilie 1947,
Ministrul industriei şi comerţului), Ministrul minelor şi petrolului, Ministrul
comunicaţiilor şi lucrărilor publice, Ministrul muncii, Ministrul asistenţei şi asi‑
gurărilor sociale, Ministrul sănătăţii, Ministrul cooperaţiei, 2 Miniştri secretari de stat.
GUVERNUL CONSTANTIN D|SC|LESCU 2, 28 martie 1985 – 22 decem‑
brie 1989
Componenţa: Prim‑ministru al Guvernului, 3 Prim vice‑prim‑miniştri ai
Guvernului, 18 Vice‑prim‑miniştri ai Guvernului, Ministru de Interne, Ministrul
Afacerilor Externe, Ministrul Finanţelor, Preşedinte al Comitetului de Stat al
Planificării, Ministrul Justiţiei, Ministrul Educaţiei şi Învăţământului, Ministrul
Apărării Naţionale, Ministrul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice
Internaţionale, Ministrul Aprovizionării Tehnico‑Materiale şi Controlului
Gospodăririi Fondurilor Fixe, Ministrul Industriei Metalurgice, Ministrul Industriei
Construcţiilor de Maşini, Ministrul Industriei Petrochimice, Ministrul Industriei
Chimice, Ministrul Energiei Electrice, Ministrul Minelor, Ministrul Petrolului,
Ministrul Geologiei, Ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei, Ministrul
Construcţiilor Industriale, Ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, Ministrul
Agriculturii şi Industriei Alimentare, Ministrul Industrializării Lemnului şi
Materialelor de Construcţii, Ministrul Silviculturii, Ministrul Industriei Uşoare,
Ministrul Comerţului Interior, Ministrul Muncii, Ministrul Turismului, Ministrul
Sănătăţii, Prim‑vicepreşedintele Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie,
Preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Preşedintele Comitetului
pentru Problemele Consiliului Popular, Preşedintele Comitetului de Stat pentru
Guvernarea 197
Preţuri, Preşedintele Consiliului Naţional al Apelor, Ministrul Secretar de Stat la

Ministerul de Interne, Şeful Departamentului Securităţii Statului, Ministrul Secretar
de Stat la Ministerul Afacerilor Externe, Ministrul Secretar de Stat, prim‑vicepre‑
şedintele Comitetului de Stat al Planificării, Ministrul Secretar de Stat al Comitetului
de Stat al Planificării, Ministrul Secretar de Stat la Ministerul Aprovizionării
Tehnico‑Materiale şi Controlului Gospodăririi Fondurilor, Ministrul Secretar de
Stat la Ministerul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale,
Ministrul Secretar de Stat la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini,
Ministrul Secretar de Stat la Ministerul Industriei Chimice, Ministrul Secretar de
Stat la Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, Şeful Departamentului
Industriei Alimentare, Ministrul Secretar de Stat la Ministerul Agriculturii şi
Industriei Alimentare, Şeful Departamentului pentru Agricultură de Stat,
Preşedintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară, Ministrul Secretar de
Stat, şeful Departamentului pentru Contractarea, Achiziţia şi Păstrarea Produselor
Agricole, Ministrul pentru Contractarea şi Achiziţionarea Produselor Agricole,
Prim‑secretarul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, ca Ministru
pentru Problemele Tineretului, Prim‑vicepreşedintele Consiliului pentru Organizarea
Economiei Sociale, Ministrul Industriei Utilajelor Grele.
Richard ROSE, Ministers and Ministries: A Functional Analysis, Clarendon,
Oxford, 1987, p. 15:
„Indiferent cum vedem guvernul, ca o piramidă a puterii [...] sau ca un corp
colectiv, ministerele sunt elementele sale constitutive. Dacă ne gândim la guvern
ca la un cabinet, ca la un conclav de miniştri ce deliberează în mod colectiv, atunci
primul‑ministru se află într‑o poziţie unică, el rezumând sensul nu întotdeauna clar
al discuţiilor din cabinet şi reprezentând partidul aflat la guvernare în campaniile
electorale, ca şi în discuţiile diplomatice de peste hotare. [...] Dacă ne imaginăm
guvernul ca un organism dominat de către primul‑ministru, atunci miniştrii şi
ministerele reprezintă vârful a ceea ce un politician poate conduce. Ca manager
politic al cabinetului, primul‑ministru poate recompensa sau pedepsi miniştrii în
funcţie de felul în care ei participă la realizarea scopului pe care el îl fixează, şi
anume menţinerea loialităţii în interiorul cabinetului şi al partidului”.
Jean‑Jacques ROUSSEAU, Despre contractul social. Sau principiile dreptului
politic, traducere şi studiu introductiv de N. Daşcovici, ediţie îngrijită, postfaţă şi
note de Alexandra Bârnă, Mondero, Bucureşti, 2000 [1762], p. 60:
„După cum natura a fixat staturii unui om bine conformat anumite limite, peste
care trecând vei găsi doar uriaşi sau pitici, tot aşa, în privinţa celei mai bune
structuri de stat, întinderea acestuia este limitată, astfel încât să nu fie nici prea
mare pentru o guvernare chibzuită, nici prea mică pentru a se putea menţine singur.
În orice corp politic există un maximum de forţă care nu ar putea fi depăşit şi de
care statul se îndepărtează adesea prin încercarea de a se mări. Cu cât legătura
socială se întinde, cu atât slăbeşte, aşa că, în general, un stat mic este, proporţio‑
nal, mai puternic decât unul mare”.

ŕ la science politique, ed. a II‑a, Cheneličre McGrawHill, 2003, pp. 117‑118:
„Suedia a fost prima ţară care a adoptat, în 1720, o Constituţie scrisă, care
instaura un regim reprezentativ şi parlamentar. În schimb, Regatul Unit, leagăn al
parlamentarismului la fel ca şi Suedia şi unul dintre cele mai vechi state democra‑
tice, nu posedă o Constituţie scrisă, fiind în acest sens un caz unic. [...] Constituţia
americană actuală a fost adoptată în 1787, fiind alături de cea suedeză una dintre
cele mai vechi. În forma iniţială, ea număra 4.300 de cuvinte; modificările care
i‑au fost aduse au lungit‑o cu aproximativ 2.900 de cuvinte. Constituţia germană,
redactată în 1949, are 19.700 de cuvinte (y compris amendamentele). Ultima
Constituţie franceză, care datează din 1958 şi care a cunoscut la rândul ei modi‑
ficări, numără aproximativ 9.100 de cuvinte”.
Kaare STROM, „Democracy, accountability, and coalition bargaining”, European
Journal of Political Research, februarie 1997, p. 55, apud Gianfranco PASQUINO,
Curs de ştiinţă politică, traducere de Aurora Martin, prefaţă de Gheorghe Lencan
Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002, [1997], p. 225:
Guverne majoritare şi guverne minoritare în democraţiile occidentale 1945‑1987
Guverne Guverne minoritare Guverne Baze

Ţara Total
majoritare Număr % de tehnicieni parlamentare
Belgia 27 4 13 31 61,4
Canada 9 8 47 17 54,3
Danemarca 3 22 88 25 40,2
Finlanda 21 11 28 7 39 55,2
Franţa 4R 18 12 40 30 51,0
Marea Britanie 16 2 11 18 53,4
Islanda 15 4 21 19 52,7
Irlanda 10 7 41 17 50,3
Israel 26 3 10 29 63,5
Italia 28 20 42 48 51,7
Norvegia 9 12 57 21 47,5
Olanda 16 3 16 19 61,2
Portugalia 11 2 12 4 17 61,8
Spania 2 3 60 5 50,6
Suedia 9 12 57 21 47,1
TOTAL 220 125 35 11 356 53,6
Notă: Guvernele de tehnicieni sunt conduse şi alcătuite din neparlamentari, fără o situare
precisă într‑un partid. În situaţia Finlandei şi Portugaliei alcătuirea şi existenţa lor au fost
favorizate de forma semiprezidenþială de guvernare. Franţa 4R – Franţa în vremea celei
de‑a IV‑a Republici.
Participarea
Nici sistemul politic, nici guvernarea nu au sens în democraţii în absenţa

cetăţenilor şi a alegătorilor. Altfel spus: participarea este un ingredient ce
nu poate lipsi din „bucătăria” politică. Ea a devenit un bine intrinsec demo‑
craţiei, cum spunea Lijphart.
O voi discuta pornind de la definiţia pe care i‑o dădea Myron Weiner,
pentru a distinge apoi între numeroasele ei forme. Voi insista asupra a două
tipuri de participare: este vorba despre cea electorală şi, pe de altă parte,
despre un mod de contestare, o formă specială de participare, şi anume
revoluţia.
Atunci când definea participarea, Weiner punea accentul pe două ele‑
mente. Primul dintre ele este caracterul voluntar al acţiunii ce poartă acest
nume. A participa, altfel spus, nu e un act inconştient, automat sau spontan,
ci este urmarea unei deliberări. Al doilea element ce trebuie luat în seamă
este scopul unei asemenea acţiuni. Scopul participării este acela de a influ‑
enţa, spunea Weiner, deciziile, administrarea treburilor publice sau alegerea
guvernanţilor, indiferent că e vorba de responsabilii politici la nivel local
sau la nivel naţional. Weiner preciza că este lipsit de importanţă dacă această
acţiune deliberată reuşeşte sau nu, dacă este organizată sau, dimpotrivă, e
mai degrabă haotică, dacă acţiunea respectivă este una episodică, legată de
anumite împrejurări sau are un caracter continuu şi, în fine, e nesemnifi‑
cativ dacă acţiunea foloseşte mijloace legale sau ilegale. Aşa cum spuneam,
accentul este pus pe caracterul deliberat al participării şi de asemenea pe
scopurile pe care o asemenea acţiune le are în faţa sa. Într‑un text semnat
împreună cu LaPalombara, Weiner includea de altfel şi acţiunea clandestină
în galeria formelor de participare.
Definiţia este foarte largă. Ea acoperă o serie amplă de forme şi moda‑
lităţi de participare. Aceste forme sunt, în general, aşezate în două catego‑
rii. Prima este participarea căreia i se spune standard, convenţională sau
clasică, în vreme ce a doua este numită participare protestatară, contestatară
sau nonclasică. Participarea clasică reuneşte votul, exprimarea opţiunii în
cadrul unui proces electoral, militantismul, aderarea la un partid, acţiunea

în interiorul unei asemenea organizaţii sau participarea la o campanie elec‑
torală sau, la limită, pur şi simplu interesul pentru informaţii politice,
manifestat prin urmărirea emisiunilor de la televiziune despre asemenea
teme ori lectura secţiunii politice din ziare şi aşa mai departe. Simpla cău‑
tare a informaţiilor legate de lumea politică este deci o formă de participare.
Participarea contestatară are şi ea mai multe forme de manifestare: este
vorba despre toate acele acţiuni care vizează nu organizarea spaţiului poli‑
tic – cum sunt cele despre care aminteam adineauri, de la militantism la
votul propriu‑zis –, ci protestul, refuzul, opoziţia radicală. Sunt cuprinse
aici grevele, cele organizate de sindicate, dar şi cele spontane, stimulate
inclusiv prin intermediul Internetului (Gurak, Logie). Intră în aceeaşi cate‑
gorie violenţele: este vorba despre violenţele de stradă legate de politică,
şi nu despre violenţele suporterilor care pleacă nemulţumiţi de la un meci
de fotbal. Desigur, există posibilitatea ca inclusiv protestele suporterilor să
devină o miză politică: în toamna lui 2009, după un meci de calificare
pentru Cupa Mondială dintre Algeria şi Egipt, pasiunea sportivă a fost atât
de aprinsă, încât a fost pe cale să creeze un conflict diplomatic, unii sugerând
chiar ca disputa să fie mediată de colonelul Gadhafi! Asemenea convertiri
politice ale disputelor sportive există, dar atunci când discutăm despre
violenţe ca formă de participare avem în vedere manifestările politice ale
nemulţumirii. În fine, forma cea mai cunoscută de participare nonclasică
este revoluţia, o manifestare radicală a opoziţiei faţă de un regim, care
mobilizează un număr semnificativ de persoane ce îşi propun să‑l răstoarne
şi reuşesc să facă acest lucru.
Discut mai întâi participarea electorală. Aşa cum vă amintiţi, am tratat
deja despre vot şi am făcut şi o legătură între el şi partidele politice. Acum
revenim la tema votului, dar dintr‑o perspectivă diferită. Dacă în conferin‑
ţele trecute l‑am abordat din unghiul de vedere al amenajării sale practice,
din perspectiva modalităţilor lui, ca şi a formulelor electorale, acum vom
vorbi despre felul în care votul îşi face simţită prezenţa în viaţa societăţilor
democratice. Nu mai este vorba despre vot ca procedură, ci despre vot ca
acţiune. Mă voi referi, altfel spus, la felul în care el a funcţionat de‑a lun‑
gul timpului, la factorii care îl determină, la modalitatea în care e încura‑
jată mobilizarea politică şi în general la construcţia identităţilor partizane,
inclusiv în campanii şi în reuniuni politice (Lazarsfeld, Berelson, Gaudet).
În acest context, voi spune câteva cuvinte şi despre campaniile electorale,
fiindcă şi acestea ţin tot de dimensiunea acţiunii, şi nu de cea strict proce‑
durală, invocată până acum.
Participarea 201
Aş începe însă cu o observaţie legată de o temă pe care am menţionat‑o

deja, şi anume trecerea de la votul cenzitar la cel universal. Afirmam atunci
că evoluţia aceasta a fost afectată, în primul rând, de diferenţa de gen şi
am citat câteva date legate de restricţiile pentru candidaturi etc. Acum aş
vrea să vă atrag atenţia asupra unei dimensiuni foarte interesante a impu‑
nerii scrutinului universal, şi anume teama pe care a inspirat‑o această
formă de vot. Societăţile sunt traversate în secolele al XIX‑lea şi XX de o
teamă pe care nu o mai cunoscuseră. O vedem foarte bine în scrierile unuia
dintre cei mai luminaţi teoreticieni ai democraţiei, Alexis de Tocqueville,
care şi‑a propus să vadă cum sunt amenajate politic cele trei societăţi care
cunoscuseră până la el revoluţia. A terminat acest proiect în două dintre
cele trei cazuri pe care le‑a luat în seamă: este vorba de cazul francez şi
de cel american. Întrucât a avut o viaţă scurtă, nu a apucat să ducă la bun
sfârşit şi cel de‑al treilea caz, al societăţii engleze. Tema esenţială a gân‑
dirii lui Tocqueville era cum anume ajung democratice societăţile care
cunosc o revoluţie. Unul dintre lucrurile pe care le pune în evidenţă trece‑
rea de la revoluţie la democraţie este teama de votul universal. Născut într‑o
familie aristocratică, Tocqueville era el însuşi dominat uneori de această
teamă. În opinia sa, democratizarea este înainte de toate un progres în
ordinea egalităţii, realizat prin eliminarea treptată a diferenţelor de rang şi
de statut. Altfel spus, pentru Tocqueville, democraţia nu este doar o formă
de regim, o formă a relaţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi, ci un fenomen
de egalizare a condiţiilor. În privinţa votului, egalizarea înseamnă înlocu‑
irea unui vot foarte restrâns, care e condiţionat în primul rând de avere, cu
un vot tot mai deschis. Atunci când scria despre America, atunci când scria
despre Franţa şi în particular despre Revoluţia de la 1848, Tocqueville
credea că dacă elimini una dintre restricţiile privind votul, încetul cu înce‑
tul le vei elimina pe toate. Logica democraţiei, logica egalizării condiţiilor
este inevitabilă. Societăţile moderne se îndreaptă în mod inexorabil spre
această egalizare a condiţiilor. Cei care îl citesc pe Tocqueville ca profet
reţin că, în viziunea sa, societăţile viitorului vor fi ori societăţi deschise,
ori societăţi despotice. Şi unele, şi celelalte sunt însă societăţi ale egalităţii.
O formă de manifestare a reticenţei faţă de votul universal este discri‑
minarea femeilor în raport cu bărbaţii, care e în bună măsură o teamă faţă
de influenţa religiei, pentru că în societăţile occidentale femeile sunt în
mult mai mare măsură decât bărbaţii practicante ale cultului. Teama de vot
e şi teama faţă de anumite pături sociale care sunt desconsiderate într‑un
mod făţiş. În secolul al XIX‑lea, de pildă, în cultura politică franceză,
muncitorii şi ţăranii sunt descrişi ca adevărate brute. Violenţa intervine
frecvent, aşa că e invocată pentru a interzice votul celor care sunt purtătorii
ei în momentele de explozie revoluţionară, cum e 1848. Tocqueville e din

nou un martor privilegiat.
În afara factorului religios, deja pomenit, şcoala şi familia au fost (şi
rămân) elemente explicative ale identităţilor politice. Apartenenţa religi‑
oasă, organizarea culturii familiale sau gradul de instrucţie sunt luate în
seamă pentru a înţelege cum anume se votează în anumite societăţi. De
pildă, ca să iau nişte exemple, în societatea franceză, catolicii practicanţi
votează în mult mai mare măsură cu dreapta decât cu stânga. În Italia,
femeile care practică religia catolică merg mult mai des la vot decât băr‑
baţii practicanţi. Cât priveşte familia, aşa cum au dovedit‑o studii făcute
acum o jumătate de secol în societatea americană, votul este în foarte mare
măsură transmis de la o generaţie la alta. Gradul de instrucţie reprezintă
de asemenea un factor semnificativ: în România, de pildă, persoanele cu
un parcurs şcolar mai lung au votat în mult mai mare măsură formaţiuni
politice autoidentificate la dreapta decât partide care se plasau la stânga.
Uneori, aceste corelaţii au condus la concluzii foarte radicale. Paul Lazarsfeld
considera, de pildă, că profilul WASP, adică white (alb), anglo‑saxon,
protestant, corespunde cu 3/4 din alegătorii republicani.
Nu doar aceşti factori sunt asociaţi cu un tip de vot, cu o anumită con‑
strucţie a opţiunii politice. La începutul secolului XX, unul dintre primii
autori de ştiinţă politică, André Siegfried, în Tableau politique de la France
de l’Ouest, construia o explicaţie sistematică a votului luând în seamă nişte
factori care la prima vedere nu au nicio legătură cu opţiunea politică
(Lehingue). Punctul de plecare al demonstraţiei lui Siegfried era tipul de
sol al regiunilor franceze în care se vota cu forţele de dreapta, respectiv cu
cele de stânga. Tipul de sol, pentru că, observa Siegfried, există o diferenţă
semnificativă între comunităţile în care găsim un sol calcaros şi respectiv
unul de granit. În ce constă diferenţa? Ea ţine de faptul că acolo unde solul
e de calcar resursele de apă sunt foarte limitate. Dacă apa e greu de găsit,
atunci comunităţile umane sunt regrupate, densitatea populaţiei e mare,
influenţa clerului este foarte mică şi alegătorii votează cu stânga. Acolo
unde, dimpotrivă, apa este din belşug, comunităţile sunt mai dispersate,
proprietăţile sunt mari, influenţa clerului e însemnată şi oamenii votează
cu dreapta. Calcar – la stânga, granit – la dreapta! Studiile de acest fel
poartă astăzi numele de geografie electorală, deoarece corelează factori de
ordin demografic, de ordin social şi, respectiv, o anumită opţiune politică.
Votul trebuie de altfel înţeles în contextul cultural al fiecărei societăţi în
parte: uneori, el e considerat decisiv, alteori nu (Hirschman). Determinarea
culturală a votului este ilustrată de valoarea relativă pe care o are consul‑
tarea referendară: mai mult de jumătate dintre referendumurile de după al
Participarea 203
Doilea Război Mondial s‑au ţinut în Elveţia (Michael Gallagher). În schimb,

ţări precum Belgia, Marea Britanie, Finlanda sau Luxemburg nu au orga‑
nizat mai mult de un referendum, în vreme ce SUA, Israel, Japonia, India
sau Africa de Sud nu au recurs niciodată la o asemenea formă de participare.
În afara comportamentului la urne, participarea politică standard include,
aşa cum spuneam la început, şi alte forme. E vorba, de pildă, despre inte‑
resul pentru informaţii politice. Din anchetele sociologice, citate în manu‑
alul lui Dominique Chagnollaud, rezultă că în principiu cam jumătate
dintre cetăţenii cu drept de vot din democraţii caută să se informeze în
legătură cu politica şi urmăresc sistematic informaţii pe aceste teme. În
funcţie de societate, între 20 şi 40% dintre cetăţeni discută frecvent pro‑
bleme politice. În medie, între 50 şi 70% vin în mod sistematic la alegeri.
Prezenţa la urne este, de altfel, foarte variabilă: în principiu, 1/3 din
cetăţeni participă tot timpul la alegeri, în timp ce 2/3 vin cu intermitenţe.
Societăţile diferă apoi în funcţie de gradul de aderare la partide: acesta
variază între 2 şi 30%. Câţi sunt în România? Nu e uşor de aflat. Avem
totuşi unele date. În 2003, atunci când a intrat în vigoare o nouă lege a
partidelor politice, li s‑a cerut celor existente să îşi declare numărul de
susţinători. Desigur, exista aici o anumită ambiguitate, pentru că era vorba
despre toţi cei dispuşi să semneze că ar fi de acord cu existenţa unei for‑
maţiuni politice, nu doar de membri efectivi. Atunci partidele au strâns
peste 1.700.000 de semnături, adică puţin peste 10% din corpul electoral.
Alte date utile pentru a înţelege mobilizarea ar putea fi cele din cursa pre‑
zidenţială. Legea cere candidaţilor care doresc să intre în competiţie să
depună liste cu minimum 200.000 de semnături. În 2009, unii au depus
mai mult, asfel încât totalul atins de semnăturile în favoarea celor 12 can‑
didaţi acceptaţi de Biroul Electoral Central a fost de 8.488.399, adică 45%
din totalul votanţilor. Datele statistice mai arată că aproximativ 10% dintre
cetăţeni participă la campaniile electorale în diverse forme şi doar 1% deţin
o funcţie politică. În România această cotă e ceva mai mare, deoarece sunt
circa 40.000 de persoane care deţin mandate la nivel local şi naţional. O
dimensiune însemnată a participării şi care este foarte variabilă de la o
societate la alta este contactul cu oamenii politici. În Europa Occidentală,
în ţări precum Belgia sau Olanda, cetăţenii se întâlnesc foarte frecvent cu
oamenii politici, în timp ce în alte societăţi europene, precum cele estice,
rata contactelor cu politicienii este foarte mică.
Foarte interesant este faptul că distribuţia formelor de participare nu
este uniformă, fiecare cetăţean având un anumit profil. Unii se informează
frecvent şi se angajează în campanii electorale, alţii se informează, dar fără
să participe la campanie, mergând însă de fiecare dată la vot, alţii nu se
informează prea mult, dar se duc totuşi la urne şi aşa mai departe. Corelaţia
dintre participare şi decizii nu este univocă: un grad maxim de participare
nu conduce automat la o influenţă semnificativă asupra politicilor publice
(S.M. Lipset). Pe de altă parte, aşa cum observa Robert Dahl, cantitatea
de activităţi politice practicate de indivizi este invers proporţională cu
numărul lor. Foarte puţini asumă toate formele de participare, foarte mulţi –
măcar una, întreţinând speranţa unei democraţii pe deplin participative...
Analiza electorală este plină de teme de interes. Mă voi referi aici la
trei dintre acestea: volatilitatea electorală, absenteismul şi chestiunea cam‑
paniei electorale.
Cât priveşte volatilitatea, aş vrea să fac doar două observaţii. Primele
studii electorale au pus în evidenţă nu schimbarea, ci mai degrabă persistenţa
unei anumite opţiuni, explicabilă fie printr‑o anumită socializare datorată
familiei, fie prin influenţa religiei. După al Doilea Război Mondial, a fost
pus în evidenţă exact contrariul unui asemenea fenomen, şi anume volati‑
litatea electorală. Aşa, de pildă, un studiu din 1980 al Hildei Himmelweit,
citat de Lambert şi Lefranc, arăta că în Marea Britanie, la ultimele şase
alegeri care fuseseră ţinute, doar 30% dintre cetăţeni votaseră cu acelaşi
partid politic, în vreme ce ceilalţi îşi schimbaseră opţiunea. Printre factorii
care explică volatilitatea trebuie citaţi schimbarea tipului de articulare a
partidelor (care îşi propun mai degrabă să seducă electoratul decât să repre‑
zinte un anumit tip de grup social) sau dependenţa opţiunilor politice de
factorul temporal. Studii electorale au arătat că în democraţiile consolidate
între 10 şi 20% dintre cetăţeni decid cum să voteze cu o săptămână înainte
de organizarea acestuia. O analiză a votului din 2008 din Statele Unite arăta
că în ultima săptămână dinaintea scrutinului doar 3% dintre cetăţeni s‑au
decis să voteze cu actualul preşedinte Barack Obama. Tot studiile electorale
au evidenţiat existenţa unor profiluri de alegători captivi, care rămân pen‑
tru multă vreme legaţi de o anumită opţiune politică, sau ale unora numiţi
alegători strategi, întrucât calculează înainte de a merge la urne ce costuri
şi beneficii implică votul pe care îl vor da.
A doua temă de interes la care vreau să fac referire este absenteismul.
Înţeles ca retragere în viaţa privată, absenteismul a fost descris ca un peri‑
col pentru democraţie încă din secolul al XIX‑lea de către un autor precum
Benjamin Constant. Evoluţiile sinuoase ale participării sunt greu de abordat
(Pasquino). De pildă, dacă vom compara perioada 1985‑1989 cu perioada
1945‑1949, vom vedea că rata participării în societăţile occidentale a scăzut
cu 3%. Dar procentul respectiv acoperă cazuri în care participarea a fost
în creştere, cum sunt de pildă societăţile politice din Marea Britanie, Spania
sau Portugalia, dar şi cazuri precum cel american sau cel canadian, unde
Participarea 205
participarea a cunoscut o scădere semnificativă. Alegerile europene cunosc

şi ele o tendinţă descendentă de participare, cu un ritm diferit de la ţară la
ţară, exceptând desigur cazurile unde votul este obligatoriu. Cum anume
se explică faptul că unii cetăţeni merg la vot şi alţii nu? De ce unii merg
tot timpul şi alţii doar din când în când? Unul dintre răspunsuri este carac‑
terul deschis al competiţiei electorale. Dacă alegerile au un final deschis,
dacă există o incertitudine în privinţa rezultatelor, participarea sporeşte.
Dacă, dimpotrivă, alegerile au un final previzibil, participarea e mai mică.
Nu e singurul factor, dar este unul dintre ei. El face ca, în general, în
competiţiile prezidenţiale să se prezinte mai mulţi alegători la urne în turul
al doilea decât în primul tur. Există şi excepţii. De pildă, în România, între
1992 şi 2004, a fost exact pe dos: la turul al doilea au fost mai puţini
alegători la urne decât la turul întâi. În 2009, tendinţa s‑a inversat şi au
venit şi la noi, ca peste tot unde cursa pentru preşedinţie are două runde,
mai mulţi alegători la turul decisiv decât la primul. Cât priveşte participa‑
rea la legislative, aceasta a cunoscut în România o curbă descendentă: dacă
la primele alegeri organizate după Revoluţie au venit la vot 86% dintre
cetăţeni, la scrutinul ţinut doi ani mai târziu, ca şi la cel din 1996 rata de
prezenţă a scăzut cu 10 puncte. În 2000 şi apoi în 2004 am avut alte două
diminuări cu câte zece procente. La scrutinul pentru parlament din 2008
s‑a atins cota minimă, şi anume 39,4%, adică mai puţin de jumătate decât
la scrutinul din 1990. În 2008 a fost şi prima dată când alegerile legislative
nu s‑au mai ţinut simultan cu cele prezidenţiale, cele din urmă având darul
de a atrage peste tot mai mulţi alegători decât alegerile pentru parlament.
În fine, câteva observaţii despre campaniile electorale. Acestea mobili‑
zează resurse din ce în ce mai semnificative pentru disputa puterii, tocmai
pentru că în ultimele decenii a sporit volatilitatea electorală. Până în anii ’50,
se considera că influenţa campaniilor e minimă, deoarece opţiunile sunt
structurate în mod durabil de familie, de şcoală, de o cultură religioasă. În
contextul schimbării radicale a peisajului politic datorită mediatizării, cam‑
paniile au devenit instrument nu doar de mobilizare, ci şi de modelare a
opţiunilor. Căpătând o importanţă tot mai mare, ele au ajuns să coste din
ce în ce mai mult. Un moment de ruptură este anul 2000, când în Statele
Unite campania a costat 3 miliarde de dolari. Între timp, costurile au sporit.
În genere, aşa cum subliniau Lambert şi Lefranc, cheltuielile medii cu cam‑
pania în SUA se ridică la sume exorbitante: pentru o campanie în vederea
alegerii în Senat, un candidat cheltuieşte în medie 4 milioane de dolari, iar
pentru Camera Reprezentanţilor costul se ridică la circa 600.000 de dolari.
De altfel, în Statele Unite un senator din doi este milionar. Societatea
românească urmează cumva în acest sens modelul american, costurile de
campanie sporind foarte mult odată cu trecerea timpului. E posibil ca în

acest fel să se ajungă la efectul din Statele Unite, unde în 90% din cazuri
este ales candidatul care dispune de mai multe fonduri decât ceilalţi com‑
petitori.
Dacă participarea politică standard are parte de o analiză cantitativistă,
participarea protestatară, mai ales forma sa principală – revoluţia, e sur‑
prinsă şi cu alte mijloace. Trebuie spus că revoluţia este prima formă de
participare care a fost studiată. În secolul al XIX‑lea, nu veţi găsi analize
ale procesului electoral, ci cel mult descrieri ale acestuia. Unele sunt foarte
interesante, inclusiv cele legate de Ţările Române, unde s‑a votat de la
începutul anilor 1830. Puteţi, de altfel, surprinde fenomenul şi citind un
scriitor de geniu precum Caragiale, care scria într‑un moment privilegiat,
cel în care se formau partidele, iar votul intra în moravurile politice. Revenind
la revoluţie, să spunem că ea e studiată în secolul al XIX‑lea pentru că este
un fenomen ieşit din comun. În unele locuri, cum e spaţiul francez, ceea
ce surprinde şi inspiră frică este repetarea revoluţiei: după cea de la 1789
vine cea de la 1848, care se răspândeşte de altfel în multe ţări din Europa.
Întrebarea care apare atunci este cum anume se nasc revoluţiile. De ce în
diverse societăţi oamenii se revoltă la un moment dat? De ce devin ei violenţi?
De ce, aşa cum se întâmplă la Bucureşti în 1848, revoluţionarii ard Regulamentul
Organic? De ce revoluţiile nu se termină? Ultima întrebare este una dintre
cele mai tulburătoare, dar şi dintre cele mai durabile. Într‑adevăr, la două
sute de ani de la declanşarea Revoluţiei franceze, un istoric faimos ca
François Furet îşi începea una din cărţile dedicate acestui mare moment de
ruptură cu un capitol intitulat „Revoluţia franceză s‑a terminat!”.
Întrebarea cum se nasc revoluţiile primeşte în secolul al XIX‑lea răspuns
de la istorici ca Taine sau Michelet, dar şi de la primii psihologi din generaţia
lui Gustave Le Bon sau Gabriel Tarde. Concepte precum cele de mulţime,
emoţii, contagiune colectivă, pasiuni, iraţional, instincte primitive sunt con‑
vocate pentru a da seamă de fenomenul revoluţionar. Tot atunci apare şi ideea
că lideri carismatici mobilizează şi seduc mulţimile în fruntea cărora se aşază
profitând de prostia şi vulgaritatea maselor. O explicaţie a revoluţiei con‑
struită tot în secolul al XIX‑lea şi care va fi mult mai influentă decât cea
a psihologilor este cea marxistă. Întrucât a inspirat mai multe revoluţii,
marxismul a fost până de curând explicaţia cea mai răspândită. Pentru Marx
şi Engels, revoluţia este un instrument al luptei de clasă. Cum istoria este
o succesiune a conflictelor care opun o clasă dominată şi o clasă dominantă,
revoluţia este mecanismul care produce trecerea de la o epocă la alta. E moda
litatea prin care cei dominaţi îi răstoarnă de la putere pe cei dominanţi până
în acea clipă. În acest context, apare şi justificarea violenţei ca mijloc de
Participarea 207
luptă, pentru că, în viziunea marxistă, ea este un ingredient al mobilizării.

Pentru fondatorii marxismului, evoluţia capitalismului conduce la o situaţie
în care o masă enormă de muncitori se opune unei pături infime de capi‑
talişti. Numărul capitaliştilor descreşte pentru că, în competiţia nemiloasă
pe care o poartă unii împotriva celorlalţi, câţiva, puţini, devin tot mai
puternici, în timp ce ceilalţi, cei mulţi, sunt eliminaţi intrând în clasa pro‑
letarilor. La un moment dat se produce ruptura revoluţionară. Marx credea
că revoluţia se va produce în ţara cea mai dezvoltată din punct de vedere
economic, şi anume Marea Britanie. La începutul secolului XX, Lenin va
răsturna această perspectivă şi va spune că veriga slabă a lumii moderne
nu se află în ţara cea mai dezvoltată, ci într‑una înapoiată din punct de
vedere economic, şi anume Rusia, unde violenţa clasei progresiste, purtă‑
toare a „viitorului luminos”, se va impune în faţa burgheziei decadente.
Aceasta e perspectiva căreia i‑au subscris generaţii de‑a rândul de marxişti.
E adevărat în acelaşi timp că marxismul a cunoscut în ultimele decenii
reformulări succesive, autori precum Pierre Bourdieu, Alain Touraine,
Jürgen Habermas, Claus Offe sau Immanuel Wallerstein încercând fie să
descopere un alt conflict care traversează societatea modernă, o alternativă
la conflictul care opune capitalul şi munca, fie să rescrie istoria capitalis‑
mului, fie să pună în evidenţă existenţa unor noi mişcări sociale legate de
alte aspiraţii ale societăţilor. Marxismul politic a rămas însă, dincolo de
aceste transformări intelectuale, legat de cultura violenţei revoluţionare şi
de justificarea ei în numele progresului pentru cei mulţi.
Dar revoluţia şi, în general, mobilizarea nu sunt explicate doar în cheie
marxistă. O revoluţie anticomunistă nici nu ar putea fi, mai ales că, aşa
cum spunea Corneliu Coposu vorbind despre Revoluţia din decembrie 1989
din România, puţini mai cred azi că oamenii pot izbândi în faţa mitraliere‑
lor. O explicaţie valabilă pentru orice acţiune colectivă este cea a lui Mancur
Olson, distins şi cu un premiu Nobel pentru economie. Întrebarea la care
răspunde Olson – care e dezvoltată de mulţi alţi economişti şi sociologi –
este următoarea: cum anume se face că la un moment dat oamenii acţio‑
nează împreună? De ce sunt ei uneori solidari, şi nu solitari? Cum e
posibilă acţiunea colectivă, mai cu seamă în condiţiile în care există the
free rider, pasagerul clandestin sau blatistul? În condiţiile în care unii
preferă să nu plătească deloc costul unei acţiuni, sperând totuşi să tragă
profit de pe urma victoriei acţiunii colective, cum se face că până la urmă
nu trişează toată lumea? Oricare membru al unui sindicat ar putea face
calculul blatistului, stând deoparte şi sperând ca acţiunea să reuşească, iar
el să profite la fel ca şi cei care s‑ar angaja în acţiune. Cum se explică
faptul că, deşi există blatişti, se produce totuşi o acţiune colectivă? Olson
răspunde spunând că în orice organizaţie trebuie să existe un set de grati‑

ficaţii pentru cei care se angajează şi un set de pedepse pentru cei care
chiulesc şi nu răspund chemării liderilor. În lipsa recompenselor şi sancţi‑
unilor, care pot merge până la excludere, acţiunea colectivă nu se produce.
Putem desigur complica analiza, luând în seamă reacţiile pe care le poate
avea un free rider atunci când devine conştient de pericolul ca dezangajarea
celorlalţi să sporească semnificativ costurile pentru toţi etc. Studiile legate
de participare, inclusiv cea clasică, sunt îmbogăţite de o perspectivă precum
cea a lui Olson. Trebuie să amintesc, de asemenea, că în ultimii ani s‑a
dezvoltat o reflecţie pe marginea dimensiunilor optime ale participării, ca
şi a relaţiei dintre critică şi consolidare democratică (Pippa Norris).
Aş vrea să închei citându‑vă câteva cifre referitoare la formele de par‑
ticipare protestatară, altele decât revoluţia. Preiau datele tot de la Chagnollaud:
în ţările democratice, aproximativ 10% din populaţie merge la manifestaţii
legale şi doar 1‑2% dintre cetăţeni sunt dispuşi să participe la greve ilegale,
la ocuparea unor imobile sau a unor uzine. Protestul include şi nesupunerea
civică (Donatella della Porta). Inglehart şi Welzel au descris situaţia din
câteva ţări occidentale stabile, plecând de la trei categorii – semnarea unor
petiţii, participarea la demonstraţii şi boicotul unor produse – pentru a pune
în evidenţă schimbările, uneori semnificative, pentru fiecare categorie în
parte. Cât priveşte România, nu avem studii aprofundate referitoare la
asemenea teme, deşi este vorba despre un domeniu ce merită cu siguranţă
explorat. Cu atât mai mult cu cât în cele două decenii de democraţie post‑
comunistă există evoluţii interesante: de pildă, la începutul anilor ’90, se
organizau numeroase manifestaţii politice, dar şi sindicale, inclusiv ale
studenţilor. În ultimii ani, grevele au mobilizat mult mai puţine persoane,
iar întrunirile politice se ţin aproape fără excepţie în săli. Studiul sistema‑
tic al acestui tip de mobilizări nu a fost încă făcut. Există însă datele unei
anchete realizate în 2003, de Gallup România în colaborare cu Institutul de
Politici Publice, în care una dintre întrebări era: „Dacă s‑ar întâmpla un
eveniment care v‑ar afecta grav interesele, aţi participa sau nu la vreuna
din următoarele acţiuni de protest”. Răspunsurile date nu privesc realitatea
fenomenului protestatar, ci doar intenţia. Astfel, privesc cu simpatie sem‑
narea unei petiţii 61% dintre cei intervievaţi; participarea la demonstraţii
şi greve legale adună 53% de răspunsuri; greva foamei, un mijloc radical
de contestare, ar fi asumată de 14% dintre cetăţenii români, în vreme ce
blocarea străzilor e avută în vedere de 10%; participarea la demonstraţii
şi greve ilegale reuneşte 9% dintre răspunsuri, ocuparea unor clădiri sau
fabrici – 7% şi atacarea unor persoane – 2%.
Fiecare dintre aceste fenomene merită un studiu separat.
Participarea 209
Texte
BIROUL ELECTORAL CENTRAL, Numărul semnăturilor strânse de către
candidaţii la alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009:
George Crin Laurenţiu Antonescu (PNL) – 1.615.556
Traian Băsescu (PDL) – 1.712.950
George Becali (PNG) – 256.646
Remus Florinel Cernea (Partidul Verde) – 210.346
Mircea Geoană (PSD+PC) – 2.536.506
Kelemen Hunor (UDMR) – 284.949
Ovidiu Cristian Iane (Partidul Ecologist) – 221.757
Gheorghe Eduard Manole (independent) – 273.000
Sorin Mircea Oprescu (independent) – 400.215
Constantin Ninel Potârcă (independent) – 287.378
Constantin Rotaru (Partidul Alianţa Socialistă) – 242. 606
Corneliu Vadim Tudor (PRM) – 346.510
Pierre BOURDIEU, „Cercetătorii, ştiinţa economică şi mişcarea socială”, în
Contraofensive. Argumente în sprijinul invaziei neoliberale, traducere de Aliza
Ardeleanu, Meridiane, Bucureşti, 1999 [1998], pp. 60‑63:
„Una din forţele gândirii neoliberale constă în faptul că se prezintă ca un fel
de mare lanţ al Fiinţei [...]. Nu este o înlănţuire de demonstraţii, este un lanţ de
autorităţi, care merge de la matematician la bancher, de la bancher la filosoful‑jur‑
nalist, şi de la eseist la jurnalist. [...] Noi, sociologii, fără să fim nişte denunţători,
putem să întreprindem demontarea acestor reţele şi să arătăm cum circulaţia ide‑
ilor este susţinută de o circulaţie a puterii [...] Intelectualii care se asociază miş‑
cării sociale sunt imediat întrebaţi: Dar ce propuneţi? Nu trebuie să cădem în
capcana programului. Există destule partide şi angrenaje pentru asta. Ceea ce putem
face este să creăm nu un contraprogram, ci un dispozitiv de cercetare colectiv,
interdisciplinar şi internaţional, asociind cercetători, militanţi, reprezentanţi ai
militanţilor etc., cercetătorii având un rol bine definit: ei pot participa într‑un mod
deosebit de eficient, pentru că asta le este meseria, la grupe de muncă şi de refle‑
xie, în asociere cu oameni care sunt în mişcare. Aceasta exclude dintr‑o dată un
anumit număr de roluri: cercetătorii nu sunt tovarăşi de drum, adică nişte ostatici
sau nişte garanţi, personaje pur onorifice sau alibiuri care semnează petiţiile şi de
care te debarasezi imediat ce le‑ai folosit [...] nu sunt nişte experţi care vin să dea
lecţii – nici măcar nişte experţi antiexperţi; şi cu atât mai puţin nişte profeţi care
vor răspunde la toate întrebările referitoare la mişcarea socială, la viitorul acesteia.
Aceştia sunt nişte oameni care pot ajuta la definirea funcţiei unei instanţe ca aceasta.
Sau la reamintirea faptului că persoanele care sunt aici nu sunt prezente în calitate
de purtători de cuvânt, ci în calitate de cetăţeni care vin într‑un loc al discuţiilor
şi al cercetărilor cu idei, argumente, care lasă la vestiar limbajele de lemn, plat‑
formele şi obiceiurile de aparat de partid”.
Dominique CHAGNOLLAUD, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, traducere

de Miruna Runcan, All, Bucureşti, 1999 [1993], pp. 101‑103:
„Acest ansamblu de activităţi, ce depind în mod larg de cadrul instituţionalizat
al competiţiei electorale, defineşte ceea ce s‑ar putea numi participare convenţională.
Însă modalităţile de angajare politică nu se limitează la participarea convenţională.
În cursul anilor ’60, creşterea mişcărilor de protest social în ţările occidentale –
lupta pentru egalitate între femei şi bărbaţi, pentru cea rasială, liberalizarea mora‑
vurilor, lupta împotriva armamentului nuclear – a fost însoţită de recurgerea
frecventă la alte forme de acţiune populară mai directe, mai autonome, care scapă
formelor instituţionale obişnuite: semnarea de petiţii, manifestaţii de stradă, baraje
pe căile de comunicare, ocuparea de clădiri publice... Aceste modalităţi de expri‑
mare, astăzi utilizate în mod curent, constituie o altă formă de participare, califi‑
cată drept protestatară. [...] Atacurile violente asupra unui regim politic pentru a‑l
slăbi sau pentru a‑l răsturna provin dintr‑o altă clasă de comportamente politice.
Răzmeriţele, marile mişcări populare, atentatele, asasinatele politice depăşesc
regula jocului democratic”.
Dominique CHAGNOLLAUD, Science politique, ed. a II‑a, Dalloz, Paris,
1999, pp. 171‑172:
„Pe măsură ce îmbătrâneşte, alegătorul se îndepărtează de stânga, mai ales
după 40‑45 de ani. Cu toate acestea, conservatorismul persoanelor care au peste
65 de ani depinde mai puţin de vârstă şi mai mult de patrimoniul acumulat şi de
existenţa unei practici religioase [...] Studii realizate în Statele Unite au arătat că
votul vârstnicilor în favoarea republicanilor era preponderent feminin şi legat atât
de venituri, cât şi de un nivel modest de instruire. [...] Cât priveşte diferenţa de
gen, femeile au o reticenţă mai mare să voteze pentru extremişti. Multă vreme mai
conservatoare decât bărbaţii, femeile nu se mai deosebesc acum de aceştia, fapt
explicat de inserţia lor în viaţa profesională, de sporirea nivelului de instrucţie şi
de detaşarea progresivă de practica religioasă [...] În Statele Unite şi în Franţa, la
fel ca şi în ţările scandinave, femeile cu statut socio‑profesional şi nivel de instruc‑
ţie ridicat votează în mai mare măsură la stânga decât bărbaţii care au aceeaşi
condiţie ca şi ele”.
Benjamin CONSTANT, „Despre libertatea anticilor şi libertatea modernilor”,
traducere de Cristian Preda, Polis, nr. 1/1995 [1819], p. 23:
„Libertatea antică era ameninţată în felul următor: preocupaţi doar de împăr‑
ţirea puterii sociale, anticii riscau să diminueze valoarea drepturilor şi a satisfac‑
ţiilor individuale. Astăzi, absorbiţi de satisfacţiile oferite de independenţa noastră
privată şi de urmărirea intereselor noastre particulare, riscăm să renunţăm cu prea
multă uşurinţă la dreptul nostru de a participa la viaţa politică”.
Corneliu COPOSU, Mărturisiri, în dialog cu Vartan Arachelian, Humanitas,
Bucureşti, 1993, pp. 152‑153:
„Am fost la mişcările de stradă şi‑n 21, şi‑n 22, nu numai eu, a ieşit toată
familia mea, au ieşit toţi prietenii mei de vârstă înaintată. Am fost prezenţi în Piaţa
Palatului, ca şi între Universitate şi Intercontinental. Am văzut cu ochii mei şapte
tineri căzuţi, răpuşi de gloanţe. Nu ştiu dacă erau morţi sau vii când au trecut cu
Participarea 211
tancurile peste ei în aripa dreaptă a Pieţei Universităţii. Am văzut şi am asistat –

nu pot să zic că am participat – la această revoltă populară care era aşa de pornită
încât cred că ar fi reuşit chiar dacă mitralierele ar fi secerat 50.000 de oameni.
Revoluţia ar fi reuşit oricum, pentru că în faţa pornirii, plină de indignare, a opi‑
niei publice, nici mitralierele nu pot să reziste. S‑a lansat lozinca de când s‑a
inventat mitraliera, au dispărut revoluţiile! Nu‑i adevărat! Dacă există o pornire
nestăvilită împotriva unei nedreptăţi strigătoare la cer, chiar dacă 50 de rânduri
cad secerate de mitralieră, până la urmă se termină încărcătura mitralierei şi valul
de oameni protestatari îi copleşeşte pe asasini”.
Robert DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi, postfaţă
de Lucian‑Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 2002 [1989], p. 311:
„Una dintre consecinţele transferului ideii de democraţie de la statul‑cetate la
statul naţional este că şansele ca cetăţenii să participe pe de‑a‑ntregul la luarea
deciziilor colective sunt mai limitate decât ar fi, teoretic cel puţin, într‑un sistem
mult mai mic. Pentru majoritatea oamenilor din ziua de azi aceste limite par, în
mare măsură, axiomatice. Şi totuşi, natura ideii democratice, cât şi originile ei fac
să dăinuie speranţa că limitele pot fi depăşite prin crearea unor noi (sau recrearea
unor vechi) forme şi instituţii democratice. Drept urmare, o puternică tendinţă
contrară, în favoarea idealului unei democraţii pe deplin participative, persistă în
rândul susţinătorilor democraţiei, care revin mereu la vechea viziune democratică
reflectată în Contractul social al lui Rousseau şi în imaginile democraţiei greceşti
(aşa cum a existat nu atât de mult în realitatea istorică, pe cât în polisul idealizat)”.
Donatella DELLA PORTA, „Multiple Belongins. Tolerant Identities and the
Construction of Another Politics. Between European Social Forum and the Local
Social Fora”, in Donatella DELLA PORTA, Sidney TARROW (ed.), Transnational
Protest and Global Activism, Rowman Littlefield, Oxford, 2005, p. 178:
„Protestul combină repertoriile tradiţionale construite în ciclurile sale istorice
anterioare – în special, cele care au consolidat formele nonviolente de acţiune – cu
formele consumeriste de protest, dar şi cu noi tactici de nesupunere civică [...]. Pe
măsură ce oportunităţile tradiţionale sunt limitate atât la nivel supranaţional, cât
şi la nivel naţional, mişcarea de protest se angajează în dispute discursive referitoare
la definirea politicului [...]. Confruntat cu aceste oportunităţi limitate, protestul
pune în discuţie definiţiile dominante ale politicii, lărgind aria criticii sale dincolo
de deciziile cu privire la politici şi ajungând să se refere la valorile instituţionale
şi la înţelegerea democraţiei. Activităţile politice sunt reaşezate în interiorul socie‑
tăţii, pornind de la o nouă definiţie a polis‑ului şi cu o dorinţă de a se adresa mai
degrabă direct cetăţenilor decât deţinătorilor puterii. Rămâne însă de văzut în ce
măsură creşterea conştientizării se poate combina cu capacitatea de a influenţa
deciziile politice”.
François FURET, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, traducere de Mircea
Vasilescu, cu o prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 1992 [1978], p. 22:
„De vreo două sute de ani, istoria Revoluţiei franceze continuă să fie o epopee
a originilor, deci un discurs al identităţii. În secolul al XIX‑lea, această istorie abia
se distinge de evenimentul pe care are sarcina să‑l evoce, pentru că drama care
începe în 1789 nu încetează să se joace din nou, generaţie după generaţie, în jurul
aceloraşi mize şi aceloraşi simboluri, într‑o continuitate a amintirii transformată
în obiect de cult sau de oroare. Revoluţia nu numai că a întemeiat civilizaţia poli‑
tică în interiorul căreia poate fi înţeleasă Franţa contemporană, dar a şi lăsat
moştenire acestei Franţe conflicte de legitimităţi şi un stoc de dezbateri politice de
o plasticitate aproape infinită: în 1830 reîncepe 1789, 1848 rejoacă Republica, iar
Comuna revine la visul iacobin”.
Michael GALLAGHER, „Elections and Referendums”, in Daniele CARAMANI (ed.),
Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 257:
Numărul referendumurilor naţionale 1945‑2006
Ţara Nr. referendumuri Ţara Nr. referendumuri

Africa de Sud 0 Japonia 0
Argentina 1 Letonia 4
Australia 26 Liechtenstein 66
Austria 2 Lituania 18
Belgia 1 Luxemburg 1
Brazilia 7 Malta 3
Canada 1 Marea Britanie 1
Chile 2 Mexic 11
Cipru 2 Noua Zeelandă 28
Cehia 1 Novegia 2
Danemarca 16 Olanda 1
Elveţia 396 Polonia 7
Estonia 4 Portugalia 3
Finlanda 1 Rusia 5
Franţa 14 Slovacia 9
Germania 0 Slovenia 12
Grecia 4 Spania 4
Islanda 0 Suedia 5
India 0 Statele Unite 0
Irlanda 28 Turcia 4
Israel 0 Uruguay 18
Italia 63 Ungaria 5
TOTAL 776
Nota autorului: Perioadele nedemocratice ale ţărilor analizate nu au fost luate în calcul
în realizarea tabelului.
Laura J. GURAK, John LOGIE, „Internet Protests, from Text to Web”, in
Martha McCAUGHEY, Michael D. AYERS (ed.), Cyberactivism: Online Activism
in Theory and Practice, Routledge, New York, Londra, 2003, p. 25:
„Încă de la crearea sa, Internetul s‑a bazat pe reţele: nu doar reţele de cabluri
şi de huburi, ci şi reţele de oameni. În mod similar, protestele se bazează întotdeauna
pe reţele de oameni, de obicei persoane care au un interes sau o preocupare comune
Participarea 213
sau care se reunesc – fie în mod direct, de exemplu în faţa unei clădiri guvernamentale,
fie prin intermediul unei petiţii sau al unui alt tip de campanie. Nu e de mirare atunci
că Internetul a constituit un cadru util pentru diferite tipuri de activism social”.
Albert O. HIRSCHMAN, Bonheur privé, action publique, traducere de Martine
Leyris, Jean Baptiste Grasset, Fayard, Paris, 2006 [1982], p. 187:
„Putem face o distincţie între democraţiile în care votul este în general perceput
ca un vehicul cvasiexclusiv al influenţei maselor asupra politicii publice şi cele în care,
în afară de vot, pot avea o importanţă semnificativă alte forme de participare, mai
directe şi mai subtile decât votul. Această diferenţă influenţează caracterul parti‑
delor: atunci când votul este determinant, aşa cum se întâmplă în Statele Unite,
partidele au tendinţa de a nu fi active decât în momentul alegerilor; atunci când,
din motive istorice sau de altă natură, votul nu a căpătat o supremaţie incontesta‑
bilă, aşa cum se întâmplă în Franţa, partidele sunt obligate să funcţioneze fără
pauză, ca nucleu al unei mobilizări oricând posibile a membrilor şi simpatizanţilor
lor. Diferenţele dintre nivelul de participare la alegeri cunoscut în diverse ţări
depind de această distincţie”.
Ronald INGLEHART, Christian WELZEL, Modernization, Cultural Change
and Democracy: The Human Development Sequence, Cambridge University Press,
New York, 2005, pp. 121‑122:
Forme de participare (%)
ANUL
Ţara Participare Schimbare
1974 1981 1990 1995 2000
netă
Semnarea de petiţii 23 63 75 81 58
Marea
Participare la demonstraţii 6 10 14 13 7
Britanie
Boicot de produse 6 7 14 17 11
Semnarea de petiţii 31 47 57 66 47 16
Germania
Participare la demonstraţii 9 15 21 26 22 13
de Vest
Boicot de produse 5 8 10 18 10 5
Italia Participare la demonstraţii 19 27 36 35 16
Olanda Participare la demonstraţii 7 13 25 32 25
Statele
Participare la demonstraţii 12 13 16 16 21 9
unite
Finlanda Participare la demonstraţii 1 9 14 12 15 14
Semnarea de petiţii 46 63 68 22
Elveţia Participare la demonstraţii 8 16 17 9
Boicot de produse 5 11 6
Semnarea de petiţii 39 48 56 17
Austria Participare la demonstraţii 7 10 16 9
Boicot de produse 3 5 10 7
Medie Participare la demonstraţii 9 13 19 20 21 12
INSTITUTUL DE POLITICI PUBLICE/GALLUP, Intoleranţă, discriminare

şi autoritarism în opinia publică, sondaj realizat în septembrie 2003:
„Dacă s‑ar întâmpla un eveniment care v‑ar afecta grav interesele, aţi participa
sau nu la vreuna din următoarele acţiuni de protest?”
Nu Da
Semnarea unei petiţii 31 61
Greve şi demonstraţii legale 40 53
Greva foamei 79 14
Blocarea străzilor 84 10
Greve şi demonstraţii ilegale 84 9
Ocuparea de clădiri sau fabrici 86 7
Atacarea unor persoane 91 2
Frédéric LAMBERT, Sandrine LEFRANC, 50 fiches pour comprendre la sci‑

ence politique, Bréal, Rosny, 2007, p. 75:
„Sporirea mediatizării s‑a produs mai ales prin intermediul televiziunii, înce‑
pând din 1952‑1956 în SUA şi din 1965 în Franţa. Televiziunea adaugă mijloace‑
lor tradiţionale (reuniuni, circulare, profesiuni de credinţă, afişe legale sau ilegale,
ziare electorale) mijloace noi – campanie televizată, sondaje, marketing telefonic
şi mai ales consemnarea campaniei prin mass‑media. [...] Expertiza şi profesiona‑
lizarea sporesc foarte mult costurile campaniei. Costul total al campaniei prezi‑
denţiale şi al celei legislative din SUA din 2000 e estimat la 3 miliarde de dolari,
din care între 500 de milioane şi 1 miliard pentru campania prezidenţială. [...]
Mijloacele folosite în campanie par să fie determinante în Statele Unite: la alegerile
senatoriale, în 88% din cazuri câştigător e cel care a strâns şi a cheltuit cele mai mari
fonduri. Pentru Congres, proporţia e de 92%. Suma investită de un parlamentar
câştigător variază între 4 milioane (pentru un senator) şi 600 de mii de dolari
pentru un deputat. Aproape un senator din doi este milionar. În Franţa, plafonul
legal pentru cheltuieli la prezidenţiale este de 32 de milioane de euro per candidat”.
Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political Parties and Political
Development, Princeton University Press, Princeton, 1966, p. 23:
„Referitor la situaţiile în care au existat partide politice autentice, dar care au
fost reprimate, există două observaţii importante de reţinut. Prima este aceea că
Participarea 215
regimurile oligarhice sau dictatoriale pot constata că nu pot funcţiona adecvat fără
cel puţin un partid. Aşa cum am observat anterior, este frapant să constaţi că
regimuri foarte diferite, de la cele mai democratice până la cele mai totalitare, par
a resimţi nevoia de a funcţiona în parte prin intermediul unuia sau al mai multor
partide. Partidul îşi poate găsi justificarea în plan ideologic, cum se întâmplă în
URSS, unde el este elita avangardei proletariatului, sau poate fi privit doar ca un
mijloc comod sau necesar pentru mobilizarea sprijinului popular, ca în Egipt. Exact
această tendinţă omniprezentă a partidelor de a apărea sub o formă sau alta ne face
să ne gândim că există într‑adevăr condiţiile, în ceea ce priveşte tehnologia, comu‑
nicarea şi organizarea, care să facă existenţa partidului politic în sine foarte pro‑
babilă în lumea contemporană. În al doilea rând, se pare că odată ce partidele
politice au apărut într‑un sistem politic, reprimarea lor nu duce în mod necesar la
încetarea activităţii lor. Acolo unde unele partide sunt scoase în afara legii, ele continuă,
de obicei, să funcţioneze clandestin. Acest lucru s‑a întâmplat atât în timpul nazis‑
mului german, cât şi în timpul fascismului italian. Este de asemenea evident cazul
Spaniei lui Franco. Singura excepţie posibilă este Uniunea Sovietică, unde nu există
dovezi disponibile care să sugereze prezenţa unei opoziţii clandestine organizate”.
Paul LAZARSFELD, Bernard BERELSON, Hazel GAUDET, Mecanismele votului.
Cum se decid alegătorii într‑o campanie prezidenţială, traducere de Simona Drăgan,
postfaţă de Paul Dobrescu, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004 [1968], pp. 14, 39 şi 208:
„Cercetarea opiniei publice este de multe ori înţeleasă greşit. Din rezultatele
sondajelor publicate în reviste şi ziare, oamenii obişnuiţi, dar şi colegii noştri din
alte câmpuri ale ştiinţelor sociale şi‑au format impresia că o astfel de cercetare se
mulţumeşte să descrie ce cred oamenii despre o problemă, la un anumit moment.
De fapt, scopul acestei discipline este mult mai larg. Sociologii vor să cunoască
procesele prin care diferite sectoare ale opiniei publice influenţează activitatea
legislativă şi alte procese decizionale la nivel guvernamental. Mai mult, se doreşte
aflarea modalităţilor în care se formează atitudinile înseşi. Mecanismul votului şi‑a
centrat atenţia pe această ultimă problemă, şi anume formarea, schimbarea şi
dezvoltarea opiniei publice. [...] Pe scurt, niciodată până acum nu s‑a urmărit
evoluţia votului personal de‑a lungul întregii campanii electorale, de la atitudinile
dinaintea convenţiilor partidelor, trecând prin reacţiile individului la ofensiva pro‑
pagandei, care constituie campania propriu‑zisă, şi până la votul real din ziua
alegerilor. Numai prin astfel de investigaţii vom putea stabili mai îndeaproape rolul
factorilor care influenţează votul (dar şi alte atitudini politice), atât cel al predispo
ziţiilor, cât şi cel al stimulilor”.
Gustave LE BON, Psihologia mulţimilor, traducere de Oana Vlad şi Marina
Ghitoc, Anima, Bucureşti, 1990 [1895], pp. 65‑66:
„Din clipa în care un anumit număr de fiinţe vii s‑au adunat laolaltă, indiferent
dacă este vorba de o turmă de animale sau de o mulţime de oameni, ele se supun
din instinct autorităţii unui şef, adică a unui conducător. În mulţimile umane,
conducătorul joacă un rol considerabil. Voinţa sa este nucleul în jurul căruia opi‑
niile capătă formă şi identitate. Mulţimea este o turmă, care nu poate nicidecum
să se lipsească de stăpân. Cel mai adesea, conducătorul a fost mai întâi el însuşi
un condus, hipnotizat de ideea căreia mai apoi i‑a devenit apostol. Ea l‑a invadat
treptat, până când tot restul a dispărut, iar orice opinie contrară i‑a părut eroare
şi superstiţie: precum Robespierre, hipnotizat de ideile sale himerice şi utilizând
procedeele Inchiziţiei spre a le propaga”.
Patrick LEHINGUE, „Les explications du vote”, in Antonin COHEN, Bernard
LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de science politique, La
Découverte, Paris, 2009, p. 426:
„Demersul lui Siegfried constă în colectarea minuţioasă a sute de materiale
disparate – 13 departamente, cu date cuprinse între 1871 şi 1910, ca şi numeroase arhive
şi interviuri cu actori locali, date prelucrate apoi în mod sistematic. Comparând –
la mai multe niveluri – hărţi geologice, demografice, sociale sau religioase con‑
struite chiar de el, Siegfried a prefigurat utilizarea indicilor de corelaţie din zilele
noastre. Este de salutat, de asemenea, ambiţia lui de a face ştiinţă într‑un domeniu
în care toată lumea spunea că e imposibil. Dacă, aşa cum spunea Goethe, până
şi infernul are legi, de ce politica nu ar avea şi ea?, spunea Siegfried [...] Opoziţia
calcarul votează cu stânga, iar granitul cu dreapta traduce [...] alte opoziţii:
densitate demografică mică sau mare (deci dispersie inegală a populaţiilor şi inten‑
sitate diferită a relaţiilor sociale); regimul proprietăţii funciare (proprietate mare,
adeseori nobiliară, respectiv mici proprietăţi agricole); influenţa religiei catolice,
identificată după 1791 cu partizanii monarhiei şi ai ordinii morale: locul statului”.
Arend LIJPHART, „Unequal Participation: Democracy’s Unresolved Dilemma”,
The American Political Science Review, vol. 91, nr. 1/1997, p. 1:
„Egalitatea politică şi participarea politică sunt idealuri democratice fundamen‑
tale. În principiu, ele sunt perfect compatibile. În practică însă, politologii au
constatat că participarea este foarte inegală. Participarea inegală are drept conse‑
cinţă o influenţă inegală – o dilemă majoră pentru democraţiile reprezentative, în
care receptivitatea democratică [a oficialilor aleşi] depinde de participarea cetă‑
ţenească [...]. Aceasta este o problemă serioasă, chiar dacă participarea nu este
considerată în primul rând ca un instrument de reprezentare, ci ca un bun intrinsec
democraţiei [...]. În plus, şi aceasta este un alt element observat de politologi în
urmă cu mult timp, inegalitatea de reprezentare şi de influenţă nu sunt distribuite
în mod aleatoriu, ci îi favorizează sistematic pe cetăţenii mai mult sau mai puţin
privilegiaţi – pe cei cu venituri mai mari, cu averi mai mari, cu o educaţie supe‑
rioară – şi îi defavorizează pe cetăţenii mai puţin avantajaţi. Această sistematică
relevanţă a distincţiilor de clasă este valabilă în mod special în cazul formelor de
participare intensivă, de durată”.
Seymour Martin LIPSET, Political Man: The Social Bases of Politics, ed. revăzută
„Participarea membrilor unei organizaţii sau a cetăţenilor unei societăţi la
treburile publice nu este o condiţie nici necesară, nici suficientă pentru a putea
afirma influenţa masei membrilor asupra organizării politicii guvernamentale. Pe
de o parte, membrii pot avea un nivel scăzut de participare politică într‑o organi‑
zaţie sau societate, dar pot influenţa politicile cu abilitatea lor de a retrage sau de
a contribui în susţinerea electorală a uneia sau alteia dintre diferitele birocraţii
Participarea 217
aflate în competiţie pentru putere. Pe de altă parte, cetăţenii membri pot să parti‑
cipe la întruniri în mod regulat, să aparţină în mare număr diverselor organizaţii
politice şi chiar să aibă un nivel înalt de participare în alegeri, şi cu toate acestea
să aibă o influenţă scăzută asupra politicilor”.
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, ediţie îngri‑
Iulia Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda şi Mihai Zamfir,
Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 11 şi 17:
„Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a des‑
fiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire,
forme noi de luptă, în locul celor vechi. Epoca noastră, epoca burgheziei, se
deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea
burgheză se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane, în două
mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul. [...] Armele cu care
burghezia a doborât feudalismul se îndreaptă astăzi împotriva burgheziei înseşi.
Dar burghezia nu a făurit numai armele care‑i aduc moartea; ea a creat şi oame‑
nii care vor mânui aceste arme – muncitorii moderni, proletarii. [...] Aceşti mun‑
citori, care sunt siliţi să se vândă cu bucata, sunt o marfă ca oricare alt articol de
comerţ şi, prin urmare, sunt expuşi în egală măsură tuturor vicisitudinilor concu‑
renţei, tuturor oscilaţiilor pieţei”.
Pippa NORRIS, „The Growth of Critical Citizens?”, in idem (ed.), Critical
Citizens? Global Support for Democratic Government, Oxford University Press,
Oxford, New York, 1999, p. 27:
„În multe ţări, în cursul ultimilor ani, susţinerea politică pentru instituţiile
guvernamentale s‑a erodat în mod consistent. Dar nu şi aceea pentru valorile şi
principiile democratice. Mai mult decât atât, în multe dintre democraţiile noi şi în
tranziţie, ca şi în unele dintre democraţiile consolidate, cetăţenii sunt foarte critici
în evaluările lor cu privire la funcţionarea regimului. Există o tensiune în creştere
între idealuri şi realitate. Aceasta a condus la producerea unor cetăţeni mai critici
sau poate a unor democraţi decepţionaţi [...]. Erodarea susţinerii pentru instituţiile
nodale ale guvernării reprezentative e îngrijorătoare, deoarece ea poate în timp să
submineze credinţa în valorile democratice [...]. Pot exista consecinţe serioase, de
vreme ce adeziunea publică la valorile democratice este de obicei văzută ca o
condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru stabilitatea pe termen lung a demo‑
craţiilor, pentru a ţine unite regimurile în vremuri grele. Pe de altă parte, aceste
tendinţe pot vădi o dezvoltare mai degrabă pozitivă care, în cele din urmă, întăreşte
guvernarea democratică, dacă ele semnifică o creştere a numărului de cetăţeni
critici, adică nemulţumiţi de autorităţile existente şi de instituţiile ierarhice tradi‑
ţionale, şi care consideră canalele existente de participare ca fiind în dezacord cu
idealurile democratice, dorind să amelioreze şi să reformeze mecanismele instituţionale
ale democraţiei reprezentative [...]. Critica nu implică în mod necesar dezangajare.
Poate însemna contrariul [...]. Consecinţele declinului susţinerii pentru instituţiile
guvernamentale rămân prin urmare un subiect deschis dezbaterii”.
Mancur OLSON, Creşterea şi declinul naţiunilor. Prosperitate, stagflaţie şi

rigidităţi sociale, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, cuvânt înainte
de Aurelian Crăiuţu, Humanitas, Bucureşti, 1999 [1982], p. 40:
„Să ne gândim la consumatorii care cred că plătesc pentru un produs preţuri
mari din cauza monopolului sau tarifului supărător sau la muncitorii care consideră
că prestaţia lor merită un salariu mai mare. Să ne întrebăm acum care ar fi modul
adecvat de acţiune al consumatorului căruia i‑ar surâde ideea unui boicot menit să
combată monopolul sau a unui lobby în favoarea abrogării tarifului, sau al lucră‑
torului care ar dori o grevă ori o lege a salariului minim ce i‑ar asigura un venit
mai mare. Dacă un consumator sau un lucrător contribuie cu câteva zile şi câţiva
dolari la organizarea unui boicot sau a unui sindicat ori dacă face lobby pentru o
legislaţie favorabilă, înseamnă că şi‑a sacrificat timp şi bani. Ce‑i va aduce acest
sacrificiu? În cel mai bun caz, individul va reuşi să‑şi promoveze cauza într‑o
măsură prea mică (deseori imperceptibilă). Oricum, el va obţine doar o parte
minusculă din rodul acţiunii sale. Însuşi faptul că obiectivul sau interesul este
comun întregului grup – sau este împărtăşit de acesta – presupune că rodul orică‑
rui sacrificiu făcut de individ în vederea obţinerii scopului comun se împarte între
membrii grupului. Boicotul, greva sau acţiunea de lobby vor duce la obţinerea unui
preţ sau a unui salariu mai bun pentru fiecare, astfel încât individul aparţinând
unei categorii numeroase legate printr‑un anumit interes va culege doar o parte
neînsemnată din roadele sacrificiilor făcute în vederea realizării lui. Deoarece
roadele se împart la toţi membrii grupului, cei care nu au contribuit cu nimic la
efort vor primi tot atât cât cei care au contribuit. E convenabil să spui lasă‑l pe
George s‑o facă, dar şi George se simte prea puţin (sau deloc) îndemnat să facă
ceva în interesul grupului. [...] În lipsa unor reglementări speciale sau a unor cir‑
cumstanţe, [...] apare un paradox: grupurile mari, dacă sunt alcătuite din indivizi
raţionali, nu vor acţiona în interesul lor”.
PARTICIPAREA LA ALEGERILE PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN
(1979‑2009), apud http://www.europarl.europa.eu/parliament/archive/staticDis‑
play.do? language=EN&id=211
1979 1981 1984 1987 1989 1994 1995 1996 1999 2004 2007 2009
AUSTRIA 67,73 49,4 42,43 45,97
BELGIA 91,36 92,09 90,73 90,66 91,05 90,81 90,39
BULGARIA 29,22 38,99
CEHIA 28,3 28,2
CIPRU 72,5 59,4
DANEMAR‑ 47,82 52,38 46,17 52,92 50,46 47,89 59,54
CA
ESTONIA 26,83 43,9
FINLANDA 57,6 30,14 39,43 40,3
FRANŢA 60,71 56,72 48,8 52,71 46,76 42,76 40,63
GERMANIA 65,73 56,76 62,28 60,02 45,19 43 43,3
GRECIA 81,48 80,59 80,03 73,18 70,25 63,22 52,61
IRLANDA 63,61 47,56 68,28 43,98 50,21 58,58 58,64
ITALIA 85,65 82,47 81,07 73,6 69,76 71,72 65,05
Participarea 219
LETONIA 41,34 53,7

LITUANIA 48,38 20,98
LUXEMBURG 88,91 88,79 87,39 88,55 87,27 91,35 90,75
MALTA 82,39 78,79
MAREA 32,35 32,57 36,37 36,43 24 38,52 34,7
BRITANIE
OLANDA 58,12 50,88 47,48 35,69 30,02 39,26 36,75
POLONIA 20,87 24,53
PORTUGALIA 72,42 51,1 35,54 39,93 38,6 36,78
ROMÂNIA 29,47 27,67
SLOVACIA 16,97 19,64
SLOVENIA 28,35 28,33
SPANIA 68,52 54,71 59,14 63,05 45,14 44,9
SUEDIA 41,63 38,84 37,85 45,53
UNGARIA 38,5 36,31
61,99 58,98 58,41 56,67 49,51 45,47 43

Procentul mediu al participării la vot pentru Camera inferioară (1960‑1995):
Australia (14) – 95 Costa Rica (8) – 81
Malta (6) – 94 Norvegia (9) – 81
Austria (9) – 92 Israel (9) – 80
Belgia (9) – 91 Portugalia (9) – 79
Italia (9) – 90 Finlanda (10) – 78
Luxemburg (7) – 90 Canada (11) – 76
Irlanda (10) – 89 Franţa (9) – 76
Noua Zeelandă (12) – 88 Marea Britanie (9) – 75
Danemarca (14) – 87 Irlanda (11) – 74
Venezuela (7) – 85 Spania (6) – 73
Germania (9) – 86 Japonia (12) – 71
Suedia (14) – 86 India (6) – 58
Grecia (10) – 86 SUA (9) – 54
Olanda (7) – 83 Elveţia (9) – 54
Între paranteze, numărul alegerilor pentru care s‑a calculat media procentuală
de participare. Adaptare după M.N. Franklin, „Electoral Participation”, in L. Leduc,
R.G. Niemi, P. Norris (ed.), Comparing Democracies: Election and Voting in Global
Perspective, Sage, Thousand Oaks, Londra, New Delhi, 1996, p. 218.
„PRUNCUL ROMÂN”, anul I, 1848, nr. 37/7 septembrie, apud Cornelia
BODEA, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. II, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 856‑858:
„Zioa de eri, 6 septemvrie, este una din acele zile memorabile care rămân
neşterse în analele ţării... Popolul aflând că vrăjmaşii României ar voi să ne impună
iarăşi Regulamentul, acea legiuire care în timp de 17 ani făcuse nenorocirea ţării,
se adună de dimineaţă la 11 ore la Ministeriu din Afară şi ceru arderea şi anatemisirea

Regulamentului. O deputăţie fu trimisă la Locotenenţa domnească, arătând dorinţa
popolului şi cerând Regulamentul, atât manuscrisul original, cât şi toate esempla‑
rele tipărite de la toate ministeriile. Cu dânsele (puse în pat de mort şi învălite cu
postav negru), cu stindardele tricolore şi în cap cu muzica militară care cânta un
marş de înmormântare, popolul se duse în curtea Preasfinţiei sale mitropolitului.
Pe unde trecea cortegiul funebru, glasul de aramă a clopotelor anunţa creştinilor
osânda de moarte a vinovatului Regulament. O deputăţie aleasă din popol intră la
Preasfinţia Sa şi‑i arătă dorinţa obştei: în vremea aceea se făcu în mijlocul curţii
o clăditură de lemne şi toate pregătirile pentru ardere... Pe urmă, Preasfinţia sa
mitropolitul eşi în balcon şi, dând popolului binecuvântarea, întrebă ce este cere‑
rea lui. Toţi într‑o glăsuire îi răspunseră: Să se arză Regulamentul şi arhondolo‑
ghia! Preasfinţia Sa atunci dete voe să se facă acest autodafé. Un om din popol,
un ţăran, fu ales să săvârşească acest act solemnel. Ţăranul a fost acela care a
pătimit mai mult de Regulament... Ţăranul ardică în sus Regulamentul şi‑l aruncă
în foc, unde flacăra – ca animată de spiritul popolului – îl mistui cu ardoare, iar
cenuşa se ardică neagră în aer şi se risipi de vânt; peste zece mii de mâini apla‑
udară, peste cinci mii de glasuri esprimau bucuria şi mulţumirea popolului; după
Regulament se arse şi catastişele rangurilor (arhondologhia) şi apoi popolul ceru
ca părintele mitropolit să afurisească Regulamentul. Preasfinţia Sa, îmbrăcat cu
patrafilul şi cu crucea în mână, pronunţă atunci cuvintele următoare: Întăresc
jurământul ce l‑am făcut la 15 iunie în Câmpul libertăţii pe Constituţie şi anate‑
misesc Regulamentul ce l‑am ars, atât cel de la 1832, cât şi a doa ediţie, precum
şi toţi aceia ce ar mai voi să‑l reînfiinţeze sau să domnească după legiurile lui şi
binecuvântez popolul creştin al Ţării Româneşti... Peste putinţă a descrie cineva
entuziasmul care anima pe toţi de obşte, buna rânduială şi religioasa tăcere, când
Preasfinţia Sa pronunţia anatema; toţi îngenunchiaţi în mijlocul noroiului, cu capul
gol, cu toate că ploa. Un popol atât de creştin, un popol atât de brav, atât de sta‑
tornic în hotărârea lui, cu încrederea lui în Dumnezeu, cu voinţa lui neclintită nu
poate peri! Popolul român va eşi triumfător din toate ispitele, din toate încercările,
căci Dumnezeu este cu popolul român”.
Gabriel TARDE, Opinia şi mulţimea, traducere de Nicoleta Corbu, Comunicare.
ro, Bucureşti, 2007 [1901], pp. 19‑20:
„Mulţimea nu numai că atrage şi îşi cheamă în mod irezistibil spectatorul, dar
numele său exercită o influenţă deosebită asupra cititorului contemporan, iar anu‑
miţi scriitori sunt tentaţi să desemneze prin acest cuvânt ambiguu tot felul de
grupări. Este important ca această confuzie să înceteze, şi mai ales să nu se pună
semnul egal între mulţime şi Public, vocabulă susceptibilă ea însăşi de diverse
accepţiuni pe care voi încerca să le precizez... [Înţeleg Publicul] ca o comunitate
pur spirituală, ca o diseminare de indivizi separaţi fizic şi a căror coeziune este
pur mentală”.
Participarea 221
Alexis de TOCQUEVILLE, Amintiri, traducere, studiu introductiv, cronologie

şi note de Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 2007 [1848], pp. 127‑128:
„Populaţia a fost întotdeauna binevoitoare cu mine, dar de data aceasta era de‑a
dreptul afectuoasă; niciodată nu am mai fost înconjurat cu atâta respect ca atunci
când egalitatea brutală era afişată pe toate zidurile. Trebuia să mergem să votăm
împreună în orăşelul Saint‑Pierre, situat la o leghe de Tocqueville. În dimineaţa
alegerii, toţi alegătorii (adică întreaga populaţie de sex masculin mai mare de
douăzeci de ani) s‑au reunit în faţa bisericii. Toţi aceşti oameni s‑au aşezat în rând,
doi câte doi, în ordine alfabetică; am ţinut să ocup locul corespunzător numelui
meu, întrucât ştiam că în ţări şi în vremuri democratice se cuvine să fii aşezat în
fruntea poporului, nu să te aşezi singur. La capătul cozii lungi, veneau, pe cai de
povară sau în şarete, infirmii sau bolnavii care doriseră să ne urmeze; nu lăsase‑
răm în urma noastră decât copiii şi femeile; cu toţii, eram o sută şaptezeci. Ajunşi
pe vârful colinei care domină Tocqueville, ne‑am oprit o clipă; mi‑am dat seama
că oamenii voiau să iau cuvântul. M‑am căţărat pe culmea unui şanţ, oamenii s‑au
strâns în jurul meu şi le‑am spus câteva cuvinte inspirate de împrejurările în care
ne găseam. Le‑am reamintit acestor oameni de toată stima gravitatea şi însemnă‑
tatea actului pe care urmau să‑l săvârşească; le‑am recomandat să nu se lase
nicidecum acostaţi sau deturnaţi de cei care, la sosirea noastră în Saint‑Pierre, ar
căuta să‑i păcălească, ci să meargă încolonaţi şi să rămână împreună, fiecare la
locul său, până ce vom fi votat. Nimeni nu va trebui să intre în vreo casă, pentru
a lua de mâncare sau pentru a se usca (în ziua aceea, ploua) înainte de a‑şi înde‑
plini datoria. Au strigat că aşa vor face şi aşa au făcut. Toate voturile au fost
exprimate în acelaşi timp şi am motive să cred că ele au fost acordate aceluiaşi
candidat”.
Culturile politice
Ştiinţa politică a preluat tema culturilor din domeniul antropologiei

(Shively), dar şi al sociologiei (Braud). Ambele domenii au descris, încă
din secolul al XIX‑lea, cultura ca un ansamblu de credinţe, moravuri, drept,
artă, morală, aptitudini etc. dobândite de individ în calitate de membru al
unei societăţi şi care, pe diverse căi, sunt transmise de la o generaţie la
alta. În anii ’60 ai secolului trecut, cultura politică a fost transferată în
domeniul nostru şi a devenit unul dintre conceptele ce descriu viaţa socie‑
tăţilor democratice şi nu numai.
Aş începe discuţia despre culturi politice precizând înainte de toate că
există o eroare în utilizarea acestei expresii, o eroare pe care o găsim şi în
vocabularul politic românesc, şi anume aceea de a crede că problema cul‑
turii politice este una de ignoranţă şi ştiinţă sau cunoaştere. În acest sens,
unii politicieni sau comentatori s‑au grăbit să afirme, nemulţumiţi de un
aspect sau altul al funcţionării societăţii, că aceasta n‑ar dispune de cultură
politică. E aici o mare eroare, pentru că orice societate, indiferent de nive‑
lul ei de dezvoltare, are o cultură politică. Nu este vorba despre ignoranţă
sau nivel intelectual, sau doar despre ele, pentru că o cultură politică este,
la urma urmei, un ansamblu de atitudini şi comportamente, de sensibilităţi
şi de evaluări ce caracterizează o comunitate politică.
Există, de fapt, trei dimensiuni ale culturii politice pe care le regăsim
în societăţile moderne. Avem, mai întâi de toate, dimensiunea afectivă, care
priveşte cotidianul, mai precis perceperea curentă a relaţiilor dintre indivizi.
Este cuprins aici, de pildă, tot ceea ce ţine de simpatia sau de antipatia pe
care le legăm de o figură politică sau publică. Există apoi o dimensiune
cognitivă a culturii. Este vorba – numele este foarte clar – de toate acele
informaţii şi cunoştinţe pe care le deţin indivizii în relaţia lor cu spaţiul
politic. Aşa cum am mai spus la începutul întâlnirilor noastre, un regim
politic funcţionează în măsura în care există un minim de cunoştinţe refe‑
ritoare la el. Fiecare individ are însă un nivel de cunoaştere a sistemului
care nu e identic cu al altui cetăţean. Unii membri ai comunităţii politice
Culturile politice 223
sunt foarte interesaţi, alţii sunt în mică măsură curioşi în privinţa procese‑
lor politice. Precaritatea informaţiilor pe care le deţine un cetăţean nu‑l
exclude din spaţiul politic. Faptul că, de pildă, cineva nu ştie care sunt toate
regulile jocului politic sau nu cunoaşte numele tuturor candidaţilor la pre‑
şedinţie nu e un motiv de excomunicare. Uneori, ignoranţa atinge forme
extreme: o anchetă sociologică de acum câţiva ani releva faptul că 3%
dintre cetăţeni nu auziseră vreodată de Ion Iliescu, deşi acesta a fost vreme
de zece ani preşedinte. În fine, există, în afară de afecte şi cunoştinţe, şi o
dimensiune evaluativă a culturilor politice. Aceasta priveşte capacitatea
indivizilor de a aprecia performanţa actorilor politici şi a sistemului care‑i
integrează. Judecăţile de valoare au drept obiect felul în care politicienii
îşi ating obiectivele, calitatea vieţii democratice, felul în care cetăţenii parti
cipă la jocul politic etc. Evaluarea poate să fie foarte structurată şi coerentă,
alteori poate să fie însă foarte dezarticulată şi incoerentă. Evaluarea poate
să fie foarte subiectivă, iar alteori să fie rezultatul aplicării cu rigoare
maximă a unor criterii. Ulterior putem la fel de bine să uităm de aceste
criterii şi să avem o evaluare cu totul şi cu totul diferită. Spun toate acestea
pentru a atrage atenţia asupra faptului că evaluarea nu e alcătuită la fel în
cazul unor indivizi, cu atât mai puţin la nivel social.
Culturile politice includ deci sentimente, cunoştinţe şi judecăţi. Ele sunt
de mai multe tipuri. Gabriel Almond şi Sydney Verba, clasicii acestui
domeniu, considerau că există trei forme de culturi politice, pe care le‑au
definit pornind de la un foarte amplu studiu empiric realizat în cinci soci‑
etăţi – Statele Unite, Germania, Italia, Marea Britanie şi Mexic. Prima
formă descrisă de cei doi autori e cultura politică parohială; e vorba apoi
despre cultura politică pasivă sau aservită; în fine, despre cultura politică
participativă. Almond şi Verba au tratat problema din perspectiva teoriei
dezvoltării democratice, asumând astfel viziunea ierarhizării comunităţilor
politice pe o scală care merge de la unele nestructurate la societăţi în care
există o specializare foarte rafinată a funcţiilor şi rolurilor politice.
Cultura politică parohială este caracteristică pentru societăţile tradiţio‑
nale, cele care nu au deci o structurare clară şi stabilă a rolurilor şi func‑
ţiilor politice, în care interesul este concentrat exclusiv asupra aspectelor
cotidiene şi imediate. Individul nu depăşeşte nivelul propriei parohii sau,
cum am spune astăzi, al propriului cartier. Este vorba despre un mod sim‑
plu şi dezarticulat de percepere a autorităţii politice, care la rândul ei are
o acţiune dezlânată şi episodică. E un tip de cultură precară şi care repre‑
zintă mai degrabă trecutul societăţilor. Cultura politică aservită sau pasivă
este proprie societăţilor politice în care există centralizare. Avem de‑a face,
altfel spus, cu o organizare a spaţiului politic potrivit regulilor modernităţii,
dar e vorba, în acelaşi timp, de spaţii autoritare, de regimuri care contro‑

lează viaţa comunitară. În asemenea regimuri, atitudinea indivizilor este
una de acceptare, de servitute voluntară, cum spunea acum mai multe secole
Étienne de la Boétie, pentru a descrie faptul că indivizii acceptă dominaţia
unui tiran. Cultura supunerii este cultura acceptării unei autorităţi care
poate să fie nelimitată, pentru că ea, autoritatea, este luată drept ceva
natural, care e exercitat cu necesitate şi fără nicio rezervă. În fine, a treia
formă – cultura politică participativă – este proprie societăţilor care sunt,
pe de o parte, structurate foarte bine din punctul de vedere al rolurilor şi
funcţiilor politice, dar şi în care, pe de altă parte, exercitarea puterii se face
în condiţii democratice, indivizii fiind deci asociaţi în luarea deciziilor.
Actori conştienţi şi raţionali, cetăţenii îşi asumă statutul ca pe unul care
contează în articularea jocului politic. Cultura politică participativă este
cultura societăţilor democratice avansate. Regăsim aici opoziţia dintre soci‑
etatea civilă şi stat, tematizată de Colas sau Schmitter. Trebuie să menţio‑
nez însă că această cultură politică participativă menţine, nu distruge
diferenţele: din acest punct de vedere, un sistem electoral, de pildă, produce
efecte diferite dacă factorii istorici şi culturali variază (Taagepera).
Societăţile democratice rămân deci de o mare diversitate. Cetăţenii unor
democraţii pot avea acelaşi tip de atitudine în anumite privinţe, fiind foarte
diferiţi în altele. O anchetă interesantă făcută în anii ’70 de Jean Stoetzel
şi Alain Girard releva, de pildă, faptul că olandezii şi danezii aveau acelaşi tip
de atitudine faţă de avort, divorţ sau eutanasie, dar asumau poziţii radical
deosebite în privinţa consumului de droguri – toleranţă în Olanda şi reţinere
în Danemarca. Pe de altă parte, atitudinile care îi reuneau pe danezi şi pe
olandezi în chestiunile pe care le‑am amintit mai devreme erau respinse de
cetăţenii din Italia, Irlanda sau Spania, ţări cu majorităţi catolice importante
şi influente.
În general, sub numele culturilor politice sunt astăzi studiate toate acele
comportamente care dau seamă de funcţionarea societăţilor. Vreau să sub‑
liniez că este vorba, aşa cum a explicat în detaliu Robert Dahl, despre mase,
nu despre elite. Mulţi autori au observat că există pericolul ca asemenea
studii să nu facă altceva decât să consolideze nişte stereotipuri. Prezentând,
de pildă, democraţia americană sub semnul participării exemplare, al impli‑
cării pragmatice şi pline de disponibilitate din partea cetăţenilor, se conso‑
lidează un stereotip. E bine, de aceea, ca studiul valorilor să fie combinat
cu cercetarea instituţiilor: făcând acest lucru, Huntington a relevat, de
pildă, că SUA reprezintă cea mai dizarmonică societate politică. În acelaşi
spirit, se poate arăta că în Elveţia absenţa discriminării a ţinut împreună
cantoane foarte diferite, care au ales să trăiască sub semnul democraţiei şi
al federalismului (François Garçon).
Există, de fapt, numeroase comportamente politice interesante pentru

ştiinţa politică şi în special tot ceea ce ţine de socializare, adică de procesul
prin care într‑o societate sunt dobândite comportamentele şi sensibilităţile
politice. Gesturile cele mai simple pot fi supuse analizei. Aşa, de pildă,
faptul de a citi într‑o anumită ordine o gazetă: a începe cu informaţiile politice
sau cu informaţiile sportive nu e acelaşi lucru. Cineva care caută de mai
multe ori pe zi informaţii politice are o altă sensibilitate decât cel care se
interesează de evenimentele politice doar din patru în patru ani, în preajma
alegerilor. A privi la TV campania electorală sau a schimba canalul pentru
a vedea un film sau un meci de baschet e iarăşi un gest semnificativ.
Naşterea judecăţii politice, ca parte a socializării, este un proces care a
fost cercetat încă din anii ’50. O anchetă realizată de Herbert Hyman în 1959
referitoare la socializarea politică a măsurat modul în care evoluează inde‑
cizia la preadolescenţi şi la tineri. Autorul demonstra că există o construc‑
ţie progresivă a judecăţii politice: rata indecişilor evolua de la circa 75%
la copiii de 11‑12 ani la aproximativ 45% la categoria de vârstă 19‑21 de ani,
pentru ca tinerii de 25‑27 de ani să mai fie doar în proporţie de 35% indecişi.
Agenţii socializării sunt familia, şcoala, mijloacele de informare în masă,
ca şi actorii politici, partidele sau personalităţile. Influenţa fiecăruia oferă
numeroase teme de cercetare. Aceste analize pot pune în evidenţă şi evoluţia
sensibilităţilor. Trebuie spus că societăţile moderne – şi în mod particular
democraţiile – sunt supuse schimbării. Inglehart şi Welzel consideră că factorul
cel mai influent este individualismul sau aşa‑numitele valori emancipatoare.
Democraţiile nu sunt rigide, ci evoluează. Iar schimbarea e surprinsă cel mai
uşor la nivelul sensibilităţilor. Un exemplu foarte bun este oferit de evoluţia
acestora în Germania federală postbelică. Anchete succesive realizate începând
din anii ’50 şi până în anii ’70 au surprins modificarea profundă a sensibi‑
lităţilor. Una dintre cercetări, citată de Shively şi Venne, de la care am preluat
şi referinţa la Hyman, cuprindea întrebarea: „Când s‑a trăit cel mai bine
în Germania?”, variantele de răspuns fiind (a) în timpul Republicii Federale,
după 1948; (b) sub Hitler, în perioada de dinaintea războiului, adică
1933‑1939, sau (c) înainte de Primul Război Mondial. Anchetele arată o
evoluţie semnificativă: dacă în 1951 doar 2% dintre cetăţenii germani consi
derau că epoca Republicii de la Bonn era cea mai bună, în timp ce 42% alegeau
perioada 1933‑1939, iar 45% epoca dinaintea Primului Război Mondial,
în 1959 procentele erau 42%, 18% şi respectiv 28%, pentru ca în 1970 nu mai
puţin de 81% dintre germani să considere că ţara lor a cunoscut cea mai
bună perioadă după 1948 şi doar câte 5% să aprecieze celelalte două epoci.
Asemenea evoluţii ale sensibilităţilor sunt legate foarte adesea de o
anumită gestiune a memoriei. Desigur, fiecare societate are o modalitate
proprie de administrare a uitării şi a aducerii‑aminte, a aniversării şi come‑

morării. Fapte din trecut sau, mai precis, fapte construite ca relevante
pentru destinul unei comunităţi politice sunt reunite pentru a face parte din
acest patrimoniu de sensibilităţi care poartă numele de memorie. Felul în
care sunt ele tratate, maniera în care cetăţenii se raportează la aceste expe‑
rienţe constituie, în mod evident, o parte a culturii politice.
Într‑o perspectivă individuală, se consideră că socializarea e reuşită
dacă, aşa cum spunea Yves Schemeil, te simţi în largul tău în diverse medii.
Dintr‑o perspectivă colectivă, o socializare reuşită este o socializare coe‑
rentă, care asociază, altfel spus, anumite momente semnificative din memo‑
ria unei naţiuni, reuşind astfel să dea sens prezentului. În lumea modernă,
rememorarea trecutului este trăită ca o necesitate. Pe de altă parte, o
comunitate care îşi îndreaptă atenţia doar spre trecut, una care trăieşte doar
de pe urma comemorărilor are o problemă de articulare socială. În anii din
urmă, un proces foarte interesant are loc în ţările foste comuniste, care îşi
caută o identitate nouă. Uneori, ele fac acest lucru plecând de la referinţe
dintre cele mai neaşteptate. Putem găsi un exemplu la nivelul societăţii
româneşti, unde sunt masiv exploatate în spaţiul politic referinţele religi‑
oase: de la fondarea partidelor cu binecuvântarea preoţilor la folosirea
marilor procesiuni religioase în scopul sporirii notorietăţii, politicienii
români mobilizează religia pentru a da sens politicului. Trebuie ţinut seama,
pe de altă parte, că astăzi administrarea memoriei este organizată în jurul
unei tăieturi cronologice inedite. Mulţi tineri consideră că actualitatea,
vârsta contemporană a politicii începe cu un deceniu în urmă şi că tot ce
e mai vechi de zece ani se confundă într‑un soi de magmă indistinctă, în
care se amestecă epoca romană şi Napoleon, Evul Mediu şi Primul Război
Mondial, fără o determinare temporală clară. Unii au numit relativizarea
de acest fel postmodernitate. Pe de altă parte, gestiunea memoriei poate fi
absolut incoerentă, asociind repere care sunt contradictorii. Aveţi un exem‑
plu de acest fel în parcul de la Podari, din apropierea Craiovei: e un parc
care a fost organizat pentru a onora memoria Republicii Socialiste România
şi în care pot fi găsite statuile lui Ceauşescu şi Antonescu, ale unor voievozi
valahi şi a lui Amza Pellea, fresce cu Papa Ioan Paul al II‑lea şi Patriarhul
Teoctist alături de tractoare şi pluguri din anii ’50. Nimeni nu se poate
regăsi într‑un asemenea peisaj decât sub semnul contradicţiei perpetue.
Există, desigur, şi societăţi care‑şi gestionează într‑un mod mult mai
coerent memoria. Aşa sunt societăţile din vestul Europei, unde cultul ero‑
ilor şi comemorarea unor evenimente semnificative din istoria naţiunii sunt
gesturi ce participă în mod direct la socializare, la naşterea unei culturi
politice care hrăneşte democraţia şi care, în general, o stabilizează, atât pe
verticală (între generaţii), cât şi pe orizontală (între grupurile sociale), aşa

cum au arătat Dogan şi Pelassy. Capitalul social creează însă nu doar sta‑
bilitate, ci şi eficacitate guvernamentală şi progres economic (Putnam).
Procesele de socializare care dau naştere culturilor politice sunt justifi‑
cate cu ajutorul discursurilor ideologice. Ideologia este, de fapt, partea cea
mai vizibilă a unei culturi politice (Colas). Ea structurează ideile şi îl ajută
astfel pe individ să înţeleagă politica. Discursul ideologic este, până la
urmă, o formă de traducere a sensurilor pe care le are politica pentru individ.
În acelaşi timp, trebuie spus că acest discurs este unul orientat. Ideologia
nu poate fi neutră. Avem aici toată ambiguitatea societăţilor moderne,
pentru că, pe de o parte, ideologiile sunt necesare pentru a structura cre‑
dinţele şi cunoştinţele despre sistemul politic, iar pe de altă parte, ele sunt
discursuri orientate. Ideologiile sunt simplificatoare şi de foarte multe ori
maniheiste, deoarece împart lumea în două tabere. Să nu uităm că ele sunt,
aşa cum observa Raoul Girardet, traversate de structuri mitologice.
Ideologia este un fenomen tipic modern. Numele s‑a născut la sfârşitul
secolului al XVIII‑lea în opera unui interpret foarte respectabil al lui
Montesquieu – Destutt de Tracy. Acesta considera că ideologia este, într‑o
accepţie strict etimologică, ştiinţa ideilor, o ştiinţă care trebuie să studieze,
la fel de riguros ca şi ştiinţele naturale, modalitatea în care se nasc şi sunt
transmise ideile. Ideologia e astfel subsumată marelui proiect iluminist al
îndepărtării tuturor prejudecăţilor, obstacole în calea progresului. La început,
termenul desemnează un instrument de luminare colectivă. Foarte repede
însă el îşi schimbă sensul. În anii ’30 ai secolului al XIX‑lea, Marx şi Engels
îi vor da sensul dominant pe care îl va avea mai bine de un veac. Ideologia
nu va mai fi privită ca un instrument al progresului, ci ca un discurs al
clasei dominante. Acest discurs are trei trăsături.
În primul rând, este vorba despre un discurs care traduce un statut social.
În viziunea marxistă, nu există indivizi, ci doar clase, adică grupuri orga‑
nizate în funcţie de raportul lor faţă de mijloacele de producţie, astfel încât
ideologia exprimă interesele unei clase, nu ale unui individ. În al doilea
rând, spuneau fondatorii marxismului, ideologia este un discurs fals, pen‑
tru că ea deformează realitatea socială. În particular, ideologia burgheză a
democraţiei reprezentative, care are drept valori dominante libertatea şi
egalitatea, ar fi o uriaşă minciună, pentru că ea corespunde unei realităţi
alcătuite din inegalitate şi servitute. Opoziţia faţă de ideologia franceză şi
marile sale idealuri este construită în aceşti termeni. În fine, consideră
marxiştii, ideologia este un discurs care disimulează, care camuflează rea‑
litatea. Ea este un paravan destinat să ascundă adevărata realitate. O clasă
dominantă se va folosi întotdeauna de un discurs ideologic pentru a‑şi
justifica dominaţia, ascunzând ochilor publicului realitatea.
La începutul secolului XX, Lenin, principalul moştenitor al tradiţiei

marxiste, va transforma ideologia într‑o armă revoluţionară, dezvoltând
ideea potrivit căreia revoluţia este posibilă într‑o ţară înapoiată atunci când
clasa dominată îşi asumă o ideologie. E vorba despre ideologia schimbării
regimului. Ţările comuniste, inclusiv cele formate după al Doilea Război
Mondial sub influenţă sovietică, au asumat acest sens al ideologiei. Şi în
spaţiul politic românesc ideologia a fost înţeleasă ca un instrument revolu‑
ţionar, ca un discurs eliberator aşezat în mâinile clasei proletare asuprite
pentru a deschide calea omului nou.
În anii de după al Doilea Război Mondial, termenul a fost recuperat de
criticii totalitarismului, ideologia fiind văzută ca o componentă importantă
a regimurilor comuniste, dar şi naziste. Hannah Arendt sau alţi autori
antitotalitari – precum Popper, Aron sau Hayek – au văzut în ideologie acea
componentă de care regimul are nevoie pentru a‑şi justifica dominaţia.
Viziunii totalitare despre ideologie îi este opusă în anii ’50 o viziune
alternativă despre influenţa ideilor. O găsim, de pildă, la un critic al tota‑
litarismului, un economist francez de mare subtilitate şi cel care în acelaşi
timp a inspirat, sub de Gaulle, reforma finanţelor franceze, Jacques Rueff,
care spunea că, „de la Evanghelii la Contractul social, ideile au dominat
lumea”. Avem aici rezumatul sensibilităţii politice liberale, în opoziţie cu
sensibilitatea şi viziunea totalitare. În schimb, Michael Oakeshott – în bună
tradiţie conservatoare – definea ideologia ca un set de principii abstracte,
gândite înaintea acţiunii, şi nu în funcţie de ea.
Care sunt însă marile familii ideologice? Ce relaţii s‑au stabilit între
ele? Voi înfăţişa răspunsurile date acestor întrebări de către un autor con‑
temporan – este vorba despre Immanuel Wallerstein, istoric al capitalismu‑
lui şi sociolog de inspiraţie marxistă. Într‑o epocă de radicală discreditare
intelectuală a marxismului, este interesant să vedem care este perspectiva
unui marxist. Wallerstein se înscrie în curentul intelectual care susţine că
ideologiile şi‑au pierdut forţa de mobilizare şi că trăim într‑o epocă post
ideologică, în care afilierile politice nu se mai produc într‑un mod coerent
ca în secolul al XIX‑lea şi prima parte a secolului XX. Altfel spus,
Wallerstein preia tema morţii ideologiilor, dar dă o interpretare foarte ori‑
ginală momentului 1989. El considera că ideologiile s‑au născut în 1789 şi
au murit în 1989. În viziunea autorului menţionat, ideologiile nu sunt nimic
altceva decât traducerea atitudinilor noastre faţă de principala noutate intro‑
dusă de Revoluţia Franceză, şi anume normalizarea schimbării. Pentru
Wallerstein, modernitatea politică este sinonimă cu normalizarea schimbă‑
rii. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că, până la declanşarea Revoluţiei
Franceze, societăţile considerau că schimbarea este ceva inacceptabil. 1789
aduce ideea potrivit căreia schimbarea este normală. În raport cu această

atitudine de normalizare a schimbării s‑au născut, de fapt, cele trei ideo‑
logii care domină imaginarul politic modern.
Prima ideologie, cea zămislită chiar în momentele fierbinţi ale Revoluţiei
Franceze, este fabricată de autori precum Edmund Burke sau Joseph de
Maistre, ori mai târziu Donoso Cortes. Reacţia acestor autori – care vor fi
numiţi conservatori – este refuzul de a crede că schimbarea e normală, ei
fiind în continuare ataşaţi sensibilităţii epocii premoderne, potrivit căreia
e bine ca societăţile să rămână neschimbate. Conservatorismul va fi înţeles
ca respect pentru tradiţii şi de către un om politic român: Alexandru
Marghiloman. Celelalte două ideologii – cea liberală şi cea socialistă – nu
vor fi iniţial separate în chip radical, deoarece şi una, şi cealaltă vor con‑
sidera schimbarea normală. Singura deosebire dintre liberali şi socialişti va
fi aceea că primii vor dori gestionarea raţională şi moderată a schimbării,
în vreme ce socialiştii vor vrea să bruscheze lucrurile, aducând schimbarea
cât mai repede. E diferenţa dintre schimbarea pas cu pas şi schimbarea
bruscă. Liberalii caută să ţină seama de toate circumstanţele şi de toate
provocările momentului, în timp ce socialiştii cred că voinţa umană e mai
puternică decât toate acestea. Aceste două tabere vor fi însă scindate în
1848, când va apărea ca temă centrală chestiunea proprietăţii. Liberalii vor
vedea în ea un mijloc, un instrument indispensabil pentru a gestiona raţio‑
nal schimbarea societăţilor şi pentru a aduce prosperitate, în timp ce ceilalţi
prieteni ai schimbării vor considera că proprietatea este, dimpotrivă, cel
mai important obstacol în calea evoluţiei sociale şi a bunăstării. E conflic‑
tul dintre Mill şi Marx. Dacă de la 1789 la revoluţia paşoptistă liberalii şi
socialiştii au fost de aceeaşi parte a baricadei, între 1848 şi Primul Război
Mondial ei vor fi în două tabere distincte. În aceeaşi perioadă, conserva‑
torii vor înţelege că societăţile sunt aşezate de‑acum sub semnul unor drame
precum revoluţiile şi vor dori să apere proprietatea considerată o parte, o
moştenire a trecutului ameninţată de socialişti. Vreme de şapte decenii,
liberalii şi conservatorii se vor regrupa în jurul respectului pentru propri‑
etate împotriva socialiştilor care detestă proprietatea şi vor să o distrugă.
Aceasta este epoca de glorie a unui Sidney Webb sau a unui Dobrogeanu‑Gherea.
Autorul român a fost un apărător al votului universal, dar şi un... naiv: el
s‑a arătat, de pildă, convins că progresul tehnic va reduce timpul de lucru
mediu la un minut şi 48 de secunde pe zi! După sfârşitul Primului Război
Mondial, alianţele se vor recompune şi vom avea – de la 1918 la 1989 –,
de o parte, liberalii, ca apărători ai valorilor societăţii libere, ai demnităţii,
moderaţiei şi toleranţei şi, de cealaltă parte, socialiştii şi conservatorii, care
vor construi împreună gândirea şi practica totalitară. Pentru Wallerstein,
totalitarismul este rezultatul unei curioase asocieri între conservatori şi

socialişti, pentru că paradisul promis de comunism nu este decât o întoar‑
cere într‑o societate premodernă. Acesta este, de altfel, unul dintre motivele
des întâlnite în critica totalitarismului. Popper, de pildă, afirma că socie‑
tatea totalitară este una închisă, dominată de tabuuri, în contrast radical cu
societatea modernă, care e una deschisă. 1989 reprezintă, pentru istoricul
marxist, nu sfârşitul comunismului, ci al ideologiilor şi, înainte de toate,
al celei liberale, pentru că liberalismul a fost centrul în jurul căruia s‑au
poziţionat celelalte. Trebuie înţeles că, pentru Wallerstein, totul diferenţiază
aceste ideologii. Subiectul istoriei este diferit: pentru liberali, subiectul
istoriei este individul, pentru conservatori e grupul, în timp ce pentru
socialişti actorul istoriei e societatea în întregul său. La fel, viziunea despre
stat a socialiştilor, a liberalilor şi a conservatorilor e diferită. Doar primii
acceptă ideea statului asistenţial (Przeworski). Ceea ce este interesant însă
este faptul că, în lectura lui Wallerstein, din 1789 până în 1989 nu am avut
niciodată o puritate a doctrinelor. A existat întotdeauna o alianţă. 1989 este
momentul de deces al ideologiilor şi pentru că toate alianţele au fost rea‑
lizate. Nu mai există posibilitatea de a face vreo combinaţie. Liberalii şi
socialiştii au fost împreună de la 1789 la 1848, liberalii şi conservatorii
s‑au aliat apoi până la Primul Război Mondial, conservatorii şi socialiştii
au fost împreună de la Primul Război Mondial la 1989. Cum nu mai există
nicio combinaţie posibilă, suntem într‑un moment de recompunere a sen‑
sibilităţilor, de reamenajare a credinţelor şi ideilor politice. Vreme de mai
multe decenii, poate jumătate de secol, spune Wallerstein, vom asista la un
peisaj ideologic impur, eclectic, în care alianţele vor fi circumstanţiale şi
niciuna dintre ideologii nu va mai fi respectată, nu va mai fi luată în serios,
pentru că niciuna dintre ele nu mai amenajează credinţele grupurilor soci‑
ale. Suntem, potrivit acestui diagnostic, care nu e de altfel singular, într‑o
epocă a neclarităţii, a confuziei ideologice. La începutul anilor ’90, Francis
Fukuyama vorbea, în schimb, despre incapacitatea societăţilor democratice
şi liberale de a se imagina mai bune decât în prezent. Aceste două verdicte
sunt perfect contradictorii.
Vreau să revin astfel la o chestiune pe care am mai menţionat‑o foarte
rapid atunci când am vorbit despre producerea reprezentărilor politice şi
transformarea sensibilităţilor. Mă refer acum la ea deoarece propaganda –
sau comunicarea, cum i se spune în zilele noastre – are succes în epoca de
sfârşit a ideologiilor.
Aşa cum am mai remarcat, societăţile democratice sunt profund modi‑
ficate de contextul mediatizării peisajului politic. Mediatizarea a schimbat
până şi structura tradiţională a partidelor. Acestea nu mai sunt sensibile la
factorul ideologic. Ele tratează, în schimb, spaţiul mediatico‑politic ca unul

în care sunt produse şi reproduse comportamente de tip consumerist, în
care actorii politici şi cetăţenii sunt copii ale unor produse comerciale.
Formula „a vinde un preşedinte ca pe un detergent” rezumă sensul acestei
opţiuni. Trebuie spus însă că mediatizarea spaţiului politic are drept con‑
secinţă, între altele, şi fragmentarea semnificativă a apariţiilor publice ale
politicienilor. Exemplul american este elocvent: în anii ’60, în SUA, durata
intervenţiei unui om politic la TV era de circa 40 de secunde, în vreme ce
astăzi apariţiile publice sunt limitate la o medie de 10 secunde. Tăietura
televiziunilor limitează foarte mult expunerea. Realitatea pare să fie alcă‑
tuită din discursuri lapidare.
În acest context trebuie plasată şi discuţia despre mesajele negative.
Într‑adevăr, o trăsătură importantă a campaniilor electorale este sporirea
prezenţei mesajelor negative în ultimele decenii. Dacă în anii şaizeci circa
5% din mesajele transmise de politicieni erau negative, în anii optzeci a
fost depăşită cota de 50%. Uneori, ponderea tinde spre 80%. Politicul se
articulează sub semnul acestei mediatizări negative. Altfel spus, campania
este o ocazie în care nu construieşti un candidat, ci administrezi mesaje
negative la adresa adversarului. Acestea conving, de altfel, foarte uşor. Una
dintre explicaţiile utilizării masive a mesajelor negative este aceea că ale‑
gătorii sunt mult mai atenţi la un mesaj negativ decât la unul pozitiv. De
asemenea, mesajele negative sunt asimilate mai uşor decât cele pozitive.
Întrebaţi ce anume au reţinut atunci când sunt expuşi la un mesaj pozitiv
sau unul negativ, alegătorii vădesc faptul că asimilează mai uşor ceea ce e
transmis în al doilea caz. În sfârşit, aşa cum au arătat Brian Roddy şi Gina
Garramone, preluaţi de Denis Moničre (pe care l‑am urmat şi eu), uiţi mult
mai greu un mesaj negativ decât unul pozitiv. Există, desigur, o variaţie în
funcţie de nivelul de instrucţie: oamenii mai puţin instruiţi îşi aduc mai
bine aminte mesajele negative decât cei care au un nivel de instrucţie mai înalt.
Trebuie luat în seamă – spune tot Moničre – faptul că există tehnici
speciale care privesc acest tip de campanie. Este, de pildă, clar pentru
specialiştii în campanii că imaginile statice (şi nu cele în mişcare) favori‑
zează transmiterea unui mesaj negativ. O reţetă sigură este, de asemenea,
folosirea contrastului alb‑negru. Culorile nu sunt recomandate pentru a
suscita emoţiile care conduc la respingerea unui adversar. Apărarea în faţa
unei campanii negative are, la rându‑i, secretele ei. Se spune, de exemplu,
că orice atac trebuie să primească o replică. E, de asemenea, recomandat
ca replica să folosească, dacă se poate, umorul şi ironia.
Am să închei citând unul dintre marii specialişti în comunicare politică:
este vorba despre Jacques Séguéla, care a lucrat cu François Mitterrand în
anii ’80 şi care apoi s‑a apropiat de Nicolas Sarkozy, fiind prezent de‑a
lungul timpului în multe ţări europene şi nu numai. Séguéla a avut ideea
de a povesti cum a făcut diverse campanii. Într‑una dintre cărţile sale, el a
evocat sfaturile pe care le‑a dat unor oameni politici cu care a lucrat.
Reproduc aici unele dintre ele: „Hrăneşte‑ţi legenda, nu te lăsa devorat de
ea!”, îi spunea el lui Giorgios Papandreu. Maghiarului Joszef Antal: „Să
preferi psihologia politicii”, în vreme ce preşedintelui bulgar Jelev îi reco‑
manda: „Hrăneşte zvonurile, pentru că ele sunt mai importante decât orice
publicitate”. Lui Boris Elţîn i s‑ar potrivi formula: „Încarnează destinul
ţării tale”, în vreme ce lui Lech Wałęsa el i‑a spus „Învaţă să devii o vedetă”.
Aşa cum se poate ghici, o campanie este şi o probă de subtilitate şi de
imaginaţie, nu doar o probă de agresivitate. Din această perspectivă, cam‑
pania din noiembrie 2009 pentru alegerile prezidenţiale din România nu a
vădit foarte multă imaginaţie: cel mai frecvent nume întâlnit în sloganuri
a fost chiar România!
Texte
Gabriel ALMOND, Sidney VERBA, Cultura civică, traducere şi studiu intro‑
ductiv de Dan Pavel, DU Style, Bucureşti, 1996 [1963], pp. 44, 47‑49, 60:
„Când vorbim de cultura politică a unei societăţi, ne referim la sistemul politic,
aşa cum a fost el internalizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei
sale. [...] Cultura politică devine sinonimă cu frecvenţa diferitelor tipuri de orien‑
tări cognitive, afective şi evaluative faţă de sistemul politic în general, aspectele
sale de input şi de output, precum şi faţă de sine ca actor politic. [...] În aceste
societăţi [cu o cultură politică parohială] nu există roluri politice specializate: şefia
de trib, şefia de clan, postul de şaman sunt roluri politico‑religioase difuze, iar,
pentru membrii acestor societăţi, orientările politice faţă de aceste roluri nu se
separă de orientările lor religioase şi sociale. Parohialul nu aşteaptă nimic de la
sistemul politic [...]. Al doilea tip major de cultură politică [...] este cultura depen‑
dentă. Aici există o înaltă frecvenţă a orientărilor către sistemul politic diferenţiat
şi către aspectele de output ale sistemului, însă orientările către obiectele specifice
de input şi către sine, ca participant activ, se apropie de zero. Subiectul este conştient
de autoritatea guvernamentală specializată; el este afectiv orientat către ea [...].
Însă relaţia este faţă de sistem la nivelul general şi către partea administrativă, de
output, sau către fluxul descendent al sistemului politic; este o relaţie esenţialmente
pasivă [...]. Cel de‑al treilea tip major de cultură politică, cultura participativă,
este unul în care membrii societăţii tind să fie în mod explicit orientaţi către sistem
ca întreg şi către ambele structuri şi procese, politic şi administrativ: cu alte
cuvinte, către aspectele input şi output ale sistemului politic. [...] Ei tind să fie
orientaţi către un rol activist al sinelui în corpul politic. [...] Cultura civică nu este
cultura politică de obicei descrisă în manualele de educaţie civică, acelea care
prescriu modul în care cetăţenii trebuie să se comporte într‑o democraţie. Normele

comportamentului cetăţenesc ce se găsesc în aceste texte subliniază aspectele par‑
ticipative ale culturii politice [...]. În cultura civică, orientările politice participative
se combină cu şi nu înlocuiesc orientările politice dependente şi parohiale. [...]
Menţinerea acestor atitudini mai tradiţionale şi fuziunea lor cu orientările partici‑
pative conduc către o cultură politică echilibrată, în care activitatea politică,
implicarea şi raţionalitatea există, însă sunt echilibrate de pasivitate, tradiţionalitate
şi angajament faţă de valorile parohiale”.
Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1948], pp. 607‑608:
„Ideologiile sunt cunoscute pentru caracterul lor ştiinţific; ele combină abor‑
darea ştiinţifică a problemelor cu rezultatele relevanţei filosofice şi pretind despre
ele însele că sunt o filosofie ştiinţifică. Cuvântul ideologie pare să implice că o
idee poate deveni subiectul unei ştiinţe tot aşa cum animalele sunt subiectul de
studiu al zoologiei: sufixul ‑logie în ideologie, ca şi în zoologie, nu indică altceva
decât logoi, discursurile ştiinţifice formulate în acea ştiinţă. Dacă aceasta ar fi
adevărat, o ideologie ar fi într‑adevăr o pseudoştiinţă şi o pseuodofilosofie, trans‑
gresând în acelaşi timp limitele ştiinţei şi limitele filosofiei. [...] O ideologie este,
la modul cel mai literal, ceea ce îi indică numele, este logica unei idei. Subiectul
ei de studiu este istoria, căreia i se aplică ideea; rezultatul acestei aplicaţii nu este
un corp de enunţuri cu privire la ceva care este, ci desfăşurarea unui proces care
este în continuă schimbare. Ideologia tratează, fireşte, despre evenimente ca şi cum
ea ar asculta de aceeaşi lege, ca şi de expunerea logică a ideii sale. Ideologiile
pretind că ele cunosc misterele întregului proces istoric – secretele trecutului,
complicaţiile prezentului, nesiguranţele viitorului – datorită logicii inerente a ide‑
ilor respective”.
Raymond ARON, Opiul intelectualilor, Curtea Veche, Bucureşti, 2008 [1955],
p. 246:
„Ideologiile politice amestecă mereu, într‑un mod mai mult sau mai puţin
fericit, afirmaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Ele exprimă o perspectivă asupra
lumii şi o voinţă îndreptată spre viitor. Nu cad direct sub incidenţa categoriilor
adevărat/fals şi nici nu ţin de ordinea gustului sau a culorilor. Filosofia ultimă şi
ierarhia preferinţelor reclamă dialogul mai degrabă decât dovada sau respingerea;
analiza faptelor actuale sau anticiparea faptelor viitoare se modifică odată cu des‑
făşurarea istoriei şi cu felul în care luăm cunoştinţă de ea. Experienţa corectează
progresiv construcţiile doctrinare”.
Étienne de la BOÉTIE, Discurs despre servitutea voluntară, ediţie îngrijită de
Lavinia Stan, Universal Dalsi, Bucureşti, 1996 [1574], pp. 20‑22:
„Aş vrea să înţeleg cum se face că atâţia oameni, atâtea târguri, atâtea oraşe,
atâtea naţiuni îndură câteodată un tiran care nu are altă putere în afara celei pe
care ei i‑o dau, care nu îi răneşte decât în măsura în care ei vor să îndure, care nu
poate să le facă niciun rău decât dacă ei preferă să sufere în loc să îl înfrunte.
Lucru într‑adevăr surprinzător, dar în acelaşi timp atât de obişnuit încât ar trebui
să ne întristeze şi nu să ne uimească, este de a vedea un milion de oameni servind,

cu capul plecat, unui jug deplorabil, nu constrânşi prin forţă, ci (se pare) vrăjiţi numai
la auzul numelui celui de a cărui putere nu ar trebui să se teamă pentru că el este
singur şi ale cărui calităţi nu trebuie îndrăgite pentru că, faţă de ei, el este inuman
şi crud. Punctul nostru slab, ca oameni, este [faptul] că trebuie deseori să ne supunem
forţei, să facem concesii, pentru că nu putem fi întotdeauna cei mai puternici”.
Philippe BRAUD, Sociologie politique, ed. a VI‑a, LGDJ, Paris, 2002, pp. 245‑246:
„Conceptul de cultură a fost dezvoltat în special de antropologi (Malinowski,
Leach, Geertz), dar a fost preluat şi de alte ştiinţe sociale, mai ales de unele curente
sociologice. Durkheim, în Formele elementare ale vieţii religioase, vorbea deja
despre importanţa reprezentărilor colective care, instituite de societate, joacă un
rol major în construcţia unei conştiinţe colective. Interesul manifestat de ştiinţa
politică pentru acest concept are rădăcini într‑o triplă tradiţie. E vorba, mai întâi,
despre filiaţia weberiană. Autorul Eticii protestante (1904) urma, în această pri‑
vinţă, un demers identic cu cel al lui Durkheim, atunci când a căutat în valorile
religioase matricea primară a comportamentelor sociale. A doua filiaţie este cea a
etnologiei culturaliste. În lucrările semnate de Ruth Benedict despre indienii pueblo
(Patterns of Culture, 1934), Margaret Mead despre locuitorii din Samoa sau
Abraham Kardiner (L’Individu et sa société, 1939), apoi Ralph Linton, cultura este
considerată factorul structurant al personalităţii fiecărui individ, la nivelul supraeului
sau al sinelui ideal. A treia filiaţie este cea a empirismului sociologic american,
afirmat la începutul secolului XX, şcoala de la Chicago îndreptându‑şi atenţia
asupra mozaicului etno‑cultural constituit în jurul lacului Michigan, ca urmare a
afluxului masiv de imigranţi de diferite origini”.
Edmund BURKE, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, traducere, studiu
introductiv şi note de Mihaela Czobor‑Lupp, Nemira, Bucureşti, 2000 [1790], p. 138:
„Unul dintre cele dintâi şi dintre cele mai importante principii pe baza căruia
sunt consacrate statele şi legile este acela de a evita ca posesorii, chiar temporari,
ai uzufructului să se poarte ca şi cum nu contează ceea ce au primit de la strămo‑
şii lor, sau ca şi cum nu le pasă de ceea ce datorează posterităţii, acţionând ca şi
cum ei ar fi stăpânii absoluţi; acela de a evita ca ei să ajungă să creadă că unul
dintre drepturile lor este de a distruge înlănţuirea necesară a lucrurilor sau de a
risipi această moştenire prin distrugerea arbitrară a întregului edificiu originar al
societăţii lor; acela de a evita riscul ca aceştia să lase celor care vor veni după ei
o ruină în locul unui spaţiu de locuit – învăţându‑i astfel pe urmaşii lor să respecte
invenţiile lor tot atât de puţin pe cât au respectat şi ei instituţiile înaintaşilor lor.
Continuitatea statului va fi distrusă din cauza acestei uşurinţe arbitrare de a‑l
schimba tot atât de des, de mult şi în tot atâtea modalităţi după câte fantezii lipsite
de temei şi după câte mode se perindă. Generaţiile nu vor mai avea nicio legătură
una cu cealaltă. Oamenii nu o vor duce mai bine decât muştele de‑o vară”.
Paris, 1994, p. 101:
„Se cuvine să distingem noţiunea de cultură de alte concepte apropiate şi, în
primul rând, de noţiunea de ideologie, care desemnează, într‑un sens neutru,
potrivit lui Guy Rocher, un sistem de idei şi judecăţi, organizat în chip explicit,
care serveşte exprimării, explicării, justificării sau interpretării situaţiei unui grup
sau a unei colectivităţi şi care, făcând referinţă la valori, propune o orientare
precisă a acţiunii istorice a respectivului grup sau respectivei colectivităţi. În acest
sens, ideologia este un element al culturii, ba chiar nucleul ei dur, deoarece o
formulează în chip explicit şi în mod sistematic şi condensat. În vreme ce cultura
poate fi considerată ca un univers consensual mai slab în sânul căruia se situează
individul, ideologia presupune aderarea la o reprezentare a lumii”.
Robert DAHL, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, traducere de Mihaela Sadovschi,
„În primul rând, studiile de cultură politică tind să se axeze numai pe acele
concepţii stabile şi durabile, care apar prin procesul de socializare, în cadrul unui
sistem de convingeri dat; tocmai de aceea, în cercetările întreprinse asupra cul‑
turii politice, factorii ce induc schimbarea convingerilor pot fi foarte uşor neglijaţi.
Întrucât convingerile care, la un moment dat, par străine, ezoterice sau neortodoxe
pot ajunge mai târziu să facă parte din cultura politică, procesele ce duc la schim‑
barea convingerilor sunt la fel de importante ca şi cele care asigură stabilitatea lor,
ca de pildă socializarea. În al doilea rând, deşi cei care studiază cultura politică
atrag atenţia asupra deosebirilor dintre cultura politică a elitelor şi cea a maselor,
ei s‑au axat mai mult pe aspectele cele mai răspândite şi mai difuze ale culturii
politice a unei ţări; până acum, au acordat mult mai puţină atenţie convingerilor
activiştilor şi elitei politice”.
Antoine DESTUTT DE TRACY, Commentaire sur l’Esprit des lois de Montesquieu,
Centre de philosophie politique et juridique URA‑CNRS, Université de Caen, 1992
[1817], pp. 56‑57:
„Singurul sfat pe care l‑am putea da unui guvern relativ la educaţie este de a
face în aşa fel încât, prin mijloace blânde, cele trei feluri de educaţie pe care le
primesc oamenii – cea a părinţilor, cea a dascălilor şi cea a vieţii – să nu se con‑
trazică între ele şi să fie îndreptate în sprijinul guvernului. În ceea ce o priveşte
pe a doua, educaţia oferită de dascăli, guvernul o poate influenţa foarte mult şi
foarte direct, prin diferite instituţii publice de educaţie înfiinţate sau sprijinite de
el, ca şi prin cărţile a căror tipărire o îngăduie sau o respinge [...] Cât priveşte
educaţia dată de părinţi şi şcoala vieţii, acestea sunt în mod absolut influenţate de
opinia publică. Guvernul nu ar putea dispune în mod despotic de ele, deoarece nu
poţi porunci voinţei omeneşti, dar poate folosi aceleaşi mijloace de care se foloseşte
pentru a influenţa opinia [...], teama şi speranţa, aflate întotdeauna mai mult sau
mai puţin la dispoziţia guvernanţilor”.
Constantin DOBROGEANU‑GHEREA, „Ce vor socialiştii români. Expunerea
socialismului ştiinţific şi Programul socialist”, in idem, Opere complete, vol. 2,
Editura Politică, 1976 [1886], pp. 49‑50:
„Să ne închipuim iarăşi Englitera, cu grupurile de producători agricoli şi indus‑
triali lucrând la pământ şi în fabrici, care sunt proprietatea naţiei. Să presupunem
că prin birourile de statistică s‑a aflat că, lucrându‑se trei ceasuri pe zi, toate
nevoile naţiei vor fi îndestulate. Să ne închipuim acuma că în astfel de societate

s‑ar face o născocire care ar însuti productivitatea muncii şi care s‑ar putea aplica
îndată la toate ramurile de producţiune. Ce s‑ar întâmpla în societatea socialistă
faţă cu invenţiunea pomenită? Instrumentele de muncă fiind ale naţiei întregi,
născocirea s‑ar introduce în toate felurile de producţiune. Munca făcându‑se de
100 de ori mai roditoare, pentru îndestularea societăţii nu vor mai trebui
9.000.000.000 de ceasuri de muncă, ci de o sută de ori mai puţin, adică 90.000.000.
Dacă mai înainte un om muncea 3 ceasuri pe zi, după născocire va avea de mun‑
cit numai un minut şi patruzeci şi opt de secunde pe zi”.
Mattei DOGAN, Dominique PELASSY, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia
politică comparativă, traducere de Laura Lotreanu, Editura Alternative, Bucureşti,
1993 [1990], p. 81:
„Cultura politică se transmite prin aculturaţie. Socializarea îşi asumă astfel o
funcţie de stabilizare în sens vertical – între generaţii –, dar şi în sens orizontal –
între grupurile sociale. Nu toţi oamenii sunt însă pasivi; disponibilitatea lor nu
este absolută. Copilul reacţionează cu un dinamism propriu la impulsurile socie‑
tăţii. Relaţiile dintre grupurile sociale sunt în general tensionate, dacă nu conflic‑
tuale. În cele din urmă, cultura evoluează, se schimbă în timp. Adesea, această
alterare a culturii tradiţionale poate deveni un scop explicit pentru liderii politici”.
Francis FUKUYAMA, The End of History and the Last Man, The Free Press,
New York, 1992, p. 46:
„Noi, cei care trăim în democraţii liberale stabile şi de lungă durată, suntem
confruntaţi cu o situaţie neobişnuită. Pe vremea bunicilor noştri, mulţi oameni
rezonabili puteau prevedea un viitor socialist strălucitor în care proprietatea privată
şi capitalismul erau abolite, în care politica însăşi era într‑un fel depăşită. Astăzi,
prin contrast, avem probleme să ne imaginăm o lume care este în mod radical mai
bună decât a noastră, sau un viitor care nu este esenţialmente democratic sau capitalist.
În acest cadru, bineînţeles, multe lucruri pot fi îmbunătăţite: putem găsi case pentru cei
fără adăpost, putem să garantăm şanse pentru minorităţi şi femei, putem să îmbună‑
tăţim competiţia sau să creăm noi locuri de muncă. Ne putem imagina, de aseme‑
nea, lumi viitoare care sunt în mod semnificativ mai rele decât ceea ce cunoaştem
acum, în care intoleranţa naţională, rasială sau religioasă reapare sau în care
suntem copleşiţi de război sau de colaps ecologic. Dar nu ne putem imagina într‑o
lume care este esenţialmente diferită de cea prezentă, şi în acelaşi timp mai bună”.
François GARÇON, Le modčle suisse. Pourquoi ils s’en sortent beaucoup mieux
que les autres, Perrin, Paris, 2008, pp. 49‑50:
„Constituţia din 1848 combină democraţia şi federalismul. Obstacolele nu sunt
mici. Cum pot coabita cantoane foarte populate cu altele aproape nelocuite? Cum
pot fi conciliaţi cetăţeni legaţi foarte strâns de propriile commune, care ignoră
limba celorlalte cantoane, care nu împărtăşesc aceleaşi convingeri religioase, une‑
ori detestându‑le pe cele din localitatea vecină? Pentru a rezolva aceste ecuaţii, pentru
a remedia aceste fracturi, constituanţii elveţieni din 1848 vor elabora instrumente
consensuale: reprezentare proprie pentru fiecare canton şi bicameralism. Echilibrarea
puterilor, plasarea executivului sub controlul reprezentanţilor poporului, prevenirea

abuzurilor mecanismului reprezentativ – acestea sunt cele trei obiective pe care şi
le‑au propus ei. O sută şaizeci de ani mai târziu, regimul este dotat cu acelaşi
parlament bicameral, alcătuit din Consiliul Naţional (camera inferioară) şi Consiliul
Statelor (senatul), care şi‑au păstrat forţa şi competenţele. [...] Nucleul dur al
sistemului elveţian este federalismul: el vizează ţinerea împreună a unor compo‑
nente eterogene. Respectarea identităţii grupurilor religioase, etnice, culturale,
lingvistice care compun sistemul este garantată constituţional. [...] Faptul că fiecare
e respectat fără discriminare explică rezistenţa acestui ansamblu disparat în cadrul
căruia nu există nici măcar comuniune lingvistică”.
Institutul European, Iaşi, 1997 [1986], pp. 2‑3:
„Există însă atâtea relatări, atâtea apeluri, atâtea anunţuri profetice ce scapă
oricărei raţionalităţi aparente, dar de care cultura noastră politică este profund
marcată. E limpede, e de o evidenţă incontestabilă faptul că bulversările politice
din ultimele două secole ale istoriei europene au fost însoţite mereu de o uimitoare
efervescenţă mitologică: denunţarea unei conspiraţii malefice tinzând să supună
popoarele dominaţiei forţelor obscure şi perverse, imagini ale unei Vârste de aur
pierdute, a cărei fericire se cuvine să o regăsim, sau ale unei Revoluţii salvatoare
ce ar permite umanităţii să intre în ultima fază a istoriei sale şi i‑ar asigura pentru
totdeauna domnia dreptăţii; apelul la stăpânul salvator, restaurator al ordinii sau
realizator al unei măreţii colective. [...] Unele dintre aceste teme, prezentate într‑o
manieră mai mult sau mai puţin discretă, pot fi întâlnite în planul secund al câtorva
dintre marile construcţii doctrinale ale secolului trecut, chiar şi printre cele care
îşi revendică în mod insistent rigoarea demonstraţiei şi caracterul ştiinţific al pos‑
tulatelor. Aceasta este, fără îndoială, sursa şi explicaţia puterii lor de seducţie:
care ar fi fost destinul istoric al unui marxism căruia i s‑ar fi suprimat apelul
profetic şi viziunea mesianică, fiind redus doar la datele unui sistem conceptual şi
al unei metode de analiză? Dar milenarismul revoluţionar, nostalgiile paseiste,
cultul personalităţii carismatice, obsesiile malefice pot de asemenea să fie prezen‑
tate sub o formă mai apropiată şi mai directă. Atunci se impune mitul prin tot ceea
ce îl particularizează, constituindu‑se el însuşi într‑o credinţă coerentă şi completă.
În asemenea condiţii, el nu‑şi mai revendică nicio altă legitimitate în afara propriei
sale afirmări, nicio altă logică decât cea a dezvoltării sale libere. Şi, fără îndoială,
oricare ar fi situaţia, experienţa arată că fiecare dintre aceste constelaţii mitologice
poate răsări din cele mai îndepărtate puncte ale orizontului politic, poate fi aşezată
la dreapta şi la stânga, după opţiunea momentului”.
Samuel HUNTINGTON, Viaţa politică americană, traducere de Mihail Radu
Solcan, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1981], pp. 24‑25:
„S‑ar putea ca inegalităţile sociale, economice şi politice să fie mult mai
restrânse, iar libertăţile politice mult mai ample în Statele Unite decât în majori‑
tatea celorlalte societăţi. Şi totuşi, angajamentul faţă de egalitate şi libertate şi
ostilitatea faţă de ierarhie şi autoritate sunt atât de răspândite şi profunde, încât
nepotrivirea dintre ordinea normativă şi cea existenţială este mult mai mare în
Statele Unite decât în alte părţi. Inegalităţile erau evident mult mai mari în India
tradiţională decât în America modernă, dar America modernă este în mod clar mai
dizarmonică decât India tradiţională. Gradul în care o societate sau un sistem
politic este armonic sau dizarmonic depinde, în egală măsură, atât de valorile
poporului său, cât şi de structura instituţiilor sale. [...] Statele Unite, cu consensul
lor unic asupra valorilor politice liberale, democratice şi egalitare, sunt comunita‑
tea politică modernă dizarmonică prin excelenţă”.
New York, 2005, p. 286:
„Teoreticienii modernizării au subestimat importanţa valorilor emancipatoare,
care pun sub semnul întrebării autoritatea şi alimentează presiunile masei pentru
drepturi civile şi politice, ce reprezintă fundamentul democraţiei liberale. Într‑adevăr,
dimensiunea conturată de valorile de autoexprimare a fost aproape în întregime
ignorată de către teoreticienii modernizării şi ai culturii politice. Odată cu apariţia
societăţii postindustriale, a devenit din ce în ce mai clar că valorile emancipatoare
sunt esenţiale pentru democraţie. [...] Valorile de autoexprimare, sau ceea ce alţi
cercetători în ştiinţe sociale numesc individualism sau valorile autonomiei, moti‑
vează forţa socială implicată în apariţia unei democraţii eficiente”.
Joseph de MAISTRE, Consideraţii despre Franţa [1796], in idem, Istorie şi
Providenţă, selecţie, traducere, prefaţă, tabel biobibliografic şi note de Tatiana‑Ana
Fluieraru, cu o postfaţă de Toader Paleologu, Anastasia, Bucureşti, f.a., pp. 29, 31‑32:
„Trăsătura cea mai izbitoare a Revoluţiei este forţa sa, căreia nu i te poţi împo‑
trivi, o forţă care netezeşte toate piedicile. În vâltoarea ei, tot ceea ce puterea
omenească a născocit spre a i se împotrivi este dus ca un fir de păr. [...] Torentul
revoluţiei a luat‑o rând pe rând pe mai multe căi, iar oamenii cei mai însemnaţi
pentru Revoluţie nu şi‑au dobândit puterea şi faima care li s‑ar fi cuvenit decât
urmând direcţia momentului. De îndată ce au vrut să se pună de‑a curmezişul sau
doar să se dea la o parte, retrăgându‑se din lume, lucrând prea mult pentru sine,
au dispărut din scenă [...]. În sfârşit, cu cât privim mai atent personajele ce par
cele mai active în Revoluţie, cu atât ne dăm seama că au ceva inert şi mecanic. Nu
voi obosi să o tot repet, nu oamenii conduc revoluţia, revoluţia se slujeşte de
oameni. S‑a spus foarte bine că Revoluţia merge de la sine, frază care înseamnă
că în niciun alt eveniment al omenirii Divinitatea nu s‑a arătat mai vădit. Dacă se
slujeşte de uneltele cele mai josnice, o face pentru că prin pedeapsă primeneşte”.
Alexandru MARGHILOMAN, „Doctrina conservatoare” [1923], in A fi con‑
servator, antologie, comentarii şi bibliografie de Ioan STANOMIR şi Laurenţiu
VLAD, Meridiane, Bucureşti, 2002, pp. 205‑207:
„Cât pentru Anglia, doamne, aceea e ţara tradiţiei prin excelenţă. Respectul
tradiţiei merge aşa de departe că englezii au păstrat până şi unele accesorii desuete
în costumul şi înfăţişarea unor înalţi magistraţi. Noi, din continent, mai tineri,
râdem câteodată de perucile acelea; englezul, foarte înţelept, le păstrează pentru
că tocmai excentricităţile de costum sunt în ochii vulgului întruparea tradiţiei de
care este el mândru. [...] Suntem noi un popor de tradiţie? Nu în toate, trebuie să
o recunoaştem. Avem două tradiţii însă foarte serioase: tradiţia religioasă şi tra‑
diţia proprietăţii. Celelalte ne lipsesc. [...] Tradiţia religioasă. Da, e foarte puternică
în România. Noi suntem atât de fideli tradiţiei ancestrale, că am păstrat până şi în
religia creştină apucături ale păgânismului: noi punem în mâna mortului piesa de
monedă pe care o puneau grecii şi romanii pentru ca sufletele să plătească barca‑
giului Caron trecerea Styxului. [...] Proprietatea, domnii mei, ce este? O construc‑
ţiune a legii? A ferit Dumnezeu. Este întruparea cea mai eminentă a activităţii şi
iniţiativei omeneşti. Societatea o consacră în interesul societăţii, adică al tuturor”.
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist [1848],
ediţie îngrijită de Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosaşu,
Ion Ianoşi, Iulia Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda, Mihai
Zamfir, Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 26‑27:
„Vă îngroziţi că vrem să desfiinţăm proprietatea privată. Dar în societatea
voastră actuală proprietatea privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii
societăţii; ea există tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi. Ne
imputaţi deci că vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune, ca o condiţie necesară,
ca imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate. Cu alte cuvinte, ne
imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într‑adevăr, vrem acest lucru”.
John Stuart MILL, Principiile economiei politice [1848], cartea a II‑a, capito‑
lul II, traducere de Emanuel‑Mihail Socaciu, in Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel
‑Mihail SOCACIU (ed.), Fundamentele gândirii politice moderne, antologie comentată,
Polirom, Iaşi, 1999, pp. 249‑250:
„Instituţia proprietăţii, atunci când este limitată la elementele sale esenţiale,
constă în recunoaşterea, pentru fiecare persoană, a unui drept de control exclusiv
asupra a ceea ce el sau ea a produs prin propriile strădanii, ori a primit în dar sau
în urma unui acord echitabil, fără a folosi forţa sau frauda, de la cei care l‑au
produs. Fundamentul întregii proprietăţi este dreptul producătorilor asupra a ceea
ce ei înşişi au produs. Prin urmare, i se poate reproşa acestei instituţii, aşa cum
există ea astăzi, că recunoaşte drepturi de proprietate ale indivizilor asupra unor
lucruri pe care nu le‑au produs ei înşişi. S‑ar putea spune, de exemplu, că lucră‑
torii dintr‑o manufactură creează, prin munca şi iscusinţa lor, întregul produs; dar
tot ce le este atribuit prin lege este doar salariul stipulat, iar produsul este trans‑
ferat cuiva care doar a pus la dispoziţie o sumă, fără a contribui cu nimic la munca
propriu‑zisă, nici măcar supraveghind. Răspunsul la acest reproş este că munca
este doar una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru producerea unui bun.
Munca nu poate fi efectuată în lipsa materialelor şi maşinilor, nici în lipsa celor
necesare vieţii, oferite în avans lucrătorilor pentru ca ei să‑şi poată desfăşura acti‑
vitatea. Toate aceste lucruri sunt fructul unei munci anterioare”.
Denis MONIČRE, „Pourquoi les partis ont‑ils recours ŕ la publicité négative?”,
in La politique en questions, par les professeurs de l’Université de Montréal, Les
Presses de l’Université de Montréal, 2008, pp. 76‑80:
„Brian Roddy şi Gina Garramone au arătat că publicitatea negativă are mai
mult succes atunci când se referă la o miză decât atunci când se referă la o persoană
[...] Critica prin intermediul umorului sau printr‑un dozaj fin de elemente pozitive
şi negative diminuează riscurile unor reacţii din partea celui vizat. [...] Funcţia
îndeplinită de publicitatea televizată în Statele Unite nu este aceea de a‑l convinge
pe alegător, ci de a fixa agenda politică zilnică [...] Cercetările au arătat că alegă‑
torii acordă o atenţie mai mare mesajelor negative, că le asimilează mai uşor şi că
şi le reamintesc mai mult timp [...] Folosirea culorii negre şi a cadrelor fixe sunt
tehnici eficace de a induce emoţii negative [...] Publicitatea negativă este eficace
deoarece face să se vorbească despre ea”.
Michael OAKESHOTT, „Educaţia politică” [1990], traducere de Camil Ungureanu
şi Cristian Vasilescu, Polis, nr. 3/1998, pp. 12 şi 14:
„Aşa cum o înţeleg eu, o ideologie politică tinde să fie un principiu abstract,
sau un set de principii abstracte, care a fost premeditat în mod independent. Ea
furnizează, înaintea activităţii de participare la angajamentele unei societăţi, un
scop urmărit care e deja formulat şi, pe această cale, ea ne oferă un mijloc prin
care să distingem între aceste dorinţe care trebuie încurajate şi cele care trebuie
reprimate sau reorientate. [...] Se poate presupune că o ideologie politică este
produsul unei premeditări intelectuale şi că, întrucât este un corp de principii care
nu datorează nimic activităţii de participare la angajamentele unei societăţi, ea e
capabilă să determine şi să călăuzească activitatea respectivă. Oricum, dacă ana‑
lizăm mai atent caracterul unei ideologii politice, realizăm imediat că această
presupoziţie este falsificată. Departe de a fi părintele cvasidivin al activităţii poli‑
tice, ideologia politică se dovedeşte a fi copilul vitreg, pământesc, al acesteia. În
loc ca ideologia să fie un sistem independent premeditat de scopuri, ea este un
sistem de idei abstrase din felul în care oamenii au fost obişnuiţi să‑şi rezolve
problemele prin participarea la angajamentele societăţii lor. Originea fiecărei ide‑
ologii politice se dovedeşte a fi nu rezultatul planificării de dinaintea activităţii
politice, ci al meditaţiei asupra unui gen de activitate politică”.
Karl R. POPPER, Konrad LORENZ, Viitorul este deschis. O discuţie la gura
sobei, traducere din limba germană de Simona Lobonţ şi Florin Lobonţ, Editura
Trei, Bucureşti, 1997 [1985], pp. 39‑40:
„Lorenz: Indiferent de nivelul pe care l‑a atins pe parcursul evoluţiei sale, omul
poate foarte bine să urmeze un drum ascendent, dar şi unul descendent, fiindcă
niciunde nu stă scris că nu ne aflăm în punctul culminant al dezvoltării noastre,
după care urmează decăderea; niciunde nu stă scris că progresul cunoaşterii noas‑
tre ştiinţifice nu se poate împotmoli în derizoriu, totul conducând către o societate
de termite, structurată pe baza unei oribile diviziuni funcţionale. [...]
Popper: N‑avem niciun motiv să fim pesimişti. De fapt, în opinia mea, cel mai
mare pericol îl constituie chiar pesimismul, mai precis permanenta încercare de
a‑i convinge pe tineri că trăiesc într‑o lume rea. După mine, acesta este cel mai
mare pericol al timpului nostru, mai mare chiar decât bombele atomice, faptul că
li se sugerează oamenilor că trăiesc într‑o lume rea, ipocrită ş.a.m.d. Istoriceşte
vorbind, cred că trăim în cea mai bună lume de până acum. Bineînţeles că este o
lume rea, pentru că există posibilitatea unei lumi mai bune şi pentru că viaţa ne
îndeamnă s‑o căutăm. Iar noi avem datoria să continuăm această căutare. Asta însă
nu înseamnă că lumea noastră este propriu‑zis rea. Căci nu numai că lumea e
frumoasă, dar astăzi tinerii au şi posibilitatea de a o vedea astfel, lucru extrem de
important, cu neputinţă de realizat în trecut”.
Adam PRZEWORSKI, Capitalism and Social Democracy, Cambridge University
Press, Cambridge, New York, Éditions de MSH, Paris, 1985, p. 37:
„Cotitura keynesiană i‑a condus rapid pe social‑democraţi la dezvoltarea unei
ideologii comprehensive a statului asistenţial. [...] Social‑democraţii l‑au conceput
ca un dispozitiv de modificare a forţelor pieţei. [...] Aplicarea cu succes a instru‑
mentelor keynesiene a fost văzută ca o demonstraţie că naţionalizarea – cu toate
problemele şi incertitudinele pe care le‑a presupus – nu a fost doar imposibil de
realizat pe cale parlamentară, ci pur şi simplu inutilă. Keynes însuşi a scris că
important nu e ca proprietatea instrumentelor de producţie să fie asumată de către
stat. Dacă acesta este capabil să facă în aşa fel încât suma agregată a resurselor
să ducă la creşterea instrumentelor de producţie şi a recompensei cuvenite celor
care le deţin, el va reuşi să realizeze tot ceea ce este necesar [...]. În locul propri‑
etăţii directe, statul putea reuşi să îndeplinească toate scopurile socialiste prin
influenţarea industriei private, pentru ca aceasta să acţioneze în interesul general”.
Robert D. PUTNAM, Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern
Italy, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993, p. 183:
„Colaborarea poate crea o valoare pe care niciun individ, indiferent cât e de
bogat sau de inteligent, nu poate să o producă singur. În comunitatea civică, aso‑
ciaţiile se înmulţesc, apartenenţele la organizaţii se suprapun şi participarea se
scindează în mai multe arene ale vieţii comunitare. Contractul social care susţine
o astfel de colaborare în comunitatea civică nu este legal, ci moral. Sancţiunea
pentru încălcarea acestui contract nu este penală, ci e excluderea din reţeaua de
solidaritate şi cooperare. Normele şi aşteptările joacă un rol important [...]. O
anumită concepţie asupra rolului şi obligaţiilor cetăţenilor, asociată cu ataşamentul
faţă de egalitatea politică constituie liantul cultural al comunităţii civice [...]. Acolo
unde normele şi reţelele de implicare socială lipsesc, viitorul acţiunii colective este
întunecat. Pentru stabilitatea politică, pentru eficacitatea guvernamentală şi chiar
pentru progresul economic, capitalul social poate fi chiar mai important decât
capitalul fizic sau uman”.
Yves SCHEMEIL, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994, p. 66:
„Familia, apoi şcoala, grupul de prieteni, apoi cazarma sunt responsabile în
parte pentru socializarea în trepte. Lor li se alătură firma, magazinul, atelierul,
biroul, azilul de bătrâni, călătoriile organizate în grup sau cele făcute de unul
singur în străinătate, televiziunea, radioul şi gazetele, asociaţiile, partidele. Locurile
şi ocaziile de socializare nu lipsesc, iar influenţele lor se amestecă în orice moment.
Procesul nu se limitează la dobândirea unor reţete practice sau a unor răspunsuri
predeterminate date unor întrebări insolubile, nici la familiarizarea cu medii sociale,
cu codurile şi practicile acestora. A fi în largul tău peste tot şi în orice împrejurare
e un indicator de reuşită a socializării, cel puţin în păturile sociale înstărite, cos‑

mopolite sau egalitare (grupurile de tineri îşi nivelează foarte bine membrii prin
jargon, îmbrăcăminte, rituri)”.
DIAMOND, Yun‑han CHU, Marc F. PLATTNER, Hung‑Mao TIEN (ed.), Cum
se consolidează democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurel Muntean,
Polirom, Iaşi, 2004 [1997], pp. 258‑259 şi 265:
„Societatea civilă poate fi definită ca un set sau un sistem de grupuri interme‑
diare cu organizare proprie, grupuri care: (1) sunt relativ independente atât de
autorităţile publice, cât şi de unităţile private de producţie şi reproducţie, adică de
firme şi, respectiv, familii; (2) sunt capabile de a lua hotărâri şi de a acţiona
colectiv în scopul apărării sau al promovării propriilor interese şi pasiuni; (3) nu
încearcă să ia locul agenţilor statali sau al unităţilor de (re)producţie private şi nici
să accepte responsabilităţi pentru guvernarea întregii societăţi; (4) sunt de acord
să acţioneze conform unor reguli civile prestabilite, care presupun respectul reci‑
proc. [...] Distribuţia societăţii civile presupune că atributele acesteia pot fi mai
bine aplicate unor subseturi de interese sau pasiuni decât altora. [...] Cum originile
conflictului se schimbă într‑o societate concretă, poate deveni la fel de imperativ
ca şi alte tipuri de interese şi chiar pasiuni să fie reprezentate în aceeaşi manieră.
[...] Societatea civilă nu este un produs automat şi necontrolat al capitalismului,
urbanizării, alfabetizării, mobilizării sociale (deci al dezvoltării), deşi apariţia sa
este favorizată de toţi aceşti factori”.
Jacques SÉGUÉLA, Autobiographie non autorisée, Plon, Paris, 2009, p. 181:
„Preşedintele [Mitterrand] îmi vorbea vrute şi nevrute. Începusem să cunosc perso‑
najul: calmul anunţa furtuna, care va veni în ultimele cinci minute ale întâlnirii noastre.
— Vă amintiţi de dejunul în care v‑am cerut să‑mi faceţi campania trecută. Nu
eram candidat încă, dar mi‑aţi spus: o campanie se pregăteşte cu un an înainte,
aşa că ar trebui să începem mâine. De data asta, nu am luat o decizie şi, sin‑
cer să fiu, cred că sunt mari şanse ca decizia să fie mai degrabă negativă decât
pozitivă. Dar haideţi să ne apucăm de mâine de treabă! Vă voi pune o problemă
de creaţie interesantă: pregătiţi‑mi un afiş care să‑mi fie de folos, dar care să‑i
fie util mai ales celui care, mai mult decât mine, ar trebui să‑l încarneze. Mă
refer la Michel Rocard.
— Domnule preşedinte, îmi cereţi imposibilul. Publicitatea nu e interşanjabilă.
Un afiş nu e un costum pe care să‑l poată îmbrăca oricine are aceleaşi măsuri.
— Séguéla, pretindeţi că aveţi idei. Găsiţi‑mi, atunci, o idee!
Aşa s‑a născut Generaţia Mitterrand, un afiş‑logo în care, prinsă chiar între
literele sloganului, o mână prindea braţul unui copil, pentru a‑l trage spre un
viitor mai bun. Mâna putea fi a lui Mitterrand sau a lui Rocard, dar de fapt era a
mea, iar bebeluşul era fata mea, Lola, care avea pe atunci un an. Creaţia nu e
niciodată mai puternică decât atunci când e realizată sub constrângere. Afişul
prezidenţial din 1988 tocmai se născuse”.
W. Phillips SHIVELY, Power and Choice: An introduction to Political Science,

ed. a V‑a, McGraw‑Hill, 1997, pp. 120‑121:
„Cultura politică a unei societăţi însumează toate atitudinile şi ideile comune
ale unui popor, care stau la baza comportamentului lui politic. Termenul este
împrumutat din antropologie, unde cultura – întregul set de idei şi moduri de
gândire ale unui popor – constituie un concept central. Cultura politică variază,
evident, foarte mult de la o ţară la alta, ceea ce implică diferenţe importante în
ceea ce priveşte modul în care se fac politicile. [...] Cultura politică este indiscu‑
tabil importantă, dar dificil de evaluat concret. Aproape putem spune că un concept
de un asemenea calibru nu permite o evaluare precisă, ci invită la o generalizare
vagă. Se poate foarte uşor comite eroarea de a încadra oamenii în stereotipuri:
germanii – inflexibili, ascultători şi eficienţi; britanicii – flegmatici; americanii –
degajaţi şi pragmatici; latinii – temperamentali. Deşi există întotdeauna un grăunte
de adevăr în asemenea stereotipuri, adesea este doar un grăunte, pierdut într‑o
suprasimplificare foarte vagă. Nici chiar cercetătorii atenţi nu reuşesc să surprindă
cu precizie conceptul. [...] Una dintre caracteristicile remarcabile ale culturilor
politice este că se schimbă foarte încet. Un bun exemplu în acest sens este furnizat
de Alexis de Tocqueville în Democraţie în America. Tocqueville a vizitat Statele
Unite în prima parte a secolului al XIX‑lea, pentru a examina funcţionarea demo‑
craţiei americane, dar descrierea pe care a făcut‑o el abordării americane a poli‑
ticii poate fi valabilă şi astăzi – e vorba despre accentul pus pe individ şi libertate,
despre faptul că democraţia americană se bazează pe politica locală şi pe organi‑
zaţii voluntare, e vorba despre dorinţa de progres. Toate acestea au rămas valabile,
în ciuda faptului că societatea americană pe care a văzut‑o Tocqueville era aproape
exclusiv agricolă, nu dispunea de mijloace moderne de comunicare şi nu avea rolul
cvasiimperial pe care şi l‑a însuşit după al Doilea Război Mondial. Statul şi soci‑
etatea noastră s‑au schimbat enorm de la data la care a scris Tocqueville cartea,
dar cultura dominantă a rămas cam aceeaşi”.
„Cultura politică variază în mod considerabil de la un stat la altul şi explică
marile diferenţe dintre modalităţile de a face şi de a percepe politica. Diferenţele
culturale se exprimă uneori prin intermediul comportamentelor şi zicalelor popu‑
lare. Dacă vom compara două proverbe – unul japonez care zice că trebuie să baţi
cuiul care n‑a intrat de tot şi unul american care zice că roata care scârţâie trebuie
unsă – vom realiza că japonezii pun preţ pe consens, în vreme ce americanii – pe
antagonism”.
SLOGANURILE CAMPANIEI PENTRU ALEGERILE PREZIDENŢIALE
DIN 2009:
Sorin Oprescu: „Hai România!”; Corneliu Vadim Tudor: „Salvaţi România! SOS
Poporul român”; Traian Băsescu: „Băsescu pentru România”; Crin Antonescu:
„Revoluţia bunului‑simţ”; Gigi Becali: „Credinţă, nădejde şi dragoste”; Eduard
Manole: „Vă dau ţara înapoi”; Mircea Geoană: „Învingem împreună”.
Jean STOETZEL, Alain GIRARD, Sondajele de opinie, traducere de I. Pecher,

Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 [1973], p. 9:
„Nu este indiferent a se şti că francezii sunt foarte interesaţi de securitatea
socială, că sporirea populaţiei îngrozeşte pe majoritatea dintre ei şi că dintre toate
măsurile destinate să atenueze inconvenientele îmbătrânirii, o prelungire obligato‑
rie a vieţii active ar fi cea mai nepopulară. O politică demografică sau socială nu
poate ignora aceste tendinţe, în măsura în care echilibrul colectivităţii depinde, în
cele din urmă, de comportamentul fiecărui individ. Faptul că în conflictul din
Orientul Mijlociu francezii şi englezii au manifestat mai multă simpatie pentru
Israel decât pentru statele arabe sau faptul că faţă de 45% contra, numai 18% au
aprobat atitudinea generalului de Gaulle în timpul vizitei sale în Canada în august
1967 sunt indicaţii a căror importanţă nu poate fi contestată dacă este adevărat că
liderii politici ţin seama, în acţiunea lor, de ideea pe care şi‑o fac despre sprijinul
pe care poporul li‑l acordă. Într‑o ţară ca Anglia, în care stabilirea datei alegerilor
generale aparţine guvernului, fluctuaţiile prestigiului celor două mari partide reţin
în mod necesar atenţia”.
Rein TAAGEPERA, Predicting Party Sizes: The Logic of Simple Electoral
Systems, Oxford University Press, 2007, pp. 4‑7:
„În toate etapele, cultura politică are un rol de jucat. Aceleaşi legi electorale
se comportă diferit în culturi politice distincte, modelând în mod particular siste‑
mele de partide. Împreună cu sistemul de partide, cultura politică dirijează adop‑
tarea legilor electorale. Dacă sistemele electorale şi de partide reuşesc să dureze
de‑a lungul timpului, această experienţă în sine poate modifica cultura politică
iniţială. [...] Tot aşa se întâmplă cu instituţiile politice. Un cadru instituţional
excelent nu poate compensa o cultură politică deficitară, dar instituţii inadecvate
o pot înrăutăţi. Un astfel de risc este ridicat atunci când cultura politică este into‑
lerantă într‑un mod coroziv şi nu valorizează cooperarea şi compromisul. Pentru
maximizarea stabilităţii, instituţiile trebuie să fie congruente cu cultura politică,
pentru a utiliza terminologia lui Harry Eckstein [...], dar nu suficient de congruente
încât să conducă la perpetuarea unei culturi nedemocratice. Sistemele electorale
sunt parte din astfel de instituţii. [...] Trebuie amintit că factorii istorici şi culturali
pot produce un sistem de partide diferit pe baza aceluiaşi sistem electoral. [...]
Legile electorale stabilesc regulile potrivit cărora se va desfăşura jocul electoral şi
maniera în care sunt stabiliţi câştigătorii”.
Immanuel WALLERSTEIN, „Le systčme capitaliste est en phase terminale”,
propos recueillis par Dominique BERNS, in Le Soir, 4 martie 2010, p. 16:
„Orice sistem – indiferent că e fizic, chimic, biologic sau social – cunoaşte în
permanenţă fluctuaţii şi procese ciclice. Aşa e normal. Termenul criză e foarte
adesea prost utilizat, pentru a descrie o perioadă dificilă a vieţii unui sistem –
scăderea indicatorilor economici, de pildă. Atunci când vorbesc despre criză, eu
desemnez în schimb ceva care vine o singură dată în evoluţia unui sistem. Criza
sau criza structurală desemnează apariţia unor dificultăţi pe care nu le mai poţi
rezolva în cadrul sistemului. Ele nu pot fi rezolvate decât dacă depăşeşti sistemul.
Atunci se produce ceea ce fizicienii numesc bifurcaţie. Fluctuaţiile devin violente,
situaţia devine haotică, incontrolabilă. Cea mai mică acţiune poate avea consecinţe
însemnate şi imprevizibile. Atunci se intră într‑o fază de tranziţie. Sistemul capi‑
talist se află într‑o asemenea perioadă: el există de cinci secole, iar acum a intrat
în faza terminală. Nu mai are mult de trăit”.
Sidney WEBB, Socialism in England [1890], in Bernard CRICK, Socialismul,
traducere de Adriana Bădescu, introducere la ediţia în limba română de Cosima
Larionescu, DU Style, Bucureşti, 1998 [1987], p. 102:
„Dacă socialismul nu este nici o utopie şi nici un tip violent de revoluţie, atunci
ne‑am putea întreba care sunt trăsăturile sale distinctive. Nu este uşor de dat un
răspuns scurt la această întrebare. Ideile socialiste constituie rezultatul unei trans
formări treptate a gândirii economice, politice şi etice. Deosebirea dintre un soci‑
alist şi un individualist nu rezidă într‑o lozincă aparte ori într‑o dogmă distinctivă,
ci în caracterul profund diferit al principiilor fundamentale de organizare socială.
Contribuţia esenţială pe care şi‑a adus‑o acest secol la progresul sociologiei constă
în înlăturarea Individualului şi abordarea Comunităţii ca punct de pornire al inves‑
tigaţiilor sociale. Socialismul este produsul acestei dezvoltări şi s‑a născut odată
cu ea, din evoluţia industrială contemporană. Din punct de vedere economic,
socialismul presupune administrarea colectivă a veniturilor suplimentare şi a pro‑
fiturilor, individului revenindu‑i doar salariul obţinut de pe urma muncii sale,
manuale sau intelectuale. Din perspectivă politică, implică administrarea şi con‑
trolul colectiv al principalelor instrumente de crearea a avuţiei materiale. Din punct
de vedere etic, exprimă reala recunoaştere a fraternităţii, obligativitatea universală
de a munci şi subordonarea binelui individual celui colectiv”.
Grupurile de interes
Conferinţa despre „grupuri de interes”, ca şi cea precedentă despre

„cultura politică” ar fi putut fi aşezate sub numele de „societatea politică”,
pentru că în fond grupurile sunt segmente din cadrul societăţii, iar culturile
politice reprezintă expresia cea mai articulată a relaţiei dintre grupuri şi
acest ansamblu mai amplu. Mă grăbesc să precizez că, în teoria politică,
societatea nu este o simplă alăturare a persoanelor care ocupă un teritoriu
şi au în comun câteva elemente precum limba sau religia, ci este un rezul‑
tat al raporturilor sociale, al relaţiilor dintre indivizi.
O să încep prin a spune câteva cuvinte despre grupuri în general, pentru
a trece apoi la chestiunea grupurilor de interes, inclusiv a relaţiei dintre
acestea şi partidele politice, respectiv stat. Voi prezenta de asemenea cla‑
sificarea grupurilor şi relaţia lor cu grupurile de presiune, ca şi chestiunea
lobby‑urilor.
O definiţie generală a grupurilor poate fi găsită la Jean Blondel, care
vedea în ele structuri foarte diverse ce pot fi atât formale, cât şi informale.
În acest sens, unul foarte larg, sunt grupuri şi instituţiile, inclusiv cele
oficiale sau controlate de stat, precum armata. De asemenea, în această
perspectivă putem spune că grupurile reunesc indivizii în partide, în par‑
lament sau în corpul birocratic. De altfel, în trecut termeni precum partid
sau partidă numeau grupurile în general şi organizaţiile politice în parti‑
cular (Dimitrie Gusti).
Într‑o definiţie ceva mai restrictivă, pe care i‑o datorăm lui Domenico
Fisichella, este grup orice asociere, fie ea voluntară sau naturală. Din
punctul de vedere al profesorului italian, ceea ce e important este să situăm
grupurile la un nivel intermediar, între cel al indivizilor şi nivelul statului.
Grupul este deci o structură aparte, de mijloc. În acest sens, sunt grupuri
familia sau o etnie, acestea fiind structuri naturale, dar şi structuri întemeiate
pe voinţă, precum un partid politic, o confesiune religioasă, un sindicat sau
o asociaţie sportivă. Un grup poate apărea în mod spontan, respectiv ca
urmare a deciziei conştiente a unor persoane de a se asocia.
Grupurile de interes 247
Clasificarea grupurilor poate urma mai multe criterii. Blondel, de pildă,

distingea două mari categorii, în funcţie de natura sprijinului de care se
bucură fiecare: unele ar fi grupurile comunitare, altele – cele asociative.
Grupurile comunitare sunt caracterizate de „tipare relaţionale”, de un număr
de caracteristici sau trăsături comune. Aşa sunt familiile, triburile, grupu‑
rile etnice. Mai precis, există, după Blondel, patru subcategorii de grupuri
comunitare: prima e alcătuită din grupările tribale, cele reunite de legătu‑
rile de sânge sau de clan. A doua subcategorie este cea a grupurilor etnice,
cele care au în comun caracteristici fizice: este vorba despre grupurile,
foarte prezente în ţările occidentale, de imigranţi. Aceste grupuri pot fi
recunoscute sau nu ca minorităţi. Unele state asumă diversitatea, inclusiv
prin acordarea unui tip de protecţie specială unor asemenea grupuri, în
vreme ce altele o refuză, invocând fie o perspectivă individualistă extremă
(potrivit căreia nu există decât indivizi), fie una de‑a dreptul autoritară,
care refuză dreptul de cetate oricărei identităţi. A treia formă este ilustrată
de ceea ce Blondel numeşte grupul religios, care e structurat în jurul unei
credinţe comune. Am amintit deja acest caz. În fine, a patra subcategorie
este grupul clasial, care reuneşte cetăţenii în jurul condiţiei lor, fie că este
vorba despre sindicate, despre organizaţiile tinerilor sau despre organizaţi‑
ile femeilor.
Celălalt model, cel al grupurilor asociative, reuneşte persoanele în jurul
unei cauze sau al unui scop. Aici accentul nu se mai pune atât pe trecut,
pe o moştenire comună, pe un set de caracteristici identice, cât pe viitor.
Există două variante de grup asociativ: pe de o parte, cele de protecţie,
care îşi propun, altfel spus, să apere o cauză comună sau o categorie de
persoane şi, pe de altă parte, grupurile de promovare, adică toate acele
mişcări sociale şi asociaţii care îşi propun să susţină un scop. Prima cate‑
gorie include asociaţiile de protejare a mediului, în timp ce a doua este
ilustrată de asociaţiile care promovează toleranţa. Philippe Braud distingea,
la rândul său, două categorii de grupuri, şi anume grupul identitar, consti‑
tuit în jurul unei categorii deja existente, şi respectiv grupul purtător al
unei cauze, al unei valori sau alcătuit în jurul unei idei, care nu sunt încă,
în momentul constituirii, concretizate social. Grupurile de acţiune antira‑
sistă, de pildă, îşi propun să reunească în jurul opoziţiei faţă de rasism un
număr de persoane care să îmbrăţişeze o asemenea retorică.
Din perspectivă politică, ne interesează o definiţie mai limitată, care
acoperă doar un anumit tip de structuri. Pentru a o înţelege, trebuie spus
că în istoria societăţilor moderne există două epoci care au avut atitudini
foarte diferite referitoare la grupuri. O primă epocă durează de la Revoluţia
Franceză până în preajma Primului Război Mondial, când există o mare
suspiciune în privinţa grupurilor (Portelli). Această suspiciune era bazată

pe filosofia unui autor precum Jean‑Jacques Rousseau, care considera că
un grup este o moştenire a trecutului, o viciere a voinţei generale, singura
care trebuie să întemeieze structurarea politică a unei comunităţi. Un efect
al reţinerii referitoare la grupuri este şi tardiva instituire a partidelor poli‑
tice, văzute în această lectură ca un obstacol aşezat între voinţa generală şi
individ. Inclusiv termenul de partid va fi acceptat cu mare dificultate. În
România, de pildă, acest lucru nu se va întâmpla înainte de legea electorală
din 1926, care păstra totuşi şi numele de grupare politică. Reconsiderarea
sau, dacă preferaţi, reabilitarea grupurilor se produce mai întâi pe conti‑
nentul american, unde diverse grupuri constituite presează asupra legisla‑
tivului pentru a li se recunoaşte legitimitatea. Agregarea indivizilor şi a
intereselor lor la nivel intermediar va fi uşurată, aşa cum observa Blondel,
de răspândirea unei viziuni pluraliste despre societate. Locul suspiciunii
faţă de grupuri e luat, încetul cu încetul, de recunoaşterea, apoi de respec‑
tarea oricărei identităţi politice colective, indiferent că este vorba despre
grupurile care susţin votul universal sau despre cele care îmbrăţişează cauza
feministă sau cea ecologistă (Giddens). Philippe Schmitter leagă, pe de altă
parte, această evoluţie de dinamica lumii capitaliste şi de dorinţa de a
impune pacea socială.
Pentru teoria politică, nu orice grup e interesant, ci acela numit grup
de interes. Aş vrea să vă atrag atenţia asupra expresiei, deoarece în limba‑
jul public din România este folosită sintagma grup de interese, şi nu de
interes. Pluralul nu se justifică. Mai mult decât atât: expresia e contradic‑
torie, pentru că un grup este definit de identitatea constituită în jurul unui
interes. Dacă sunt mai multe interese, avem mai multe grupuri posibile.
Identitatea unui grup de interes poate să traducă o trăsătură comună, o
cauză sau un ideal. Structura lui poate fi organizată într‑un mod riguros
sau poate fi mai degrabă haotică.
Aşa cum observa David Truman, un grup de interes poate fi văzut şi
din unghiul de vedere funcţional: un grup are la bază împărtăşirea unei
atitudini, din care decurg comportamente pe care acesta doreşte să le difu‑
zeze în restul corpului social. Fisichella, care îl citează pe Truman, trage
concluzia că grupul de interes are funcţia de a configura într‑un chip raţi‑
onal şi viabil solicitările formulate de cei care au în comun mai multe
atitudini. Caracterul voluntar şi transparenţa sunt, la rândul lor, elemente
definitorii (Jordan, Halpin, Maloney).
O clasificare a grupurilor în funcţie de tipul de interes pe care acestea
îl asumă ne face să deosebim grupurile de interes strict economic – aşa
cum sunt asociaţiile de industriaşi sau asociaţiile producătorilor dintr‑o
anumită ramură, din construcţii sau din lumea editorială, de pildă, iar
statutele unor asemenea asociaţii sunt lămuritoare – de grupurile sudate de
un interes care nu este economic. O asociaţie care protejează orfanii sau
una care apără democraţia – cum este la noi Pro Democraţia, de pildă –
sunt asemenea grupuri. Putem, de asemenea, să facem deosebirea între
grupurile care sunt constituite în jurul unui interes privat şi respectiv cele
care apără un interes public. Apărarea unui interes public poate presupune
şi asocierea cu instanţe oficiale, cu statul. Interesul producătorilor de sfeclă
de zahăr este în mod evident un interes economic de tip privat, în timp ce
apărarea unui interes precum încetinirea schimbărilor climatice este un
exemplu de interes public, în care foarte adesea guvernele sunt asociate cu
ONG‑uri.
Sensul grupurilor de interes devine mai clar dacă ne referim la relaţia
dintre ele şi partidele politice. La fel ca şi o formaţiune politică, un grup
de interes reprezintă o categorie socială sau profesională, un fragment din
realitatea societăţii, fiind prezent în oricare stat, nu doar în cele democra‑
tice (Shively). Spre deosebire însă de partide, grupurile de interes nu caută
să exercite puterea politică (Jean & Monica Charlot). Mai precis, un grup
de interes nu caută să asume, sprijinit pe sufragiu, o autoritate în sânul
societăţii, ci îşi propune doar să pună în valoare un anumit interes în faţa
puterilor publice, dar şi în faţa unui partid politic, în măsura în care ar avea
în vedere să convingă că interesul reprezentat de grup corespunde progra‑
mului politic al respectivului partid.
Relaţia grupurilor de interes cu statul este configurată de alţi termeni.
Fiind un fragment social care capătă coerenţă în măsura în care reuneşte
în jurul unei cauze sau trăsături comune un număr de persoane, grupul de
interes poate suscita din partea statului două atitudini. Prima este o atitudine
căreia i‑am putea spune „oarbă” sau „neutră”, în măsura în care statul nu
face niciun fel de diferenţă între grupuri, lăsându‑le să se constituie şi să
acţioneze pentru a‑şi apăra fiecare în parte cauza. Statul poate deci accepta
ca societatea să evolueze fără ca el să intervină în agregarea intereselor.
Acesta e statul liberal clasic. A doua atitudine posibilă a statului este aceea
de a se adresa unora dintre aceste grupuri. Statul, în această ipoteză, poate
interveni pentru a structura peisajul grupurilor, recunoscându‑le pe unele
dintre ele şi refuzând să facă acelaşi lucru cu altele. De pildă, un stat poate
recunoaşte un număr de confesiuni religioase, respingând pretenţia altora
la o identitate publică, sau poate structura peisajul sindical, acceptând ca
legitime unele sindicate şi ignorându‑le pe altele. Acesta este, în principiu,
statul din secolul XX. Există, de bună seamă, variante. Statul poate să
intervină într‑o privinţă şi să rămână orb într‑alta. Un exemplu este acel
stat care recunoaşte, de pildă, confesiunile religioase, dar nu şi minorităţile.

Aşa e statul francez, care din punct de vedere religios e laic, dar şi absolut
indiferent faţă de grupurile etnice, de altfel foarte numeroase, care locuiesc
pe teritoriul său. Există parohii, dar nu şi minorităţi. În teoria politică
comparată (Almond, Bingham Powell Jr., Strom şi Dalton), grupurile de
interes au fost clasificate în trei categorii: sisteme pluraliste (cu grupuri
aflate în competiţie pentru membri şi influenţă), sisteme corporatiste
(cu grupuri unificate, care cooperează şi negociază cu instituţiile politice)
şi sisteme controlate (cu grupuri exploatate de stat, pentru a controla soci‑
etatea).
Vreau să introduc acum diferenţa dintre grupurile de interes şi grupurile
de presiune. Nu orice grup de interes este unul de presiune, observa
Domenico Fisichella, în timp ce orice grup de presiune este şi un grup de
interes. Într‑adevăr, un grup de interes se poate constitui fără a recurge
apoi la presiune asupra celorlalte grupuri existente în societate. De fapt,
sintagmele grup de interes şi grup de presiune sunt sinonime parţial. A defini,
de exemplu, un sindicat ca un grup de interes înseamnă a sublinia faptul
că grupul reuneşte şi reprezintă o serie de angajaţi, ale căror interese sunt
comune. Acelaşi sindicat însă poate fi denumit grup de presiune dacă se
insistă nu pe funcţia lui (de reprezentare a unui interes colectiv), ci pe
metodele pe care le foloseşte pentru a‑şi face cunoscute aceste interese,
pentru a‑i influenţa pe decidenţii politici. În treacăt fie spus, sindicatele
sunt cele mai puternice grupuri de interes/presiune din lumea occidentală
(Dormagen, Mouchard). Ce este însă presiunea şi ce e, într‑un sens foarte
strict, un grup de presiune? Pentru Samuel Finner, a face presiune înseamnă
a aplica sau a ameninţa că aplici pedepse dacă o cerinţă pe care o formulezi
nu este acceptată. Grossman şi Saurugger au observat că definirea grupului
de presiune e legată de felul în care e conceput grupul de interes: ca sim‑
plă entitate care reprezintă în spaţiul public un interes sau ca grup care vrea
să influenţeze. Doar a doua accepţiune e utilă în acest context.
Presiunea se manifestă în mai multe feluri. Dau câteva exemple, prelu‑
ate de la Shively şi Venne, respectiv de la Fisichella: o modalitate de a
concretiza presiunea este, de pildă, sprijinul dat unui partid politic în tim‑
pul campaniei electorale în vederea obţinerii de voturi, prin mobilizarea
alegătorilor din propriul grup. Pe acelaşi plan, dar într‑un sens diferit, este
situată ameninţarea cu suspendarea sprijinului financiar dat unui partid.
În Statele Unite, unde interacţiunea dintre grupurile de interes şi partide
este foarte frecventă, acest tip de condiţionare contează mult în ecuaţia
alegerilor. O formă de presiune întâlnită în societăţile politice de astăzi,
atât în cele occidentale, cât şi în celelalte, este coruperea unui om politic

şi şantajarea lui ulterioară. O altă formă de presiune, descrisă tot de
Fisichella, este participarea unui grup de interes la elaborarea unui program
de guvernare. Un partid politic îşi poate asocia, de pildă, patronatele dintr‑o
anumită arie economică pentru a construi un program de guvernare. Forme
de presiune sunt şi greva sau boicotul. Intră aici inclusiv refuzul de a plăti
taxe. Avem, de pildă, un asemenea moment şi în istoria noastră recentă:
în primăvara lui 1999 toate patronatele din România s‑au pus de acord să
nu mai plătească taxe şi impozite, aşa cum a relatat şi preşedintele din acel
moment, Emil Constantinescu.
O formă de presiune este, de asemenea, campania de informare. E unul
dintre mijloacele de acţiune la care nu te gândeşti în mod spontan atunci
când este vorba despre grupuri de interes, deoarece acestea sunt asociate
mai degrabă cu o acţiune discretă, dacă nu chiar cu totul opacă. Această
percepţie explică şi succesul de care se bucură numele lobby, care nu
înseamnă altceva decât culoar, coridor, grupurile de lobby fiind alcătuite
din persoane care acţionează pe culoarele instituţiilor unde se iau sau se
pregătesc decizii. Influenţa lor determinantă se realizează deci într‑o zonă
care nu este dominată de transparenţă. Trebuie adăugat însă că în zilele
noastre, foarte adesea şi în Europa, grupurile de lobby îşi consolidează
acţiunea discretă cu ajutorul unor campanii de informare publică. Campaniile
de informare au drept scop să acrediteze în ochii publicului cauza care face
obiectul tranzacţionării de pe culoare cu membrii unor partide sau ai guver‑
nului. Există, pe de altă parte, aşa cum a demonstrat Lijphart, o corelaţie
semnificativă între tipul de democraţie şi gradul de pluralism al grupurilor
de interes: acolo unde pluralismul politic e semnificativ, numărul de gru‑
puri de interes nu e foarte mare. Structura centralizată/descentralizată a
statului creează de asemenea strategii diferite ale grupurilor (Colas), cu
atât mai mult cu cât lobbist poate fi şi un agent guvernamental (Wyarda).
Sociologic vorbind, unele teme şi gesturi politice sunt legitime şi importante
într‑o anumită comunitate şi deplin ignorate în alta. O altă deosebire trebuie
făcută între situaţia din ţările cu democraţii vechi şi cea din tinerele demo‑
craţii (Howard).
Activitatea grupurilor de lobby este deci diferită de la o societate la alta.
Cea mai frapantă diferenţă derivă chiar din existenţa sau absenţa unei
reglementări privind activitatea grupurilor de interes. În ţări precum Statele
Unite, există o veritabilă tradiţie a reglementării activităţii de lobby. Dar,
în afara continentului american, numărul ţărilor în care au fost adoptate
astfel de dispoziţii legale este foarte redus – putem cita exemplul Marii
Britanii, al Australiei, al Germaniei, al Turciei sau al Israelului. Pe de altă

parte, aşa cum observa Didier Chabanet recent, Parlamentul European şi
Comisia au îmbrăţişat două atitudini divergente în chestiunea codificării
grupurilor de interes în Europa. Trebuie ştiut că la Bruxelles sunt active
circa 3.000 de grupuri de interes, care mobilizează aproximativ 10.000 de
persoane, adică mai mult decât Parlamentul European şi Consiliul la un loc
(Magnette). Cât priveşte România, trebuie spus că au existat şi la noi ten‑
tative de elaborare a unei legi privind activitatea de lobby. La începutul
anilor 2000, deşi exista deja un cadru legal pentru dialogul tripartit dintre
organizaţiile sindicale, patronat şi guvern, proiectul de lege privind regle‑
mentarea activităţii de lobby şi recunoaşterea altor actori ca posibili parte‑
neri ai dialogului social a fost respins (Ramona Coman).
În fond, ce înseamnă reglementarea activităţii de lobby? În primul rând,
este vorba despre recunoaşterea existenţei unor actori socio‑politici ca
posibili parteneri de dialog ai decidenţilor politici. Dacă anumite politici
publice sunt susceptibile să lezeze interesul unui anumit grup social sau
economic, acesta ar putea acţiona ca un veto group. În al doilea rând,
reglementarea presupune formalizarea acestui dialog, crearea unui cadru
legal şi transparent pentru activitatea grupurilor de interes şi a lobbiştilor
profesionişti. Existenţa unui cadru legal, susţin adepţii acestuia, ar diminua
sau elimina dimensiunea informală a dialogului dintre decidenţii politici şi
reprezentanţii grupurilor de interes, care altfel riscă să se confunde cu practicile
de trafic de influenţă. Formalizarea presupune şi clarificarea mijloacelor
pe care un reprezentant al unui grup de interes, sau un lobbist profesionist,
le are la dispoziţie pentru a încerca să influenţeze un decident politic.
De foarte multe ori, acţiunea de lobby este exercitată în momentul în
care cei care decid sunt pe cale să reglementeze un domeniu. Într‑un ase‑
menea moment, e posibil ca informarea publică – folosită pentru a orienta
opinia într‑o anumită direcţie – să fie abandonată în favoarea presiunii
asupra decidenţilor, care să favorizeze grupul respectiv, consolidând inte‑
resul care sudează grupul cu pricina. De altfel, o campanie de informare
publică poate nu numai să sprijine acţiunea grupului, ci, dimpotrivă, poate
revela existenţa în societate a unei opoziţii.
Altfel spus, există posibilitatea ca societatea să fie opacă la afirmarea
unei cauze pe care un grup încearcă să o promoveze. Un asemenea blocaj
poate să privească o valoare precum toleranţa. Iau acest exemplu pentru că
este foarte relevant pentru complexitatea acţiunii grupurilor în societăţile
de astăzi. Există încă foarte multe societăţi intolerante la adresa diverselor
minorităţi, indiferent că e vorba despre minorităţi etnice, sexuale, culturale
sau religioase. Acţiunea desfăşurată de grupurile de susţinere a cauzelor

minoritare este blocată de opacitatea societăţii. Uneori, intoleranţa îşi vădeşte
prezenţa în societăţi foarte democratice. În toamna lui 2009, elveţienii au
decis prin referendum interzicerea construirii de minarete, deşi există doar
patru moschei în Elveţia care au minaret şi nimeni nu‑şi propunea să con‑
struiască altele. De fapt, aici avem de‑a face cu o opinie suscitată de par‑
tidele politice şi încurajată apoi de cetăţeni care au iniţiat consultarea
populaţiei. Acţiunea grupurilor ce susţineau toleranţa a fost zadarnică,
pentru că majoritatea a vrut altceva.
Alteori, aşa cum au observat Shively şi Venne, efectele acţiunii unui
grup de presiune pot fi nesatisfăcătoare pentru majoritate. De pildă, presi‑
unea pe care o exercită în Statele Unite ale Americii asociaţiile care apără
dreptul la portarmă a reuşit să‑l impună în cea mai mare parte a statelor
federaţiei, în ciuda faptului că majoritatea vrea controlul strict al acestuia.
Un alt exemplu relevant, oferit de acelaşi autor, este luat din societatea
israeliană, unde, sub influenţa grupărilor religioase ultraortodoxe, compa‑
nia aeriană El Al a anulat toate zborurile de sâmbătă, spre nemulţumirea
majorităţii cetăţenilor israelieni. Un grup de presiune poate deci reuşi
împotriva majorităţii.
Închei cu două exemple care constituie cazuri‑limită şi cu o observaţie
de ordin general. Primul exemplu este cel al grupurilor teroriste. Acestea
sunt şi ele grupuri de presiune, care se disting prin aceea că folosesc o
acţiune violentă. Al doilea exemplu priveşte, dimpotrivă, o formă foarte
subtilă de exercitare a presiunii de către un grup de interes: este vorba
despre deţinerea unui monopol asupra informaţiei relevante privitoare la un
domeniu. E posibil, altfel spus, ca nu statul, ci un grup de la nivelul socie‑
tăţii să deţină o expertiză sau un set de informaţii pe care nimeni altcineva
nu le mai deţine. Poate fi vorba despre o informaţie cu o valoare strategică
importantă, ceea ce pune un asemenea grup într‑o poziţie foarte avantajoasă
de negociere.
Indiferent că sunt instituţionalizate, precum sindicatele, sau că sunt mai
puţin organizate, grupurile de interes reprezintă o parte importantă a soci‑
etăţilor democratice, fiind purtătoare ale unei identităţi sau apărătoare ale
unui ideal ce completează sensul acţiunii politice.
Texte
Gabriel ALMOND, G. Bingham POWELL Jr., Kaare STROM, Russel DALTON (ed.),
Comparative Politics Today: A World View, Pearson, Longman, New York, San
Francisco, Boston, Londra, ed. a VIII‑a, 2004, pp. 69‑71:
Sistem pluralist Sistem corporatist Sistem controlat

grupurile sunt în com grupuri unificate, care rolul grupurilor con
Caracteristica petiţie pentru membri cooperează între ele şi stă în controlul statu‑
generală şi influenţă negociază cu instituţii‑ lui asupra societăţii
le politice
mai multe grupuri pot în general, fiecare in‑ există un singur grup
reprezenta un singur teres societal este re‑ pentru fiecare dintre
Reprezentare
interes social prezentat de o singură sectoarele sociale
asociaţie
voluntară (numărul de obligatorie obligatorie
Adeziune
membri este limitat)
Structura slabă şi descentralizată centralizată, dirijează ierarhică
organizaţională acţiunile membrilor săi
separaţie clară între gru grupurile sunt implica‑ grupurile sunt contro
purile de interes şi gu‑ te sistematic în crearea late de către guvern
Relaţia cu statul
vern şi implementarea poli pentru susţinerea poli
ticilor ticilor guvernamentale
Statele Unite, Canada, Austria, Olanda, Nor‑ URSS, Europa de Est în
Noua Zeelandă; tind vegia, Suedia; tind spre perioada comunistă,
spre pluralism Marea corporatism Germania Coreea de Nord, Viet‑
Exemple
Britanie, Franţa şi Ja‑ şi Danemarca nam, Cuba; ţări ne
ponia comuniste: Brazilia şi
Mexic

„Spunem că sunt comunitare grupurile care înfăţişează tipare relaţionale, iar
asociative cele care se constituie pentru a urmări un scop, dar trebuie să ne amin‑
tim că, în practică, grupurile pur comunitare şi cele pur asociative sunt poziţii
polare ale unui continuum (Toennies). În măsura în care bărbaţii şi femeile se
recunosc pe sine şi îi recunosc pe ceilalţi ca membri ai unui grup comunitar, se
recunosc pe sine şi îi recunosc pe ceilalţi ca fiind exprimaţi (reprezentaţi ar fi un
termen prea precis) prin grupul comunitar respectiv. Legătura dintre membru şi
grup este imaginea pe care membrul o are despre ceea ce este el, cel puţin în
privinţa relaţiilor umane întruchipate de grupul comunitar. Astfel, un membru al
unui trib sau al unei familii se leagă de grup prin imaginea relaţiei cu alţi membri
ai tribului sau familiei, prin caracteristicile împărtăşite între ei, printr‑o moştenire
comună. Pe de altă parte, membrii unui grup asociativ [...] sunt legaţi de asociaţie
şi de alţi membri printr‑un scop comun şi prin faptul că realizează sau urmăresc
să realizeze ceva în comun”.
Philippe BRAUD, La science politique, Que sais‑je?, PUF, Paris, 2000, pp. 50‑51:
„Cât despre grupurile de interes, acestea vizează numai să influenţeze puterile
publice: sunt deci eliberate de precupările electorale ale partidelor. De aici rezultă
o serie de consecinţe în ceea ce priveşte limbajul lor public şi strategiile de influ‑
enţă. Trebuie totuşi să distingem între două tipuri de grupuri de interes. Unele, pe
care le vom numi cu vocaţie identitară, îşi găsesc raţiunea de a exista în dorinţa
de a apăra interesele globale ale unei categorii a populaţiei care poate fi identificată.
Aceasta poate avea o bază socio‑profesională [...] Poate la fel de bine să se înte‑
meieze pe un criteriu etno‑cultural, religios, lingvistic, legat de generaţii, sexual.
[...] În orice caz, va domina, la aceste grupuri de interes, grija de a răspunde
tuturor aşteptărilor bazei, fie şi numai pentru a evita concurenţa eficace a unor
organizaţii rivale. [...] Grupurile de interes pe care le vom numi de sprijin a unei
cauze constituie un tip diferit de organizaţie şi urmează o logică aparte. De fapt,
aceste mişcări există pentru că indivizii s‑au reunit în jurul unei aceleiaşi dorinţe
de a apăra sau a promova un obiectiv clar: lupta împotriva torturii (Amnesty
International), insecuritatea (Légitime Défense), încălcarea drepturilor omului
(Liga Drepturilor Omului), SIDA (Act‑Up)..., exprimarea unei solidarităţi inter‑
naţionale (MSF), protejarea speciilor naturale sau a siturilor istorice (Greenpeace,
World Wildlife Fund şi nenumărate alte comitete de apărare)”.
Didier CHABANET, „Les enjeux de la codification des groupes d’intéręt au
sein de l’UE”, Revue française de science politique, vol. 59, nr. 5, octombrie
2009, pp. 997‑998:
„Tentativele de codificare a grupurilor de interes au suscitat de multă vreme o
opoziţie hotărâtă din partea Parlamentului şi mai ales a Comisiei, cea din urmă
arătându‑se în mod constant ostilă oricărei reglementări stricte şi contribuind ast‑
fel la golirea de substanţă a iniţiativelor – foarte inerte, de altfel – pe care
Parlamentul le‑a avut în acest domeniu. Istoric vorbind, Parlamentul şi Comisia
au adoptat două atitudini complet opuse şi concurente, primul trudind la instaurarea
unui sistem de înregistrare a grupurilor de interes, care este, desigur, obligatoriu,
dar foarte puţin constrângător, în vreme ce Comisia s‑a pronunţat în favoarea unei
simple autoreglementări. Aceste divergenţe traduc legitimităţi specifice, Parlamentul
dobândind‑o pe a sa din relaţia electivă a cetăţenilor şi a deputaţilor – ceea ce
implică o minimă clarificare a rolului grupurilor de interes –, în timp ce Comisia
apără principiul unui dialog larg şi deschis cu actorii societăţii civile, pentru a
asigura atât accesul cetăţenilor la sferele europene, cât şi producerea de expertiză
necesară pentru a avea politici de calitate”.
Jean CHARLOT, Monica CHARLOT, „Les groupes politiques dans leur envi‑
ronnement”, in Madeleine GRAWITZ, Jean LECA (ed.), Traité de science poli‑
tique, tom III: „Action politique”, PUF, Paris, 1985, p. 434:
„Cazurile aflate la limita dintre grupuri de interes şi partide politice ar merita
[...] un studiu sistematic: [este vorba despre] grupurile de presiune transformate
în partide politice (Mişcarea Poujade în Franţa), sindicatele muncitoreşti care au
încercat să se substituie politic partidelor muncitoreşti (sindicalismul revoluţionar),
partidele create şi controlate de sindicate (Partidul Laburist britanic), partidele care
au o bază socio‑profesională limitată şi specializată (unele partide agrare etc.).

Senzaţia noastră este că acest studiu ar confirma ireductibilitatea fundamentală a
partidelor la grupuri de presiune şi invers. Par a conduce spre această concluzie:
speranţa de viaţă limitată a partidelor create prin transformarea unui grup de pre‑
siune şi imposibilitatea de a se întoarce la situaţia anterioară în caz de eşec al
grupului de presiune devenit partid [...]. Postulăm, aşadar, o diferenţă de natură
între [...] grupuri de interes şi partide politice”.
Paris, 1994, p. 223:
„Structura centralizată sau descentralizată a statelor influenţează modurile de
intervenţie şi structurare a grupurilor de interes. Dincolo de structura federală sau
descentralizată a unei ţări, repartizarea competenţelor sectoriale între centru şi
periferie modifică strategia actorilor. Centralizarea gestiunii unei părţi a statului
poate influenţa negativ o politică guvernamentală faţă de un interlocutor unic, care
reprezintă interesele acestor agenţi. Descentralizarea gestiunii poate conduce, în
schimb, la spargerea unităţii sindicale şi impunerea reformei proiectate. Invers, un
sindicat cu o implantare locală slabă în întreprinderile din sector va prefera să
negocieze la nivel naţional cu patronatul. Consolidarea instituţiilor europene a
complicat acest joc, descentralizând tratarea anumitor politici la nivel comunitar.
Jocul e cu atât mai complex cu cât grupurile de interes vor face presiune simultan
asupra instituţiilor comunitare şi asupra guvernului”.
Ramona COMAN, „Towards Regulating Lobbying in Romania. A Multi‑faceted
Coin”, Perspectives on European Politics and Society, 2006, 7(2), p. 157:
„Reglementarea activităţii de lobby a fost introdusă pe agenda politică româ‑
nească în speranţa de a rezolva mai multe disfuncţionalităţi observate în procesul
de luare a deciziilor interne. De exemplu, când a sprijinit această idee, motivaţia
invocată de guvernul român a fost reducerea corupţiei. Principala explicaţie for‑
mulată de către parlamentarii membri ai Partidului Social‑Democrat a fost necesi‑
tatea de a schimba comportamentul grupurilor de interes şi de a conferi legitimitate
unei noi profesii, în timp ce motivele exprimate de unii dintre actorii sociali
implicaţi în dezbaterea publică a fost crearea unui cadru legal care să permită
participarea actorilor nonstatali în procesul de elaborare a politicilor publice. [...]
Într‑o ţară postcomunistă care trece printr‑o serie de transformări simultane, regle‑
mentarea activităţii de lobby este o monedă cu mai multe faţete”.
Emil CONSTANTINESCU, Timpul dărâmării, timpul zidirii, Universalia,
Bucureşti, 2002, pp. 185, 191‑192:
„Marţi, 23 martie 1999: Atacul frontal al opoziţiei, în acest context de război
iminent, trebuie contracarat neapărat. Dau spre publicare o declaraţie detaliată pe
această temă. Explic că, la nici două luni de la mineriade, voi încerca din nou,
prin dialog, să preîntâmpin declanşarea unor acţiuni care ar putea conduce la o
criză şi mai gravă. Sindicatele au anunţat declanşarea unor suite de proteste care
vor culmina cu greva generală din 26 aprilie. Oamenii de afaceri, nemulţumiţi şi
ei de deteriorarea drastică a posibilităţilor lor de câştig, şi‑au declarat intenţia de

a sprijini această mişcare de protest printr‑o grevă de tip fiscal. Conştient de efec‑
tele acestor mişcări conjugate, pe fondul acutei crize financiare în care se află
România, am decis să iniţiez o serie de consultări cu reprezentanţi ai principalelor
partide politice, ai societăţii civile, ai sindicatelor şi ai oamenilor de afaceri. [...]
Sâmbătă, 27 martie 1999: Întâlnire cu Consiliul Economic, care grupează
importanţi oameni de afaceri. E imperativ să renunţe la ideea grevei fiscale, ar fi
o catastrofă în raport cu obligaţiile datoriei externe. Reuşesc, mai ales cu ajutorul
lui Marian Miluţ, să îi conving. Declară, în final, că nu sunt de acord cu organi‑
zarea de alegeri anticipate sau cu numirea unui guvern de tehnicieni, care ar
destabiliza mediul economic. Mihai Ionescu, preşedintele Asociaţiei Importatorilor
şi Exportatorilor din România, spune că oamenii de afaceri nu sunt de acord cu
iniţativa sindicatelor privind declanşarea unei greve generale, iar Marian Miluţ,
care e preşedintele UGIR‑1903, subliniază riscurile unui semnal de instabilitate
politică şi cere solidaritate”.
Jean‑Yves DORMAGEN, Daniel MOUCHARD, Introduction ŕ la sociologie
politique, De Boeck, Bruxelles, 2008, p. 223:
„Istoric vorbind, sindicatele muncitoreşti sunt cea mai puternică formă de grup
de interes apărută în interiorul sistemelor politice europene. Istoria sindicatelor
este, în mod logic, legată de evoluţia structurilor economice şi sociale ale acestor sisteme.
Forma sindicală începe să se dezvolte după revoluţia industrială, plecând de la aso‑
ciaţii muncitoreşti deja existente. Dezvoltarea mişcării muncitoreşti şi construcţia
statului‑providenţă furnizează cadrul de structurare progresivă a mişcării sindicale,
care face un progres semnificativ la sfârşitul secolului al XIX‑lea, odată cu recu‑
noaşterea juridică a sindicatului şi fondarea primelor mari organizaţii – Trade Union
Congress în Marea Britanie (1868), Confédération Générale du Travail în Franţa
(1895) [...] Dacă în unele ţări asistăm la crearea unui sindicalism de masă, în altele,
numărul celor afiliaţi este mic [...] dar în majoritatea sistemelor sindicatele devin
un actor central al jocului politic şi al acţiunii publice, mai ales în gestiunea insti‑
tuţiilor statului‑providenţă”.
Domenico FISICHELLA, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, traducere
din italiană şi postfaţă de Victor Moraru, Polirom, Iaşi, 2007 [2003], pp. 171‑172:
„În termenii cei mai generali, un grup este orice ansamblu uman, deosebit de
societatea globală şi de sistemul politic global [...]. Cuvântul grup poate fi întâlnit
în expresiile grup de interes şi grup de presiune. În literatura politologică interna‑
ţională ambele expresii sunt deseori folosite ca sinonime, ceea ce însă nu este
corect. Un grup de presiune, în realitate, este întotdeauna un grup de interes. Dar
un grup de interes nu întotdeauna devine un grup de presiune. Diferenţa [...] se
referă atât la scena în care operează grupurile, cât şi la modalităţile de acţiune ce
le sunt proprii. Conform definiţiei clasice a lui David Truman, un grup de interes
este orice grup care în baza uneia ori a mai multor atitudini împărtăşite solicită
altor grupuri din cadrul societăţii instaurarea, menţinerea sau sporirea formelor
de comportament care corespund atitudinilor împărtăşite”.
Anthony GIDDENS, The Consequences of Modernity, Polity Press, 1996

[1991], pp. 160‑162:
„Mişcările muncitoreşti şi cele de apărare a dreptului la exprimare sunt vechi:
aceasta înseamnă că ele erau consolidate în anumite forme înaintea acestui secol.
Celelalte tipuri de mişcări sociale sunt mai noi, în sensul în care au ajuns să fie
din ce în ce mai importante cu precădere în ultimii ani. Noutatea acestora nu trebuie
totuşi exagerată. [...] Anumite tipuri de mişcări pacifiste, în general cele influenţate
de valori religioase, datează din primele momente ale războiului industrial. [...]
Forme precursoare ale mişcărilor verzi de astăzi pot fi identificate în secolul
al XIX‑lea [...] Mişcările sociale furnizează anticipări ale viitorului şi sunt parţial
vehicule ale realizării acestuia. Este esenţial să fim conştienţi de faptul că, din
perspectiva utopismului realist, ele nu sunt singurele sau nu constituie în mod
necesar baza schimbărilor care pot să ne conducă spre o lume mai sigură şi mai
umană. [...] Alte influenţe [...], inclusiv forţa opiniei publice, politicile marilor
corporaţii şi ale guvernelor naţionale, ca şi activităţile organizaţiilor internaţionale,
sunt indispensabile pentru reuşita unor reforme fundamentale”.
Emiliano GROSSMAN, Sabine SAURUGGER, Les Groupes d’intéręt. Action
collective et stratégies de représentation, Armand Colin, Paris, 2006, p. 11:
„În accepţia sa cea mai largă, grupul de interes este definit ca o entitate care
caută să reprezinte interesele unei părţi specifice a societăţii în spaţiul public.
Într‑un sens mai restrâns, grupul de interes este definit ca o organizaţie constituită
care caută să influenţeze puterile publice într‑un sens favorabil interesului său. În
vreme ce prima definiţie ne îngăduie să concepem grupul de interes ca un actor
care caută să influenţeze nu doar puterile politice, ci şi alte grupuri sau opinia
publică, a doua definiţie insistă mai mult asupra legăturii existente între puterile
politice şi grup, de unde şi noţiunea de grup de presiune”.
Dimitrie GUSTI, „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”
[1922], in Doctrinele partidelor politice, ediţie îngrijită şi note de Petre Dan,
Garamond, Bucureşti, f.a., pp. 11, 12 şi 15:
„Un partid este totdeauna parte dintr‑un tot, cuvântul pars (parte) indică aceasta
etimologiceşte; partidul presupune în acelaşi timp şi existenţa unui partid opus,
care‑i dă viaţă şi fiinţă, căci un partid încetează de a mai fi, când există numai el,
singur. Partid înseamnă deci o parte dintr‑o comunitate şi opoziţia acestei părţi cu
celelalte părţi din comunitate. Aşa se vorbeşte de cele două partide ce se prezintă
în faţa instanţelor judiciare, de partide filosofice, ştiinţifice. În vremea noastră, de
pildă, partizanii şi admiratorii lui Einstein formează un partid faţă de potrivnicii
teoriei sale şi de duşmanii personali, ce alcătuiesc un alt partid. [...] Partidul poli‑
tic este o asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei
comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a
ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social. [...] Un
partid politic, pentru a merita acest titlu, trebuie să reprezinte, credem noi, idei şi
interese generale. De aceea clica, în care membrii urmăresc numai satisfacerea
intereselor personale, nu este un partid politic. Orice partid politic este în primej‑
die să devină o clică, atunci când majoritatea membrilor lui urmăreşte specularea
statului, exploatarea acestuia ca o moşie proprie, făcând din guvernare un mijloc

de îmbogăţire personală”.
Marc Morje HOWARD, The Weakness of Civil Society in Post‑communist
Europe, Cambridge University Press, 2005, pp. 154‑155:
„Spre deosebire de reţelele private din democraţiile mai vârstnice sau din soci‑
etăţile postautoritare, reţelele private postcomuniste rămân reticente la mobilizarea
publică, de vreme ce identitatea lor a fost creată istoric de condiţii care au impus
o separaţie strictă între sfera publică şi cea privată. Robusteţea lor este dificil de
transferat grupurilor publice sau organizaţiilor, pentru că reţelele private sunt
caracterizate de o rezistenţă de durată la activitatea de grup. Ca supliment, nu sunt
deloc rele pentru democraţie, dar aceste reţele private nu se substituie sferei publice
şi societăţii civile. Prin urmare, există încă o slabă reprezentare a cetăţenilor obiş‑
nuiţi prin intermediul unor organizaţii din domeniul public şi cei mai mulţi dintre
cetăţenii din postcomunism [...] sunt încă în mică măsură expuşi la organizaţii prin
care ar putea obţine un tip de abilităţi civice care să aducă beneficii societăţii şi
democraţiei”.
Grant JORDAN, Darren HALPIN, William MALONEY, „Defining Interests:
Disambiguation and the Need for New Distinctions?”, BJPIR, 2004, 6, pp. 198‑199:
„Unii cercetători [...] prezintă grupurile [de interes] ca fiind asociaţii definite
esenţialmente de voluntariat, bazate pe indivizi, democratice şi transparente. O defi‑
niţie compatibilă cu această interpretare ar include cele mai multe dintre următoa‑
rele caracteristici:
(i) [grupul] este organizat doar pentru un scop politic specific, colectiv (cum
ar fi abolirea sclaviei);
(ii) scopul său poate fi atins, iar grupul poate fi desfiinţat după realizarea obiectivului;
(iii) este un organism nonguvernamental;
(iv) nu încearcă să participe direct la guvernare, ci să influenţeze politicile publice;
(v) are un membership formal, bazat în principal pe voluntariat;
(vi) membrii au un anumit control asupra conducerii organizaţiei din perspectiva
obiectivelor şi a mijloacelor (democraţie internă);
(vii) organizaţia se finanţează prin subscripţii plătite de către membri;
(viii) este organizată pentru a exprima atitudini pe care le împărtăşesc anumite
grupuri sau pentru a promova interese comune;
(ix) calitatea de membru este considerată a reflecta o corespondenţă între obiec‑
tivele individuale şi cele ale grupului, fiind deci de aşteptat ca membrii să
adere la grup pe termen lung.
Orice entitate care are (sau se presupune că are) majoritatea trăsăturilor enu‑
merate mai sus e definită de regulă ca grup de presiune/interes”.
LEGEA ELECTORALĂ PENTRU ALEGEREA ADUNĂRII DEPUTAŢILOR
ŞI PENTRU SENAT, in Monitorul Oficial, nr. 71/27 martie 1926:
„90. Pentru repartizarea mandatelor grupărilor politice pe ţară se vor face
următoarele operaţiuni: a) Se totalizează pe ţară numărul votanţilor, al buletinelor
anulate şi al voturilor întrunite de fiecare grupare politică, după datele ce s‑au primit
de la birourile electorale judeţene. [...] b) Se calculează procentul de voturi obţinut

de fiecare grupare politică faţă de numărul total al votanţilor din întreaga ţară.
Gruparea politică care în urma acestui calcul se constată că a întrunit cel mai mare
număr de voturi pe ţară, dar cel puţin un procent de 40 la sută faţă de celelalte
grupări, se declară grupare majoritară, iar celelalte grupări minoritare. [...]
93. Repartizarea mandatelor [...] pe grupări politice şi pe ţară, se va face în
modul următor: Se dă mai întâi grupării majoritare jumătate din numărul acestor
mandate. Cealaltă jumătate se împarte între toate grupările, inclusiv cea majoritară,
proporţional cu procentele de voturi obţinute de fiecare din ele. În cazul când nu
s‑a declarat nicio grupare majoritară, mandatele se împart între toate grupările
proporţional cu procentul de voturi obţinut de fiecare din ele”.
Lucian‑Dumitru Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1999], p. 174:
„Democraţiile care au mai ales cabinete monocolore minimal câştigătoare sunt
ţările care au sistemele grupurilor de interes mai pluraliste; ţările cu caracter
multipartidist mai puternic tind să fie mai puţin pluraliste. Coeficientul de corelare
este mai puternic pentru relaţia dintre cabinete şi grupurile de interes decât pentru
relaţia dintre partide şi grupurile de interes [...], dar ambii coeficienţi sunt statistic
semnificativ la nivelul de 1 procent. Cele mai deviante cazuri [...] sunt cele mai
corporatiste trei sisteme – Austria, Norvegia şi Suedia – care sunt mult mai ori‑
entate spre consens în privinţa aceasta decât în privinţa cabinetelor. Prin contrast,
Italia şi Portugalia sunt considerabil mai puţin corporatiste decât ne‑am fi aşteptat,
pornind de la rarele cazuri de cabinete monocolore minimal câştigătoare”.
Paul MAGNETTE, Le régime politique européen, Presses de Sciences Po, Paris,
2003, pp. 209‑210:
„Mai mult de 3.000 de grupuri de interes, care reunesc circa zece mii de anga‑
jaţi, sunt acum reprezentate la Bruxelles. Acest sector vast cuprinde de trei ori mai
multe resurse umane decât Parlamentul şi Consiliul luate împreună şi aproape
jumătate din personalul Comisiei. Mobilizarea grupurilor de interes în preajma
instituţiilor europene, în special a Comisiei, nu este o noutate. Dar ea a cunoscut
în ultimele decenii o dublă transformare, care reflectă tocmai schimbarea în dome‑
niul de aplicare a integrării europene. Pe de o parte, creşterea competenţelor
comunitare a determinat o extindere continuă a sferei grupurilor care acţionează
în preajma instituţiilor europene. Minerilor, angajaţilor din industria metalurgică
şi fermierilor li se adaugă producătorii industriali, sindicatele, asociaţiile de apărare
a mediului şi a sănătăţii publice, prestatorii de servicii private şi publice, mişcările
feministe şi de apărare a drepturilor migranţilor, regiunile şi cultele religioase [...]
astfel încât niciun segment al societăţii civile nu mai este în afara tendinţei de
europenizare. Pe de altă parte, aceste grupuri şi‑au adaptat strategiile în funcţie de
evoluţia modurilor de intervenţie a Uniunii. Modelul iniţial de asociere strânsă a
unui număr mic de actori foarte bine organizaţi a fost înlocuit treptat de o logică
de consultare din în ce mai fluidă, care asociază grupuri din ce în ce mai numeroase
şi mai variate. Modelul corporatist al primilor ani s‑a estompat pentru a face loc
unor raporturi mai pluraliste între instituţii şi grupurile de interes”.
„Dincolo de gradul de adecvare la normele culturale generale ale unei societăţi,
şansele de succes ale unui grup de presiune sunt puternic influenţate de resursele
pe care le are la dispoziţie. Dintre acestea, cele mai importante sunt: a) dimensiunea
membership‑ului (sau numărul celor înscrişi); b) reprezentativitatea; c) resursele
financiare disponibile; d) calitatea şi amploarea cunoştinţelor folosite; e) integra‑
rea în procesul productiv şi în activităţile sociale. În cazul egalităţii de resurse,
este probabil ca succesul unui grup de presiune să fie facilitat de provenienţa
înscrişilor şi a liderilor lor din aceleaşi straturi sociale din care provin cei care vor
trebui să ia decizii, şi deci dintr‑o anumită legitimitate anticipată prin afinitate, în
conformitate cu exigenţele şi preferinţele lor”.
Hugues PORTELLI, Les régimes politiques européens, Librairie Générale
Française, Paris, 1994, pp. 135‑136:
„Într‑un sistem reprezentativ care a fost multă vreme neîncrezător în privinţa
fracţionării interesului general, reprezentarea mediilor sociale şi a categoriilor
profesionale s‑a impus cu greu. În Franţa, un simbol al acestei ostilităţi este legea
Le Chapelier din 14 iunie 1791, care a interzis corporaţiile şi deci orice formă de
asociere profesională. Ostilitatea nu va fi depăşită decât în 1901, odată cu recu‑
noaşterea oficială a libertăţii de asociere. În celelalte state europene, această
recunoaştere se va realiza în mod progresiv. Dar problema nu e doar cum e recu‑
noscut dreptul unor categorii de a forma asocieri sau mişcări care să le asume
interesele, ci şi cum e delimitat modul de acţiune al acestor grupuri. De fapt,
trebuie distinse două tipuri foarte diferite de grupuri de interes. Unele mobilizează
şi reprezintă interese socioprofesionale (sindicale), în vreme ce altele sunt consti‑
tuite în jurul unei cauze, mai mici sau mai mari. De altfel, aceste grupuri de
interes vor avea de ales între două moduri de acţiune colective: acţiunea directă
(manifestaţii, greve etc.) şi, respectiv, presiunea asupra puterilor publice (lideri
politici sau administraţie)”.
Jean‑Jacques ROUSSEAU, Contractul social, traducere de H.H. Stahl, intro‑
ducere, comentarii şi note explicative de J.L. Lecercle, postfaţă de Anton Adămuţ,
Editura Moldova, Chişinău, 1996, pp. 84‑85 şi 88:
„Singură voinţa generală poate să îndrume forţele statului potrivit scopului
instituirii ei, care este binele comun. Căci dacă opoziţia intereselor particulare a
făcut necesară stabilirea societăţilor, numai acordul acestor interese a făcut‑o
posibilă. Legătura socială o formează ceea ce este comun în aceste diferite interese;
dacă n‑ar exista vreun punct oarecare în care toate interesele să se acorde, nicio
societate n‑ar putea exista. Or, numai pe baza acestui interes comun trebuie să fie
guvernată societatea. Spun deci că suveranitatea, nefiind decât exercitarea voinţei
generale, nu poate niciodată să fie înstrăinată şi că suveranul, care nu este decât
o fiinţă colectivă, nu poate fi reprezentat decât prin el însuşi: puterea se poate
transmite, voinţa însă nu. [...] Voinţa generală este întotdeauna dreaptă şi [...] tinde
întotdeauna spre folosul public; aceasta nu înseamnă însă că hotărârile poporului
vor avea mereu aceeaşi rectitudine. Îţi doreşti totdeauna numai binele, dar nu
totdeauna îl ştii care este: poporul nu poate fi niciodată corupt, dar adeseori este
înşelat, şi atunci el pare a voi ce este rău. Există deseori o mare deosebire între
voinţa tuturor şi voinţa generală; una are în vedere numai interesul comun; cea‑
laltă are în vedere interesul privat şi nu este decât o sumă de voinţe particulare:
scoateţi însă din aceste voinţe plusurile şi minusurile care se anulează reciproc şi
nu va rămâne ca sumă a diferenţelor decât voinţa generală”.
Giovanni SARTORI, Parties and Party Systems: A Framework for Analysis,
Cambridge University Press, Cambridge, 1976, p. 13:
„Încet‑încet, partidele sunt acceptate – în mod subconştient şi cu mare reti‑
cenţă – realizându‑se faptul că diversitatea şi divergenţa de opinie nu sunt în mod
necesar incompatibile cu sau distrugătoare de ordine politică”.
Philippe C. SCHMITTER, „Still the Century of Corporatism?”, in Philippe
SCHMITTER, Gerhard LEHBRUCH (ed.), Trends towards Corporatist Intermediation,
vol. 1, Contemporary Political Sociology, Sage Publications, Beverly Hills, Londra,
1979, pp. 24‑25:
„Procesul de transformare corporatistă a reprezentării intereselor este legat de
anumite imperative de bază sau nevoi ale capitalismului de a reproduce condiţiile
existenţei sale şi de a acumula constant mai multe resurse. Diferenţele dintre aceste
imperative sau nevoi în diferitele stadii ale dezvoltării instituţionale şi în contextul
internaţional al capitalismului, în special pe măsură ce acestea afectează modelul
intereselor de clasă aflate în conflict, explică deosebirea genetică dintre formele
societale şi formele statale de corporatism [...]. Cât priveşte declinul abrupt al
pluralismului incipient şi înlocuirea sa dramatică şi forţată cu corporatismul statal,
aceasta pare a fi strâns legată de necesitatea de a consolida pacea socială, nu prin
cooptare sau incorporare, ci prin presiune şi prin excluderea articulării autonome
a cererilor clasei subordonate într‑o situaţie în care burghezia era prea slabă,
divizată intern, dependentă extern şi/sau lipsită de resurse pentru a răspunde în
mod eficace şi legitim cererilor din interiorul unui stat liberal şi democratic”.
W. Phillips SHIVELY, Power and Choice: An Introduction to Political Science,
ed. a V‑a, McGraw‑Hill, 1997, pp. 222‑223:
„Grupul de interes este un grup de cetăţeni organizat, printre ale căror scopuri
se numără asigurarea faptului că statul urmează anumite politici [...] Orice fel de
grup constituit poate funcţiona ca grup de interes. Unele sunt organizate cu scopul
unic de a face lobby pe lângă membrii guvernului pentru o cauză sau alta. [...] Alte
grupuri pot fi constituite în primul rând pentru alte scopuri, dar pot adopta ca
sarcină importantă lobby‑ul sau alte moduri de a influenţa politicile. Exemple de
asemenea grupuri sunt sindicatele, care sunt organizate în primul rând pentru a
negocia cu un angajator, dar care de obicei sunt active politic. Alte grupuri se
concentrează asupra altor obiective, dar acordă atenţie şi politicilor. Un exemplu
de acest fel ar fi o universitate, preocupată de educaţia studenţilor şi de munca de
cercetare, dar care poate avea câţiva membri ce fac lobby pentru legi care o privesc.
Într‑un stat modern există foarte multe grupuri de interes, atât de multe încât în
general nu putem şti cu precizie numărul lor. [...] Grupurile de interes nu se găsesc
doar în democraţii sau societăţi deschise. Toate statele au grupuri de interes. Unele
nu permit existenţa unei mari diversităţi de grupuri oficiale şi active politic, care
le‑ar putea ameninţa guvernele. Cu toate acestea, în asemenea state, organizaţii
înfiinţate pentru alte scopuri – armată, universităţi, cluburi de istorie naturală,
asociaţii ştiinţifice, cluburi sportive etc. – îşi exercită influenţa pentru a ajuta la
modelarea politicilor guvernului”.
„Un lobbist este orice persoană sau orice grup care reprezintă interesele unui
lobby, adică ale unui grup de presiune care încearcă să influenţeze legiuitorii într‑un
anumit domeniu. În 1988, Parlamentul canadian a adoptat o lege – Legea asupra
înregistrării lobbiştilor – care îi obligă pe aceştia să divulge numele clienţilor şi obiectul
demersului întreprins. Această lege defineşte două categorii de lobbişti. În primul rând,
este vorba despre lobbistul profesionist, care, contra cost, se angajează în faţa unui
client să îi obţină o întrevedere cu titularul unei demnităţi publice sau să comunice
cu acesta, pentru a căuta să‑l influenţeze. E vorba, în al doilea rând, despre restul
lobbiştilor, adică despre oricare angajat al unei organizaţii care are drept scop să
comunice cu titularul unei demnităţi publice, în scopul de a‑l influenţa”.
STATUTUL ASOCIAŢIEI PRO DEMOCRAŢIA [2008], http://www.apd.ro,
consultat în ianuarie 2010:
„art. 1. Asociaţia Pro Democraţia este o organizaţie civică, cu caracter nepartizan,
ce funcţionează ca persoană juridică română de drept privat, cu scop nelucrativ [...]
art. 6. Misiunea Asociaţiei Pro Democraţia este de a întări democraţia la nivel
naţional şi internaţional, prin stimularea participării civice. În acest sens, obiecti‑
vele Asociaţiei sunt:
a) implicarea cetăţenilor în eleborarea deciziilor şi politicilor publice, în rezolvarea
problemelor comunităţii;
b) asigurarea transparenţei în funcţionarea instituţiilor publice şi creşterea respon
sabilităţilor lor în raport cu cetăţenii ca beneficiari direcţi ai serviciilor publice;
c) realizarea controlului civic în privinţa funcţionării pe principii democratice a
instituţiilor publice;
d) apărarea şi respectarea drepturilor omului aşa cum sunt ele stipulate în tratatele
internaţionale;
e) desfăşurarea unor activităţi cu şi pentru tineri în vederea îndeplinirii misiunii
asociaţiei”.
STATUTUL BLOCULUI NAŢIONAL SINDICAL, www.bns.ro, consultat în
ianuarie 2010:
„Articolul 1: Blocul Naţional Sindical este o organizaţie sindicală confederativă
care reuneşte, pe baza liberului consimţământ, organizaţii sindicale de tip federativ. [...]
Articolul 4: BNS îşi propune ca principale obiective:

a. Apărarea şi promovarea drepturilor fundamentale ale lucrătorilor înscrise în
Constituţia României, Convenţii internaţionale, pacte şi tratate la care România
este parte, precum şi în legislaţia internă.
b. Susţinerea, la toate nivelurile, a drepturilor şi intereselor membrilor săi.
c. Apărarea libertăţii de acţiune şi de opinie a organizaţiilor membre.
d. Urmărirea asigurării protecţiei sociale pentru membrii de sindicat.
e. Formularea şi susţinerea de proiecte de acte normative sau modificări ale legis‑
laţiei existente, referitoare la oricare dintre drepturile şi/sau interesele legitime
ale oricăruia dintre membrii săi.
f. Organizarea şi susţinerea unor acţiuni cu caracter profesional, economic, social,
cultural şi sportiv.
g. Promovarea şi susţinerea principiilor economiei sociale de piaţă şi ale statului
de drept.
h. Colaborarea cu alte organizaţii sindicale din ţară şi din străinătate.
i. Promovarea şi îmbunătăţirea activităţii sindicale”.
STATUTUL PATRONATULUI SOCIETĂŢILOR DIN CONSTRUCŢII, per‑

soană juridică înscrisă în Registrul special sub nr. 1/PATRON/29.03.2005, statut
adoptat prin Hotărârea Adunării Generale nr. 501 din 10.05.2006, http://www.
psc.ro, consultat în ianuarie 2010:
„Art. 8. Patronatul are ca scop principal reprezentarea unitară a intereselor
tuturor membrilor: societăţi comerciale, asociaţii profesionale, persoane fizice
autorizate din domeniul cercetării, proiectării, consultanţei, antreprenoriatului de
specialitate, producţiei, desfacerii de materiale, utilaje şi echipamente, din con‑
strucţii şi din domenii de activitate conexe acestora”.
STATUTUL UNIUNII EDITORILOR DIN ROMÂNIA, http://www.uer.ro,
consultat îm ianuarie 2010:
„Capitolul I. Prevederi generale. Obiectul de activitate şi scopul UER
Art. l. UER este o organizaţie a patronilor, firmelor şi persoanelor juridice
implicate în producţia, difuzarea şi promovarea culturii scrise şi a cărţii şcolare.
În înţelesul legii şi al prezentului statut, patronul este persoana juridică înmatri‑
culată sau persoana fizică autorizată potrivit legii, care administrează şi utilizează
capital, indiferent de natura acestuia, în scopul obţinerii de profit în condiţii de
concurenţă şi care angajează muncă salariată.
Art. 2. UER este o persoană juridică de drept privat, autonomă, neguverna‑
mentală, apolitică, fără scop patrimonial ce activează ca persoană juridică pe baza
legilor române (O.G. nr. 26/2000 şi Legea nr. 356/10.07.2001).
Art. 3. UER reprezintă şi apără inclusiv în justiţie interesele economice, finan‑
ciare, tehnice şi juridice ale membrilor săi în raport cu structurile guvernamentale
şi legislative, cu autorităţile publice, cu instituţiile, firmele şi organismele interne
şi internaţionale implicate în reglementarea, producţia, achiziţia, difuzarea, comerţul,
promovarea, utilizarea şi stimularea culturii scrise în România. În mod deosebit,
UER va reprezenta interesele membrilor ei în raport cu Ministerul Educaţiei, al

Culturii, al Finanţelor, al Industriei şi Comerţului, al Afacerilor Externe, cu toate
acele instituţii, organisme şi organizaţii interne şi internaţionale care au atribuţii
sau obiecte de activitate în domeniul educaţiei, culturii, învăţământului, ştiinţei.
Art. 4. UER activează pentru deplina libertate de acţiune a patronilor în scopul
dezvoltării şi eficientizării activităţii acestora, pentru promovarea pieţei libere şi a
concurenţei loiale.
Art. 5. UER poate avea iniţiative legislative în domeniul patronal şi va putea
fi consultat de iniţiatorii de orice nivel ai proiectelor de acte normative care privesc
învăţământul, educaţia, cultura scrisă, editarea de manuale, industria cărţii, drep‑
turile de autor sau orice alt domeniu al activităţilor patronale ale membrilor săi.
Art. 6. UER va realiza bănci de date, studii, statistici, publicaţii, cataloage care
să vizeze producţia şi piaţa cărţii, lectura publică şi stimularea cititului, promova‑
rea culturii scrise.
Art. 7. UER organizează singură sau în parteneriat târguri, saloane şi alte
manifestări expoziţionale privind cultura scrisă, seminarii, simpozioane, mese
rotunde, dezbateri, forumuri şi alte acţiuni privind producţia şi piaţa de carte”.
Howard J. WIARDA, Corporatism and Comparative Politics, the Other Great
„ism”, M.E. Sharpe, Armonk, New York, 1997, p. 121:
„În neocorporatism [...] afacerile şi munca nu mai sunt doar asociaţii private
de interese, aşa cum sunt în pluralismul grupurilor de interes, ci depăşesc această
limită devenind agenţii publice sau semipublice. Acestea primesc frecvent subven‑
ţii de la stat pentru activităţile pe care le desfăşoară, liderii şi angajaţii lor fiind
adesea plătiţi de către stat şi făcând lobby pe lângă stat – de această dată de pe
poziţii de insideri ai birocraţiei – pentru mai multe fonduri şi resurse. Chiar dacă
interacţiunea neocorporatistă dintre stat şi grupurile corporatiste poate fi – şi ade‑
sea este – eficientă şi benefică, pot exista totuşi conflicte de interes ce rezultă din
astfel de aranjamente. Agenţiile publice sau cvasipublice în faţa cui sunt respon‑
sabile? [...] Nu faţă de electorat, care nu poate influenţa politicile sau liderii
acestor grupuri, şi nici chiar faţă de propriii lor membri, de care aceşti lideri sunt
adesea izolaţi”.
Tranzi]ia
Ultima temă pe care o voi trata în cadrul cursului de introducere în ştiinţa

politică este cea a tranziţiei. Mai precis, voi discuta astăzi despre sensul pe
care îl are această noţiune, despre contextul intelectual al dezbaterii referitoare
la tranziţie din anii ’90 şi, la final, despre situaţia din România, care parcurge
procesul tranziţiei odată cu alte ţări din estul şi centrul Europei, parte a
tranziţiilor numite de către Huntington ale celui de‑al treilea val.
Pentru a defini tranziţia, voi spune mai întâi că ea este contrariul alter‑
nanţei la putere, despre care am discutat în urmă cu câteva săptămâni.
Afirmam atunci că alternanţa este acel mecanism prin care un partid aflat
în opoziţie ajunge să guverneze şi, invers, un partid care e la guvernare
trece, în urma alegerilor, în opoziţie, schimbările acestea realizându‑se în
cadrul regimului. Altfel spus: regimul e stabil, iar alternanţa îl consoli‑
dează. Ei bine, tranziţia reprezintă contrariul unui asemenea mecanism,
pentru că ea descrie trecerea de la un regim la altul. Nu mai este vorba
deci despre o modificare petrecută în interiorul regimului, o succesiune a
partidelor la guvernare, ci despre transformarea profundă a regimului.
Tema trecerii de la un regim la altul e foarte veche. Am pomenit‑o, de
altfel, atunci când, la începutul întâlnirilor noastre, am vorbit despre lectura
platoniciană a regimurilor politice, una dintre temele abordate fiind modul
în care, pentru autorul Republicii, cetatea evolua de la monarhie la timo‑
craţie, de la aceasta la oligarhie, de la oligarhie la democraţie şi, în fine,
de la acest regim al egalităţii la tiranie. Termenii în care se discută astăzi
trecerea de la un regim la altul sunt cu totul diferiţi de cei ai filosofiei
antice. De altfel, nu sunt termeni strict politici. De ce spun asta? Pentru
că, atunci când se vorbeşte despre tranziţii, e avută în vedere, desigur, o
dimensiune politică, dar şi una economică. Este vorba deci despre evoluţia
de la un regim politic la un altul şi, de asemenea, de la un mod de funcţi‑
onare a economiei la un alt mod de funcţionare a acesteia. În epoca demo‑
craţiilor, corelaţia dintre stabilitatea politică şi dezvoltarea economică este
un principiu îmbrăţişat în mod consensual (S.M. Lipset).
Tranziţia 267
Iată de ce cadrul general în care are loc discuţia despre tranziţie este
condiţionat de o anumită perspectivă asupra relaţiilor dintre politică şi
economie. Vreau astfel să vă atrag atenţia asupra faptului că relaţiile dintre
politică şi economie sunt văzute în moduri foarte diferite. Pentru a le
descrie, voi recurge la observaţiile pe care le făcea Albert Hirschman, care
a fost profesor de teorie politică în mari universităţi americane, dar şi o
persoană cu o bogată experienţă ca practician al reformei (în America
Latină, dar şi în Europa, în vremea celebrului Plan Marshall). Hirschman
spunea că există trei moduri de a gândi relaţia între economie şi politică.
Prima dintre ele e formula optimistă, ce ar putea fi rezumată cu expresia:
„toate lucrurile bune vin împreună”. Potrivit viziunii optimiste, orice pro‑
gres economic dă naştere unuia politic, reciproca fiind şi ea adevărată, şi
anume orice progres politic dă naştere unei dezvoltări economice. A doua
viziune este cea pesimistă: Hirschman o rezumă cu formula „totul se plă‑
teşte”, deoarece, potrivit acestei viziuni, dezvoltarea economică presupune
sacrificarea progresului politic (sau invers: o evoluţie politică presupune
un sacrificiu în ordine economică). În fine, cea de‑a treia modalitate, spune
Hirschman, ar putea fi caracterizată cu o formulă latină, şi anume per
aspera ad astra. E viziunea potrivit căreia progresul în ordine economică
presupune acceptarea într‑un prim moment a unei stagnări politice, acest
sacrificiu fiind însă doar temporar, pentru că el e răsplătit mai târziu cu o
dezvoltare a instituţiilor politice. Pentru autorul acestei clasificări, niciuna
dintre cele trei viziuni nu e confirmată integral şi deci niciuna nu ne ajută
să înţelegem felul în care funcţionează lumea contemporană. În viziunea
hirschmaniană, relaţia dintre economie şi politică ar trebui gândită în ter‑
meni de „cuplare” şi „decuplare” sau de alternanţă între perioade de inter
dependenţă şi respectiv de autonomie, perioade în care cele două domenii
se influenţează unul pe celălalt, în oricare dintre cele două sensuri, şi perioade
în care economia şi politica evoluează în mod autonom. E posibilă, altfel spus,
o dezvoltare economică care să nu fie influenţată în anumite perioade de
dimensiunea politică, pentru ca mai târziu o evoluţie politică semnificativă
să influenţeze ceea ce se întâmplă în spaţiul economic. Trebuie deci să ieşim
dintr‑un soi de perspectivă dogmatică, potrivit căreia lucrurile evoluează
doar într‑un anumit mod (şi sens).
Diversele explicaţii date tranziţiei ilustrează desigur una sau alta dintre
viziunile enumerate de către Hirschman. Voi prezenta două dintre aceste
explicaţii care sunt, cred eu, semnificative nu doar pentru că ilustrează
moduri diferite de a privi relaţia dintre economie şi politică, dar şi pentru
că poartă cu ele până la urmă două perspective ideologice: una este o
explicaţie asumată ca social‑democrată, iar cealaltă – o explicaţie liberală.
Prima dintre ele îi aparţine lui Adam Przeworski, iar a doua – lui Karl
Popper. În ambele viziuni, tranziţia politică înseamnă trecerea de la un
sistem autoritar sau totalitar sau leninist (O’Dweyer) la un sistem demo‑
cratic, iar tranziţia economică înseamnă trecerea de la un sistem bazat pe
planificare, pe alocarea planificată a resurselor şi pe absenţa concurenţei,
deci pe un monopol absolut al statului asupra economiei, la un sistem de
schimburi libere, la economia de piaţă.
Perspectivele ideologice sunt diferite, dar întrebările fundamentale sunt
aceleaşi. În formularea pe care le‑o dă Przeworski, întrebările sunt urmă‑
toarele: în primul rând, e întrebarea care instituţii democratice sunt mai
stabile şi cum poate fi dobândită această stabilitate? A doua întrebare
priveşte mecanismele economice care pot asigura bunăstarea. Iar a treia
întrebare se referă la interacţiunea optimă dintre economie şi politică. Vom
vedea acum în ce fel se disting cele două perspective. La prima întrebare,
Przeworski răspunde că instituţiile cele mai stabile sunt cele negociate de
diversele forţe politice. Stabilitatea e un efect al consensului forţelor poli‑
tice. Aşa credea şi Tilly. Iar consensul priveşte două puncte. Primul:
democraţia ar trebui să dea şanse egale de competiţie, cu alte cuvinte să
nu discrimineze o forţă politică în raport cu alta. În al doilea rând, există
instituţii stabile dacă toţi actorii relevanţi au şansa de a vădi ce sunt în stare
să facă la guvernare. Simplu spus, în concepţia social‑democrată, institu‑
ţiile se stabilizează dacă jocul politic nu induce discriminări şi dacă există
alternanţă la putere, o presupoziţie a acestui punct de vedere fiind aceea că
„unitatea în diversitate” a elitelor produce o atitudine democratică robustă
(Higley, Lengyel). În perspectivă liberală, negocierea politică are mai puţină
importanţă. Reţeta stabilităţii democratice e condiţionată în mod esenţial
de articularea unei tradiţii. Instituţiile sunt durabile dacă dau naştere unor
comportamente previzibile asumate tacit. Indiferent dacă sunt impuse sau
negociate într‑un prim moment, instituţiile supravieţuiesc dacă produc în
timp reguli de funcţionare care nu sunt neapărat verbalizate de către acto‑
rii politici, dar care sunt urmate.
Răspunsul la chestiunea economică separă şi mai mult cele două per‑
spective. Pentru liberali, prosperitatea e funcţie de proprietate, iar urgenţa
pe care o impun tranziţiile este legată tocmai de instituirea sau reinstituirea
proprietăţii. Pentru social‑democraţi, mecanismele care asigură creşterea
economică şi prosperitatea sunt, înainte de toate, cele de distribuire a
resurselor şi a rezultatelor economice, statul fiind actorul‑cheie în asigura‑
rea unui minim de prosperitate pentru toţi. În general vorbind, social‑demo‑
craţii mizează pe reglementarea pieţelor prin intervenţia statului, în timp
ce pentru liberali piaţa liberă e suverană.
Tranziţia 269
Cât priveşte interacţiunea dintre politică şi economie, viziunea lui

Przeworski, ca şi a altor social‑democraţi e una pesimistă: stânga vede în
tranziţii o succesiune de crize, o economie în paragină ce produce riscuri
sociale ridicate şi o lipsă de încredere politică. Avem de‑a face, de altfel,
cu o schimbare importantă în sensibilitatea social‑democrată, pentru că
stânga a fost din secolul al XIX‑lea până la căderea comunismului optimistă.
Viziunea liberală e, în schimb, acum una optimistă: schimbarea regimuri‑
lor politice şi a modului de funcţionare a economiilor reprezintă un progres
semnificativ, o victorie a viziunii liberale, la limită – impunerea definitivă
a valorilor democraţiei şi respectiv ale pieţei.
Deşi optimismul de la începutul anilor ’90 a fost domolit în ultima vreme,
trebuie să ţinem seama că tranziţiile încep într‑un context intelectual în care
valorile democraţiei şi respectiv ale economiei de piaţă erau văzute ca valori
universale. Aşa cum spunea în mod ironic Pierre Manent, democraţia devenea,
acum două decenii, dintr‑un regim o religie, în sensul în care ea pare pentru
prima dată în istorie să nu aibă o alternativă, toţi concurenţii săi ideologici,
de dreapta sau de stânga, fiind discreditaţi. Democraţia nu mai este unul
dintre regimurile posibile, ci singurul acceptabil. Cum spunea şi Robert Dahl,
democraţia se universalizează, ajungând astfel un soi de religie a umanită‑
ţii. La fel, economia de piaţă este, la începutul anilor ’90, soluţia econo‑
mică, tipul de amenajare a relaţiilor de schimb care pare să se fi impus în
mod indiscutabil asupra oricărei alte forme de economie. Răspândirea
democraţiei a fost, de altfel, alături de crearea unor noi feluri de regim
nedemocratic, o trăsătură a secolului trecut (Rose, Mishler, Herpfer).
Contextul intelectual de la începutul anilor ’90 este însă foarte diferit
nu doar de cel care putea fi întâlnit la începutul secolului XX, dar şi de
contextul dominant cu doar câţiva ani înainte de căderea Zidului Berlinului.
La începutul secolului trecut, puţini erau, într‑adevăr, cei care credeau că
libertatea este o valoare universală sau că democraţia ar putea fi exportată,
cum scria Guy Hermet. În anii ’70 şi ’80, sensibilităţile se schimbaseră în
această privinţă, dar democraţia era văzută din două perspective. Una pri‑
vea regimurile comuniste şi pretenţia lor de a incarna o democraţie „reală”,
în contrast cu regimurile de democraţie reprezentativă clasice, numite cu
dispreţ democraţii „burgheze”. Ei bine, în perioada despre care vorbim,
regimurile comuniste cunosc o erodare semnificativă, iar conştiinţa occi‑
dentală începe să perceapă tot mai clar pretenţia lor de a fi „adevăratele”
democraţii drept o impostură (Pasquino). Al doilea element semnificativ
pe care vreau să‑l menţionez este aşa‑numita criză instituţională a demo‑
craţiei, o temă foarte importantă a reflecţiei din ştiinţa politică şi din dezba
terea publică din Occident. Există o lucrare care exprimă în mod exemplar
această problemă: cartea scrisă de Michel Crozier, Joji Watanuki şi Samuel

Huntington, apărută în 1975 sub titlul The Crisis of Democracy. Analiza
felului în care în Europa, America de Nord şi Japonia era înţeleasă demo‑
craţia i‑a făcut pe cei trei autori să vorbească despre o criză de supraîncăr‑
care a societăţilor democratice. Devenind tot mai complexe şi tot mai
exigente, societăţile democratice postbelice au ajuns să fie şi neguvernabile.
Cetăţenii au aşteptări şi exigenţe din ce în ce mai numeroase, dar şi mai
greu de gestionat, astfel încât societăţile occidentale au ajuns la limita
capacităţii de administrare. Pentru ca această criză să fie depăşită, e nevoie
de pasivitate. Apatia salvează democraţia. Este exact opusul credinţelor
instalate după căderea Zidului Berlinului. Noi trăim, de altfel, în epoca în
care un grad ridicat de participare a cetăţenilor este considerat un indicator
semnificativ pentru calitatea democraţiei.
Cum anume s‑a produs această schimbare? Explicaţia ţine, desigur, de
dezvoltarea ideologiei societăţii civile est‑europene (Fink Hafner), ca şi,
într‑un al doilea moment, de şocul produs de căderea succesivă a regimu‑
rilor comuniste, după ce Gorbaciov a decis să abandoneze puterea (Lane,
Ross). Revoluţiile din Est au reabilitat participarea, la 200 de ani de la
Revoluţia Franceză, dând astfel noi energii „entuziasmului” kantian (Jeffrey
Isaac). Revoluţiile est‑ şi central‑europene fac parte din al treilea val al
democratizării, după valul din anii ’70 din Europa de Sud (Grecia, Portugalia,
Spania), apoi cel din anii ’80 din America Latină (Lambert, Lefranc). La
scurt timp după ce ţările din Europa Centrală şi Orientală au trecut la
democraţie, a venit şi rândul mai multor ţări africane.
În Europa Centrală şi Orientală avem două mari versiuni ale tranziţiilor
sau transformărilor, cum li se mai spune aici. Prima dintre ele şi cea mai
des întâlnită este tranziţia negociată sau de tipul „masă rotundă”. În perioada
februarie 1989 – ianuarie 1990, deci într‑un interval foarte scurt de timp,
în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană şi, în
fine, Bulgaria au loc negocieri între, pe de o parte, guvernanţii comunişti
reformişti şi, pe de altă parte, contestatarii regimului comunist, unii dintre
ei disidenţi sau opozanţi radicali în anii ’70 şi ’80, care asumaseră „riscul”
unei vieţi mai dificile, cum spunea Adam Michnik, sau „anomalia” de a fi
diferiţi de restul populaţiei, cum spunea G.M. Tamás. Negocierile – care
angajează, de fapt, puterea şi societatea – conduc la organizarea unor ale‑
geri libere, adică a unor alegeri deschise şi altor actori în afara comuniştilor.
Dar, aşa cum observa Hermet, miza este stabilizarea pe termen lung. A
doua versiune de tranziţie este cea ilustrată în chip exemplar de cazul
românesc: este vorba despre trecerea de la un regim la altul prin revoluţie,
şi nu, aşa cum spunea T.G. Ash, preluat de Dahrendorf, prin refoluţie.
Tranziţia 271
Este vorba de revoluţie în sensul ei pur politic, şi nu în accepţia socială

(Theda Skocpol). În asemenea cazuri, negocierea nu există sau eşuează.
Dacă veţi urmări atent ce s‑a întâmplat în decembrie 1989, veţi vedea că
într‑un prim moment la Timişoara se caută o cale de negociere, dar această
opţiune este refuzată de stradă, drept pentru care se intră într‑o spirală
revoluţionară, consumată până la sfârşitul aceleiaşi luni. Să notăm că ter‑
menul revoluţie e utilizat generic pentru schimbările din 1989, şi nu doar
pentru cazul schimbării violente (Tismăneanu).
Diferenţa dintre tranziţia de tip masă rotundă şi tranziţia violentă va
conta în evoluţia ulterioară a ţărilor respective. Măsura în care destrămarea
partidului‑stat a condus şi la o schimbare a instituţiilor etatice nu este
identică în toate cazurile (Stark, Bruszt). Altfel spus: consolidarea demo‑
cratică (Morlino) pune nu doar o problemă de reţele (Tilly), ci şi de insti‑
tuţii (Schmitter). Dar cel mai important criteriu în evaluarea respectivei
evoluţii va fi capacitatea de a mobiliza (Inglehart, Welzel) şi, pe de altă
parte, capacitatea de a produce alternanţa la guvernare. E un criteriu care
se aplică şi unor tranziţii mai puţin discutate, şi anume celor din Asia
Centrală (Kitschelt) şi, respectiv, tranziţiilor africane. Voi insista asupra
celor din urmă. La sfârşitul anilor ’80, continentul african era dominat de
monopartidism, construit sub influenţă sovietică, în anul căderii comunis‑
mului estic doar patru dintre ţările africane acceptând mai multe partide
politice. Este vorba despre Senegal, Gambia, Mauritius şi Botswana. Într‑un
interval foarte scurt, între 1990 şi 1994, aproape toate ţările africane aleg
în schimb pluralismul şi deschiderea politică, singura ţară în care multi‑
partidismul nu există nici până astăzi fiind Swaziland. Ţările africane au
abandonat monopolul unui partid pe diferite căi. Una a fost calea negociată,
a unui pact între elitele politice, cum s‑a întâmplat în Africa de Sud. O altă
soluţie a fost cea a aşa‑numitelor „conferinţe naţionale”, în cadrul cărora,
aşa cum arăta Babacar Gučye, diverse organizaţii ale societăţii – sindicate,
militari, asociaţii profesionale – sunt reunite de către oficialii regimului
pentru a construi un compromis. Soluţia este inventată într‑una din ţările,
nu foarte multe, care s‑au bucurat de stabilitate, şi anume Benin. Există,
de asemenea, în Africa mai multe „tranziţii controlate”, în care soluţia
conferinţei naţionale a fost evitată, întrucât preşedinţii care se aflau în funcţie
la sfârşitul anilor ’80 au luat iniţiativa de a decreta pluralismul şi de a
organiza alegeri. Mai toţi le‑au câştigat cu uşurinţă, reuşind apoi, în cursul
ultimului deceniu, să se permanentizeze la putere, adeseori eliminând din
Constituţie limitarea mandatelor prezidenţiale şi controlând, cu ajutorul unor
partide docile, jocul politic. Altfel spus: pluralismul este limitat de existenţa
unor partide hegemonice. Să mai spunem că, pe continentul african, de la
începutul anilor ’90 şi până astăzi, au avut loc circa 140 de alegeri legis‑
lative şi 120 de alegeri prezidenţiale. Deşi există o liberalizare a regimuri‑
lor, este vorba despre evoluţii semnificativ diferite de cele din centrul şi
estul continentului european. După ce, în anii imediat următori decoloni‑
zării, multe dintre regimurile africane fuseseră influenţate de Uniunea
Sovietică, tranziţiile postsovietice au influenţat în mai mică măsură conti‑
nentul african. Răsturnarea lui Ceauşescu nu a rămas totuşi fără ecou
(Bayart). Perspectiva comparativă se impune deci în mod natural. Revoluţiile
produse, începând din 2011, în nordul continentului (Tunisia, Egipt, Libia)
au întărit această concluzie.
Vreau să spun câteva cuvinte acum despre cazul românesc al tranziţiei,
ca o introducere la cursul din semestrul al doilea consacrat sistemului
politic românesc. E un sistem născut din Revoluţia din decembrie 1989,
ultima transformare din Europa Centrală şi de Est. Regimul nostru este, pe
de altă parte, ultimul din această regiune în care se produce alternanţa la
putere. Anul de ruptură este 1996. Asta şi face ca, într‑un volum care e
unul dintre cele mai citate în chestiunea tranziţiei, cel coordonat de Linz
şi Stepan, România să apară ca un caz aparte al tranziţiilor postcomuniste.
Şase erau trăsăturile pe care autorii le identificau în cazul românesc. Pe
prima dintre ele am şi pomenit‑o adineauri: România e ultima ţară care
începe tranziţia. În al doilea rând, România a cunoscut cea mai violentă
schimbare de regim. În al treilea rând: ea a refuzat soluţia unei mese
rotunde naţionale, altfel spus: soluţia negocierii. În al patrulea rând,
România este ţara care cunoaşte cele mai mari încălcări ale drepturilor
omului – sunt avute aici în vedere, desigur, venirile succesive ale minerilor
în Capitală, ca şi confruntările etnice din martie 1990 dintre românii şi
maghiarii din Transilvania. România, în al cincilea rând, nu cunoscuse până
în 1996 alternanţa la guvern. În fine, adăugau Linz şi Stepan, România e
singura dintre ţările foste comuniste în care un fost înalt oficial comunist
a fost nu doar ales, ci şi reales ca preşedinte. Era avut în vedere Ion Iliescu,
ales în 1990, 1992, apoi şi în 2000 şef al statului. Aceste caracterizări ale
regimului românesc apar, într‑o formă sau alta, în majoritatea volumelor
referitoare la tranziţie, de pildă, în cel pe care i‑l datorăm lui Tom Gallagher.
Evenimentul reprezentat de schimbarea de putere din 1996 a modificat
foarte mult privirea asupra tranziţiei româneşti, cu atât mai mult cu cât
alternanţa la putere este un eveniment rar în istoria democraţiei româneşti.
Sistemul politic care a funcţionat până la al Doilea Război Mondial nu a
fost unul bazat pe o alternanţă decisă de alegători, ci doar validată de aceş‑
tia, decizia aparţinând de fapt monarhului. Sistemul a fost numit de către
Mattei Dogan „democraţie mimată”. Autorul observa că România interbelică
Tranziţia 273
nu a cunoscut guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale, în

sensul în care decizia de înlocuire a primului‑ministru aparţinea regelui.
Odată numit un nou şef al guvernului, acesta organiza alegeri, pe care le
câştiga negreşit. Aşa s‑a întâmplat din 1919 până în 1937, în cele două
decenii de democraţie interbelică. Cetăţenii validau, nu produceau schim‑
barea de guvern. Evident că alternanţa la guvernare este cu totul şi cu totul
exclusă în perioada comunistă, când au totuşi loc alegeri cu un singur
competitor, inclusiv în varianta – practicată din 1975 încolo – în care PCR
propunea în unele circumscripţii doi sau chiar trei candidaţi. Chiar dacă în
mod formal, în timpul regimului comunist, guvernele sunt învestite după
votarea unui nou parlament – al cărui nume era Marea Adunare Naţională –,
nu avem de‑a face cu o alternanţă la putere, pentru că e vorba, aşa cum am
spus deja, despre un regim de partid monopolist, lipsit deci de orice urmă
de concurenţă politică. Alternanţa din 1996 are, din perspectivă istorică, o
valoare încă şi mai mare, pentru că este prima decisă la urne. După 1996,
alternanţa devine, de altfel, regulă: de atunci încoace, de fiecare dată,
organizatorii alegerilor nu se mai regăsesc în guvern. Convenţia Democratică
organizează în 2000 alegerile şi nu mai ajunge în executiv şi nici măcar în
parlament; patru ani mai târziu, PSD organizează alegerile şi nu intră la
guvernare, lucru repetat în 2008 cu Partidul Naţional Liberal. În 2012,
schimbarea de majoritate a precedat alegerile, cetăţenii validând la urne
ceea ce parlamentarii realizaseră prin negociere pre‑electorală. Se instalează
deci o logică a alternanţei, care schimbă în mod decisiv faţa regimului.
Pe de altă parte, acest regim este, ca şi altele din Europa Centrală şi de
Est, unul bazat pe o nouă Constituţie. În unele locuri, s‑a preferat să se
recurgă doar la o revizuire a Constituţiei existente. La noi, se elaborează
una nouă în anii 1990‑1991, apoi aceasta e votată în parlament în noiembrie
1991, pentru a fi validată ulterior în cadrul unui referendum ţinut în acelaşi an,
pe 8 decembrie. Altfel spus, în perioada decembrie ’89 – decembrie ’91,
vreme de aproape doi ani, România are un regim fără Constituţie, dar în
cadrul căruia se organizează alegeri. Primele vor fi ţinute în mai 1990 şi
vor da naştere unei scene politice profund dezechilibrate, întrucât partidul
născut din revoluţie, cel care se legitimează ca partid revoluţionar – Frontul
Salvării Naţionale –, câştigă două treimi din mandatele parlamentare.
Candidatul susţinut de FSN reuşeşte, de asemenea, să se impună la preşe‑
dinţie cu 85% din sufragii. Aceasta va fi, de altfel, singura competiţie
prezidenţială încheiată după turul întâi, celelalte necesitând organizarea
unui al doilea tur de scrutin.
Pe de altă parte, regimul postcomunist reinventează bicameralismul.
România comunistă avusese un parlament monocameral, care începuse să
funcţioneze după alegerile din noiembrie 1946. Faptul că bicameralismul

este reinventat în absenţa unei Constituţii nu este de mirare. El se şi născuse
la fel: într‑adevăr, bicameralismul a fost creat în 1864, cu doi ani mai
devreme de adoptarea unei Constituţii. O altă reamenajare semnificativă
este în 1990 alegerea directă a preşedintelui. Funcţia prezidenţială fusese
inventată în ultima parte a epocii comuniste, mai precis în 1974, dar era
vorba despre un preşedinte ales de parlament. În termenii teoriei politice,
ar părea să fie vorba despre un regim parlamentar. Nu era aşa, deoarece
acest parlament era total supus şi nu se reunea decât preţ de câteva zile pe
an. În 1990, pentru a‑l diferenţa de cel comunist, constituţionaliştii introduc
în arhitectura noului regim, alături de alegerea directă a preşedintelui,
structura bicamerală a parlamentului, care va primi de altfel şi atribuţiile
de cenzor al guvernului.
La începutul tranziţiei, dominaţia partidului care se autodefinea ca
„emanaţie” a revoluţiei şi care era un „partid succesor” (Anna Grzymala
Busse) a fost uşurată de fragmentarea extremă a scenei politice: într‑un
timp foarte scurt, au fost create sute de partide politice. Condiţiile legale
erau foarte generoase: era suficient ca 251 de persoane să depună un statut
la tribunal pentru ca o formaţiune politică să se nască. În acest peisaj foarte
divers, principalii adversari ai partidului revoluţionar au fost trei formaţiuni
care îşi vor spune „istorice”, folosind chiar numele cu care comuniştii le
desemnau la mijlocul anilor ’40: este vorba despre Partidul Naţional
Liberal, despre Partidul Naţional Ţărănesc, care îşi va adăuga la numele
tradiţional sintagma „creştin‑democrat”, şi, respectiv, Partidul Social Democrat
Român, care moştenea tradiţia socialistă din România. Aceste trei partide –
care se revendică de la tradiţie, opunându‑se astfel legitimităţii revoluţionare
a FSN (Alexandra Ionescu) – nu obţin însă împreună nici măcar 10% din
voturi la primele alegeri, ceea ce le obligă la o alianţă. Aceasta va fi rea‑
lizată în 1991, sub numele Convenţia Democratică din România, care, în
componenţe diferite, va fi un actor politic semnificativ până la alegerile
din 2000. Pe de altă parte, partidele politice despre care vorbim vor suprapune
peste identităţile create prin revendicarea de la revoluţie, respectiv de la
tradiţia politică interbelică identităţi împrumutate de la partidele din Europa.
Seria de schimbări de guvern începute în 1996 şi continuate până în
2012 a condus la o semnificativă diminuare a numărului de actori politici
relevanţi. În ultimul deceniu, în Parlament au intrat 4‑7 partide, ca şi 18 mino
rităţi naţionale reprezentate în camera inferioară, potrivit unei dispoziţii
electorale care le dă dreptul la un loc de deputat dacă respectivele minori‑
tăţi nu reuşesc să atingă pragul electoral. Pragul a fost instituit în 1992,
fiind mai întâi de 3%, dar crescând ulterior, în 2000, la 5% pentru partide
Tranziţia 275
şi între 8% şi 10% pentru alianţele de partide cu doi sau mai mulţi actori.
Cât priveşte modurile de scrutin, diversitatea e extremă: la alegerile legis‑
lative, s‑a folosit un scrutin proporţional, cu prag, aşa cum spuneam, dar
şi cu liste blocate până la alegerile din 2008, când s‑a recurs la divizarea
circumscripţiilor în colegii cu un loc, unde poţi obţine un mandat dacă ai
majoritate absolută; în alegerile prezidenţiale, s‑a optat pentru un scrutin
majoritar în două tururi, în timp ce pentru alegerile locale s‑a preferat un
mod de scrutin proporţional pentru consilii (locale, ca şi judeţene), respec‑
tiv, începând din 2008, majoritarul într‑un tur pentru alegerea preşedinţilor
consiliilor judeţene şi pentru desemnarea primarilor. Participarea la vot a
fost semnificativă la începutul anilor ’90, diminuându‑se pe măsura trece‑
rii timpului, de fapt pe măsură ce sistemul electoral producea, la fel ca şi
în interbelic, efecte majoritariste (Preda). La ultimele alegeri legislative
din 2008 şi 2012, mai puţin de jumătate dintre cetăţenii cu drept de vot
s‑au prezentat la urne. La rândul ei, demobilizarea postcomunistă o repetă
cumva pe cea din perioada interbelică. Din fericire, durata de viaţă a regi‑
mului dintre războaie a fost depăşită. Atunci când democraţia recentă
împlinea vârsta celei dintre războaie, România a intrat în Europa.
A început atunci o nouă istorie. Mă opresc aici.
Texte
Timothy Garton ASH, „Anul adevărului”, in Vladimir TISMĂNEANU (ed.),
Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, traducere de Cristina şi Dragoş Petrescu,
Polirom, Iaşi, 1999, p. 127:
„Cu singura (şi semnificativa) excepţie a României, aceste revoluţii [din 1989]
s‑au remarcat şi prin aproape completa lor lipsă de violenţă. Ca şi mişcarea
Solidarităţii din anii 1980‑1981, ele au fost o istorică contradicţie în termeni, nişte
revoluţii paşnice. Nu s‑au dărâmat nici un fel de Bastilii, nu s‑au înălţat ghilotine.
Felinarele de pe străzi au servit doar la iluminat. Numai în România s‑au văzut
tancuri şi plutoane de execuţie. În alte părţi, singura violenţă care s‑a manifestat
a fost cea a poliţiei, la început. Tinerii demonstranţi din Berlinul de Est şi din
Praga aşezau lumânări aprinse în faţa cordoanelor de poliţie, care le răspundeau
cu bastoanele de cauciuc. Marseieza anului 1989 îndemna nu aux armes, citoyens,
ci aux bougies, citoyens”.
Jean‑François BAYART, „La démocratie ŕ l’épreuve de la tradition”, Pouvoirs,
nr. 129, p. 32 şi 34:
„Contestarea regimului lui Mathieu Kérékou în Benin a avut loc cu câteva luni
mai devreme decât mişcarea din RDG. Precedentul creat de către Benin şi mode‑
lul său de conferinţă naţională va destabiliza celelalte situaţii autoritare din sub‑
continent, chiar dacă nu trebuie subestimat ecoul răsturnării lui Ceauşescu, vechi
prieten al lui Mobutu şi al lui Mugabe. [...] Revendicarea democratică din anii
1989‑1992 care a zdruncinat regimurile autoritare a fost repede contrată. Regimurile
s‑au reprodus sub acoperirea pluralismului. Grupurile dominante care le controlau
au reuşit să deturneze în profitul propriu măsurile de liberalizare economică şi în
particular privatizările impuse de programele multilaterale de ajustare structurală”.
Michel CROZIER, Samuel P. HUNTINGTON, Joji WATANUKI, The Crisis
of Democracy: Report on the Governability of Democracies to the Trilateral
Commission, New York University Press, 1975, pp. 159‑161:
„Ceea ce se află astăzi la baza societăţilor democratice nu este consensul asu‑
pra regulilor jocului, ci conştiinţa unui scop care trebuie atins prin respectarea
regulilor jocului. În trecut, oamenii şi‑au găsit menirea în religie, naţionalism şi
ideologie. Dar nici religia, nici statul sau clasele nu mai structurează loialităţile
oamenilor. [...] În sistemele nedemocratice, leadershipul central poate selecta un
scop unic sau un set de obiective strâns legate şi, într‑o oarecare măsură, poate să
inducă sau să constrângă forţele politice sau sociale să‑şi adapteze comportamen‑
tul la priorităţile dictate de aceste scopuri [...]. Într‑o democraţie, scopul nu poate
fi impus printr‑o aprobare de sus [...] ci trebuie să fie produsul unei percepţii
colective a unor grupuri semnificative din societate cu privire la o ameninţare
majoră la adresa bunăstării, ce îi priveşte pe toţi în mod egal [...]. Acum însă,
aceste scopuri şi‑au pierdut pertinenţa [...] Imperativele securităţii naţionale nu mai
sunt evidente, iar dezirabilitatea creşterii economice nu mai este certă [...]. Fără
un scop comun, nu există bază pentru priorităţi comune, iar fără priorităţi, nu
există baze pentru a distinge între interese şi cereri private aflate în competiţie [...].
Sistemul devine unul al democraţiei anomice, în care politica democratică ajunge
să fie o arenă a afirmării cu putere a unor interese aflate în conflict mai degrabă
decât un proces de construire a scopurilor comune”.
Robert A. DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi, post‑
faţă de Lucian‑Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 2002 [1989], p. 10:
„Astăzi, ideea de democraţie se bucură de o popularitate universală. Majoritatea
regimurilor emit tot felul de pretenţii la titlul de democraţie; cele care nu o fac adesea
insistă că forma lor de guvernare nedemocratică reprezintă o etapă necesară pe
calea spre etapa finală – democraţia. În ziua de azi, până şi dictatorii par să creadă
că un pic de limbaj democratic este un ingredient indispensabil legitimităţii lor”.
Ralf DAHRENDORF, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, tradu‑
cere de Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2001 [1997], p. 10:
„Unii s‑ar putea întreba dacă e potrivit să numim evenimentele est‑europene
din 1989 revoluţii? Cu siguranţă că Timothy Garton Ash a avut dreptate să vor‑
bească, în cazul Poloniei şi, poate, al Ungariei, despre o refoluţie: schimbările au
fost profunde, dar au îmbrăcat forma unor reforme drastice dictate de sus mai
degrabă decât a presiunii eficiente pentru schimbare de jos în sus. [...] În Ungaria,
refoluţia aproape că s‑a transformat, în cele din urmă, într‑o revoluţie, cu toate că
această descriere e mult mai nimerită pentru ce s‑a petrecut în Germania de Est,
Cehoslovacia şi România. În toate cazurile menţionate, cel puţin eşalonul superior
Tranziţia 277
al puterii a fost înlocuit rapid şi temeinic, iar înlocuirea sa a marcat completa

delegitimare a vechiului regim”.
Mattei DOGAN, Sociologie politică. Opere alese, traducere de Laura Lotreanu
şi Nicolae Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1999, p. 154:
„Unul din principiile de bază ale oricărei democraţii parlamentare este cel după
care guvernul emană din parlament ca reprezentant al corpului electoral. În apa‑
renţă, acest principiu era respectat în România. Dar regele a inversat ordinea
normală în care şeful unui stat democratic îşi exercită prerogativele: întâi alegerile,
apoi formarea guvernului. Această inversare poate fi explicată prin realităţile soci‑
ale, culturale şi politice profunde ale ţării. Regele a fost obligat să inverseze ordi‑
nea pentru a salva faţada jocului democratic. Inversiunea a creat ceea ce eu numesc
democraţie mimată. Iată care este modul în care funcţionează democraţia mimată.
Regele putea revoca guvernul fără votul de neîncredere al parlamentului. Se numea
un nou guvern care îi cerea imediat regelui să dizolve parlamentul. După un interval
de maximum două luni, cum specifica formal Constituţia, se ţineau noi alegeri [...].
În consecinţă, guvernul nu era rezultatul unei majorităţi parlamentare, ci tocmai
el îşi crea majoritatea de care avea nevoie”.
Danika FINK HAFNER, „Organized interests in the policy‑making process in
Slovenia”, Journal of European Public Policy, 1998, 5 (2), pp. 286‑287:
„Societatea civilă est‑europeană din anii ’80 a fost o ideologie şi o practică a
unor mişcări de opoziţie şi alternative, precum şi o mobilizare populară. Aspectele
ei cele mai importante au fost [recunoaşterea] drepturilor omului şi constituirea
unei societăţi a cetăţenilor, cum spunea von Beyme [...]. Aceasta nu viza armoni‑
zarea liberalizării politice şi economice. O societate civilă comparabilă cu noţiunea
occidentală, înrădăcinată într‑un concepţie liberală asupra politicii şi a economiei
de piaţă, a putut începe să se dezvolte numai în contextul postsocialist, după ce
economia de piaţă a fost introdusă, o nouă structură socială a început să se dezvolte,
noi relaţii au fost definite între subsistemele sociale (în special între politică şi
economie) şi au fost create bazele statului de drept”.
Tom GALLAGHER, Democraţie şi naţionalism în România, 1989‑1998, tra‑
ducere de Simona Ceauşu, All, Bucureşti, 1999, p. 3:
„Cu excepţia unui număr simbolic de înalţi demnitari întemniţaţi pentru nele‑
giuirile lor, acoliţii lui Ceauşescu nu au avut de ce să se teamă. Revolta populară
din 1989 a fost rapid confiscată de nomenclaturiştii de rangul doi care au reuşit să
ducă la bun sfârşit lovitura de stat, învinuindu‑l pe dictator pentru toate disfunc‑
ţionalităţile sistemului comunist. Vârfurile structurii politice comuniste au fost
înlăturate, dar vasta suprastructură, alcătuită din aparatul birocratic de partid şi de
stat, a rămas intactă. Schimbarea politică era inevitabilă dar, peste câteva luni, Ion
Iliescu, care s‑a afirmat ca apărător al intereselor clasei conducătoare, avea să se
folosească de naţionalism pentru a se asigura că schimbarea nu va fi prea profundă”.
Anna GRYZMALA‑BUSSE, „Îndreptând trecutul: partidele ex‑comuniste după
1989”, in Grzegorz EKIERT, Stephen E. HANSON (ed.), Capitalism şi democraţie
în Europa Centrală şi de Est, traducere de Horia Târnovanu, Polirom, Iaşi, 2010

[2003], p. 197:
„Continuitatea partidelor succesoare ale fostelor partide comuniste reprezintă
un paradox bizar al politicii democratice din Europa Est‑Centrală. Până la urmă,
revoluţiile din 1989 au căutat să înlăture partidele comuniste de la putere şi să pună
capăt monopolului lor politic şi economic discreţionar. Însă toate aceste partide,
chiar şi cele mai dispreţuite, au supravieţuit, iar unii dintre succesorii lor au câş‑
tigat un sprijin popular considerabil şi o reputaţie de profesionalism politic. Unele
au intrat la guvernare, de data asta prin alegeri libere. Supravieţuirea şi regenera‑
rea partidelor succesoare reprezintă o anomalie din două motive. În primul rând,
mulţi analişti au presupus că aceste partide se vor dezintegra alături de celelalte
rămăşiţe ale vieţii comuniste [...] În al doilea rând, specialiştii considerau că par‑
tidele politice au tendinţa de a rezista transformărilor generale – succesiunea
partidelor este extrem de rară. Întrucât partidele comuniste nu se remarcau prin
flexibilitate sau receptivitate, ele urmau [cum spunea Przeworski] fie să se prăbu‑
şească, fie să‑şi păstreze ideologia şi structurile învechite”.
Babacar GUČYE, „La démocratie en Afrique: succčs et résistances”, Pouvoirs,
nr. 129, pp. 5‑6:
„Conferinţele naţionale sunt o invenţie, o contribuţie africană la teoria democra
tizării. Aceste reuniuni politice impuse de mişcările de opoziţie, compuse în prin‑
cipal din organizaţii ale societăţii civile, s‑au soldat cu rezultate variabile. Modelul
de tranziţie creat în Benin a influenţat dinamismul politic al ţărilor francofone de
la începutul anilor ’90. Şapte ţări au aderat la această nouă formă de democratizare,
cu rezultate diferite de la caz la caz. Conferinţa naţională a fost suverană în cea
mai mare parte a ţărilor care au experimentat‑o, cu excepţia Gabonului. Alternanţa
s‑a produs în Congo (Brazaville) şi în Niger (cu peripeţii). În Togo, deznodămân‑
tul conferinţei s‑a tranşat cu armele, militarii intervenind pentru a impune voinţa
preşedintelui, în vreme ce în Zair manipulările politice şi instituţionale au decre‑
dibilizat în chip absolut rezultatele conferinţei. Cealaltă cale de democratizare, mai
puţin originală, a constat în anticiparea revendicării unei conferinţe naţionale
suverane (strategia ofensivă) sau în reformarea sistemului constituţional şi politic,
sub presiune naţională şi internaţională (strategia defensivă). Cea de‑a doua solu‑
ţie a fost îmbrăţişată în Coasta de Fildeş, Burkina Faso, Camerun, Madagascar,
Tanzania, Uganda, Nigeria, Ghana, Malawi. Strategia ofensivă – preşedintele
republicii a luat iniţiativa democratizării – a fost adoptată în Zambia, Capul Verde,
São Tomé şi Príncipe”.
Guy HERMET, Cultură şi democraţie, traducere de Claudiu Soare, Pandora,
Bucureşti, 2002 [1993], pp. 154‑155:
„Artizanii tranziţiilor nu se pot lăsa nici în voia soluţiilor aventuriste, care ar
neglija parametrii culturali sau economici ineluctabili, nici numai a strategiilor
raţionale, care ar răni speranţele pe care concetăţenii lor le învestesc în ei. În mod
evident, responsabilii democratici trebuie mai întâi să îşi adapteze acţiunile refor‑
matoare la particularităţile istorice, culturale şi materiale ale unui mediu ce li se
impune şi pe care nu îl pot modifica printr‑o trăsătură de condei. A‑l ignora, a
Tranziţia 279
încerca răsturnarea lucrurilor într‑o manieră artificială sau revoluţionară ar duce

aproape negreşit la riscul eşecului, provocând reacţii de neînfrânt. Cei care conduc
procesele de democratizare trebuie, din acest considerent, să înainteze adesea
mascaţi, fără să mintă, dar fără să‑şi dezvăluie, într‑o aceeaşi măsură, din prima
clipă, amploarea intenţiilor, către poporul pe care îl guvernează. Până şi exemplul
Spaniei de după anul 1975 ilustrează acest realism, care îi conduce pe democraţii
convinşi şi pe ceilalţi, care nu sunt democraţi, din convenienţă sau din motive
politice, să se înţeleagă tacit, apoi explicit, asupra organizării unui regim posibil
în imediat şi în acelaşi timp viabil în viitor. [...] În esenţă, tranziţia capătă într‑adevăr
imaginea unei curse cu obstacole, în care guvernanţii abili trebuie să ajungă nu
numai să negocieze cutare sau cutare cotitură a dinamicii politice a unei ţări, ci şi să
orienteze această dinamică pe o traiectorie a consolidării democratice pe termen lung”.
John HIGLEY, György LENGYEL, „Elite Configurations after State Socialism”, in
idem (ed.), Elites After State Socialism, Rowman & Littlefield, Lanham, 2000, p. 1:
„Măsura în care elitele au încredere şi cooperează între ele este esenţială pen‑
tru edificiul constituţional şi instituţional, pentru stabilitatea sau instabilitatea
politică şi economică, ca şi pentru adoptarea unor practici democratice sau auto‑
ritare. Unitatea în diversitate a elitelor este o condiţie sine qua non pentru politici
democratice robuste şi pentru o economie de piaţă funcţională. Ea implică un
angajament comun al elitelor faţă de ingineria instituţională şi mecanismele aces‑
teia. Ea necesită, de asemenea, limitarea partizanatelor, precum şi recunoaşterea
reciprocă a actorilor ca deţinători legitimi ai puterii. Aceste elemente ale unităţii
în diversitate constituie un set de orientări ale comportamentului informal ce pro‑
duce un ethos al elitelor [...]. Instituţiile limitează unitatea sau absenţa de unitate
a elitelor, diferenţierea şi circulaţia acestora, iar aceste configuraţii ale elitelor
influenţează, la rândul lor, modul în care instituţiile operează”.
Albert HIRSCHMAN, Morala secretă a economistului, dialoguri realizate de
Carmine Donzelli, Marta Petrusewicz şi Claudia Rusconi, traducere de Florin
Dumitrescu, cuvânt înainte, note şi bibliografie de Cristian Preda, Nemira,
Bucureşti, 1998 [1993], pp. 75‑76:
„Cu privire la posibilitatea unei legături sistematice între creşterea economică
şi democraţie sunt foarte sceptic. Încerc să pun în evidenţă existenţa unor zone
sociale în care a existat progres, dar fără legătură cu progresul economic. Vreau
să dau un exemplu. Când oamenii află ceva despre sănătate, de pildă despre igiena
de bază care coboară nivelul de mortalitate infantilă, consider acest lucru un progres;
la fel pentru alfabetizare. Să presupunem că progresul economic măsurat în venitul
pe cap de locuitor înregistrează o oprire sau chiar scade, cum s‑a întâmplat într‑un
deceniu dificil, precum anii ’80. Este de ajuns că nu au intrat în criză ceilalţi
factori, aşa‑numiţii indicatori sociali: mortalitatea infantilă continuă să scadă,
nivelul de alfabetizare să crească, controlul naşterilor să se amelioreze. Se constată
deci o disfuncţie între progresul social şi creşterea economică. Un anumit progres
social nu depinde de venitul pe cap de locuitor. Mamele află că e mai bine să fiarbă
apa şi să‑şi trimită copiii la şcoală decât să‑i ţină acasă: aceste mărunţişuri fac ca
indicatorii sociali să se poată îmbunătăţi, în timp ce indicatorii economici pot
eventual să se degradeze”.
Samuel HUNTINGTON, „Democraţie pe termen lung”, in Larry DIAMOND,

Yun‑han CHU, Marc F. PLATTNER, Hung‑Mao TIEN (ed.), Cum se consolidează
democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurel Muntean, Polirom, Iaşi, 2004
[1997], p. 48:
„Totuşi este această situaţie valabilă în cazul noilor democraţii din al treilea val?
Au ele alternative la democraţie? În primă instanţă nu există alternativă, pentru
că în aproape toată lumea este necesar să se respecte ideile şi procedurile pe care
le presupune democraţia. Legitimitatea unui guvern depinde de măsura în care se
poate dovedi credibil când afirmă că reprezintă voinţa poporului. Totuşi, nu acesta
este cazul universal valabil, cel puţin două alternative la democraţie fiind propuse
în lumea postcomunistă. Una dintre acestea este varianta islamistă bazată pe Coran
şi Sharia, sistem care amestecă religia şi politica în ummah, adică în comunitatea
credincioşilor. Cu toate acestea, instituţiile din cadrul unui sistem islamist rămân
neclare, ele variind de la monarhia absolută din Arabia Saudită la semidemocraţia
limitată şi definită religios din Islam. Mai mult, nicio societate organizată explicit
în termeni islamici nu a atins succesul economic sau ordinea politică necesară
pentru a o face mult mai atractivă chiar pentru musulmani. O a doua alternativă
potenţială la democraţie, mult mai semnificativă decât prima, este autoritarismul
asiatic. Această variantă este atractivă datorită, desigur, succesului economic
remarcabil atins de Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong şi Singapore în cadrul
unor sisteme de guvernare nedemocratice. [...] Modelul est‑asiatic este susţinut şi
de argumente teoretice precum cele articulate pentru prima dată în conceptul nou‑
lui autoritarism, ale cărui origini se găsesc în China continentală de la începutul
anilor ’80. Această doctrină reprezenta un substitut teoretic al marxism‑leninismu‑
lui, menit să justifice abandonarea totalitarismului, tranziţia către o economie de
piaţă şi menţinerea unui sistem politic autoritar”.
New York, 2005, p. 211:
„Democratizarea are întotdeauna loc prin acţiune colectivă, indiferent că pro‑
cesul este configurat prin mobilizare de masă sau prin negocierea elitelor. Oamenii
care iau decizii importante sunt consideraţi elite, aşa că prin definiţie acţiunile
elitelor sunt întotdeauna factorul cel mai influent în alimentarea democraţiei. Dar
asta nu înseamnă că elitele operează într‑un vid. Dimpotrivă, acţiunile lor sunt de
obicei condiţionate de forţe sociale mai profunde, precum cele conturate de valorile
de legitimare ale maselor. Aceste forţe determină acţiunea colectivă, canalizând‑o
pe coridoare care fac ca unele rezultate – precum democraţia eficientă – să fie mai
probabile decât altele [...]. Acţiunile colective dirijează tranziţiile. Dar forţele
sociale canalizează acţiunea colectivă într‑o direcţie specifică”.
Alexandra IONESCU, Du parti‑État ŕ l’État des partis. Changer de régime
politique en Roumanie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 213:
„La începuturile sale, FSN nu se definea ca un partid politic, ci subscria ace‑
lor forme de unanimism politic pe care le putem întâlni în toate societăţile din
Europa Centrală şi Orientală. Cu toate acestea, spre deosebire de restul regiunii,
Tranziţia 281
FSN nu a fost manifestarea unui unanimism anticomunist, ci s‑a revendicat dintr‑o

revoluţie pe care a îndreptat‑o mai degrabă împotriva fostului secretar al partidului
decât împotriva sistemului politic comunist în întregul său”.
Jeffrey ISAAC, Democraţia în vremuri întunecate, traducere de Cristina Irimia,
postfaţă de Lucian Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1998], p. 151:
„În 1789, Vechiul Regim a căzut în zgomotul zidurilor care se prăbuşeau. Într‑o
epocă a revoluţiei democratice, răsturnarea a reţinut atenţia lumii. Immanuel Kant
vorbea în numele multor gânditori luminaţi când observa că Revoluţia unui popor
înzestrat, pe care am văzut‑o desfăşurându‑se acum, poate reuşi sau poate suferi
un eşec... această revoluţie, spun, cu toate acestea, trezeşte în inimile tuturor
spectatorilor... o dorinţă de participare foarte apropiată de entuziasm. Cu aproape
două sute de ani mai târziu, zidurile s‑au prăbuşit din nou, de această dată în estul
Europei. Simbolizat în mod atât de dramatic de căderea Zidului Berlinului, între‑
gul edificiu al guvernării comuniste – o suprastructură cu adevărat imensă, a cărei
apăsare copleşea populaţia – s‑a prăbuşit şi, împreună cu el, Cortina de fier care
separa Europa de ea însăşi, iar opoziţia democratică, mult timp ţintă a persecuţi‑
ilor şi marginalizării, a fost propulsată la putere”.
Herbert KITSCHELT, „Cum se explică diversitatea regimurilor comuniste:
ce putem considera a fi o cauză adecvată?”, in Grzegorz EKIERT, Stephen E.
HANSON (ed.), Capitalism şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere
de Horia Târnovanu, Polirom, Iaşi, 2010 [2003], p. 70 :
„O unică putere hegemonică a condus Europa de Est şi Asia Centrală până la
sfârşitul anilor ’80, reuşind să‑şi imprime doctrina ideologică şi instituţiile funda‑
mentale în fiecare stat din aceste zone, cu excepţia parţială a Iugoslaviei şi Albaniei.
Căderea ei a avut drept rezultat o mulţime foarte diversă de state independente
(mai mult de douăzeci şi cinci), cu trăsături care variază de la democraţii pe deplin
concurenţiale, cu drepturi politice şi civice bine protejate, până la regimuri auto‑
ritare, personaliste, dacă nu chiar despotice. În termenii indexului drepturilor civile
şi politice creat de Freedom House, nu există nicăieri în lume o altă regiune sau
un set de ţări cu o diversitate mai mare de regimuri politice”.
Frédéric LAMBERT, Sandrine LEFRANC, 50 fiches pour comprendre la sci‑
ence politique, Bréal, Rosny, 2007, p. 39:
„O primă mişcare de democratizare a avut loc în Europa de Sud începând din
1974. În Portugalia, un puci organizat de ofiţeri progresişti care doreau încheierea
războaielor coloniale a pus capăt unei dictaturi ce dura de patruzeci de ani. În
Grecia, regimul coloneilor s‑a prăbuşit ca urmare a unei înfrângeri militare în
Cipru. În Spania, după moartea lui Franco în noiembrie 1975, regele Juan Carlos,
care fusese desemnat de dictator ca succesor, a iniţiat o liberalizare treptată a
regimului. Al doilea val al democratizării a avut loc în America Latină la începu‑
tul anilor ’80, tot sub semnul progresului şi al compromisului cu foştii. În sfârşit,
slăbirea sistemului comunist a făcut posibil un al treilea val al democratizării
în Europa Centrală şi Orientală la începutul anilor ’90. Politologii au numărat
118 democraţii în 1995 şi 123 în 2006”.
David LANE, Cameron ROSS, The transition from Communism to Capitalism,

Ruling Elites from Gorbachev to Yeltsin, St Martins Press, New York, 1999, p. 203:
„O componentă majoră a tranziţiei de la comunism este forma pe care o va lua
noua ordine politică. Revoluţiile din Europa de Est şi din Uniunea Sovietică erau
în mod fundamental revoluţii de la vârf provocate de o facţiune a elitei politice
comuniste. Elita politică aflată la putere sub Gorbaciov a decis să o abandoneze.
Tranziţiile democratice sunt dependente de pacte negociate sau de înţelegeri tacite
între elite aflate în competiţie. Acestea definesc regulile jocului asupra cărora toate
taberele cad de acord: sunt de acord să nu fie de acord. Acolo unde există diferenţe
ireconciliabile între elite (pretenţii cu privire la proprietatea privată, la piaţă sau
forme planificate de distribuţie), elitele dominante trebuie să cedeze în faţa acelora
care se află în ascensiune”.
Juan LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transitions and Consolidation:
University Press, Baltimore şi Londra, 1996, p. 344:
„Dintre fostele ţări est‑europene din Pactul de la Varşovia – Bulgaria, Cehoslovacia,
Germania de Est, Ungaria, Polonia şi România –, ultima citată se distinge prin
mai multe lucruri. Ea a început ultima tranziţia. România a avut cel mai violent
final de regim. Ea a fost singura ţară care nu a avut nimic de‑a face cu o masă
rotundă. România a fost ţara în care regimul succesor a comis cele mai grave
încălcări ale drepturilor omului. E singura ţară în care opoziţia democratică nu a
câştigat încă alegerile la nivel naţional. România e unica ţară în care un fost înalt
oficial communist a fost nu doar ales, ci şi reales preşedinte”.
Seymour Martin LIPSET, Political Man: The Social Bases of Politics, ed. revăzută
„Stabilitatea oricărei democraţii depinde nu doar de dezvoltarea economică, ci
şi de eficacitatea şi legitimitatea sistemului politic. Eficacitatea înseamnă perfor‑
manţa reală, gradul în care sistemul satisface funcţiile de bază ale guvernării, aşa
cum le văd majoritatea populaţiilor sau grupurile puternice din lumea marilor
afaceri sau a forţelor armate. Legitimitatea înseamnă capacitatea sistemului de a
genera şi de a menţine credinţa că instituţiile politice existente sunt cele mai potri‑
vite pentru societate. Măsura în care fiecare dintre sistemele politice democratice
actuale este legitim depinde în special de modul în care au fost rezolvate contro‑
versele istorice cheie ce au divizat societatea”.
Pierre MANENT, „La démocratie comme régime et comme religion”, in La
Pensée politique: Situations de la démocratie, Hautes Études, Gallimard, Seuil,
Paris, 1993, p. 62:
„Marile victorii obţinute recent de democraţie, de ideea democratică, i‑au atins
pe unii dintre noi ca o graţie nemeritată. Nu e încă prea târziu să trudim pentru a
merita această graţie, dacă ea este ocazia unei aprofundări intelectuale referitoare
la natura democraţiei moderne. Pentru prima dată în istoria ei, democraţia nu mai are
un concurent ideologic credibil, cel puţin în lumea creştină. Concurenţii de dreapta –
care vor să înlocuiască democraţia cu un regim nondemocratic sau antidemocratic – au
Tranziţia 283
fost discreditaţi în 1945. Concurenţii de stânga – care vor înlocuirea democraţiei

cu un regim presupus a fi mai democratic sau în sfârşit democratic cu adevărat –
au fost, în anii din urmă, discreditaţi de tot mai evidenta catastrofă comunistă. Se
pare, aşadar, că există o forţă irezistibilă în această democraţie, căreia dreapta îi
denunţa ruşinoasa slăbiciune sau corupţie şi căreia stânga îi denunţa ruşinoasa
impostură sau nedreptate”.
Adam MICHNIK, „Restauraţia de catifea”, in Vladimir TISMĂNEANU (ed.),
„Oamenii Solidarităţii erau de toate felurile: deştepţi şi proşti, curajoşi şi
prudenţi, modeşti şi lăudăroşi. Ceea ce aveau ei în comun însă a fost sentimentul
că, în urmă cu câtva timp, au luat decizia de a urma în viaţă o cale mai dificilă.
Amintirea acelei decizii le‑a insuflat un sentiment de demnitate şi mândrie, capa‑
citatea de a acţiona în maniere necompromiţătoare şi neoportuniste. De obicei le
lipsea experienţa, o lipsă care putea duce fie la amatorism, fie la libertatea ima‑
ginaţiei. Totuşi politica nu a reprezentat numai un joc pentru ei, ci o alegere care
impunea un risc real – chiar dacă, ulterior, mulţi dintre ei au devenit jucători de
cea mai proastă reputaţie”.
Leonardo MORLINO, „Consolidation démocratique: la théorie de l’ancrage”,
Revue Internationale de Politique Comparée, vol. 8, nr. 2, 2001, p. 247:
„Consolidarea este un proces prin intermediul căruia sunt stabilite structurile
şi normele democratice, ca şi relaţiile dintre regimul politic şi societatea civilă.
[...] Aceste relaţii vor fi construite în mod necesar pe două direcţii principale:
prima e de la bază la vârf, adică de la instituţiile nou‑create la structurile inter‑
mediare şi la societate. Dacă reflectăm din perspectiva partidelor politice, care sunt
probabil principalii actori ai consolidării, atunci prima mişcare leagă societatea
civilă şi instituţiile guvernamentale, partidele fiind considerate ca mijloace de
legitimare sau creatoare de consens şi de sprijin pentru respectivele instituţii. A
doua mişcare leagă instituţiile şi partidele cu grupurile sau, într‑un sens mai vast,
cu societatea civilă. Partidele sunt, în acest caz, luate în considerare ca instituţii
publice care acţionează ca un canal politic pentru societate sau ca un instrument
de control societal”.
Conor O’DWEYER, „Runaway State Building: How Political Parties Shape States
in Post‑communist Eastern Europe”, World Politics, vol. 56, nr. 4, 2004, p. 522:
„În multe privinţe, revoluţiile din 1989 au reprezentat o versiune abreviată a
celebrei teze a lui Martin Shefter cu privire la secvenţialitatea procesului de formare
a statului şi de construcţie a partidelor: dacă procesul de formare a partidelor
precedă consolidarea birocraţiei statului, atunci cei care construiesc partidele tind
să adopte strategii de patronaj. Reintroducerea competiţiei electorale înainte de
consolidarea administraţiei postcomuniste a deschis calea spre o politică de patronaj,
permiţând subdezvoltarea şi goana după resurse a partidelor care atacă astfel admi‑
nistraţia statului. Ţările postcomuniste, la fel ca şi Italia ori SUA în secolul al XIX‑lea,
s‑au confruntat cu provocarea impusă de reconcilierea procesului de creare a
structurilor de partid democratice cu o birocraţie de stat modernă. Revoluţiile din

1989 au adus o expansiune neaşteptată şi completă a sufragiului, care a necesitat
noi structuri de partid. Dubla transformare de la un sistem centralizat planificat
către o economie de piaţă şi de la un regim leninist la unul democratic a necesitat
o restructurare majoră a administraţiei”.
„Democraţia şi‑a găsit întotdeauna critici, fie printre cei care o considerau ame‑
liorabilă şi, în consecinţă, îi adresau critici constructive, fie printre cei care voiau
să o distrugă, pentru a‑i susbstitui regimuri doar presupuse ca fiind mai democratice
sau, uneori, tot presupuse a fi mai egalitare. Odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste,
alternativa, deseori definită ca democraţie substanţială, s‑a afirmat tot mai puţin.
De altminteri, regimurile fasciste căzuseră în dizgraţie de mult timp şi regimurile
autoritare, în diferitele lor versiuni, precum cele ale guvernelor şi regimurilor
militare, nu au demonstrat că pot rezista şi că pot oferi soluţii satisfăcătoare. Deşi
a rămas, în esenţă, singura formulă politico‑instituţională ce poate fi pusă în prac‑
tică, dacă se face excepţie de provocarea fundamentalismului, acest lucru nu con‑
stituie un motiv care să apere democraţia de critici. Criticile la adresa democraţiei
privesc, pe de o parte, promisiunile nerespectate, pe de altă parte, potenţialităţile
viitoare. Dat fiind faptul că promisiunile nerespectate ar putea deveni posibilităţi
ce pot fi exploatate în viitor, criticile s‑ar putea întrepătrunde cu potenţialităţile”.
Karl R. POPPER, Lecţia acestui secol, un dialog cu Giancarlo Bosetti, urmat
de două conferinţe despre statul democratic şi libertate, traducere din limba italină
de Florin Dumitrescu, Nemira, Bucureşti, 1998 [1992], pp. 47‑48:
„Ceea ce se poate face de sus în jos şi ceea ce ar trebui să se facă în orice
împrejurare, ceea ce constituie datoria fiecărui guvern este încercarea de a instaura
statul de drept. Tocmai de statul de drept avea nevoie Rusia, dar nimeni nu o spune,
de nicăieri n‑am auzit vreo vorbă despre aceasta. Ca să fiu mai explicit, acum vă
voi explica diferenţa netă care există, după mine, între ceea ce Gorbaciov a făcut
şi ceea ce a vrut să facă. Pentru că într‑adevăr a făcut ceva grotesc, ridicol, atunci
când a instituit o bursă de valori la Moscova, inaugurând‑o cu o ceremonie solemnă,
sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe, aşa cum am putut vedea în fotografii [...] pentru
că nu existau valori şi nici bani pentru a le cumpăra. Nici valori, nici acţiuni, nici
bani: vreau să zic bani adevăraţi, nu ruble. Şi totuşi, el a vrut o bursă de valori!
Rusiei îi lipseau în primul rând nişte judecători care să nu fie selectaţi pe criterii
politice, adică membri ai partidului comunist, nişte judecători devotaţi statului de
drept, nişte oameni care să se simtă răspunzători pentru un proces care trebuia să
ducă la instaurarea statului de drept în ţară. [...] Cu asta trebuia început, nu cu
bursa de valori”.
Cristian PREDA, „Postfaţă”, in Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Partide politice
şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere de Ramona Coman, Ana Maria
Dobre, Dorina Iuga, Ninucia Pilat, Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002], pp. 294‑295:
„Limitată şi contradictorie, experienţa democratică românească se vădeşte a fi
exemplară pentru neputinţa sa de a realiza logica reprezentativităţii moderne: căci,
Tranziţia 285
atât în epoca postcomunistă, cât şi în cea interbelică, regimurile asumă logica

proporţională, producând însă efecte tipice scrutinului majoritar. Edificarea poli‑
ticului românesc este dominată de efectul pervers. [...] Există totuşi o diferenţă, o
discontinuitate între cele două epoci: între cele două războaie, efectul pervers era
într‑un fel asumat de sistem; ideea desemnării guvernului înaintea alegerii
Parlamentului şi ideea acordării unei prime câştigătorului unui scrutin proporţional,
care întărea în defintiv poziţia sa guvernamentală, dovedesc asumarea de către
sistem a caracterului său monstruos. Dimpotrivă, după 1989, efectul pervers este
ascuns de sistemul politico‑electoral: [...] nici actorii politici, nici cetăţenii nu
realizează că a cere revoluţionarea sistemului de vot într‑un sens majoritar înseamnă
a reclama un sistem ale cărui efecte se manifestă deja”.
Adam PRZEWORSKI, Democraţia şi economia de piaţă: reformele politice şi
economice în Europa de Est şi America, traducere de Dana‑Irena Paradovschi, All,
Bucureşti, 1996 [1991], p. 59:
„Întrebarea centrală referitoare la tranziţii este dacă acestea conduc la o demo‑
craţie consolidată, aceasta însemnând un sistem în care forţele politice relevante
îşi supun valorile şi interesele interacţiunii nesigure a instituţiilor democratice şi
se adaptează efectelor procesului democratic. Democraţia este consolidată acolo
unde majoritatea conflictelor sunt rezolvate prin intermediul instituţiilor democra‑
tice, unde nimeni nu poate controla rezultatele ex post şi unde acestea nu sunt
determinate ex ante, ele au importanţă în limitele previzibile şi presupun confor‑
marea forţelor politice importante. [...] Chiar dacă rezultatul nu este vechea sau o
nouă dictatură, tranziţiile se pot împotmoli la un moment dat în regimurile care
limitează contestarea sau care sunt ameninţate de o intervenţie militară. În final,
chiar dacă democraţia este instituită, poate să nu fie necesar consolidată. În anumite
condiţii, instituţiile democratice pot genera sistematic efecte ce determină impor‑
tante forţe politice să opteze pentru autoritarism (totalitarism). De aici rezultă că
o democraţie consolidată este doar una din posibilele urmări ale răsturnărilor
regimurilor totalitare”.
Richard ROSE, William MISHLER, Christian HERPFER, Democraţia şi alterna
tivele ei, traducere de Cristina Păun, prefaţă de Alina Mungiu‑Pippidi, Institutul
European, Iaşi, 2003 [1998], pp. 18‑19:
„Secolul XX a fost martorul schimbării politice în direcţii opuse: răspândirea
democraţiei şi crearea unor tipuri noi de regimuri nedemocratice. Ţările care se
apropie de definiţia de dicţionar a democraţiei reprezintă o minoritate în lumea de
astăzi. Mai mult, majoritatea ţărilor descrise ca democratice astăzi au ajuns acolo
trecând printr‑un proces de tip încercare‑eroare, dificil şi câteodată fatal, de comu‑
tare între alternative democratice şi nedemocratice. [...] Tradiţia europeană nu este
cea a statului democratic, ci a celui nedemocratic. Statul european modern a fost
creat pentru a exercita autoritatea în numele unui despot mai mult sau mai puţin
luminat, precum Ludovic al XIV‑lea al Franţei sau Frederic cel Mare al Prusiei.
El nu a fost creat pentru a fi în slujba poporului, ci a puterii: să menţină ordinea,
să protejeze proprietatea, să adune impozitele şi să pregătească armata şi instituţiile
administrative care să asigure obedienţa poporului la comenzile statului. [...] Totalitarismul
secolului XX cere încă şi mai mult de la supuşii săi: regimurile totalitare au

afirmat că scopurile lor ideologice justifică mijloacele nedemocratice”.
Philippe SCHMITTER, „Societatea civilă în Orient şi în Occident”, in Larry
DIAMOND, Yun‑han CHU, Marc F. PLATTNER, Hung‑Mao TIEN (ed.), Cum
se consolidează democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurel Muntean,
Polirom, Iaşi, 2004 [1997], p. 258:
„Consolidarea democraţiei poate fi definită ca fiind procesul de transformare
a angajamentelor întâmplătoare, a normelor discreţionare şi a soluţiilor imprevi‑
zibile ce se ivesc în perioade de tranziţie în relaţii de cooperare şi competiţie ce
sunt cunoscute ca prezentând încredere, sunt practicate cu regularitate şi acceptate
voluntar de acele persoane sau colectivităţi (între care politicieni şi cetăţeni) ce
participă la guvernarea democratică. Dacă se instaurează un regim democratic, el
transmite o anumită neîncredere instituţională în privinţa unor roluri sau politici,
însă cetăţenii vor putea fi siguri că procesul de competiţie pentru ocuparea pozi‑
ţiilor decizionale sau pentru exercitarea influenţei va fi unul corect şi circumscris
unei game de consecinţe previzibile. Democraţia reprezentativă modernă are la
bază această nesiguranţă limitată, precum şi consimţământul parţial al actorilor
de a respecta rezultatele procesului democratic”.
Theda SKOCPOL, States and Social Revolutions: A Comparative Analysis of
France, Russia, China, Cambridge, 1979, p. 164:
„Revoluţiile sociale produc bineînţeles schimbări majore în relaţiile de clasă şi
afectează zone fundamentale ale vieţii sociale şi politice, precum familia, religia
şi educaţia. La fel de importante, dacă nu chiar şi mai importante sunt schimbările
pe care revoluţiile sociale le aduc în structura şi funcţionarea statelor, în procesele
politice şi administrative prin care liderii guvernamentali relaţionează cu diferite
grupuri din societate şi în misiunile pe care statele le pot întreprinde cu succes
acasă şi peste hotare. Aceste schimbări în ordinea statului nu sunt doar derivate
ale ordinii sociale. Ele sunt, în mare măsură, chiar contrariul. În general, schim‑
bările din structura statului care apar în cursul revoluţiilor sociale consolidează şi
determină schimbări socioeconomice [...]. Atenţia acordată procesului de construc‑
ţie a statului garantează deci, datorită importanţei sale indubitabile, nu doar con‑
solidarea politică, ci şi structurile statului în determinarea rezultatului revoluţiilor”.
David STARK, Laszlo BRUSZT, Traiectorii postsocialiste. Transformarea
politicii şi a proprietăţii în Europa de Est, traducere de Ramona Careja, Editura
Ziua, Bucureşti, 2002 [1998], p. 11:
„Schimbarea economică, politică şi socială în Europa de Est postsocialistă nu
este nici imitaţie, nici involuţie. Spre deosebire de imitaţionişti, care concep pră‑
buşirea comunismului ca un vid instituţional asteptând să fie umplut cu reţetele,
terapiile şi formulele lor, avem în vedere variaţia modului în care comunismul s‑a
destrămat şi în care aceste ruine pot constitui cărămizile instituţionale pentru
reconstrucţia politică, economică şi socială. Spre deosebire de involuţionişti, care
văd în partidul‑stat comunist un agent puternic, cu autoritate, capabil de manipulare
socială, considerăm că partidul‑stat comunist era slab şi ineficient în fazele sale
Tranziţia 287
finale. Examinând particularităţile modului în care regimul s‑a prăbuşit, observăm

că, deşi partidul‑stat s‑a dezintegrat, diferitele căi de desprindere de socialism
adoptate în Europa de Est nu au destrămat instituţiile statale într‑atât încât să le
reformeze”.
Gáspár Miklós TAMÁS, „Moştenirea disidenţei”, in Vladimir TISMĂNEANU (ed.),
„Disidenţa a fost o anomalie. Disidenţii [...] au dus o viaţă în care satisfacţiile,
succesele, înfrângerile şi frustrările au fost foarte diferite de cele simţite de popu‑
laţie în general. În timp ce colegii noştri intelectuali, universitari sau din alte medii,
căutau avansarea, faima de autor, călătorii în străinătate, o a doua locuinţă şi altele
de acest gen, mândria noastră stătea în munca noastră concretizată în modeste
broşuri pătate, imprimate primitiv, numite, printr‑un cuvânt rusesc, samizdat, iar
succesul însemna distribuirea câtorva sute de copii înainte să apară poliţia secretă.
De ce nu cincizeci de mii de copii?, m‑a întrebat un scriitor, la începutul anilor ’80.
Dacă nu ai fi fost atât de idiot încât să te pui pe lista neagră, ai fi putut avea
acum un impact real, chiar dacă, probabil, nu ţi‑ai fi putut reduce nivelul adre‑
nalinei blestemându‑l pe Andropov. Un ofiţer al poliţiei secrete – îmbrăcat, de
neuitat, într‑un tricou cu emblema University of Texas – m‑a întrebat odată: Te
consideri un om inteligent, presupun. Atunci cum îţi explici că acţionezi împotriva
propriilor tale interese? Într‑adevăr, cum?”.
Charles TILLY, Contention and Democracy in Europe 1650‑2000, Cambridge
University Press, 2004, p. 24:
„Efectul net al celor mai multe revoluţii din ultimele secole a fost mai degrabă
nesemnificativ pentru democratizare [...]. De ce? Pentru că, în general, ele acti‑
vează o gamă mai largă de mecanisme de promovare a democraţiei decât cuceririle
sau colonizarea [...]. De exemplu, revoluţiile nu apar decât rareori sau niciodată
în absenţa formării unei coaliţii între segmente ale claselor conducătoare şi actori
politici constituiţi, care în acel moment sunt excluşi de la putere. Dar, în acelaşi
timp, de cele mai multe ori, ele dizolvă [...] reţele nonguvernamentale de patroni‑cli‑
enţi, conţin forţe militare anterior autonome şi uniformizează bunurile şi/sau
bunăstarea la nivelul întregii populaţii şi pun în pericol reţelele de încredere exis‑
tente. Uneori, revoluţiile înlătură vechi reţele care blochează democratizarea şi
promovează formarea de coaliţii guvernamentale mult mai generale decât cele care
le‑au precedat”.
Vladimir TISMĂNEANU, „Introducere”, in Vladimir TISMĂNEANU (ed.),
Polirom, Iaşi, 1999, pp. 9‑10:
„Spre deosebire de revoluţiile tradiţionale, revoluţiile din 1989 nu şi‑au avut
originea într‑o viziune doctrinară a societăţii perfecte şi nu au recunoscut rolul
niciunei avangarde autodesemnate să conducă acţiunile maselor. Niciun partid
politic nu a dirijat avântul lor spontan, iar în faza lor incipientă s‑a insistat chiar
asupra necesităţii creării unor forme politice noi, altele decât formele tradiţionale,
ideologice, de diferenţiere între partide. Faptul că aceste revoluţii au fost întinate

ulterior de conflicte etnice, de lupte politice dezgustătoare, de o incontrolabilă
corupţie politică şi economică, de apariţia partidelor şi mişcărilor antiliberale,
precum şi a unor pronunţate tendinţe autoritariste şi colectiviste nu le diminuează
mesajul generos şi impactul imens. Mai mult, ar trebui menţionat faptul că, exact
în acele ţări în care revoluţiile nu au avut loc (Iugoslavia) sau au fost deturnate
(România), ieşirea din socialismul de stat a fost în mod special sinuoasă, şovăiel‑
nică şi, pe termen lung, problematică”.
Bibliografie
Gabriel ALMOND, Sidney VERBA, Cultura civică, traducere şi studiu introductiv de

Dan Pavel, DU Style, Bucureşti, 1996 [1963].
Gabriel ALMOND, G. Bingham POWELL Jr., Kaare STROM, Russel DALTON (ed.),
Comparative Politics Today: A World View, ed. a VIII‑a, Pearson, Longman, New
York, San Francisco, Boston, Londra, 2004.
Rudy B. ANDEWEG, „Ministers as double agents? The delegation process between
cabinet and ministers”, European Journal of Political Research, nr. 37, 2000.
Hannah ARENDT, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu,
Humanitas, Bucureşti, 1994 [1948].
ARISTOTEL, Politica, ediţie bilingvă, traducere, comentarii şi index de Alexander
Baumgarten, studiu introductiv de Vasile Muscă, IRI, Bucureşti, 2001.
Raymond ARON, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu, All, Bucureşti,
2001 [1965].
Raymond ARON, Opiul intelectualilor, Curtea Veche, Bucureşti, 2008 [1955].
Timothy Garton ASH, „Anul adevărului”, in Vladimir TISMĂNEANU (ed.), Revoluţiile
din 1989. Între trecut şi viitor, traducere de Cristina şi Dragoş Petrescu, Polirom,
Iaşi, 1999.
Daniel BARBU, Şapte teme de politică românească, Antet, Bucureşti, 1997.
Stefano BARTOLINI, Restructuring Europe. Centre Formation, System Building, and
Political Structuring between the Nation State and the European Union, Oxford
University Press, 2005.
Frédéric BASTIAT, „Statul”, Journal des Débats, 25 septembrie 1848, traducere de
Bogdan C. Enache [Institutul Ludwig von Mises România, www.misesromania.org].
François BASTIEN, „La France”, in Jean‑Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE
(ed.), Les démocraties européennes, Armand Colin, Paris, 2008.
Jean BAUDOUIN, Introducere in sociologia politică, traducere de Iolanda Iaworski,
Editura Amarcord, Timişoara, 1999 [1998].
Jean‑François BAYART, „La démocratie ŕ l’épreuve de la tradition”, Pouvoirs, nr. 129, 2009.
Seyla BENHABIB, The Rights of Others: Aliens, Residents and Citizens, Cambridge
Dan BERINDEI (ed.), Revoluţia română din 1848‑1849. Însemnătatea şi programele
ei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Isaiah BERLIN, Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri, ediţie îngrijită de
Henry Hardy şi Roger Hausheer, traducere de Radu Lupan, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2001 [2000].
290 Bibliografie
Mathias BERNARD, La France de 1981 ŕ 2002. Le temps des crises?, Librairie

Générale Française, Paris, 2005.
Klaus von BEYME, Parliamentary Democracy: Democratization, Destabilization,
Reconsolidation 1789‑1999, Macmillan Press, Basingstoke, 2000.
Ingrid van BIEZEN, Political Parties in New Democracies. Party Organization in
Southern East‑Central Europe, Palgrave Macmillan, 2003.
Jean BLONDEL, Guvernarea comparată, traducere de Teodora Moldovanu, Institutul
European, Iaşi, 2009 [1995].
Jean BLONDEL, „Party government, patronage and party decline in Western Europe”,
in Richard GUNTHER, Jose Ramon MONTERO, Juan J. LINZ (ed.), Political
Parties: Old Concepts and New Challenges, Oxford University Press, Oxford,
2002.
Jean BLONDEL, Nick MANNING, „Do Ministers Do What They Say? Ministerial
Unreliability, Collegial and Hierarchical Governments”, Political Studies, 2002.
Jean BLONDEL, Ferdinand MÜLLER‑ROMMEL, Dariná MALOVA, Governing New
European Democracies, Palgrave Macmillan, 2007.
Jean BLONDEL, Jean‑Louis THIBEAULT (ed.), The Profession of Government Minister
in Western Europe, Macmillan, Londra, 1991.
Norberto BOBBIO, Dreapta şi stânga, traducere de Michaela Şchiopu, Humanitas,
Bucureşti, 1999 [1995].
Norberto BOBBIO, Liberalism şi democraţie, traducere de Ana‑Luana Stoicea, prefaţă
de Daniel Barbu, Nemira, Bucureşti, 2007 [1985].
Cornelia BODEA (ed.), 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, 2 volume, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Jean BODIN, Les six livres de la République, Paris, Dupuys, 1577.
Étienne de la BOÉTIE, Discurs despre servitutea voluntară, ediţie îngrijită de Lavinia
Stan, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1996 [1574].
Pierre BOURDIEU, Contraofensive. Argumente în sprijinul invaziei neoliberale, tra‑
ducere de Aliza Ardeleanu, Bucureşti, Meridiane, 1999 [1998].
Philippe BRAUD, Science politique, vol. 2: L’État, Seuil, Paris, 1997.
Philippe BRAUD, La science politique, Que sais‑je?, PUF, Paris, 2000.
Philippe BRAUD, Sociologie politique, 6e édition, LGDJ, Paris, 2002.
Pierre BRÉCHON, Partidele politice, traducere Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinschi,
Eikon, Cluj Napoca, 2004 [1999].
James BUCHANAN, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, traducere de Liviu
Papuc, Institutul European, Iaşi, 1997 [1975].
Ian BUDGE, Hans KEMAN, Parties and Democracy. Coalition Formation and Government
Functioning in Twenty States, Oxford University Press, Oxford, 1990.
Edmund BURKE, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, traducere, studiu introductiv
şi note de Mihaela Czobor‑Lupp, Nemira, Bucureşti, 2000 [1790].
Daniele CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008.
Didier CHABANET, „Les enjeux de la codification des groupes d’intérêt au sein de
l’UE”, Revue française de science politique, vol. 59, nr. 5, octombrie 2009.
Dominique CHAGNOLLAUD, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, traducere de
Miruna Runcan, All, Bucureşti, 1999 [1993].
Dominique CHAGNOLLAUD, Science politique, Dalloz, Paris, 1999.
Jean CHARLOT, Le Phénomčne gaulliste, Fayard, Paris, 1970.
Bibliografie 291
Jean CHARLOT, Monica CHARLOT, „Les groupes politiques dans leur environne‑
ment”, in Madeleine GRAWITZ, Jean LECA (ed.), Traité de science politique,
tom III (Action politique), PUF, Paris, 1985.
Jacques CHEVALIER, L’État de droit, Clefs Politique, Montchrestien, Paris, 1994.
Winston CHURCHILL, Camera Comunelor, Hansard, 11 noiembrie 1947, col. 206 f,
Londra: HMSO, apud Richard ROSE, William MISHLER, Christian HERPFER,
Democraţia şi alternativele ei, traducere de Cristina Păun, prefaţă de Alina Mungiu
‑Pippidi, Institutul European, Iaşi, 2003 [1998].
Antonin COHEN, Bernard LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de
science politique, La Découverte, Paris, 2009.
Dominique COLAS (ed.), La pensée politique, Larousse, Paris, 1992.
Dominique COLAS, Sociologie politique, Presses Universitaires de France, Paris, 1994.
Josep M. COLOMER, „Western Europe: General Overview”, in Bernard GROFMAN,
Josep M. COLOMER (ed.), Handbook of Electoral System Choice, Palgrave
Macmillan, 2004.
Ramona COMAN, „Towards Regulating Lobbying in Romania. A Multi‑faceted Coin”,
Perspectives on European Politics and Society, 2006.
Benjamin CONSTANT, „Despre libertatea anticilor şi libertatea modernilor” [1819],
traducere de Cristian Preda, Polis, nr. 1/1995.
Emil CONSTANTINESCU, Timpul dărâmării, timpul zidirii, Universalia, Bucureşti, 2002.
Constitution du 4 octobre 1958, instituant la Cinquičme République, modifiée par la
Loi constitutionnelle n° 2008‑724 du 23 juillet 2008.
CONSTITUŢIA Republicii Populare Române (1952), in Buletinul Oficial al Marii
Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, nr. 1 din 27 septembrie 1952.
CONSTITUŢIA Republicii Socialiste România (1965, republicată), in Buletinul Oficial
al Republicii Socialiste România, nr. 1 din 21 august 1965, republicată în Buletinul
Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 64 din 27 octombrie 1986.
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003.
Corneliu COPOSU, Mărturisiri, în dialog cu Vartan Arachelian, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Olivier COSTA, Paul MAGNETTE, „L’Union européenne est‑elle une consociation?”,
in Emmanuel NADAL, Marianne MARTY, Céline THIRIOT cu colaborarea lui
Daniel Louis SEILER, Faire de la politique comparée. Les terrains du compara‑
tisme, Karthala, Paris, 2005.
Maurizio COTTA, „Structuring the new party systems after the dictatorship. Coalitions,
alliances, fusions and splits during the transition and the post‑transition stages”, in
Geoffrey PRIDHAM, Paul G. LEWIS (ed.), Stabilising Fragile Democracies:
Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe, Routledge, Londra,
New York, 1996.
Aurelian CRĂIUŢU, Elogiul moderaţiei, Polirom, Iaşi, 2006.
Bernard CRICK, Socialismul, traducere de Adriana Bădescu, introducere la ediţia în
limba română de Cosima Larionescu, DU Style, Bucureşti, 1998 [1987].
Michel CROZIER, Samuel P. HUNTINGTON, Joji WATANUKI, The Crisis of Democracy.
Report on the Governability of Democracies to the Trilateral Commission, New
York University Press, 1975.
Robert DAHL, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, traducere de Mihaela Sadovschi,
Institutul European, Iaşi, 2000 [1971].
292 Bibliografie
Robert DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi, postfaţă Lucian
‑Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 2002 [1989].
Robert DAHL, Despre democraţie, traducere de Ramona Lupaşcu, Alina Maria Turcu,
Mihaela Bordea, Adriana Bargan‑Ştraub, Institutul European, Iaşi, 2003 [1998].
Ralf DAHRENDORF, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, traducere de
Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2001.
Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Partide politice şi democraţie în Europa Centrală şi
de Est, traducere de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Dorina Iuga, Ninucia
Pilat, Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002].
Jean‑Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE (ed.), Les démocraties européennes,
Armand Colin, Paris, 2008.
Lieven DE WINTER, „Parties and Government Formation, Portfolio Allocation, and
Policy Definition”, in Kurt R. LUTHER, Ferdinand MÜLLER‑ROMMEL (ed.),
Political Parties in the New Europe: Political and Analytical Challenges, Oxford
University Press, Oxford, 2002.
Hélčne Carrčre D’ENCAUSSE, Triumful naţiunilor, traducere de Sofia Oprescu,
Remember Press, Bucureşti, 1993 [1990].
Donatella DELLA PORTA, „Multiple belongins. Tolerant identities and the construc‑
tion of Another Politics. Between European Social Forum and the Local Social
Fora”, in Donatella DELLA PORTA, Sidney TARROW (ed.), Transnational Protest
and Global Activism, Rowman Littlefield, Oxford, 2005.
Pascal DELWIT, Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il l’élection?,
Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2000.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a actualizată, PUF, Paris, 1996.
Antoine DESTUTT DE TRACY, Commentaire sur l’Esprit des lois de Montesquieu,
Centre de philosophie politique et juridique URA‑CNRS, Université de Caen, 1992 [1817].
Thanassis DIAMANTOPOULOS, Les systčmes électoraux aux présidentieles et aux
législatives, Éditions de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2004.
DICŢIONARUL PARTIDELOR POLITICE, Meronia, Bucureşti, 1993.
Constantin DOBROGEANU‑GHEREA, „Ce vor socialiştii români. Expunerea socia
lismului ştiinţific şi Programul socialist”, in idem, Opere complete, vol. 2, Editura
Politică, 1976 [1886].
Mattei DOGAN, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România, Editura
Partidului Social‑Democrat, Bucureşti, 1946.
Mattei DOGAN, Peter CAMPBELL, „Le personnel ministériel en France et en Grande
Bretagne”, Revue Française de Sciences Politiques, vol. VII, nr. 2, aprilie‑iunie,
octombrie‑decembrie 1957.
Mattei DOGAN, Dominique PELASSY, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia poli‑
tică comparativă, traducere de Laura Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1993 [1990].
Mattei DOGAN, Sociologie politică. Opere alese, traducere de Laura Lotreanu, Nicolae
Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1999.
Mattei DOGAN, „Ştiinţa politică şi celelalte ştiinţe sociale”, in Robert E. GOODIN,
Hans‑Dieter KLINGEMANN (ed.), Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina
Ana Kantor et al., Polirom, Iaşi, 2005 [1996].
Jean‑Yves DORMAGEN, Daniel MOUCHARD, Introduction ŕ la sociologie politique,
De Boeck, Bruxelles, 2008.
Anthony DOWNS, An Economic Theory of Democracy, Harper and Brothers, New
York, 1957.
Bibliografie 293
Sophie DUCHESNE, „Les méthodes de la science politique”, in La science politique,

La Documentation française, Les Cahiers français 350, Paris, 2009.
Olivier DUHAMEL, Droit constitutionnel, tom 2 (Les démocraties), ed. a III‑a, Seuil,
Paris, 2000.
Olivier DUHAMEL, Jean‑Luc PARODI (ed.), La cinquičme République, Presses de
la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1988.
Maurice DUVERGER, Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976 [1951].
Maurice DUVERGER, La République des citoyens, Éditions Ramsey, Paris, 1982, pp. 282.
Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, traducere de Ruxandra Nechita,
Polirom, Iaşi, 1999 [1964].
Victor EHRENBERG, The Greek State, Barnes & Noble, New York, 1960.
Norbert ELIAS, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice şi psihogenetice, vol. II:
„Transformări ale societăţii. Schiţa unei teorii a civilizării”, traducere de Monica
‑Maria Aldea, Polirom, Iaşi, 2002 [1980].
Grzegorz EKIERT, Stephen E. HANSON (ed.), Capitalism şi democraţie în Europa
Centrală şi de Est, traducere de Horia Târnovanu, Polirom, Iaşi, 2010 [2003].
David M. FARRELL, Roger SCULLY, Representing Europe’s Citizens? Electoral
Institutions and the Failure of Parliamentary Representation, Oxford University
Press, New York, 2007.
Pierre FAVRE, „Histoire de la science politique”, in Madeleine GRAWITZ, Jean LECA,
Traité de science politique, vol. I, PUF, Paris, 1985.
Danika FINK HAFNER, „Organized interests in the policy‑making process in Slovenia”,
Journal of European Public Policy, 5 (2), 1998.
Morris FIORINA, „Extreme Voices. A Dark Side of Civic Engagement”, in Theda
SKOCPOL, Morris FIORINA (ed.), Civic Engagement in American Democracy,
The Brookings Institute Press, 1999.
Domenico FISICHELLA, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, traducere din
limba italiană şi postfaţă de Victor Moraru, Polirom, Iaşi, 2007 [2003].
Michel FOUCAULT, Ce este un autor? Studii şi conferinţe, traducere de Bogdan Ghiu
şi Ciprian Mihali, Idea Design & Print, Cluj, 2004 [1969].
Francis FUKUYAMA, The End of History and the Last Man, The Free Press, New
York, 1992.
Francis FUKUYAMA, State Building: Governance and World Order in the Twenty
First Century, Profile Books, 2005.
François FURET, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, traducere de Mircea Vasilescu,
cu o prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 1992 [1978].
Michael GALLAGHER, „Elections and Referendums”, in Daniele CARAMANI (ed.),
Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008.
Michael GALLAGHER, Paul MITCHELL, „Introduction to Electoral Systems”, in
idem (ed.), The Politics of Electoral Systems, Oxford University Press, Oxford,
2005.
Tom GALLAGHER, Democraţie şi naţionalism în România, 1989‑1998, traducere de
Simona Ceauşu, All, Bucureşti, 1999.
François GARÇON, Le modčle suisse. Pourquoi ils s’en sortent beaucoup mieux que
les autres, Perrin, Paris, 2008.
Alain GARRIGOU, Le vote et la vertu. Comment les Français sont devenus électeurs?,
Presses de la FNSP, Paris, 1993.
294 Bibliografie
Marcel GAUCHET, „De la teocraţie la democraţie”, traducere de Cristian Preda, Polis,

nr. 2/1995.
Marcel GAUCHET, „Dreapta şi stânga. Despre organizarea dualistă a societăţilor
contemporane”, traducere de Alina Ţarălungă, Secolul 21, nr. 4‑9/2005.
Rachel K. GIBBSON, Andrea RÖMMELE, Political communication, in Daniele
CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press, 2008.
Anthony GIDDENS, The Consequences of Modernity, Polity Press, 1996 [1991].
Institutul European, Iaşi, 1997 [1986].
Madeleine GRAWITZ, Jean LECA (ed.), Traité de science politique, PUF, Paris, 1985.
John GRAY, Liberalismul, traducere de Anca Gheauş, introducere la ediţia română de
Cătălin Avramescu, Du Style, Bucureşti, 1998 [1986].
Anna GRZYMALA‑BUSSE, „The Discreet Charm of Formal Institutions. Post
‑communist Party Competition and State Oversight”, Comparative Political Studies,
vol. 39, nr. 3, 2006.
Anna GRYZMALA‑BUSSE, „Îndreptând trecutul: partidele ex‑comuniste după 1989”,
in Grzegorz EKIERT, Stephen E. HANSON (ed.), Capitalism şi democraţie în Europa
Centrală şi de Est, traducere de Horia Târnovanu, Polirom, Iaşi, 2010 [2003], p. 197.
Emiliano GROSSMAN, Sabine SAURUGGER, Les Groupes d’intérêt. Action collective
et stratégies de représentation, Armand Colin, Paris, 2006.
Babacar GUČYE, „La démocratie en Afrique: succčs et résistances”, Pouvoirs, nr. 129,
2009.
François GUIZOT, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului roman până
la revoluţia franceză, traducere de Miruna Tătaru‑Cazaban şi Cristian Preda,
Laura J. GURAK, John LOGIE, „Internet Protests, from Text to Web”, in Martha
McCAUGHEY, Michael D. AYERS (ed.), Cyberactivism. Online Activism in Theory
and Practice, Routledge, New York, Londra, 2003.
Dimitrie GUSTI, „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic” [1922],
in Doctrinele partidelor politice, ediţie îngrijită şi note de Petre Dan, Editura
Garamond, Bucureşti, f.a.
Jürgen HABERMAS, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiu asupra unei
categorii a societăţii burgheze, traducere şi notă biobibliografică de Janina Ianoşi,
Comunicare.ro, Bucureşti, 2005 [1962].
Lextenso éditions, Paris, 2009.
Friedrich A. HAYEK, Constituţia libertăţii, traducere de Lucian‑Dumitru Dîrdală,
postfaţă de Paul E. Michelson, postfaţă de Vasile Boari, Institutul European, Iaşi,
1998 [1960].
David HELD, Modele ale democraţiei, traducere de Cipriana Petre, Editura Univers,
Bucureşti, 2000 [1996].
Guy HERMET, Cultură şi democraţie, traducere din franceză de Claudiu Soare, Editura
Pandora, Bucureşti, 2002 [1993].
Guy HERMET, Exporter la démocratie?, Presses de Sciences Po, Paris, 2008.
John HIGLEY, György LENGYEL (ed.), Elites After State Socialism, Rowman &
Littlefield, Lanham, 2000.
Albert HIRSCHMAN, Bonheur privé, action publique, traduction par Martine Leyris,
Jean Baptiste Grasset, Fayard, Paris, 2006 [1982].
Bibliografie 295
Albert HIRSCHMAN, Morala secretă a economistului, dialoguri realizate de Carmine

Donzelli, Marta Petrusewicz şi Claudia Rusconi, traducere de Florin Dumitrescu, cuvânt
înainte, note şi bibliografie de Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 1998 [1993].
Thomas HOBBES, Leviathanul sau Materia, forma şi puterea unei comunităţi eclezi‑
astice şi civile [1651], traducere de Emanuel‑Mihail Socaciu, in Adrian‑Paul ILIESCU,
Emanuel‑Mihail SOCACIU, Fundamentele gândirii politice moderne. Antologie
comentată, Polirom, Iaşi, 1999.
Marc Morje HOWARD, The Weakness of Civil Society in Post‑communist Europe,
Cambridge University Press, 2005.
Nicolas HUBÉ, „Le recrutement social des professionels de la politique”, in Antonin
COHEN, Bernard LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de science
politique, La Découverte, Paris, 2009.
Samuel HUNTINGTON, Viaţa politică americană, traducere de Mihail Radu Solcan,
Samuel HUNTINGTON, „Democraţie pe termen lung”, in Larry DIAMOND, Yun‑han
CHU, Marc F. PLATTNER, Hung‑Mao TIEN (ed.), Cum se consolidează demo‑
craţia, traducere de Magda Muntean şi Aurel Muntean, Polirom, Iaşi, 2004 [1997].
Piero IGNAZI, David M. FARREL, Andreea RÖMMELE, Political Parties and
Political Systems: Concept of Linkage Revisited, Praeger, Westport, Connecticut,
Londra, 2005.
Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail SOCACIU, Fundamentele gândirii politice
moderne. Antologie comentată, Polirom, Iaşi, 1999.
Ronald INGLEHART, Christian WELZEL, Modernization, Cultural Change and Democracy:
The Human Development Sequence, Cambridge University Press, New York, 2005.
INSTITUTUL DE POLITICI PUBLICE/GALLUP, Intoleranţă, discriminare şi auto‑
ritarism în opinia publică, septembrie 2003.
Alexandra IONAŞCU, „Volatilité et stabilisation du personnel gouvernemental. Les
cabinets roumains: 1919‑1939 et 1989‑2004”, Studia Politica, vol. VII, nr. 1, 2007.
Alexandra IONESCU, Du parti‑État ŕ l’État des partis. Changer de régime politique
en Roumanie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.
Ghiţă IONESCU, Oameni de stat într‑o lume interdependentă, traducere de Roxana‑Aura
Duma, All, Bucureşti, 1998 [1991].
Jeffrey ISAAC, Democraţia în vremuri întunecate, traducere de Cristina Irimia, postfaţă
de Lucian Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1998].
Grant JORDAN, Darren HALPIN, William MALONEY, „Defining Interests: Disambiguation
and the Need for New Distinctions?”, BJPIR, 2004, 6.
Jakub KARPINSKY, ABC‑ul democraţiei, traducere de Constantin Geambaşu, Humanitas,
Bucureşti, 1993 [1990].
Richard S. KATZ, „Why are There so Many (or so Few) Electoral Reforms?”, in
Michael GALLAGHER, Paul MITCHELL (ed.), The Politics of Electoral Systems,
Oxford University Press, 2006.
Hans KELSEN, Doctrina pură a dreptului, traducere de Ioana Constantin, Humanitas,
Bucureşti, 2000 [1934].
Gary KING, Robert O. KEOHANE, Sidney VERBA, Designing Social Inquiry: Scientific
Inference in Qualitative Research, Princeton University Press, Princeton, NJ, 1994.
Otto KIRCHHEIMER, „The Transformation of West European Party Systems”, in
Joseph LaPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political Parties and Political
Development, Princeton University Press, Princeton, 1966.
296 Bibliografie
Herbert KITSCHELT, „Citizens, politicians and party cartelization: Political repre‑

sentation and state failure in post‑communist democracies”, European Journal of
Political Research, vol. 37, 2000.
Herbert KITSCHELT, „Cum se explică diversitatea regimurilor comuniste: ce putem
considera a fi o cauză adecvată?”, in Grzegorz EKIERT, Stephen E. HANSON
(ed.), Capitalism şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere de Horia
Târnovanu, Polirom, Iaşi, 2010 [2003].
Amie KREPPEL, „Legislatures”, in Daniele CARAMANI (ed.), Comparative Politics,
Oxford University Press, Oxford, 2008.
Thomas S. KUHN, Structura revoluţiilor ştiinţifice, traducere de Radu J. Bogdan,
studiu introductiv de Mircea Flonta, Humanitas, Bucureşti, 1999 [1962].
Frédéric LAMBERT, Sandrine LEFRANC, 50 fiches pour comprendre la science
politique, Bréal, Rosny, 2007.
David LANE, Cameron ROSS, The transition from Communism to Capitalism, Ruling
Elites from Gorbachev to Yeltsin, St Martins Press, New York, 1999.
Joseph LaPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political Parties and Political Development,
Princeton University Press, Princeton, 1966.
Phlippe LAUVAUX, „La démocratie majoritaire. Conception et discussion d’un modčle
polaire”, Pouvoirs, nr. 85, Seuil, Paris, 1985.
M.J. LAVER, Ian BUDGE (ed.), Party Policy and Government Coalitions, St Martins
Press, Houndmills, 1992.
Paul LAZARSFELD, Bernard BERELSON, Hazel GAUDET, Mecanismele votului.
Cum se decid alegătorii într‑o campanie prezidenţială, traducere de Simona Drăgan,
postfaţă de Paul Dobrescu, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004 [1968].
Gustave LE BON, Psihologia mulţimilor, traducere de Oana Vlad şi Marina Ghitoc,
Anima, Bucureşti, 1990 [1895].
Adrian LEFTWICH (ed.), What is Politics?, Polity Press, 2004.
LEGEA ELECTORALĂ PENTRU ALEGEREA ADUNĂRII DEPUTAŢILOR ŞI
PENTRU SENAT, in Monitorul Oficial, nr. 71/27 martie 1926.
LEGEA NR. 14/2003 A PARTIDELOR POLITICE, in Monitorul Oficial nr. 25 din
17 ianuarie 2003.
LEGEA NR. 33 DIN 16 IANUARIE 2007 privind organizarea şi desfăşurarea alege‑
rilor pentru Parlamentul European, in Monitorul Oficial, nr. 28/16 ianuarie 2007.
LEGEA NR. 35 DIN 13 MARTIE 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr.
215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi
completările ulterioare.
LEGE PENTRU ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR PRIN VOT OBŞTESC,
OBLIGATORIU, EGAL, DIRECT ŞI SECRET, PE BAZA REPREZENTĂRII
PROPORŢIONALE, in Monitorul Oficial nr. 291/16 noiembrie 1918.
Patrick LEHINGUE, „Les explications du vote”, in Antonin COHEN, Bernard LACROIX,
Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de science politique, La Découverte,
Paris, 2009.
Arend LIJPHART, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci
şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, prefaţă de Lucian‑Dumitru Dîrdală,
Bibliografie 297
Arend LIJPHART, „A Note on the Meaning of the Cabinet Durability”, Comparative

Political Studies, vol. 17, nr. 2, 1984.
Arend LIJPHART, „Unequal Participation. Democracy’s Unresolved Dilemma”, The
American Political Science Review, vol. 91, nr. 1/1997.
Juan José LINZ, Totalitarian and Authoritarian Regimes, Lynne Rienner Publishers,
2000.
Juan LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transitions and Consolidation.
University Press, Baltimore şi Londra, 1996.
Seymour Martin LIPSET, Political Man: The Social Bases of Politics, ediţie revăzută
şi adăugită, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1981.
Seymour Martin LIPSET, „Party Systems and the Reprezentation of Social Groups”,
in Steven B. WOLINETZ, Party Systems, Ashgate, Dartmouth, 1998.
John LOCKE, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, traducere
de Silviu Culea, prefaţă de Adrian‑Paul Iliescu, comentarii de Cătălin Avramescu,
Mihaela Czobor‑Lupp, Radu M. Solcan, Bucureşti, Nemira, 1999 [1690].
Hennie P.P. LÖTTER, Injustice, Violence and Peace: The Case of South Africa,
Rodopi, Amsterdam‑Atlanta, 1997.
Niccolò MACHIAVELLI, Principele, traducere, tabel cronologic, note şi postfaţă de Nicolae
Luca, prefaţă de Gh. Lencan Stoica, Editura Minerva, Bucureşti, 1994 [1532].
Paul MAGNETTE, Le régime politique européen, Presses de Sciences Po, Paris, 2003.
Scott MAINWARING, Rethinking Party Systems in the Third Wave of Democratization:
The Case of Brazil, Stanford University Press, California, 1999.
Peter MAIR, „Democracy”, in Daniele CARAMANI (ed.), Comparative Politics,
Oxford University Press, Oxford, 2008.
Peter MAIR, Richard S. KATZ, „Party Organization, Party Democracy, and the
Emergence of the Cartel Party”, in Peter MAIR (ed.), Party System Change.
Approaches and Interpretation, Oxford University Press, New York, 2004.
Peter MAIR, Ingrid van BIEZEN, „Party membership in Twenty European Democracies”,
Party Politics, vol. 7, nr. 1, 2001.
Joseph de MAISTRE, Consideraţii despre Franţa [1796], in idem, Istorie şi Providenţă,
selecţie, traducere, prefaţă, tabel biobibliografic şi note de Tatiana‑Ana Fluieraru,
cu o postfaţă de Toader Paleologu, Anastasia, Bucureşti, f.a.
Pierre MANENT, „La démocratie comme régime et comme religion”, in La Pensée
politique: Situations de la démocratie, Hautes Études, Gallimard, Seuil, Paris, 1993.
Pierre MANENT, Cetatea omului, traducere de Ioana Popa şi Cristian Preda, notă
despre autor de Cristian Preda, Babel, Bucureşti, 1998 [1994].
Pierre MANENT, Istoria intelectuală a liberalismului. Zece lecţii, traducere de Mona
Antohi şi Sorin Antohi, prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2003 [1987].
Pierre MANENT, Raţiunea naţiunilor. Reflecţii asupra democraţiei în Europa, traducere
şi postfaţă Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 2007 [2006].
Bernand MANIN, Principes du gouvernement représentatif, Flammarion, Paris, 1996.
Alexandru MARGHILOMAN, „Doctrina conservatoare” [1923], in A fi conservator,
antologie, comentarii şi bibliografie de Ioan STANOMIR şi Laurenţiu VLAD,
Meridiane, Bucureşti, 2002.
Pierre MARTIN, Les systčmes électoraux et les modes de scrutin, ed. a III‑a, Montchréstien,
Paris, 2006.
298 Bibliografie
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist [1848], ediţie îngri‑
Iulia Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda, Mihai Zamfir, Nemira,
Bucureşti, 1998.
Mic dicţionar filosofic, redactat de M[ark M.] ROZENTAL şi P[avel F.] IUDIN, Editura
de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1955.
Roberto MICHELS, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies
of Modern Democracy, traducere de Eden şi Cedar Paul, Batoche Books, Kitchener,
2001 [1911].
Adam MICHNIK, „Restauraţia de catifea”, in Vladimir TISMĂNEANU (ed.), Revoluţiile
din 1989. Între trecut şi viitor, traducere de Cristina şi Dragoş Petrescu, Polirom,
Iaşi, 1999.
John Stuart MILL, Principiile economiei politice [1848], traducere de Emanuel‑Mihail
Socaciu, in Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail SOCACIU (ed.), Fundamentele
gândirii politice moderne, antologie comentată, Polirom, Iaşi, 1999.
Chantal MILLON‑DELSOL, Les idées politiques au XXičme sičcle, Presses Universitaries
de France, Paris, 1991.
Ludwig von MISES, Birocraţia, traducere de Dragoş Pâslaru şi Livia Paraschiv, prefaţă
de Vlad Topan, Institutul Ludwig von Mises, 2003 [Institutul Ludvig von Mises
Romania, www.misesromania.org].
Denis MONIČRE, „Pourquoi les partis ont‑ils recours ŕ la publicité négative?”, in La
politique en questions, par les professeurs de l’Université de Montréal, Les Presses
de l’Université de Montréal, 2008.
MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, traducere şi note de Armand Roşu, studiu
introductiv de Dan Bădărău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964 [1748].
Leonardo MORLINO, „Consolidation démocratique: la théorie de l’ancrage”, Revue
Internationale de Politique Comparée, vol. 8, nr. 2, 2001.
Wolfgang C. MULLER, „Governments and Democracies”, in Daniele CARAMANI
(ed.), Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008.
Emmanuel NADAL, Marianne MARTY, Céline THIRIOT cu colaborarea lui Daniel
Louis SEILER, Faire de la politique comparée. Les terrains du comparatisme,
Karthala, Paris, 2005.
P.P. NEGULESCU, Partidele politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1994 [1926].
Pippa NORRIS (ed.), Critical Citizens? Global Support for Democratic Government,
Oxford University Press, Oxford, New York, 1999.
Pippa NORRIS, Electoral Engineering: Voting Rules and Political Behavior, Cambridge
Robert NOZICK, Anarhie, stat şi utopie, traducere din engleză şi cuvânt înainte de
Mircea Dumitru, Humanitas, Bucureşti, 1997 [1974].
Michael OAKESHOTT, „Educaţia politică” [1990], traducere de Camil Ungureanu şi
Cristian Vasilescu, Polis, nr. 3/1998.
Conor O’DWEYER, „Runaway State Building. How Political Parties Shape States in
Post‑communist Eastern Europe”, World Politics, vol. 56, nr. 4, 2004.
Mancur OLSON, Creşterea şi declinul naţiunilor. Prosperitate, stagflaţie şi rigidităţi
sociale, traducere din engleză de Walter Fotescu, cuvânt înainte de Aurelian Crăiuţu,
Moisei OSTROGORSKI, La démocratie et les partis politiques, texte alese şi prezen‑
tate de Pierre Rosanvallon, Seuil, Paris, 1979 [1903].
Bibliografie 299
Thomas PAINE, Political Writings, Cambridge University Press, 1989 [1775].

Angelo PANEBIANCO, Political Parties: Organization and Power, Cambridge University
Press, Cambridge, 1988 [1982].
PARLAMENTUL EUROPEAN, http://www.europarl.europa.eu
Gianfranco PASQUINO, Curs de ştiinţă politică, traducere de Aurora Martin, prefaţă
de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002 [1997].
PLATON, „Apărarea lui Socrate”, in Opere, vol. I, traducere, notă introductivă şi note
de Francisca Băltăceanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974.
PLATON, „Republica”, in Opere, vol. V, traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note
şi anexă de Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
PLATON, „Omul politic”, in Opere, vol. VI, traducere, lămuriri preliminare şi note
de Elena Popescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Thomas POGUNTKE, Paul WEBB (ed.), The Presidentialization of Politics: A Comparative
Study of Modern Democracies, Oxford University Press, Oxford, 2005.
Karl R. POPPER, Logica cercetării, traducere de Mircea Flonta, Alexandru Surdu şi
Erwin Tivig, studiu introductiv şi note de Mircea Flonta, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981 [1934].
Karl R. POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei, traducere de D. Stoianovici, vol. I,
Karl R. POPPER, Konrad LORENZ, Viitorul este deschis. O discuţie la gura sobei,
traducere din limba germană de Simona Lobonţ şi Florin Lobonţ, Editura Trei,
Bucureşti, 1997 [1985].
Karl R. POPPER, Lecţia acestui secol, un dialog cu Giancarlo Bosetti, urmat de două
conferinţe despre statul democratic şi libertate, traducere din limba italină de Florin
Dumitrescu, Nemira, Bucureşti, 1998 [1992].
Hugues PORTELLI, Les régimes politiques européens, Librairie Générale Française,
Paris, 1994.
Cristian PREDA (ed.), Liberalismul. Antologie comentată de filosofie politică, postfaţă
de Horia‑Roman Patapievici, Humanitas, Bucureşti, 2003.
Cristian PREDA, „Postfaţă”, in Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Partide politice şi
democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere de Ramona Coman, Ana Maria
Dobre, Dorina Iuga, Ninucia Pilat, Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002].
Cristian PREDA, Sorina SOARE, Regimul, partidele şi sistemul politic din România,
Nemira, Bucureşti, 2008.
Geoffrey PRIDHAM, Paul G. LEWIS (ed.), Stabilising fragile democracies. Comparing
new party systems in Southern and Eastern Europe, Routledge, Londra, New York, 1996.
Adam PRZEWORSKI, Capitalism and social democracy, Cambridge University Press,
Cambridge, New York, Éditions de MSH, Paris, 1985.
Adam PRZEWORSKI, Democraţia şi economia de piaţă: reformele politice şi econo‑
mice în Europa de Est şi America, traducere de Dana‑Irena Paradovschi, All,
Bucureşti, 1996 [1991].
Robert D. PUTNAM, Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy,
Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993.
Jean‑Louis QUERMONNE, Les régimes politiques occidentaux, Seuil, Paris, 1986.
Jean‑Louis QUERMONNE, L’alternance au pouvoir, Montchrestien, Paris, 2003.
Jean‑Louis QUERMONNE, Le systčme politique de l’Union européenne, Montchrestien,
Paris, 2005.
300 Bibliografie
Douglas RAE, The Political Consequences of Electoral Laws, Yale University Press,
New Haven, 1971.
Ernest RENAN, Qu’est‑ce qu’une nation? [1882], texte alese şi prezentate de Joël
Roman, Presses Pocket, Paris, 1992.
Stein ROKKAN, State Formation, Nation‑Building and Mass Politics in Europe: The
Theory of Stein Rokkan, editat de Stein ROKKAN, Peter FLORA, Stein KUHNLE,
Derek URWIN, Oxford University Press, 1999.
Stein ROKKAN, „Electoral Systems”, in International Encyclopedia of the Social
Sciences, vol. V, Macmillan, Londra, 1968.
Pierre ROSANVALLON, La crise de l’État‑providence, Seuil, Paris, 1981.
Pierre ROSANVALLON, Le sacre du citoyen. Histoire du suffrage universel en France,
Gallimard, Paris, 1992.
ROMPRES, http://documentare.rompres.ro
Richard ROSE, Ministers and Ministries: A Functional Analysis, Clarendon, Oxford,
1987.
Richard ROSE, William MISHLER, Christian HERPFER, Democraţia şi alternativele
ei, traducere de Cristina Păun, prefaţă de Alina Mungiu‑Pippidi, Institutul European,
Iaşi, 2003 [1998].
Jean‑Jacques ROUSSEAU, Oeuvres complčtes, tom III, Gallimard, Paris, 1964.
Jean‑Jacques ROUSSEAU, Despre contractul social. Sau principiile dreptului politic,
traducere şi studiu introductiv de N. Daşcovici, ediţie îngrijită, postfaţă şi note
Alexandra Bârnă, Mondero, Bucureşti, 2000 [1762].
Bertrand RUSSELL, History of Western Philosophy and Its Connection with Political
and Social Circumstances from the Earliest Times to the Present Day, Routledge,
Londra, 1991 [1946].
Giovanni SARTORI, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, prefaţă
de Dan Pavel, Polirom, Iaşi, 1999 [1987].
Giovanni SARTORI, Parties and Party Systems: A Framework for Analysis, ECPR
Press, Essex, 2005 [1976].
Giovanni SARTORI, Ingineria constituţională comparată. Structuri, stimulente şi rezul‑
tate, traducere de Gabriela Tănăsescu, Irina Mihaela Stoica, prefaţă la ediţia română
de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2008 [1994].
Sabine SAURUGGER, Théories et concepts de l’intégration européenne, Presses de
SciencesPo, Paris, 2009.
Fernando SAVATER, Politica pentru fiul meu, traducere de Cornelia Rădulescu, Humanitas,
Bucureşti, 1999 [1992].
Susan SCARROW, Political Parties and Democracy in Theoretical and Practical Perspectives:
Implementing Intra‑party Democracy, National Democratic Institute for International
Affairs, 2005.
Yves SCHEMEIL, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994.
Carl SCHMITT, Political Theology: Four Chapters on the Concept of Sovereignty,
traducere de George Schwab, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts şi Londra,
1985 (1922).
Philippe C. SCHMITTER, „Still the Century of Corporatism?”, in Philippe SCHMITTER,
Gerhard LEHBRUCH (ed.), Trends Towards Corporatist Intermediation, vol. 1,
Contemporary Political Sociology, Sage Publications, Beverly Hills, Londra, 1979.
Bibliografie 301

DIAMOND, Yun‑Han CHU, Marc F. PLATTNER, Hung‑Mao TIEN (ed.), Cum
se consolidează Democraţia?, traducere de Magda Muntean şi Aurelian Muntean,
Jacques SEGUELA, Autobiographie non autorisée, Plon, Paris, 2009.
Daniel‑Louis SEILER, La politique comparée, Armand Colin, Paris, 1982.
Daniel‑Louis SEILER, Partidele politice din Europa, traducere de Eugenia Zăinescu,
prefaţă de Sorin Bocancea, Institutul European, Iaşi, 1999 [1978].
Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scrutin fait‑il l’élection?”, in Pascal DELWIT,
Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il l’élection?, Éditions de
l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2000.
Ian SHAPIRO, Rogers M. SMITH, Tarek. E MASOUD, „Introduction: problems and
methods in the study of politics”, in idem (ed.), Problems and Methods in the Study
of Politics, Cambridge University Press, 2004.
W. Phillips SHIVELY, Power and Choice: An Introduction to Political Science, ed. a
V‑a, McGraw‑Hill, 1997.
W. Phillips SHIVELY, Jules‑Pascal VENNE, Pouvoir et décision. Introduction ŕ la
science politique, ed. a II‑a, Cheneličre McGraw‑Hill, 2003.
Matthew Soberg SHUGART, John M. CAREY, Presidents and Assemblies: Constitutional
Design and Electoral Dynamics, Cambridge University Press, 1992.
Theda SKOCPOL, States and Social Revolutions: A comparative Analysis of France,
Russia, China, Cambridge, 1979.
Ioan STANOMIR, Laurenţiu VLAD (antologie, comentarii şi bibliografie de), A fi
conservator, Meridiane, Bucureşti, 2002.
David STARK, Laszlo BRUSZT, Traiectorii postsocialiste. Transformarea politicii şi
a proprietăţii în Europa de Est, traducere de Ramona Careja, Editura Ziua, Bucureşti,
2002 [1998].
STATUTUL BLOCULUI NAŢIONAL SINDICAL, http://www.bns.ro
STATUTUL PATRONATULUI SOCIETĂŢILOR DIN CONSTRUCŢII, http://www.psc.ro
STATUTUL UNIUNII EDITORILOR DIN ROMÂNIA, http://www.uer.ro
Jean STOETZEL, Alain GIRARD, Sondajele de opinie, traducere de I. Pecher, Editura
Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 [1973].
Leo STRAUSS, What Is Political Philosophy? And Other Studies, University of
Chicago Press, Chicago, 1988 [1959].
Leo STRAUSS, Cetatea şi omul, traducere de Radu Pavel Gheo, Polirom, Iaşi, 2000
[1964].
Kaare STROM, „Democracy, accountability, and coalition bargaining”, European
Journal of Political Research, february 1997.
Rein TAAGEPERA, Predicting Party Sizes: The Logic of Simple Electoral Systems,
Oxford University Press, 2007.
Gáspár Miklós TAMÁS, „Moştenirea disidenţei”, in Vladimir TISMĂNEANU (ed.),
Polirom, Iaşi, 1999.
Gabriel TARDE, Opinia şi mulţimea, traducere de Nicoleta Corbu, Comunicare.ro,
Bucureşti, 2007 [1901].
Charles TILLY, Contention and Democracy in Europe 1650‑2000, Cambridge University
Press, 2004.
302 Bibliografie
Vladimir TISMĂNEANU (ed.), Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, traducere
de Cristina şi Dragoş Petrescu, Polirom, Iaşi, 1999.
Alexis de TOCQUEVILLE, Amintiri, traducere din limba franceză, studiu introductiv,
cronologie şi note de Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 2007 [1848].
TOMA DIN AQUINO, „Despre guvernarea regală, către regele Ciprului”, in Despre
guvernământ, ediţie bilingvă, traducere din limba latină şi note de Andrei Bereschi,
postfaţă de Molnar Peter, Polirom, Iaşi, 2005 [1267].
Eric VOEGELIN, The New Science of Politics: An Introduction, The University of
Chicago Press, Chicago, Londra, 1974 [1923].
Immanuel WALLERSTEIN, „Le systčme capitaliste est en phase terminale”, propos
recueillis par Dominique Berns, Le Soir, 4 martie 2010.
Sidney WEBB, Socialism in England [1890], in Bernard CRICK, Socialismul, traducere
din engleză de Adriana Bădescu, introducere la ediţia în limba română de Cosima
Larionescu, DU Style, Bucureşti, 1998 [1987].
Max WEBER, Politica, o vocaţie şi o profesie, traducere de Ida Alexandrescu, Anima,
Bucureşti, 1992 [1926].
Max WEBER, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, traducere de Ihor Lemnij,
postfaþă de Ioan Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti, 2003 [1934].
Max WEBER, Staatssoziologie, Duncker & Humboldt, Berlin, 1956.
Howard J. WIARDA, Corporatism and Comparative Politics, the Other Great „ism”,
M.E. Sharpe, Armonk, NY, 1997.
Émile ZOLA, „J’accuse...! Lettre au Président de la République”, L’Aurore. Littéraire,
Artistique, Sociale, 2 (87), 13.01.1898.
Indice de materii [i de nume
A Antohi, Mona 43, 276

Adameşteanu, Gabriela 41, 237 Antohi, Sorin 43, 211
Adămuţ, Anton 261 Antonescu, Crin 243
adevăr 22, 24, 33, 45, 47, 50, 62, 65, 243 antropologie 21, 35, 222, 234, 243
administraţie 23, 38, 59, 73, 86, 88, 92, Arabia Saudită 158, 280
139, 161, 171, 175, 183‑184, 261, 283‑284 Arachelian, Vartan 210
Afganistan 158 Ardeleanu, Aliza 209
Africa 81, 158, 166, 179, 271 Arendt, Hannah 19‑20, 32‑33, 39, 55, 61,
Africa de Sud 173, 195, 203, 212, 271 228, 233
Albania 281 Argentina 191, 212
Aldea, Monica‑Maria 84 aristocraţie 51‑54, 70, 122
alegător 17, 59, 94‑98, 100, 105‑106, 110‑114, Aristotel 11, 19, 25, 35, 43, 51‑53, 63, 71,
124‑127, 129‑131, 133‑134, 137‑143, 145, 122
149, 152, 154, 160‑161, 165, 169, 199, Aron, Raymond 15‑19, 21, 54‑55, 62, 171,
202, 204‑205, 210, 215, 221, 231, 240, 181, 183, 228, 233
250, 272 Ash, Timothy Garton 270, 276
alegeri 17, 21, 25‑26, 37, 42, 59‑60, 64‑65, asociere 23, 44, 77, 92, 100, 118, 209, 230,
68‑70, 93, 95‑99, 101, 106, 111‑112, 117, 246, 249, 260‑261
120, 123‑130, 133‑135, 137‑146, 148‑154, Australia 103, 123, 127, 130, 132, 140‑141,
160‑164, 166‑167, 169, 174, 180‑181, 149, 168, 194, 212, 219, 252
183, 190, 196, 199, 203‑205, 209, 213‑215, Austria 60, 70, 108‑110, 117, 131, 135‑136,
217‑219, 221, 225, 232, 243‑244, 250, 140, 153, 173, 184, 187, 191, 194‑195,
257, 259, 266, 270‑275, 277‑278, 282‑283, 212, 214, 218‑219, 254, 260
285 autarhie 20
Alexandrescu, Ida 26, 91 autoritar 15, 57, 63, 148, 153, 247, 268,
Alexandru cel Mare 11, 25 275‑276, 279‑281, 284
Algeria 200 autoritate 18‑19, 21, 48, 51‑52, 54, 56, 58‑59,
Almond, Gabriel 56, 223, 232, 250 62, 66‑67, 69, 83, 87‑88, 91, 100, 111,
alternanţă 70, 156‑157, 161, 163, 168, 171, 127, 137, 139, 141, 157, 160, 174, 177,
176, 180‑183, 196, 266‑268, 271‑273, 278 190, 209, 215, 217, 223‑224, 232, 237‑238,
America Latină 64, 81, 123, 130, 158, 166, 242, 249, 264, 285‑286
179, 267, 270, 281 Avramescu, Cătălin 85‑86, 88, 217, 239
anarhie 89, 168 Ayers, Michael D. 212
Andeweg, Rudy B. 179
Andorra 173 B
Anglia 130, 238, 244 Badie, Bertrand 80‑81
Antal, Joszef 232 Bahamas 194
antic 10‑12, 18‑19, 25, 34, 48‑49, 51‑54, 74, Barbados 194
167, 210, 266 Barbu, Daniel 36, 39, 82
304 Indice de materii şi de nume
Bargan‑Ştraub, Adriana 63, 187 Botswana 194, 271

Bartolini, Stefano 75, 165 Bourdieu, Pierre 207, 209
Barvinschi, Adina 110 Braud, Philippe 22, 80, 83, 222, 234, 247,
Bastiat, Frédéric 79 255
Bastien, François 130 Braunias, Karl 167
Baudouin, Jean 37, 105 Brazilia 191, 212, 254
Baumgarten, Alexander 20, 61 Bréchon, Pierre 103, 110
Bayart, Jean‑François 272 Brecht, Bertold 15
Bădărău, Dan 67 Brown, Gordon 149
Bădescu, Adriana 245 Bruszt, Laszlo 271, 286
Băltăceanu, Francisca 45 Buchanan, James 12, 21, 170, 185
Băsescu, Traian 209, 243 Budge, Ian 178‑179, 193
Bârnă, Alexandra 197 Bulgaria 103, 135, 187, 218, 270, 282
Becali, George 209, 243 burghez(ie) 76, 88, 104, 110, 114, 207, 217,
Belarus 191 227, 262, 269
Belgia 58, 108‑110, 117, 124‑125, 131, 136, Burke, Edmund 229, 234
140, 159, 167‑168, 171, 181, 185, 187, Burkina Faso 278
191, 193‑195, 198, 203, 212, 218‑219 Bush, George 10
Benedict, Ruth 234
Benhabib, Seila 124 C
Benin 271, 275, 278 cabinet 59, 69‑70, 141, 149, 157, 163, 176‑180,
Berelson, Bernard 200 182‑184, 188, 190, 193‑194, 197, 260
Bereschi, Andrei 72 Camerun 278
Berindei, Dan 123 campanie 87, 113‑114, 135, 147, 166, 197,
Berlin 269‑270, 275, 281 200, 203‑206, 213‑215, 225, 231‑232,
Berlin, Isaiah 19, 29 242‑243, 250‑252
Bernard, Mathias 60, 62 Campbell, Peter 181, 188
Berns, Dominique 244 Canada 94, 140, 153, 163, 191, 194, 198,
Beyme, Klaus von 58, 62, 277 212, 219, 244, 254
Bhutan 191 candidat 17, 69, 112‑113, 126, 130‑135,
bicameralism 58, 69, 146, 157, 236, 273‑274 138‑140, 146, 149, 168, 173, 185, 203,
Biezen, Ingrid van 105, 108‑109, 117 205‑206, 209, 214, 221, 223, 231, 242,
bine comun 52‑53, 56, 72, 74, 261 273
bipartidism 69, 148‑150, 152‑155, 157, 164 canton 236
‑165, 168, 180 capitalism 75‑76, 90, 92, 207, 228, 236,
bipolar 151, 155, 168 242, 262
birocraţie 73, 75, 88, 106‑108, 119, 170‑171, capitalist 23, 76, 79, 112, 155, 168, 185,
173, 181‑183, 188‑189, 216, 265, 283‑284 207, 236, 245, 248
Biserică 38, 110, 129, 155, 167, 284 Capul Verde 278
Blair, Tony 149 Caragiale, Ioan Luca 101, 111, 306
Blondel, Jean 56, 63, 108‑109, 147, 149, Caramani, Daniele 114, 140, 190, 195, 212
158, 174‑176, 178‑180, 182‑184, 246‑248, Careja, Ramona 286
254 Carey, John M. 60, 71
Boari, Vasile 85 carismă 77, 206, 237
Bobbio, Norberto 79‑80, 82, 100, 110 Carrère d’Encausse, Hélène 78, 84
Bocancea, Sorin 167 Ceauşescu, Nicolae 226, 272, 275, 277
Bodea, Cornelia 142‑143, 219 Ceauşu, Simona 21, 62, 183, 277
Bodin, Jean 75, 83 Cehia 117, 128, 136, 212, 218
Boétie, Étienne de la 224, 233 Cehoslovacia 270, 276, 282
Bogdan, Radu J. 42 centru 82, 84, 90, 94, 110, 116, 121, 152,
boicot 208, 213‑214, 218, 251 155, 162, 168, 195, 230, 256, 266, 272
Bolivia 191 Cernea, Remus 209
Bordea, Mihaela 63, 186 cetate 12, 19‑20, 24‑25, 34‑35, 43, 49‑52,
Bosetti, Giancarlo 284 63, 68, 71‑72, 74, 87, 247, 266
Indice de materii şi de nume 305
cetăţean 12, 14‑17, 20, 22, 24‑25, 29, 32‑35, 189, 203, 205, 207, 210, 217, 236, 250,
40‑41, 45, 51, 56, 59‑64, 67‑70, 73‑74, 254, 268, 273, 276, 282‑283, 286
78, 85‑86, 88‑89, 91, 107‑108, 112, 114‑116, compromis 55, 162, 164, 244, 271, 281
122, 124‑126, 129‑131, 134, 137‑139, comunicare 62, 103, 114‑115, 210, 215, 230‑231,
141‑145, 152, 160‑162, 171, 173, 183‑184, 243
186‑187, 192, 195, 199, 203‑205, 208‑209, comunism 19, 31‑32, 36, 58, 78, 116, 120,
211, 216‑217, 222‑226, 231, 233, 236, 147, 171, 176, 186, 230, 259, 269, 271,
241, 247, 253, 255, 258‑259, 262‑263, 282, 286
270, 273, 275, 277, 285‑286 comunist 15, 103, 110, 168, 176, 179‑180,
Chabanet, Didier 252, 255 182, 184, 189‑190, 196, 226, 228, 254,
Chagnollaud, Dominique 57, 63, 203, 208, 269‑270, 272‑274, 277‑278, 281‑285
210 comunitate 9‑12, 16‑20, 23, 28‑30, 34‑36,
Charlot, Jean 106, 110, 255 39‑42, 50, 53, 64‑66, 73‑74, 77‑78, 84,
Charlot, Monica 249, 255 86, 91, 101, 137, 153, 158, 189‑190,
Chevalier, Jacques 78, 83 202, 220, 222‑223, 226, 238, 241, 248,
Chile 191, 212 251, 258, 263, 280
China 91, 147, 174, 191, 280 Condorcet 97‑98
Chirac, Jacques 106 conflict 16‑17, 21‑23, 25‑26, 40, 45, 60, 71,
Chu, Yun‑Han 71, 242, 280, 286 74, 76‑77, 84‑85, 90‑91, 113, 115, 120,
Churchill, Winston 145, 149, 158 173‑174, 183‑184, 200, 206‑207, 212,
Ciad 81, 191 229, 242, 244, 262, 265, 276, 285, 288
Cicero 142 Congo 278
Ciorbea, Victor 190 consens 16, 39‑40, 53, 77, 91, 114, 156‑158,
Cipru 59, 136, 187, 212, 218, 281 163, 181, 235‑236, 238, 243, 260, 266,
circumscripţie 69, 102, 126‑128, 130‑133, 268, 276, 283
135‑136, 138‑140, 142, 166, 169, 273, 275 conservator 10, 102, 149, 153, 210, 229‑230,
civic 32, 77, 91, 208, 211, 232‑233, 241, 238
259, 263, 281 consociativ 158‑159, 181
civil 15, 44, 53, 65‑66, 75, 88, 95, 107‑108, Constant, Benjamin 204, 210
117, 156, 158, 224, 238, 242, 255, 257, Constantin, Ioana 86
259‑260, 270, 276‑278, 281, 283 Constantinescu, Cătălin 140, 163, 193, 260
clase sociale 76‑77, 115‑116, 119, 184‑186, Constantinescu, Emil 251, 256
206‑207, 216‑217, 227‑228, 262, 276‑277, Constituţie 16, 20, 36‑37, 52, 55, 62, 68‑69,
286‑287 79, 98, 111, 123, 134, 157‑158, 160,
clivaj 107, 155, 157‑159, 164, 167‑168, 181 164, 171‑175, 186, 198, 220, 236, 264,
coaliţie 71, 115, 128, 135, 146‑147, 149‑151, 271, 273‑274, 277
156‑157, 159‑160, 162‑163, 168, 176‑178, constrângere 62, 65, 74, 77, 85, 91‑92, 96,
180‑181, 185, 187‑188, 193, 196, 287 102, 125, 165, 189, 242
Coasta de Fildeş 278 contract social 35, 53, 74, 76, 241
Cohen, Antonin 189, 216 Coposu, Corneliu 207
Colas, Dominique 22, 80, 83, 224, 227, Coran 280
234, 251, 256 Corbu, Nicoleta 220
colectiv 93, 95, 141, 161, 183, 185, 197, Coreea de Nord 147, 254
206‑209, 211, 226‑227, 234‑235, 237, Coreea de Sud 130, 191, 280
241‑242, 244‑245, 248, 250, 259, 261, Cornea, Andrei 24
276, 280 corp electoral 96‑97, 112, 125, 127, 203,
Colomer, Josep M. 154, 159 277
Columbia 191, 194 corporatist 66, 164, 250, 254, 260‑262, 265
Coman, Ramona 252, 256, 284 Cortes, Donoso 229
Comisia Europeană 181, 190, 252, 255, 260 Cosaşu, Radu 88, 217, 239
comitet electoral 96‑97, 115 Costa, Olivier 158‑159
competiţie 15‑16, 22, 104‑105, 107‑109, 115, Costa Rica 130, 194, 219
117, 126‑127, 129, 131, 137, 146‑148, Cotta, Maurizio 148, 159
151‑152, 155, 159‑160, 162, 164, 167, Crăiuţu, Aurelian 51, 63, 218
credinţă 12, 14‑15, 21, 29, 34, 55‑56, 67, dictator 57, 65, 215, 276‑277, 281
83, 86, 120, 141, 185, 214, 217, 222, discriminare 86, 122, 125, 201, 214, 224,
227, 230, 237, 243, 247, 270, 282 237, 268
Crick, Bernard 245 diversitate 9, 41, 48, 55, 69, 80, 136, 142,
Croaţia 128 151, 224, 247, 262‑263, 268, 275, 279,
Crozier, Michel 270, 276 281
Cuba 147, 254 Dîrdală, Lucian‑Dumitru 85, 140, 160, 193,
cultură politică 56, 63, 113, 145, 150, 178, 211, 260, 276, 281
222‑246 Dobre, Ana Maria 284
Czobor‑Lupp, Mihaela 86, 234 Dobrescu, Paul 215
Dobrogeanu‑Gherea, Constantin 229, 235
D Dogan, Mattei 29, 40, 97, 111, 180‑181, 188,
Dahl, Robert 60, 63, 145, 160, 171, 186, 227, 236, 272, 277
204, 211, 224, 235, 269, 276 Donzelli, Carmine 279
Dahrendorf, Ralf 270, 276 Dormagen, Jean‑Yves 182, 188, 250, 257
Dalton, Russell 250, 254 Downs, Anthony 93, 155, 161
Dan, Petre 258 Drăgan, Simona 215
Danemarca 117, 124, 131, 135, 140, 152, dreapta 100, 102, 104, 110, 113‑114, 116, 142,
167, 171, 185, 187, 191, 194‑195, 198, 151‑152, 155, 162, 177‑178, 202, 211,
212, 218‑219, 224, 254 216, 237, 269, 282‑283
D’Anglas, Bossy 126 drept
Daşcovici, N. 197 (domeniu juridic) 23‑24, 36‑37, 79, 86,
Dăscălescu, Constantin 180 88, 197, 222, 263‑264
De Gaulle, Charles 60, 77, 168, 228, 244 (drepturi) 20‑21, 25, 59‑60, 65‑66, 80,
De Maistre, Joseph 229, 238 83, 85, 89‑90, 92, 97, 100, 111‑112, 116,
De Waele, Jean‑Michel 46, 128, 133, 135, 118, 123‑124, 127‑128, 131, 134‑135,
153, 161, 166, 168, 173, 187, 284 137‑140, 142‑143, 160‑161, 171, 182,
De Winter, Lieven 177, 187 186, 203, 210, 234, 238‑239, 253, 255,
Della Porta, Donatella 208, 211 258, 261, 263‑265, 272, 275, 277, 281‑282
Delors, Jacques 158, 166 (just) 25, 59, 72, 89
Delwit, Pascal 46, 153, 161, 166, 168 (opoziţia cu „în fapt”) 17
democratizare 34, 37‑38, 44, 96, 109, 201, (putere) 88
270, 278‑281, 287 stat de 23, 73, 79‑80, 82‑83, 86, 264,
democraţie 12, 17, 25, 36, 49, 51‑54, 57, 284
61‑63, 65, 70‑71, 84, 91, 95, 110, 122, Dreyfus, Alfred 32, 39, 47
128‑129, 134, 137, 141‑142, 145, 149, Duchesne, Sophie 30, 40
154, 156‑158, 160‑161, 167, 181, 186, Duhamel, Olivier 60, 64, 156, 161
201, 204, 208, 211, 224, 226, 233, 236, Duma, Roxana‑Aura 66, 190
238, 243, 249, 251, 259, 263, 266, Dumitrescu, Florin 279, 284
268‑270, 272‑273, 275‑277, 279‑286 Dumitru, Mircea 89
demos 61 Dur, Ion 20, 39, 61, 233
Denquin, Jean‑Marie 28, 33, 40, 131, 134 Durkheim, Émile 14, 234
deputat 13, 64, 69, 98, 111‑112, 122, 124‑125, Duverger, Maurice 101, 105, 110, 112, 119,
127‑128, 130, 132‑134, 138‑139, 141, 145, 152‑153, 155‑157, 161‑162, 168
143, 147, 153, 170, 174‑176, 187, 189,
191‑193, 214, 220, 255, 259, 274 E
despotism 53‑54 Eckstein, Harry 244
Destutt de Tracy 227, 235 ecologie 150, 209, 236, 248
D’Hondt, Jacques 132, 136, 153 economie 38, 45, 78, 164, 196, 197, 207,
dialog 19, 48, 210, 233, 252, 255‑256, 279, 239, 264, 266‑269, 277, 279‑280, 284‑285
284 Edelman, Murray 29, 40
platonician 34 educaţie 13, 18‑19, 23‑24, 42, 61, 78, 110,
Diamantopoulos, Thanassis 127, 130, 135 112, 175, 178, 180, 196, 216, 232, 235,
Diamond, Larry 71, 242, 280, 286 262, 265, 286
egalitate 17, 21, 24, 33, 51, 61, 74, 100, 110, Flonta, Mircea 42, 45
122‑123, 138, 149‑150, 162, 173, 201, Flora, Peter 90
210, 216, 221, 227, 237, 241, 261, 266 Fluieraru, Tatiana‑Ana 238
egalizare 201 Fox, Vicente 148
Egipt 173, 191, 200, 215, 272 fragmentare 120, 128, 132, 146, 150‑151,
Ehrenberg, Victor 52, 64 231, 274
Einstein, Albert 40, 258 Franco 281
Ekiert, Grzegorz 277, 281 Franklin, M.N. 219
Elias, Norbert 75, 84 Franţa 32, 39, 47, 60, 66, 69, 77‑78, 87,
elite 36, 38, 61, 81, 101‑103, 105, 107, 109, 100, 102‑103, 105‑106, 109‑110, 117, 122‑123,
112, 141, 147, 153‑154, 160‑161, 170, 183, 130, 133, 136, 140‑141, 147, 151, 162,
189, 215, 224, 235, 268, 271, 279‑280, 282 165, 168, 173, 180‑182, 185, 187‑189,
Elţîn, Boris 232 191, 194‑195, 198, 201, 210, 212‑214,
Elveţia 59, 84, 117, 123, 131, 141, 159, 168, 218‑219, 234, 238, 254‑255, 257, 261,
171, 181, 191, 194, 203, 212, 214, 219, 285
224, 253 Frederic cel Mare 285
empirism 234 Friedman, David 79
Enache, Bogdan C. 82 Fotescu, Walter 218
Engels, Friedrich 88, 206, 217, 227, 239 Foucault, Michel 12, 22
Estonia 135‑136, 187, 212, 218 Fukuyama, Francis 15, 22, 74, 85, 230, 236
Etiopia 158 Furet, François 206, 211
etnic 84, 127, 134, 142, 154, 159, 167‑168,
172, 195, 237, 247, 250, 252, 272, 288 G
Europa 38, 58‑59, 64, 80, 83‑84, 87, 91, Gabon 130, 278
112, 115, 120, 125, 147, 165‑167, 179, Gadhafi, Moamar 200
181, 193, 206, 226, 251‑252, 266‑267, Gallagher, Michael 127, 136, 162, 203, 212
270, 274‑275, 278, 281 Gallagher, Tom 272, 277
executiv 57‑60, 63‑64, 66, 68‑71, 80, 88‑89, Gallup 208, 214
104, 116, 122, 157, 163‑164, 171, 174‑179, Gambia 271
183, 185, 237, 273 Garçon, François 224, 236
experienţă 19, 24, 34, 41, 43, 45, 74, 153, Garramone, Gina 231, 239
180, 226, 237, 244, 267, 283 Garrigou, Alain 122, 137
Gauchet, Marcel 12, 22, 100, 113
F Gaudet, Hazel 200, 215
facţiune 69, 282 Geambaşu, Constantin 23
familie 18‑19, 67, 74, 79, 120, 143, 146, Geertz, Clifford 234
201‑202, 204‑205, 210, 225, 228, 242, gen 23, 42, 46, 122‑124, 201, 210, 240, 287
246‑247, 254, 286 Geoană, Mircea 209, 243
de formule 129, 131 Germania 32, 39, 59, 66, 77, 84, 90, 99,
politică 10, 13, 59, 179 103, 109, 117, 121, 124, 128, 132, 134‑136,
Farrell, David M. 124 140, 149‑150, 159, 163, 173, 182, 185,
Favre, Pierre 35‑38 187, 189, 194‑195, 212‑213, 218‑219,
federal(ism) 58, 64, 80, 83‑84, 90, 157‑158, 223, 225, 252, 254
163‑164, 171, 224, 236‑237, 256 Ghana 278
Feyerabend, Paul 28 Gheauş, Anca 85
Filipine 130 Gheo, Pavel Radu 71
Fink Hafner, Danika 270, 277 Ghitoc, Marina 215
Finlanda 117, 124, 131, 135‑136, 140, 167, Ghiu, Bogdan 22
171, 185, 187, 191, 194‑195, 198, 203, Gibbson, Rachel K. 105, 114
212‑213, 218‑219 Giddens, Anthony 248, 258
Finner, Samuel 250 Girard, Alain 224, 244
Fiorina, Morris 106, 113 Girardet, Raoul 33, 41, 227, 237
Fisichella, Domenico 102, 113, 246, 248, Giscard d’Estaing, Valéry 188
250‑251, 257 Goldschmidt, Victor 88
Goodin, Robert E. 40 Hermens, Ferdinand 155, 168

Gorbaciov, Mihail 270, 282, 284 Hermet, Guy 57, 65, 122, 137, 269‑270,
Gorovei, Domnica 7 278
Granada 191 Herpfer, Christian 158, 269, 285
Grasset, Jean Baptiste 213 Higley, John 268, 279
Grawitz, Madeleine 41, 255 Himmelweit, Hilda 204
Gray, John 80, 85 Hirschman, Albert O. 202, 213, 267, 279
Grecia 71, 118, 125, 135‑136, 153, 172, 187, Hitler 61, 77, 225
192, 194‑195, 212, 218‑219, 270, 281 Hobbes, Thomas 35, 53‑54, 65, 74‑75, 79, 85
Grofman, Bernard 159 Honduras 130
Grossman, Emiliano 250, 258 Hong Kong 280
Groza, Petru 180, 196 Howard, Marc Morje 251, 259, 265
grup Hubé, Nicolas 180, 189
de interes 67, 119, 156, 160, 163‑164, Humboldt, Wilhelm von 85, 121
246‑265 Hunor, Kelemen 209
parlamentar 96‑97, 99, 115 Huntington, Samuel 56, 224, 237, 266, 270,
politic 13‑14, 56, 67, 189, 248, 259‑260 276, 280
social 26, 55, 71, 76, 105‑106, 204, 227, Hyman, Herbert 225
230, 236, 252
Gryzmala‑Busse, Anna 182, 277 I
Guèye, Babacar 271, 278 Iamandi, Petru 160, 211, 276
Guizot, François 54, 64 Iane, Ovidiu Cristian 209
Gunther, Richard 109, 183 Ianoşi, Ion 88, 217, 239
Gurak, Laura J. 200, 212 Ianoşi, Janina 114
Gusti, Dimitrie 246, 258 Iaworski, Iolanda 109
guvern 13, 15‑16, 21‑22, 57‑60, 62‑64, 66, ideal 10, 17, 25, 41, 49, 121, 153, 162, 211,
69‑70, 81, 85‑86, 88, 90, 95, 104, 109, 216‑217, 227, 234, 248, 253, 258
112, 142, 149‑151, 156‑158, 160, 162‑164, ideal‑tip 67, 119, 159
166‑168, 171, 173, 175‑185, 188‑190, ideologie 33, 41, 55, 61‑62, 66, 107, 116,
193, 195‑198, 235, 244, 249, 251‑252, 118‑119, 134, 145, 160, 227‑230, 233‑235,
254, 256‑258, 262‑263, 272‑274, 277, 240‑241, 270, 276‑278
280, 284‑285 ierarhie 76, 100, 119, 190, 233, 237
guvernanţi 18, 21, 35, 38, 65, 95, 122, 141, Ignazi, Piero 108, 114
199, 201, 235, 270, 279 Iliescu, Adrian‑Paul 65, 86, 89, 239
guvernare 10‑11, 20, 23, 25, 44, 50, 56, 62‑66, Iliescu, Ion 223, 272, 277
68‑69, 71‑72, 74‑75, 79‑80, 85, 89‑91, India 127, 129, 148, 153, 173‑174, 192, 194,
101, 116, 137, 140‑141, 148, 150, 152, 154, 203, 212, 219, 238
156, 158, 160, 163‑164, 168, 170‑199, individ 10, 14‑17, 21, 24, 31, 53, 56‑57, 64,
217, 242, 251, 259‑260, 266, 268, 271, 74‑79, 84, 90, 113‑114, 119, 137, 215, 218,
273, 276, 278, 280‑282, 286, 290 222, 227, 230, 234‑235, 241, 243‑245,
Guyana 192 248
individualism 37, 105, 110, 125, 225, 238
H inginerie electorală 154, 165‑167
Habermas, Jürgen 106, 114, 207 Inglehart, Ronald 208, 213, 225, 238, 271,
Haguenau‑Moizard, Catherine 124, 137, 181, 280
189 integrare 19, 83, 115, 124, 161, 164, 260‑261
Halpin, Darren 248, 259 intelectual 12, 28, 31‑32, 37‑39, 43‑44, 48,
Hanson, Stephen E. 277, 281 54, 57, 75, 79, 115, 124, 207, 222, 228‑229,
Hardy, Henry 21 240, 245, 266, 269, 282
Hausheer, Roger 21 (referitor la individ) 31‑32, 44, 186, 209,
Hayek, Friedrich von 79, 85, 228 233, 287
hegemonic 147‑148, 151‑152, 163, 271, 281 interes
Held, David 145, 162 comun 51, 212, 218, 250, 258‑259, 261‑262
Herder 77 conflict de 40, 113, 265, 276
de clasă 44, 227, 277 Kitschelt, Herbert 105, 115, 271, 281
grup de 67, 119, 156, 160, 163‑164, 218, Klingemann, Hans‑Dieter 40
246‑265 Kogălniceanu, Mihail 143
individual 26, 51‑53, 56, 115, 154, 159‑160, Kreppel, Amie 173, 175, 190
187, 210, 214, 242, 258, 261‑262, 264, Kuhn, Thomas 28‑29, 40, 42
276 Kuhnle, Stein 90
internaţional 74, 81, 85, 91, 164, 167‑168, Kurian, George Thomas 190
190, 209, 255, 257‑258, 262‑265, 278
intoleranţă 236, 244, 253 L
Ionaşcu, Alexandra 7, 170, 190 Laakso, Markku 146
Ionescu, Alexandra 274, 280 Lacroix, Bernard 189‑216
Ionescu, Ghiţă 57, 66, 181, 190 laic 22, 38, 100, 250
Ionescu, Mihai 257 Lambert, Frédéric 204‑205, 214, 270, 281
Irimia, Cristina 281 Lane, David 270, 282
Irlanda 60, 70, 117, 124, 132, 136, 140, 184, Laos 147
187, 194‑195, 198, 212, 218‑219, 224 LaPalombara, Joseph 93‑94, 96, 115, 148,
Isaac, Jeffrey 270, 281 162, 199, 214
Islanda 70, 122, 131, 140, 152, 194, 198, Larionescu, Cosima 245
212 Lauvaux, Philippe 156, 163
Israel 128, 148, 162, 166, 193‑194, 198, 203, Lavau, Georges 99
212, 219, 244, 252 Laver, M.J. 178, 193
istoricist 14 Lazarsfeld, Paul 200, 202, 215
Italia 58, 62, 90, 99, 103, 108‑109, 117, 123, Le Bon, Gustave 206, 215
131‑132, 135‑136, 140, 152‑153, 162‑163, Le Chapelier 261
166, 171, 180‑181, 185, 187‑189, 192‑194, Leca, Jean 41, 255
198, 202, 212‑213, 218‑219, 223‑224, Lecercle, J.L. 261
260, 283 Leduc, L. 219
Iudin, Pavel F. 44 Lefranc, Sandrine 204‑205, 214, 270, 281
Iuga, Dorina 284, 292 Leftwich, Adrian 32, 42
Iugoslavia 281, 288 lege 13‑14, 23, 51, 54, 61‑63, 74, 85, 87,
Ivănescu, Mircea 20, 39, 61, 233 90‑91, 111, 115‑116, 118, 124‑128, 134,
J 138‑139, 143, 152, 160, 167, 177, 190,
203, 218, 233, 239, 248, 252, 259, 261,
Jamaica 194 263‑264
Japonia 81, 140, 162‑163, 166, 181, 192, 194, (sens juridic) 13‑14, 37, 78, 82‑83, 85‑86,
203, 212, 219, 254, 270 91‑92, 96, 120, 190, 257, 263‑264
Jelev, Jeliu 232 legitimitate 56, 59, 69, 71, 77, 91, 99, 237,
Jenkins, Roy 190 248, 256, 261, 280, 282
Jordan, Grant 248, 259 legislativ 13, 57‑60, 63‑64, 66, 69‑71, 80,
Juan Carlos 281 84, 88‑89, 96, 101, 104, 115, 123, 126,
128‑132, 140, 142, 146, 148, 157, 163‑164,
K
172‑176, 183‑185, 189, 193, 195, 205,
Kant, Immanuel 281 214‑215, 248, 264‑265, 272, 275
Kantor, Irina 40 alegere 59, 70, 96‑97, 99, 106, 111, 126‑128,
Kardiner, Abraham 234 130, 137‑140, 142‑143, 160, 183, 203,
Karpinsky, Jakub 14, 23 205, 214, 272, 275
Katz, Richard 106‑108, 116, 154, 162 corp 13, 129, 173, 187
Kelsen, Hans 79, 86, 137 iniţiativă 13, 58‑59, 64, 69, 265
Kenan, Hans 185 proces 64
Keohane, Robert O. 31, 41 putere 57‑58, 66, 84, 88‑89
Kérékou, Mathieu 275 text 13
Keynes, John M. 40, 241 Lehbruch, Gerhard 262
King, Gary 31, 41 Lehingue, Patrick 202, 216
Kirchheimer, Otto 105, 107, 114‑115, 119 Lemnij, Ihor 92
Lencan Stoica, Gheorghe 43‑44, 67, 70, 87, Luxemburg 103, 122, 131, 136, 140, 184,
184, 198, 219, 261, 284 187, 194‑195, 203, 212, 219
Lengyel, Gyorgy 268, 279
Lenin 84, 207, 228, 268, 280, 284 M
Letonia 128, 135‑136, 187, 218‑219 Machiavelli, Niccolò 34, 43, 48, 54, 67,
Lewis, Paul G. 159 74‑75, 80, 87
Leyris, Martine 213 Madagascar 278
Liban 172 Magnette, Paul 128, 133, 135, 146, 158‑159,
liberal 38, 75‑79, 83, 85, 91, 102, 110, 163, 164, 173, 187, 252, 260
181, 209‑210, 228‑230, 236, 238, 249, Mainwaring, Scott 147, 165
262, 267‑269, 277 Mair, Peter 105‑106, 116‑117, 123, 140, 165,
democraţie 71, 183, 236, 238 majoritar 61, 71, 74, 129‑130, 132, 135‑136,
individualism 110 140, 147, 150‑159, 161, 163‑166, 168,
societate 85‑86 176, 193‑195, 198, 260, 275, 285
stat 38, 77, 85, 249, 262 majoritate 7, 13, 40, 44, 50‑55, 57, 60,
liberalism 43, 82‑83, 85, 88, 90, 100, 230 62‑64, 69, 83, 101‑102, 112, 126, 129‑134,
libertate 19, 21, 51, 61, 65, 67, 69, 72, 75‑76, 139, 141, 149‑151, 156‑158, 161, 163,
78, 85‑86, 88‑89, 98, 100, 154, 160, 167, 174‑178, 182, 184, 190, 211, 237,
162, 210, 227, 237, 243, 265, 269, 283 239, 244, 253, 257‑259, 272‑277, 282,
‑284 285
a cuvântului 19, 86, 221 a corpurilor legislative 13
(drepturi) 83, 263‑264 electorală 101‑102, 112, 126, 132‑134,
individuală 23, 57, 85, 118 139
(în sens de putere) 61 parlamentară 60, 188, 277
Libia 158, 272 regim al 54
Liechtenstein 212 Malawi 130, 278
lider 56, 66, 68, 77, 86, 92‑94, 104, 115, Malinowski, Bronislaw 234
118‑119, 121, 159, 164, 184, 190, 206, Maloney, William 248, 259
208, 236, 244, 261, 265, 286 Malova, Darina 179, 183
Lijphart, Arend 128‑129, 140, 156‑159, 163, Malta 132, 136, 194, 212, 219
165‑166, 176‑177, 180, 193, 199, 216, mandat 63, 97‑98, 111, 118, 126‑133, 135‑140,
251, 260 145, 147‑150, 152, 169, 170‑171, 176,
Linton, Ralph 234 180, 187, 190, 203, 221, 231, 259‑260,
Linz, Juan 57, 86, 109, 183, 282 271, 273, 275
Lipset, Seymour Martin 16, 23, 37, 43, 96, Manent, Pierre 14, 23, 34, 43, 87, 269, 282
116, 153, 164, 204, 216, 266, 282 Manin, Bernard 122, 141
Lituania 135‑136, 187, 212, 219 Manning, Nick 178, 184
lobby 95, 156, 218, 251‑252, 256, 262‑263, Manole, Eduard 209, 243
265 Marea Britanie 41, 58, 98, 102‑103, 110, 117,
Lobonţ, Florin 240 129, 136, 141, 149, 152, 166, 168, 173,
Lobonţ, Simona 240 176, 179‑180, 185, 192, 194‑195, 198,
Locke, John 75, 78, 86 203‑204, 207, 212‑213, 219, 223, 254,
Logie, John 20 257
Longley, Laurence D. 190 Marghiloman, Alexandru 229, 238
Lorenz, Konrad 240 Martin, Aurora 44, 142, 184, 198, 219, 261, 284
Lotreanu, Laura 188, 236, 277 Martin, Pierre 125, 141, 153, 165
Lotreanu, Nicolae 277 Marton, Silvia 7
Lotter, Henie P.P. 173, 195 Marty, Marianne 159
Luca, Nicolae 43, 67, 87 Marx, Karl 14, 76, 88, 206‑207, 217, 227,
Ludovic al XIV‑lea 285 229, 239
Lupan, Radu 21 marxism 31‑32, 81, 206‑207, 227‑228, 237,
Lupaşcu, Ramona 63, 186 280
Luther, Kurt R. 187
mase 65, 77, 95, 103, 110, 115, 119, 160, Moldovanu, Teodora 63, 158, 184, 254
185, 206, 213, 216, 224, 235, 238, 280, Molnar, Peter 72
287 monarhie 51‑54, 57‑58, 67, 70, 77, 88, 216,
Masoud, Tarek E. 31, 46 266, 280
Mauritania 173 Monière, Denis 231
Mauritius 194, 271 Monnet, Jean 164
McCaughey, Martha 212 monocolor 156‑157, 159, 163, 193‑195, 260
Mead, Margaret 234 monopol 22, 41, 54‑55, 62‑63, 73‑74, 84‑85,
Melia, Thomas O. 190 89, 91‑92, 100, 218, 253, 268, 271, 273,
Merton, Robert K. 99 278
metodă 30‑31, 40, 42, 44, 83, 85‑86, 88, regim 55, 273
109, 132, 135, 140, 153, 164, 188, 237, Montero, José Ramon 109, 183
250 Montesquieu 53‑57, 67, 80, 88, 122, 142,
Mexic 130, 192, 212, 223, 254 227, 235
Michelet, Jules 206 Moraru, Victor 113, 257
Michels, Roberto 36, 44, 104‑105, 115, 118‑119, Moravia 167
190 Morlino, Leonardo 271, 283
Michelson, Paul E. 85 Motoc, Iulia 88, 217, 239
Michnik, Adam 270, 283 Mouchard, Daniel 182, 188, 250, 257
Mihali, Ciprian 22 Mugabe, Robert 276
Mihăilescu, Ioan 92 Müller, Rommel Ferdinand 183, 187
militant 40, 93, 103, 106, 110‑111, 200, 209 Müller, Wolfgang C. 180, 195
Mill, John Stuart 229 multipartidism 69, 120, 150‑153, 155‑156,
Millon‑Delsol, Chantal 17
164, 168, 180, 271
Miluţ, Marian 257
multipolar 134, 156
ministru 62, 99, 170, 179‑180, 182‑183,
muncă 18, 44, 46, 76, 82, 110, 166, 175,
190, 196‑197, 273
178, 186, 189, 196, 207, 209, 236, 239,
minoritate 44, 51‑53, 55‑56, 176, 184, 285
245, 262, 264‑265, 287
politică 53
Mises, Ludwig von 73, 82, 88, 220 Mungiu‑Pippidi, Alina 158, 285
Mishler, William 158, 269, 285 Muntean, Aurelian 71, 242, 280
mit 16, 22, 41, 237 Muntean, Magda 71, 242, 280
Mitchell, Paul 127, 136, 162 Muscă, Vasile 20, 61
Mitterrand, François 188, 231, 242 Mussolini 77
mobilizare 33, 66, 108, 110, 200, 203, 205,
N
207, 215, 228, 250, 259‑260, 275, 277,
280 Nadal, Emmanuel 159
Mobutu, Sese Seko 276 Namibia 126
modern 10, 12‑15, 17, 22‑23, 29, 34‑38, 43, naţiune 41, 59, 72‑73, 77‑78, 84‑87, 89‑90,
48‑50, 53‑57, 62, 65, 71, 73‑78, 80‑81, 97, 134, 143, 174, 186, 218, 226, 233,
84, 88‑90, 96‑97, 104, 115‑116, 118‑119, 236
121‑122, 129, 162, 173, 201, 207, 210, nazism 19, 120, 156, 215
217, 222, 225‑227, 229‑230, 238‑239, Năstase, Adrian 190
247, 263, 282, 284‑286 Nechita, Ruxandra 40, 140
democraţie 12, 17, 71, 104, 282 Negulescu, P.P. 95, 118
epocă 35, 43, 48, 54, 73, 76‑77, 96 neoconservator 10
filosofie 34, 43 Niemi, R.G. 219
lume 12‑13, 17, 29, 55, 207, 226 Niger 278
modernitate 13 Nigeria 278
om 14, 23 Norris, Pippa 123, 142, 154, 165, 208, 217,
politică 12‑13, 15, 17‑18, 29, 36, 41, 43, 219
48, 53, 65, 74, 89, 121, 162 Norvegia 117, 141, 150, 155, 171, 184‑185,
stat 36, 74, 77, 80‑81, 121, 263, 285 194‑195, 198, 219, 254, 260
Moldova 96, 112, 143 notabil 101‑105, 107, 110‑112, 115
Noua Zeelandă 127, 149, 162, 166, 192, 127‑129, 135, 138‑139, 142, 144, 147‑148,
194, 212, 219, 254 153, 157, 164, 171‑178, 180, 184, 187,
Nozick, Robert 79, 85, 89 189, 195, 205, 237, 246, 252, 255, 260,
263, 273‑274, 277, 285
O parlamentar 57‑60, 62‑64, 69‑71, 80, 96‑99,
Oakeshott, Michael 19, 23, 228, 240 101‑102, 115, 122, 124, 137, 140, 147,
Obama, Barack 204 160, 163, 165, 168, 170, 173‑174, 176,
Occident 7, 12, 22, 38, 41, 44, 69, 71, 73, 178, 180, 184, 188‑189, 193, 198, 214,
75, 78‑81, 86‑84, 92, 162, 165‑166, 175, 241, 256, 273‑274, 277
179‑180, 184, 198, 201, 203‑204, 208, control 58‑59, 63, 80
210, 242, 247, 250‑251, 269‑270, 277, democraţie 71, 111, 163
286 grup 115, 124, 146
occidental 12, 22, 38, 41, 44, 69, 73, 78‑81, guvern 58, 70, 157, 277
83, 92, 162, 165‑166, 175, 179‑180, partid 193
184, 198, 201, 203‑204, 208, 210, 247, putere 57‑60, 88‑89, 164
250‑251, 269‑270, 277 regim 57‑70, 80, 173, 198, 274
O’Dweyer, Conor 268, 283 sistem 62, 70, 183
Offe, Claus 207 suveranitate 66, 137, 157
Olanda 58, 96, 109, 117, 123‑124, 128, 131, Parlamentul European 124‑125, 136, 138‑139,
136, 140, 159, 181, 185, 193‑195, 198, 144, 146, 153, 175‑176, 189, 195, 252,
203, 212‑213, 219, 224, 254 255, 260
oligarhie 44, 49‑52, 61, 104, 109, 111, 115, Parodi, Jean Luc 60
118, 190, 215, 266 parohial 223, 233
Olson, Mancur 207‑208, 218 participare 12, 23, 38, 56, 64, 97, 113, 141,
onoare 50, 54, 67, 82, 104 145, 186, 195, 199‑200, 203‑206, 208,
opinie 30, 32‑33, 61, 77, 80, 91, 99, 114, 210, 213, 216‑217, 219, 224, 240‑241,
119, 134, 152, 154, 165, 167, 187, 201, 251, 256, 263, 270, 281
211, 214‑216, 220, 235, 240, 244, 252‑253, iluzie a 12
258, 262, 264 partid 9, 16‑17, 21‑22, 26, 30, 35‑37, 43‑44,
publică 32, 99, 114, 134, 167, 211, 215, 54‑56, 59, 61‑62, 68‑69, 71, 88, 92‑122,
235, 258 124, 127, 132‑136, 140‑142, 145‑169,
sondaj de 30, 214‑215, 244 174‑176, 178‑196, 203‑230, 239‑246,
Oprescu, Sofia 84 248‑266, 271‑285
Oprescu, Sorin 243 birocratic profesional 105
Orientul Mijlociu 158, 166, 244 cartel 105‑108, 115, 117
origine 18, 20, 32, 39, 57, 61, 75, 78‑79, catch‑all 105‑107, 114
91, 93, 96, 98‑100, 113, 141, 167, 180, Comunist 15, 88, 99, 103, 110, 153, 168,
189‑190, 240, 242, 280, 287 176, 179‑180, 182, 184‑186, 189, 217,
Ostrogorski, Moisei 36, 96, 104, 119 239
Oţoiu, Damiana 7 Conservator 102, 150‑151
de alegători 105‑106, 110‑111
P de dreapta 100, 110, 113, 151, 155, 178,
Paine, Thomas 76, 89 202, 211, 216, 237, 262, 269, 282‑283
Pakistan 126, 173, 192 de elită 101‑103, 105
Paleologu, Toader 238 de masă 101‑107, 112‑114, 119, 165, 257
Panama 130 de stânga 100, 103, 110, 113, 151, 155,
Panebianco, Angelo 106, 109, 119 162, 168, 178, 202, 210, 216, 237, 269,
Papandreu, Giorgios 232 283
Papua Noua Guinee 194 Democrat 102, 111, 148‑150, 154, 181,
Papuc, Liviu 21, 85 256, 274
Paradovschi, Dana Irena 285 guvernamental 101, 106‑107
Paraschiv, Livia 88 Laburist 98, 148, 150, 255
Parlament 13, 57‑60, 62‑64, 66, 68‑71, 80, Liberal 150‑151, 181, 273‑274
86, 92, 96, 102, 104, 111, 116, 122, 124‑125, Naţional Ţărănesc 274
parlamentar 193 Popa, Ioana 23

Republican 102, 134, 168 Popescu, Cristina 7
Socialist 110, 112, 148, 150‑152 Popescu, Elena 68
unic 54‑55, 61, 120, 147‑148 Popescu Tăriceanu, Călin 186
partidocraţie 108‑109, 114 Popper, Karl R. 14‑15, 28‑29, 35, 228, 230,
partizan 46, 95, 98, 100‑101, 105, 108, 110, 240, 268
115, 118, 120, 141‑142, 155, 160, 165, Portelli, Hugues 248
183, 188, 190, 200, 216, 258 Portugalia 118, 123‑124, 131, 151‑153, 194‑195,
identitate 101, 105 198, 204, 212, 219, 260, 270, 281
organizaţie 95, 98, 108, 110, 190, 200 Potârcă, Ninel 209
pasiuni 53, 65‑67, 206, 242 Powell, Bingham jr. 250, 254
Pasquino, Gianfranco 35, 44, 127, 142, 184, Powell, George 256
198, 214, 261, 284 prag electoral 101, 127‑128, 132, 135, 139‑140,
Patapievici, Horia‑Roman 88, 90 154, 167, 274
patrie 71, 142‑143 Praga 275
patron(at) 15, 251‑252, 256, 264‑265, 283, 287 Preda, Cristian 22‑23, 60, 64, 68, 87‑88,
Pavel, Dan 25, 167, 232 90, 210, 217, 221, 239, 275, 279, 284
Păun, Cristina 158, 285 presiune (grup de) 246, 250, 253‑254, 256‑263
Pâslaru, Dragoş 88 preşedinte 58‑64, 69‑71, 88, 100, 106, 112,
Pecher, I. 244 126, 128, 130, 134, 138, 149, 188, 190,
Pelassy, Dominique 227, 236 196‑197, 204‑205, 223, 231‑232, 242,
periferie 84, 90, 155, 168, 256 251, 257, 271‑275, 278, 282
Perjovschi, Dan 88, 217, 239 prezidenţial 57, 59‑60, 62‑64, 68‑71, 106,
personal 24, 85, 93, 110, 112, 116, 170, 180, 126‑128, 130, 132, 140, 148‑149, 163,
182, 184‑185, 190, 215, 258‑259 168, 179, 203, 205, 209, 214‑215, 232,
personalitate 14, 68, 118, 142, 225, 234 242‑243, 271‑275
personalizare 69, 77, 119, 165 semi‑ 57, 60, 69‑70, 173
referitor la persoană 24, 85, 93, 99, 258, Pridham, Geoffrey 159
281 principat 67, 74
staff 44, 103, 170, 180, 182, 184‑185, progres 40, 84, 87, 100, 125, 134, 201, 207,
190, 260 210, 225, 227, 229, 240‑241, 243, 245,
petiţie 208‑210, 213‑214 257, 267, 269, 279, 281
Petre, Cipriana 162 proletar 32, 76, 103, 119, 155, 207, 215, 217,
Petrescu, Cristina 275, 283, 287 228
Petrescu, Dan 88, 217, 239 propagandă 103, 196, 215, 230
Petrescu, Dragoş 275, 283, 287 proporţional 70, 129, 131‑136, 138‑142,
Petrusewicz, Marta 279 147, 153‑155, 157, 161, 164‑168, 177,
piaţă 88, 217, 241, 264‑265, 268‑269, 277, 187‑188, 197, 204, 260, 275, 285
279‑280, 282, 284‑285 formulă 129, 131‑133
Pilat, Ninucia 284 reprezentare (RP) 131, 134‑135, 138‑141,
Platon 14, 22, 24, 34‑35, 43, 45, 47‑53, 63, 152‑153, 155, 157‑159, 161, 164‑168
68, 266 proprietate 41, 75‑76, 84‑87, 89, 91, 112, 143,
Plattner, Marc F. 71, 242, 280, 286 202, 216, 229, 235‑236, 239, 241, 268,
pluralism 55, 57, 66‑67, 84, 120, 148, 181, 282, 285‑286
251, 254, 262, 265, 271, 276 protest 26, 92, 195, 199‑200, 206, 208,
Poguntke, Thomas 60, 68 210‑212, 214, 256‑257
poliarhie 145, 160, 235 Przeworski, Adam 230, 241, 268‑269, 278,
politică comparată 9, 236, 250 285
politist 30, 46 publicitate 106, 114, 141, 232, 239‑240, 242
politolog 36, 57, 168, 216, 281 putere 12, 14‑15, 20, 22‑23, 25‑27, 32‑33,
politologie 80, 168, 257 35‑38, 51, 54, 58‑66, 68‑69, 71‑73, 77,
Polonia 118, 136, 192, 212, 219, 270, 282 79‑89, 91‑95, 99, 103‑104, 109, 113‑115,
Pop, Doru 25, 167 123, 137, 141‑142, 148, 156‑159, 161‑163,
Popa, Florin 89 167‑169, 171, 175‑176, 180‑197, 206‑210,
217, 224, 233‑237, 238, 249, 255‑258, Republica Federală Germană 59, 173
261, 268‑272, 274‑287 republică 52, 54, 58, 60, 67‑69, 74, 88, 128,
concept 63‑64 141, 155‑156, 161, 168, 172‑174, 181, 185
executivă 57, 59‑60, 66, 68‑69, 71, 87‑88, ‑188, 198, 212, 225‑226, 266, 270, 278
156‑157, 163‑164, 237 parlamentară 60
legislativă 57‑58, 60, 66, 68‑69, 80, 83, semiprezidenţială 60
87‑89, 157, 164 Revoluţia Franceză 100, 126, 206, 211, 228,
personală 68‑69, 84 234, 247, 270
politică 14, 22‑23, 46, 66, 68‑69, 80, revoluţie 40‑42, 66‑67, 95, 99, 103‑104, 155,
82, 90, 182‑183, 188‑189, 195‑196, 249, 167‑168, 171, 180
258 industrială 37, 66, 167‑168
separaţie a 56, 58‑59, 80, 103‑104, 157 română 99, 174
revoluţionar 81, 91, 95, 99, 123, 137, 142,
Q 148, 186, 202, 206‑207, 228, 237, 255,
Quermonne, Jean‑Louis 55‑56, 59, 69, 146, 271, 273‑274, 279, 285
158, 166, 180‑181, 196 Riutort, Philippe 189, 216
Robespierre 216
R Rocher, Guy 235
Rae, Douglas 152, 166 Roddy, Brian 231, 239
rasial 123, 154, 195, 210, 236 Rokkan, Stein 80, 90, 155, 166‑168
Rădulescu, Cornelia 25 Roma 87, 172
război 35, 45, 50, 52‑53, 65, 74‑76, 85, Roman, Joël 89
88‑89, 199, 225 230‑231, 256‑258 România 7, 9, 34, 58, 68‑69, 79, 81, 94‑99,
Rece 57 101‑103, 108, 111, 123‑128, 131‑135,
Război Mondial 41, 78, 81, 97‑99, 102‑107, 138‑139, 146‑147, 170‑175, 179‑180,
124, 167‑179, 184, 203‑204, 225‑230, 186, 192, 196, 202‑205, 207‑208, 219,
243, 247, 272 226, 232, 239, 243, 248, 251‑252, 256‑257,
al Doilea 41, 78, 81, 97, 107, 124, 168, 264‑266, 272‑277, 282, 288
179, 184, 203‑204, 228, 243, 272 Römmele, Andrea 114
Primul 98‑99, 102‑103, 167, 171, 225‑226, Rosanvallon, Pierre 17, 24, 78, 90, 119
229‑230, 247 Rose, Richard 179, 269
regim 14‑17, 37, 51‑57, 60‑70, 77, 160, Ross, Cameron 270
173‑176, 270‑274, 284‑287 Roşu, Armand 67
autoritar 15, 57, 160, 176, 284 Rotaru, Constantin 209
comunist 270, 273‑274 Rothbard, Murray 79
constituţional 54‑55, 77 Rousseau, Jean‑Jacques 54, 70, 137, 172, 197,
democratic 17, 37, 51, 54, 57, 160, 284‑285 211, 248, 261
monopolist 55, 273 Rozental, Mark M. 44
parlamentar 57‑70, 80, 173, 198, 274 Rueff, Jacques 228
(semi)prezidenţial 57, 60, 69‑70, 173 Runcan, Miruna 210
totalitar 14‑15, 55‑57, 61‑62, 77, 285‑286 Rusconi, Claudia 279
religie 18, 22, 25, 38, 64, 75, 80, 99‑100, Rusia 173, 192, 207, 212, 284‑285
127, 158‑159, 167, 172, 201‑202, 204‑205, Russell, Bertrand 11, 25
210, 216, 226, 232, 234, 236, 239, 246,
269, 276, 280, 286 S
comunitate 18 Sadovschi, Mihaela 235
Renan, Ernest 77‑78, 89 Samoa 234
reprezentare 12‑13, 17, 66, 71, 83, 103‑104, São Tomé şi Príncipe 278
107‑108, 119, 124, 133‑135, 154‑159, Sarkozy, Nicolas 232
165‑166, 173, 176, 189, 216, 230, 234‑237, Sartori, Giovanni 10, 25, 59, 69‑70, 93, 120,
250, 254, 261‑262, 264 145‑146, 154‑155, 165, 167, 262
proporţională 131, 134‑135, 138‑141, 152 Saurugger, Sabine 81, 91, 250, 258
‑153, 155, 157‑159, 161, 164‑168 Savater, Fernando 16, 25
Republica Democrată Germană 270 Scarrow, Susan 108, 120
Schemeil, Yves 29, 45, 161, 226, 241 socialism 85‑86, 90, 235, 245, 287‑288
Schmitt, Carl 75, 91 socialist
Schmitter, Philippe 55, 71, 224, 242, 248, individ 78, 85, 152, 154, 229‑230, 245
262, 286 partid 103‑104, 106, 110, 112, 115, 141,
scop 14‑15, 22, 42, 44, 51, 63‑65, 72, 82, 148, 150‑152, 159
85‑86, 89, 95, 99, 121, 126, 140, 160, societate 23, 186, 236
162, 164, 167, 199, 215, 218, 226, 236, socializare 204, 225‑226, 235‑236, 241‑242
240‑242, 247, 251, 254, 259, 261‑265, societate
276, 286 civilă 44, 95, 107‑108, 117, 156, 224,
legitim 15 242, 255, 257, 259‑260, 277‑278, 283
Scoţia 157 democratică 29‑30, 34, 200, 222, 224,
scrutin 69, 97, 123, 126, 130, 132‑135, 139, 230, 253, 270, 276
145, 151‑156, 161, 165, 168, 201, 204‑205, deschisă 14, 201, 263
273, 275 liberală 83
majoritar 64, 129‑130, 132‑134, 147, sociologie 18, 21, 35, 37‑38, 40, 44, 222,
152‑154, 156, 161, 285 245
prezidenţial 106, 126, 132, 135 Solcan, Radu Mihai 86, 237
Scully, Roger 124, 136 solidaritate 33, 78‑79, 110, 241, 255, 257
secretar de stat 170, 197 Somalia 81
secular 22, 56, 78, 80, 111 sondaj 30, 214‑215, 244
Séguéla, Jacques 231‑232, 242 sorţi 17, 122‑123, 126, 137‑138, 141
Seiler, Daniel‑Louis 29, 46, 100, 120, 152, Spania 58, 103, 110, 118, 124, 131, 135‑136,
155‑156, 159, 166‑168 152‑153, 187, 192, 194‑195, 198, 212,
semiprezidenţial 57, 60, 69, 173 215, 219, 224, 270, 279, 281
Senat 39, 69, 89, 128, 133, 139, 172‑173, Spencer, Herbert 85
187, 237, 259 Stahl, H.H. 234
senator 13, 69, 111, 130, 133, 138‑139, 170, Stan, Lavinia 233
205, 214 Stanomir, Ioan 238
Senegal 271 stare civilă 53
Seychelles 126 stare de natură 35, 53, 74‑76
Shapiro, Ian 31, 46 Stark, David 286
Sharia 280 stat 14, 35, 37‑38, 41, 48, 62, 64, 66, 68,
Shefter, Martin 283 71‑76, 78‑86, 88‑91, 102, 104, 107, 109,
Shively, Phillips 168, 198, 225, 243, 250, 117, 127, 138, 143‑144, 156‑157, 166,
253, 262‑263 168, 171‑174, 189, 197, 224, 230, 241,
Shugart, Matthew Soberg 60, 71 243, 246, 249‑250, 262‑263, 265, 281,
Siegfried, André 36, 202, 216 288
sindicat 15, 44, 98, 119, 188, 200, 207, 218, de drept 79, 86
246‑247, 249‑250, 253, 255‑257, 260, stat‑providenţă 78‑79, 83, 90, 257
262, 264, 271 Statele Unite 10, 31, 36, 38, 41, 46, 59, 83,
Singapore 212, 280 95, 102, 129, 141, 149, 152, 157, 163‑164,
Siria 192 168, 179‑180, 194, 204‑206, 210, 212‑214,
sistem electoral 126‑128, 135‑137, 140, 142, 223, 237‑238, 240, 250‑251, 253‑254
162, 164, 183, 224, 244, 275 stânga 100, 103, 110, 113‑114, 116, 151, 155,
sistem politic 9, 25, 56, 63, 68, 146, 148, 168, 178, 202, 210, 216, 237, 269, 283
162, 166‑167, 192, 215, 227, 232, 238, Stepan, Alfred 77, 86, 272, 282
257, 272, 280 Stoetzel, Jean 244
Skocpol, Theda 77, 271 Stoianovici, D[răgan] 299
Slovacia 118, 136, 192, 212 Stoica, Irina Mihaela 70
Slovenia 136, 212 Strauss, Leo 10, 26, 33‑35, 46, 71
Smith, Roger M. 31 Strom, Kaare 176, 198, 250, 254
Soare, Claudiu 65, 278 Suedia 66, 117, 124, 131, 136, 141, 148, 171,
Soare, Sorina 60 185, 194‑195, 198, 212, 219, 254, 260
Socaciu, Emanuel‑Mihail 65, 89, 239 suflet 49‑50, 89, 239
sufragiu 24‑25, 69, 115, 124, 133, 137, 141, tranziţie 50, 101, 165, 217, 245, 266‑272,
159‑161, 165, 249, 284 274, 278‑280, 282, 285‑286
Surdu, Alexandru 45 Trinidad Tobago 194
suveran(itate) 12, 21, 35, 66, 70, 75, 83, Truman, David 248, 257
90‑91, 119, 134, 137, 142, 157, 186, 261 Tudor, Corneliu Vadim 209, 243
Swaziland 271 Tunisia 39, 127, 272
Turcia 128, 193, 212, 252
Ş Turcu, Alina Maria 63, 186
Şchiopu, Michaela 110
şcoală 10, 18, 79, 202, 205, 225, 234‑235, Ţ
241, 279 Ţara Galilor 157
ţară 36, 45, 64, 71, 84, 88‑89, 109, 111‑112,
T 122, 124, 132, 135‑136, 142, 148, 153,
Taagepera, Rein 146, 169, 244 162, 171, 175, 180, 198, 205, 207, 225,
Taine, Hypolite 206 228, 238, 243‑244, 256, 259‑260, 264,
Taiwan 192, 280 271‑272, 282, 284
Tamás, Gáspár Miklós 270, 287 Ţarălungă, Alina 113
Ţărnea, Marta Nora 110
Tanzania 193, 278
Tarde, Gabriel 206, 220 U
Tarrow, Sidney 211
taxe 84, 251 Uganda 278
Tănăsescu, Gabriela 70 Ungaria 58, 118, 132, 135‑136, 187, 212,
Tătaru‑Cazaban, Miruna 64 219, 270, 276, 282
Târnovanu, Horia 278, 281 Ungureanu, Camil 23, 240
tehnocrat 16 uninominal 113, 127, 133, 139‑140, 165
Uniunea Europeană 78, 81, 91, 124, 137
teocraţie 12
‑138, 143‑144, 146, 158, 166, 189, 260
teritoriu 25, 39‑40, 59, 81‑82, 89, 92, 94,
ură 51
110, 128, 131, 138, 159, 171, 186, 189,
urne 24, 59, 92, 115, 125‑126, 149, 151‑152,
246, 250
161, 203‑205, 273, 275
Thibeault, Jean‑Louis 184 URSS 41, 180, 215, 254
Thiriot, Céline 159 Uruguay 130, 212
Tien, Hung‑Mao 71, 242, 280, 286 Urwin, Derek 90
Tilly, Charles 268, 287 utopie 23, 49, 82, 89, 245, 258
Timişoara 271
timocraţie 49‑50, 266 V
tiran(ie) 49, 51‑53, 224, 232, 262
Valahia 96, 123
Tismăneanu, Vladimir 275, 283, 287
valoare 10‑11, 26, 30, 38, 40‑41, 46, 56, 61,
Tivig, Erwin 45 63, 78, 83, 90, 100, 106, 110, 118, 141, 143,
Tocqueville, Alexis de 201‑202, 221, 243 159, 162, 194, 202, 211, 217, 223‑225,
Togo 130, 278 227, 229, 231, 233‑235, 238, 241, 247,
Toennies, Ferdinand 254 249, 252‑253, 258, 269, 273, 280, 284‑285
Toleranţă 86, 224, 227, 247, 252‑253 Vasilescu, Cristian 23, 240
Toma din Aquino 52, 62 Vasilescu, Mircea 211
Topan, Vlad 88 Văcăroiu, Nicolae 190
totalitar 14‑15, 17, 19, 23, 55, 57, 61‑62, Venezuela 130, 193‑194, 219
65, 67, 77, 79, 148, 215, 228‑229, 268, Venne, Jules Pascal 168, 198, 225, 248, 250,
285‑286 253
Touraine, Alain 207 Verba, Sidney 31, 41, 223, 232
tradiţie veto 59, 100, 252
liberalism tradiţional 83 Vietnam 147, 254
regim tradiţional 56, 158 violenţă 45, 74, 110, 114, 200‑201, 206‑207, 275
teorie politică 21, virtute 54, 61, 67, 74, 99, 142
Transilvania 103, 123, 272 Vlad, Laurenţiu 238
Vlad, Oana 215 Weiner, Myron 93‑94, 96, 115, 148, 162,
Voegelin, Eric 35, 47 199, 214
volatilitate 165, 168, 204‑205 Welzel, Christian 208, 213, 225, 238, 280
Wiarda, Howard J. 265
W Wolinetz, Steven B. 164
Wałęsa, Lech 232
Wallerstein, Immanuel 207, 228‑230, 244 Z
Watanuki, Joji 270, 276 Zair 278
Webb, Paul 60, 68 Zambia 278
Webb, Sidney 229, 245 Zăinescu, Eugenia 167
Weber, Max 10, 14, 16, 26, 29, 36, 73‑74, Zola, Émile 32, 39, 47
77, 91‑93, 104, 119, 121
Collegium
{tiin]e politice
au ap\rut:
Vladimir Tism\neanu – Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa r\s\ritean\

Alina Mungiu‑Pippidi (coord.) – Doctrine politice. Concepte universale
[i realit\]i rom^ne[ti
Aurelian Cr\iu]u – Elogiul libert\]ii. Studii de filosofie politic\
Giovani Sartori – Teoria democra]iei reinterpretat\
Adrian-Paul Iliescu, Emanuel Mihail Socaciu (coord.) – Fundamentele gândirii politice
moderne. Antologie comentat\
Terence Ball, Richard Dagger – Ideologii politice [i idealul democratic
Lavinia Betea – Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist
Chantal Millon‑Delsol – Ideile politice ale secolului XX
Robert E. Goodin, Hans‑Dieter Klingemann (coord.) – Manual de [tiin]\ politic\
Ioan Stanomir – Libertate, lege [i drept. O istorie a constitu]ionalismului românesc
Aurelian Cr\iu]u – Elogiul modera]iei
Adrian Miroiu – Fundamentele politicii. I. Preferinţe şi alegeri colective
Domenico Fisichella – Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii
Adrian Miroiu – Fundamentele politicii. II. Raţionalitate şi acţiune colectivă
Vladimir Tism\neanu – Reinventarea politicului. Europa R\s\ritean\ de la Stalin
la Havel (ediţia a II‑a)
Jean Grugel – Democratizarea. O introducere critic\
Olivier Nay – Istoria ideilor politice
Adrian Miroiu – Introducere în filosofia politică. Teme clasice
Michael G. Roskin, Robert L. Cord, James A. Medeiros, Walter S. Jones – Ştiinţa politică.
O introducere
Anton Carpinschi, Diana Mărgărit – Organizaţii internaţionale
Leon P. Baradat – Ideologiile politice. Origini şi impact
Mihaela Miroiu (coord.) – Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact
Cristian Preda – Introducere în ştiinţa politică (ediţia a II‑a)
www.polirom.ro
Coperta: Carmen Parii

Tehnoredactor: Irina Lăcătuşu
Bun de tipar: iunie 2013. Apărut: 2013

Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. Box 266
700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail: office@polirom.ro
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53 • C.P. 15‑728
Tel.: (021) 313.89.78; E‑mail: office.bucuresti@polirom.ro
Tiparul executat la Tipografia Lidana, Suceava

Tel. 0230/517.518, 206147; Fax: 0230/206.268

Cristian Preda - Introducere in Stiinta Politica Ed. II 2013

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristian Preda - Introducere in Stiinta Politica Ed. II 2013

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristian Preda este profesor de [tiin]e politice la Universitatea din Bucure[ti, unde pred\

© 2010, 2013 by Editura POLIROM

Pe copertă : © Torian Dixon/Depositphotos.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :

ISBN print: 978‑973‑46‑3790‑4

Conferinţele reunite sub titlul „Introducere în ştiinţa politică” sunt

Ce sens are însă cealaltă perspectivă, potrivit căreia politica este un

lumea modernă. Mecanismele politice proprii moder­nităţii sunt extrem de

mai complicată este interacţiunea dintre diferite instituţii. Cum numărul

despre deţinerea puterii de dragul puterii. Exercitarea puterii se poate pro‑

realităţii politice, este altceva decât conştiinţa existenţei acestui conflict pe

Raymond ARON, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu, All,

Jakub KARPINSKY, ABC‑ul democraţiei, traducere de Constantin Geambaşu,

însemna persoana izolată, care nu are nimic de oferit celorlalţi, obsedată de

După ce am definit politica pornind de la confuziile frecvente şi echi‑

democratică nu mai există ca o comunitate face to face, aşa că jurnalismul

Un eşantion nu e ceva elaborat la întâmplare şi, desigur, el nu există în

Pe această filieră, intelectual e cel care deţine o diplomă, el nefiind nici

În al treilea rând, voi distinge ştiinţa politică de ideologie. Cum ne vom

copieze modelul ştiinţelor naturale, bazându‑se, ca şi ele, pe un efort sis‑

politica. De acum, limba cetăţii nu mai este reluată de către filosofi.

textele constituţionale nu funcţionează precum în regimurile democratice

persoanele se distanţează de societate şi încep să o privească ca pe un lucru.

Cu toate acestea, avem nevoie de o definiţie a cercetării temeinice (bune), pentru

în ceea ce le priveşte: şi anume aceea dintre demersurile care evidenţiază rolul

PLATON, „Apărarea lui Socrate”, în Opere, vol. I, traducere, notă introductivă

Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scrutin fait‑il l’élection?”, in Pascal

Eric VOEGELIN, The New Science of Politics. An Introduction, The University

„Regimul” este unul dintre termenii inventaţi în filosofia antică şi care

timp la începutul istoriei, ea dispare curând după amenajarea sa. Cauza pe

Chiar dacă vor prelua numele regimurilor, modernii vor contrazice

alăturare de elemente diverse (sociologice, ideologice ori instituţionale)

Una dintre tipologiile dezvoltate în a doua parte a secolului XX distinge

de puterea legislativă. Însă regimuri parlamentare putem găsi şi în repu‑

precum Republica Federală Germană sau Elveţia, în care o cameră repre‑

este însoţită de puteri constituţionale extinse şi aparatul de care se foloseşte

mecanismelor de încredere prin introducerea moţiunii de cenzură constructive. Din

alegeri prin vot pluralitar, federalism şi un puternic control constituţional să funcţio­

compe­titive şi cu cele corespunzătoare idealului‑tip totalitar [...] Conceptul lua în

1990‑1991 a menţinut republica, ea şi‑a propus totuşi să determine un nou raport

guvernării de adunare, care face guvernabilitatea cvasiimposibilă; şi, în fine, o

formează baza societăţii. Forma de organizare socială alternativă la cetate nu este

transformate într‑un patrimoniu familial. Birocraţii nu pot să‑şi aproprieze

Unul dintre atributele esenţiale ale statului modern este suveranitatea.

că doar de la un punct încolo starea de natură devine una de război. Pentru

limbă şi moravuri. Providenţa, spunea el, a separat naţiunile nu doar cu

putere politică au avut tendinţa să‑şi extindă dominaţia în spaţiu pe un anumit

nivel asumând în principiu întreaga responsabilitate, de la legiferare la punerea în

Francis FUKUYAMA, State Building. Governance and World Order in the

şi] dorinţa de a folosi puterile guvernamentale pentru a asigura o distribuţie mai

Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, ediţie îngri‑

apar în chip firesc ca o prelungire a celor civice. Dacă adevăratul cetăţean nu

organizarea la nivel local. În al treilea rând, este vorba despre voinţa de a

create sub numele de partid şi care refuză ori nu au capacitatea de a depune

Închei comentariile legate de definiţia lui LaPalombara şi Weiner obser‑

că depinde în fiecare moment de alegător şi nu are niciun fel de marjă de

economică pentru membri sau simpatizanţi. Partidele acordă, în mod impli‑

A doua clasificare pe care vreau să o menţionez aici e întâlnită adeseori

elite profesionale, fără a se strădui să recruteze mulţi alţi aderenţi. Nu sunt

pe cotizaţie, o sumă mică de bani percepută însă de la un număr mare de

contemporan precum Kitschelt îl critică pentru că nu ar fi luat în seamă

deliberării, cum spunea Habermas, într‑unul al spectacolului, în care chiar

pentru că el se integrează complet în stat. Partidul‑cartel produce fuziunea

orăşeni şi alegători proprietari funciari. Erau alegători primari cetăţenii cu un venit

lumea modernă. Mecanismele politice proprii modernităţii sunt extrem de

alegeri prin vot pluralitar, federalism şi un puternic control constituţional să funcţio

competitive şi cu cele corespunzătoare idealului‑tip totalitar [...] Conceptul lua în

mai puţin competenţi să se lase influenţaţi de votul personalităţilor mai expe